Grecia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigation Jump to search

Grecia
Republica Elenă
Ελληνική Δημοκρατία
Ellīnikīī Dīmokratía

Drapelul Greciei Stema Greciei[*]

Deviză: Eleftheria i thanatos[*]

Imnul național: "Ὕμνος εἰς τὴν Ἐλευθερίαν
Imnos is tin Eleftherian1"

Meniu
0:00

Localizarea Greciei

Geografie
Suprafață
- totală 131.990 km² (locul 96)
Apă (%) 0.8669
 Cel mai înalt punct Muntele Olimp (2.918 m)
Cel mai jos punct Marea Mediterană (0 m)
Cel mai mare oraș Atena
Albania[5]
Bulgaria[5]
Vecini
Macedonia[5]
Turcia[5]
Fus orar EET (UTC+2)
Ora de vară EEST (UTC+3)
Populație
Populație
- Recensământ 2011 10.815.197
Densitate 85.3 loc/km²
- Estimare 2010 11,305,118[1] (locul 74)
Limbi oficiale Greaca
greci (pl.)
Etnonim grec (masc.)
grecoaică (fem.)
Guvernare
Sistem politic Republică parlamentară unitară
Președinte al Greciei (d) Prokopis Pavlopoulos
Prim-ministru al Greciei(d) Alexis Tsipras
Legislativ Parlamentul Elen(d)
Capitala Atena
Istorie
Independență de la Imperiul Otoman
Declarată 1 ianuarie 1822, la Prima Adunare Națională
Recunoscută 3 februarie 1830, în Protocolul de la Londra
11 iunie 1975,
Constituția actuală
A treia Republica Elenă
Aderare la UE 1 ianuarie 1981
Economie
PIB (PPC) 2014
- Total $318.082 miliarde[3] (locul 37th)
- Pe cap de locuitor $28.434[3] (locul 29)
PIB (nominal) 2010
- Total 305.415 miliarde $[3] (locul 32)
- Pe cap de locuitor (locul 29)$27.302[3]
Gini (2005) 33[4]
IDU (2011) ▲ 0.861 (foarte ridicat) (locul 29)
Monedă Euro (€)2
 Coduri și identificatori
Cod CIO GRE
Cod mobil 202
Prefix telefonic 30
ISO 3166-2 GR
Domeniu Internet .gr3
De asemenea, imnul național este și al Ciprului.
Prezență online
site web oficial
Modifică date / text
Grecia (în greacă Ελλάδα, transliterat: Elláda, pronunție în greacă: [eˈlaða]), oficial, Republica Elenă (în
greacă Ελληνική Δημοκρατία, transliterat: Ellīnikīī Dīmokratía [eliniˈci ðimokraˈti.a])[7] și cunoscută
încă din antichitate și sub denumirea de Elada, este o țară din Europa de Sud.[8] Conform
recensământului din 2011, populația Greciei este de circa 11 milioane de locuitori. Cel mai mare oraș și
capitala țării este Atena.
Grecia se află amplasată strategic la intersecția între Europa, Asia de Vest și Africa,[9][10][11] și se
învecinează la nord-vest cu Albania, la nord cu Republica Macedonia și cu Bulgaria, și la nord-est cu
Turcia. Țara este formată din nouă regiuni istorico-geografice: Macedonia, Grecia Centrală, Pelopones,
Tesalia, Epir, Insulele din Marea Egee(en) (inclusiv Dodecanezele și Cicladele), Tracia de Vest(en),
Creta și Insulele din Marea Ionică(en). Marea Egee se află la est de partea continentală, Marea Ionică se
află la vest, iar Marea Mediterană la sud. Grecia are cea mai lungă coastă din bazinul Mediteranei și a
11-a ca lungime din lume, cu 13.676 km lungime, deținând și un mare număr de insule (aproximativ
1.400, dintre care 227 sunt locuite). Optzeci la sută din teritoriul grec este format din munți, dintre care
cel mai înalt este Muntele Olimp cu 2.917 m.
Grecia modernă își trage rădăcinile din civilizația Greciei Antice, începând cu civilizațiile egeene(en)
din Epoca Bronzului, și este considerată a fi leagănul culturii occidentale. Ea este locul de naștere al
democrației ca formă de guvernare,[12] al filosofiei occidentale(en),[13] al Jocurilor Olimpice, al
literaturii occidentale(en) și al istoriografiei, științelor politice, al marilor principii științifice și
matematice,[14] și al dramaturgiei occidentale,[15] incluzând genurile tragediei și comediei.
Realizările culturale și tehnologice ale Greciei au influențat mult întreaga lume, multe aspecte ale
civilizației grecești pătrunzând în Orient prin campaniile lui Alexandru cel Mare, și în Occident prin
intermediul Imperiului Roman. Această bogată moștenire este parțial reflectată de cele 18 situri din
patrimoniul mondial UNESCO aflate în Grecia, ceea ce plasează țara pe locul al șaselea în Europa și al
treisprezecelea în lume. Statul grec modern, care cuprinde mare parte din miezul istoric al civilizației
grecești, a fost înființat în 1830 după Războiul Grec de Independență față de Imperiul Otoman.
Grecia este o țară democratică[16] și dezvoltată, cu o economie de venit mare avansată, un nivel de trai
ridicat[17][18] și un Indice al Dezvoltării Umane foarte ridicat.[19] Grecia este membru fondator al
Organizației Națiunilor Unite, și membru al Uniunii Europene de la aderarea la o structură precursoare
a acesteia în 1981 (precum și mebră a zonei euro din 2001[20]), și este și membră a mai multor
instituții internaționale, inclusiv Consiliul Europei, NATO,[a] OECD, OSCE și OMC. Economia
Greciei este cea mai mare din Balcani, în care țara este un important investitor regional.

Cuprins
• 1 Etimologia
• 2 Istoria
• 2.1 De la primele prezențe umane până în secolul al III-lea î.Hr.
• 2.2 Perioadele elenistică și romană (323 î.Hr.–secolul al IV-lea d.Hr.)
• 2.3 Perioada medievală (secolul al IV-lea–1453)
• 2.4 Perioada otomană (secolul al XV-lea–1821)
• 2.5 Războiul Grec de Independență (1821–1832)
• 2.6 Secolul al XIX-lea
• 2.7 Din secolul al XX-lea până în prezent
• 3 Geografia și clima
• 4 Politica
• 4.1 Partide politice
• 4.2 Lege și justiție
• 4.3 Relațiile externe
• 4.4 Armata
• 4.5 Împărțire administrativă
• 5 Economia
• 5.1 Introducere
• 5.2 Aderarea la zona euro
• 5.3 Criza datoriilor suverane (2010–)
• 5.4 Agricultura
• 5.5 Industria maritimă
• 5.6 Turism
• 5.7 Transporturi
• 5.8 Telecomunicații
• 5.9 Știință și tehnologie
• 6 Demografie
• 6.1 Orașele
• 6.2 Migrația
• 6.3 Religia
• 6.4 Limbi
• 6.5 Educația
• 6.6 Sistemul sanitar
 • 7 Cultura
• 7.1 Teatru
• 7.2 Filosofia
• 7.3 Literatura
• 7.4 Cinematografia
• 7.5 Bucătăria
• 7.6 Muzica și dansul
• 7.7 Sport
• 7.8 Mitologia
• 7.9 Sărbători publice
• 7.10 Patrimoniul mondial
• 8 Note de completare
• 9 Note bibliografice
• 10 Legături externe

Etimologia
Numele poporului și al țării diferă față de cele utilizate în alte limbi, locuri sau culturi. Deși grecii își
denumesc țara Hellas sau Ellada (în greacă Ελλάς sau Ελλάδα) și numele oficial este Republica Elenă,
în română ea este denumită Grecia, termen latin utilizat de către romani (în scrierea Graecia), ceea ce
înseamnă literal „țara grecilor”, și care derivă el însuși de la numele grecesc Γραικός (transliterat
Graikos). Și în română se utilizează uneori și termenul de Elada.

Istoria
Articol principal: Istoria Greciei.

De la primele prezențe umane până în secolul al III-lea î.Hr.

Articol principal: Grecia Antică.
Frescă minoică de la Akrotiri din Santorini.

Poarta Leilor(en), Mycenae.

Teritorii și colonii grecești în Perioada Arhaică (750-550 î.Hr.)

Cea mai veche urmă de prezență umană în Balcani, datând de circa 270.000 de ani, se găsește în
peștera Petralona, din provincia grecească actuală Macedonia.[21] Așezările neolitice din Grecia,
datând din mileniul al VII-lea î.Hr.,[21] sunt printre cele mai vechi din Europa, țara aflându-se pe ruta
pe care s-a răspândit revoluția agrară din Orientul Apropiat în Europa.[22]
Grecia este leagănul primelor civilizații europene avansate și locul unde s-a născut civilizația
occidentală,[23][24][25][26][27] începând cu civilizația cicladică din insulele din Marea Egee pe la
3200 î.Hr.,[28] civilizația minoică din Creta (2700–1500 î.Hr.),[27][29] și apoi civilizația miceniană pe
continent (1900–1100 î.Hr.).[29] Aceste civilizații cunoșteau scrisul, forma indescifrabilă de scriere a
civilizației minoice fiind denumită Linear A(en), iar cea a micenienilor, Linear B(en), o veche formă a
limbii grecești. Micenienii i-au asimilat și absorbit treptat pe minoici, dar și civilizația lor s-a prăbușit
violent prin preajma lui 1200 î.Hr., într-o vreme de agitație regională denumită Colapsul din Epoca
Bronzului(en).[30] Aceasta a adus o perioadă denumită Epoca Întunecată, din care lipsesc mărturiile
scrise.
Sfârșitul Epocii Întunecate este datat prin tradiție la anul 776 î.Hr., anul primelor Jocuri Olimpice.[31]
Iliada și Odiseea, textele fundamentale ale literaturii occidentale, sunt considerate a fi fost compuse de
Homer în secolele al VIII-lea–al VII-lea î.Hr..[32][33] Odată cu sfârșitul Epocii Întunecate, au apărut
diferite regate și orașe-stat în toată peninsula greacă, care s-au răspândit până la țărmurile Mării Negre,
Italia de Sud (în latină Magna Graecia, sau Grecia Mare) și Asia Mică. Aceste state și coloniile lor au
atins niveluri înalte de prosperitate, care au avut ca efect o explozie culturală fără precedent, cea a
Greciei clasice, exprimată prin arhitectură(en), teatru(en), știință(en), matematică și filosofie(en). În 508
î.Hr., Clistene a instituit primul sistem democratic de guvernare în Atena.[34][35]
Până în 500 î.Hr., Imperiul Persan controla teritorii ce se întindeau din zona lor de origine din Iran până
în Grecia și Turcia actuale, și a devenit o amenințare pentru orașele-stat grecești. Tentativele orașelor-
stat din Asia Mică de a răsturna dominația persană au eșuat, iar Persia a invadat statele Greciei
continentale(en) în 492 î.Hr., dar a fost obligată să se retragă după o înfrângere în bătălia de la Maraton
din 490 î.Hr. O a doua invazie a urmat în 480 î.Hr. În ciuda rezistenței eroice din bătălia de la
Termopile, opusă de greci din mai multe orașe, în frunte cu spartanii, forțele persane au prădat Atena.
După mai multe victorii grecești în 480 și 479 î.Hr. la Salamina, Plateea și Mycale, perșii au fost
obligați din nou să se retragă. Conflictele militare, denumite Războaiele Medice, au fost purtate mai
ales de Atena și de Sparta. Faptul că Grecia nu era o țară unificată a făcut ca adesea să apară conflicte
între diferitele orașe-stat.

Partenonul de pe Acropola din Atena este unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale Greciei clasice.
Cel mai devastator război inter-grec din antichitatea clasică a fost Războiul Peloponesiac (431–404
î.Hr.), care a marcat decăderea Imperiului Atenian din statutul de principală putere a Greciei Antice.
Atât Atena, cât și Sparta au fost ulterior depășite de Teba și apoi de Macedonia, ultima unificând lumea
greacă în Liga de la Corint, sub conducerea lui Filip al II-lea, care a fost ales conducător al primului
stat grec unificat din istorie.
După asasinarea lui Filip al II-lea, fiul său, Alexandru al III-lea cel Mare a preluat conducerea Ligii de
la Corint și a declanșat o invazie a Imperiului Persan cu forțele combinate ale tuturor orașelor-stat
grecești în 334 î.Hr. După victoriile grecilor în bătăliile de la Granicus, Issus(en) și Gaugamela, grecii au
ocupat Susa și Persepolis, capitala ceremonială a Persiei, în 330 î.Hr. Imperiul lui Alexandru cel Mare
se întindea din Grecia în vest până în actualul Pakistan în est, și până în Egipt în sud.
Înainte de moartea sa subită în 323 î.Hr., Alexandru plănuia și o invazie a Arabiei. Moartea sa a cauzat
prăbușirea vastului său imperiu, care a fost divizat în mai multe regate, cele mai cunoscute fiind
Imperiul Seleucid și Egiptul Ptolemaic(en). Printre alte stat fondate de greci se numără Regatul Greco-
Bactrian și Regatul Greco-Indian(en) în India. Numeroși greci au migrat către Alexandria, Antiohia,
Seleucia(en) și în numeroase alte orașe elenistice din Asia și din Africa.[36] Deși unitatea politică a
imperiului lui Alexandru nu a putut fi conservată, ea a dus la o dominație a civilizației elenistice și a
limbii grece în teritoriile cucerite de Alexandru, ce a durat cel puțin două secole, și, în cazul unor părți
din țărmul estic al Mediteranei, considerabil mai mult.[37]

Perioadele elenistică și romană (323 î.Hr.–secolul al IV-lea d.Hr.)

Articole principale: Grecia elenistică și Grecia romană.

Mecanismul de la Antikythera (c. 100 î.Hr.) este considerat a fi cel mai vechi calculator analog mecanic
(Muzeul Național de Arheologie de la Atena(en)).

Detaliu din Mozaicul Alexandru(en), ce îl prezintă pe Alexandru cel Mare pe calul său, Bucephalus(en).
Rotunda(en) romană din Salonic.
După o perioadă de derută ce a urmat morții lui Alexandru, dinastia Antigonidă(en), inițiată de unul
dintre generalii lui Alexandru, a preluat controlul asupra Macedoniei până în 276 î.Hr., precum și
hegemonia asupra majorității orașelor-stat grecești.[38] Începând cu circa anul 200 î.Hr., Republica
Romană a devenit din ce în ce mai implicată în chestiunile grecești și s-a implicat într-o serie de
războaie cu Macedonia(en).[39] Înfrângerea Macedoniei în bătălia de la Pydna(en) din 168 î.e.n. a fost
începutul sfârșitului puterii Antigonizilor în Grecia.[40] În 146 î.Hr., Macedonia a fost anexată ca
provincie a Romei, restul Greciei devenind protectorat roman.[39][41]
Cucerirea romană a fost deplină la 27 î.Hr., când împăratul roman Augustus a anexat restul Greciei și a
organizat-o sub forma provinciei senatoriale(en) Achaea.[41] În ciuda superiorității militare, romanii
admirau realizările culturii grecești și s-au lăsat puternic influențați(en) de ele, de unde și celebra
afirmație a lui Horațiu: Graecia capta ferum victorem cepit („Grecia, deși cucerită, și-a luat cuceritorul
prizonier”).[42] Știința, tehnologia și matematica grecești sunt în general considerate a fi ajuns la un
apogeu în timpul perioadei elenistice.[43]
Comunitățile vorbitoare de greacă din estul elenizat au contribuit la răspândirea creștinismului timpuriu
în secolele al II-lea și al III-lea,[44] și primii lideri și autori creștini (cel mai cunoscut fiind apostolul
Pavel) erau în general vorbitori de greacă,[45] deși niciunul nu era originar din Grecia. Grecia însăși
avea o tendință de a rămâne la păgânism și nu a fost un centru influent al creștinismului timpuriu: de
fapt, unele practici religioase ale Greciei Antice au rămas utilizate până la sfârșitul secolului al IV-lea,
[46] iar unele zone, cum ar fi Peloponezul de sud-est, au rămas păgâne până în secolul al X-lea.[47]

Perioada medievală (secolul al IV-lea–1453)

Articol principal: Imperiul Bizantin.

Imperiul Bizantin la maxima sa întindere în timpul lui Iustinian I, în anul 555

După căderea Imperiului Roman de Apus în secolul al V-lea, Imperiul Roman de Răsărit este denumit
prin convenție Imperiul Bizantin (deși la acea vreme, era denumit simplu „Imperiul Roman”) și a
continuat să existe până în 1453. Cu capitala la Constantinopol, limba și literatura sa erau grecești, iar
religia predominant creștină ortodoxă.[48]
Începând cu secolul al IV-lea, teritoriile balcanice ale imperiului, inclusiv Grecia, au suferit de pe urma
dislocărilor de populație cauzate de Invaziile Barbare. Raidurile și expedițiile de jaf ale goților și
hunilor din secolele al IV-lea–al V-lea, împreună cu invazia slavă a Greciei din secolul al VII-lea, au
avut ca rezultat o prăbușire dramatică a autorității imperiale în peninsula greacă.[49] După invazia
slavilor, guvernul imperial mai păstra control doar asupra insulelor și zonelor de coastă, anume asupra
orașelor Atena, Corint și Salonic, în timp ce unele zone montane din interior rezistau invaziei și
continuau să recunoască autoritatea imperială, fără însă a fi ajutate.[49] În afara acestor zone, se
consideră în general că a avut loc și o așezare a slavilor, deși pe o scară foarte redusă.[50][51]

Palatul Marelui Maestru al Cavalerilor de Rodos(en), rămășiță a stăpânirii Ordinul Ospitalierilor de pe

insulă.

Palatul Mystras, rămășiță a despotatului Moreei(en).

Recuperarea provinciilor pierdute de bizantini a început către sfârșitul secolului al VIII-lea și o mare
parte din peninsula greacă a revenit sub control imperial treptat, de-a lungul secolului al IX-lea.[52][53]
Acest proces a fost facilitat de un mare influx de greci din Sicilia și din Asia Mică spre peninsula
greacă, în timp ce, simultan, numeroși slavi cădeau prizonieri sau se reașezau în Asia Mică, iar cei care
rămâneau erau asimilați.[50] În secolele al XI-lea și al XII-lea, revenirea stabilității a avut ca rezultat o
puternică creștere economică – mult mai puternică decât în teritoriile anatoliene ale imperiului.[52]
După cruciada a patra și căderea Constantinopolului în fața „latinilor” în 1204, mare parte din Grecia a
căzut rapid sub dominație francă[54] (perioada a fost denumită Frankokratia(en)) sau venețiană în cazul
unora dintre insule.[55] Reînființarea Imperiului Bizantin la Constantinopol în 1261 a fost însoțită de
recuperarea a mare parte din teritoriul peninsulei grecești, deși principatul franc al Aheei(en) din
Peloponez a rămas o importantă putere regională până în secolul al XIV-lea, în timp ce insulele au
rămas în mare parte sub control genovez sau venețian.[54]
În secolul al XIV-lea, mare parte din peninsula greacă a fost pierdută de Imperiu după ce mai întâi
sârbii și apoi otomanii au ocupat teritoriu imperial.[56] Până la începutul secolului al XV-lea, înaintarea
otomană a dus la limitarea teritoriului bizantin din Grecia în principal la Despotatul Moreei(en) din
Peloponez.[56] După căderea Constantinopolului în mâinile otomanilor în 1453, Morea a fost ultima
rămășiță a Imperiului Bizantin care a rezistat în fața turcilor. Aceasta a căzut și ea în mâinile lor în
1460, desăvârșind cucerirea otomană a Greciei continentale.[57] După cucerirea turcească, numeroși
cărturari bizantini, care până atunci conservaseră cunoașterea antică grecească, au fugit în Occident,
luând cu ei numeroase volume de literatură și contribuind astfel semnificativ la Renaștere.[58]

Perioada otomană (secolul al XV-lea–1821)

Vezi și: Fanarioți.

