APARATUL GENITAL

Aparatul genital este reprezentat de aparatul genital feminin şi aparatul

genital masculin.
 APARATUL GENITAL FEMININ

Aparatul genital feminin este alcătuit din organele genitale interne şi

organele genitale externe. Organele genitale interne, reprezentate de ovar,
trompa uterină, uter şi vagin, sunt aşezate în micul bazin, iar cele externe,
reprezentate de vulvă, glandele mamare sunt situate la exterior.

Ovarul

Ovarul este un organ pereche care are rol de glandă cu secreţie mixtă,
externă şi internă. Cele două ovare sunt aşezate în micul bazin, în fosele
ovariene situate de o parte şi de alta a uterului şi rectului, sub originea
vaselor iliace externe şi interne.

Configuraţia externă ş i raporturile ovarului

Ovarul are o formă de ovoid turtit, cu diametrul mare de 3 — 5 cm.

Culoarea ovarului este roşie cenuşie. Pană la pubertate, suprafaţa lui este
netedă, pentru ca în perioada de fertilitate acesta să prezinte mici reliefuri
date de prezenţa unor vezicule mari pline cu lichid, numite foliculi. La
femeile mai în varstă, suprafaţa ovarului este brăzdată de cicatrici provocate
de involuţia corpilor galbeni care îi dau acestuia aspectul de sambure de
piersică.
Ovarul prezintă două feţe, două margini şi două extremităţi. Faţa medială
vine în raport cu franjurile trompei uterine, iar faţa laterală, cu peretele
lateral al micului bazin (fosa ovariană), de care este legată prin ligamentul
suspensor al ovarului şi în care se află vasele acestuia. Extremitatea laterală
sau tubară vine în raport cu trompa uterina, iar extremitatea medială este
legată de uter prin ligamentul uteroovarian. Cele două margini ale ovarului
sunt marginea mezoovarică şi, opusă acesteia, marginea liberă. Pe marginea
mezoovariana se insera mezoovarul, o plică peritoneală ce leagă ovarul de
ligamentul lat al uterului. Tot pe această margine se află hilul ovarului, în
care se găsesc vasele şi nervii ovarului.
Structura ovarului
 Structura ovarului variază cu varsta. In structura ovarului matur se disting
două tipuri fundamentale de ţesuturi: epiteliul şi stroma conjunctivă .
Epiteliul ovarian, numit şi epiteliu germinativ, înveleşte ovarul aproape
în întregime, cu excepţia liniei de inserţie a mezoovarului, care este acoperită
de peritoneu. El este de tip monostratificat. Din epiteliul ovarian iau naştere
foliculii ovarieni, din care se formează corpii galbeni, care, la randul lor, se
transformă în cicatrici numite corpi albicans.
Stroma este alcătuită din ţesut conjunctiv în care se află vase, nervi şi celule
musculare. Elementele structurale care alcătuiesc ovarul sunt aşezate în
două zone bine distincte, una medulară şi alta corticală.
a) Zona medulară este formată exclusiv din ţesut conjunctiv alcătuit din
numeroase fibre colagene, printre care se găsesc fibre musculare netede, vase
sanguine, numeroase fibre nervoase vasomotorii şi senzitive libere şi
încapsulate, precum şi celule nervoase vegetative.
b) Zona corticală este formată atat din elemente ale ţesutului epitelial, cat
şi din elemente ale ţesutului conjunctiv. In afara liniei de inserţie a
mezoovarului, zona corticală este acoperită în întregime de epiteliu
germinativ. Imediat sub acest epiteliu se găseşte o zonă de ţesut conjunctiv
mai dens, numită albugineea ovarului. In rest, zona corticală este alcătuită
din ţesut conjunctiv format din fibre colagene, fibre de reticulină şi
numeroase fibrocite, în masa căruia se găsesc foliculii ovarieni în diversele
lor stadii succesive de evoluţie , corpii galbeni şi corpii albi.
Foliculii ovarieni primordiali sunt nişte formaţiuni rotunde alcătuite
dintr-o celulă mare sferică situată în centru, care poartă numele de ovocit, şi
dintr-un strat de celule mici, turtite sau înalte situate periferic, numite celule
foliculare. Ovocitul reprezintă un stadiu de evoluţie în cursul
transformărilor pe care le suferă celula germinativă primitivă (gonocitul
primordial) pană la stadiul de ovul matur.
Foliculii ovarieni plini reprezintă un stadiu mai evoluat al foliculilor
