Escolar Documentos
Profissional Documentos
Cultura Documentos
franceză République française, Pronunție în franceză: /ʁepyblik fʁɑɑsɛz/), este o republică constituțională
unitară având un regim semi-prezidențial, mare parte din teritoriul său și din populație fiind situată în
Europa de Vest, dar care cuprinde și mai multe regiuni și teritorii răspândite în toată lumea. Capitala sa
este orașul Paris, limba oficială este franceza iar moneda este euro. Deviza națională este „Libertate,
egalitate, fraternitate” (în franceză Liberté, Égalité, Fraternité), iar drapelul Franței este format din trei
benzi verticale colorate, respectiv în albastru, alb, roșu. Imnul național este La Marseillaise.
În timpul epocii fierului, zona ce reprezintă astăzi Franța a fost locuită de gali, un popor celtic. Roma a
anexat zona în anul 51 î.Hr. și a deținut regiunea până în anul 486, când francii (un popor germanic) au
cucerit regiunea și au format Regatul Franței. Franța a devenit o mare putere europeană în Evul Mediu,
în urma victoriei din războiul de o sută de ani (1337-1453). În perioada renașterii, cultura franceză a
înflorit, iar Franța a pus bazele unui imperiu colonial global, care urma ulterior să devină al doilea cel
mai mare din lume.[6] Secolul al XVI-lea a fost dominat de către războaie civile și religioase, între
catolici și protestanți (hughenoți). Sub Ludovic al XIV-lea, Franța a devenit puterea culturală, politică
și militară dominantă a Europei.[7] În secolul al XVIII-lea, Revoluția franceză a răsturnat monarhia
absolută, a dezvoltat una dintre cele mai vechi republici din istoria modernă și a elaborat Declarația
Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, care exprimă idealurile unei națiuni inclusiv în ziua de astăzi.
În secolul al XIX-lea, Napoleon I a preluat puterea și a creat Primul Imperiu Francez, care prin
războaiele napoleoniene a schimbat istoria Europei continentale. După prăbușirea imperiului, Franța a
trecut printr-o perioadă tumultuoasă, având o succesiune de guverne ce a dus într-un final în 1870 la
înființarea celei de-a Treia Republici Franceze. Franța a fost un participant major în Primul Război
Mondial, din care a ieșit victorioasă, și a fost una dintre Puterile Aliate în Al Doilea Război Mondial,
dar a intrat sub ocupația puterilor Axei în 1940. În urma eliberării, în 1944, a fost creată A Patra
Republică Franceză, ulterior dizolvată în cursul Războiului din Algeria. A Cincea Republică, condusă
de Charles de Gaulle, a fost înființată în 1958 și există până în ziua de astăzi. Algeria și aproape toate
celelalte colonii au devenit independente în anii 1960, dar au păstrat legături economice și militare cu
Franța.
Franța este o putere nucleară, este unul dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate
al Națiunilor Unite și membru NATO. De asemenea, Franța este membră a G7, G20, a zonei euro, a
spațiului Schengen și găzduiește sediile Consiliului Europei, Parlamentului European și UNESCO.
Franța joacă un rol important în istoria mondială prin intermediul influenței exercitate de cultura sa, de
limba sa și de valorile democratice, seculare și republicane pe care le-a promovat în ultimele două
secole.
Franța este a doua putere economică europeană și a cincea putere economică mondială. Economia sa de
tip capitalist o face să fie unul dintre liderii mondiali în sectoarele agroalimentar, aeronautic(fr), al
automobilelor, al produselor de lux(fr), al turismului(fr) și în cel al energiei nucleare(fr), aceasta în ciuda
unor politici de intervenționism(fr) destul de puternice(fr).
Cu 66,6 milioane de locuitori la 1 ianuarie 2014,[a][I 1] Franța este o țară dezvoltată, cu un indice al
dezvoltării umane foarte ridicat.[8]
Cuprins
• 1 Geografia
• 1.1 Așezare și frontiere
• 1.2 Geologie, relief și hidrografie
• 1.3 Clima
• 1.4 Peisajele și mediul
• 1.5 Repartiția spațială a populației și a activităților sale
• 1.6 Axe de comunicație și de transport
• 2 Istoria
• 2.1 Preistorie, protoistorie și antichitate
• 2.2 Apariția, crizele și transformările Regatului Franței de-a lungul Evului Mediu
• 2.3 Renașterea și monarhia absolutistă (secolele al XVI-lea–al XVIII-lea)
• 2.4 Secolul revoluțiilor (1789 - începutul secolului al XX-lea)
• 2.5 Franța în cele două războaie mondiale
• 2.6 După eliberare
• 3 Politică și administrație
• 3.1 Organizarea puterilor
• 3.2 Împărțirea administrativ-teritorială și descentralizarea
• 3.3 Teritoriile de peste mări
• 3.4 Tendințe politice, partide și alegeri
• 3.5 Conducători actuali
• 3.6 Finanțele publice
• 3.7 Protecția socială
• 3.8 Apărarea
• 3.9 Apartenența la organizații internaționale
• 3.10 Politica externă și diplomația
• 3.11 Simboluri republicane
• 4 Populația și societatea
• 4.1 Demografie
• 4.2 Imigrația, populațiile străine și minoritățile vizibile
• 4.3 Familie, sexualitate și egalitatea sexelor
• 4.4 Limbi
• 4.5 Religia
• 4.6 Educația
• 4.7 Sănătate
• 4.8 Mass-media
• 4.9 Sport
• 4.10 Participare asociativă, sindicală și politică
• 5 Economia
• 5.1 Veniturile populației și dezvoltarea umană
• 5.2 Piața forței de muncă
• 5.3 Principalele sectoare de activitate
• 5.3.1 Agricultura și industria agroalimentară
• 5.3.2 Industria
• 5.3.3 Energie
• 5.3.4 Comerț și artizanat
• 5.3.5 Turismul
• 5.3.6 Cercetare
• 5.3.7 Finanțe și asigurări
• 5.4 Locul Franței în economia mondială
• 6 Patrimoniul cultural
• 6.1 Patrimoniul arhitectural
• 6.1.1 Incluse în patrimoniul mondial
• 6.1.2 Clădiri de interes istoric
• 6.2 Patrimoniu artistic și evenimente culturale
• 6.3 Îndelungata tradiție științifică
• 6.4 Gastronomie
• 6.5 Alinierea culturală internațională
• 7 Note și bibliografie
• 7.1 Note de completare
• 7.2 Referințe
• 7.3 Bibliografie
• 8 Legături externe
Geografia
Articol principal: Geografia Franței.
Așezare și frontiere
Prin intermediul teritoriilor de peste mări, Franța deține, astfel, și frontiere terestre cu Brazilia, cu
Surinam și cu Regatul Țărilor de Jos prin partea franceză a insulei Saint-Martin.
Suprafața Franței metropolitane este de 552.000 km²[9], cu o densitate de aproximativ un locuitor pe
hectar. Luând în calcul și totalitatea teritoriilor de peste mări, Franța are o suprafață totală de
675.000 km².
Franța este a 42-a țară din lume ca mărime a suprafeței terestre și a treia cea mai mare țară din Europa,
după Rusia și Ucraina, deși, dacă se iau în calcul teritoriile de peste mări, este mai întinsă ca Ucraina,
fiind, totodată, și cea mai întinsă țară a Uniunii Europene.
Teritoriul metropolitan continental are o lungime de circa 1.000 km de la nord la sud și de la est la vest.
Lungimea totală a țărmurilor, incluzând aici și teritoriile de peste mări, este de 8.245 km.
Geologia Franței
Teritoriul metropolitan al Franței oferă forme de relief și peisaje naturale deosebit de variate.[b 1] Mari
părți din teritoriul actual al Franței s-au înălțat de-a lungul mai multor episoade tectonice, în special în
orogeneza hercinică din paleozoic, care stă la originea masivelor Armorican, Central, Morvan, Vosgi,
Ardeni și Corsican.[b 2] Munții Alpi, Pirinei și Jura sunt mult mai tineri, și sunt mai puțin erodați[b
2] — Alpii ating 4.810 m altitudine în Mont Blanc (cel mai înalt punct al Franței).[10] Deși 60% din
comunele Franței sunt clasificate ca având risc seismic, acest risc rămâne unul moderat.[11]
Aceste masive delimitează mai multe bazine sedimentare, cele mai mari fiind bazinul Aquitaniei în
sud-vest și Bazinul Parisului în nord[b 2] — acesta din urmă cuprinzând mai multe regiuni cu soluri
deosebit de fertile, în special platourile cu soluri acide din Beauce și Brie.[b 3] În rest, diferite căi
naturale de trecere, cum ar fi valea Ronului, permit comunicații facile.[b 4] Zonele litorale oferă și ele
peisaje diverse: maluri abrupte ale masivelor muntoase (Coasta de Azur, de exemplu), câmpii ce se
termină cu faleze (Coasta de Alabastru), regiuni umede și forestiere, cum ar fi Sologne(d) sau mari
câmpii nisipoase (Câmpia Languedoc).[b 5]
Rețeaua hidrografică a Franței este, în principal, drenată de patru mari fluvii: Loara, Sena, Garonne și
Ron,[b 6] la care se mai pot adăuga și Meuse și Rinul, mai puțin importante pentru Franța, dar fluvii
majore la nivel european. Bazinele hidrografice ale primelor patru acoperă peste 62% din teritoriul
metropolitan.[b 6]
Franța dispune de 11 milioane de km² de ape marine teritoriale, în trei oceane, 97% din această
suprafață fiind asociată teritoriilor de peste mări.[12]
Clima
Peisajele și mediul
Franța metropolitană beneficiază de o largă varietate de peisaje: câmpii agricole sau împădurite, lanțuri
montane mai mult sau mai puțin erodate, litoraluri diversificate și văi cu orașe amestecate cu spații neo-
naturale. Franța de peste mări conține și ea o importantă biodiversitate (de exemplu, în pădurile
ecuatoriale franco-guyaneze sau în lagunele Noii Caledonii).[17] Franța este una dintre cele mai
împădurite țări din Europa Occidentală, pădurile ocupând 28% din suprafața țării.[b 11]
Satul Usson, aflat pe pantele unui con vulcanic stins din Masivul Central.
•
Hartă de sinteză a repartiției populației în Franța în 2010. Sunt indicate densitățile populației pe
departament, cele 18 arii urbane de peste 400.000 de locuitori, linia Le Havre-Marsilia și limitele
aproximative ale așa-numitei „diagonale a vidului(fr)”.
+ 5.000–loc./km² 2
de la 300 la 1.000 loc./km²
de la 100 la 250 loc./km²
de la 70 la 100 loc./km²
de la 40 la 70 loc./km²
- 40 loc./km²
Istoria
Articol principal: Istoria Franței.
Ludovic al XIV-lea, figură emblematică a absolutismului monarhic, în timpul căruia Franța a atins
apogeul influenței în politica europeană
Începând cu 1494, suveranii francezi au dus mai multe războaie în Italia și, apoi, împotriva împăratului
Carol Quintul.[36] Domniile lui Francisc I (1515-1547) și a fiului său Henric al II-lea (1547-1559) au
fost marcate de o întărire a puterii regale, care tinde să devină absolutistă,[37] și de o Renaștere literară
și artistică puternic influențată de Italia.[38]
În 1539, ordonanța de la Villers-Cotterêts a făcut limba franceză limbă administrativă și judiciară în
regat.[e 44] Unitatea Franței în jurul persoanei regelui a fost însă afectată în a doua jumătate a secolului
al XVI-lea de probleme religioase: între 1562 și 1598, s-au succedat opt războaie religioase(fr) între
catolici și calvini.[e 45] Această criză religioasă a fost dublată de una economica și mai ales politică.