Castelul bizantin de la Anghelokastro(en) a rezistat cu succes asediului otoman în primul atac asupra
Insulei Corfu din 1537, în asediul din 1571, și în marele asediu din 1716 care i-a forțat pe turci să
renunțe la cucerirea insulei.[59]

Turnul Alb din Salonic, una dintre cele mai cunoscute structuri otomane rămase în Grecia.
În timp ce mare parte a Greciei continentale și a insulelor din Marea Egee erau sub control otoman
până la sfârșitul secolului al XV-lea, Ciprul și Creta rămăseseră teritoriu venețian și nu au căzut în
mâinile otomanilor decât în 1571, respectiv în 1670. Singura parte a lumii vorbitoare de limba greacă
ce a scăpat de o îndelungată stăpânire otomană au fost Insulele Ionice, care au rămas venețiene până la
cucerirea lor de către Prima Republică Franceză în 1797, după care au trecut în mâinile Regatului Unit
în 1809 până la reunificarea cu Grecia în 1864.[60][necesită pagina]
În timp ce grecii din Insulele Ionice și cei din Constantinopol trăiau în prosperitate, cei din urmă
obținând poziții puternice în cadrul administrației otomane,[60][necesită pagina] mare parte din
populația Greciei continentale a suferit consecințele economice ale cuceririi turcești. S-au impus taxe
grele, și în ultimii ani ai Imperiului Otoman s-a aplicat o politică de creare a domeniilor ereditare, care
a dus la iobăgirea populației grecești.[61]
Biserica Ortodoxă Greacă și Patriarhia Ecumenică de Constantinopol erau considerate de guvernele
otomane ca autorități dominante asupra întregii populații ortodoxe din Imperiul Otoman, indiferent
dacă era sau nu grecească. Deși statul otoman nu a obligat pe cei ce nu erau musulmani să se
convertească la Islam, creștinii se confruntau cu diferite tipuri de discriminări care le confereau statut
de cetățeni de rang inferior ai Imperiului Otoman. Discriminările împotriva creștinilor, în special când
erau combinate cu rele tratamente aplicate de autoritățile otomane locale, au dus la unele convertiri de
fațadă la Islam. În secolul al XIX-lea, numeroși „cripto-creștini” s-au întors la vechea lor credință
religioasă.[60][necesită pagina]
Natura administrației otomane a Greciei era însă variată, și era aplicată arbitrar și adesea dur.[60]
[necesită pagina] Unele orașe aveau guvernatori numiți de sultan, în timp ce altele (cum ar fi Atena) se
bucurau de o oarecare autonomie. Regiunile muntoase din interior și numeroase insule au rămas practic
autonome față de statul otoman timp de mai multe secole.[60][necesită pagina]
Când izbucneau conflicte militare între Imperiul Otoman și alte state, grecii se răsculau de obicei
împotriva Imperiului, cu doar câteva excepții. Înainte de revoluția greacă, existaseră câteva războaie în
care grecii au luptat împotriva otomanilor, notabile fiind participarea grecilor în bătălia de la Lepanto
din 1571, Răscoalele Țărănești din Epir(en) din 1600–1601, Războiul din Moreea(en) din 1684–1699, și
Revolta lui Orlov instigată de ruși în 1770, care avea ca scop dezmembrarea Imperiului Otoman în
folosul intereselor rusești.[60][necesită pagina] Aceste ridicări la luptă au fost înăbușite de otomani cu
mari vărsări de sânge.[62][63]
Secolele al XVI-lea și al XVII-lea sunt considerate ca un fel de „epocă întunecată” a istoriei grecești,
perspectiva răsturnării dominațîei otomane părând foarte îndepărtate, doar Insulele Ionice rămânând
libere de turci. Corfu a rezistat la trei mari asedii în 1537(en), 1571 și 1716(en), toate soldate cu
respingerea otomanilor. În secolul al XVIII-lea, însă, a apărut o clasă înstărită și răspândită de negustori
greci. Aceștia au ajuns să domine comerțul în interiorul Imperiului Otoman, înființând comunități în
bazinul Mediteranei, în Balcani și chiar în Europa Occidentală. Deși cucerirea otomană tăiase legăturile
Greciei cu mișcările intelectuale europene ale vremii, cum ar fi Reforma Protestantă și iluminismul,
aceste idei, împreună cu idealurile Revoluției Franceze și ale naționalismului romantic(en) au început să
pătrundă în lumea greacă prin intermediul diasporei mercantile.[60][necesită pagina] Spre sfârșitul
secolului al XVIII-lea, Rigas Feraios, primul revoluționar care și-a închipuit un stat grec independent, a
publicat o serie de documente legate de independența Greciei, inclusiv un imn național și, la Viena,
prima hartă detaliată a Greciei, dar a fost ucis de agenți otomani în 1798.[60][necesită pagina][64]

Războiul Grec de Independență (1821–1832)

Articol principal: Războiul de independență al Greciei.
Ruperea asediului de la Missolonghi, în timpul Războiului Grec de Independență (1821–1830), de
Theodoros Vryzakis(en).
În 1814, a fost înființată o societate secretă denumită Filiki Eteria („Societatea Prietenilor”) cu scopul
eliberării Greciei. Eteria a pus la cale, împreună cu revoluționari din toate popoarele din Balcani,
declanșarea de revoluții simultane în Pelopones, în Principatele Dunărene și la Constantinopol. Prima
dintre aceste revoluții a izbucnit la 4 februarie 1821 în Țara Românească sub conducerea localnicului
Tudor Vladimirescu, susținută de o revoluție declanșată cu o lună mai târziu de Alexandru Ipsilanti dar,
dezavuată de țarul rus pe al cărui suport se bizuiau, acțiunea a fost rapid înăbușită de otomani.
Evenimentele au declanșat însă reacții în lanț și la 17 martie 1821 manioții(en) din Pelopones au declarat
război otomanilor.[65]
Până la sfârșitul lunii, întregul Pelopones era în război deschis contra otomanilor și în octombrie 1821,
grecii conduși de Theodoros Kolokotronis cuceriseră Tripolița. Revolta peloponesiacă a fost rapid
urmată de alte insurecții în Creta, Macedonia și în Grecia Centrală, care însă aveau să fie rapid
înăbușite. Între timp însă, marina grecească improvizată reușea să învingă flotele otomane din Marea
Egee și să împiedice sosirea pe mare a întăririlor otomane. În 1822 și 1824, turcii și egiptenii au
devastat insulele, inclusiv Chiosul și Psara(en), comițând masacre nediscriminatorii ale populației.[65]
Aceste acțiuni au avut ca efect galvanizarea opiniei publice din Europa Occidentală în favoarea
rebelilor greci.[60][necesită pagina]
Au apărut însă tensiuni între diferite facțiuni grecești, care au dus la două războaie civile consecutive.
Între timp, sultanul otoman a negociat cu Mehmet Ali al Egiptului(en), care a acceptat să-l trimită pe fiul
său Ibrahim Pașa(en) și Grecia cu o armată pentru a suprima revolta în schimbul unor teritorii. Ibrahim a
debarcat în Pelopones în februarie 1825 și a obținut rapid victorii: până la sfârșitul lui 1825, mare parte
din Pelopones era sub control egiptean, iar orașul Missolonghi—asediat de turci din aprilie 1825—a
căzut în aprilie 1826. Deși Ibrahim a fost învins în Mani, el a reușit să înabușe mare parte din revolta
peloponesiacă că a recucerit Atena.
După ani de negocieri, trei Mari Puteri, Rusia, Regatul Unit și Franța, au hotărât să intervină în conflict.
Fiecare țară a trimis câte o flotă în Grecia. La vestea că flotele combinate otomano-egiptene se
pregăteau să atace insula grecească Hydra(en), flota aliată a interceptat-o pe cea otomano-egipteană la
Navarino. După o săptămână de expectativă, au izbucnit luptele ce s-au soldat cu distrugerea flotei
turco-egiptene. O forță expediționară franceză a fost trimisă pentru a supraveghea evacuarea armatei
egiptene din Pelopones, în timp ce grecii au ocupat o parte din Grecia Centrală până în 1828. Ca
urmare a anilor de negocieri, prin Protocolul de la Londra(en), în 1830, a fost recunoscută independența
unui stat grecesc incipient.

Secolul al XIX-lea
Vezi și: Regatul Greciei.

Intrarea Regelui Otto în Atena, Peter von Hess, 1839.

În 1827 Ioannis Kapodistrias din Corfu a fost ales ca primul guvernator al noii republici. În urma
asasinării lui în 1831, Marile Puteri au instaurat o monarhie sub domnia lui Otto din Casa de
Wittelsbach originară din Bavaria. În 1843 o revoltă l-a făcut pe rege să accepte o constituție și o
adunare reprezentativă.
Din cauza domniei sale autoritare, el a fost în cele din urmă detronat în 1862 și după un an înlocuit cu
prințul Wilhelm al Danemarcei, care a luat numele de George I și a adus cu el Insulele Ionice ca dar de
încoronare din partea Regatului Unit. În 1877, Charilaos Trikoupis(en), creditat cu o importantă
îmbunătățire a infrastructurii din țară, a limitat puterea monarhiei de a influența Adunarea Națională
prin impunerea regulii votului de încredere ce trebuie acordat oricărui potențial șef al guvernului.
Corupția, combinată cu cheltuielile mari ale lui Trikoupis pe proiecte necesare de infrastructură, cum ar
fi Canalul Corintului(en), au dus la impozitarea exagerată și la slăbirea economiei grecești, obligând
declararea insolvenței publice în 1893 și acceptarea impunerii Controlului Financiar Internațional
pentru plata datoriilor naționale. O altă problemă politică în secolul al XIX-lea era una unic grecească:
problema limbii oficiale. Grecii vorbeau o formă de greacă denumită „demotică”. Mare parte din elite o
considerau însă pe aceasta un dialect țărănesc și erau hotărâți să restaureze greaca veche.
Evoluția teritorială a Regatului Greciei până la 1947.
Ca urmare, documentele guvernamentale se publicau în greaca Katharevousa(en) (purificată), o formă
pe care puțini greci obișnuiți știau să o citească. Liberalii favorizau recunoașterea demoticii ca limbă
națională, dar conservatorii și Biserica Ortodoxă s-au opus oricărui efort în acest sens, până într-acolo
încât, atunci când Noul Testament a fost tradus în demotică în 1901, au izbucnit revolte în Atena și
guvernul a căzut (Evangeliaka). Chestiunea avea să continue să otrăvească viața politică grecească
până în anii 1970.
Toți grecii erau uniți, însă, în hotărârea de a elibera și restul provinciilor vorbitoare de greacă de sub
control otoman. Mai ales în Creta, o o revoltă prelungită în 1866–1869(en) agitase spiritele. Când a
izucnit războiul între Rusia și Imperiul Otoman în 1877, sentimentul popular grec era în favoarea
rușilor, dar Grecia era prea îngrijorată de perspectiva unei intervenții britanice pentru a intra oficial în
război. Cu toate acestea, în 1881, Tesalia și mici părți din Epir au fost transferate Greciei ca urmare a
tratatului de la Berlin, deși Creta a rămas la otomani.
Grecii din Creta au continuat să se răscoale și în 1897, guvernul grec al lui Theodoros Deligiannis,
cedând presiunii populare, a declarat război otomanilor. În Războiul Greco-Turc ce a urmat, slab
pregătita și slab dotata armată greacă a fost învinsă de otomani. Prin intervenția Marilor Puteri însă,
Grecia a pierdut doar puțin teritoriu de-a lungul graniței, iar Creta a devenit stat autonom(en) condus de
prințul George al Greciei.
Din secolul al XX-lea până în prezent

Soldați germani ridicând Reichskriegsflagge(en) pe Acropola din Atena. Avea să fie dat jos într-una
dintre primele acțiuni ale rezistenței grecești.
La sfârșitul Războaielor Balcanice, întinderea teritorială și demografică a Greciei crescuse. În anii ce au
urmat, lupta dintre Constantin I și charismaticul prim ministru Eleftherios Venizelos pe tema politicii
externe a țării în ajunul Primului Război Mondial a dominat scena politică a țării, și a împărțit țara în
două grupuri antagonice. De-a lungul unei părți din Primul Război Mondial, Grecia a avut două
guverne, un guvern pro-german regalist la Atena și un guvern pro-britanic, venizelist la Salonic. Cele
două guverne au fost unificate în 1917, când Grecia a intrat oficial în război de partea Antantei.
După Primul Război Mondial, Grecia a încercat să anexeze noi teritorii din Asia Mică, o regiune care la
acea vreme avea o numeroasă populație greacă, dar a fost învinsă în Războiul Greco-Turc din 1919–
1922(en), care a avut ca rezultat un masiv schimb de populații între cele două țări(en) conform Tratatului
de la Lausanne.[66] Conform diferitelor surse,[67] câteva sute de mii de greci pontici au murit în
această perioadă în ceea ce este uneori denumit genocidul grecilor pontici(en).[68]
Epoca ce a urmat a fost una marcată de instabilitate, umbrită de dificila misiune de a introduce un
milion și jumătate de refugiați greci din Turcia în societatea grecească. Populația greacă a Istanbulului a
scăzut de la 300.000 în 1900 la circa 3.000 în 2001.[69]
După evenimentele dezastruoase din Asia Mică, monarhia a fost abolită după un referendum ținut în
1924 și s-a declarat a Doua Republică Elenă(en). Premierul Georgios Kondylis(en) a preluat puterea în
1935 și a abolit efectiv republica reinstaurând monarhia printr-un nou referendum în 1935. În anul
următor, a urmat o lovitură de stat care l-a instaurat pe Ioannis Metaxas ca lider al unui regim
dictatorial denumit Regimul de la 4 August(en). Deși stat totalitar, Grecia a rămas în relații bune cu
Regatul Unit și nu s-a aliat cu Axa.
La 28 octombrie 1940, Italia fascistă a cerut capitularea Greciei, dar administrația greacă a refuzat și, în
Războiul Greco-Italian care a urmat, Grecia a respins forțele italiene în Albania, aducând Aliaților
prima victorie terestră împotriva Axei. Țara avea în cele din urmă să cadă în fața unor forțe germane
trimise de urgență în Bătălia Greciei. Ocupanții germani s-au confruntat totuși cu probleme grave
cauzate de rezistența grecească. Peste 100.000 de civili au murit de foame în iarna lui 1941–1942, și
marea majoritate a evreilor au fost deportați și uciși în lagărele naziste de concentrare.[70]
După eliberare, Grecia a trecut printr-un război civil între comuniști și anticomuniști, care a dus la
devastare economică și grave tensiuni sociale între dreapta și stânga predominant comunistă, tensiuni
ce au durat treizeci de ani.[71] Următoarele două decenii au fost caracterizate prin marginalizarea
stângii în sferele politică și socială, dar și printr-o rapidă creștere economică parțial generată de Planul
Marshall.
Demiterea guvernului centrist al lui Georgios Papandreou de către regele Constantin al II-lea în iulie
1965 a dus la o nouă perioadă de agitație politică, ce a culminat cu lovitura de stat de la 21 aprilie 1967
și instaurarea Regimul Coloneilor(en). Suprimarea brutală a Revoltei de la Politehnica din Atena la 17
noiembrie 1973 a transmis unde de șoc prin regimul dictatorial, și printr-o contralovitură de stat a fost
instaurat ca dictator generalul de brigadă Dimitrios Ioannidis ca dictator. La 20 iulie 1974, în urma
invadării insulei Cipru de către Turcia(en), regimul s-a prăbușit.
Fostul prim ministru Konstantinos Karamanlis a fost invitat să se întoarcă de la Paris, unde trăise în exil
autoimpus din 1963, momentul marcând începutul epocii Metapolitefsi(en). Primele alegeri multipartid
de după 1964 s-au ținut la prima aniversare a revoltei de la Politehnică. La 11 iunie 1975 a fost
promulgată o constituție democrată și republicană după un referendum(en) în care locuitorii au ales să nu
restaureze monarhia.
Între timp, Andreas Papandreou a înființat Mișcarea Socialistă Pan-elenă(en) (PASOK) ca răspuns la
partidul de orientare conservatoare Noua Democrație(en) al lui Karamanlis, cele două formațiuni politice
alternând la guvernare de atunci. Grecia a aderat din nou la NATO în 1980.[72]
Grecia a devenit al zecelea membru al Comunităților Europene (structură subsumată ulterior de
Uniunea Europeană) la 1 ianuarie 1981, aducând o perioadă de creștere susținută. Investiții pe scară
largă în întreprinderi industriale și în infrastructură, precum și fondurile europene și veniturile
crescânde provenite din turism, navigație comercială și un sector al serviciilor în rapidă creștere au
ridicat standardul de viață la un nivel fără precedent. Relațiile cu Turcia vecină, încordate prin tradiție,
s-au ameliorat după ce ambele țări au fost lovite de cutremure succesive în 1999, ceea ce a dus la
ridicarea vetoului grecesc împotriva candidaturii Turciei la aderarea la Uniunea Europeană. Țara a
adoptat moneda euro în 2001 și a găzduit Olimpiada de vară din 2004 la Atena.
Mai recent, Grecia a suferit mult de pe urma recesiunii de la sfârșitul anilor 2000(en) și a jucat un rol
central în criza datoriilor suverane din Europa(en). Criza datoriei publice grecești(en), criza economică și
protestele ce au urmat(en) au perturbat puternic politica internă și au amenințat în mod repetat piețele
financiare europeană și globală de la începutul crizei în 2010.

Geografia și clima
Articol principal: Geografia Greciei.
Albania

Macedonia

Bulgaria

Turcia

Grecia
ATENA
Salonic
Kavala
Thasos
Alexandroupoli
Samotracia
Corfu
Igoumenitsa
Larissa
Volos
Lamia
Ioannina
Chalcis
Patras
Corint
Nafplion
Sparta
Kalamata
Areopoli
Pireu
Eleusina
Laurium
Heraklion
Macedonia
Tracia
Epir
Tesalia
Evia
Grecia Centrală
Pelopones
Muntele Olimp
Lefkada
Kefalonia
Zakynthos
Lemnos
Lesbos
Chios
Samos
Andros
Tinos
Mykonos
Icaria
Patmos
Naxos
Milos
Santorini
Kos
Rhodos
Karpathos
Kassos
Kythira
Gavdos
Marea
Egee
Marea Cretei
Marea
Myrtoană
Marea
Ionică
Marea
Mediterană
Creta
Insulele
Egeene
Cicladele
Dodecanezele
Insulele
Ionice
Grecia este formată dintr-o parte continentală muntoasă și peninsulară, întinzându-se în mare în capătul
sudic al Peninsulei Balcanice, terminându-se cu peninsula Pelopones (separată de restul continentului
printr-un canal(en) prin Istmul Corintului(en)). Datorită coastei deosebit de complexe și datorită
numeroaselor insule, Grecia are a unsprezecea cea mai lungă coastă din lume, cu 13.676 km;[73]
frontiera sa terestră este de doar 1.160 km. Țara se află aproximativ între paralelele de 34° și 42°
latitudine nordică, și între meridianele de 19° și 30° longitudine estică.
Grecia are un număr mare de insule, între 1.200 și 6.000, în funcție de definiție,[74] dintre care 227
sunt locuite. Creta este cea mai mare și mai populată; Euboea, separată de continent prin Strâmtoarea
Euripus(en) lată de 60 m, este a doua ca mărime, urmată de Rhodos și Lesbos.
Insulele grecești sunt grupate prin tradiție în următoarele arhipelaguri: Insulele Argo-Saronice(en) din
Golful Saronic de lângă Atena, Cicladele, o colecție mare dar densă ce ocupă partea centrală a Mării
Egee, Insulele Egeene de Nord(en), o grupare aproximativă aflată în largul coastei vestice a Turciei,
Dodecanezele, o altă mulțime vagă de insule din sud-est, aflate între Creta și Turcia, Sporadele(en), un
grup mic și compact în largul coastei Euboeei de nord-est, Insulele Ionice, aflate la vest de continent în
Marea Ionică.
Optzeci la sută din teritoriul Greciei este format din munți și dealuri, ceea ce face țara să fie una dintre
cele mai muntoase din Europa. Muntele Olimp, sălașul mitic al zeilor greci(en), culminează cu vârful
Mytikas 2.917 m, cel mai înalt din țară. Grecia vestică are mai multe lacuri și zone umede și este
dominată de Munții Pindului. O continuare a Alpilor Dinarici, acest lanț atinge o altitudine maximă de
2.637 m în vârful Smolikas(en) (al doilea din Grecia), și de-a lungul istoriei a constituit o importantă
barieră împotriva transportului dintre est și vest.

