Apariţia şi dezvoltarea jocului de volei

William G. Morgan (1870-1942), tânăr instructor (25 de ani) pentru educaţie fizică la Colegiul de
Administrarea Afacerilor (Bussiness Administration) din Holyoke, Massachusetts, SUA a decis – în anul 1895
– să găsească o modalitate de exerciţiu fizic prin care studenţii săi să facă un oarecare efort dar fără a
transpira (!).
Tânărul Morgan şi-a terminat studiile la Springfield College de la YMCA (Young Men’s Christian
Association – Asociaţia Tinerilor Creştini), unde l-a întâlnit pe James Naismith, care în 1891 inventase jocul
de baschet. După absolvire, Morgan şi-a petrecut primul an la YMCA Auburn (Maine), iar apoi în timpul verii
din 1895 s-a mutat la YMCA Holyoke (Massachusetts), unde a devenit Director de Educaţie Fizică. Venirea sa
ca director a fost primită cu entuziasm şi clasele sale au crescut ca număr, dar şi-a dat seama că avea nevoie
să creeze un anumit număr de jocuri recreative, pentru a avea un program variat. Baschetul care începuse
să se dezvolte se pare că prinsese la cei tineri, dar era necesar să realizeze o alternativă mai puţin violent ă
pentru membrii care nu mai erau foarte tineri şi ceruseră acest lucru.
La acea dată, Morgan nu cunoştea un joc similar cu voleiul, din care să se inspire. Descriind primele
sale experimente el spunea: „În căutarea unui joc adecvat, m-am orientat la început spre tenis, dar pentru
acesta era nevoie de rachete, mingii, fileu şi alte echipamente, aşa că a fost eliminat, dar ideea fileului mi s-
a părut una bună”.
A început prin a amesteca elemente din baschet, baseball, tenis şi handbal (versiunea americană ce
implică lovirea unei mingi mici cu palma). Aceasta decizie a apărut din dorinţa domnului Morgan de a crea
un joc nou pentru clasele sale de viitori oameni de afaceri prea puţin doritori de practicare a unui sport care
să implice contact fizic. Noul joc ce se dorea o activitate recreaţională uşoară a fost denumit mintonette,
cuvânt inexistent în dicţionare, deşi are o rezonanţă franceză.
Morgan a împrumutat fileul de la tenis şi l-a ridicat la înălţimea de 6 picioare şi 6 inchi (1,98 cm, peste
înălţimea unui bărbat de statură medie), pe un teren de badminton. Folosind iniţial o minge de tenis lovită
cu palma apoi camera unei vechi mingi de baschet, jocul se desfăşura prin venirea la rând a jucătorilor – ca
la baseball. Scopul jocului era ca mingea să atingă podeaua echipei adverse şi evitarea ca adversarul să
reuşească acelaşi lucru. Nu exista limite în ceea ce priveşte numărul de jucători şi a atingerilor mingii.
După exemplul baseball-ului Morgan hotărăşte ca meciul să dureze 9 „innings” (veniri la rând pentru
punerea mingii în joc prin serviciu – 2 succesive pentru fiecare jucător), echipa putând avea între 2 şi 25 de
jucători. Câştigătorii erau cei care acumulau mai multe puncte după cele 9… să le zicem rotaţii – deşi
termenul va desemna mult mai târziu ceea ce înţelegem noi astăzi prin folosirea lui. Exista şi dribling,
precursorul ridicării, prin care un jucător putea să se deplaseze prin teren până în apropierea fileului,
păstrând mingea în aer prin loviri succesive.
