ele mai izbitoare ale istoriei grecești din Evul Mediu”.

Nu numai că multe împărătese, prin prestigiul

frumuseții sau prin superioritatea inteligenței lor, au exercitat asupra soților lor o influență
atotputernică; aceasta ar dovedi mai puțin lucru, căci toate sultanele favorite au făcut la fel. Dar în
monarhia fondată de Constantin, aproape în toate secolele istoriei sale, s-au întâlnit femei care sau au
domnit prin ele însele, sau, mai adeseori, au dispus în mod suveran de coroană și au creat împărați.
Nimic n-a lipsit acestor prințese, nici pompa ceremoniilor prin care se manifestă strălucirea exterioară a
puterii, nici actele solemne de autoritate, prin care se atestă realitatea lor. Până și în viața intimă a
gineceului, se regăsesc urmele puterii depline pe care o exercita, în mod legitim, o împărăteasă
bizantină; iar în viața sa publică, rolul politic pe care i-l recunoșteau toți bărbații din timpul său, această
putere apare și mai clar. Și de aceea, pentru cine vrea să înțeleagă și să priceapă societatea și civilizația
Bizanțului, sunt lucruri destul de noi, poate, de învățat din viața acestor prințese îndepărtate și
uitate.”(Charles Diehl, Figuri Bizantine, Editura pentru Literatură, 1969, p. 178-179)

Cei o mie de ani ai Bizanțului, trebuie să recunoaștem, au fost marcați de foarte multe figuri și chipuri
feminine. De la auguste rafinate, evlavioase, creștine, frumuseți ambițioase, împărătese mai puțin
virtuoase ori seduse pătimaș de putere, la femei aristocrate, mame creștine de sfinți sau simple femei
care au făcut istorie sau au marcat istoria Bizanțului în vremuri de crize politic-bisericești(nu numai!),
care au dat dovada unui caracter ajuns la măsura ,,bărbatului desăvârșit”. Biografiile lor pot fi
interpretate în fel și chip. Pentru noi nu contează viața tumultoasă, spectaculară ori scandaloasă din
punct de vedere etic-moral la un moment dat, atât de mult viciile și slăbiciunile, ci unda de lumină pe
care au lăsat-o prin tot ce au făcut în istoria îndelungă a Imperiului și mai ales în viața Bisericii până la
noi. Sigur, rămân piloni de marcaj, cariatidele teocrației, Sfânta Împărăteasă Elena, mama împăratului
Constantin, Teodora lui Justinian, Pulcheria, Evdochia lui Teodosie, Zoe Porfirogeneta, Irina, femeile
rafinate din dinastia Comnenilor... etc. etc. Dar, două împărătese, prin puterea ce li s-a dat, putem spune
că au restaurat moștenirea Sfintei Împărătese Elena, Ortodoxia, după o lungă și oribilă criză iconoclastă:
Irina apoi, Teodora. Iconarii și iconografii din trecut și de azi, monahii și întreg clerul bisericesc le
datorează mult acestor basilee pentru rolul însemnat ce l-au avut de gestionat în criza istoriei bisericești
și imperiale. Sigur, sprijinite de mari oameni deveniti sfinti ai Bisericii. Creditânt cu prezența și voința lor
decizională ultimele două Sinoade Ecumenice care au stabilit/rectificat fundamental adevăruri de
credință și Crez, au făptuit și confirmat astfel atestatul icoanei în Ortodoxie. Rolul și rostul liturgic al
acestora. Căci Ortodoxia fără icoană nu mai e ortodoxie ci ideologie. Dacă Irina nu s-a putut impune total
în fața iconoclaștilor la Sinodul Ecumenic VII de la Niceea (787 d. Hr.), aceștia având încă suficiente
influențe autoritare și boicotând în fel și chip hotărârile sinodale, căci încă era suficientă ostilitate
iconoclastă în clasele sociale și în punctele cheie ale puterii de stat și ale Bisericii, Teodora a continuat
lupta pentru recunoașterea icoanelor și, a învins, la distanță de 50 de ani, prin invocarea unui nou Sinod
Ecumenic în anul 843 d.Hr.

Nu-mi propun să le schițez portretele biografice aici. Sunt nemaipomenite. Ar fi prea mult. Ele pot fi
cercetate în cărțile și scrierile lăsate de la istorici, bizantilonogi veritabili și critici istorici precum Charles
Diehl(bunul prieten al lui Nicolae Iorga,) la Lynda Garland etc. La fel, sinaxarele și documentele
bisericești pot fi cercetate pentru a le înțelege și mai bine rolul determinant, rostul și viața captivantă a
acestor împărătese declarate și recunoscute de/în Biserică ca fiind sfinte.