APTITUDINI ŞI COMPETENŢE PEDAGOGICE ALE

OFIŢERULUI CU ATRIBUŢII ÎN DOMENIUL TRADIŢIILOR

ŞI AL EDUCAŢIEI

Subinspector Andrei Zaharia

Centrul Cultural al M.A.I.

Aptitudinea şi competenţa pedagogică – dimensiune

esenţială a personalităţii practicianului de la catedră
Aptitudinea pedagogică, aptitudine specială şi
complexă, este considerată un factor cheie al profesiei de
educator şi implicit a reuşitei activităţii instructiv educative. N.
Mitrofan, defineşte aptitudinea pedagogică drept „o formaţiune
psihologică complexă, care, bazată pe un anumit nivel de
organizare şi funcţionalitate a proceselor şi funcţiilor-modelate
sub forma unui sistem de acţiuni şi operaţii interiorizate,
constituit genetic conform modelului extern al activităţii
educaţionale, facilitează un comportament eficient al cadrului
didactic prin operaţionalizarea adaptativă a întregului conţinut
al personalităţii sale”.
Aptitudinea pedagogică este o modalitate de
operaţionalizare a conţinutului personalităţii ofiţerului, fiind o
variabilă instrumentală practică ce include: erudiţie, solidă
pregătire de specialitate, cunoaşterea particularităţilor
psihoindividuale ale educabililor, capacitatea de a-i înţelege,
priceperea de a transmite cunoştinţe, dar şi capacitatea de
relaţionare cu educabilii şi cu grupul-clasă, inteligenţă
spontană şi inspiraţie de moment în luarea unor decizii, dar şi
utilizarea conştientă a mecanismelor capabile să optimizeze
actul educaţional (Mitrofan, N., 1988).
Competenţa pedagogică constă în rolurile,
responsabilităţile şi funcţiile cerute ca ofiţerul să-şi
fundamenteze o anumită poziţie în procesul instruirii.
Competenţa pedagogică se identifică, până la un punct, cu
aptitudinea pedagogică.
S. Marcus menţionează că „spre deosebire de
aptitudine, competenţa are o sferă de cuprindere mai mare, ea
presupunând şi rezultatele activităţii, pe lângă cunoaşterea şi
capacitatea de a efectua un lucru bine, corect”.
Fenomenul competenţei psihopedagogice cuprinde, pe
de o parte, informaţii şi cunoştinţe despre laturile tehnice,
sociale şi umane ale profesiunii didactice şi, pe de altă parte,
funcţionalitatea acestor informaţii şi cunoştinţe, tradusă în
capacităţi subiective de a opera practic cu ele, atât în planul
restrâns al vehiculării conţinuturilor informaţionale propriu-zise,
cât şi în planul mai larg al interacţiunii sociale cu educabilul şi
cu grupul de educabili. Competenţa nu se reduce la tehnica
efectuării unui lucru sau la informaţiile necesare practicării
activităţii, ci cuprinde şi atitudinea faţă de activitate, ca
expresie a unor trăsături personale şi valori.
Termenul de competenţă are înţelesul de abilitate /
capacitate de a satisface finalităţile educaţiei. Competenţa
ofiţerului în acţiunea educativă este abilitatea comportării sale
într-un anumit mod, într-o situaţie pedagogică. „Competenţa
reprezintă posibilul comportamental, în timp ce performanţa
dezvăluie realul comportamental” (Călin, M., 1996).
Este semnalată o diversitate posibilă de conduite,
condiţionate de aptitudinile pedagogice şi de nivelul culturii
profesionale ale acestuia, în corelare cu mai multe variabile de
competenţe ale ofiţerului:

• Competenţa morală favorizată de ansamblul de

capacităţi ce asigură o bună funcţionalitate conduitei eticomorale
a cadrului didactic;
• Competenţa profesional-ştiinţifică asigurată de
ansamblul de capacităţi necesare cunoaşterii disciplinelor
predate;
• Competenţa psihopedagogică cuprinde:
Capacitatea de a determina gradul de dificultate a
materialului de învăţare pentru educabili;
Capacitatea de a spori gradul de accesibilitate a
materialului, prin metode şi mijloace adecvate;
Capacitatea de a înţelege educabilul, de a
pătrunde în lumea sa interioară, de a înţelege dificultăţile
întâmpinate în învăţare şi din perspectiva educabililor,
reformulând continuu programul de lucru;
Creativitate în activitatea educaţională, capacitatea
de adaptare la cerinţele unei anumite situaţii.