primordiali. La foliculii plini, ovocitul este înconjurat de o substanţă amorfă
care, la randul ei, este învelită de mai multe straturi de celule foliculare care
alcătuiesc membrana foliculară sau granuloasă.
Foliculii ovarieni cavitari sunt, la randul lor, stadii şi mai evoluate ale
foliculilor plini. Ei se caracterizează prin prezenţa în membrana foliculară a
unor cavităţi pline cu lichid situate între celulele foliculare. Aceste cavităţi
apar ca urmare a degenerării celulelor foliculare, iar lichidul din ele este
secretat de celulele foliculare active.
Foliculii ovarieni maturi reprezintă ultimul stadiu de evoluţie a foli-
culilor.In mod obişnuit, din numărul mare de foliculi primordiali care
evoluează, numai unul singur ajunge la stadiul de maturaţie într-un ciclu
ovarían care, aşa cum vom vedea, durează circa 28 de zile. Majoritatea
foliculilor primordiali degenerează. Atrezia foliculilor primordiali şi plini
constă în degenerarea şi moartea ovocitului, precum şi a celulelor foliculare
care-l înconjură, procese urmate de înlocuirea acestuia cu celule conjunctive
ale stromei. Fenomenul de atrezie foliculară se întîlneşte şi la foliculii
cavitari, dar este mult mai complex.
Structura foliculului matur este mai complexă decît cea a stadiilor
evolutive premergătoare acestuia. Sub acţiunea hormonului folicu-
linostimulant secretat de hipofiza anterioară, cantitatea de lichid folicular
creşte, cavităţile multiple mici fuzionează într-o singură cavitate mare, iar
celulele foliculare împreună cu ovocitul sunt împinse la periferie. Celulele
foliculare din jurul ovocitului alcătuiesc discul proliger, care se continuă cu
membrana foliculară. In afara membranei foliculare, ţesutul conjunctiv se
diferenţiază în două teci, una internă şi alta externă.
Teaca internă este alcătuită din celule conjunctive modificate, aşezate în
cordoane de-a lungul capilarelor sanguine. Sub acţiune FSH, aceste celule
secretă foliculină.
Teaca externă este formată din ţesut conjunctiv care se continuă cu stroma
ovarului. Pe măsură ce se măresc, foliculii ovarieni maturi se apropie de
suprafaţa ovarului, se rup, iar ovocitul este expulzat în cavitatea peritoneală.
Procesul poartă numele de ovulaţie şi se produce în perioada fertilităţii, cu
14—15 zile înaintea menstruaţiei. Cand este expulzat, ovocitul se găseşte în
metafaza celei de a doua diviziuni de maturaţie. In cursul vieţii sexuale a
femeii, începînd de la pubertate şi pînă la menopauză sau climacterium,
cand funcţia ovariană încetează, se maturează la intervale mai mult sau mai
puţin regulate circa 400 de foliculi. Procesul de maturare se află sub
dependenţa hormonilor gonadotropi secretaţi de hipofiza anterioară. După
eliminarea ovocitului, foliculul ovarian matur se transformă în corp galben.
Corpul galben reprezintă, ca şi teaca internă a ovarului, o glandă
endocrină. El ia naştere prin transformarea celulelor foliculare în celule
endocrine care secretă progesteron. Corpul galben îşi păstrează structura
funcţională un timp mai scurt sau mai lung. Există corpul galben menstrual,
care are o viaţă scurtă, de aproximativ 15 zile, şi corpul galben de gestaţie,
care se dezvoltă la femeia gravidă şi care are o viaţă de 5—6 luni.
Corpul alb este o cicatrice care înlocuieşte corpul galben involuat. Această
cicatrice este formată din ţesut conjunctiv fibros care ia locul celulelor
corpului galben dezintegrate. Corpul alb dispare după cateva luni sau caţiva
ani în profunzimea stromei conjunctive a ovarului.
Structura ovarului după menopauză este mult modificată. Astfel, ovarul
devine mic, atrofiat, sclerozat, epiteliul germinativ este turtit, iar foliculii
ovarieni dispar.
Arterele care hrănesc ovarul sunt ramuri ale arterei ovariene (ramură a
aortei abdominale) şi ale arterei uterine (la rîndul ei, ramură din artera iliacă
internă). Venele sunt reprezentate de vena ovariană dreaptă, care se varsă
în vena cavă inferioară, şi de vena ovariană stangă, care se varsă în vena
renală stangă. Limfaticele conduc limfa în ganglionii iliaci şi lombari. Nervii
provin din plexurile aortic şi hipogastric.

