Asistenţa socială – instituţie a dreptului securităţii sociale

Spre deosebire de raporturile de asigurări sociale, care au o sferă de cuprindere mai

redusă datorită calităţii de asigurat şi care, la rândul său, este condiţionată de o anumită situaţie
juridică, de exemplu, cea de salariat, raporturile de asistenţă socială au o arie de cuprindere
mult mai extinsă, derivată din noţiunea de nevoie. Într-adevăr, asistenţa socială are o vocaţie
universală pentru că nevoia, odată dovedită, permite accesul tuturor categoriilor de persoane
defavorizate, adică a celor aflaţi în situaţii dificile din punct de vedere material, la prestaţiile ce
se acordă în astfel de situaţii.
Sărăcia relativă este definită în raport cu nevoile sociale comparative. În Uniunea
Europeană se consideră că sunt sărace persoanele care dispun de resurse atât de reduse încât nu
pot accede la modul de viaţă pe care oamenii îl găsesc normal pentru societatea în care trăiesc.1
Sărăcia absolută, sau marea sărăcie, este o situaţie în care nevoile fundamentale nu sunt
satisfăcute.
Raporturile de asistenţă socială se caracterizează, în principal, prin următoarele:2
– prestaţiile au un cuantum forfetar şi ele nu sunt în mod obligatoriu succesive ca cele de
asigurări sociale.
Nevoia socială constituie ansamblul necesităţilor a căror satisfacere este indispensabilă pentru
asigurarea unui nivel şi stil de viaţă adaptate nivelului de dezvoltare şi statutului celor vizaţi.
Într-o clasificare, evident sumară, nevoile pot fi: primare, adică acelea care sunt
indispensabile vieţii, cum ar fi hrana, îmbrăcămintea etc.; secundare, care sunt necesare, dar nu
indispensabile pentru a supravieţui: lectură, recreere; terţiare sunt cele nesemnificative, de
exemplu cadourile.3
În conformitate cu dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 47/2006, asistenţa socială, componentă
a sistemului de protecţie socială, este ansamblul de instituţii şi măsuri prin care statul, prin
autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, colectivitatea locală şi societatea civilă
intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare ori permanente ale
unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei,
grupurilor ori comunităţilor.

1
Monica Ardeleanu, op. cit., p. 94
2
Alexandru Ţiclea, Laura Georgescu, op. cit., p.36
3
Alexandru Ţiclea, Laura Georgescu, op. cit., p.35
 După cum se constată, elementele principale ale definiţiei sunt date de sfera persoanelor
aflate în nevoie, de structura de organizare şi funcţionare, precum şi de modul de finanţare a
sistemului de asistenţă socială.
Asistenţa socială este o componentă esenţială a securităţii sociale reprezentată de un
sistem de norme juridice prin care se pun în aplicare măsurile de protecţie şi acordare a unor
prestaţii familiilor cu copii, diferitelor categorii de minori şi bătrâni, persoanelor cu handicap şi
altor beneficiari, suportate, după caz, din bugetul de stat sau bugetele locale.
Asistenţa socială este finanţată pe principiul solidarităţii naţionale, iar din sumele alocate
se plătesc diverse ajutoare şi alocaţii şi se acordă prestaţii în natură (masa la cantinele de ajutor
social, întreţinerea în şcoli speciale, creşe, maternităţi, cămine de bătrâni, cămine spital etc.).
Asistenţa socială desemnează un ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi
profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunităţilor cu
probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care, din cauza unor motive de natură
economică, socio-culturală, biologică sau psihologică, nu au posibilitatea de a realiza prin
mijloace şi eforturi proprii un mod decent de viaţă.
– sunt reglementate exclusiv prin lege;
– subiectele lor sunt persoanele fizice aflate în nevoie, pe de o parte şi statul, prin organismele
sale specializate, pe de altă parte;
– în conţinutul acestor raporturi intră dreptul persoanelor asistate social de a primi prestaţiile în
bani sau în natură stabilite de lege, precum şi obligaţia organelor specializate ale statului de a le
acorda;

Scurt istoric privind protecţia socială a şomerilor

Prin includerea elementelor de protecţie socială în Dreptul Roman, asigurările sociale au

rădăcini în antichitate.
Treptat, s-a conturat ideea instituţionalizării acestor drepturi prin intermediul legilor care
trebuiau să garanteze drepturile de asigurări sociale.4