• Competenţa psihosocială şi managerială

presupune:
Capacitatea de a organiza educabilii în raport cu
sarcinile instruirii şi de a stabili responsabilităţi în grup;
Capacitatea de a stabili relaţii de cooperare, un
climat adecvat în grupul de educabili şi de a soluţiona
conflictele;
Capacitatea de a-şi asuma răspunderi –
capacitatea de a orienta, organiza şi coordona, îndruma şi
motiva, de a lua decizii în funcţie de situaţie;

• Competenţa comunicativă combină diferitelor

aspecte ale căilor de transmitere şi decodificare a mesajului
informaţiilor, în scopul iniţierii actului comunicării cu educabilii,
de către profesor;
• Competenţa informaţională face referire la
repertoriul de cunoştinţe, noutatea şi consecinţa acestora;
• Competenţa teleologică ne conduce la
conceperea rezultatelor educaţiei sub forma unei pluralităţi de
scopuri;
• Competenţa instrumentală se referă la utilizarea
metodelor şi mijloacelor în vederea creării la educabili a unei
performanţe adecvate obiectivelor;
• Competenţa decizională obligă la alegerea între
cel puţin două variante de acţiune în funcţie de valoarea sau
utilitatea pe care o au în a influenţa comportamentul
educabililor;
• Competenţa apreciativă face referire la
evaluarea corectă a rezultatelor atinse de educabili.
Programul CBTE (Competency-based teacher
education) din SUA reflectă o preocupare aparte sub raportul
delimitării precise a variabilelor ce asigură competenţa
profesorului şi modalităţile optime de realizare a acesteia.
Programul este bazat pe un set de cinci competenţe diferite:
• Competenţa cognitivă ce cuprinde abilităţile
intelectuale si cunoştinţele care sunt aşteptate din partea unui
profesor;
• Competenţa afectivă definită prin atitudinile
aşteptate din partea profesorului;
• Competenţa exploratorie ce vizează nivelul
practicii pedagogice;
• Competenţa legată de performanţă vizează
latura comportamentală (profesorii dovedesc nu numai că ştiu,
dar şi pot utiliza ceea ce ştiu);
• Competenţa de a produce modificări
decelabile asupra educabililor - efectele măsurabile care
se constituie în criterii de evaluare (Marcus, S., 1999).
Competenţa profesională a ofiţerului cu atribuţii în
domeniile tradiţiilor şi educaţiei din punct de vedere
pedagogic şi dimensiunile ei
Competenţa profesională a ofiţerului reprezintă
„un ansamblu de capacităţi cognitive, afective şi motivaţionale,
care interacţionează cu trăsăturile de personalitate ale
acestuia, conferindu-i calităţile necesare efectuării unei
prestaţii didactice care să asigure îndeplinirea de către marea
majoritate a educabililor, a obiectivelor proiectate, iar
performanţele obţinute să se situeze aproape de nivelul maxim
al potenţialului intelectual al fiecăruia”.
Competenţa profesională a ofiţerului din punct de
vedere pedagogic cuprinde trei dimensiuni: Competenţa de
167
specialitate, competenţa psihopedagogică şi
competenţa de specialitate, competenţa psihosocială
şi managerială.