Trompa uterina

Trompa uterină este un conduct musculo-membranos lung de 10—12 cm

care se întinde de la ovar pană la cavitatea uterină. Rolul trompei este de a
conduce ovulele de la suprafaţa ovarului pană în cavitatea uterină şi a
spermatozoizilor din această cavitate în lumenul trompei, unde are loc
fecundaţia.

Configuraţia externă şi raporturile trompei uterine

Trompa uterină prezintă o extremitate laterală, care se deschide în cavitatea

peritoneală printr-un orificiu numit ostiul abdominal al trompei, cu un
diametru de 2 mm, şi o extremitate medială, care se deschide în cavitatea
uterină prin ostiul uterin al trompei, cu un diametru de 1 mm. La femeia
adultă, trompa uterină este un conduct cilindric neregulat, căruia i se descriu
patru porţiuni: porţiunea intramurală, cuprinsă în peretele uterului, istmul
trompei uterine, situat langă uter şi în continuarea porţiunii intramurale,
ampula trompei uterine, porţiune mai dilatată care continuă istmul,
infundibulul trompei uterine, situat la extremitatea laterală a trompei şi
care se deschide ca o palnie. Această ultimă porţiune are marginile
prevăzute cu franjuri, numite fimbriile trompei uterine, care servesc la
captarea ovulului expulzat din foliculul matur. Diametrul lumenului tubar
este de 2—4 mm la nivelul istmului şi de 7—9 mm la nivelul porţiunii
ampulare.
Istmul, porţiunea ampulară şi infundibulul trompei uterine sunt cuprinse
într-un mezou numit mezosalpinge, în care se găsesc vasele şi nervii
trompei şi care leagă trompa uterină de ligamentul lat al uterului. Trompele
sunt deci organe mobile, care au raporturi cu ovarele, de care se leagă printr-
una din fimbrii (fimbria ovarică), cu colonul sigmoid şi cu ansele intestinului
subţire.
 Structura trompei

Peretele trompei este alcătuit din trei tunici: mucoasă, musculară şi

seroasă.
Tunica mucoasă prezintă la examenul cu ochiul liber nişte creste
longitudinale, mai numeroase şi mai subţiri la nivelul infundibulului
trompei (fimbriile trompei) şi mai puţin numeroase la nivelul istmului.
Numărul acestora se reduce foarte mult în porţiunea intramurală (porţiunea
uterină). Mucoasa este formată dintr-un epiteliu cilindric mo-nostratificat şi
un corion. Epiteliul este alcătuit din celule ciliate şi neciliate. Celulele ciliate
uşurează trecerea spermatozoizilor şi a ovulului în trompă. După meno-
pauză, celulele ciliate dispar, epiteliul devenind cubic. Celulele neciliate
elaborează produşi de secreţie necesari nutriţiei spermatozoizilor ajunşi în
trompă. Corionul este separat de epiteliu printr-o membrană bazală. El se
compune din fibre elastice şi colagene şi din puţine celule conjunctive.
Corionul conţine vase si nervi.
Tunica musculară este formată din fibre musculare netede aşezate în două
straturi, unul extern longitudinal şi altul intern circular sau spiral. Prin
contracţiile ei peristaltice, tunica musculară contribuie la transportul
ovulului către cavitatea uterină.
Tunica seroasă este reprezentată de peritoneul care înveleşte trompa.
Arterele trompei uterine provin din arterele ovariană şi uterină. La nivelul
mezosalpingelui, aceste ramuri se anastomozează formînd un arc din care
pleacă arteriole către peretele trompei uterine. Venele însoţesc arterele.
Limfaticele drenează limfa către ganglionii lombari şi iliaci. Nervii provin
din plexurile ovarian şi uterovaginal.
Uterul
Uterul este un organ cavitar nepereche interpus între trompele uterine şi
vagin. El se află în partea mediană a cavităţii pelviene, între rect si vezica
urinară. Uterul este fixat în poziţia lui fiziologică prin ligamentele late,
ligamentele utero-sacrale şi marginea muşchilor ridicători anali. Fixarea
uterului este relativă, acest organ fiind totuşi mobil, putîndu-se deplasa în
toate direcţiile (înainte, înapoi, în sus şi lateral).