Hartă fizică a Greciei.

Munții Pindului continuă în Peloponesul central, trece insulele Kythera și Antikythera și ajung până în
sud-vestul Egeei, în Insula Creta unde se termină. Insulele din Egee sunt de fapt culmi ale unor munți
submarini ce au constituit odată o prelungire a continentului. Munții Pindului sunt caracterizați de
creste înalte și abrupte, adesea întretăiate de văi adânci și de alte peisaje carstice. Spectaculoasele chei
Vikos(en), parte din Parcul Național Vikos-Aoos(en) din Munții Pindului, sunt trecute în Cartea
Recordurilor Guinness ca cele mai adânci chei din lume.[75] O altă formațiune remarcabilă sunt stâlpii
de piatră Meteora, în vârful cărora au fost construite mănăstiri ortodoxe medievale.
Golful Navagio (al „Naufragiului”), Zakynthos

Muntele Olimp
Nord-estul Greciei are alți munți de altitudini mari, Rodopii, care se întind în regiunea Macedoniei de
Est și Traciei; zona ese acoperită cu întinse păduri seculare, inclusiv celebra pădure Dadia din unitatea
regională Evros(en), din nord-estul extrem al țării.
Câmpii întinse sunt amplasate în principal în regiunile Tesalia, Macedonia Centrală și Tracia. Ele
constituie regiuni economice-cheie, fiind printre puținele zone cu terenuri arabile. Specii marine rare,
cum ar fi focile și Broasca țestoasă de mare(en) trăiesc în mările din jurul Greciei continentale, în timp
ce densele sale păduri sunt habitat pentru ursul brun, râsul, căprioară și capră sălbatică.
Clima Greciei este în principal mediteraneană cu ierni blânde și umede și cu veri uscate și călduroase.
Acest tip de climă este prezent în toate zonele de coastă, inclusiv în Atena, în Ciclade, Dodocaneze,
Creta și Pelopones, în Insulele Ionice și în unele părți din Grecia continentală centrală. Munții Pindului
afectează puternic clima din țară, zonele de la vest de munți fiind considerabil mai umede în medie (din
cauza expunerii mai mari la vânturile de vest care aduc umezeală) decât cele aflate la est de munți (din
cauza unui efect de umbră pluviometrică(en)).
Zonele montane din Grecia de nord-vest (părți din Epir, Grecia Centrală, Tesalia, Macedonia de Vest)
ca și în zonele centrale muntoase ale Peloponesului – inclusiv părți din regiunile Aheea, Arcadia și
Laconia – prezintă o climă alpină(en) cu zăpezi abundente. Zonele interioare ale Greciei nordice, din
Macedonia centrală și din Macedonia de Est și Tracia prezintă o temperate climate(en), cu ierni reci și
umede și cu veri calde și uscate marcate de furtuni frecvente. Zăpada cade anual în munți și în nordul
țării, apărând însă uneori și în zonele mai joase, cum ar fi Atena.
Fitogeografic, Grecia aparține regatului boreal(en) și este împărțită între provincia est-mediteraneană a
regiunii mediteraneene(en) și provincia ilirică a regiunii circumboreale(en). Conform World Wide Fund
for Nature și Agenției Europene de Mediu(en), teritoriul Greciei poate fi împărțit în șase ecoregiuni:
pădurile de foioase ilire(en), pădurile de amestec ale Munților Pindului(en), pădurile de amestec
balcanice(en), pădurile de amestec din RodopiRhodope montane mixed forests, pădurile de amestec și de
sclerofile ale Egeei și Turciei de Vest, și pădurile mediteraneene din Creta.

Politica

Nafplion, prima capitală a Greciei moderne.

Parlamentul Elen(en) din centrul Atenei.

Grecia este o republică parlamentară.[76] Șeful de stat este președintele Greciei care este ales de către
Parlamentul Greciei pentru un mandat de 5 ani.[76] Actuala constituție a fost redactată și adoptată de al
Cincilea Parlament Revizionar al Elenilor și a intrat în vigoare în 1975 după căderea juntei militare din
1967–1974(en). Ea a fost revizuită de atunci de trei ori, în 1986, 2001 și2008. Constituția, formată din
120 de articole, stipulează separarea puterilor în stat între ramurile executivă, legislativă și
judecătorească, acordând garanții extinse (întărite în 2001) pentru drepturile cetățenești și sociale.[77]
[78] Dreptul de vot pentru femei este garantat printr-un amendament la Constituția din 1952.
Conform Constituției, puterea executivă este exercitată de președinte și de guvern.[76] De la
amendamentul din 1986, rolul președintelui a fost redus semnificativ la unul în mare parte ceremonial;
puterea politică se află astfel în principal în mâinile primului ministru.[79] Postul de prim ministru,
șeful guvernului Greciei, aparține actualului lider al partidului politic ce poate obține un vot de
încredere în Parlament. Președintele numește formal primul ministru și, la recomandarea sa, numește și
concediază alți membri ai guvernului.[76]
Contele Ioannis Kapodistrias (1776–1831), primul șef al statului, guvernator al Greciei independente și
fondator al statului grec modern.
Puterea legislativă este exercitată de un parlament unicameral cu 300 de membri.[76] Legile adoptate
de Parlament sunt promulgate de președinte.[76] La fiecare patru ani se țin alegeri parlamentare, dar
președintele este obligat să dizolve parlamentul mai devreme, la propunerea guvernului, în condițiile
unor probleme naționale de importanță excepțională.[76] Președintele este obligat să dizolve
parlamentul și în cazul în care opoziția adoptă o moțiune de neîncredere.[76]

Partide politice
Prokopis Pavlopoulos, președintele
Republicii Elene; și prim-ministrul Alexis
Tsipras
De la restaurarea democrației, sistemul
bipartid grecesc a fost dominat de partidul
liberal-conservator Noua Democrație(en)
(ND) și de cel social-democrat Mișcarea
Socialistă Pan-elenă(en) (PASOK).[b] Alte
partide importante sunt Partidul Comunist
al Greciei(en) (KKE), Coaliția pentru o
Stângă Radicală (SYRIZA), Adunarea
Populară Ortodoxă(en) (LAOS) și
Asociația Populară – Zorii de Aur.
În 2010, din ND și din SYRIZA s-au mai desprins două partide, Alianța Democrată(en) (DS) centrist-
liberală, și Stânga Democrată(en) (DA) de centru-stânga. Georgios Papandreou(en), președintele PASOK,
a câștigat alegerile legislative din octombrie 2009(en) cu o majoritate în Parlament de 160 de locuri din
300. Noul guvern a depus jurământul la 20 iunie 2011, și a primit un vot de încredere la limită la 22
iunie, cu 155 de voturi pentru, 143 împotrivă, și două absențe.[80]
De la începutul crizei datoriilor publice, în 2009, cele două partide majore, Noua Democrație și
PASOK, au suferit o abruptă scădere în sondaje, cele mai recente arătând o susținere între 34% și 48%
pentru cele două.[81][82][83][84][85] Sondajele arată susținerea pentru PASOK între 8%[85] și 18%,
[81] în timp ce Noua Democrație se află între 18% și 30%.[81][83]
În noiembrie 2011, cele două partide mari, împreună cu Adunarea Populară Ortodoxă(en) au format o
coaliție largă, angajându-se să susțină un guvern de uniune națională(en) condus de fostul vicepreședinte
al Băncii Centrale Europene Lucas Papademos.[86]
Guvernul de coaliție a dus țara în alegerile legislative din mai 2012(en). Puterea partidelor politice
grecești tradiționale, PASOK și Noua Democrație, a scăzut de la 43% la 13%, respectiv de la 33% la
18%, din cauza susținerii de către ele a politicilor Mnimonio(en) și a măsurilor de austeritate. Partidul
stângist SYRIZA a devenit al doilea partid mare, crescând de la 4% la 16%. Niciun partid nu a putut
forma un guvern, ceea ce a dus la repetarea alegerilor în iunie(en). Rezultatul a fost formarea unui
guvern de coaliție format din Noua Democrație (29%), PASOK (12%) și Stânga Democrată (6%).

Lege și justiție
Puterea judecătorească în Grecia este independentă de ramurile executivă și legislativă, și cuprinde trei
curți supreme: Curtea de Casație(en) (Άρειος Πάγος), Consiliul de Stat(en) (Συμβούλιο της Επικρατείας)
și Curtea de Auditori(en) (Ελεγκτικό Συνέδριο). Sistemul judiciar este format și din instanțe civile, care
judecă cauze civile și penale, și din instanțe administrative, care judecă dispute între cetățeni și
autoritățile administrative grecești.
Poliția Elenă(en) (în greacă Ελληνική Αστυνομία) este forța polițienească națională, o agenție foarte
mare, cu responsabilități de la controlul traficului la antiterorism. Ea a fost înființată în forma actuală în
1984 ca urmare a comasării Jandarmeriei (Χωροφυλακή, Chorofylaki) cu Polițiile Orășenești
(Αστυνομία Πόλεων, Astynomia Poleon).[87]

Relațiile externe

Reprezentare prin:[88] ambasadă – ambasadă în altă țară

consulat general – legație – fără reprezentare – Grecia
Politica externă a Greciei se efectuează prin Ministerul Afacerilor Externe(en), al cărui actual ministru
este Nikos Kotzias(en) de la PASOK. Grecia a dezvoltat o politică regională al cărui obiectiv este
promovarea păcii și stabilității în Balcani, în bazinul Mediteranei, și în Orientul Mijlociu.[89]
Ministerul identifică trei aspecte de importanță deosebită pentru statul grec: revendicările Turciei
privind ceea ce ministerul definește drept suveranitate grecească asupra Mării Egee și a spațiului său
aerian;[90] legitimitatea Republicii Turce a Ciprului de Nord în insula Cipru;[90] și disputa privind
denumirea Republicii Macedonia(en)[90] cu mica țară din Balcani al cărei nume este similar cu al celei
mai mari regiuni din Grecia ca suprafață.
Grecia este membră a mai multor organizații internaționale, inclusiv Consiliul Europei, Uniunea
Europeană, Uniunea Mediteranei și Națiunile Unite, al cărei membru fondator este.

Armata
Ramurile Forțelor Armate Elene

Forțele Terestre Elene Marina Elenă Forțele Aeriene Elene

Leopard 2A6 HEL MEKO-200 HN F-16 Fighting Falcon
Forțele Armate Elene sunt supervizate de Statul Major Național Elen de Apărare(en) (în greacă Γενικό
Επιτελείο Εθνικής Άμυνας – ΓΕΕΘΑ) și constă din trei ramuri:
• Forțele Terestre Elene(en);
• Marina Elenă(en);
• Forțele Aeriene Elene(en).

Autoritatea civilă pentru armata greacă este Ministerul Apărării Naționale(en). Mai mult, Grecia întreține
Paza de Coastă Elenă(en) pentru aplicarea legii pe mare și pentru operațiuni de căutare și salvare.
Grecia are serviciu militar obligatoriu pentru bărbați, în timp ce femeile pot îndeplini stagiul militar în
regim de voluntariat. În 2009, serviciul militar în Grecia era de nouă luni pentru bărbații între 19 și 45
de ani. Forțele Armate se îndreaptă însă către un sistem de armată complet profesionistă, iar guvernul a
promis reducerea, apoi abolirea serviciului militar obligatoriu.
Bărbații greci cu vârste cuprinse între 18 și 60 de ani și care trăiesc în zone sensibile din punct de
vedere strategic pot fi obligați să efectueze, contra unei plăți, un serviciu în Garda Națională. Ca
membru NATO, armata greacă participă la exerciții și operațiuni sub auspiciile alianței.
Grecia cheltuiește peste 7 miliarde de dolari anual cu armata, sau 2,3% din PIB, fiind clasată pe locul
24 în lume.
Împărțire administrativă
De la programul Kallikratis(en), care a reformat organizarea administrativ-teritorială a țării începând cu
1 ianuarie 2011, Grecia este împărțită în treisprezece regiuni împărțite mai departe în 325 de comune.
Cele 54 de foste prefecturi și administrații la nivel de prefectură au fost păstrate în mare parte ca
subunități ale regiunilor. Șapte administrații descentralizate grupează de la una la trei regiuni în scopuri
administrative. Există și o regiune autonomă, Muntele Athos (în greacă Agio Oros, „Muntele Sfânt”),
care se învecinează cu regiunea Macedonia Centrală.

Arie Populație[91 PIB (miliarde)

No. Regiune Reședință
(km²) ] [92]
1 Attica Atena 3,808 1,470 3.812.330 €103.334
2 Grecia Centrală Lamia 15,549 6,004 546.870 €12.530
3 Macedonia Centrală Salonic 18,811 7,263 1.874.590 €34.458
4 Creta Heraklion 8,259 3,189 621.340 €12.854
Macedonia de Est și
5 Komotini 14,157 5,466 606,170 €9.054
Tracia
6 Epir Ioannina 9,203 3,553 336,650 €5.827
7 Insulele Ionice Corfu 2,307 891 206,470 €4.464
8 Egeea de Nord Mytilene 3,836 1,481 197,810 €3.579
9 Pelopones Tripoli 15,490 5,981 581,980 €11.230
10 Egeea de Sud Ermoupoli 5,286 2,041 308,610 €7.816
11 Tesalia Larissa 14,037 5,420 730,730 €12.905
12 Grecia de Vest Patras 11,350 4,382 680,190 €12.122
13 Macedonia de Vest Kozani 9,451 3,649 282,120 €5.564
Arie PIB (miliarde)
No. Stat autonom Capitală Populație[2]
(km²) [92]
(14) Muntele Athos Karyes 390 151 1,830 Format:NA
Economia
Introducere

PIB pe cap de locuitor în 2008 conform Eurostat.

Creșterea economică a Greciei între 1961 și 2010, comparată cu media zonei Euro din 1996. Grecia a
intrat în recesiune în 2009.
Economia Greciei este a 34-a (în termeni nominali) și a 42-a (în termenii parității puterii de cumpărare)
din lume, cu 299[93] sau 304[94] miliarde de dolari PIB, conform statisticilor Băncii Mondiale pe anul
2011. Grecia este, în plus, a 15-a economie între cele 28 de state membre ale Uniunii Europene.[95] În
termeni de venit pe cap de locuitor, Grecia se clasează pe locul al 29-lea sau al 33-lea (în funcție de PIB
nominal, respectiv în termenii PPC) din lume la 27.875 de dolari, respectiv 27.624 de dolari.
Grecia este o țară dezvoltată cu standarde de viață ridicate. Economia sa cuprinde sectorul servicii
(85%) și industria (12%), în timp ce agricultura formează 3% din produsul național brut.[96] Printre
cele mai importante sectoare economice se numără turismul (cu 14,9 milioane[97] de turiști
internaționali în 2009, este a șaptea cea mai vizitată țară a Uniunii Europene[97] și a 16-a din lume[97]
de către Organizația Mondială a Turismului); și navigația comercială (cu 16,2%[98] din capacitatea
mondială totală, marina comercială greacă fiind cea mai mare din lume[98]), în timp ce țara este și un
considerabil producător agricol (incluzând culturile de pește) în cadrul uniunii.
Cu o economie mai mare decât a tuturor celorlalte țări balcanice la un loc, Grecia este cea mai mare
economie a Peninsulei Balcanice,[99][100] și un important investitor regional.[99][100] Grecia este al
doilea cel mai mare investitor străin în Albania, al treilea în Bulgaria, în primii trei investitori străini în
România și Serbia și cel mai important partener comercial și cel mai mare investitor străin în
Macedonia. Băncile grecești deschid o nouă filială în Balcani aproape săptămânal.[101][102][103]
Compania greacă de telecomunicații OTE, parte a portofoliului grupului german Deutsche Telekom a
devenit un investitor puternic în fosta Iugoslavie și în alte țări balcanice.[101]
Economia greacă este clasificată ca avansată[104][105][106][107] și cu high income economy(Economie cu
venituri mari).[108] Grecia este membru fondator al Organizației pentru Cooperare Economică și

Dezvoltare (OECD) și al Organizației pentru Cooperarea Economică în Marea Neagră(en) (BSEC). În

1979 s-a semnat aderarea țării la Comunitățile Europene și la piața unică europeană(en) procesul fiind
terminat în 1982. În ianuarie 2001 Grecia a adoptat moneda unică Euro, înlocuind drahma grecească la
un curs de schimb de 340,75 drahme pentru un euro.[109] Grecia este membră a Fondului Monetar
Internațional și al Organizației Mondiale a Comerțului, și era în 2010 a 31-a țară din lume după
Indicele Globalizării(en) KOF.

Aderarea la zona euro

Grecia a fost acceptată în Uniunea Economică și Monetară a Uniunii Europene(en) de către Consiliul
European la 19 iunie 2000, pe baza mai multor criterii de convergență (rata inflației, deficit bugetar,
datorie publică, dobânzi pe termen lung, rată de schimb) folosind anul 1999 ca an de referință. După un
audit financiar(en) comandat de noul guvern al partidului Noua Democrație în 2004, Eurostat a arătat că
statisticile deficitului bugetar fuseseră subestimate.[110]
Majoritatea diferențelor de la nivelul valorilor pentru deficitul bugetar în documentul revizuit au fost
determinate de o schimbare temporară de către noul guvern a practicilor contabile, și anume de
consemnarea cheltuielilor la comandarea materialului militar în loc de consemnarea lor la primirea
materialului.[111] Aplicarea retroactivă a metodologiei ESA95 (începând cu 2000) de către Eurostat a
fost însă cea care a ridicat deficitul bugetar în anul de referință 1999 la 3,38% din PIB, depășind astfel
limita de 3%. Aceasta a dus la afirmații că Grecia nu îndeplinea de fapt toate cele cinci criterii de
aderare la zona euro, și percepția comună a fost că Grecia a intrat în zona euro prin „falsificarea”
datelor de deficit bugetar. Afirmații similare s-au făcut ulterior și despre alte țări europene, ca
Italia[112][113][114])
În raportul OECD pe 2005 pentru Grecia,[115] se afirma clar că „impactul noilor reguli contabile
asupra cifrelor fiscale pentru anii din 1997 până în 1999 s-a înscris între 0,7 și 1 punct procentual din
PIB; această schimbare retroactivă a metodologiei a fost responsabilă pentru depășirea pragului de
deficit de 3% în 1999, anul calificării [Greciei] pentru aderarea la uniunea monetară”. Cele de mai sus
l-au făcut pe ministrul grec de finanțe să arate că deficitul bugetar pe 1999 era sub limtia de 3% la
calcularea cu metodologia ESA79 în vigoare la data candidaturii Greciei, și deci criteriul fusese
îndeplinit.[116]
Anchetatorii contabili au găsit însă că datele trimise de Grecia la Eurostat prezentau distribuții statistice
ce constituie indicii de manipulare a datelor.[117][118]
Criza datoriilor suverane (2010–)
Articol principal: Criza datoriei publice din Grecia.