[39] În 1598, regele Henric al IV-lea (1589-1610) a dat, prin Edictul de la Nantes, libertăți parțiale de
cult protestanților.[e 46]
Ludovic al XIII-lea (1610-1643) și miniștrii săi, Richelieu și Mazarin, au fost obligați să se confrunte
cu opoziția nobilimii dornice să-și redobândească vechile privilegii.[e 47] În aceeași perioadă, Franța a
ieșit victorioasă din mai multe războaie (între care Războiul de Treizeci de Ani) și a început să-și
formeze un prim imperiu colonial(fr), în principal, în Noua Franță(fr), în Antile și pe drumul spre Indii.[e
48] Ludovic al XIV-lea a afirmat mai mult ca niciodată caracterul absolut al puterii sale:[j] „Regele-
Soare” se considera „locțiitor al lui Dumnezeu pe Pământ”[e 49] și a ordonat construirea palatului de la
Versailles, simbol al puterii sale.[e 50] El s-a înconjurat de artiști și de savanți și a acționat pentru
unitatea religioasă a regatului său,[e 51] reluând persecuția protestanților(fr) și revocând edictul de la
Nantes. În ciuda situației financiare critice a monarhiei, Ludovic al XIV-lea a dus mai multe războaie
cu o Europă coalizată împotriva sa,[e 52] iar marchizul de Vauban a construit o rețea de cetăți la
frontierele regatului.[e 53] Deși aceste războaie au adus, la început, și victorii, mai multe înfrângeri și
răspândirea foametei i-au marcat sfârșitul domniei.[e 54]
Strănepotul său, Ludovic al XV-lea (1715-1774), a dus și el mai multe războaie, cu diferite rezultate.[e
55] Franța a abandonat, în 1763, prin tratatul de la Paris, posesiunile din America de Nord, dar a
dobândit, în același deceniu, Lorena și Corsica.[e 56] În această perioadă, Franța a cunoscut o puternică
revitalizare demografică și economică. Creșterea producției agricole a fost însoțită de o proto-
industrializare, în special în sectorul textil, dar și de un avânt în domeniile intelectual și cultural.[e 57]
Ludovic al XVI-lea, care a urcat pe tron în 1774, s-a dovedit însă incapabil să găsească o soluție pentru
plata datoriei monarhice și s-a văzut obligat să convoace Adunarea Stărilor Generale în 1789.[e 58]
Secolul revoluțiilor (1789 - începutul secolului al XX-lea)
În timpul celui de al Doilea Război Mondial, teritoriul francez a fost împărțit între o „zonă ocupată” în
nord și o „zonă liberă” în sud, la care se adaugă alte zone mai restrânse cu statut special
Prin jocul alianțelor, Franța a intrat în război, la începutul lunii august 1914, împotriva Germaniei, de
partea Regatului Unit și a Imperiului Rus.[e 78] Primul Război Mondial, soldat cu 1,4 milioane de
victime în rândul francezilor și care a adus numeroase distrugeri în nord-estul țării, s-a încheiat prin
armistițiul de la 11 noiembrie 1918 cu victoria Triplei Înțelegeri.[e 79] În afara retrocedării Alsaciei și
Lorenei, Franța a primit o parte din despăgubirile de război cuvenite prin tratatul de la Versailles și a
obținut garanții de securitate, care au încetat însă în 1940, când Germania a invadat Belgia, după ce și-a
reconstruit armata și a remilitarizat malul stâng al Rinului.
După câțiva ani de reconstrucție(fr) laborioasă, marcați de un efort de atragere a imigrației și de creștere
a productivității, cu scopul de a ameliora penuria de forță de muncă în minerit, în siderurgie și în
industria automobilistică, Franța s-a străduit să-și recapete forța economică antebelică,[e 80] astfel că,
după anul 1924, a înregistrat o creștere puternică, dar de scurtă durată, fiind, însă, lovită puternic, odată
cu celelalte mari puteri, de Marea Criză Economică din anii 1929-1930.[40] Deși această criză a venit
târziu, ea a fost durabilă și profundă, dificultățile economice fiind amplificate de o criză politică
majoră, în ciuda speranțelor trezite de venirea la putere, în 1936, a Frontului Popular(fr).[41] În cele din
urmă, când Franța a declarat, la 3 septembrie 1939, război Germaniei Naziste, ea abia ieșise din cea
mai grea criză pe care o cunoscuse a Treia Republică.[e 81]
După opt luni fără lupte („Războiul ciudat”), Wehrmachtul a invadat, la 10 mai 1940, nord-estul
Franței, iar mareșalul Philippe Pétain a cerut, la 22 iunie, armistițiul .[e 82] Acesta din urmă a cerut și a
obținut, la 10 iulie, puteri depline, lichidând, astfel, cea de a Treia Republică și punând bazele
regimului de la Vichy, care a dus o politică conservatoare, tradiționalistă și antisemită, în colaborare cu
Germania Nazistă și în ciuda acțiunilor rezistenței din interiorul și din exteriorul țării.[e 83] Debarcarea
Aliaților, la 6 iunie 1944, în Normandia a anunțat sfârșitul ocupației naziste și începutul eliberării
Europei.[e 84] În total, conflictul a dus la moartea a mai puțini militari ca cel anterior,[l] dar victimele
civile au fost numeroase – cel puțin 330.000 de victime civile dintre care 75.000 de evrei de pe
teritoriul francez au fost uciși în Holocaust[42][m] – iar rănile psihologice și politice (cauzate de
dezastrul din 1940, de colaboraționism și, apoi, de reglările de conturi din cadrul epurărilor) s-au
cicatrizat după perioade foarte îndelungate.[e 84]
După eliberare
După război, a început pentru Franța o perioadă de reînnoire.[e 85] Dacă generalul de Gaulle, liderul
Franței libere, nu a putut să împiedice adoptarea unei constituții apropiate de spiritul celei de a Treia
Republici, perioada postbelică s-a remarcat prin înființarea unui sistem de asigurări sociale și de
acordarea dreptului de vot pentru femei.[e 86] A Patra Republică a ales tabăra occidentală în Războiul
Rece care a început atunci, a inițiat decolonizarea Asiei și Africii și a participat la începuturile
construcției europene.[e 87] În același timp, Franța a început o perioadă de puternică creștere
economică, pe care economistul Jean Fourastié(d) avea s-o denumească „Trente Glorieuses(fr)”[e 88]
[43] ».
La 1 iunie 1958, după o gravă criză politică(fr) legată de Războiul din Algeria, generalul de Gaulle a fost
învestit de către Adunarea Națională în funcția de „Președinte al Consiliului”, cu misiunea de a da
republicii o nouă constituție: a Cincea Republică conferea președintelui puteri mai largi în raport cu
Parlamentul.[e 89] Charles de Gaulle a urmărit și a realizat decolonizarea Africii, și a afirmat
independența Franței față de Statele Unite.[e 90] Dar criza socială din mai 1968(fr) a scos în față
arhaismul unui regim care părea deconectat de la aspirațiile tinerilor vremurilor sale; în ciuda demisiei,
în 1969, generalului de Gaulle, gaullismul(fr) s-a menținut la putere încă cinci ani, prin figura
președintelui Georges Pompidou.[e 91]
În 1974 a început epoca post-gaullistă, după venirea în funcția de președinte a unei personalități de
centru, Valéry Giscard d'Estaing.[e 92] În timp ce Franța a intrat, puțin câte puțin, în criza anilor 1970,
primii ani ai mandatului său au fost marcați de mai multe legi care au generat schimbări în societatea
franceză, cum ar fi legea Veil(fr), care legaliza avortul, sau coborârea de la 21 la 18 ani a vârstei
majoratului.[e 93] Dar adevăratul punct de cotitură a avut loc în 1981, când a fost ales primul
președinte socialist, François Mitterrand.[e 94] În fața unei situații economice în curs de agravare,
acesta din urmă a încercat, la început, o politică de relansare(fr),[e 95] adoptând măsuri cu puternic
accent simbolic - spre exemplu, abolirea pedepsei cu moartea(fr).[44] Deși François Mitterrand a fost
reales în 1988, Franța a cunoscut între 1986 și 1988 și, apoi, între 1993 și 1995 două perioade de
„coabitare(fr)”, situație până atunci inedită în care președintele nu aparține aceluiași partid ca guvernul
și care a pus țara în situația unei noi interpretări a rolului instituțiilor.[e 96] Această situație s-a mai
reprodus și între 1997 și 2002, dar invers, după ce un președinte de dreapta, Jacques Chirac, a fost ales
în 1995, și apoi alegerile legislative l-au adus pe socialistul Lionel Jospin în fruntea guvernului.[e 97]
Franța a adoptat în aceeași perioadă și moneda unică europeană.[45]
Alegerile prezidențiale din 2002(fr) au fost marcate de o surpriză electorală, marcată de eliminarea lui
Lionel Jospin, încă din primul tur, în favoarea candidatului extremei drepte Jean-Marie Le Pen.[46]
Jacques Chirac a fost reales în al doilea tur,[46] iar guvernele lui Raffarin și apoi Villepin au fost
marcate prin opoziția Franței la Războiul din Irak,[47] respingerea, prin referendum, a ratificării
tratatului pentru o Constituție Europeană[48] și de agitațiile urbane din 2005.[49] Deși Nicolas
Sarkozy, președinte al țării începând cu 2007, conducea partidul predecesorului său în momentul în
care a fost ales și era membru al guvernului, politica pe care a dus-o s-a vrut una de „ruptură”.[50]
Guvernul „de deschidere” pe care l-a format François Fillon cu personalități care nu proveneau doar
din zona de dreapta, ci și din centru și chiar din stânga eșicherului politic,[50] a fost obligat, totuși, să
facă față crizei economice mondiale începută în 2008-2009 în Statele Unite.[51] La 6 mai 2012,
socialistul François Hollande a fost ales președinte. După dezbateri aprinse și polemici virulente
declanșate de opozanți,[52] a fost adoptată, la 15 mai 2013, o lege prin care se legaliza căsătoria
homosexuală.
În 2012, socialistul François Hollande a fost ales președinte, fiind nominalizat de partidul sau după
primele alegeri primare deschise din istoria Republicii. Cu o majoritate socialistă în cele două camere
ale Parlamentului pentru prima oară în a V-a Republică, el a dus o politică marcată prin creșterea
fiscalității urmată de un viraj social-liberal și de deschiderea căsătoriei civile pentru cuplurile de același
sex. Alegerile prezidențiale din 2017 s-au ținut după alegeri primare deschise în ambele tabere politice
care dăduseră până atunci președinți ai celei de a Cincea Republici, dar s-au soldat cu eliminarea
candidaților lor din primul tur. Demisionat din Partidul Socialist pentru a-și înființa propria mișcare,
Emmanuel Macron, fost secretar general adjunct al cabinetului președintelui Hollande și apoi ministru
al economiei, a câștigat cele două tururi de scrutin, în al doilea având ca adversar reprezentanta
extremei drepte. Ales președinte la 39 de ani, el este cel mai tânăr președinte din istorie[53] și al doilea
cel mai tânăr șef de stat francez după desemnarea în 1799 a lui Napoleon Bonaparte ca prim consul (la
30 de ani).
Politică și administrație
Articol principal: Politica Franței.
Organizarea puterilor
Organizarea puterilor în Franța este definită prin constituția din 1958, cu modificările ei ulterioare;[k 1]
rolul fiecărei instituții este, în același timp, definit atât prin practica aplicată începând cu 1958, cât și
prin textul Constituției.[k 1] Franța posedă un regim politic original prin puterile largi de care dispun
simultan parlamentul și președintele, ceea ce a făcut ca specialiștii în drept constituțional să vorbească
despre un „regim parlamentar-prezidențial”, un „regim semiprezidențial”, sau chiar de un „regim
parlamentar bireprezentativ”.[n]
Puterea legislativă îi aparține parlamentului, format din două camere, Adunarea Națională și Senatul(fr).
[k 2] Adunarea Națională, camera inferioară a Parlamentului era, în 2011, formată din 577 de deputați,
[54] aleși pe cinci ani prin vot universal, direct, uninominal, în două tururi de scrutin pe
circumscripții(fr) împărțite în cadrul departamentelor.[k 3] Adunarea Națională are ultimul cuvânt în caz
de dezacord prelungit cu Senatul pe baza adoptării unei legi.[k 4] Acesta din urmă era format, în 2011,
din 348 de senatori[55] aleși pentru șase ani de către 150.000 de marii electori(fr) (corp format, în
principal, din aleșii locali).[56] și, prin urmare, este considerat mai puțin reprezentativ decât în
Adunarea Națională.[k 5]
Puterea executivă aparține, în primul rând, președintelui republicii,[k 6] ales pentru un mandat de cinci
ani[57], prin vot universal direct, majoritar, în două tururi de scrutin.[k 7] Președintele este șeful
statului și conducătorul suprem al armatei, el promulgă legi și poate dizolva Adunarea Națională(fr).[k
8] El numește primul ministru și, la propunerea acestuia, pe membrii guvernului.[k 9] Guvernul poate fi
demis prin moțiune de cenzură adoptată de Adunarea Națională.[k 4] Atunci când președintele și
majoritatea parlamentară nu aparțin aceluiași partid politic, se vorbește despre o situație de coabitare(fr).
[k 2]
Puterea judecătorească, la rândul ei, este separată în două ramuri, iar președintele dispune de dreptul de
grațiere.[58] Ea este subdivizată între un ordin administrativ, a cărui instanță supremă este Consiliul de
Stat(fr), și un ordin judiciar, a cărui instanță supremă este Curtea de Casație(fr).[k 10] Dreptul francez, de
tradiție romano-civilă,[59] stipulează că orice acuzat, înainte de a fi condamnat, este presupus
nevinovat, și că un caz se poate rejudeca prin apel la cererea uneia dintre părți.[o][60].
Conformitatea legilor cu Constituția, reglementarea scrutinurilor și, în sens larg, respectul rolului
instituțiilor statului, sunt controlate de Consiliul Constituțional(fr).[k 11]
Diagramă a procentajului voturilor exprimate obținut de fiecare curent politic în primul tur al fiecărui
scrutin prezidențial din 1965 până în 2012[q][65].
Conducători actuali
Actualul președinte al Republicii este Emmanuel Macron. Ales la 7 mai 2017, și-a preluat atribuțiile la
14 mai 2017. El l-a numit pe actualul prim-ministru Édouard Philippe la 17 mai 2017. Gérard Larcher(d)
este președintele Senatului de la 1 octombrie 2014, iar François De Rugy este președintele Adunării
Naționale de la 27 iunie 2017.