Configuraţia externă şi raporturile uterului

Uterul are formă de pară. El prezintă o extremitate superioară, numită

fundul uterului, un corp şi o extremitate inferioară, numită colul uterin.
Corpul se continuă cu colul prin intermediul unui segment scurt şi strimt,
numit istmul uterului. In raport cu inserţia vaginului, colul uterin are două
porţiuni, una supravaginală, situată deasupra inserţiei vaginului, şi alta
intravaginală, aşezată dedesubtul acestei inserţii.
Uterul este turtit dinainte înapoi şi prezintă două feţe, una anterioară (sau
vezicală), care vine în raport cu vezica urinară, şi alta posterioară (sau
intestinală), care vine în raport cu colonul sigmoid şi cu ansele intestinului
subţire. Uterul mai prezintă două margini laterale, una dreaptă şi alta stingă,
la nivelul cărora se găsesc arterele uterine.
Cu excepţia părţilor vaginale şi supravaginale ale colului uterin, uterul
este învelit în întregime în peritoneu. Acesta formează două plici care unesc
cele două margini laterale ale uterului cu pereţii laterali ai cavităţii pelviene,
de unde se continuă cu peritoneul parietal. Aceste plici peritoneale poartă
numele de ligamentele late. Ligamentele late formează pe laturile uterului
un mezou uterin, numit mezometru, în care se găsesc vasele uterine.In par-
tea superioară a ligamentelor late se află trompele uterine, iar sub ele
mezosalpingele. Tot pe acest ligament se prinde şi mezoul ovarului
(mezoovar). In grosimea ligamentelor late se găsesc, în afară de vase şi nervi,
ureterele.
Structura uterului
 Pereţii uterului delimitează cavitatea uterina, care comunică cu trompele
prin orificiile uterine ale trompelor, iar cu vaginul prin orificiul extern al
uterului. La nivelul fundului uterului, cavitatea uterina este largă. Ea se
stramtează la nivelul istmului şi se lărgeşte din nou la nivelul colului uterin,
porţiune care poartă numele de canal cervical. La nivelul istmului se află
orificiul intern al uterului.
Peretele uterului este format din trei tunici: mucoasă sau endometru,
musculară sau miometru si seroasă sau perimetru.
Tunica mucoasă care căptuşeşte cavitatea uterina are o structură
întrucîtva diferită înainte de pubertate, la pubertate, în perioada pre-
menstruală, în timpul menstrei şi al gestaţiei. De asemenea, ea are altă
structură în regiunea intravaginală a colului uterin. Tunica mucoasă este
formată dintr-un epiteliu şi un corion. In copilărie, epiteliul este cubic, iar la
pubertate cilindric ciliat, alcătuit dintr-un singur rînd de celule aşezate pe o
membrană bazală. La nivelul porţiunii intravaginale a colului uterin,
epiteliul este multistratificat pavimentos.
Corionul este alcătuit din ţesut conjunctiv în care predomină elementele
celulare, şi îndeosebi fibroblastele. In copilărie, mucoasa este lipsită de
glande, acestea apărînd la pubertate. La femeia adultă, în perioada de
fertilitate, tunica mucoasă suferă modificări ciclice care se desfăşoară în trei
faze: menstruală sau catamenială, cu durata de 2 — 3 zile, de proliferare sau
foliculinică, de secreţie sau progesteronică. In faza menstruală se produce
distrugerea parţială a mucoasei corpului uterin şi eliminarea ei prin vagin,
iar in celelalte două faze are loc refacerea mucuoasei şi pregătirea ei pentru
nidaţia oului.
Tunica musculară este formată din fibre musculare netede dispuse în trei
straturi: intern, mijlociu şi extern. Stratul intern, aşezat sub mucoasă, este
alcătuit îndeosebi din fibre radiare spiralate. Stratul mijlociu este format din
fascicule musculare cu o dispoziţie plexiformă (care se încrucişează în toate
sensurile), în stratul mijlociu se află vase sanguine (artere şi vene mai
mari), a căror tunică medie se confundă cu stratul muscular mijlociu. Stratul
extern este format din fascicule musculare longitudinale, oblice şi circulare.
 Tunica seroasă este alcătuită din peritoneul visceral care acoperă uterul.
Aceasta se continuă lateral, de o parte şi de alta a uterului, formînd
ligamentele late.