Datoria publică a Greciei între 1999–2010 comparativ cu media zonei euro

Până la sfârșitul lui 2009, ca urmare a unei combinații de factori locali și internaționali, economia
Greciei s-a confruntat cu cea mai severă criză a ei(en) de la restaurarea democrației în 1974, guvernul
grec revizuindu-și deficitul bugetar de la 6% la 12,7% din produsul intern brut (PIB).[119][120]
La începutul lui 2010, s-a aflat că, prin asistența din partea Goldman Sachs, JPMorgan Chase și a
numeroase alte bănci, s-au dezvoltat produse financiare care permiteau guvernelor Greciei, Italiei și ale
altor țări europene să-și ascundă datoriile.[121][122] Zeci de acorduri similare s-au efectuat în toată
Europa, prin acestea băncile furnizând bani în avans în schimbul unor plăți viitoare de către guvernele
implicate; la rândul lor, riscurile financiare ale țărilor implicate erau ținute în afara registrelor.[122]
[123][124][125][126][127] Conform Der Spiegel, creditele acordate guvernelor europene erau
deghizate în „schimburi” și astfel nu mai erau înregistrate ca datorii. Cum Eurostat ignora la vremea
aceea statisticile legate de produse financiare derivate, un dealer german de astfel de produse
comentase pentru Der Spiegel că „regulile de la Maastricht pot fi ocolite pe căi relativ legale prin
schimburi” și că „în anii anteriori, Italia folosise un truc similar pentru a-și masca datoria reală cu
ajutorul unei alte bănci americane”.[127] Aceste condiții permiseseră guvernului grec să cheltuiască
mult peste cât își permitea, îndeplinind în același timp țintele de deficit bugetar ale Uniunii Europene.
[122][128] În mai 2010, guvernul grec a revizuit din nou deficitul, estimându-l la 13,6%,[129] al doilea
din lume în raport cu PIB-ul, Islanda fiind pe primul loc cu 15,7% și Regatul Unit pe al treilea cu
12,6%.[130] În ce privește datoria publică, previziunile erau că ar putea ajunge la 120% din PIB în
2010.[131]
Ca urmare, a avut loc o criză de încredere internațională în capacitatea Greciei de a-și plăti datoria
suverană. Pentru a evita încetarea de plăți, în mai 2010 celelalte țări ale zonei Euro, împreună cu FMI,
au oferit un pachet de salvare ce implica acordarea Greciei a unui credit de 45 de miliarde de euro
imediat, împreună cu alte credite totalizând 110 miliarde de euro.[132][133] Pentru a asigura
finanțarea, Grecia era obligată să adopte măsuri dure de austeritate pentru a-și aduce deficitul sub
control.[134]
La 15 noiembrie 2010, Eurostat a revizuit cifrele pentru datoria publică a Greciei, după o misiune
metodologică la Atena în contextul procedurii de deficit excesiv, și a estimat deficitul bugetar al Greciei
pe 2009 la 15,4% din PIB și datoria publică la 126,8% din PIB, cel mai mare din toate statele membre
ale UE.[135]
În 2011, s-a constatat că pachetul de salvare nu era suficient și în 2012 s-a acceptat un nou pachet de
130 de miliarde de euro, acordat cu condiții stricte, între care o reformă financiară și alte măsuri de
austeritate.[136] Ca parte a înțelegerii, Grecia urma să reducă cu 53% povara taxelor asupra creditorilor
privați și toate profiturile realizate de băncile centrale din zona euro pe datoria grecească urmau să fie
repatriate în Grecia.[136] O echipă de monitorizare a fost instituită la Atena pentru a asigura că
reformele acceptate sunt puse în practică, iar valoarea ratelor de datorie pe trei luni a fost blocată într-
un cont special.[136]

Agricultura

Ulei de măsline grecesc

Stafide uscate la soare în Zakynthos

În 2010, Grecia a fost cel mai mare producător de bumbac din Uniunea Europeană (183.800 tone) și de
fistic (8.000 tone)[137] și s-a clasat pe locul al doilea la producția de orez (229.500 tons)[137] și de
măsline (147.500 tone),[138] pe locul trei la producția de curmale (11.000 tone) și [138] migdale
(44.000 tone),[138] tomate (1.400.000 tone) [138] și pepeni (578.400 tone)[138] și pe locul al patrulea
la producția de tutun (22.000 tone).[137] Agricultura contribuie cu 3,8% la PIB-ul țării și angajează
12,4% din forța de muncă la nivel național.
Grecia este un beneficiar major al Politicii Agricole Comune(en) a Uniunii Europene. Ca urmare a
aderării țării la Comunitatea Europeană, mare parte din infrastructura sa agricolă a fost modernizată cu
fonduri europene și producția agricolă a crescut. Între 2000 și 2007, fermele ecologice din Grecia au
înregistrat o creștere de 885%, cel mai mare procentaj din UE.
Industria maritimă

Grecia controlează 16,2% din flota comercială mondială, a sa fiind cea mai mare din lume. Grecia se
situează pe primele cinci locuri la toate tipurile de nave, între care pe primul loc la petroliere și vase de
transport marfă.
Industria navigației este un element-cheie al activităților economice din Grecia începând cu vremurile
antice.[139] Astăzi, navigația este una dintre cele mai importante industrii ale țării. Ea reprezintă 4,5%
din PIB, și are circ 160.000 de angajați (4% din forța de muncă), și reprezintă 1/3 din deficitul
comercial al țării.[140]
În anii 1960, dimensiunea flotei grecești s-a dublat, în principal prin investiții derulate de magnații
Aristotel Onassis și Stavros Niarchos(en).[141] Baza industriei maritime grecești moderne s-a format
după al Doilea Război Mondial când armatorii greci au putut acumula vase vândute ieftin de guvernul
american prin Legea Vânzărilor de Vase(en) din anii 1940.[141]
Conform unui raport din 2011 al Conferinței Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare, marina
comercială greacă este cea mai mare din lume, reprezentând 16,2% din capacitatea mondială de
transport,[98] în creștere de la 15,96% în 2010.[142] Numărul echivalent în 2006 era și mai mare, de
18,2%.[143] Tonajul total al flotei comerciale naționale este de 202 milioane tone capacitate de
încărcare, cel mai ridicat din lume.[98]
În termeni de număr total de vase, Marina Comercială Greacă(en) este pe locul al patrulea în lume, cu
3.150 de nave (dintre care 741 sunt înmatriculate în Grecia, iar restul de 2.409 în porturi străine).[142]
După categiruuke de vase, Grecia este pe primul loc la petroliere și vrachiere(en), pe locul patru la
numărul de port-containere(en), și pe al cincilea la alte vase.[144] Flota actuală este însă mai mică decât
dimensiunea-record de 5.000 de vase, înregistrată la sfârșitul anilor 1970.[139] Numărul total de vase
sub pavilion grec (ceea ce cuprinde flotele străine) este de 1.517, sau 5,3% din capacitatea de încărcare
mondială (locul 5).[142]

Turism
Articol principal: Turismul în Grecia.
Vedere panoramică a unor părți din orașul Corfu, sit în patrimoniul mondial UNESCO, văzut de la
Palaio Frourio(en). Golful Garitsa este în stânga și portul Corfu în partea superioară-dreaptă a imagini.
Spianada(en) se află în fundal.

Panoramă a insulei Santorini.

Un procentaj important din venitul național grecesc provine din turism. Turismul finanțează 16% din
produsul intern brut.[145] Conform statisticilor Eurostat, Grecia a primit în 2009 peste 19,5 milioane
de turiști,[146] în creștere față de cei 17,7 milioane care au venit în 2007.[147]
Marea majoritate a vizitatorilor Greciei din 2007 provin de pe continentul european, în număr de 12,7
milioane,[148] Deși majoritatea vizitatorilor de o singură naționalitate sunt cei din Regatul Unit, (2,6
milioane), urmați îndeaproape de cei din Germania (2,3 milioane).[148] În 2010, cea mai vizitată
regiune a Greciei a fost Macedonia Centrală, cu 18% din fluxul total național de turiști (în total 3,6
milioane de turiști), urmată de Attica cu 2,6 milioane și de Pelopones cu 1,8 milioane.[146] Grecia de
Nord este cea mai vizitată regiune geografică, cu 6,5 milioane de turiști, urmată de Grecia Centrală cu
6,3 milioane.[146]
În 2010, Lonely Planet a clasat al doilea oraș al Greciei, Salonic, pe locul al cincilea în lista celor mai
bune orașe pentru petreceri din lume, comparabil cu alte orașe cum ar fi Dubai și Montreal.[149] În
2011, Santorini a fost votată „cea mai bună insulă din lume” în Travel + Leisure(en).[150] Insula
învecinată Mykonos s-a clasat a cincea în categoria europeană.[150]
Transporturi

Chiar înainte de nodul de pe Autostrada Egnatia Odos de la intersecția cu A27(en) la Kozani

Începând cu anii 1980, rețelele rutieră și feroviară ale Greciei au fost modernizate semnificativ. Între
cele mai importante lucrări se numără autostrada A2 (Egnatia Odos), care leagă Grecia de nord-vest
(Igoumenitsa) cu Grecia de nord și nord-est (Kipoi); și podul Rio–Antirrio(en), cel mai lung pod
suspendat cu cabluri din Europa (2.250 m lungime), ce leagă Peloponesul de Rio(en) (7 km de Patras) cu
Antirrio în Grecia Centrală.
Alte proiecte importante aflate în derulare sunt conversia șoselei GR-8A(en), care leagă Atena de Patras
și mai departe de Pyrgos(en) în Peloponesul de vest, într-o autostradă modernizată pe toată lungimea
(proiect ce trebuia terminat în 2014); terminarea unor segmente de autostradă de pe A1(en), ce leagă
Atena de Salonic; și construirea metroului Salonic(en).
În deosebi zona metropolitană Atena este deservită de una dintre cele mai moderne și eficiente
infrastructuri de transport din Europa, cum ar fi Aeroportul Internațional Atena(en), rețeaua de autostrăzi
private Attiki Odos(en) și sistemul extins de metrou al Atenei(en).
Majoritatea insulelor grecești și a orașelor principale ale țării sunt legate prin căi aeriene deservite mai
ales de cele două principale companii aeriene grecești, Olympic Air(en) și Aegean Airlines. Legăturile
maritime s-au îmbunătățit cu vase moderne și rapide, inclusiv nave cu aripi portante și catamarane(en).
Legăturile feroviare joacă un rol relativ redus în Grecia față de alte țări europene, dar și ele s-au extins,
cu noi legături suburbane pentru navetiști, deservite de Proastiakos(en) în jurul Atenei, către aeroporturi,
Kiato și Chalkida; în jurul Salonicului, către orașele Larissa și Edessa; și în jurul Patrasului. S-a stabilit
și o legătură feroviară modernă între Atena și Salonic, în timp ce se desfășoară și o dublare a mai
multor linii din rețeaua de 2.500 km. Legăturile feroviare internaționale conectează orașele grecești cu
restul Europei, cu Peninsula Balcanică și cu Turcia, deși ele au fost suspendate în 2011 din cauza crizei
economice.
Telecomunicații

Sediul OTE din Atena.

Rețelele de comunicație și de informații digitale ajung în toate regiunile. Există peste 35.000 km de
cablu de fibră optică. Legăturile rapide la internet sunt foarte răspândite: existau în total 2.252.653 de
legături de mare viteză la începutul lui 2011, ceea ce însemna o penetrare a internetului de mare viteză
de 20%.[151] Conform datelor din 2012 furnizate de ELSTAT(en), 53,6% din gospodării utilizau regulat
Internetul, dintre care 94,8% aveau legături de mare viteză.[152]
Internet café-urile ce oferă acces la Internet, la aplicații mobile și la jocuri multiplayer sunt și ele ceva
obișnuit în țară, în timp ce internetul mobil în rețele de telefonie 3G și legături Wi-Fi se pot găsi
aproape pretutindeni.[153] Gradul de utilizare a internetului mobil 3G a crescut abrupt în ultimii ani, cu
o creștere de 340% între lunile august ale anilor 2011 și 2012.[154] Uniunea Internațională pentru
Telecomunicații a Națiunilor Unite(en) clasează Grecia în primele 30 de țări din lume cu o infrastructură
de date deosebit de dezvoltată.[155]

Știință și tehnologie

Centrul Științific și Muzeul Tehnic Salonic(en).

Secretariatul General pentru Cercetare și Tehnologie al Ministerului Dezvoltării este responsabil de
proiectarea, implementarea și supervizarea politicilor naționale pentru cercetare și tehnologie. În 2003,
cheltuielile publice pentru cercetare și dezvoltare (R&D) erau de 456,37 milioane de euro (în creștere
cu 12,6% față de 2002). Totalul cheltuielilor cu R&D (public și privat) ca procentaj din PIB au crescut
considerabil de la începutul ultimului deceniu al secolului al XX-lea, de la 0,38% în 1989, la 0,65% în
2001. Cheltuielile cu R&D în Grecia rămân mai scăzute ca media UE de 1,93%, dar, conform Research
DC, pe baza datelor de la OECD și Eurostat, între 1990 și 1998, totalul cheltuielilor cu R&D în Grecia
s-a bucurat de a treia cea mai mare creștere din Europa, după Finlanda și Irlanda. Din cauza amplasării
strategice, forța de muncă calificată și stabilitatea economică, numeroase companii multinaționale, cum
ar fi Ericsson, Siemens, Motorola și Coca-Cola au centre regionale de cercetare și dezvoltare în Grecia.
Parcurile tehnologice grecești cu incubatoare tehnologice sunt Parcul Științific și Tehnologic din Creta
(Heraklion), Parcul Tehnologic Salonic, Parcul Tehnologic Lavrio, Parcul Științific Patras, și Parcul
Științific și Tehnologic al Epirului (Ioannina). Grecia este membră a Agenției Spațiale Europene (ESA)
din 2005.[156] Cooperarea între ESA și Comitetul Spațial Național Elen a început în primii ani ai
ultimului deceniu al secolului trecut. În 1994, Grecia și ESA au semnat primul acord de cooperare.
După ce a cerut oficial aderarea ca membru cu drepturi depline în 2003, Grecia a devenit a șaisprezecea
țară membră a ESA la 16 martie 2005. Ca membru al ESA, Grecia participă la activitățile de
telecomunicații și tehnologie ale agenției, precum și la Inițiativa de Monitorizare Globală pentru Medi
și Securitate(en).
În 2007, Grecia era a opta țară din lume după procentul de înscriere în învățământul superior (procentul
în rândul femeilor fiind mai mare decât al bărbaților) în timp ce grecii din diaspora sunt la fel de activi
în domeniul educației. Sute de mii de studenți greci participă anual la cursurile universităților din tot
Occidentul, în timp ce listele de profesori ale principalelor universități occidentale conțin un număr
remarcabil de nume grecești.[157] Între oamenii de știință greci de prim rang în vremurile moderne se
numără Dimitrios Galanos(en), Georgios Papanikolaou (inventatorul testului Papanicolaou(en)), Nicholas
Negroponte, Constantin Carathéodory, Manolis Andronikos(en), Michael Dertouzos(en), John Argyris,
Panagiotis Kondylis(en), John Iliopoulos(en) (laureat al Premiului Dirac(en) pentru contribuțiile sale la
fizica quarkului charm, o contribuție majoră la nașterea Modelului Standard, teoria modernă a
particulelor elementare), Joseph Sifakis (laurat al Premiului Turing pe 2007, „Nobelul” informaticii),
Christos Papadimitriou (Premiul Knuth(en) pe 2002 și al Premiului Gödel(en)), Mihalis Yannakakis(en)
(Premiul Knuth pe 2012) și Dimitri Nanopoulos(en).

Demografie

Hermoupolis, pe insula Syros, capitala Cicladelor.

Organizația statistică oficială a Greciei este Autoritatea Statistică Elenă(en) (ELSTAT), conform căreia
populația Greciei în 2011 era de 10.815.197 de locuitori.[158] Societatea grecească este destul de
omogenă, 94% din populație fiind formată din etnici greci vorbitori de limbă greacă. Rata natalității în
2003 se ridica la 9,5 la mia de locuitori, semnificativ mai redusă decât cea de 14,5 la mia de locuitori în
1981. În același timp, rata mortalității a crescut ușor de la 8,9 la mia de locuitori în 1981 la 9,6 în 2003.
Societatea greacă s-a schimbat rapid în ultimele decenii. Rata fertilității în scădere a dus la o creștere a
vârstei mediane, ceea ce coincide cu îmbătrânirea demografică a Europei(en) în ansamblu. În 2001,
16,71% din populație avea cel puțin 65 de ani, 68,12% era între 15 și 64 de ani, iar 15,18% erau de
până în 14 ani.[159] Rata căsătoriilor a scăzut constant de la aproape 71 la mia de locuitori în 1981
până în 2002, crescând ușor în 2003 la 61 la mia de locuitori și scăzând din nou la 51 în 2004.[159]
Rata divorțurilor a crescut și ea – de la 191,2 la mia de căsătorii în 1991 la 239,5 la mia de căsătorii în
2004.[159] Ca urmare, familia greacă medie este mai mică și mai vârstnică decât în generațiile
anterioare.

Orașele
Aproape două treimi din greci trăiesc în zone urbane. Cele mai mari și mai influente centre
metropolitane ale Greciei sunt Atena și Salonic, cu populații metropolitane de circa 4 milioane și
respectiv un milion de locuitori. Alte orașe cu populație urbană de peste 100.000 de locuitori sunt
Patras, Heraklion, Larissa, Volos, Rhodos, Ioannina, Chania și Chalcis.[160]
Tabelul de mai jos conține o listă cu cele mai mari orașe din Grecia după populația din zona lor urbană
contiguă; care nu sunt nici formate din numeroase comune, evident în cazurile Atenei și Salonicului,
sau conținute într-o comună mai mare, caz evident la majoritatea orașelor mai mici din țară. Cifrele
provin din rezultatele preliminare ale recensământului din mai 2011.

vizualizare • discuție • modificare

vizualizare • discuție • modificare
Cele mai mari orașe din Grecia
Autoritatea Statistică Elenă(en), recensământul din 2011[2]
Numele Numele
Loc Regiune Pop. Loc Regiune Pop.
orașului orașului
Grecia de
1 Atena Attica 3.074.160 11 Agrinio 93.930
Vest
Macedonia Macedonia
2 Thessaloniki 790.824 12 Katerini 86.170
Centrală Centrală
Atena Grecia de
3 Patras 214.580 13 Trikala Tesalia 80.900
Vest
Macedonia
4 Heraklion Creta 173.450 14 Serres 76.240
Centrală
5 Larissa Tesalia 163.380 15 Lamia Grecia 74.720
Centrală
 Macedonia
6 Volos Tesalia 144.420 16 Alexandroupoli de 72.750
E./Tracia
Egeea de Macedonia
7 Rodos 118.623 17 Kozani 70.420
Sud de Vest
Macedonia
8 Ioannina Epir 111.740 18 Kavala de 70.360
E./Tracia
9 Chania Creta 108.310 19 Kalamata Peloponez 70.130
Grecia Macedonia
10 Chalcis 102.420 20 Veria 66.630
Centrală Centrală
Thessaloniki H
Migrația

Hartă ce evidențiază cele 50 de țări cu cele mai mari comunități ale diasporei grecești.
De-a lungul secolului al XX-lea, milioane de greci au emigrat în Statele Unite, Regatul Unit, Australia,
Canada și Germania, constituind o numeroasă diaspora. Migrația netă a început să devină pozitivă
începând cu anii 1970, dar până la începutul anilor 1990, principalul influx a fost cel al foștilor
emigranți reveniți în țară.[161]
Un studiu al Observatorului Mediteranean pentru migrație susține că recensământul din 2001 a
înregistrat 762.191 de persoane fără cetățenie greacă ce trăiau în Grecia, ceea ce ar constitui circa 7%
din totalul populației. Dintre rezidenții străini, 48.560 erau cetățeni ai altor state din UE sau din
European Free Trade Association(en) și 17.426 erau ciprioți cu statut privilegiat. Majoritatea provin din
țări est-europene extracomunitare: Albania (56%), Bulgaria (5%) și România (3%), în timp ce
imigranții din statele fostei URSS (Georgia, Rusia, Ucraina, Moldova, etc.) compuneau 10% din total.
[162]
Cea mai mare aglomerare de populație de imigranți extracomunitari se află în marile centre urbane, în
principal în Atena, cu 132.000 de imigranți, adică 17% din populația locală, urmată de Salonic, cu
27.000 de imigranți, adică 7% din populația locală. Există și un număr considerabil de etnici greci
cetățeni străini proveniți din minoritățile grecești din Albania și din fosta Uniune Sovietică.[161]
Grecia, împreună cu Italia și cu Spania, se confruntă cu un mare influx de imigranți ilegali ce încearcă
să pătrundă în UE prin țară. Imigranții ilegali ce pătrund în Grecia o fac mai ales pe la frontiera cu
Turcia de pe râul Evros(en). În 2012, majoritatea imigranților ilegali ce intrau în Grecia proveneau din
Afganistan, urmați de pakistanezi și persoane din Bangladesh.[163] Începând din 2012, operațiuni
polițienești cotidiene pe scară largă (denumite „Xenios Zeus”) au loc în Atena și în alte mari orașe
grecești pentru detenția imigranților ilegali.