4
Alexandru Ţiclea, Dreptul securităţii sociale. Curs universitar, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2009;
 Legea Missir (1902) pentru organizarea meseriilor a dispus, printre altele, înfiinţarea unui
sistem de asigurări sociale pentru meseriaşi pe baze corporatiste.
Legea a fost apreciată la vremea respectivă ca una dintre cele mai moderne legi europene
în domeniu.
Legea a dispus înfiinţarea unei case de ajutor şi a unei case de pensii, ale căror fonduri
erau realizate prin contribuţia egală a patronilor şi muncitorilor.
La fel ca şi în alte ţări şi în ţara noastră, încă de la începutul secolului XIX au funcţionat
birouri de plasare a forţei de muncă, care efectuau plasarea în muncă în schimbul perceperii unui
preţ, fără să existe însă un control al statului în ce priveşte piaţa muncii.
Intr-o primă fază, drepturile de asigurări sociale ale muncitorilor au fost acordate prin
statutele muncitoreşti sub formă de sprijin mutual între aceştia.
Încă din secolele XII-XIV, pe vremea când în ţara noastră existau bresle şi corporaţii,
problemele de muncă şi de asigurări sociale au fost reglementate sub diverse forme, când în jurul
mănăstirilor au fost construite aşezăminte de asistenţă socială pentru săraci, bătrâni şi bolnavi.
În 1915 - Legea Neniţescu a instituit principiul asigurării obligatorii pentru accidente,
boli şi bătrâneţe a tuturor salariaţilor care făceau parte din corporaţii.
În 1895, a fost adoptată, legea minelor care a instituit introducerea asigurării sociale
obligatorii pentru minerii şi muncitorii din industria petrolieră, prin instituţionalizarea dreptului
la pensie şi a dreptului la o indemnizaţie în cazul accidentelor de muncă.
După cum se observă, legea a completat procesul de instituţionalizare a asigurărilor
sociale la o nouă categorie socială – meseriaşii.
Apariţia industriei în ţara noastră, în jurul anului 1890, are drept consecinţă modificări
esenţiale în domeniul muncii, inclusiv în ce priveşte apariţia unor acte normative cu caracter
general chemate să reglementeze noile probleme. Câteva astfel de acte normative sunt:
,,Regulamentul industriilor insalubre’’, "Legea repaosului duminical’’, ,,Legea învăţământului
profesional’’ .
Perioada interbelică 1920 – 1945
În temeiul acestei legi, birourile de plasare cu plată au fost desfiinţate şi în anul 1922 au
luat fiinţă Oficiile de plasare comunală, judeţene sau regionale. Atribuţiile oficiilor de plasare
erau: de a primi, aduna şi plasa cererile şi ofertele de lucru; de a face plasarea braţelor de muncă
disponibile din localitate; de a mijloci plasarea lucrărilor şi adaptarea braţelor la nevoile
producţiei; de a cunoaşte în orice moment piaţa muncii şi de a propune măsuri pentru prevenirea
şi combaterea lipsei de lucru sau de lucrători.
De-a lungul vremii, atribuţiile care intrau în sarcina ministerului s-au lărgit, ministerul
ocupându-se de întocmirea şi aplicarea legislaţiei muncitoreşti, de organizarea plasării, problema
migraţiunilor şi a şomajului, de învăţământul muncitoresc. Sub influenţa Organizaţiei
Internaţionale a Muncii birourile de plasare a forţei de muncă au fost trecute sub controlul
autorităţilor publice, odată cu adoptarea Legii pentru organizarea plasării în muncă din 30
septembrie 1921.
Condiţiile socio-economice ulterioare primului război mondial au impus necesitatea
înfiinţării unei instituţii care să reglementeze problematica muncii, să ocrotească interesele
lucrătorilor.
Astfel, la propunerea Consiliului de Miniştrii prin decretul-lege nr.1327 din 29 martie
1920 ia fiinţă Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale, instituţie care avea ca unul din
principalele scopuri ocrotirea şi organizarea muncii.5

Apariţia primelor sisteme private de securitate socială

Întrucât România a adoptat sistemul comutativ al asigurărilor sociale şi a realizat un

sistem de asigurări sociale obligatorii de stat doar pentru titularii contractelor de muncă şi
meseriaşi, alte categorii socio - profesionale au simţit nevoia să realizeze sisteme proprii de
asigurări sociale.
Primul sistem privat de securitate socială apărut în România a fost cel al avocaţilor, la
care ne vom referi în prezenta lucrare.
Totodată, s-au pus bazele altor sisteme private de asigurări sociale printre care amintim:
cel al bisericii ortodoxe române, cele ale membrilor uniunilor de creaţie (scriitori, muzicieni,
artişti plastici).
1933 – Legea Ioaniţescu – pentru unificarea asigurărilor sociale pe întreg teritoriul
naţional.