Arterele care irigă uterul (arterele uterine) sunt ramuri ale arterei iliace
interne. Venele colectează sangele pe care-l varsă în vena iliacă internă.
Limfaticele conduc limfa către ganglionii lombari, iliaci şi inghinali. Nervii
provin din sistemul nervos vegetativ simpatic (plexul hipogastric) şi
parasimpatic (nervul pelvic).
 Vaginul

Vaginul, segmentul inferior al tractului genital, este un conduct muscular

membranos lung de 7—8 cm, care se întinde de la colul uterin pană la vulvă.
El are un perete anterior şi altul posterior care delimitează între ei un lumen
turtit antero-posterior. Peretele anterior al vaginului vine în raport cu
fundul vezicii urinare şi cu uretra, iar cel posterior, cu rectul. Părţile laterale
ale vaginului se prind de muşchii ridicători anali. Extremitatea superioară a
vaginului se fixează de jur împrejurul colului uterin, iar extremitatea
inferioară se deschide la exterior în dreptul vulvei, care formează aparatul
genital extern al femeii.
Peretele vaginului este alcătuit din trei tunici: mucoasă, musculară şi
adventicea.
Tunica mucoasă prezintă numeroase cute transversale, pe fiecare perete
aflîndu-se cate o creastă longitudinală. Ea este formată dintr-un epiteliu şi
un corion. Epiteliul este de tip stratificat pavimentos, iar corionul se
compune din ţesut conjunctiv lax. Vaginul nu are glande. Pereţii lui sunt
lubrifiaţi de mucusul secretat de celulele epiteliale ale colului uterin.
Tunica musculară este formată din fibre musculare netede dispuse în
două straturi, unul intern circular şi altul extern longitudinal.
Adventicea, situată la exterior, este formată din ţesut conjunctiv.
Arterele care irigă vaginul provin din arterele uterina, rectală mijlocie,
vezicală inferioară şi ruşinoasă internă. Venele urmează traiectul arterelor.
Limfaticele conduc limfa către ganglionii iliaci şi inghinali. Nervii vaginului
provin din plexul hipogastric şi din nervul pelvic. In corionul mucoasei se
găsesc şi terminaţii nervoase încapsulate de tip Paccini.

Vulva
Vulva prezinta doua repliuri cutanate numite labiile mari care se unesc
anterior formand comisira anterioara si posterior formand comisura
posterioara. Aceste labii mari acopera labile mici care delimiteaza intre ele
vestibulul vaginal ( membrane himeniala) .In central vestibulului se
delimiteaza orificiul vaginal sau himenial .
 GLANDELE MAMARE

Glandele mamare sunt organe anexe ale aparatului genital feminin situate
sub pielea regiunii pectorale, în dreptul coastelor 3—7 . Ele reprezintă unul
dintre caracterele sexuale secundare feminine. Mamelele au o formă
caracteristică emisferica. Corpul mamelei prezintă pe mijlocul feţei convexe
o zonă circulară, de culoare roz-brună, cu un diametru de
 aproximativ 3 cm, care poartă numele de areola mamara. In mijlocul
acestei areole se găseşte mamelonul, o proeminenţă de formă aproximativ
cilindrică prevăzută cu 20—25 de orificii numite pori galactofori. Porii
galactofori sunt orificiile canalelor galactofore.
Glanda mamară este acoperită de piele. Aceasta prezintă la nivelul
mamelonului şi al areolei mamare structuri caracteristice.
Din punct de vedere structural, mamelonul este o excrescenţă a pielii
produsă prin proliferarea celulelor din stratul Malpighi şi prin îngroşarea
dermului subiacent. In stratul bazal al epidermului, ca şi în derm se găsesc
numeroase celule pigmentare. Am văzut că mamelonul este străbătut de
canalele galactofore.
In dermul areolei mamare se găsesc numeroase celule pigmentare, glande
sebacee şi glande sudoripare. Glanda mamară este o glandă exocrină de tip
tubuloacinos.
Ea este alcătuită din lobi, lobuli şi acini glandulari. Lobii, în număr de
12—20, sunt despărţiţi unii de alţii prin ţesut conjunctiv dens şi prin grăsime.
Fiecare lob este prevăzut cu cate un canal galactofor. Lobulii cuprind
unităţi glandulare alcătuite din acini glandulari, elementele secretoare. Se-
creţia glandulară este discontinuă, glanda mamară secretand lapte numai în
timpul lactaţiei.
 APARATUL GENITAL MASCULIN