Religia

Mănăstirile Meteora din Tesalia

Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul(en), Patmos

Constituția Greciei recunoaște creștinismul ortodox drept religie „predominantă” în țară, garantând însă
libertatea religioasă pentru toată lumea.[76] Guvernul grec nu ține statistici privind grupurile religioase
și la recensăminte nu se înregistrează afilierea religioasă. Conform Departamentului de Stat american,
circa 97% din cetățenii greci se identifică drept creștini ortodocși.[164]
Într-un sondaj Eurobarometru efectuat în 2010 de Eurostat, 79% din cetățenii greci au răspuns că „cred
că există un Dumnezeu”.[165] Conform altor surse, 15,8% din greci se autodescriu drept „foarte
religioși”, cel mai ridicat procent din toate țările europene. Acest sondaj a găsit și că doar 3,5% nu au
mers niciodată la biserică, față de 4,9% în Polonia și 59,1% în Cehia.[166]
Estimări ale minorității musulmane(en), aflată mai ales în Tracia, se înscriu între 98.000 și 140.000,[164]
[167] (circa 1%) în timp ce comunitatea de imigranți musulmani numără între 200.000 și 300.000.
Imigranții albanezi în Grecia sunt de regulă asociați religiei musulmane, deși majoritatea sunt
nereligioși.[168] După Războiul Greco Turc din 1919–1922(en) și în urma tratatului de la Lausanne din
1923, Grecia și Turcia au convenit asupra unui transfer de populație pe baza identității religioase și
culturale(en). Circa 500.000 de musulmani din Grecia, predominant turci, dar și musulmani de alte etnii,
au părăsit țara în schimbul sosirii a circa 1.500.000 de greci din Asia Mică.[169]

Religiozitatea în Grecia (2001)[170]

Ortodoxie   98%
Islam   1.3%
Altele   0.7%
 Religiozitatea în Grecia (2010)[165]
Credința în Dumnezeu   79%
Credința într-un spirit sau forță vitală   16%
Fără credință   4%
Iudaismul a existat în Grecia de peste 2.000 de ani. Evreii sefarzi aveau o numeroasă prezență în orașul
Salonic (în 1900, circa 80.000 de evrei, adică majoritatea populației),[171] dar astăzi comunitatea
evreiască din Grecia, care a supraviețuit ocupației germane și Holocaustului din timpul celui de al
Doilea Război Mondial, este estimată la circa 5.500 de persoane.[164][167]
Biserica Romano-Catolică are circa 50.000 de credincioși în rândul cetățenilor greci[164][167] și
comunitatea de imigranți romano-catolici numără circa 200.000 de persoane.[164] Dintre grecii
ortodocși, circa 500.000 sunt ortodocși de rit vechi(en).[167] Protestanții, în care se includ Biserica
Evanghelică Greacă(en) și bisericile evanghelice libere(en), au circa 30.000 de credincioși.[164][167]
Bisericile penticostale ale Sinodului Grec al Bisericii Apostolice au 12.000 de membri.[172] Ca număr
de biserici, cea mai mare congregație protestantă din Grecia este Biserica Apostolică Liberă a
Rusaliilor(en), cu 120 de biserici.[173] Nu există statistici oficiale despre numărul de credincioși ai
acestui cult, dar Biserica Ortodoxă Greacă estimează numărul lor la 20.000.[174] Martorii lui Iehova
afirmă că au 28.859 de membri activi.[164][167][175]
Câteva mii de greci practică reconstrucționismul politeistic grecesc(en) (credința în vechii zei greci).
[176]

Limbi

Distribuția principalelor arii dialectale ale limbii grece moderne.

Regiuni cu prezență tradițională a altor limbi decât greaca. Astăzi, greaca este limba dominantă în toată
țara.[177][178][179][180][181][182]
Primele dovezi textuale ale limbii grece datează din secolul al XV-lea î.e.n., de la scrierea Liniar B(en)
asociată civilizației miceniene(en). Greaca a devenit o lingua franca vorbită pe scară largă în lumea
mediteraneană și dincolo de aceasta în Antichitatea Clasică, și avea să devină ulterior limbă oficială în
Imperiul Bizantin.
În secolele al XIX-lea și al XX-lea, a existat o dispută majoră despre care ar trebui să fie limbă oficială
a greciei — Katharevousa(en) arhaică, creată în secolul al XOX-lea și utilizată ca limbă literară, sau
demotica(en), forma evoluată natural din greaca bizantină(en) și vorbită în popor. Disputa a fost tranșată
în 1976, când demotica a devenit unica variantă oficială a limbii grecești, iar Katharevousa a încetat să
mai fie folosită.
Astăzi, Grecia este relativ omogenă din punct de vedere lingvistică, o mare majoritate a populației
autohtone folosind greaca drept limbă maternă sau chiar unică limbă. În cadrul populației elenofone,
vorbitorii dialectului distinct pontic(en) au venit în Grecia din Asia Mică după Genocidul Grecilor(en) și
constituie un grup important.
Minoritatea musulmană din Tracia, circa 0,95% din populația totală, constă din vorbitori de turcă,
bulgară (pomaci)[182] și romani. Romani este vorbită și de romii creștini din alte părți ale țării. Alte
limbi minoritare sunt vorbite și de populații minoritare din diferite părți ale țării. Utilizarea lor a scăzut
drastic de-a lungul secolului al XX-lea prin asimilarea de către majoritatea elenofonă. Astăzi, ele mai
sunt vorbite în principal de către vârstnici și sunt pe cale de dispariție. Aceasta este valabilă pentru
arvaniți, o minoritate vorbitoare de albaneză aflată mai ales în zonele rurale din jurul Atenei, ca și
pentru aromâni și megleniți, grupuri denumite colectiv vlahi, a căror limbă este apropiată de română și
care trăiau în zonele montane din Grecia centrală. Membrii acestor grupuri se identifică cel mai adesea
din punct de vedere etnic ca greci[183] și astăzi vorbesc cel puțin și limba greacă.
În preajma frontierei nordice a Greciei există și niște grupuri vorbitoare de limbi slave, denumite local
slavomacedoneană, majoritatea identificându-se etnic ca greci. Dialectele lor pot fi clasificate din punct
de vedere lingvistic ca forme ale limbii macedonene sau ale bulgarei.[184] Se estimează că după
schimburile demografice din 1923, regiunea istorică grecească Macedonia avea între 200.000 și
400.000 de vorbitori de limbi slave.[69] Comunitatea evreiască din Grecia vorbește tradițional ladino
(iudeo-spaniolă), astăzi vorbită de doar câteva mii de persoane.

Educația

Academia Ionică(en) din Corfu, prima instituție academică a Greciei moderne.

Academia din Atena(en) este academia națională a Greciei, și cea mai înaltă instituție de cercetări din
țară.
Educația obligatorie în Grecia cuprinde școlile primare (Δημοτικό Σχολείο, Dimotikó Scholeio) și
gimnaziul (Γυμνάσιο). Grădinițele (Παιδικός σταθμός, Paidikós Stathmós) sunt populare dar nu sunt
obligatorii decât de la 4 ani în sus, fiind denumite Νηπιαγωγείο, Nipiagogeío. Copiii încep școala
primară la 6 ani și ea durează alți șase. Gimnaziul începe la 12 ani și durează trei ani.
Școlile secundare grecești sunt fie licee unificate (Γενικό Λύκειο, Genikό Lykeiό), fie școli tehnice sau
vocaționale (Τεχνικά και Επαγγελματικά Εκπαιδευτήρια, "TEE"). Unele instituții de învățământ
vocațional (Ινστιτούτα Επαγγελματικής Κατάρτισης, "IEK") oferă o educație formală neclasificată. Ele
pot accepta atât absolvenți de gimnaziu, fie absolvenți de liceu, acestea nu sunt clasificate în cadrul
vreunui nivel de educație.
Conform Legii-Cadru (3549/2007), învățământul superior public se desfășoară în „cele mai înalte
instituții de învățământ” (Ανώτατα Εκπαιδευτικά Ιδρύματα, Anótata Ekpaideytiká Idrýmata, "ΑΕΙ") și
constă din două sectoare paralele: sectorul universitar (universități, politehnici, școli de artă și
universități deschise) și sectorul tehnologic (Instituțiile de Învățământ Tehnologic și Școala de Educație
Pedagogică și Tehnologică). Există și instituții de învățământ superior private, ce oferă cursuri orientate
vocațional de scurtă durată (2 până la 3 ani), care funcționează sub autoritatea altor ministere. Studenții
sunt admiși în aceste instituții în funcție de rezultatele lor la examinările naționale care au loc după
terminarea celui de al treilea an de liceu. Studenții în vârstă de peste 20 de ani pot fi admiși și la
Universitatea Elenă Deschisă(en) printr-o formă de loterie. Universitatea Capodistriană din Atena(en) este
cea mai veche universitate din estul Mediteranei.
Sistemul de învățământ grecesc cuprinde și grădinițe, școli primare și gimnaziale speciale pentru
persoane cu nevoi speciale sau cu dificultăți de învățare. Există și gimnazii și licee specializate în
domeniile muzical, teologic și sportiv.

Sistemul sanitar

Spitalul General Iaso al Tesaliei

În Grecia funcționează un sistem sanitar universal. Într-un raport din 2000 al OMS, acest sistem a fost
clasat pe locul 14 din 191 de țări studiate.[185] Într-un raport din 2013 al Organizației Salvați Copiii,
Grecia a fost plasată pe locul 19 (din 176 de țări) la capitolul situației mamelor și copiilor nou-născuți.
[186] În 2010, existau în toată țara 138 de spitale cu 31.000 de paturi, dar la 1 iulie 2011, Ministerul
Sănătății și Solidarității Sociale a anunțat un plan de reorganizare administrativă a lor, în 77 de instituții
spitalicești cu 36.035 de paturi, ca reformă necesară cu scopul reducerii cheltuielilor și ridicării
standardelor de îngrijire medicală.[187] Cheltuielile sanitare în Grecia reprezentau 9,6% din PIB în
2007 conform unui raport din 2011 al OECD, puțin peste media OECD de 9,5%.[188] Țara are cel mai
mare raport de medici la mia de locuitori din toate țările OECD.[188]
Speranța de viață în Grecia este de 80,3 ani, peste media OECD de 79,5,[188] și una din cele mai mari
din lume. Insula Icaria are cel mai mare procentaj de nonagenari din lume; aproximativ 33% din
locuitorii insulei trăiesc până după vârsta de 90 de ani.[189] Autorul cărții Blue Zones, Dan Buettner(en)
a scris în The New York Times un articol despre longevitatea icarienilor, cu titlul „The Island Where
People Forget to Die”.[190] The 2011 OECD report showed that Greece had the largest percentage of
adult daily smokers of any of the 34 OECD members.[188] Rata obezității este de 18,1%, peste media
OECD de 15.1%, dar considerabil mai puțin decât cea din Statele Unite, de 27,7%.[188] În 2008,
Grecia are cea mai mare rată a percepției unei bune sănătăți din OECD, de 98,5%.[191] Rata
mortalitații infantile este una dintre cele mai mici din lumea dezvoltată, cu 3,1 decese la 1.000 de
nașteri.[188]

Cultura
Articol principal: Cultura Greciei.
Cultura Greciei a evoluat în câteva mii de ani, începând cu Grecia miceniană(en) și continuând cel mai
notabil cu Grecia Clasică, de-a lungul influenței Imperiului Roman cu continuarea sa în Răsărit de către
Imperiul Bizantin. Alte culturi și popoare, cum ar fi statele latin și franc(en), Imperiul Otoman,
Republica Venețiană, Republica Genoveză și chiar Imperiul Britanic și-au lăsat amprenta asupra
culturii grecești moderne, deși istoricii creditează Războiul Grec de Independență ca principal moment
de revitalizare a Greciei și dată de naștere a unei entități culturale moderne.

Teatru

Teatrul antic din Epidaurus continuă să fie folosit pentru interpretarea de piese antice grecești.

Nobile Teatro di San Giacomo di Corfù(en), primul teatru și operă din Grecia modernă, locul unde s-a
interpretat prima operă pe un libret exclusiv grecesc, „Candidatul Parlamentar” de Spyridon Xyndas(en).
Arta teatrală s-a născut în Grecia. Orașul-stat antic Atena, care a devenit o importantă putere culturală,
politică și militară în această perioadă, a fost centrul principal unde s-a practicat această artă, unde a
fost instituționalizată ca parte a unui festival denumit Dionysia(en), în cinstea zeulul grec Dionis.
Tragedia (sfârșitul secolului al VI-lea î.e.n.), comedia (486 î.e.n.) și satira au fost cele trei specii ale
genului dramatic apărute aici.
În perioada bizantină, arta dramatică a scăzut mult. Marios Ploritis arată că unica formă care a
supraviețuit a fost teatrul popular (Mimos și Pantomimos), în ciuda ostilității autortităților.[192]
Ulterior, în perioada dominației otomane, principala artă dramatică practicată a fost Karagiozis.
Renașterea care a dus la teatrul grecesc modern a avut loc în Creta Venețiană(en). Dramaturgi importanți
au fost Vitsentzos Kornaros și Georgios Chortatzis.
Teatrul grecesc modern a apărut după independență, la începutul secolului al XIX-lea, și a fost
influențat la început de teatrul și melodrama heptaneziene, și de opera italiană. Nobile Teatro di San
Giacomo di Corfù(en) a fost primul teatru și operă din Grecia modernă și locul unde a fost interpretată
prima operă grecească, Candidatul parlamentar de Spyridon Xyndas(en) (după un libret exclusiv
grecesc). La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, teatrul atenian a fost
dominat de teatru de revistă, comedii muzicale, operete și nocturne, iar dramaturgi remarcabili au fost
Spyridon Samaras(en), Dionysios Lavrangas(en), Theophrastos Sakellaridis(en) și alții.
Teatrul Național al Greciei(en) a fost înființat în 1880. Dramaturgi moderni cunoscuți sunt Gregorios
Xenopoulos(en), Nikos Kazantzakis, Pantelis Horn(en), Alekos Sakellarios(en) și Iakovos Kambanelis(en),
iar cei mai cunoscuți actori sunt Cybele Andrianou(en), Marika Kotopouli, Aimilios Veakis(en), Orestis
Makris(en), Katina Paxinou, Manos Katrakis(en) și Dimitris Horn(en). Regizori importanți sunt Dimitris
Rontiris(en), Alexis Minotis(en) și Karolos Koun(en).

Filosofia

Statuia lui Socrate din fața Academiei Atenei(en).

Bustul lui Platon. „Cea mai sigură caracterizare a tradiției filosofice europene este că ea constă dintr-un
șir de note de subsol pe lângă Platon.” (Alfred North Whitehead, Process and Reality, 1929).
Tradițiile filosofice occidentale au început în Grecia Antică în secolul al VI-lea î.e.n. Primii filosofi
sunt denumiți „presocratici”, ceea ce arată că au fost înainte de Socrate, ale cărui contribuții marchează
un punct de cotitură în gândirea occidentală. Presocraticii proveneau din coloniile estice și vestice
grecești, și s-au păstrat doar fragmente din operele lor originale, în unele cazuri doar câte o singură
propoziție.
Odată cu Socrate a început o nouă perioadă filosofică. Ca și sofiștii, el respingea întru totul speculațiile
fizice pe care le lansau predecesorii săi, și a pornit de la gândurile și părerile oamenilor. Aspecte din
filosofia lui Socrate au fost unificate de Platon, care le-a combinat cu numeroase principii stabilite de
filosofi mai vechi, dezvoltând acest sistem complet.
Aristotel din Stagira, cel mai important discipol al lui Platon, împarte cu dascălul său titlul de cel mai
mare filosof al antichității. Dar în timp ce Platon încercase să elucideze și să explice lucruri din punctul
de vedere suprasenzorial al formei, elevul său a preferat să înceapă de la faptele provenite din
experiență. Cu excepția acestor trei mari filosofi greci, alte mari școli filosofice grecești cu alți
fondatori au fost în antichitate stoicismul, epicurianismul, scepticismul și neoplatonismul.[193]
Filosofia bizantină se referă la ideile filosofice distinctive ale înțelepților din Imperiul Bizantin, mai
ales între secolele al VIII-lea și al XV-lea. Ea se caracterizează printr-o perspetivă creștină, dar una care
poate extrage idei direct din textele grecești ale lui Platon, Aristotel și din ale neoplatoniștilor.
În perioada modernă, diafotismos(en) (în greacă Διαφωτισμός, „iluminarea”) a fost expresia greacă a
iluminismului și a ideilor sale filosofice și politice. Reprezentanți notabili au fost Adamantios Korais,
Rigas Feraios și Theophilos Kairis(en).