Finanțele publice
În Franța, taxele și impozitele directe reprezentau 44,4 % din PIB în 2006,[a 1] țara aflându-se pe locul
șase între membrii OECD după nivelul impozitelor,[a 1] taxele având tendința de a crește.[a 2]
Contribuțiile sociale reprezintă aproape 38% din total, cu zece puncte procentuale mai mult ca media
țărilor OECD;[a 3] la polul opus, Franța este cea mai dezvoltată țară în care impozitul pe venit și cel pe
societăți comerciale reprezintă cea mai mică parte a impozitelor directe.[a 4]
În ciuda nivelului ridicat al taxelor, cheltuielile publice le depășesc net, totalizând 53,9% din PIB pe
2006.[a 5] Ca urmare, deficitul bugetar este ridicat, atingând, în 2007, 2,7% din PIB[I 5] și chiar 7,9%
în 2009, din pricina conjuncturii economice.[77] Datoria publică a Franței atingea 1.457,4 miliarde de
euro la sfârșitul anului 2009, adică 75,8% din PIB[I 6] față de 20,7% în 1980.[a 6] Franța este, totuși,
obligată să respecte criteriile Pactului de stabilitate și de creștere al zonei euro, care limitează deficitul
bugetar la 3% din PIB și datoria publică la 60% din PIB.[a 7]
Protecția socială
De la înființarea sa în 1945,[a 8] sistemul de asigurări sociale se află în centrul schemelor de protecție
socială din Franța, deși statul, colectivitățile teritoriale și asigurările au un rol la fel de important.[a 9]
Întreținerea regimurilor de protecție socială de care trebuia să dispună anumite profesii înainte de 1945
explică marea complexitate a sistemului,[a 10] care numără nu mai puțin de 120 de regimuri de bază și
1.200 de regimuri complementare.[a 11] Regimul general de asigurări sociale, care are, de departe, cel
mai mare număr de afiliați,[a 10] este împărțit în patru ramuri corespunzătoare alor patru riscuri
majore: boală, accidente de muncă și boli profesionale, riscuri legate de bătrânește și familie.[a 10]
Dacă această protecție socială nu privea în primă fază persoanele active, ea s-a extins, puțin câte puțin,
la toată populația activă și inactivă în numeroase domenii, de exemplu, prin crearea, în 1999, asigurării
generale de sănătate.[a 8] În plus, la sfârșitul anilor 1990, șase milioane de persoane depindeau de
asistență socială.[d 1]
Prestațiile sociale sunt, în principal, finanțate prin contribuțiile sociale vărsate de populația activă
(65,5 % din total în 2005[a 12]), dar și — din ce în ce mai mult — de stat și de administrațiile locale.[a
12] În 2005, cheltuielile de protecție socială — în sensul cel mai larg al termenului[v] — reprezenta
aproape 30% din PIB și peste 45% din venitul disponibil al gospodăriilor.[a 13] În ciuda eforturilor
guvernelor succesive de a controla cheltuielile sociale,[a 14] acestea cresc rapid,[a 15] În special, cresc
cheltuielile cu sănătatea[a 16] și cele cauzate de îmbătrânirea demografică,[a 17] astfel că raportul între
populația activă și cea inactivă de peste 60 de ani, care era de 3 în 1970, urma să atingă 2,07 în 2010 și
1,36 în 2050, în metropolă, conform INSEE.[a 18] În sfârșit, rata mare a șomajului persistent contribuie
la creșterea dezechilibrului, întrucât șomerii nu cotizează. Cheltuielile sociale explică ele singure cvasi-
totalitatea creșterii cheltuielilor publice (în procentaj din PIB) începând cu 1960,[a 19] iar bugetul
asigurărilor sociale prezenta în 2009 un deficit de 23,5 miliarde de euro.[79]
Apărarea
Simboluri republicane
Populația și societatea
Demografie
Evoluția populației Franței metropolitane începând cu 1801, comparată cu populațiile germană și
britanică[105]
Conform INSEE, la 1 ianuarie 2014, 66 milioane de oameni trăiau în Franța (cu excepția comunităților
de peste mări și Noii Caledonii), dintre care 63,7 de milioane în metropolă și 2,1 milioane în
departamentele de peste mări (inclusiv Mayotte).[I 1] Dacă sunt incluși și cei 600.000 de locuitori din
comunitățile de peste mări (Polinezia Franceză, Saint-Pierre-et-Miquelon, Wallis și Futuna, Saint-
Martin și Saint-Barthélemy) și din Noua Caledonie, populația întregului teritoriu francez atinge 66,6
milioane de locuitori, adică circa 1% din populația mondială.[106] Recensăminte naționale generale se
organizau la intervale regulate începând cu 1801, dar, din ianuarie 2004, se efectuează anual
recensăminte în comunele cu peste 10.000 de locuitori, cu excepția comunităților de peste mări, și la
fiecare cinci ani în rest.[I 7]
După o perioadă de slăbiciune în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, Franța a
cunoscut o tranziție demografică rapidă[i 3], astfel că creșterea demografică a Franței a devenit una
dintre cele mai puternice din Europa, combinată cu o rată a natalității superioară mediei europene
(821.000 de nașteri, în 2009, față de 536.000 de decese) și un spor migratoriu pozitiv (circa 71.000 de
persoane în 2009). Drept rezultat, populația Franței a crescut cu 0,54% în 2009.[I 8]
În 2010, rata fertilității în Franța era de circa 2,01[107] și 27,3% dintre nou-născuții din metropolă
aveau cel puțin un părinte născut în străinătate, dintre care 23,9% aveau un părinte născut în afara
Uniunii Europene.[108]
În rest, structura piramidei vârstelor a evoluat de la începutul secolului al XXI-lea. Partea din populație
cu vârste înaintate a crescut, din cauza creșterii speranței de viață (Franța se bucură de una dintre cele
mai mari speranțe de viață din lume[z]) și de ajungerea la vârsta a treia a generației baby
boom(d) — fenomen denumit acum papy boom(fr). Proporția celor de peste 60 de ani în cadrul populației
a crescut, astfel, de la 17% în 1980 la 22% în 2009 și va depăși o treime în 2050, conform INSEE.[i 4]
Limbi
Franceza este limba vorbită majoritar în Franța și este, oficial, „limba republicii” - conform legii
constituționale din 1992.[118] Franța este a doua cea mai populată țară vorbitoare de franceză din lume,
după Republica Democrată Congo,[119] dar prima ca vorbitori de franceză. Franța duce o politică
lingvistică activă în favoarea limbii franceze.[120] Aceasta se poate vedea, între altele, la nivelul
Organizației Internaționale a Francofoniei, din care Franța face parte, după cum face parte și din
Adunarea Parlamentară a Francofoniei(fr).
În plus, orașele Le Havre, Lyon, Strasbourg, Bordeaux, Lille, Marseille, Nantes, Paris, Saint-Denis de
la Réunion, Tours, orașele asociate d'Angoulême, Nice și Poitiers, gruparea de localități ce formează
Comunitatea Aglomerării Evry Centre Essonne și Comunitatea Urbană Bordeaux, precum și Asociația
Comunelor și Comunităților de Peste Mări-ACCD`OM sunt membre ale Asociației Internaționale a
Primarilor Francofoni.[121]
În afara limbii franceze, în 1999, în Franța se mai vorbeau șaizeci și cinci de alte limbi, între care
limbile regionale, cele ale imigranților și dialectele din DOM-TOM, conform unui raport al lingvistului
Bernard Cerquiglini(d).[122]
Religia
Începând cu legea din 9 decembrie 1905, bisericile sunt strict separate față de stat în Franța: „Republica
nu recunoaște, nu salarizează și nu subvenționează niciun cult religios […]”[123] cu excepția regiuni
Alsacia-Mosela, unde sunt recunoscute cultul catolic, două culte protestante și cultul mozaic.[124]
Religia catolică este și ea recunoscută în anumite teritorii și departamente de peste mări. Noțiunea de
laicitate și reglementările ce derivă din ea sunt încă subiect de dezbatere, cum a fost cazul în 2003-
2004, cu legea privind însemnele religioase în școlile publice.[125]
Franța este o țară de veche tradiție catolică, dar în care ponderea bisericii a scăzut considerabil. Doar
51%[126] până la 64 %[127] dintre persoanele întrebate se declară catolice în sondajele publicate în
2007, și o mare parte se declară agnostică, atee sau fără religie. În plus, sunt prezente și alte religii în
proporții mai puțin importante, în special: iudaismul din Antichitate, diferite ramuri protestante din
vremea Reformei și islamul de la sosirea în Franța a imigranților din Maghreb și din Orientul Mijlociu
în secolul al XX-lea. De asemenea, pe teritoriul național, sunt prezente diverse culte creștine (Biserica
Apostolică Armeană, galicanismul(fr), mormonismul, Biserica neo-apostolică, Martorii lui Iehova,
menonitismul) sau non-creștine (hinduismul, budismul, bahaismul, alevismul).
În principiu, statul francez interzice recensăminte cu caracter religios sau filosofic; estimările ponderii
fiecărei confesiuni, a ateismului și agnosticismului rămân imprecise și dificil de realizat. Cu toate
acestea, mai multe institute realizează regulat sondaje pentru evaluarea apartenenței religioase a
francezilor.
Dincolo de aceste valori, pierderea influenței de către religii este un aspect major al evoluției societății
franceze în secolele al XIX-lea–al XX-lea. Aproape 80% dintre bărbați și 70% dintre femeile care se
declară catolici nu asistă niciodată la o slujbă religioasă.[i 17] Chiar și în rândurile celor mai fervenți
catolici, aplicarea preceptelor bisericii este în scădere: 31% dintre practicanții frecvenți au avut între
1995 și 2004 copii în afara căsătoriei.[i 18] În 2006, puțin mai mult de un sfert din populație declara că
„crede într-un dumnezeu”, în timp ce 60% se declarau atei sau agnostici.[128]
Dorind „conștientizarea opiniei dincolo de sfera practicanților obișnuiți”, Conferința Episcopilor din
Franța a propus pentru sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului o „rugăciune pentru Franța”.[129]
Educația
Sănătate
Sistemul sanitar francez este, în mare parte, finanțat de ramura pentru sănătate a sistemului de asigurări
sociale. Numărul de medici la 1.000 de locuitori era de 3,22 în 2008, una dintre ratele cele mai ridicate
din lume.[139] Francezii beneficiază de una dintre speranțele de viață cele mai ridicate din lume, atât în
rândul femeilor, cât și în rândul bărbaților,[i 22] deși rata mortalității premature (înainte de 65 de ani)
este ridicată.[i 23] Cheltuielile cu sănătatea pe cap de locuitor se ridicau la 4.719 $ anual în 2008,[140]
ceea ce plasează Franța înaintea marilor săi vecini europeni, dar în urma Elveției, Norvegiei,
Danemarcei, Luxemburgului și Statelor Unite. Între 1950 și 2006, cheltuielile dedicate îngrijirilor și
achiziției de bunuri medicale a urcat de la 2,5 la 8,8% din PIB.[i 24]
Cu toate acestea, sănătatea locuitorilor Franței nu este optimă în toate domeniile. În ciuda scăderii
consumului de vin începând cu anii 1960,[i 24] francezii rămân pe locul al doilea în clasamentul celor
mai mari consumatori de alcool din Europa de Vest, după irlandezi.[i 23] 29% din persoanele între 18–
75 de ani fumau zilnic în 2005, în ciuda intenselor campanii de luptă contra tabagismului.[i 25] În ce
privește drogurile ilegale, cel mai consumat este cannabisul: 39% dintre bărbații între 18 și 25 de ani îl
consumaseră în 2005, conform Observatorului Francez pentru Droguri și Toxicomanii.[i 25]
În plus, Franța este una din țările europene care cunoaște cele mai mari probleme de depresie[i 26] și
este cel mai mare consumator de antidepresive de pe continent,[i 26] precum și una dintre țările
europene în care rata sinuciderilor este cea mai ridicată.[i 23]
Mass-media
Audiențele posturilor TF1 (albastru închis), France 2 (roșu), France 3 (albastru deschis) și M6 (galben)
În Franța, legea din 29 iulie 1881(fr) a instituit și, în același timp, a reglementat libertatea presei.[k 23]
Dacă presa regională, săptămânală și tematică se vinde bine în Franța,[ad][141] presa cotidiană
națională de informații generale este foarte puțin difuzată în afara capitalei. De aceea, cele cinci titluri
principale ale acestei categorii (Le Figaro, Le Monde, Aujourd’hui en France, Libération(fr) și La
Croix(fr)) nu vând împreună decât mai puțin de un milion de exemplare zilnic,[142] în comparație cu
cotidianul japonez Yomiuri shinbun(en) care se vinde singur în peste 14 milioane de exemplare.[143]
Începând cu 1981, după legalizarea posturilor de „radio libere”,[144] posturile de radio publice
administrate de Radio France sunt concurate de posturi private, adesea deținute de mari grupuri media.
[145] De aceea, între primele patru posturi de radio după audiența cumulată în perioada noiembrie-
decembrie 2009 (RTL, NRJ(fr), France Inter(fr) și Europe 1(fr)[146]) doar al treilea este post public.
Similar, după apariția primului post privat de televiziune (Canal +) în 1984, au apărut câteva sute de
posturi TV private, difuzate prin eter(en), prin cablu sau prin satelit sau, mai recent, prin semnal digital
terestru. Cele trei posturi principale sunt TF1, France 2(d) și M6,[147] dintre care doar France 2 aparține
grupului public France Télévisions(fr).
În ce privește accesul la Internet, acesta s-a democratizat cu adevărat abia la începutul anilor 2000.