5
Alexandru Ţiclea, op. cit., p.23
 Deşi în titulatură legea s-a referit la unificarea asigurărilor sociale, în realitate a perpetuat
sistemul de asigurări sociale de tip comutativ, avându-se în vedere în continuare doar salariaţii şi
meseriaşii.
Legea a precizat cu claritate principiile de bază ale sistemului de asigurări sociale din
România, printre care amintim, în primul rând, principiul contributivităţii şi cel al solidarităţii.
Legea a stabilit cota de contribuţie pentru asigurări sociale de 6% calculată supra
salariului şi suportat în părţi egale de către patroni şi salariaţi.
S-a prevăzut, de asemenea, garantarea sistemului de către stat şi subvenţionarea fondului
de asigurări sociale de către stat la nevoie.
În 1938 a fost adoptată o nouă lege a asigurărilor sociale prin care s-a încercat să se ţină
sub control persoanele asigurate.
Deşi legea a prevăzut o serie de îngrădiri, totuşi, în linii mari, sistemul de asigurări
sociale a continuat să funcţioneze în aceleaşi condiţii create de legea Ioaniţescu.
Legea pentru organizarea plasării a fost urmată ulterior de ,,Legea pentru
pregătirea profesională şi exercitarea meseriilor’’ din 1936, ,,Legea pentru stabilirea salariilor
minimale în întreprinderile particulare, comerciale şi de transporturi’’ în 1939.
În perioada 1945 – 1949 puterea comunistă s-a concentrat, într-o primă fază, asupra
modificării sistemului de asigurări sociale preexistent. Cea mai importantă lege privind
modificarea în acest sens a fost decretul lege nr. 409/30.05.1945, care a prevăzut majorarea şi
indexarea pensiilor.
Reforma sistemului de asigurări sociale de tip comunist a fost realizată prin adoptarea legii nr. 10
din 01.01.1949 pentru organizarea asigurărilor sociale de stat.
Codul muncii a fost adoptat în anul 1950.
În anul 1950, oficiile de plasare au fost înlocuite cu o instituţie nouă – Direcţia Generală
a Rezervelor de Muncă -, care era subordonată Guvernului şi avea ca principale atribuţii:
- recrutarea forţei de muncă disponibilă din judeţe şi redistribuirea ei la întreprinderile care
se înfiinţau şi la şantierele de construcţii pentru lucrări publice;
- pregătirea de muncitori calificaţi într-un sistem de şcoli profesionale cu durate de 2-3 ani şi prin
calificare de scurtă durată de 6 luni;
- înlesnirea încadrării în muncă a persoanelor ce căutau de lucru.
 Liberii profesionişti şi agricultorii nu au fost cuprinşi în sistemul asigurărilor sociale de
stat. De aceea, ei au beneficiat de drepturi de asigurări sociale doar în măsura în care au
perpetuat sistemele de asigurări autonome, create în perioada interbelică. 6
În perioada următoare au fost elaborate mai multe hotărâri de guvern care reglementau
recrutarea şi repartizarea organizată a muncitorilor calificaţi, a personalului tehnic administrativ,
muncitorilor sezonieri, precum şi a altor categorii de persoane.
Legea pensiilor din 27-28 decembrie 1966, care a intrat în vigoare în 1967, a constituit un
pas înainte în rezolvarea problemelor legate de dreptul la pensie al salariaţilor.
Toate aceste acte normative au fost abrogate prin Legea nr.24/1976 privind recrutarea şi
repartizarea forţei de muncă. Potrivit Legii nr.24/1976, direcţiile pentru probleme de muncă şi
ocrotiri sociale judeţene în colaborare cu organele locale de stat organizau evidenţa locurilor de
muncă neocupate şi a persoanelor care nu erau încadrate în muncă şi nu urmau o formă de
învăţământ sau de calificare profesională. Prin urmare, Statul prin organismele subordonate avea
un control asupra forţei de muncă existente pe piaţa muncii şi asupra locurilor de muncă
disponibile, iar dreptul persoanei de a-şi căuta liber un loc de muncă era îngrădit.
Ultima lege în domeniul asigurărilor sociale, adoptată de puterea comunistă, a fost legea
nr. 3/08.07.1977, care s-a caracterizat prin impunerea unor restricţii a drepturilor de asigurări
sociale.
Reînfiinţat în 1968, Ministerul Muncii care a funcţionat sub această denumire până în
anul 1990, de când s-a numit Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, iar după 2001 Ministerul
Muncii şi Solidarităţii Sociale, acest minister s-a ocupat de plasarea, pregătirea şi îndrumarea
profesională.

6
Ion Traian Ştefănescu, op. cit., p.13