Literatura

Adamantios Korais, umanist creditat cu punerea bazelor literaturii grecești moderne, figură de marcă a
iluminismului grecesc.
Giorgos Seferis, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1963).
Literatura greacă poate fi împărțită în trei mari categorii corespunzând a trei mari perioade: antică,
bizantină și modernă.
La începutul literaturii grecești stau cele două opere monumentale ale lui Homer: Iliada și Odiseea.
Deși există diferite datări istorice, ele apăruseră deja pe la 800 î.e.n. sau puțin după. În perioada clasică
au apărut multe dintre speciile literare occidentale: poezia lirică, oda, pastorala, elegia, epigrama;
teatrul de comedie și tragedie; istoriografia, retorica, dialectica filosofică, și tratatul filosofic au apărut
toate în această perioadă. Cei mai mari poeți lirici au fost Sappho și Pindar.
Dintre sutele de tragedii scrise și jucate în perioada clasică, s-au păstrat doar nu număr restrâns de piese
ce provin de la trei autori: Eschil, Sofocle și Euripide. Piesele ce au rămas de la Aristofan sunt și ele o
valoroasă comoară comică, în timp ce Herodot și Tucidide sunt doi dintre cei mai influenți istorici ai
vremii.
Literatura bizantină a fost scrisă în dialectele atic, medieval și timpuriu modern ale limbii grecești, și
este expresia vieții intelectuale a grecilor bizantini în Evul Mediu creștin.
Literatura greacă modernă este scrisă în greaca modernă și își trage originile din operele bizantine ale
secolului al XI-lea. Poezia renascentistă cretană Erotokritos(en) este fără îndoială capodopera acestei
perioade în literatura greacă. Este o baladă cavelerească în versuri scrisă pe la 1600 de Vitsentzos
Kornaros (1553–1613). Ulterior, în perioada iluminismului grecesc (Diafotismos), scriitori ca
Adamantios Korais și Rigas Feraios au pregătit Războiului de Independență (1821–1830).
Principalele figuri literare ale Greciei moderne sunt Dionysios Solomos(en), Andreas Kalvos, Angelos
Sikelianos, Emmanuel Rhoides(en), Kostis Palamas(en), Penelope Delta(en), Yannis Ritsos(en), Alexandros
Papadiamantis, Nikos Kazantzakis, Andreas Embeirikos(en), Kostas Karyotakis, Gregorios
Xenopoulos(en), Constantin Cavafy și Demetrius Vikelas(en). Doi autori greci au primit Premiul Nobel
pentru Literatură: George Seferis în 1963 și Odysseas Elytis în 1979.
Cinematografia

Regizorul Theodoros Angelopoulos(en), laureat al premiului Palme d'Or la Festivalul de Film de la

Cannes din 1998.
Cinematografia a apărut în Grecia pentru prima oară în 1896, dar primul cinematograf a fost deschis
publicului în 1907. În 1914, a fost înființată Compania de Filme Asty și a început turnarea de filme de
lung metraj. Golfo (Γκόλφω), o celebră și clasică poveste de dragostea, este considerat a fi primul film
artistic grecesc, deși fuseseră turnate anterior și alte producții minore și buletine de știri. În 1931,
Orestis Laskos(en) a regizat Daphnis și Chloe (Δάφνις και Χλόη), cu prima scenă nud din istoria
cinematografiei europene; a fost și primul film grecesc difuzat în străinătate. În 1944, Katina Paxinou a
primit Premiul Academiei Americane pentru cea mai bună actriță în rol secundar pentru rolul său din
filmul Pentru cine bat clopotele.
Anii 1950 și începutul anilor 1960 sunt considerați a fi o epocă de aur a filmului grecesc. Regizori și
actori ai acestei epoci au fost recunoscuți ca figuri istorice importante în Grecia și au dobândit renume
internațional: Irene Papas, Melina Mercouri(en), Mihalis Kakogiannis, Alekos Sakellarios(en), Nikos
Tsiforos(en), Iakovos Kambanelis(en), Katina Paxinou, Nikos Koundouros(en), Ellie Lambeti(en) și alții. Se
realizau pe atunci peste șaizeci de filme pe an, majoritatea cu elemente de film noir. Sunt cunoscute
filmele Η κάλπικη λίρα(en) (1955, în regia lui Giorgos Tzavellas(en)), Πικρό Ψωμί (1951, regizat de
Grigoris Grigoriou), O Drakos(en) (1956, regizat de Nikos Koundouros(en)), Stella(en) (1955, regizat de
Cacoyannis după un scenariu de Kampanellis).
Cacoyannis a regizat și Zorba grecul(en) cu Anthony Quinn în rolul principal, nominalizat la Oscarul
pentru cea mai bună regie, cel mai bun scenariu adaptat și cel mai bun film. Finos Film(en) a contribuit
la această perioadă cu filme cum ar fi Λατέρνα, Φτώχεια και Φιλότιμο, Madalena(en), Η Θεία από το
Σικάγο(en), Το ξύλο βγήκε από τον Παράδεισο și multe altele. În anii 1970 și 1980, Theo
Angelopoulos(en) a regizat o serie de filme notabile și apreciate. Filmul său Eternitatea și încă o zi(en) a
câștigat Palme d'Or și Premiul Juriului Ecumenic la Festivalul de Film de la Cannes din 1998.
Diaspora grecească a dat și ea lumii cineaști de renume mondial, între care francezul de origine greacă
Costa-Gavras și americanii Elia Kazan, John Cassavetes și Alexander Payne(en).
Bucătăria

Salată grecească(en)
Bucătăria grecească este una cu specific mediteranean, și în cadrul ei, o tradiție culinară foarte
reprezentativă este cea cretană.[194] Bucătăria grecească folosește ingrediente proaspete pe care le
integrează în diferite feluri de mâncare tradiționale locale, cum ar fi musacaua, stifado, salata
grecească(en), fasolada (un fel de iahnie fără carne), spanakopita(en) (plăcinte cu spanac) și frigărui
(denumite souvlaki). Unele feluri de mâncare pot fi identificate ca având originile în Grecia Antică, așa
cum este cazul cu skordalia(en) (un piureu gros de nuci, migdale, usturoi pisat și ulei de măsline), supa
de linte, retsina (vin alb sau rosé cu aromă de rășină de brad) și pasteli (batoane cu susan copt cu
miere). În toată Grecia, oamenii mănâncă din vase mici, denumite meze(en) cu diverse sosuri, cum ar fi
tzatziki(en), caracatiță la grătar și pești mici, brânză feta(en), dolmades(en) (sarmale în foi de viță cu
umplutură din orez, coacăze și muguri de brad), diverse legume uscate, măsline și brânză. uleiul de
măsline se adaugă la aproape orice fel de mâncare.
Deserturile dulci sunt exemplificate de galaktoboureko(fr), și băuturile locale sunt ouzo, metaxa și o
diversitate de vinuri între care și retsina. Bucătăria grecească variază mult o zonă la alta în interiorul
continentului și de la insulă la insulă. Utilizează unele arome mai mult ca în alte bucătării
mediteraneene: oregano, mentă, usturoi, ceapă, mărar și frunze de dafin. Alte ierburi și condimente
utilizate sunt busuiocul, cimbrul și semințele de fenicul. Numeroase rețete grecești, mai ales din zonele
nordice ale țării, utilizează în combinație cu carnea în tocană condimente „dulci”, cum ar fi scorțișoara
și cuișoarele.

Muzica și dansul
Maria Callas, una dintre cele mai cunoscute și influente cântărețe de operă ale secolului al XX-lea.

Mikis Theodorakis (dreapta), unul dintre cei mai populari și mai importanți compozitori greci.
Muzica vocală grecească are origini în vremurile antichității în care coruri mixte cântau la spectacole,
sărbători sau în ceremonii religioase. Instrumentele din acea perioadă erau aulos(en) și lira cu corzi
ciupite, mai ales varianta denumită kithara(en). Muzica a jucat un rol important în sistemul de educație
în Grecia Antică. Băieții învățau muzica de la șase ani. Alte influențe ulterioare, din Imperiul Roman,
Orientul Mijlociu și Imperiul Bizantin și-au pus și ele amprenta pe muzica grecească.

Dansatori cretani de muzică tradițională.

Rebetes(en) din Karaiskaki, Pireu (1933). La stânga, Markos Vamvakaris(en) cu bouzouki, la mijloc
Giorgos Batis(en) cu chitară.
Deși noua tehnică polifonică se dezvolta deja în Occident, Biserica Ortodoxă s-a opus oricărei
schimbări. De aceea, muzica bizantină a rămas monofonică și fără vreo formă de acompaniament
instrumental. Ca urmare, și în ciuda anumitor tentative ale unor cântăreți greci (ca Manouel Gazis,
Ioannis Plousiadinos sau cipriotul Ieronimos o Tragoudistis), muzica bizantină a fost privată de
elementele care în Occident încurajaseră o dezvoltare neîngrădită a artei. Această metodă care a păstrat
muzica departe de polifonie, împreună cu secole de cultură continuă, au permis muzicii monofone să se
dezvolte.
Împreună cu cântecul (bisericesc) bizantin, grecii au cultivat și cântecul popular(en) împărțit în două
cicluri, cel akritic(en) și cel klephtic(en). Cântecul acritic a apărut între secolele al IX-lea și al X-lea și
exprima viața și greutățile akriților (grăniceri) Imperiului Bizantin, cele mai bine cunoscute fiind
poveștile asociate cu Digenes Akritas. Ciclul klephtic a apărut între perioada bizantină târzie și
Războiul de Independență. Acesta din urmă, împreună cu cântecele istorice, paraloghes (balade),
cântecele de dragoste, mantinadele(en), cântecele de nuntă, cântecele de exil și bocetele exprimau viața
grecilor. Există o unitate între lupta poporului grec pentru libertate, bucuriile și regretele lor și
atitudinea lor față de dragoste și față de moarte.
Kantádhes-urile (καντάδες 'serenade'; sing.: καντάδα) heptanezane au devenit strămoșul cântecului grec
modern, influențându-i dezvoltarea. În prima parte a secolului următor, mai mulți compozitori greci au
continuat să împrumute elemente din stilul heptanezan. Cele mai populare cântece din perioada 1870–
1930 erau așa-numitele serenade ateniene, și cântecele interpretate pe scenă (επιθεωρησιακά τραγούδια
„cântece de teatru de revistă”) în teatre de revistă, operete și nocturne(en) care dominau scena teatrelor
din Atena.
Rebetiko, la început o muzică asociată cu clasele de jos, dar apoi (și mai ales după schimbul de
populație între Grecia și Turcia(en)) a ajuns la o acceptare mai generală pe măsură ce asperitățile
caracterului său evident subcultural au fost cizelate, uneori până la a deveni de nerecunoscut. El a stat
la baza a ceea ce mai târziu a devenit laïkó(en) (cântec din popor). Cei mai cunoscuți artiști ai genului
sunt Apostolos Kaldaras, Grigoris Bithikotsis(en), Stelios Kazantzidis(en), George Dalaras(en), Haris
Alexiou(en) și Glykeria(en).
În ce privește muzica clasică, prin Insulele Ionice (aflate sub guvernare și influență occidentală) au fost
introduse marile progrese ale muzicii clasice din Europa de Vest către grecii de pe continent. Regiunea
este notabilă pentru nașterea primii școli de muzică clasică grecească (Școala Ionică sau
Heptanezană(en), în greacă Επτανησιακή Σχολή), înființată în 1815. Reprezentați de marcă ai genului
sunt Nikolaos Mantzaros(en), Spyridon Xyndas(en), Spyridon Samaras(en) și Pavlos Carrer(en). Manolis
Kalomiris(en) este considerat fondatorul școlii naționale muzicale grecești.
În secolul al XX-lea, compozitorii greci au avut un impact important asupra dezvoltării muzicii clasice
moderne și de avangardă, cu figuri ca Iannis Xenakis, Nikos Skalkottas(en) și Dimitri Mitropoulos(en). În
același timp, compozitori și muzicieni ca Mikis Theodorakis, Manos Hatzidakis(en), Eleni
Karaindrou(en), Vangelis și Demis Roussos au căpătat admiratori pe plan internațional, muzica lor
incluzând coloane sonore de film, cum ar fi Zorba grecul(en), Serpico, Niciodată duminica(en), America
America(en), Eternitatea și încă o zi(en), Care de foc. Compozitori americani de origine greacă sunt
Yanni(en) și Basil Poledouris(en). Între muzicienii și cântăreții notabili în domeniul operei și muzicii
clasice din secolele al XX-lea și al XXI-lea se numără Maria Callas, Nana Mouskouri, Mario
Frangoulis(en), Leonidas Kavakos(en), Dimitris Sgouros(en) și alții.
Sport

Spiridon Louis(en) intrând pe Stadionul Panathenaic(en) la sfârșitul maratonului de la Jocurile Olimpice

de Vară 1896.

Grecia a câștigat medalia de argint la Campionatul Mondial de Baschet 2006(en) după o memorabilă
victorie cu 101–95 împotriva SUA(en).
Grecia este locul de naștere al Jocurilor Olimpice antice, atestate pentru prima oară în 776 î.e.n. la
Olympia, și au găzduit de două ori Jocurile Olimpice moderne, ediția inaugurală din 1896 și cea din
2004. Delegația greacă deschide fiecare paradă a națiunilor de la deschiderea Jocurilor Olimpice,
întrucât este țara fondatoare a precursorului antic al competiției. Grecia este una dintre cele doar patru
țări care au participat la toate Jocurile Olimpice de Vară. Câștigând în total 110 medalii (30 de aur, 42
de argint și 38 de bronz), Grecia se află pe locul 32 în clasamentul olimpic istoric pe medalii. Cea mai
bună performanță a fost la prima ediție, când Grecia a terminat pe locul al doilea cu 10 medalii de aur.

Angelos Charisteas înscriind golul victoriei Greciei la Finala UEFA Euro 2004(en).
Echipa națională de fotbal, aflată în 2014 pe locul 12 mondial (și care înregistrase performanța maximă
în 2008 și în 2011, când a fost pe locul 8),[195] a fost încoronată campioană a Europei la Euro 2004 la
una dintre cele mai mari surprize din istoria competiției și a devenit una dintre cele mai de succes
echipe naționale din fotbalul european, una dintre cele nouă câștigătoare ale Campionatului European.
[196] Superliga Greciei(en) este prima ligă a țării, în care participă optsprezece echipe, dintre care cele
mai de succes sunt Olympiacos, Panathinaikos și AEK Atena.
Echipa națională de baschet a Greciei(en) are o tradiție de excelență pe mai multe decenii, fiind
considerată printre cele mai mari puteri ale baschetului mondial. În 2012, ea era pe locul 4 în lume și pe
locul 2 în Europa.[197] Ea a câștigat Campionatul European(en) de două ori în 1987 și în 2005,[198] și
au ajuns în semifinale la două Campionate Mondiale, obținând locul al doilea în 2006(en), după o
spectaculoasă victorie cu 101–95 contra echipei SUA(en) în semifinale. Prima ligă internă de baschet,
A1 Ethniki(en), este formată din paisprezece echipem dintre cale cele mai titrate sunt Olympiacos(en),
Panathinaikos(en), Aris Salonic(en) și AEK Atena(en). Echipele de club elene sunt cele mai titrate din
Europa în ultimii 25 de ani, câștigând 9 Euroligi(en) de la trecerea la noul format în 1988, nicio altă țară
neavând mai mult de 4 titluri similare în această perioadă. În afara celor 9 Euroligi, echipele grecești au
câștigat 3 Triple Coroane(en), 5 Cupe Saporta(en), 2 Cupe Korać(en) și un trofeu EuroCup Challenge.

Centrul Olimpic de Tenis din Atena(en) la Jocurile Olimpice de Vară 2004.

Echipa feminină de polo pe apă este și ea una din forțele mondiale ale acestui sport, campioană
mondială în 2011 după victoria obținută pe terenul adversarelor contra Chinei. Ea a obținut și medaliile
de argint în 2004, aurul la Liga Mondială din 2005 și medaliile europene de argint în 2010 și în 2012.
Echipa similară masculină a ajuns pe locul trei mondial în 2005, învingând Croația în finala mică a
Campionatelor Mondiale de Natație din 2005 desfășurate în Canada. Principalele ligi naționale sunt
considerate a fi printre cele mai puternice campionate din poloul european, cluburile participante având
și ele succes în competițiile europene. La masculin, Olympiacos a câștigat Liga Campionilor,[199]
SuperCupa Europei și Tripla Coroană(en) în 2002[200] devenind astfel primul club din istoria poloului
pe apă care a câștigat toate competițiile la care a participat într-un singur an (campionatul grec, Cupa
Grecia, Liga Campionilor și Supercupa Europei),[201] iar NC Vouliagmeni(en) a câștigat în 1997 Cupa
Cupelor. La feminin, echipele grecești NC Vouliagmeni(en), Glyfada NSC(en), Olympiacos, Ethnikos
Piraeus(en)) sunt printre cele mai puternice din Europa, având la activ 4 Cupe ale Campionilor, trofee
LEN și 2 Supercupe.
Echipa masculină de volei are două medalii de bronz, una la Campionatul European de Volei și alta la
Liga Europeană de Volei, locul 5 olimpic și locul 6 la Campionatul Mondial. Campionatul grec este
considerat unul dintre cele mai puternice de pe continent, Olympiacos(en) fiind cea mai titrată echipă, cu
cel mai mare număr de titluri naționale și singura echipă grecească care a câștigat titluri europene; ea a
câștigat două Cupe CEV(en), au fost de două ori finalistă a CEV Champions League(en) și au jucat 12
semifinale în competițiile europene. Iraklis(en) a avut și ea succes în competițiile europene, fiind de trei
ori finalistă în Liga Campionilor.
Din alte sporturi, cricketul și handbalul sunt populare în Corfu, respectiv în Veria.

Mitologia

Zeus, zeul suprem din dodekatheon(en).

Numeroșii zei ai religiei Greciei antice, precum și eroii legendari ai epopeelor antice (Odiseea și
Iliada), și evenimentele cărora le sunt protagoniști toți aceștia constituie ceea ce astăzi este denumit
popular „mitologia greacă”. În afara rolului religios, mitologia vechilor greci juca și un rol cosmologic,
încercând să explice formarea și funcționarea lumii.
Principalii zei ai grecilor antici erau Dodekatheon(en) (cei doisprezece zei), care trăiau, conform
legendei, pe Muntele Olimp. Cel mai important dintre aceștia era Zeus, regele zeilor, căsătorit cu Hera,
care îi era și soră. Ceilalți zei greci erau Demetra, Hades, Ares, Poseidon, Atena, Dionis, Apollo,
Artemis, Afrodita, Hefaistos și Hermes. În afara acestora, grecii mai aveau și alte credințe mistice, cum
ar fi cele în nimfe, și în alte ființe magice.

Sărbători publice

Procesiune a epitafului, în Sâmbăta Mare

Conform legislației grecești, fiecare duminică a anului este o sărbătoare publică. În plus, există patru
sărbători publice oficiale obligatorii: 25 martie (Ziua Independenței), a doua zi de Paște, 15 august
(Adormirea Maicii Domnului) și 25 decembrie (Crăciunul). Alte două zile, 1 mai (Ziua Muncii) și 28
octombrie (Ziua Ohi), sunt reglementate prin lege ca sărbători opționale, dar de regulă angajații
primesc liber. În Grecia mai există însă și alte sărbători declarate de Ministerul Muncii ca fiind
obligatorii sau opționale. Lista lor se schimbă rar și nu s-a modificat în ultimele decenii, ea ducând
numărul sărbătorilor legale din fiecare an la unsprezece.
Pe lângă sărbătorile naționale, există unele sărbători de nivel local, comunitar sau de grup profesional.
De exemplu, multe comune au un sfânt protector, ziua sărbătoririi sale fiind onomastica comunei.
Între festivalurile importante se numără Carnavalul de la Patras(en), Festivalul de la Atena(en) și diferite
sărbători locale ale vinului. Orașul Salonic găzduiește și el mai multe evenimente, dintre care cel mai
important este Festivalul Internațional de Film de la Salonic(en).[202]

Patrimoniul mondial
Patrimoniul mondial UNESCO cuprinde 17 obiective din Grecia. Două (Muntele Athos și Meteora)
sunt mixte culturale și naturale, restul fiind doar culturale: templul lui Apollo Epicurius de la Basae,
Acropola din Atena, situl arheologic Delphi, orașul medieval Rodos, monumentele paleocreștine și
bizantine din Salonic, sanctuarul lui Asklepios de la Epidaurus, situl arheologic Olympia, situl
arheologic Mystras, Insula Delos, mănăstirile Daphni, Hosios Loukas și Nea Moni din Chios,
Pythagoreionul și Heraionul din Samos, situl arheologic Aigai, siturile arheologice Mycenae și Tirnys,
centrul istoric cu mănăstirea „Sfântul Ioan Teologul” și cu Peștera Apocalipsei de pe Insula Patmos și
orașul istoric Corfu.[203]
De asemenea, patrimoniul mondial intangibil cuprinde tehnica cultivării masticului în insula
Chios[204] și (element comun cu alte câteva țări) regimul alimentar mediteranean.[205]

Note de completare
1. ^ La 14 august 1974, forțele grecești s-au retras din structura militară integrată a NATO în semn
de protest față de ocuparea de către Turcia a Ciprului de Nord; Grecia a revenit în NATO în
1980.
2. ^ Pentru o analiză diacronică a sistemului grecesc de partide, vezi Pappas 2003, pp. 90–114,
care distinge trei tipuri diferite de sisteme de partide, care se-au dezvoltat în ordine consecutivă,
și anume un sistem cu un partid predominant (între 1952 și 1963), un sistem de pluralism
polarizat (între 1963 și 1981), și un sistem bipartid (după 1981).

