11305

ARHITECTURA NARCISISTĂ

Noi, ca arhitecți, suntem obișnuiți să lucrăm spa țiul cu forme, pe care le punem din greu la treabă,
așezându-le în compoziții speciale, folosind culori, texturi alese cu grijă pentru a ob ține acea
frumusețe unică ce caracterizează viziunea și talentul nostru. Partea vizuală este probabil cea mai
importantă pentru noi. Compoziția, echilibrul volumetric și func țional, goluri și plinuri, tehnic și
economic, toate sunt coordonate importante în drumul către produsul final al crea ției de arhitectură,
ce dau complexitate formulei vitruviene: ” firmitas, vetustas, utilitas”. Rezultatul final se poate vedea
în imagine: cât o mie de cuvinte...

Figure 1

Apoi, în scenografia perfectă, apar oamenii care ocupă spa țiul, și-l însu șesc și dintr-o dată zidul
prinde viață. Același efect este perceput pe o scena goală, din scândură; vine actorul și î și recită
rolul și totul se umple de poezia cuvintelor și de bogă ția trăirilor, începi să percepi o întreagă lume
acolo, pe scena cea goală. „dacă le oferi oamenilor nimicul ei se vor preocupa în a-l compensa
cumva”1, spunea Tadao Ando.

Din păcate însă adeseori arhitectul uită că actorul principal al pieselor sale ale căror scenarii și
scenografii le ticluiește îndelung și pasionat, este omul. Citeam deunăzi prezentările unor proiecte,
prezente la o expoziție, și m-a frapat că, dincolo de diversitatea, creativitatea și originalitatea lor,
acele lucrări aveau ceva în comun. Toate erau fie ”capăt de perspectivă”, ”punct central”,
”dominantă de masă sau de înălțime”, ”punct de interes”, rezolvau probleme volumetrice ale sitului,
erau idei interesante prin care se răspundea unor situa ții și nu se putea spune despre ele că nu
respectă principiile vitruviene dar niciunul nu vorbea despre om, din perspectivă comunitară.
Niciun proiect nu conținea vreo paradigmă a integrării modeste în sit sau a punerii în valoare a
1
Tadao Ando1995 Laureate, Biographypublished on Pritzker Architecture Prize official site

5
existentului, nemaivorbind despre vreun dialog cu ora șul. Toate proiectele acelea frumoase și
executate cu talent erau întoarse către sine, către problema personală a sitului sau beneficiarului
său, priveau cele trei paradigme vitruviene eludând impactul emo țional și psihic pe care orice
construcție îl are asupra oamenilor. Niciunul nu se adresa, măcar în parte, urbei unde avea să
ființeze sau comunității umane care avea să fie nevoită să înghită zidurile acelea ca pe încă altele
ce le îngrădeau sau chiar deviau drumul către casă.

Și cu toate acestea ar trebui să știm că arhitectura este și a celuilalt pentru că suntem și noi,
arhitecții, trecători și consumatori. În loc să ne lase să pătrundem, ne izbim în egală măsură de
zidurile altora cum se izbesc și ceilal ți de cele construite de noi. Ne izbim pentru că nu știm cum să
intrăm cu adevărat deși au ușile mari și strălucitoare, ferestre largi prin care se vede o lume
întreagă. Numai că aceea nu este lumea noastră, lumea pe care noi o căutăm sau pe care ne-o
dorim. Ne uităm prin golurile zidurilor și vedem lumea altora.

Pe oameni nu-i întreabă nimeni dacă ar vrea sau nu un building de birouri sau dacă le-ar fi trebuit
mai degrabă un spațiu de joacă în loc de încă un mall de succes. Și, pentru că spa țiul a fost ocupat
deja de mall și în altă parte n-ai unde să te duci, intri în mall. Investitorii au sim țit acest lucru și au
denumit aleile ca pe străzi. Oamenii se plimbă în spa țiul interior al mall-ului, spa țiu ce reflectă,
apmlificând, toate sunetele. Ești singur dar înconjurat de un zgomot de fond puternic și de imagini
care te copleșesc pentru că nu vin către tine ci în tine, la fel cum clădirea aceea nu s-a ridicat
pentru tine ci pentru el, atotputernicul beneficiar. În SUA moda mall-urilor s-a dus, după o temeinică
demonstrație că sunt nocive iar oamenii caută de-acum parcurile, probabil. În România se
construiește încă după prețul pe mp de teren intravilan care trebuie să aducă profit.
Construcția se ridică sfidătoare oricât
ar fi de înaltă sau de masivă,
întotdeauna dominanta zonei. Se
impune desigur dar oamenii n-o
acceptă, la fel nici clădirile din jur,
jugnite de personalitatea țipătoare a
noii venite în cartier. În scurt timp,
clădirea rămâne singură. Se îțește la
colț de stradă sau în mijloc de front
stradal, mereu altfel, mereu îngâmfată
și de aceea nici nu dorește să
comunice cu nimeni. Ea este mai
Figure 2 specială. Una câte una clădirile
https://lukecaseyphotography.files.wordpress.com/2012/08/looking-up.jpg
speciale se împlântă în carnea
orașului.