[148] În decembrie 2009, 65% dintre francezii de cel puțin 11 ani navigau pe Internet.[149]
Între 2002 și 2009, Franța a trecut de pe locul 11 pe locul 43 în clasamentul libertății presei în lume,
conform organizației Reporteri fără frontiere.[150]
Sport
Jucătoarea de tenis Amélie Mauresmo a fost în 2004 și în 2006 numărul unu mondial conform
clasamentului WTA
Sportul francez este caracterizat printr-o veche tradiție sportivă și printr-o largă varietate de discipline
sportive practicate la nivel înalt. Franța are un rol important în organizarea sportului modern[ae] și
palmaresul său, începând cu sfârșitul secolului al XX-lea, face din ea una dintre cele mai puternice țări
din lume în numeroase domenii sportive. În anul 2012, Franța se situa pe locul al patrulea în
clasamentul mondial întocmit de Havas Sports & Entertainment(fr) (și a doua țară din Europa după
Rusia)[af], care contabilizează peste 1.600 de evenimente sportive.[151][152]
Fotbalul este cel mai popular sport, având peste 2,3 milioane de jucători legitimați (dintre care 97%
bărbați),[153] popularitatea sa fiind întreținută de dubla victorie a echipei naționale masculine la
Campionatul Mondial din 1998 și, apoi, la cel european din 2000. Tenisul (al doilea sport ca număr de
practicanți), echitația, judo, baschetul, handbalul și golful sunt și ele foarte practicate, fără a uita de
rugby (echipa națională este anual participantă la Turneul celor Șase Națiuni) și de pétanque, mai ales
în sudul țării.[154]
Aproape șapte milioane de francezi practică schiul pe timp de iarnă, cel mai des în afara vreunei
întreceri sportive.[155]
Cele mai renumite competiții sportive desfășurate în Franța sunt turneul internațional de tenis de Grand
Slam de la Roland Garros, desfășurat în cartierul Porte d'Auteuil(fr) din Paris, și Tour de France, în plus,
țara a organizat Campionatul Mondial de Fotbal 1998 precum și Campionatul European de Fotbal
2016.
Economia
Articol principal: Economia Franței.
Economia Franței este o economie socială de piață, bazată pe proprietatea privată. Există o puternică
intervenție a statului în economie, începută după al Doilea Război Mondial, deși ea a început să fie
contestată după anii 1980.[c 2] Economia franceză este, în principal, una axată pe servicii.[159][j 2]
În studiul publicat de INSSE(fr), valoarea patrimoniului național a fost evaluată la 12.513 miliarde de
euro în 2007.[160] În 2010, numai patrimoniul francezilor atinsese la sfârșitul anului anterior o cifră de
aproape 11.000 miliarde de euro, adică de opt ori totalul veniturilor; rata de economisire a atins nivelul
excepțional de circa 16% din venituri.[161]
Industria
Franța este a patra putere industrială a lumii. În ciuda polarizării către sectorul serviciilor, la nivelul
economiei naționale, întreprinderile industriale reprezentau în 2006 71,4% din PIB și 79% din
exporturi.[b 29]
Industria se caracterizează prin evoluții contrastante: pe lângă industrii moderne și dinamice, care fac
din Franța unul din liderii mondiali în numeroase domenii (industria automobilelor, aeronautică,
aerospațială, agro-alimentară, electronică, energetică nucleară, farmaceutică, cosmetică, a produselor de
lux),[b 30] numeroase industrii tradiționale (minerit, industria textilă, industria lemnului, a
încălțămintei, a construcțiilor navale, siderurgia) sunt în curs de reducere a efectivelor și a cifrei de
afaceri,[b 31] obligând întregi regiuni (în special Nord-Pas-de-Calais și Lorena) la o dureroasă
reconversie economică.[b 32] Unei perioade de descentralizare industrială(fr) din anii 1960, care a
permis dezvoltarea a numeroase orașe din vestul și din sudul țării,[b 33] i-a urmat o perioadă de
creștere slabă a producției industriale,[b 34] care se explică îndeosebi prin delocalizări către țările în
care forța de muncă este mai ieftină.[b 34]
Dar deși producția se face din ce în ce mai des în străinătate, întreprinderile franceze rămân
predominante în numeroase domenii.[b 35]
Unele ocupă primul loc mondial în domeniul lor de activitate (de exemplu, Areva - în cel al construcției
de centrale nucleare,[166] Danone - în cel al produselor lactate,[b 27] L'Oréal - în cosmetică,[167] sau
Michelin - în industria anvelopelor[168]).
Energie
Comerț și artizanat
Începând cu anii 1970, sectorul comerțului a fost bulversat de explozia marilor magazine de retail, care
atrăgeau două treimi din cheltuielile alimentare în Franța, în 2008.[j 10] Ca urmare, numeroase
magazine mici au dispărut, deși în 2009 se constata o mică revenire a lor în zonele centrale ale orașelor,
în special .[j 11] Puterea deținută de câteva mari companii — Carrefour, de exemplu, este a doua
companie mondială din sector[170] — le permite acestora să impună, într-o oarecare măsură, prețul
producătorilor, tinzând pe acea piață spre un monopson.[j 10]
În ciuda concurenței întreprinderilor industriale, artizanatul a reușit să-și păstreze un loc important în
economia franceză.[j 10]
Turismul
Turnul Eiffel din Paris, monumentul cel mai vizitat din lume
Franța este țara cea mai vizitată din lume de turiști străini, cu peste 82 de milioane de vizite primite în
2007,[174] dar numai a treia din lume după achizițiile de pachete turistice internaționale.[ah][174]
Sectorul turistic reprezenta, în 2005, aproape 900.000 de angajați direcți, și cel puțin tot atâția angajați
indirecți.[b 14] Peste 1,3 miliarde de nopți de cazare au fost efectuate de turiști în Franța, în 2007,[174]
din care o parte în cele 3,178 milioane de case de vacanță din țară.[I 16] Motivele acestui tip de turism
sunt diverse: este vorba atât despre turismul cultural (îndreptat, în special, către Paris),[b 15] cel
balnear (în special pe Coasta de Azur[b 15]), cel natural,[b 15] turismul de afaceri (Parisul este
principala destinație mondială pentru acest tip de turism[b 15]), de recreere (Disneyland Paris este de
departe cel mai frecventat parc de distracții din Europa[175]) și de practicarea sporturilor de iarnă (în
special, în Alpii de Nord(fr)[c 3]). Atracțiile turistice cele mai vizitate sunt, în marea lor majoritate,
situate în Île-de-France (Disneyland Paris, Muzeul Luvru, Turnul Eiffel, Palatul de la Versailles );[176]
dar și câteva obiective din provincie atrag și ele numeroși turiști, cum ar fi castelele din Valea Loarei,
mont Saint-Michel, Rocamadour, Castelul Haut-Kœnigsbourg(fr), muzeul Unterlinden(fr) din Colmar,
Centrul Pompidou-Metz(fr) sau parcul Futuroscope(fr)[176]
Cercetare
Franța dedică o parte, în general, ridicată din PIB cercetării și dezvoltării(fr)[h 1] (2,02% în 2009[177]),
dar aceste cheltuieli sunt finanțate, mai ales, de sectorul public[h 1] (41% în 2008[178]) și sunt dedicate
cercetării fundamentale(en)[h 2] mai mult decât în alte țări ale Uniunii Europene și a fortiori ale OECD.
Dacă cercetarea franceză se află la originea a numeroase descoperiri și a fost răsplătită în numeroase
rânduri, numărul de brevete deținute de întreprinderile franceze este relativ scăzut,[h 3], mai ales că
relațiile între întreprinderile private și cercetarea publică sunt, adesea, considerate mediocre.[h 2]
Mare parte din cercetători lucrează în centrele publice de cercetare,[h 1] cum ar fi CNRS (Centre
national de la recherche scientifique). Începând cu 2002, majoritatea acestor centre de cercetare sunt
organizate în colaborare cu universitățile și companiile, pentru a forma poli de competitivitate (71 în
2007[179]).
Finanțe și asigurări
Sectorul bancar francez este caracterizat de multă vreme printr-o slabă concentrare, prin ferma
reglementare și prin ponderea importantă a sectorului public, dar această situație s-a schimbat în anii
1990[h 4] și în anii 2000. Băncile franceze BNP Paribas, Société générale și Crédit agricole se plasează
pe locurile al patrulea, al nouălea, respectiv al zecelea în lume, în 2009, în sectorul lor de activitate.
[180] Sectorul asigurărilor ocupă și el un loc important în economia franceză, Axa fiind cea mai mare
companie de asigurări din Europa.[181]
Bursa din Paris, filială a Euronext din 2000, este piața oficială de valori mobiliare din Franța. Indicele
CAC 40, care regrupează cursurile a 40 de acțiuni dintre cele mai tranzacționate, reprezintă o
capitalizare totală de peste 1.000 de miliarde de euro la sfârșitul anului 2009.[182]
Sala Oglinzilor(fr) a Palatului de la Versailles, capodoperă a arhitecturii baroce din secolul al XVII-lea
Patrimoniul arhitectural
Franța deține un patrimoniu arhitectural bogat, mărturie a unei lungi istorii și a întâlnirii mai multor
curente diferite.
Jacques-Louis David, Moartea lui Marat, 1793, Muzeele Regale de Artă(fr), Bruxelles
Fotografie a membrilor distribuției filmului francez Entre les murs(fr), laureat al premiului palme d’or la
Festivalul de Film de la Cannes 2008
Cinematografia, inventată în 1895, la Lyon de către frații Lumière, rămâne o importantă activitate în
Franța, în ciuda concurenței hollywoodiene: în 2005, Franța era al șaselea producător mondial[ak] și
primul producător european de filme de lung metraj.[193] Cinematografia franceză s-a îndreptat, în
special după anii 1980, către genul comediei și cinematografiei de autor, și a produs în anii 2000 câteva
filme de succes mondial, cum ar fi Le Fabuleux destin d’Amélie Poulain[al] sau La Marche de
l’empereur(fr)[am][194]. Festivalul internațional de film, organizat anual la Cannes, este evenimentul
cultural cel mai mediatizat din lume[195]
Atașată principiului excepției culturale(fr), Franța își protejează cultura, în special prin cotele obligatorii
de filme franțuzești ce trebuie difuzate de posturile de televiziune și prin cele de muzică franceză ce
trebuie difuzată la radio.[196]
Gastronomie
limba maternă
limbă administrativă
limbă culturală
minorități francofone
Începând cu Evul Mediu, Franța deține un rol decisiv în istoria artistică, culturală, intelectuală și
politică a numeroase țări.[l 2] În particular, multe dintre fostele ei colonii încă îi mai utilizează limba și
au legislație, instituții politice și chiar sisteme fiscale similare.[l 2] Politica culturală este un aspect
major în politica externă franceză începând de la mijlocul secolului al XX-lea.[204]
Influența culturală mondială a Franței trece, în primul rând, prin limba franceză, limbă a elitelor și a
diplomației europene până la începutul secolului al XX-lea.[l 3] Franța este a doua țară francofonă din
lume, după Republica Democrată Congo.[119] Franceza este o limbă vorbită de circa 220 de milioane
de persoane din toată lumea,[ao][l 3] și este una dintre cele două limbi de lucru ale Organizației
Națiunilor Unite și a agențiilor sale, dar și una dintre cele trei principale limbi de lucru ale Comisiei
Europene și din cele ale Uniunii Africane. Franța este membru-fondator al Organizației Internaționale a
Francofoniei, care grupa, în 2011 75 de țări și care promovează limba franceză, precum și valorile
democratice și drepturile omului.[205].
Prezența culturală a Franței în străinătate este întreținută nu numai prin reprezentanțe diplomatice, cât
și printr-o rețea extinsă a Alianței Franceze[206] și prin cele peste 400 de unități școlare franceze din
străinătate.[207] În plus, Franța se află la originea înființării unor instituții media de orientare
internațională, cum ar fi postul de radio RFI sau lanțurile de televiziune TV5 Monde (comun în mai
multe țări) și France 24.[208]
Note și bibliografie
Note de completare
1. ^ a b La 1 ianuarie 2014, 63,9 milioane de persoane trăiau în metropolă și 2,1 milioane în
departamentele de peste mări (inclusiv Mayotte), în total 66 de milioane de locuitori. Dacă se
includ și cei 600.000 de locuitori din comunitățile de peste mări (Polinezia Franceză, Saint
Pierre și Miquelon, Wallis și Futuna, Saint-Martin și Saint Barthélemy) și din Noua Caledonie,
populația ansamblului teritoriilor franceze atinge 66,6 milioane.
2. ^ Doar o parte din frontiera Franței cu Germania corespunde cursului Rinului.
3. ^ Există populații francofone în Belgia și în Elveția, dar și populații germanofone în Alsacia și
Lorena, ca și populații neerlandofone în Nord-Pas-de-Calais.
4. ^ Suveranitatea Franței asupra acestui teritoriu, contestată de Australia, este limitată prin
clauzele tratatului asupra Antarcticii.
5. ^ Aria urbană pariziană număra în 2010 12.223.100 locuitori, față de 2.165.785 pentru aria
urbană lyoneză. Cu titlu de comparație, Roma este doar a treia arie urbană a Italiei și numără de
1,75 ori mai puțini locuitori ca Milano; Berlinul deține o populație comparabilă cu cea a
Frankfurtului, a Münchenului, a Stuttgartului și a Hamburgului; Barcelona și Madridul sunt și
ele orașe apropiate ca dimensiune.