Note bibliografice
1. ^ „Total Population”. Eurostat. 1 ianuarie 2010. Accesat în 8 ianuarie 2010.
2. ^ a b c „'Πίνακας 1: Προσωρινά αποτελέσματα του Μόνιμου Πληθυσμού της Ελλάδος'” (PDF).
National Statistical Service of Greece: Ανακοίνωση προσωρινών αποτελεσμάτων Απογραφής
 Πληθυσμού 2011, 22 Ιουλίου 2011. Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; numele
"2011census" este definit de mai multe ori cu conținut diferit
3. ^ a b c d „Greece”. International Monetary Fund. Accesat în 26 aprilie 2011.
4. ^ „Distribution of Family Income – Gini Index”. The World Factbook. Central Intelligence
Agency. Accesat în 9 iulie 2010.
5. ^ a b c d http://www.britannica.com/EBchecked/topic/244154/Greece/26430/Greek-history-
since-World-War-IGreece, accesat în 29 martie 2015 Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
6. ^ Απογραφή Πληθυσμού - Κατοικιών 2011
7. ^ „Greece: Government”. World Factbook. Central Intelligence Agency. 15 martie 2007.
Accesat în 7 aprilie 2007.
8. ^ Stats (PDF), UN
9. ^ Chrēstos G. Kollias; Gülay Günlük-Șenesen; Gülden Ayman (2003). Greece and Turkey in the
21st Century: Conflict Or Cooperation : a Political Economy Perspective. Nova Publishers.
p. 10. ISBN 978-1-59033-753-0. Accesat în 12 aprilie 2013. Greece's Strategic Position In The
Balkans And Eastern Mediterranean Greece is located at the crossroads of three continents
(Europe, Asia and Africa). It is an integral part of the Balkans (where it is the only country that
is a member of the ...)
10.^ Christina Bratt Paulston; Scott F. Kiesling; Elizabeth S. Rangel (13 februarie 2012). The
Handbook of Intercultural Discourse and Communication. John Wiley & Sons. p. 292.
ISBN 978-1-4051-6272-2. Accesat în 12 aprilie 2013. Introduction Greece and Turkey are
situated at the crossroads of Europe, Asia, the Middle East and Africa, and their inhabitants
have had a long history of cultural interaction even though their languages are neither
genetically nor typologically ...
11.^ Caralampo Focas (2004). Transport Issues And Problems In Southeastern Europe. Ashgate
Publishing, Ltd. p. 114. ISBN 978-0-7546-1970-3. Accesat în 12 aprilie 2013. Greece itself
shows a special geopolitical importance as it is situated at the crossroads of three continents –
Europe, Asia and Africa – and can be therefore considered as a natural bridge between Europe
and the Middle East
12.^ Finley, Moses I. (1985). Democracy Ancient and Modern. 2d ed. Londra: Hogarth Press.
13.^ Copleston, Frederick. History of Philosophy, Volume 1.
14.^ Thomas Heath (1981). A History of Greek Mathematics. Courier Dover Publications. p. 1.
ISBN 978-0-486-24073-2. Accesat în 19 august 2013.
15.^ Brockett, Oscar G. (1991) History of the Theatre (sixth edition). Boston; Londra: Allyn &
Bacon.
16.^ Greece. „Greece”. Freedom House. Accesat în 23 aprilie 2014.
17.^ „Interactive Infographic of the World's Best Countries”. Newsweek. New York. 15 august
2010. Accesat în 10 septembrie 2013.
18.^ „The Economist Intelligence Unit's Quality-of-Life Index” (PDF). The Economist. 2005.
Accesat în 10 septembrie 2013.
19.^ „Human Development Index (HDI) – 2012 Rankings”. 2013 Human Development Report.
New York: United Nations Development Programme. 2013. Accesat în 10 septembrie 2013.
20.^ „Greece”. Member States of the EU. European Union. Accesat în 7 aprilie 2007.
21.^ a b Borza, EN (1992), In the Shadow of Olympus: The Emergence of Macedon, Princeton
University Press, p. 58
22.^ Perlès, Catherine (2001), The Early Neolithic in Greece: The First Farming Communities in
Europe, Cambridge University Press, p. 1
23.^ Slomp, Hans (30 septembrie 2011). Europe, A Political Profile: An American Companion to
European Politics: An American Companion to European Politics. ABC-CLIO. p. 50.
ISBN 978-0-313-39182-8. Accesat în 5 decembrie 2012. Greek Culture and Democracy. As the
cradle of European civilization, Greece long, long ago discovered the value and beauty of the
individual human being; Greek gods were actually no more than super-humans. Around 500
BC, Greece
24.^ Fullinwider, Robert K (26 ianuarie 1996). Public Education in a Multicultural Society:
Policy, Theory, Critique. Cambridge University Press. p. 55. ISBN 978-0-521-49958-3. Accesat
în 5 decembrie 2012. Similarly obscured was the influence of Egypt on Greece, which European
civilization honors as its fountainhead.
25.^ Bulliet, Richard W; Kyle Crossley, Pamela; Headrick, Daniel R; Johnson, Lyman L; Hirsch,
Steven W (21 februarie 2007). The Earth and Its Peoples: A Global History to 1550. Cengage.
p. 95. ISBN 978-0-618-77150-9. Accesat în 5 decembrie 2012. The emergence of the Minoan
civilization on the island of Crete and the Mycenaean civilization of Greece is another... was
home to the first European civilization to have complex political and social structures and
advanced technologies
26.^ Pomeroy, Sarah B (1999). Ancient Greece: A Political, Social, and Cultural History. Oxford
University Press. ISBN 978-0-19-509742-9. Accesat în 5 decembrie 2012. Written by four
leading authorities on the classical world, here is a new history of ancient Greece that
dynamically presents a generation of new scholarship on the birthplace of Western civilization.
27.^ a b Frucht, Richard C (31 decembrie 2004). Eastern Europe: An Introduction to the People,
Lands, and Culture. ABC-CLIO. p. 847. ISBN 978-1-57607-800-6. Accesat în 5 decembrie
2012. People appear to have first entered Greece as hunter-gatherers from southwest Asia
about 50,000 years... of Bronze Age culture and technology laid the foundations for the rise of
Europe's first civilization, Minoan Crete
28.^ Sansone, David (2011), Ancient Greek civilzation, Wiley, p. 5
29.^ a b World and Its Peoples. Marshall Cavendish. septembrie 2009. p. 1458. ISBN 978-0-7614-
7902-4. Accesat în 5 decembrie 2012. Greece was home to the earliest European civilizations,
the Minoan civilization of Crete, which developed around 2000 BCE, and the Mycenaean
civilization on the Greek mainland, which emerged about 400 years later. The ancient Minoan
30.^ Drews, Robert (1995), The End of the Bronze Age: Changes in Warfare and the Catastrophe
Ca. 1200 BC, Princeton University Press, p. 3
31.^ Short, John R (1987), An Introduction to Urban Geography, Routledge, p. 10
32.^ Vidal-Naquet, Pierre. Le monde d’Homère (The World of Homer), Perrin (2000), p. 19.
33.^ D.C.H. Rieu's introduction to The Odyssey (Penguin, 2003), p. xi.
34.^ Dunn, John (1994), Democracy: the unfinished journey 508 BC – 1993 AD, Oxford
University Press, ISBN 0-19-827934-5
35.^ Raaflaub, Kurt A; Ober, Josiah; Wallace, Robert W (2007), Origin of Democracy in Ancient
Greece, University of California Press, ISBN 0-520-24562-8
36.^ „Growth of the Greek Colonies in the First Millenium BC” (PDF). Princeton University.
37.^ „Hellenistic Age”. Online. Encyclopaedia Britannica. Accesat în 29 aprilie 2012.
38.^ Spielvogel, Jackson (2005). Western Civilization. I: To 1715. Thomson Wadsworth. pp. 89–
90. ISBN 0-534-64603-4.
39.^ a b Flower, Harriet, ed. (2004). The Roman Republic. pp. 248, 258. ISBN 0-521-00390-3.
40.^ „Antigonid dynasty”, Britannica (ed. online), 2008
41.^ a b Ward, Allen Mason; et al. (2003). A history of the Roman people. p. 276. ISBN 978-0-13-
038480-5.
42.^ Zoch, Paul (2000). Ancient Rome: An Introductory History. p. 136. ISBN 978-0-8061-3287-7.
Accesat în 29 aprilie 2012.
43.^ Kosso, Cynthia; Scott, Anne (2009), The Nature and Function of Water, Baths, Bathing, and
Hygiene from Antiquity Through the Renaissance, Brill, p. 51, 538 pp.
44.^ Ferguson, Everett (2003). Backgrounds of Early Christianity. pp. 617–18. ISBN 978-0-8028-
2221-5.
45.^ Dunstan, William (2011). Ancient Rome. p. 500. ISBN 978-0-7425-6834-1. Accesat în 29
aprilie 2012.
46.^ Milburn, Robert (1992). Early Christian Art and Architecture. p. 158. Accesat în 29 aprilie
2012.
47.^ Makrides, Nikolaos (2009). Hellenic Temples and Christian Churches: A Concise History of
the Religious Cultures of Greece from Antiquity to the Present. NYU Press. p. 206. ISBN 978-0-
8147-9568-2. Accesat în 29 aprilie 2012.
48.^ Jeffreys, Elizabeth, ed. (2008). The Oxford Handbook of Byzantine Studies. p. 4. ISBN 978-0-
19-925246-6. Accesat în 29 aprilie 2012.
49.^ a b Fine 1991, pp. 35–6.
50.^ a b Fine 1991, pp. 63–6.
51.^ Gregory, TE (2010), A History of Byzantium, Wiley-Blackwell, p. 169, It is now generally
agreed that the people who lived in the Balkans after the Slavic "invasions" were probably for
the most part the same as those who had lived there earlier, although the creation of new
political groups and arrival of small immigrants caused people to look at themselves as distinct
from their neighbors, including the Byzantines.
52.^ a b „Greece During the Byzantine Period: Byzantine recovery”. Online. Encyclopaedia
Britannica. Accesat în 28 aprilie 2012.
53.^ Fine 1991, pp. 79–83.
54.^ a b „Greece During the Byzantine Period: Results of the Fourth Crusade”. Online.
Encyclopaedia Britannica. Accesat în 28 aprilie 2012.
55.^ „Greece During the Byzantine Period: The islands”. Online. Encyclopaedia Britannica.
Accesat în 14 mai 2012.
56.^ a b „Greece During the Byzantine Period: Serbian and Ottoman advances”. Online.
Encyclopaedia Britannica. Accesat în 28 aprilie 2012.
57.^ „Greece During the Byzantine Period: The Peloponnese advances”. Encyclopaedia
Britannica. Accesat în 28 aprilie 2012.
58.^ Norwich, John Julius (1997). A Short History of Byzantium. Vintage Books. p. xxi. ISBN 0-
679-77269-3.
59.^ Nondas Stamatopoulos (1993). Old Corfu: history and culture. N. Stamatopoulos. pp. 164–
165. Accesat în 6 aprilie 2013. Again, during the first great siege of Corfu by the Turks in 1537,
Angelocastro ... and After a siege lasting a year the invaders were finally driven away by the
defenders of the fortress who were helped by the inhabitants of the neighbouring villages. In
1571, when they once more invaded Corfu, the Turks again unsuccessfully attacked,
Angelocastro, where 4,000 people had taken refuge. During the second great siege of the city by
the Turks in 1716, Angelokastro once again served
60.^ a b c d e f g h i Clogg 1992.
61.^ Kourvetaris, George; Dobratz, Betty (1987), A profile of modern Greece: in search of
identity, Clarendon Press, p. 33
62.^ Harrington, Lyn (1968), Greece and the Greeks, T Nelson, p. 124, 221 pp.
63.^ Stokes, Jamie; Gorman, Anthony (2010), Encyclopedia of the Peoples of Africa and the
Middle East, Infobase, p. 256, ISBN 978-1-4381-2676-0
64.^ Katsiaridi-Hering, Olga (2009), „La famiglia nell'economia europea, secc. XIII-XVIII”, Atti
della "quarantesima Settimana di studi," 6–10 Aprile 2008, Istituto internazionale di storia
economica F. Datini. Simonetta Cavaciocchi. Firenze University Press, p. 410, ISBN 978-88-
8453-910-6
65.^ a b Brewer, D. The Greek War of Independence: The Struggle for Freedom from Ottoman
Oppression and the Birth of the Modern Greek Nation. Overlook Press, 2001, ISBN 1-58567-
172-X, pp. 235–36.
66.^ „The Diaspora Welcomes the Pope”, Der Spiegel, DE, 28 noiembrie 2006
67.^ Rummel, RJ (1998), „The Holocaust in Comparative and Historical Perspective”, Idea
Journal of Social Issues, 3 (2)
68.^ Hedges, Chris (17 septembrie 2000), „A Few Words in Greek Tell of a Homeland Lost”, The
New York Times
69.^ a b Roudometof, Victor; Robertson, Roland (2001). Nationalism, Globalization, and
Orthodoxy – The Social Origins of Ethnic Conflict in the Balkans. Westport, Connecticut:
Greenwood. p. 186. ISBN 978-0-313-31949-5.
70.^ „Greek history since World War I”, [[Encyclopædia Britannica]] Conflict URL–wikilink
(ajutor)
71.^ Mazower, Mark. After the War was Over.
72.^ History, Editorial Consultant: Adam Hart-Davis. Dorling Kindersley. ISBN 978-1-85613-
062-2.
73.^ „The World Fact Book – Field Listing :: Coastline”. Central Intelligence Agency. Accesat în
17 martie 2011.
74.^ Marker, Sherry; Bowman, John; Kerasiotis, Peter; Sarna, Heidi (2010). Frommer's Greek
Islands. John Wiley & Sons. p. 12. ISBN 978-0-470-52664-4.
75.^ Guinness World Records 2005: Special 50th Anniversary Edition. Guinness World Records.
2004. p. 52. ISBN 978-1-892051-22-6.
76.^ a b c d e f g h i „Syntagma” (PDF) (în greacă). Arhivat din original (PDF) la 25 septembrie
2007. Accesat în 2 august 2009.[nefuncțională] [nefuncțională]
77.^ Dagtoglou 1991, p. 21.
78.^ Venizelos 2002, pp. 131–32, 165–72.
79.^ Mavrias 2002, pp. 477–78, 486–87
80.^ „Greek Government Survives Confidence Vote”. News. UK: BBC. 22 iunie 2011. Accesat în 5
august 2011.
81.^ a b c „Πολιτική Συγκυρία & Διακυβέρνηση” [Political climate & governance] (PDF). VPRC.
GR. 22 decembrie 2011. Accesat în 22 decembrie 2011.
82.^ „Πολιτική Συγκυρία & Διακυβέρνηση” [Political conjuncture & governance] (PDF). VPRC.
GR. 26 ianuarie 2012. Accesat în 26 ianuarie 2012.
83.^ a b „Πανελλαδικη Ερευνα για την ET3” (PDF). To The Point. GR. 29 ianuarie 2012. Accesat
în 29 ianuarie 2012.
84.^ „Ερευνα της Pulse RC για το Ποντικι” (PDF). Pulse RC. GR: Ek logika. 2 februarie 2012.
Accesat în 2 februarie 2012.
85.^ a b „Πολιτικό Βαρόμετρο 99” [Political barometer] (PDF). Public Issue. GR: Ek logika. 7
februarie 2012. Accesat în 7 februarie 2011.
86.^ „Lucas Papademos named as new Greek prime minister”. News. UK: BBC. 10 noiembrie
2011. Accesat în 10 noiembrie 2011.
87.^ Legea 1481/1 octombrie 1984, Monitorul Oficial al Republicii Elene, A-152
88.^ „Αρχές του Εξωτερικού (Missions Abroad)”. Ministerul de Externe al Republicii Elene (în
greacă). www.mfa.gr. Accesat în 2 iulie 2011.
89.^ „Regional Policy”. Ministerul Afacerilor Externe(en). Accesat în 23 februarie 2012.
90.^ a b c „Foreign Policy Issues”. Ministerul Afacerilor Externe(en). Accesat în 23 februarie 2012.
91.^ „Πίνακας 1: Προσωρινά αποτελέσματα του Μόνιμου Πληθυσμού της Ελλάδος” (PDF). GR:
National Statistical Service. 22 iulie 2011.
92.^ a b „Regional gross domestic product (million EUR), by NUTS 2 regions” [Produsul intern
brut pe regiuni NUTS-2 în milioane de euro]. Eurostat. 2008. Accesat în 25 octombrie 2011.
93.^ „Gross domestic product 2011” (PDF). World Bank. 9 iulie 2012. Accesat în 20 iulie 2012.
[nefuncțională]
94.^ „Gross domestic product 2011, PPP” (PDF). World Bank. 9 iulie 2012. Accesat în 20 iulie
2012.[nefuncțională]
95.^ „Gross domestic product at market prices (tec00001)”. Eurostat. Accesat în 22 februarie
2012.
96.^ „Gross Added Value by Industry (A17; Years 2000–2011)”. Piraeus: Hellenic Statistical
Authority. Accesat în 22 martie 2012.
97.^ a b c „UNWTO World Tourism Barometer” (PDF). United Nations World Tourism
Organization. Accesat în 22 februarie 2012.
98.^ a b c d „Review of Maritime Transport 2011” (PDF). United Nations. 2011. Accesat în 17
februarie 2012.
99.^ a b Likmeta, Besar; BIRN, Gjirokastra (11 iulie 2012), „Albania Eyes New Markets as Greek
Crisis Hits Home Businesses affected by the economic downturn in Greece are seeking new
markets in the West, hoping that a cheap and qualified labour force will draw fresh clients”,
Balkan Insight, accesat în 18 aprilie 2014, Greece is the Balkan region's largest economy and
has been an important investor in Southeast Europe over the past decade
100.^ a b Keridis, Dimitris (3 martie 2006), Greece and the Balkans: From Stabilization to Growth
(lecture), Montreal, QC, CA: Hellenic Studies Unit at Concordia University, Greece has a
larger economy than all the Balkan countries combined. Greece is also an important regional
investor
101.^ a b Imogen Bell (2002). Central and South-Eastern Europe: 2003. Routledge. p. 282.
ISBN 978-1-85743-136-0. Accesat în 27 mai 2013. show that Greece has become the largest
investor into Macedonia (FYRM), while Greek companies such as OTE have also developed
strong presences in Yugoslavia and other Balkan countries.
102.^ Mustafa Aydin; Kostas Ifantis (28 februarie 2004). Turkish-Greek Relations: The Security
Dilemma in the Aegean. Taylor & Francis. pp. 266–267. ISBN 978-0-203-50191-7. Accesat în
27 mai 2013. second largest investor of foreign capital in Albania, and the third largest foreign
investor in Bulgaria. Greece is the most important trading partner of the Former Yugoslav
Republic of Macedonia.
103.^ Wayne C. Thompson (9 august 2012). Western Europe 2012. Stryker Post. p. 283. ISBN 978-
1-61048-898-3. Accesat în 27 mai 2013. Greeks are already among the three largest investors
in Bulgaria, Romania and Serbia, and overall Greek investment in the ... Its banking sector
represents 16% of banking activities in the region, and Greek banks open a new branch in a
Balkan country almost weekly.
104.^ „World Economic Outlook” (PDF). International Monetary Fund. Accesat în 23 februarie
2012.
105.^ „Groups and Aggregates Information”. World Economic Outlook Database. International
Monetary Fund. aprilie 2013. Accesat în 10 septembrie 2013.
106.^ „Appendix B: International Organizations and Groups”. The World Factbook. Central
Intelligence Agency. Accesat în 10 septembrie 2013.
107.^ „Country and Lending Groups”. World Bank. Accesat în 10 septembrie 2013.
108.^ „Country and Lending Groups”. Country classifications. World Bank. Accesat în 22
februarie 2012.
109.^ „Fixed Euro conversion rates”. European Central Bank. Accesat în 23 februarie 2012.
110.^ „The revision of the Greek government deficit & debt figures” (PDF) (report). EU:
Eurostat. 22 noiembrie 2004.
111.^ Simitis, Costa; Stournaras, Yannis (26 aprilie 2012). „Greece did not Cause the Euro
Crisis”. Londra, Regatul Unit: Guardian. Accesat în 18 aprilie 2014.
112.^ Story et al. 2010.
113.^ „Enron and Italy: Parallels between Rome's efforts to qualify for euro entry and the
financial chicanery in Texas”. Council on Foreign Relations.
114.^ „Derivatives and Public Debt Management” (PDF). International Securities Market
Association (ISMA) in cooperation with the Council on Foreign Relations.
115.^ „Greece”. Economic Surveys. 12. OECD. septembrie 2005. p. 47. Accesat în 25 septembrie
2011.
116.^ „Finmin says fiscal data saga has ended in wake of EU report”. HRI. 8 decembrie 2004.
117.^ Harford, Tim (9 septembrie 2011). „Look out for No. 1”. The Financial Times.
118.^ Rauch, Bernhard; Max, Göttsche; Brähler, Gernot; Engel, Stefan (2011). „Fact and Fiction
in EU-Governmental Economic Data”. German Economic Review. 12 (3): 244–54.
119.^ Lynn, Matthew (2011). Bust: Greece, the Euro and the Sovereign Debt Crisis. Hobeken,
New Jersey: Bloomberg Press. ISBN 978-0-470-97611-1.
120.^ „Greece's Sovereign-Debt Crunch: A Very European Crisis”. The Economist. 4 februarie
2010. Accesat în 2 mai 2010.
121.^ „Rehn: No Other State Will Need a Bail-Out”. EU Observer. Accesat în 6 mai 2010.
122.^ a b c „Greece Paid Goldman $300 Million To Help It Hide Its Ballooning Debts”. Business
Insider. Accesat în 6 mai 2010.
123.^ LOUISE STORY; LANDON THOMAS Jr; NELSON D. SCHWARTZ (13 februarie 2010).
„Global Business: Wall St. Helped to Mask Debt Fueling Europe's Crisis”. The New York
Times. In dozens of deals across the Continent, banks provided cash upfront in return for
government payments in the future, with those liabilities then left off the books. Greece, for
example, traded away the rights to airport fees and lottery proceeds in years to come.
124.^ Nicholas Dunbar & Elisa Martinuzzi (5 martie 2012). „Goldman Secret Greece Loan Shows
Two Sinners as Client Unravels”. Bloomberg. Greece actually executed the swap transactions
to reduce its debt-to-gross-domestic-product ratio because all member states were required by
the Maastricht Treaty to show an improvement in their public finances,” Laffan said in an e-
mail. “The swaps were one of several techniques that many European governments used to
meet the terms of the treaty.”
125.^ Edmund Conway Economics (15 februarie 2010). „Did Goldman Sachs help Britain hide its
debts too?”. The Telegraph. Londra. One of the more intriguing lines from that latter piece
says: “Instruments developed by Goldman Sachs, JPMorgan Chase and a wide range of other
banks enabled politicians to mask additional borrowing in Greece, Italy and possibly
 elsewhere.” So, the obvious question goes, what about the UK? Did Britain hide its debts? Was
Goldman Sachs involved? Should we panic?
126.^ Elena Moya (16 februarie 2010). „Banks that inflated Greek debt should be investigated,
EU urges”. The Guardian. "These instruments were not invented by Greece, nor did investment
banks discover them just for Greece," said Christophoros Sardelis, who was chief of Greece's
debt management agency when the contracts were conducted with Goldman Sachs.Such
contracts were also used by other European countries until Eurostat, the EU's statistic agency,
stopped accepting them later in the decade. Eurostat has also asked Athens to clarify the
contracts.
127.^ a b Beat Balzli (8 februarie 2010). „Greek Debt Crisis: How Goldman Sachs Helped Greece
to Mask its True Debt”. Der Spiegel. Accesat în 29 octombrie 2013. This credit disguised as a
swap didn't show up in the Greek debt statistics. Eurostat's reporting rules don't
comprehensively record transactions involving financial derivatives. "The Maastricht rules can
be circumvented quite legally through swaps," says a German derivatives dealer. In previous
years, Italy used a similar trick to mask its true debt with the help of a different US bank. line
feed character în |quote= la poziția 61 (ajutor)
128.^ Story, Louise; Thomas Jr, Landon; Schwartz, Nelson D. (14 februarie 2010). „Wall St.
Helped To Mask Debt Fueling Europe's Crisis”. The New York Times. Accesat în 6 mai 2010.
129.^ „Papandreou Faces Bond Rout as Budget Worsens, Workers Strike”. Bloomberg. 22 aprilie
2010. Accesat în 2 mai 2010.
130.^ Staff (19 februarie 2010). „Britain's Deficit Third Worst in the World, Table”. The Daily
Telegraph. Londra. Accesat în 5 august 2011.
131.^ Melander, Ingrid; Papchristou, Harry (5 noiembrie 2009). „Greek Debt To Reach 120.8 Pct
of GDP in '10 – Draft”. Reuters. Accesat în 5 august 2011.
132.^ Thesing, Gabi; Krause-Jackson, Flavia (3 mai 2010). „Greece Faces `Unprecedented' Cuts
as $159B Rescue Nears”. Bloomberg. Accesat în 6 mai 2010.
133.^ Kerin Hope (2 mai 2010). „EU Puts Positive Spin on Greek Rescue”. Financial Times.
Accesat în 6 mai 2010.
134.^ Newman, Rick (3 noiembrie 2011). „Lessons for Congress From the Chaos in Greece”. US
News. Accesat în 3 noiembrie 2011.
135.^ van Puyvelde, Eric (15 noiembrie 2010). „Deficits Increase in Eurozone and EU”. Eurostat.
Accesat în 19 decembrie 2010.[nefuncțională]
136.^ a b c „Q&A: Greek debt”. BBC News Online. Accesat în 14 mai 2012.
137.^ a b c „Crops products (excluding fruits and vegetables) (annual data)”. Eurostat. Accesat în
19 octombrie 2011.
138.^ a b c d e „Fruits and vegetables (annual data)”. Eurostat. Accesat în 19 octombrie 2011.
139.^ a b Polemis, Spyros M. „The History of Greek Shipping”. greece.org. Accesat în 9 aprilie
2007.
140.^ Press release (11 mai 2006). „Greek Shipping Is Modernized To Remain a Global Leader
and Expand Its Contribution to the Greek Economy”. National Bank of Greece. Arhivat din
original la 31 august 2007. Accesat în 8 aprilie 2007.[nefuncțională]
141.^ a b Engber, Daniel (17 august 2005). „So Many Greek Shipping Magnates..”. Slate. Accesat
în 5 august 2011.
142.^ a b c „Review of Maritime Transport 2010” (PDF). United Nations. 2010. Accesat în 10
august 2011.
143.^ „Review of Maritime Transport 2006” (PDF). United Nations. 2006. Accesat în 10 august
2011.
144.^ „Top 15 Ranking of World Merchant Fleet by Country of Owner, Year-End 2006”. U.S.
Bureau of Transportation Statistics. 2001. Accesat în 11 iunie 2013.
145.^ „Greece's 5-month tourism receipts drop 12.5 percent”. ekathimerini.com. Accesat în 26
martie 2013.
146.^ a b c „Nights spent in tourist accommodation establishments – regional – annual data”.
Eurostat. 2010. Accesat în 10 august 2011.
147.^ „Tourism” (PDF). Eurostat. 2010. Accesat în 10 august 2011.
148.^ a b „02. Αφίξεις αλλοδαπών από το εξωτερικό κατά υπηκοότητα και μέσο ταξιδίου
( Δεκέμβριος 2007 )” [02. Sosiri de persoane din străinătate după naționalitate și mijloace de
transport (decembrie 2007)] (PDF) (în greacă). Hellenic National Statistics Agency. decembrie
2007. Accesat în 10 august 2011.
149.^ „Ultimate party cities”. Lonely Planet. Accesat în 10 august 2011.
150.^ a b „World's Best Awards – Islands”. Travel + Leisure. Accesat în 10 august 2011.
151.^ „Το 20% του πληθυσμού πλησιάζει η διείσδυση της ευρυζωνικότητας στην Ελλάδα”
[Penetrarea internetului de mare viteză ajunge la 20% din populație în Grecia] (în greacă).
in.gr. 2 mai 2011. Accesat în 18 aprilie 2014.
152.^ „Το 53,6% των νοικοκυριών διαθέτει σύνδεση στο διαδίκτυο” [The 53 % 2C6% of
households connected to the internet]. Zougla.gr. Accesat în 26 martie 2013.
153.^ „Finding Free WiFi Internet in the Greek Islands”. Open Journey. 29 iunie 2011. Accesat în
20 august 2011.
154.^ „Sharp increase 340% of mobile internet”. TA NEA. 12 septembrie 2012. Accesat în 12
septembrie 2012.
155.^ „ICT Development Index (IDI), 2010 and 2008” (PDF). International Telecommunication
Union. Accesat în 22 iulie 2012. p. 15.
156.^ „Greece becomes 16th ESA Member State”. ESA. 22 martie 2005. Accesat în 15 mai 2012.
157.^ „University reforms in Greece face student protests”. The Economist. 6 iulie 2006. Accesat
în 19 decembrie 2008.
158.^ „2011 Greek Census” (PDF). Hellenic Statistical Authority. Accesat în 10 august 2012.
159.^ a b c „Greece in Numbers” (PDF). Hellenic Statistical Authority. 2006. Arhivat din original
(PDF) la 24 noiembrie 2007. Accesat în 14 decembrie 2007.[nefuncțională]
160.^ „Athena 2001 Census”. National Statistical Service of Greece. Arhivat din original la 17
ianuarie 2008. Accesat în 14 decembrie 2007.[nefuncțională]
161.^ a b Triandafyllidou, Anna. "Migration and Migration Policy in Greece". Critical Review and
Policy Recommendations. Hellenic Foundation for European and Foreign Policy. No. 3, April
2009
162.^ Kasimis, Charalambos; Kassimi, Chryssa (June 2004). "Greece: A History of Migration".
Migration Information Source.
163.^ „In crisis, Greece rounds up immigrants – Associated Press”. Londra: The Guardian. 22
august 2012. Accesat în 11 iunie 2013.
164.^ a b c d e f g „Greece”. International Religious Freedom Report 2007. United States
Department of State, Bureau of Democracy, Human Rights, and Labor. 15 septembrie 2006.
Accesat în 14 aprilie 2007.
165.^ a b Special Eurobarometer, biotechnology; Fieldwork: January–February 2010 (PDF),
octombrie 2010, p. 204
166.^ „Dagens ESS: Religiøsitet og kirkebesøk” [ESS astăzi: Religiozitatea și vizitele la biserică]
(în norvegiană). Forskning. 11 octombrie 2005. Accesat în 11 septembrie 2010.
167.^ a b c d e f Ktistakis, Ioannis; Sitaropoulos, Nicholas (22 iunie 2004). „Executive Summary
Discrimination on the Grounds of Religion and Belief Greece” (PDF). European Commission.
Arhivat din original (PDF) la 5 iunie 2007. Accesat în 14 aprilie 2007.[nefuncțională]
168.^ „Greece”. United States Department of State. 26 august 2005. Accesat în 6 ianuarie 2009.
169.^ „Turkey – Population”, Country studies, US: Library of Congress
170.^ „The World Factbook”. CIA. Accesat în 26 martie 2013.
171.^ Greece, Jewish Virtual Library
172.^ „Synod of Apostolic Church of Christ”. GR: Pentecost. Accesat în 22 martie 2009.
173.^ „Church addresses” (în greacă). GR: Christianity.gr. Arhivat din original la 21 aprilie
2008. Accesat în 22 martie 2009.[nefuncțională]
174.^ „Estimare ortodoxă” (în greacă). Egolpio. Accesat în 22 martie 2009.
175.^ „Report”. The Watchtower. 2009. Accesat în 16 decembrie 2010.
176.^ „Letter From Greece: The Gods Return to Olympus”. Archaeology.org. Accesat în 10 iunie
2014.
177.^ „Languages of Greece”. Ethnologue. Summer institute of Linguistics. Accesat în 19
decembrie 2010.
178.^ Le (slavo)macédonien/bulgare en Grèce, Euromosaic
179.^ L'arvanite/albanais en Grèce, Euromosaic
180.^ Le valaque/aromoune-aroumane en Grèce, Euromosaic
181.^ The Turkish language in education in Greece, Mercator-Education: European Network for
Regional or Minority Languages and Education
182.^ a b Trudgill 2000.
183.^ Minority Rights Group, Greece, Report about Compliance with the Principles of the
Framework Convention for the Protection of National Minorities (along guidelines for state
reports according to Article 25.1 of the Convention), Greek Helsinki Monitor, 8 septembrie
1999
184.^ „The Bulgarian Language”. Kwintessential. UK. Accesat în 17 octombrie 2010.
185.^ „Health Systems: Improving Performance” (PDF). World Health Report. World Health
Organization. 2000. Accesat în 22 iulie 2011.
186.^ „State of the World's Mothers 2013” (PDF). Save the Children Report. Salvați Copiii. 2013.
Accesat în 7 mai 2013.
187.^ „Προταση Λειτουργικων Αναδιαταξεων Μοναδων Υγειασ Εσυ” [Propuneri pentru
rearanjarea funcțională a unităților sanitare] (PDF) (în greacă). Ethnos. 1 iulie 2011. Accesat
în 22 iulie 2011.
188.^ a b c d e f „How Does Greece Compare” (PDF). Health Data. Organisation for Economic
Co-operation and Development. 2011. Accesat în 22 iulie 2011. [nefuncțională]
189.^ „The Island Where People Live Longer”. NPR. 2 mai 2009. Accesat în 6 aprilie 2013.
Buettner and a team of demographers work with census data to identify blue zones around the
world. They found Icaria had the highest percentage of 90-year-olds anywhere on the planet —
nearly 1 out of 3 people make it to their 90s.
190.^ DAN BUETTNER (24 octombrie 2012). „The Island Where People Forget to Die”. The New
York Times. Accesat în 6 aprilie 2013.
191.^ „Perceived Health Status”. Organisation for Economic Co-operation and Development.
Accesat în 22 iulie 2011.
192.^ „Culture e-Magazine – Free eBooks – WebTV » Τo Θέατρο στο Βυζάντιο και την Οθωμανική
περίοδο”. 24grammata.com. 18 martie 2012. Accesat în 23 aprilie 2014.
193.^ „Ancient Greek Philosophy”. Internet encyclopedia of philosophy.
194.^ Edelstein, Sari (22 octombrie 2010). Food, Cuisine, and Cultural Competency for Culinary,
Hospitality, and Nutrition Professionals. Jones & Bartlett. pp. 147–49. ISBN 978-0-7637-5965-
0. Accesat în 27 decembrie 2011.
195.^ „World Rankings”. FIFA. iulie 2009. Accesat în 23 iulie 2009.
196.^ McNulty, Phil (4 iulie 2004). „Greece Win Euro 2004”. News. BBC. Accesat în 7 mai 2007.
197.^ „Ranking Men after Olympic Games: Tournament Men (2008)”. International Basketball
Federation. august 2008. Accesat în 24 august 2008.
198.^ Wilkinson, Simon (26 septembrie 2005). „Greece Tops Germany for Euro Title”. ESPN.
Accesat în 7 mai 2007.
199.^ „Όταν η Ευρώπη υποκλίθηκε στον Ολυμπιακό” (în greacă). onsports.gr. Accesat în 14 iunie
2012.
200.^ „Σαν σήμερα κοκκίνησε τον Δούναβη, Πρωταθλητής Ευρώπης στο πόλο ο Θρύλος” (în
greacă). newsnow.gr. Accesat în 11 ianuarie 2013.
201.^ „Έγραψε ιστορία ο Θρύλος” (în Greek). sport.gr. Accesat în 18 decembrie 2012.
202.^ Thessaloniki International Film Festival – Profile (in Greek)
 203.^ „Greece - UNESCO World Heritage Centre”, Whc.unesco.org, accesat în 16 aprilie 2015
204.^ „UNESCO Culture Sector - Intangible Heritage - 2003 Convention :”, Unesco.org, accesat
în 16 aprilie 2015
205.^ „UNESCO Culture Sector - Intangible Heritage - 2003 Convention :”, Unesco.org, accesat
în 16 aprilie 2015