Odinioară casele vorbeau între ele și primeau înăuntru pe locuitori, mândre că pot face asta. Acum
clădirea domină, narcisistă pe toată lumea. Dacă te ui ți în sus, vârfurile de clădirilor sunt legate
între ele cu fire. Ar părea că pot vorbi între ele pe limba lor tehnică, prin cablurile acelea. De fapt
sunt oameni închiși dincolo de ziduri, dispera ți să comunice între ei. Și cu cât sunt mai separa ți, cu
atât își doresc să comunice mai mult și împânzesc cerul cu fire, ca să aibă impresia măcar că sunt

6
contectați într-un fel. Cablurile par a fi un simulacru al legăturilor interumane, mai degrabă decât un
simbol.

Acum câțiva ani, auzindu-mă vorbind

despre modul cum ar putea psihologia
să vină în întâmpinarea arhitecturii
pentru un numitor comun, omul, fiul
meu m-a întrebat: ”de ce nu faceți
psihoterapia clădirilor?” Ca de obicei,
copiii au cele mai originale idei. Privind
construcția înaltă ce se ițea din situl
mahalalei noastre de parcă ar fi
aterizat acolo de pe Marte, m-am
gândit la una dintre cele mai întâlnite
Figure 3 psihoze: narcisimul.

Vancouver Se spune că un băiat frumos pe

Sursa:http://www.vancitybuzz.com/wp-content/uploads/2012/09/Vancouver-
numele său Narcis, a fost blestemat
water-reflection-buildings.png
să se îndrăgostească de sine însuși,
privindu-se mereu în oglindă. Motivul a
fost lipsa lui de suflet și egocentrismul. Psihologia define ște narcisismul ca pe o patologie
comportamentală care se definește, în linii mari, prin faptul omul că se pune în centru lumii pe sine
însuși față de care are un interes și o pre țuire deosebită. Narci și știi se deosebesc prin lipsa lor de
empatie emoțională și prin egocentrism. În unele cazuri, narcisistul poate fi un manipulator fără
milă. Întotdeauna șef, întotdeauna strălucitor, nu se consideră niciodată vinovat sau răspunzător
pentru nimic. Adoră să aibă spectatori de la care a șteaptă mereu complimente.

Noile clădiri sunt îndrăgostite de ele însele încă din faza de concept. Se consideră primadone și
învață o singură limbă, cea proprie de aceea vorbesc singure. La un moment dat însă, plictisite că
nu este nimeni atât de bun încât să le răspundă, tac. Arhitectura devine mută... Înaltă, somptuoasă,
bogată, inteligentă, novatoare, dar
perfect mută pentru că nu știe a
vorbi limba orașului său.

Se spune că în momentul în care te-

ai adresat altcuiva, oricare ar fi
modalitatea, se începe o
comunicare. Chiar dacă celălalt nu- ți
răspunde, acea lipsă de răspuns
poate fi considerat tot o comunicare:
”nu mă interesezi”. Arhitectura
narcisistă nu răspunde nevoilor
Imagine din filmul ”I am legend” comunității, nu este interesată să
comunice cu situl din punctul său de
vedere, nu ”se coboară” la a răspunde nevoilor cetă țeanului trecător și trăitor. A șadar se întâmplă

7
ceva ce de obicei nu se poate: comunicarea între om și clădire se întrerupe. Respins cu
indiferență, omul respinge și el la rândul său noua apari ție narcisistă. Încet, încet, respins de
zidurile orașului, omul se retrage îndărătul ferestrelor sale, trăgând draperiile.

Psihoterapeuții consideră foarte dificil lucrul cu narcisi știi tocmai pentru că sunt bloca ți într-o
imagine extrem de bună despre ei în și și și au puterea de a desfide pe oricine, chiar și pe cel care
vrea să-i ajute. Soluția pe care o propun este una singură și cea mai dificilă: con știentizarea. Se
face cu mare greutate, în urma unor nevoi create de neajunsurile patologiei. În România lucrurile
sunt încă la faza de încântare de sine și de negare a nevoilor ora șului. Problemele vor apărea mai
târziu, resimțite mai întâi de comunitate: lipsa unor răspunsuri la nevoile reale.

Arhitectura narcisită respectă și ea perceptele vitruviene. Este mereu solidă și rezistentă, cu o bună
funcționalitate, splendidă. Ceea ce face ea, însă, este să eludeze cu sau fără bună știin ță planuri
întregi ale acestor trei concepte: firmitas, utilitas, vetusas.

Utilitas dar pentru cine? - OMUL

Firmitas dar cu ce preț? - MEDIUL

Vetustas dar în ce context?- SITUL și COMUNITATEA

La final am să-i las cuvântul de încheiere tot lui Zumthor: “încă mai există aceasta așteptare ca o
clădire în contextul său să contribuie la frumosul locului. O construc ție poate fi ca o declara ție de
dragoste făcută orașului său... acesta este un exemplu cum lucrurile sunt legate între ele și nu
poate exista un frumos singular, rupt de context ”.2

2
Zumthor, Loc. Cit