Aparatul genital masculin este alcătuit din organele genitale inter-

ne şi organele genitale externe. La bărbat, organele genitale interne sînt
reprezentate de testicule, conductele excretoare şi glandele anexe.

Testiculul

Testiculul este un organ pereche care are rol de glandă cu secreţie externa şi
internă. Testiculele sunt aşezate în nişte pungi pe care le formează pielea la
extremitatea anterioară a perineului şi care alcătuiesc scrotul, care face
parte dintre organele genitale externe ale bărbatului.
La adult, testiculul are o formă ovală, prezentînd o faţă medială, una
laterală, o margine anterioară, altă posterioară şi două extremităţi:
superioară şi inferioară. Dimensiunile testiculului cresc progresiv pană la
pubertate, cand acest proces se opreşte brusc. Pe extremitatea superioară şi
pe marginea posterioară a testiculului se află epididimul, care reprezintă
porţiunea iniţială a canalelor excretoare. Acesta are un cap, un corp şi o
coadă. Capul epididimului este culcat peste extremitatea superioară a
testiculului, corpul peste marginea posterioară a testiculului, iar coada se
continuă cu canalul deferent.
Ca structură, testiculul prezintă o capsulă conjunctivă numită albuginee
şi un ţesut propriu testiculului .
Albugineea, o membrană conjunctivă albicioasă, densă, groasă şi
rezistentă, este acoperită la exterior de foiţa viscerală a unei membrane
seroase. Ea prezintă pe marginea posterioară a tes-ticului o îngroşare care
proeminează în interiorul organului numit me diastinul testiculului. De la
acest mediastin pornesc radiar, spre albu-ginee, numeroase septuri
conjunctive care împart ţesutul propriu al testiculului în circa 200 — 300 de
formaţiuni piramidale, numite lobulii testiculului.
Varfurile lobulilor sunt orientate către mediastinul testiculului, iar baza spre
albuginee. Un lobul testicular este alcătuit din 2—5 tubi seminiferi contorţi.
Intre aceştia se găsesc ţesutul conjunctiv şi ţesutul care alcătuieşte glanda
interstiţială a testiculului.
Ţesutul propriu al testiculului sau parenchimul testicular este format
aşadar din tubi seminiferi contorţi, glanda interstiţială a testiculului şi
ţesut conjunctiv în care se află vase limfatice şi nervi. Tubii seminiferi
contorţi încep la periferia lobului testicular sub forma unor funduri de sac.
Diametrul lor atinge circa 60 microni., iar lungimea aproximativ 170 cm.
Peretele acestor tubi este alcătuit dintr-un epiteliu şi o membrană bazală.
Epiteliul este de tip multistratificat polimorf, în care se disting două tipuri
de celule : de susţinere şi cu rol trofic, numite celule Sertoli şi celule
producătoare de spermii (spermatozoizi). Tubii seminiferi contorti din-tr-
un lobul se unesc într-un singur canal, numit tub seminifer drept, care
părăseşte lobului. Tubii seminiferi drepţi se anastomozează între ei la nivelul
mediastinului testiculului formînd o reţea canaliculară, numită rete testis
(reţeaua Haller). Din această reţea iau naştere 12 —15 conducte numite
canale eferente care formează capul epididimului. Fiecare canal eferent se
deschide separat într-un canal unic şi întortocheat care formează corpul şi
coada epididimului, numit canalul epididimului, a cărui lungime este de
4—6m. Epiteliul canalelor eferente este monostratificat şi prevăzut cu cili, în
timp ce epiteliul canalului epididimului este monstratificat, cu celule
prevăzute cu cili în porţiunea iniţială şi bistratificat în rest. Epiteliul
epididimului este aşezat pe o membrana bazală lamelară, sub care se găseşte
un corion format din ţesut conjunctiv bogat în vase şi nervi. Canalul
epididimar se continuă cu canalul deferent.
In interiorul lobulilor, în ţesutul conjunctiv dintre tubii seminiferi contorţi
se găseşte glanda interstiţială a testiculului care secretă testosteronul,
hormonul sexual masculin . Aceasta este alcătuită din celule endocrine
(celule Leydig) provenite din transformarea fibroblastelor din stroma
parenchimului testicular.
Testiculul este irigat de artera testiculară. Sangele venos este colectat de
cele două vene testiculare, dreaptă şi stangă. Vena testiculară dreaptă se
varsă în vena cavă inferioară, iar vena testiculară stangă, în vena renală
stangă. Limfaticele conduc limfa către ganglionii lombari. Nervii provin din
plexul aortic si hipogastric.
Conductele excretoare