6. ^ Aceste valori se referă la anul 2007, și corespund în parte transportului rutier în totalul
transporturilor de călători și mărfuri pe acel an, respectiv în călători-km și tonă-km.
7. ^ Airbus a apărut prin cooperarea dintre Franța și vecinii săi german, spaniol și britanic.
8. ^ Începând cu sfârșitul secolului al IX-lea, monarhia a devenit electivă, iar regii nu mai erau
neapărat din familia carolingiană.
9. ^ Această cifră provine din cronicile contemporante ale lui Jean Froissart. După cercetări mai
recente însă, s-a constatat că în mai multe provincii ale regatului populația s-a înjumătățit sau s-
a redus la o treime între 1315 și 1450, molima fiind principalul factor al acestei prăbușiri
demografice.
10.^ În spatele acestui absolutism aparent, puterea lui Ludovic al XIV-lea a rămas limitată totuși de
numeroase libertăți și privilegii obținute de-a lungul secolelor anterioare de numeroase entități
politice regionale sau locale.
11.^ Napoleon I se află la originea Băncii Franței, liceelor, Camerei de Comerț și Industrie, a
curților de apel, a Legiunii de Onoare și prefecturilor(fr). Sub regimul său avea să fie adoptat
codul civil denumit „codul napoleonian”.
12.^ 238.000 de soldați francezi au fost uciși în al Doilea Război Mondial, conform manualului
școlar de an terminal Histoire : Le monde de 1939 à nos jours, Nathan, 1998.
13.^ Jacob Robinson donne le nombre de 83.000 Juifs exterminés en France ou à partir du
territoire français (Jacob Robinson, Encyclopaedia Judaica, cité par Poliakov, Léon (1993).
Histoire de l’antisémitisme. Seuil. Parametru necunoscut |passage= ignorat (posibil, |
pages=?) (ajutor); Parametru necunoscut |tome= ignorat (ajutor)).
14.^ Expresia „regim semi-prezidențial” îi aparține lui Maurice Duverger(fr), iar cea de „regim
parlementar bireprezentativ” — lui Marie-Anne Cohendet(fr).
15.^ Totuși, acest drept de apel nu există în anumite cazuri, în care litigiul sau plângerea sunt
considerate de mică importanță. Un recurs rămâne însă oricând posibil.
16.^ La această listă se mai pot adăuga unele entități cu statut particular. Colectivitatea teritorială a
Corsicii(fr) deține un statut aparte, diferit de cel al regiunilor. Cele mai mari trei comune ale țării
(Paris, Marsilia și Lyon) sunt împărțite în arondismente municipale, în cadrul cărora se alege un
consiliu de arondisment, dar acesta nu are decât puteri limitate și în general subordonate
consiliului municipal.
17.^ În 1965 și 1974, partidul comunist nu a prezentat un candidat prezidențial. Pe de altă parte,
Édouard Balladur, dizident al RPR(d) învestit de UDF(fr) pentru alegerile din 1995(fr), este
considerat în acel caz ca fiind de centru.
18.^ În 2009, locuitorii din Mayotte s-au pronunțat prin referendum pentru departamentalizarea
unității lor, al cărui statut era deja apropiat de cel al unui departament.
19.^ Între 1974 și 2002, în primul tur al fiecărui scrutin prezidențial, ponderea voturilor obținute
de primii trei candidați împreună nu a încetat să scadă, de la aproape 91% în 1974 la ceva mai
puțin de 53% în 2002. Totuși, această evoluție a fost contrazisă de alegerile prezidențiale din
2007, când primii trei candidați au obținut peste 75% din voturi, rezultat care se explică parțial
de temerea alegătorilor de a nu avea, ca în 2002, candidatul unuia din principalele partide
necalificat în turul al doilea.
20.^ După 2009, Verzii sunt asociați cu alte partide ecologiste în alianța electorală Europe
Écologie(fr).
21.^ Diagrama din stânga reprezintă principalele impozite în procent față de rețetele fiscale ale
statului în 2007. Diagrama din dreapta reprezintă partea din PIB-ul francez ce revine
administrațiilor publice și asigurărilor sociale după taxe. IR = impozit pe venitul persoanelor
fizice ; CSG = contribuția socială generalizată ; IS = impozit pe societăți ; TVA = taxa pe
valoarea adăugată ; TIPP = taxa internă pe produse petroliere.
22.^ Adică incluzând prestațiile sociale stricto sensu, prestațiile de servicii sociale (acces gratuit
sau cu tarif redus la spitalizare în unități publice, transport în comun pentru persoane vârstnice,
copii etc) și prestațiile fiscale (mai ales aplicarea coeficientului familial în calculul impozitului
pe venit), dar fără a lua în calcul cheltuielile de sănătate.
23.^ S-a anunțat o retragere a forțelor franceze din Senegal.
24.^ În 2008, 41% din ajutoare și 49% din personalul din străinătate al Agenției Franceze pentru
Dezvoltare erau concentrate pe Africa subsahariană. Între cele mai importante șapte state
beneficiare ale fondurilor AFD (Africa de Sud, China, Senegal, Maroc, Indonezia, Egipt și
Tunisia), cinci sunt din Africa și trei sunt foste colonii franceze.
25.^ Franța deține și alte simboluri oficiale, cum ar fi cocoșul galic, hexagonul, acronimul „RF”
sau figura Ioanei d’Arc.
26.^ CIA World Factbook o estimează la 80,97 ani, locul al optulea în lume (source).
27.^ Conform unei anchete realizate de SOS Homophobie(d), în 2004, două treimi dintre
homosexuali au făcut cel puțin o dată obiectul unor remarci dezagreabile.
28.^ Această diferență salarială pură corespunde unor comparații pe sector de activitate,
experiență, calificare, studii, situație familială și istoric al angajării similar.
29.^ Comunele gestionează grădinițele și școlile elementare, departamentele administrează
gimnaziile (colegiile) și regiunile administrează liceele.
30.^ Conform OJD, cotidianul regional Ouest France(d) a vândut peste 762.000 de exemplare
zilnic, săptămânalul TV Mag are peste 6 milioane de exemplare, iar cotidianul sportiv L'Équipe
are peste 303.000 de exemplare (numărând doar ediția generală).
31.^ La Paris s-a reunit primul Congres Olimpic, în 1894(fr), sub conducerea francezului Pierre de
Coubertin, congres care a hotărât reluarea tradiției organizării Jocurilor Olimpice.
32.^ « The Great Nations of Sport »
33.^ Și 13,2% la 60% din venitul median (pragul de sărăcie definit la nivelul Uniunii Europene)
34.^ Slaba importanță a acestor pachete turistice în raport cu numărul de turiști veniți în Franța se
explică prin durata sejururilor, adesea scurtă: de altfel, este vorba în majoritate de turiști
europeni (care vin adesea pentru un week-end), sau, dacă este vorba de turiști din afara
continentului, aceștia vizitează adesea mai multe țări europene într-o singură călătorie.
35.^ Cuprinzând și siturile așa-numit mixte, de interes atât cultural cât și natural.
36.^ Primele locuri sunt ocupate de Italia și de Spania.
37.^ Ca număr de filme produse, după India, Nigeria, Statele Unite, Japonia și Republica Populară
Chineză.
38.^ Comedia romantică Le Fabuleux destin d’Amélie Poulain, realizată de Jean-Pierre Jeunet și
lansată în 2001, avea 23.115.858 de spectatori în străinătate la 31 decembrie 2009.
39.^ Documentarul Marșul pinguinilor imperiali(fr), realizat de Luc Jacquet(d) și lansat în 2005,
avea 19.962.345 de spectatori în străinătate la 31 decembrie 2009.
40.^ Dintre care unul de două ori (Marie Curie). Acest număr include și pe singurul laureat francez
al Premiului Nobel pentru Economie.
41.^ Aceste valori nu se referă decât la persoane care vorbesc efectiv franceza (și nu cele care doar
trăiesc într-o țară francofonă, fără a vorbi limba) și sunt estimările Organizației Internaționale a
Francofoniei.
Referințe
1. ^ a b c d „France”. International Monetary Fund. Accesat în 28 iunie 2014.
2. ^ „2014 Human Development Report Summary” (PDF). United Nations Development
Programme. 2014. pp. 21–25. Accesat în 27 iulie 2014.
3. ^ a b c „CIA World Factbook”. CIA. Accesat în 16 aprilie 2013.
4. ^ În colectivitățile din Pacific: 1.000 XPF = 8,38 EUR exact, adică 1 EUR ≈ 119,3317 XPF
(aproximativ; sursă oficială IEOM)
5. ^ http://www.insee.fr/fr/themes/tableau.asp?ref_id=NATnon02145 Lipsește sau este vid: |
title= (ajutor)
6. ^ Hargreaves, Alan G., ed. (2005). Memory, Empire, and Postcolonialism: Legacies of French
Colonialism. Lexington Books. p. 1. ISBN 978-0-7391-0821-5.
7. ^ R.R. Palmer and Joel Colton, A History of the Modern World (5th ed. 1978), p. 161
8. ^ PDF Rapport sur le développement humain 2010 des Nations Unies.
9. ^ Insee
10.^ „L'altitude du Mont Blanc reste stable” [Altitudinea Mont Blanc rămâne stabilă] (în
franceză). Le Figaro.fr. 5 noiembrie 2009. Accesat în 2 aprilie 2010.
11.^ „Zonage sismique de la France” [Zonarea seismică a Franței]. planseisme.fr. 2011. Accesat
în 4 septembrie 2011.
12.^ La Polynésie : La mer, source de vie et d’énergie [Polinezia: Marea, izvor de viață și de
energie] . 22 iunie 2011
13.^ „Vos questions sur le climat”. cnrs.fr. 2 aprilie 2010.
14.^ „Géographie”. tourisme-guyane.com. Accesat în 2 aprilie 2010.
15.^ „Questions courantes”. st-pierre-et-miquelon.com. Accesat în 2 aprilie 2010.
16.^ „Terres australes et antarctiques françaises”. tlfq.ulaval.ca. Accesat în 2 aprilie 2010.
17.^ Institut français de l’environnement (1998). L’environnement en France. La Découverte.
p. 110. ISBN 978-2-7071-2894-2. LCCN 99172330. Parametru necunoscut |city= ignorat
(ajutor); Parametru necunoscut |isbn10= ignorat (ajutor)
18.^ a b Institut français de l’environnement, op. cit., p. 365-367.
19.^ PDF „Les parcs naturels régionaux : 40 ans d'histoire ..” (PDF). parcs-naturels-
regionaux.tm.fr. Accesat în 5 aprilie 2010.
20.^ PDF Parcs naturels régionaux de France (actualizat la 28 august 2007). „Données de base
Parcs naturels régionaux” (PDF). Accesat în 5 aprilie 2010. Verificați datele pentru: |date=
(ajutor)
21.^ en United Nations Statistics Division. „Carbon dioxide emissions (CO2), metric tons of
CO2 per capita (CDIAC)”. mdgs.un.org. Accesat în 5 aprilie 2010.
22.^ L’environnement en France - Édition 2010 - COll. Références Commissariat général au
développement durable, juin 2010 par le service de l’observation et des statistiques
23.^ Noin, Daniel (1995), L’espace français, Paris: Armand Colin, p. 126, ISBN 978-2-200-
21638-2 Parametru necunoscut |isbn10= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |
collection= ignorat (ajutor)
24.^ „Les dynamiques de l'espace français (4)”. ac-dijon.fr. Accesat în 31 martie 2010.
25.^ „Inauguration du tunnel sous la Manche”. linternaute.com. Accesat în 25 mai 2010.
26.^ Daniel Noin, op. cit., p. 90-91.
27.^ PDF Emmanuel Caicedo, Carlo Colussi, Karine Gormon, Françoise Jacquesson,
Guillaume Wemelbeke et Frédéric Boccara (SOeS) (2008). „En 2007, hausse de la mobilité des
voyageurs et des transports de marchandises” (PDF). statistiques.equipement.gouv.fr. Accesat
în 24 ianuarie 2010.
28.^ a b c PDF „Les comptes des transports en 2008” (PDF). equipement.gouv.fr. 2008. p. 93.
Accesat în 24 februarie 2010.
29.^ „Un réseau étendu”. rff.fr. 2009. Accesat în 24 ianuarie 2010.
30.^ Lamming, Clive (2005). Larousse des trains et du chemin de fer. Paris: Larousse. Parametru
necunoscut |référence= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |passage= ignorat
(posibil, |pages=?) (ajutor); Parametru necunoscut |lien éditeur= ignorat (ajutor)
31.^ Un siècle de métro en 14 lignes. Paris: La Vie du Rail. 2004. Parametru necunoscut |
auteur= ignorat (posibil, |author=?) (ajutor); Parametru necunoscut |référence=
ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |lien éditeur= ignorat (ajutor); Parametru
necunoscut |passage= ignorat (posibil, |pages=?) (ajutor)
32.^ Union des aéroports français. „Statistiques de trafic 2008” (PDF). www.aeroport.fr. Accesat
în 15 februarie 2010.
33.^ en Asociația Internațională pentru Transport Aerian (2012). „Scheduled Passenger -
Kilometres Flown”. iata.org. Accesat în 10 novembre 2013. Verificați datele pentru: |
access-date= (ajutor)
34.^ a b en „World port rankings 2007”. 2007. Accesat în 25 februarie 2010.