Legături externe
• Portalul administrației grecești
• A list of Greek Embassies Worldwide
• 25 Martie - Grecia sărbătorește Ziua Independenței, 25 Wikimedia Commons conține
martie 2011, Amos News materiale multimedia legate
• Ziua Națională a Greciei, 28 octombrie 2010, Amos News de Grecia
• Magia nesfârșită a pietrelor, 25 martie 2009, Teodora Trandafir, Evenimentul zilei
• Grecia, tara care si-a atras de partea ei Zeii Turismului, 14 iulie 2009, Admin, Income Magazine

[arată]
v•d•m
Grecia — Greci — Limba greacă
[arată]
v•d•m
Țări balcanice
[arată]
v•d•m
Uniunea Europeană și țări candidate la extindere
[arată]
v•d•m
Țări dezvoltate
[ascunde]
v•d•m
Țări independente sau recunoscute parțial și regiuni nesuverane în Europa
Țări Albania · Andorra · Armenia1 · Austria · Azerbaidjan2 ·
independente Belarus · Belgia · Bosnia și Herțegovina · Bulgaria · Cehia ·
Cipru1 · Croația · Danemarca · Elveția · Estonia · Finlanda ·
Franța · Georgia2 · Germania · Grecia · Irlanda · Islanda ·
Italia · Letonia · Liechtenstein · Lituania · Luxemburg ·
Republica Macedonia · Malta · Republica Moldova · Monaco ·
Muntenegru · Norvegia · Olanda · Polonia · Portugalia ·
Regatul Unit · România · Rusia3 · San Marino · Serbia ·
Slovacia · Slovenia · Spania · Suedia · Turcia3 · Ucraina ·
Ungaria · Vatican
Republici,
teritorii și Abhazia2 · Ciprul de Nord1 · Kosovo · Osetia de Sud2 ·
regiuni Sealand
recunoscute
parțial
Danemarca Insulele Feroe · Groenlanda
Finlanda Insulele Åland
Teritorii și
Grecia Muntele Athos
regiuni
nesuverane Norvegia Svalbard
Regatul Akrotiri și Dhekelia1 · Gibraltar · Guernsey ·
Unit Insula Man · Jersey