1. Competenţa de specialitate face referire la trei

capacităţi principale:
• Cunoaşterea materiei;
• Capacitatea de a stabili legături între teorie şi
practică;
• Capacitatea de înnoire a conţinuturilor, în consens cu
noile achiziţii ale ştiinţei domeniului (dar şi din domenii
adiacente).
Competenţa de specialitate se obiectivează în trei
planuri: teoretic, operaţional, creator.
Planul teoretic se referă la competenţa:
• de a asimila conţinutul ştiinţific propriu disciplinelor de
învăţământ predate şi a metodelor, tehnicilor de informare;
• de a realiza corelaţii inter, intra, şi pluridisciplinare ale
conţinuturilor;
• de a actualiza, prelucra, esenţializa, ilustra,
reprezenta şi dezvolta conţinutul;
• de a surprinde valenţele formative şi educative ale
conţinutului.
Planul operaţional se referă la competenţa:
• de a structura asimilarea conţinuturilor astfel încât să
dezvolte structuri operatorii, afective motivaţionale, volitive,
atitudinale;
• de a dirija asimilarea tehnicilor de activitate
intelectuală odată cu informaţiile;
• de a forma modul de gândire specific disciplinei
respective de învăţământ şi modul de gândire sistemic;
• de a valoriza conţinutul obiectului de învăţământ,
structurând comportamente raportate la valori;
• de a comunica fluent, expresiv, coerent.
168
Planul creator se referă la competenţa:
• de a adapta conţinuturile specificului dezvoltării
psihice stadiale a educabililor;
• de a stimula dezvoltarea maximală a potenţialului
fiecărui educabil, prin asimilarea conţinuturilor;
• de a promova învăţarea participativă, anticipativă,
societală, creatoare;
• de a dirija surprinderea problemelor şi dezvoltarea
lor;
• de a dezvolta conţinuturile şi strategiile de asimilare.
2. Competenţa psihopedagogică
Competenţa psihopedagogică este, în opinia lui I. Jinga,
1998, p. 81, rezultanta următoarelor capacităţi:
• Capacitatea de a cunoaşte educabilii şi de a lua în
considerare particularităţile de vârsta şi individuale ale
acestora la proiectarea şi realizarea activităţii instructiveducative;
• Capacitatea de a comunica uşor cu educabilii, de a-i
influenţa şi motiva pentru activitatea de învăţare, în general, şi
pentru învăţarea unei anumite discipline de studiu, în
particular;
• Capacitatea de a proiecta şi realiza optim activităţi
instructiv-educative: (formularea şi precizarea obiectivelor,
selecţionarea conţinuturilor, elaborarea strategiilor de instruire,
crearea de situaţii de învăţare adecvate, stabilirea metodelor şi
instrumentelor de evaluare etc.);
• Capacitatea de a evalua obiectiv programe şi
activităţi de instruire, pregătirea educabililor precum şi şansele
lor de reuşită;
• Capacitatea de a-i pregăti pe educabili în vederea
autoeducaţiei şi educaţiei permanente.
3. Competenţa psihosocială şi managerială
Competenţa psihosocială şi managerială este asigurată,
în opinia lui Mitrofan, N., 1988 de:
• Capacitatea de a adopta un rol diferit;
• Capacitatea de a influenţa uşor grupul de educabili,
precum şi indivizi izolaţi;
• Capacitatea de a stabili uşor şi adecvat relaţii cu
ceilalţi;
• Capacitatea de a comunica uşor şi eficient cu grupul
şi cu indivizii separat;
• Capacitatea de a utiliza adecvat puterea şi
autoritatea;
• Capacitatea de a adopta uşor diferite stiluri de
conducere.
Competenţa psihosocială şi managerială include şi
capacitatea ofiţerului de a gestiona următoarele relaţii:
• Relaţii de conducere: relaţii democratice; relaţii
autoritare; relaţii îngăduitoare.
• Relaţii de comunicare;
• Relaţii de intercomunicare şi intercunoaştere
profesor-educabil;
• Relaţii socio-afective profesor-educabil, educabileducabil:
de respect, de simpatie; de respingere, antipatie; de
indiferenţă.
Relaţiile dintre ofiţeri şi educabili au o serie de
caracteristici:
• Sunt relaţii dintre generaţii diferite;
• Sunt asimetrice, formale, conţinutul lor este influenţat
de felul în care profesorul şi educabilii îşi îndeplinesc
îndatoririle;
• Sunt condiţionate de particularităţile de vârstă şi
individuale ale educabililor;
• Sunt influenţate de trăsăturile de personalitate ale
profesorului.
Condiţia primară pentru a preda un obiect de studiu
este specializarea în domeniul respectiv, adică achiziţionarea
unui mod de gândire specific, dar, pentru a fi cu adevărat
eficient, ofiţerul trebuie să treacă dincolo de acumularea
informaţiilor factuale a unui domeniu de cunoaştere şi să facă
explicite prin activitatea sa codul şi procedurile fundamentale
cu care operează disciplina pe care o predă.
Construirea competenţelor didactice valorizează
achiziţiile psihopedagogice prin prisma achiziţiilor unei
specializări. Aceasta are loc nu prin însumare, ci prin
combinări complexe ale categoriilor operaţionale didactice cu
acelea de specialitate. Aceste combinări pot fi vizualizate ca
intersecţii ale liniilor şi coloanelor unei matrice ce conţine pe o
coordonată categoriile operaţionale didactice: Proiectarea
demersului didactic, Derularea activităţilor didactice, Evaluarea
rezultatelor învăţări şi o categorie atitudinală vizând
manifestarea reflexivităţii, iar pe cealaltă coordonată
categoriile operaţionale ale specializării în cauză.
Măiestria psihopedagogică şi tactul psihopedagogic au,
de asemenea, un rol deosebit în contextul unei pregătiri
psihopedagogice eficiente.
Măiestria psihopedagogică „reprezintă capacitatea
(dimensiunea) complexă, personală şi specifică a profesorului
de a concepe, organiza, proiecta şi conduce cu competenţă şi
prestigiu, spirit creativ şi eficienţă sporită procesul de
învăţământ, procesul de educare şi instruire a tineretului.”
Tactul psihopedagogic este definit ca „o componentă
a măiestriei psihopedagogice, care se defineşte prin
capacitatea deosebită personală şi specifică a ofţerului de a
acţiona în mod selectiv, adecvat, suplu, dinamic, creator şi
eficient pentru a asigura reuşita actului educaţional, în cele
mai variate ipostaze educaţionale, chiar în cele mai dificile”. El
include o gamă variată de caracteristici ale personalităţii
profesorului: umanismul, iubirea, dragostea pentru copii, spirit
de creativitate, mult calm, multă răbdare, pasiune pentru
profesia de educator, simţul măsurii, ton cald, apropiat şi
optimist, principialitate, obiectivitate, demnitate, supleţe, dar şi
hotărâre, exigenţă şi înţelegere în toate situaţiile actului
instructiv-educativ, relaţii democratice de cooperare, respect şi
ajutor reciproc (Bontaş, I., 2001).
Pe lângă aceste caracteristici, enunţate de Bontaş,
adăugăm şi alte trăsături şi caracteristici necesare ofiţerului
contemporan eficient: talentul, sociabilitatea, echilibrul,
rezistenţa la situaţii stresante, stăpânirea de sine şi încrederea
în sine, responsabilitatea, perseverenţa în atingerea
obiectivelor propuse, conştiinciozitatea, seriozitatea, simţul
datoriei, disponibilitatea, amiabilitatea, grija şi interesul faţă de
educabili, încrederea în educabili, simţul dreptăţii, autoritatea
reală în faţa educabililor (dobândită prin profesionalism,
moralitate, flexibilitate, consecvenţă, nu impusă prin diferite
forme de constrângere); cunoaşterea, înţelegerea şi tratarea
corectă a educabililor, decenţă, fermitate, coerenţă,
înţelepciune, perspicacitate, luciditate, originalitate,
deschidere, diversitate, toleranţă, permisivitate, carismă,
empatie, blândeţe, voioşie, umor.