35.^ „Datation des figures de Lascaux”. lascaux.culture.fr. Accesat în 12 ianuarie 2010.
36.^ Bennassar, Bartolomé; Jacquart, Jean (2002). Le 16e siècle (ed. 4). Paris: Armand Colin.
ISBN 978-2-200-25275-5. Parametru necunoscut |passage= ignorat (posibil, |pages=?)
(ajutor); Parametru necunoscut |lien éditeur= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |
collection= ignorat (ajutor).
37.^ Bartolomé Bennassar et Jean Jacquart, op. cit., p. 179-184.
38.^ Bartolomé Bennassar et Jean Jacquart, op. cit., p. 83-85.
39.^ Bartolomé Bennassar et Jean Jacquart, op. cit., p. 296-305.
40.^ Milza, Pierre (2003). Armand Colin, ed. De Versailles à Berlin. 1919-1945 (ed. 7). Paris:
Armand Colin. ISBN 978-2-200-01683-8. Parametru necunoscut |passage= ignorat (posibil,
|pages=?) (ajutor); Parametru necunoscut |isbn10= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut
|collection= ignorat (ajutor).
41.^ Pierre Milza, op. cit., p. 168-176.
42.^ Hilberg, Raul (2006). La destruction des Juifs d’Europe. III. Gallimard. Parametru
necunoscut |passage= ignorat (posibil, |pages=?) (ajutor); Parametru necunoscut |
collection= ignorat (ajutor)
43.^ Fourastié, Jean (1979). Les Trente Glorieuses, ou la révolution invisible de 1946 à 1975.
Paris: Fayard. Parametru necunoscut |lien auteur1= ignorat (ajutor); Parametru
necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor)
44.^ „L'abolition de la peine de mort en France”. LaDocumentationFrançaise.fr. 2002. Accesat în
11 ianuarie 2010.
45.^ „L'euro, monnaie unique européenne”. Gralon.net. 2007. Accesat în 11 ianuarie 2010.
46.^ a b Jean-Luc Parodi. „Sur quelques énigmes des élections françaises du printemps 2002”.
Accesat în 11 ianuarie 2010. Parametru necunoscut |éditeur= ignorat (posibil, |
editor=?) (ajutor)
47.^ „Dominique de Villepin, Premier ministre français”. DroitPublic.net. Accesat în 11 ianuarie
2010.
48.^ a b Dominique Reynié. „29 mai 2005, un paysage dynamité” (PDF). constitution-
europeenne.info. Accesat în 11 ianuarie 2010.
49.^ „Clichy-sous-Bois : heure par heure”. NouvelObs.com. 3 novembre 2005. Accesat în 11
ianuarie 2010. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
50.^ a b en Patrice de Beer (31 juillet 2007). „Nicolas Sarkozy, rupture and ouverture”.
opendemocracy.net. Accesat în 11 ianuarie 2010. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
51.^ Collection de textes sur la crise économique de 2008-2009
52.^ A se vedea articolul opoziția față de căsătoria între persoane de același sex în Franța(d) de
la Wikipedia în franceză.
53.^ Înaintea lui Ludovic-Napoleon Bonaparte, ales la 40 de ani în 1848
54.^ „Le député”. assemblee-nationale.fr. Accesat în 3 decembrie 2011.
55.^ „Vos sénateurs”. senat.fr. Accesat în 3 decembrie 2011.
56.^ „Mode d'élection des sénateurs”. senat.fr. Accesat în 27 februarie 2010.
57.^ „Les institutions”. elysee.fr. Accesat în 27 februarie 2010.
58.^ „Article 17 de la constitution du 4 octobre 1958”. Légifrance. Accesat în 18 septembre 2010.
Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
59.^ „Systèmes de droit civil et systèmes mixtes avec tradition civiliste”. juriglobe.ca. Accesat în 7
septembre 2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
60.^ „Article 542 du Code de procédure civile”. Légifrance. Accesat în 27 februarie 2010.
61.^ „Fișiere de descărcat cu liste de comune din Franța”. INSEE. Accesat în 12 august 2015.
62.^ „La décentralisation : Acte II”. vie-publique.fr. 17 februarie 2005. Accesat în 28 februarie
2010.
63.^ „Comprendre les collectivités territoriales” (PDF). cyber-base.org. Accesat în 28 februarie
2010.
64.^ Catherine Gouëset (3 februarie 2010). „Chronologie de la réforme des collectivités
territoriales”. lexpress.fr. Accesat în 28 februarie 2010.
65.^ „Les élections présidentielles sous la Ve République, temps forts de la vie politique
française”. laDocumentationFrançaise.fr. Accesat în 1 martie 2010.
66.^ a b „Existe-t-il différents types de collectivités en outre-mer ?”. vie-publique.fr. Accesat în 28
februarie 2010.
67.^ AP (5 mars 2009). „Outre-mer : 200 à 250 millions d'euros d'aides de l'État”.
nouvelobs.com. Accesat în 28 februarie 2010. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
68.^ „Qu'est-ce qu'un département d'outre-mer et une région d'outre-mer ?”. vie-publique.fr.
Accesat în 28 februarie 2010.
69.^ „La Politique régionale et les régions ultrapériphériques”. ec.europa.eu. Accesat în 28
februarie 2010.
70.^ „Les relations de l'UE avec les territoires d'outre-mer (PTOM)”. ec.europa.eu. Accesat în 28
februarie 2010.
71.^ „Quels sont les statuts des collectivités d'outre-mer ?”. vie-publique.fr. Accesat în 28
februarie 2010.
72.^ a b „Qu'en est-il de la Nouvelle-Calédonie et des TAFF ?”. vie-publique.fr. Accesat în 28
februarie 2010.
73.^ Secrétariat d’État à l’outre-mer (2009). „Clipperton”. senat.fr. Accesat în 28 februarie 2010.
74.^ Bruno Cautrès. „L'abstention”. scienceshumaines.com. Accesat în 2 mars 2010. Verificați
datele pentru: |access-date= (ajutor)
75.^ Grunberg, Gérard; Haegel, Florence (2007). La France vers le bipartisme ?. Paris: Presses
de Sciences-Po. ISBN 978-2-7246-1010-9. LCCN 2007444041. Parametru necunoscut |
collection= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |sous-titre= ignorat (ajutor)
76.^ a b „Partis politiques”. lepolitique.com. Accesat în 2 mars 2010. Verificați datele pentru: |
access-date= (ajutor)
77.^ „Le déficit public de la France s'élève à 7,9 % du PIB en 2009”. lemonde.fr. 20 ianuarie
2010. Accesat în 5 mars 2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
78.^ * PDF „Projet de loi de finances pour 2009 - Rapport sur les prélèvements obligatoires et
leur évolution, Annexe 3 : Liste des impôts et taxes constitutifs des prélèvements obligatoires en
2007” (PDF). performance-publique.gouv.fr. Accesat în 22 februarie 2010.
79.^ PDF „Les comptes de la Sécurité sociale” (PDF). securite-sociale.fr. octobre 2009. p. 8.
Accesat în 5 mars 2010. Verificați datele pentru: |access-date=, |date= (ajutor)
80.^ Base de donnée du SIPRI des dépenses militaires
81.^ Les Cahiers français. „La Conférence d'examen du Traité de non-prolifération des armes
nucléaires (24 aprilie - 19 mai 2000, New York)”. ladocumentationfrancaise.fr. Accesat în 3
mars 2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
82.^ a b PDF Organisation du traité de l’Atlantique Nord (8 decembrie 2005). „Compendium
Otan-Russie sur les données économiques et financières concernant la défense” (PDF).
nato.int. p. 7. Accesat în 3 mars 2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
83.^ PDF Ministère de la Défense. „Budget de la Défense - Les 10 principales mesures et
chiffres clés pour 2010” (PDF). defense.gouv.fr. Accesat în 3 mars 2010. Verificați datele
pentru: |access-date= (ajutor)
84.^ a b Ministère de la Défense (2006). „Personnel militaire”. defense.gouv.fr. Accesat în 3 mars
2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
85.^ Ministère de la Défense. „Journée d'appel de préparation à la défense (JAPD)”.
defense.gouv.fr. Accesat în 3 mars 2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
86.^ PDF „Carte des forces françaises déployées en opérations extérieures” (PDF).
defense.gouv.fr. februarie 2010. Accesat în 3 mars 2010. Verificați datele pentru: |access-
date= (ajutor)
87.^ „Forces de présence”. defense.gouv.fr. Accesat în 3 mars 2010. Verificați datele pentru: |
access-date= (ajutor)
88.^ „Forces de souveraineté”. defense.gouv.fr. Accesat în 3 mars 2010. Verificați datele pentru: |
access-date= (ajutor)
89.^ „Vigipirate”. defense.gouv.fr. Accesat în 3 mars 2010. Verificați datele pentru: |access-
date= (ajutor)
90.^ Smets, Paul F.; Ryckewaert, Mathieu (2001). Les Pères de l’Europe : cinquante ans après,
perspectives sur l’engagement européen. Bruxelles: Émile Bruylant. ISBN 978-2-8027-1443-9.
LCCN 2004624707. Parametru necunoscut |collection= ignorat (ajutor); Parametru
necunoscut |directeur1= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |directeur2= ignorat
(ajutor)
91.^ Bossuat, Gérard (2001). Les fondateurs de l’Europe Unie. Paris: Belin. ISBN 978-2-7011-
2962-4. Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |
collection= ignorat (ajutor)
92.^ „Du traité de Rome au projet de traité constitutionnel européen : les apports des traités”.
ladocumentationfrancaise.fr. Accesat în 10 mars 2010. Verificați datele pentru: |access-
date= (ajutor)
93.^ Philippe Buton (aprilie 2004). „La CED, L'Affaire Dreyfus de la Quatrième République ?”.
cairn.info. p. 43-59. Accesat în 10 mars 2010. Parametru necunoscut |éditeur= ignorat
(posibil, |editor=?) (ajutor); Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
94.^ en « Europe’s single market under threat », The Economist, rubrica « Charlemagne », 12
noiembrie 2009
95.^ „La Politique agricole commune, PAC”. touteleurope.fr. Accesat în 10 mars 2010. Verificați
datele pentru: |access-date= (ajutor)
96.^ Comment la France participe-t-elle au financement de l'Union Européenne, sur le site vie-
publique.fr
97.^ a b Isabelle Lasserre (10 mars 2009). „Quand Mitterrand, déjà, négociait le retour dans
l'Otan”. lefigaro.fr. Accesat în 10 mars 2010. Verificați datele pentru: |access-date=, |
date= (ajutor)
98.^ Eytan, Freddy (2004). La France, Israël et les Arabes : le double jeu ?. Paris: Picollec.
ISBN 978-2-86477-211-8. Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor)
99.^ a b Ministère des Affaires étrangères. „Ambassades et consulats”. diplomatie.gouv.fr. Accesat
în 28 februarie 2010.
100.^ PDF Agence française de développement. „Rapport annuel 2008” (PDF). Accesat în 10
mars 2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
101.^ PDF OCDE. „Aide publique au développement nette en 2007” (PDF). oecd.org. Accesat
în 10 mars 2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
102.^ a b c „Articolul 2 din Constituție”. Wikisource. Accesat în 27 februarie 2010.
103.^ Faut-il changer la Marseillaise ? - Arhivele Institutului Național al Audiovizualului(fr), jurnal
televizat France 3 (19/20) din 13 iulie 1990, pe ina.fr. Accesat la 27 februarie 2010]
104.^ „Marianne”. elysee.fr. Accesat în 27 februarie 2010.
105.^
• Franța: Jacques Dupaquier, Histoire de la population française, Paris, PUF, 1988, et
„Évolution de la population de la France métropolitaine”. insee.fr. Accesat în 31
ianuarie 2010.
• Germania: destatis.de
• Regatul Unit: Office for National Statistics
106.^ en „World POPClock Projection”. U.S. Census Bureau. Accesat în 1 februarie 2010.
107.^ La France retrouve son niveau de fécondité du baby-boom
108.^ „Les parents nés en France comprennent les parents nés dans les collectivités d'outre-mer
(COM)”, Naissances selon le pays de naissance des parents 2010, Insee, septembre 2011.
109.^ Gérard Noiriel(d), Atlas de l'immigration en France (2002), éd. Autrement, 2002, p. 11
110.^ Les immigrés constituent 11 % de la population française, TF1, Alexandra Guillet, 24
noiembrie 2010, sursa: Ined
111.^ Aici după definiția Națiunilor Unite: „persoane născute în altă țară decât în cea în care
locuiesc”, „proporția imigranților este mai ridicată decât cea publicată de INSEE, care, contrar
definiției ONU, nu-i numără ca imigranți pe cetățenii francezi născuți în străinătate. Numărând
doar persoanele născute cu cetățenie străină în străinătate, proporția nu este decât 8% în Franța”,
Notă a Ined, Populația și societatea, nr. 472.
