Discursul susținut de Luigi Pirandello la

Banchetul Nobel organizat de Primăria

din Stockholm,la 10 decembrie 1934
Pentru reușita strădaniilor mele literare a trebuit să merg
la școala vieții.Această școală,deși nefolositoare unor minți
strălucite,este singura care poate ajuta o gândire ca a
mea:atentă,concentrată,rabdătoare,cu adevarat
copilărească la început,de elev care nu a părăsit niciodată
încrederea sa deplină în lucrurile pe care le-a
învățat.Această încredere vine din simplitatea naturii mele
profunde.Am simțit nevoia de a crede în aparența vieții
fără cea mai mică rezervă ori îndoială.
Atenția stăruitoare și adânca sinceritate cu care am învățat
și am cântărit această lecție a însemnat umilință,dragoste
și respect pentru viață-indispensabile înțelegerii
dezamăgirilor amare,experiențelor dureroase și rănilor
cumplite,tuturor greșelilor inocenței care dau adâncime și
preț experiențelor noastre.Educația gândirii,plătită
scump,mi-a permis să cresc și în același timp să răman eu
însumi.
Pe măsură ce talentele mele reale se dezvoltau,mă lăsau
complet neputincios în fața vieții,așa cum devine orice
artist adevărat,capabil doar de gândirile și simțirile
sale.Gânduri pentru că am simțit și simțiri pentru că am
gândit.De fapt,sub puterea iluziei de a mă crea pe mine
însumi,am creat doar ce am simțit și am fost în stare să
cred.
Simt o imensă recunoștință,bucurie și mândrie la gândul că
toată această creație a fost considerată demnă de acest
înalt premiu pe care mi l-ați oferit.
Aș vrea să cred cu bucurie că acest premiu mi-a fost
înmânat nu atât pentru virtuozitatea mea ca
scriitor,neglijabilă de altfel,ci pentru sinceritatea
omenească a operei mele.