Conductele excretoare sunt intratesticulare şi extratesticulare. Căile

excretoare intratesticulare sunt reprezentate de tubii seminiferi contorţi,
tubii drepţi şi rete testis, iar căile excretoare extratesticulare de epididim,
canalul deferent şi canalul ejaculator. Aşadar, căile excretoare încep chiar
în testicul şi se termină cu canalul ejaculator care se deschide în uretra
prostatică, canal comun pentru eliminarea atat a urinii, cat şi a spermei.

Epididim

Epididimul este formatiunea situata pe marginea superioara si posterioara

a testiculului, cu o lungime de aprox.5 cm.Aspectul general este de virgula
si i se descriu 3 portiuni: capul, corpul si coada, continuindu-se cu canalul
deferent.
Canalul epididimar , continut in corpul si coada epididimului atinge o
lungime de 5-6 cm.
In structura epididimului intra 3 tunici:
- adventicea la exterior formata din tesut conjunctiv;
- musculara la mijloc
- mucoasa la interior formata din celule ciliate si neciliate care secreta un
lichid care intra in compozitia spermei.
Vascularizatia si inervatia epididimului :
- arterele provin din:
- aorta abdominala, artera spermatica interna, artera iliaca interna, artera
deferentiala, artera epigastrica, artera cremasterica
Venele formeaza doua plexuri venoase, anterior si posterior, care se
continua cu plexurile funiculare.
Limfaticele merg spre ganglionii iliaci.
 Nervii provin din plexul spermatic si deferential.

Scrotul

Cele 2 testicule sunt adapostite intr-un sistem de invelisuri concentrice

care alcatuiesc scrotul, separate prin rafeul scrotal care delimiteaza cele 2 loji
testiculare.
La exterior, scrotul apare ca o punga cutanata, situata in partea inferioara
a peretelui abdominal, sub radacina penisului.
Structura
De la suprafata spre interior scrotul se compune din urmatoarele tunici:

- pielea este subtire, extensibila, elasticxa cu multe cute transversale, este

prevazuta cu peri rari si numeroase glande sebacee si sudoripare.Este
pigmentata.
- dartosul este un muschi pielos neted
- fascia clemasterica Cooper formata din fibre ce apartin muschiului
oblic interen, muschiul transvers al abdomenului.
- tunica vaginala comuna
- tunica vaginala proprie formata din o foita viscerala si una parietala
care delimiteaza cavitatea vaginala care contine o lama fina de
lichid.Prezenta unei cantitati mari de lichid in aceasta cavitate-
hidrocel.

Vascularizatia si inervatia scrotuluiu

- arterele provin din artera rusinoasa externa si interna, artera funiculara;
- venele se varsa in vena femurala si vena rusinoasa interna
- limfaticele dreneaza in ganglionii inghinali superficiali
- nervii provin din nervul genitofemural si abdominogenital.
 Canalul deferent

Canalul deferent este un conduct excretor lung de 50—60 cm care continuă

canalul epididimar. Fiecare canal deferent pătrunde în abdomen şi apoi în
bazin, unde se termină înapoia vezicii urinare printr-o parte mai dilatată,
numită ampula canalului deferent.
Peretele canalului deferent este format din trei tunici: mucoasă, musculară
şi adventicea.
Tunica mucoasă este formată dintr-un epiteliu şi un corion. Epiteliul este
bistratificat prismatic, cu celule prevăzute cu cili. Corionul conţine multe
fibre elastice.
Tunica musculară este formată din fibre musculare netede dispuse în trei
straturi: unul intern, cu fibre musculare orientate longitudinal, altul mijlociu,
cu fibre orientate circular, şi altul extern, cu fibre orientate longitudinal.
Adventicea este alcătuită din ţesut conjunctiv bogat în fibre elastice, vase
şi nervi.