112.^ Migrants in Europe - A statistical portrait of the first and second generation, Eurostat,
decembrie 2011, p. 122
113.^ Populations étrangère et immigrée en 2008, Insee, octobre 2011
114.^ a b Enquêtes annuelles de recensement 2004 et 2005 - Près de 5 millions d’immigré à la mi-
2004, Insee Première(d) nr. 1098, Catherine Borrel, 2006
115.^ Être né en France d’un parent immigré, Insee Première(d), nr. 1287, mars 2010, Catherine
Borrel et Bertrand Lhommeau, Insee
116.^ „Taux de fécondité en Europe”. Accesat în 26 ianuarie 2010. Parametru necunoscut |
éditeur= ignorat (posibil, |editor=?) (ajutor)
117.^ LOI nr. 2013-404 du 17 mai 2013 ouvrant le mariage aux couples de personnes de même
sexe, sur le site legifrance.gouv.fr du 17 mai 2013
118.^ La loi constitutionnelle du 25 juin 1992
119.^ a b „Le français, enjeu du XXI×10{{{1}}} siècle” (PDF). le site de l'Organizația
Internațională a Francofoniei. Parametru necunoscut |mois= ignorat (posibil, |date=?)
(ajutor); Parametru necunoscut |année= ignorat (posibil, |year=?) (ajutor); Parametru
necunoscut |jour= ignorat (ajutor) PDF
120.^ „La politique linguistique du français”. tlfq.ulaval.ca. Accesat în 12 septembre 2010.
Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
121.^ aimf.asso.fr
122.^ Bernard Cerquiglini (aprilie 1999). „Les langues de la France — Rapport au Ministre de
l'Éducation Nationale, de la Recherche et de la Technologie, et à la Ministre de la Culture et de
la Communication”. culture.gouv.fr. Accesat în 12 septembre 2010. Verificați datele pentru: |
access-date= (ajutor)
123.^ „Loi du 9 decembrie 1905 concernant la séparation des Églises et de l'État”.
legifrance.gouv.fr. Accesat în 23 februarie 2010.
124.^ Institut du Droit Local Alsacien-Mosellan
125.^ Loi nr. 2004-228 du 15 mars 2004 encadrant, en application du principe de laïcité, le port de
signes ou de tenues manifestant une appartenance religieuse dans les écoles, collèges et lycées
publics
126.^ Sondaj CSA din 2006 publicat în ianuarie 2007 în Le Monde des religions
127.^ Sondaj IFOP(d) 2007 pentru La Vie(fr), numărul 3209 din 1 martie 2007
128.^ en Voir : TABLE 1 - BELIEF IN GOD OR SUPREME BEING, sur le site
harrisinteractive.com paru dans le Financial time du 20 decembrie 2006
129.^ Proposition de prière pour l'Assomption 2012 sur le site de l'Église catholique en France
130.^ „Les collectivités territoriales”. education.gouv.fr. Accesat în 22 februarie 2010.
131.^ „L'école maternelle”. education.gouv.fr. Accesat în 22 februarie 2010.
132.^ „L'école élémentaire”. education.gouv.fr. Accesat în 22 februarie 2010.
133.^ „Le collège”. education.gouv.fr. Accesat în 22 februarie 2010.
134.^ „Le lycée”. education.gouv.fr. Accesat în 22 februarie 2010.
135.^ a b „L'enseignement supérieur”. education.gouv.fr. Accesat în 22 februarie 2010.
136.^ „Les établissements d'enseignement privés”. education.gouv.fr. Accesat în 22 februarie
2010.
137.^ „Résultats de la France à l'enquête PISA 2012 scolaires”, Le Monde din 07/12/2013, Olivier
Rollot
138.^ Agence nationale de lutte contre l’illettrisme, des chiffres pour éclairer les décisions
139.^ Nombre de médecins pour 1000 habitants par ordre alphabétique des pays
140.^ Dépenses de santé par habitant par ordre alphabétique de pays
141.^ Presse quotidienne régionale et départementale, Presse magazine, Presse quotidienne
nationale - Sport, OJD. Accesat la 24 februarie 2010.
142.^ „Bureau Presse Payante Grand Public - Presse quotidienne nationale”. ojd.com. Accesat în
24 februarie 2010.
143.^ World Association of Newspapers. „World's 100 Largest Newspapers”. wan-press.org.
Accesat în 24 februarie 2010. Parametru necunoscut |lang= ignorat (posibil, |language=?)
(ajutor)
144.^ „La régulation : les radios locales privées (RLP)”. SchooP.fr. Accesat în 24 februarie 2010.
145.^ „La FM aujourd'hui”. SchooP.fr. Accesat în 24 februarie 2010.
146.^ PDF Médiamétrie (ianuarie 2010). „ENQUÊTE MEDIAMÉTRIE 126 000 RADIO -
L'audience de la Radio en novembre-decembrie 2009”. mediametrie.fr. p. 2. Accesat în 24
februarie 2010.
147.^ PDF Médiamétrie. „L'Audience de la TV en ianuarie 2010”. mediametrie.fr. p. 2. Accesat
în 24 februarie 2010.
148.^ René Trégouët. „Connexion des foyers français à Internet”. senat.fr. Accesat în 24 februarie
2010.
149.^ Médiamétrie. „Repère - les chiffres clés d'internet”. mediametrie.fr. Accesat în 24 februarie
2010.
150.^ „Classement mondial 2009”. rsf.org. Accesat în 20 septembre 2010. Verificați datele pentru:
|access-date= (ajutor)
151.^ „La France se rapproche”. lequipe.fr. 23 mars 2013. Accesat în 23 mars 2013. Parametru
necunoscut |éditeur= ignorat (posibil, |editor=?) (ajutor); Verificați datele pentru: |
access-date=, |date= (ajutor)
152.^ en „Havas Sports & Entertainment unveils the 8th edition of the Great Nations of Sport
ranking”. havas-se.com. 28 ianuarie 2013. Accesat în 23 mars 2013. Parametru necunoscut |
éditeur= ignorat (posibil, |editor=?) (ajutor); Verificați datele pentru: |access-date=
(ajutor)
153.^ „nr. 1 : le football”. linternaute.com. septembre 2008. Accesat în 24 februarie 2010.
Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
154.^ Este vorba de cele mai practicate nouă sporturi după numărul de sportivi legitimați în Franța,
conform „Les 20 sports qui comptent le plus de licenciés”. linternaute.com. septembre 2008.
Accesat în 24 februarie 2010. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
155.^ „19: le ski”. linternaute.com. septembre 2008. Accesat în 24 februarie 2010. Verificați
datele pentru: |date= (ajutor)
156.^ en Time (16 aprilie 2009). „Why the French Love to Strike”. time.com., citat de Anthony
Bellanger (24 aprilie 2009). „Pourquoi les Français font-ils toujours grève ?”.
courrierinternational.com. Accesat în 2 mars 2010. Verificați datele pentru: |access-date=
(ajutor)
157.^ Nadeau, Jean-Benoît; Barlow, Julie (2006). Pas si fous, ces Français ! (poche) (ed. 2).
Paris: Points Seuil. ISBN 978-2-7578-0152-9., cité par Annet Sauty de Chalon (27 septembre
2006). „Pas si fous ces Français !”. canalacademie.com. Accesat în 2 mars 2010. Verificați
datele pentru: |access-date=, |date= (ajutor)
158.^ Loi du 1 juillet 1901 (Loi relative au contrat d’association)
159.^ a b Centre d’analyse stratégique (octobre 2009). „Sortie de crise : vers l'émergence de
nouveaux modèles de croissance ?” (PDF). lesechos.fr. p. 45. Accesat în 9 aprilie 2010.
Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
160.^ Entre 1978 et 2007, la valeur des actifs détenus par les ménages, les entreprises et l'État a été
multipliée par deux, en termes réels.
161.^ En 2010, les Français ont plus que jamais épargné: leurs économies de l'année représentaient
16 % de leurs revenus.
162.^ en PDF Programme des Nations-Unies pour le Développement. „Human Development
Report 2009” (PDF). hdr.undp.org. Accesat în 29 mars 2010. Verificați datele pentru: |
access-date= (ajutor)
163.^ Insee, Nombre de chômeurs et taux de chômage selon la nationalité, le sexe et l'âge en 2012
164.^ PDF Cour des Comptes (9 decembrie 2009). „Les effectifs de l'État — 1980-2008”
(PDF). Accesat în 20 septembre 2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
165.^ Cohen, Daniel (2006). Trois leçons sur la société post-industrielle. Paris: Seuil. Parametru
necunoscut |lien1= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |lien titre= ignorat (ajutor)
166.^ Areva s'allie avec des Chinois pour sauver le programme nucléaire britannique
167.^ Bettencourt a cédé l'île d'Arros pour 60 millions de dollars
168.^ „Michelin : de la balle de caoutchouc au roi du pneumatique”. lefigaro.fr. 19 juin 2007.
Accesat în 4 aprilie 2010. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
169.^ DGEMP-DIREM, BEPH (novembre 2007). „Les repères sur l'exploration et la production
de pétrole et de gaz en France”. developpement-durable.gouv.fr. Accesat în 4 aprilie 2010.
Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
170.^ a b en „Global 500”. money.cnn.com. 2009. Accesat în 4 aprilie 2010.
171.^ PDF „Chiffres clés de l'énergie” (PDF). developpement-durable.gouv.fr. 2009. p. 5.
Accesat în 4 aprilie 2010.
172.^ Autorité de sûreté nucléaire. „La sûreté nucléaire et la radioprotection en France en 2008”.
asn.fr. Accesat în 4 aprilie 2010.
173.^ A se vedea de exemplu site-ul rețelei Sortir du nucléaire
174.^ a b c PDF „Chiffres-clés du tourisme”. dgcis.gouv.fr. 2008. Accesat în 5 aprilie 2010.
175.^ en PDF Themed Entertainment Association(d). „Attraction Attendance Report” (PDF).
inparkmagazine.com. p. 11. Accesat în 5 aprilie 2010.
176.^ a b PDF „Sites touristiques en France”. dgcis.gouv.fr. 2009. Accesat în 5 aprilie 5010.
Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
177.^ en Eurostat. „Gross domestic expenditure on R&D (GERD)”. epp.eurostat.ec.europe.eu.
Accesat în 23 mai 2010.
178.^ en Eurostat. „Gross domestic expenditure on R&D (GERD) by source of funds”.
epp.eurostat.ec.europe.eu. Accesat în 23 mai 2010.
179.^ „71 pôles de compétitivité”. competitivite.gouv.fr. Accesat în 23 mai 2010.
180.^ en „Banks : Commercial and Savings”. money.cnn.com. 2010. Accesat în 23 mai 2010.
181.^ PDF Association Internationale des Sociétés d’Assurance Mutuelle. „Les assureurs
mutuels restent forts” (PDF). aisam.org. Accesat în 23 mai 2010.
182.^ en PDF NYSE-Euronext. „CAC 40” (PDF). euronext.com. Accesat în 23 mai 2010.
183.^ en Fonds monétaire international (aprilie 2010). „World Economic Outlook Database”.
imf.org. Accesat în 12 septembrie 2010.
184.^ „The World Factbook - France”. cia.gov. Accesat în 12 septembrie 2010.
185.^ en „Global 500”. money.cnn.com. 2010. Accesat în 4 aprilie 2010.
186.^ Émilie Lévêque (6 februarie 2009). „Commerce extérieur : les raisons de la débâcle”.
lexpansion.com. Accesat în 1 aprilie 2010.
187.^ La perte du triple A était une question de temps
188.^ Comisia UNESCO pentru Patrimoniul Mondial. „Liste du patrimoine mondial”.
whc.unesco.org. Accesat în 27 ianuarie 2012.
189.^ PDF statistiques du ministère de la Culture, sur le site culture.gouv.fr
190.^ a b „La musique française”. memo.fr. Accesat în 1 juin 2010. Verificați datele pentru: |
access-date= (ajutor)
191.^ „La musique française: artistes connus, histoires et paroles de chansons”. musique-
franco.com. Accesat în 1 juin 2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
192.^ Acești cântăreți, ordonați cronologic după data nașterii, dețin cele mai bune cinci vânzări de
discuri în Franța între 1955 și 2009, conform „Les Ventes par Artiste de 1955 à fin 2009”.
infodisc.fr. Accesat în 1 juin 2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
193.^ UNESCO. „Cinéma : Production de films de longs métrages”. stats.uis.unesco.org. Accesat
în 1 juin 2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
194.^ PDF „Le cinéma français à l'étranger : Résultats de l'année 2009 et de la décennie”
(PDF). unifrance.org. p. 10. Accesat în 1 juin 2010. Verificați datele pentru: |access-date=
(ajutor)
195.^ fr Macha Séry. „L'événement culturel le plus médiatisé au monde”. Accesat în 1 juin
2010. Parametru necunoscut |éditeur= ignorat (posibil, |editor=?) (ajutor); Parametru
necunoscut |année= ignorat (posibil, |year=?) (ajutor); Verificați datele pentru: |access-
date= (ajutor)
196.^ Regourd, Serge (2004). L’exception culturelle. Paris: PUF.
197.^ Thuilier, André (1994). Histoire de l’université de Paris et de la Sorbonne. Paris: Nouvelle
librairie de France.
198.^ en The Nobel Foundation. „All Nobel Prizes”. nobelprize.org. Accesat în 13 juin 2010.
Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
199.^ en International Mathematical Union. „List of Fields Medallists”. mathunion.org. Accesat
în 1 septembre 2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
200.^ en „Top 10 Most Tasty Cuisines in the World”. trifter.com. Accesat în 14 iunie 2010.
201.^ en Dave Emery. „Top 10 Most Tasty Cuisines in the World”. hotelclub.com. Accesat în 14
juin 2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
202.^ La Liste représentative du patrimoine culturel immatériel de l’humanité s’enrichit de 46
nouveaux éléments.
203.^ „Gastronomic meal of the French”. UNESCO. Accesat în 26 aprilie 2014.
204.^ „L'État et la politique culturelle, cours à l'université de Metz”. fgimello.free.fr. Parametru
necunoscut |auteur= ignorat (posibil, |author=?) (ajutor); Parametru necunoscut |
consulté le= ignorat (posibil, |access-date=?) (ajutor)
205.^ „Qui sommes-nous ?”. francophonie.org. Accesat în 12 iunie 2010. Parametru necunoscut |
auteur= ignorat (posibil, |author=?) (ajutor)
206.^ „Les Alliances françaises dans le monde”. fondation-alliancefr.org. Accesat în 12 iunie
2010.
207.^ „Missions, actions, moyens”. aefe.fr. Accesat în 12 iunie 2010.
208.^ „TV5, France 24, RFI : quel avenir pour l'audiovisuel francophone à l'étranger ?”.
francaisdumonde.com. Accesat în 12 iunie 2010.
Bibliografie
• Abdelmalki, Lahsen; Dufourt, Daniel; Sandretto, René (2008). L’Économie française. Paris:
Séfi. ISBN 978-2-89509-111-0. OCLC 494148084. Parametru necunoscut |sous-titre=
ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |collection= ignorat (ajutor); Parametru
necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor)
1. ^ a b p. 131.
2. ^ p. 133.
3. ^ p. 140.
4. ^ p. 138.
5. ^ p. 135.
6. ^ p. 212.
7. ^ p. 214.
8. ^ a b p. 180.
9. ^ p. 179.
10.^ a b c p. 182.
11.^ p. 181.
12.^ a b p. 188.
13.^ p. 184.
14.^ p. 189.
15.^ p. 190.
16.^ p. 194-195.
17.^ p. 193-194.
18.^ Insee, « Projections de population active pour la France métropolitaine 2006-2050 »,
Synthèses de résultats, juillet 2006, cité p. 194.
19.^ p. 187.
20.^ p. 28.
21.^ p. 33.
22.^ p. 269.
23.^ a b p. 291.
24.^ p. 295.
25.^ p. 296.
• Adoumié, Vincent; Daudel, Christian; Doix, Didier; Escarras, Jean-Michel; Jean, Catherine
(2007). Géographie de la France. Paris: Hachette supérieur. ISBN 978-2-01-145772-1.
Parametru necunoscut |collection= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |
directeur1= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor)
1. ^ p. 19 și 38-39.
2. ^ a b c p. 39.
3. ^ p. 178.
4. ^ p. 194.
5. ^ p. 41-42.
6. ^ a b p. 35-36.
7. ^ a b p. 31-32.
8. ^ p. 227.
9. ^ a b p. 29-30.
10.^ p. 32-33.
11.^ p. 33.
12.^ a b p. 37.
13.^ p. 128.
14.^ a b p. 161.
15.^ a b c d e p. 162-163.
16.^ p. 43.
17.^ a b p. 155.
18.^ p. 153-154.
19.^ p. 158.
20.^ p. 141-142.
21.^ a b c d p. 120.
22.^ a b p. 121.
23.^ a b p. 118.
24.^ p. 119.
25.^ p. 122.
26.^ a b p. 125-126.
27.^ a b p. 123.
28.^ p. 129.
29.^ p. 138.
30.^ p. 136-141.
31.^ a b c d e f p. 140.
32.^ p. 186.
33.^ p. 142
34.^ a b p. 143.
35.^ p. 139-140.
• Badower, Annie; Cadars, Augusta (1994). La France, industries-services (ed. 5). Paris: Dalloz.
ISBN 978-2-247-01703-4. Parametru necunoscut |lien éditeur= ignorat (ajutor);
Parametru necunoscut |collection= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |pages
totales= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |isbn10= ignorat (ajutor)
1. ^ p. 250.
2. ^ p. 19-30.
3. ^ p. 252.
• Bauchet, Pierre (1999). Comprendre l’économie française. Paris: Economica. ISBN 978-2-
7178-3796-4. Parametru necunoscut |isbn10= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |lien
éditeur= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor)
1. ^ p. 22.
2. ^ p. 81.
3. ^ p. 84.
4. ^ p. 82-83 et 86-87.
5. ^ p. 84-85.
6. ^ p. 14-16.
7. ^ p. 21.
8. ^ p. 7.
• Carpentier, Jean; Lebrun, François; Tranoy, Alain; Carpentier, Élisabeth; Mayeur, Jean-Marie
(2000). Histoire de France (poche). Paris: Points Seuil. ISBN 978-2-02-010879-9. Parametru
necunoscut |lien éditeur= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |collection=
ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |directeur1= ignorat (ajutor); Parametru
necunoscut |isbn10= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |pages totales= ignorat
(ajutor); Parametru necunoscut |année première édition= ignorat (ajutor); Parametru
necunoscut |directeur2= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |lien auteur2=
ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |préface= ignorat (ajutor)
1. ^ a b c d p. 17.
2. ^ p. 18.
3. ^ p. 20-24.
4. ^ p. 25.
5. ^ p. 29.
6. ^ p. 28.
7. ^ p. 34-41.
8. ^ p. 41-42.
9. ^ p. 44-45.
10.^ p. 53-55.
11.^ p. 53-54.
12.^ p. 66-67.
13.^ p. 70-72.
14.^ p. 76-77.
15.^ p. 77.
16.^ p. 79-82.
17.^ p. 81.
18.^ p. 84.
19.^ p. 84-88.
20.^ p. 88-89.
21.^ p. 89-90.
22.^ p. 92-93.
23.^ p. 92-94.
24.^ p. 91.
25.^ p. 98.
26.^ p. 99-100.
27.^ p. 100-101.
28.^ p. 100-104.
29.^ p. 105-106.
30.^ p. 110.
31.^ p. 111.
32.^ p. 120-121.
33.^ p. 112.
34.^ p. 115.
35.^ p. 116-118.
36.^ p. 131.
37.^ p. 139-142.
38.^ p. 134.
39.^ p. 135.
40.^ p. 145.
41.^ p. 147-149.
42.^ p. 150-152.
43.^ p. 153-154
44.^ p. 175.
45.^ p. 184-186.
46.^ p. 187-188.
47.^ p. 193-198.
48.^ p. 201-202 și 231.
49.^ p. 206-208.
50.^ p. 214-215.
51.^ p. 209-214.
52.^ p. 207-209 et 212-213.
53.^ p. 211.
54.^ p. 212-213.
55.^ p. 232-233.
56.^ p. 233.
57.^ p. 219-225.
58.^ p. 234-237.
59.^ p. 238-242.
60.^ p. 242-243.
61.^ p. 243-246.
62.^ p. 245-248.
63.^ p. 250-257.
64.^ p. 255-258.
65.^ p. 259.
66.^ p. 267-269.
67.^ p. 269-270.
68.^ p. 270-274.
69.^ p. 278.
70.^ p. 279.
71.^ p. 282.
72.^ p. 282-285.
73.^ p. 286-290.
74.^ p. 290-294.
75.^ p. 294-298.
76.^ p. 319.
77.^ p. 295-299.
78.^ p. 322-323.
79.^ p. 325.
80.^ p. 325-329.
81.^ p. 333.
82.^ p. 335-336.
83.^ p. 336-342.
84.^ a b p. 344-345.
85.^ p. 345.
86.^ p. 345-347.
87.^ p. 346-351.
88.^ p. 378-380.
89.^ p. 351-357.
90.^ p. 358-363.
91.^ p. 363-368.
92.^ p. 368-369.
93.^ p. 369-370.
94.^ p. 372.
95.^ p. 373.
96.^ p. 373-375.
97.^ p. 375.
• Chastel, André (1993). Introduction à l’histoire de l’art français. Paris: Flammarion.
ISBN 978-2-08-121746-1. Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor);
Parametru necunoscut |collection= ignorat (ajutor)
1. ^ p. 26.
2. ^ p. 88-95.
3. ^ p. 19-28.
4. ^ p. 96-100.
• Dumay, Raymond (2009). De la gastronomie française. Paris: La Table Ronde. ISBN 978-2-
7103-3137-7. Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor); Parametru
necunoscut |collection= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |préface= ignorat
(ajutor)
1. ^ p. 53 et 62.
2. ^ p. 160-161.
3. ^ p. 119.
4. ^ p. 111.
5. ^ p. 163-167.
• Guillaume, Thomas (2000). L’économie française à l’aube du XXIe siècle. Paris: Économica.
ISBN 978-2-7178-4132-9. Parametru necunoscut |isbn10= ignorat (ajutor); Parametru
necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor)
1. ^ a b c p. 408.
2. ^ a b p. 411.
3. ^ p. 409.
4. ^ p. 452-455.
• Maurin, Louis (2009). Déchiffrer la société française. Paris: La Découverte. ISBN 978-2-7071-
5413-2. LCCN 2009503665. Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor);
Parametru necunoscut |lien éditeur= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |
préface= ignorat (ajutor)
1. ^ p. 266.
2. ^ p. 265.
3. ^ p. 17-18.
4. ^ p. 26-27.
5. ^ p. 84.
6. ^ a b c p. 81.
7. ^ p. 80-83.
8. ^ p. 88-89.
9. ^ p. 87.
10.^ p. 83.
11.^ p. 48-50.
12.^ p. 50.
13.^ p. 288-289.
14.^ p. 57.
15.^ Muller, Lara (2008). „Les écarts de salaires entre hommes et femmes. Des disparités
persistantes”. Premières informations. Ministère de l’Emploi (44.5)., cité p. 63-64.
16.^ a b p. 66.
17.^ p. 323.
18.^ p. 324.
19.^ a b p. 116.
20.^ p. 123.
21.^ p. 125.
22.^ p. 274.
23.^ a b c p. 276.
24.^ a b p. 275.
25.^ a b Drogues, chiffres clés. 2007. Parametru necunoscut |auteurs= ignorat (ajutor), citat
p. 280-281.
26.^ a b p. 277.
27.^ a b p. 333.
28.^ a b p. 335.
29.^ a b c d p. 144.
30.^ p. 148.
• Mermet, Gérard (2009). Francoscopie 2010 (poche) (ed. 13). Paris: Larousse. ISBN 978-2-03-
584538-2. Parametru necunoscut |lien éditeur= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |
collection= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor)
1. ^ p. 58-62.
2. ^ p. 290.
3. ^ p. 339-340.
4. ^ p. 321.
5. ^ p. 342.
6. ^ p. 344.
7. ^ p. 326.
8. ^ p. 346.
9. ^ OCDE, cité p. 341.
10.^ a b c p. 291-292.
11.^ p. 291-293.
• Pactet, Pierre (1998). Les institutions françaises (ed. 8). Paris: Presses universitaires de
France. ISBN 978-2-13-045632-2. Parametru necunoscut |année première édition=
ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |isbn10= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |
lien éditeur= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |collection= ignorat (ajutor);
Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor)
1. ^ a b p. 13.
2. ^ a b p. 21.
3. ^ p. 22.
4. ^ a b p. 23.
5. ^ p. 22-23.
6. ^ p. 14.
7. ^ p. 15.
8. ^ p. 16-19.
9. ^ p. 19-20.
10.^ p. 100-103.
11.^ p. 26-27.
12.^ a b p. 88.
13.^ p. 90.
14.^ p. 91-93.
15.^ a b p. 84.
16.^ p. 85.
17.^ a b p. 86.
18.^ p. 87.
19.^ p. 79-80.
20.^ p. 50-53.
21.^ p. 54.
22.^ p. 57.
23.^ p. 72.
24.^ p. 78-79.
25.^ p. 76.
• Pitte, Jean-Robert (2009). La France (ed. 3). Paris: Armand Colin. ISBN 978-2-200-35189-2.
Parametru necunoscut |lien éditeur= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |
collection= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor)
1. ^ p. 58.
2. ^ a b p. 191-192.
3. ^ a b p. 194-195.
1. ^ p. 80.
2. ^ p. 81-83.
3. ^ p. 84-88.
4. ^ a b c d e f g h Numele citate în articol sunt toate citate în paginile 85 până la 95.
5. ^ p. 89-90.
6. ^ p. 90.
7. ^ p. 92.
• Collectif (2009). L’état de la France - Édition 2009-2010. Paris: La Découverte. ISBN 978-2-
7071-5796-6. Parametru necunoscut |lien éditeur= ignorat (ajutor); Parametru
necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor)
1. ^ a b p. 310.
2. ^ a b p. 309.
3. ^ a b p. 215-216.
4. ^ p. 217.
5. ^ Partidele indicate aici sunt cele care au fost analizate detaliat în paginile 217–224.
• Site-ul Institutului Național pentru Statistică și Studii Economice din Franța (INSEE)
Legături externe
Portal Franța
Puteți găsi mai multe informații despre France prin căutarea în proiectele similare ale Wikipediei,
grupate sub denumirea generică de „proiecte surori”:
Definiții și traduceri în Wikționar
Citate la Wikicitat
Manuale la Wikimanuale
Profiluri de țară:
• Encyclopaedia Britannica
• CIA - The World Factbook
• Ziua Națională a Franței, 14 iulie 2011, Amos News