Canalul ejaculator

Canalul ejaculator este un conduct excretor lung de 2,5 cm care continuă

canalul deferent. El ia naştere din unirea canalului deferent cu gîtul
veziculei seminale. Canalul ejaculator se află în grosimea prostatei şi se
deschide în porţiunea prostatică a uretrei. Peretele canalului ejaculator este
format din aceleaşi tunici ca şi peretele canalului deferent, cu deosebirea că
epiteliul devine multistratificat pavimentos în porţiunea terminală a
canalului ejaculator

Glandele anexe
 Glandele anexe ale conductelor excretoare extratesticulare sunt veziculele
seminale şi prostata.

Veziculele seminale

Veziculele seminale au o lungime de 5—6 cm şi un diametru de circa 20

mm; ele sunt aşezate între vezica urmară şi rect. Veziculele seminale se
deschid în canalul deferent, la locul unde acesta se continuă cu canalul
ejaculator. Vezicula seminală are o formă de pară aşezată cu vîrful în jos. Ea
constituie organul care produce cea mai mare cantitate de lichid spermatic.
Capacitatea unei vezicule seminale este de circa 2 ml.
Peretele veziculei seminale este format din trei tunici: mucoasă, musculară
şi adventicea.
Tunica mucoasă prezintă la examenul cu ochiul liber numeroase cute
înalte, ramificate şi anastomozate. Ea este alcătuită dintr-un epiteliu şi un
corion. Epiteliul este monostratificat, iar corionul conţine multe fibre elas-
tice.
Tunica musculară este formată din două straturi de fibre musculare
netede, unul intern, format din fibre orientate circular, şi altul extern, format
din fibre orientate longitudinal.
Adventicea este formată din ţesut conjunctiv în care se găsesc vase şi
nervi.
Prostata

Prostata este o glandă anexă a conductelor excretoare aşezată în pelvis,

imediat sub vezica urinară, într-un spaţiu numit loja prostatică. Ea înconjură
ca un manşon porţiunea iniţială a uretrei (uretra prostatică) în care îşi varsă
produsul de secreţie. Prostata are forma unei castane: ea prezintă o faţă
anterioară, care vine în raport cu simfiza pubiană, o faţă posterioara, care
vine în raport cu rectul, o bază, care vine în raport cu fundul vezicii urinare
şi un varf, care vine în raport cu diafragma urogenitală. Pe faţa posterioară
a prostatei se observă un şanţ median care împarte glanda în doi lobi, drept
şi stang. Intre cei doi lobi se găseşte istmul prostatic străbătut de uretră.
Ca structură, prostata este alcătuită din ţesut fibromuscular şi ţesut
glandular. Ţesutul fibromuscular este reprezentat de capsula fibromus-
culară a prostatei şi de trabeculele care pornesc din această capsulă spre
interiorul glandei, pe care o desparte în lobuli glandulari. Totalitatea
fibrelor musculare netede alcătuieşte muşchiul prostatic, care se continuă cu
sfincterul neted al vezicii urinare şi care are rol în expulzarea lichidului
prostatic în timpul ejaculării. Ţesutul glandular al prostatei este reprezentat
de 15— 30 de lobuli glandulari bine individualizaţi care se deschid separat
în uretra prostatică printr-un canal propriu. Fiecare lobul este alcătuit dintr-
un canal central, de la care pornesc lateral glande tubuloalveolare. Pereţii
acestor glande sunt alcătuiţi dintr-un epiteliu monostratificat. Intre lobulii
glandulari se găsesc trabecule fibromusculare,vase sanguine, limfatice şi
nervi.
Arterele care hrănesc prostata provin din arterele vezicale inferioare şi
rectale mijlocii. Venele formează plexuri care se deschid în venele hi-
pogastrice. Limfaticele drenează limfa către ganglionii iliaci interni. Nervii
provin din sistemul nervos simpatic şi parasimpatic -din plexul hipogastric
şi din plexul pelvin.