Mai târziu, profesorul Alfred T. Halstead de la Colegiul Springfield a remarcat că jucătorii păreau să
voleibaleze mingea de o parte şi de cealaltă a fileului şi a propus schimbarea numelui în volley-ball, de la o
posibilă descrierea a scopului jocului „to volley the ball back and forth over the net”. Halstead a motivat
propunerea şi prin faptul că în lumea sportului un nume ca mintonette (!) va atrage prea puţin atenţia. Astfel,
pe 7 iulie 1896 se joacă primul meci de volley-ball, pe terenul colegiului Springfield, între echipa pompierilor
oraşului şi cea a funcţionarilor primăriei şi în faţa a 29 de directori pentru educaţie fizică din diferite părţi ale
SUA . În acelaşi an, la comanda lui Morgan, firma A.G. Spalding & Brothers produce prima minge specială
pentru noul joc. Ca o remarcă privind intuiţia inventatorului, dimensiunile, greutatea şi materialul din care
era fabricată această primă minge diferă foarte puţin de cele contemporane.
În anul 1900, W. E. Day modifică pentru prima dată regulile de desfăşurare a jocului, care sunt acceptate şi
publicate de Young Man Christian Association (YMCA): fileul a fost înălţat la 7 picioare şi 6 inci (2,28) iar
meciul era câştigat de echipa care aduna prima 21 de puncte – un set. În acelaşi an Canada este prima ţara
străină care adoptă voleiul.
În mod ironic, în primele două decade ale secolului XX, voleiul câştigă foarte mult teren mai ales în
afara SUA, graţie activităţilor promovate de misiunile organizaţiilor YMCA şi prin intermediului personalului
cantonat în diferite baze militare.
În 1906 voleiul ajunge în Cuba când un ofiţer al armatei americane, Augusto York, ia parte la cea de-
a doua intervenţie militară a SUA în insulele Caraibe, iar doi ani mai târziu, în 1908 un absolvent al colegiului
Springfield, Hyozo Omori demonstrează noul joc pe terenul YMCA din Tokyo.
În 1911 voleiul ajunge oficial în China, mulţumit ă lui Max Exner şi J. Howard Crokner şi în Filipine
unde a fost importat de Elwood Brown, director al YMCA Manila.
Anul 1912 poate fi desemnat anul primei competiţii internaţionale: jocurile Estului Îndepărtat
(actualele Jocuri Panasiatice) care s-au desfăşurat la Manila, unde echipele (Chian, Japonia şi Filipine) erau
formate din 16 jucători. De fapt în Filipine a înflorit cu adevărat noul joc: până în 1914 existau 5000 de
terenuri dedicate în curţile instituţiilor de învăţământ şi pe spaţiile pentru petrecerea timpului liber.
Popularitatea noului joc poate fi dedusă din faptul că în anul 1914 George Fisher, secretar al oficiului
pentru război al YMCA (YMCA War Office) include volleyball-ul în programele recreaţionale şi educaţionale
ale forţelor armate americane. Din acelaşi an datează prima menţionare a unui joc desfăşurat pe plajă,
meciul demonstrativ desfăşurat în Uruguay.
Din anul 1915 numărul jucătorilor din teren devine variabil, între 2 şi 6 pentru fiecare echipă. S-a
intodus timpul de joc şi se decide echipa care a pierdut în primul meci să aibă dreptul de a servi prima în
meciul următor. Voleiul ajunge în Europa pe plajele Normandy şi Britanny odată cu soldaţii americani
participanţi la primul război mondial. Popularitatea lui creşte rapid, în special în ţările estice unde climatul
rece făcea sporturile de întrecere foarte atractive pentru ambele sexe. În Africa jocul ajunge tot în timpul
primului război mondial, prima ţară care-l îmbrăţişează fiind Egiptul.
Aproximativ în aceeaşi perioadă ia naştere voleiul pe plaja (beach volleyball) la Outrigger Canoe Club
în Hawai: George David Centre plasează un fileul pe plaja Waikiki şi astfel se dispută primul meci.
 Gentileţea noului joc dispare în anul 1916 când în Filipine apare un stil ofensiv de pasare a mingi pe
o traiectorie înaltă pentru a fi trimisă către terenul advers de către un alt jucător: ridicarea şi lovitura de atac.
În Statele Unite ale Americii, Asociaţia Naţional ă a Colegiilor Sportive (NCAA – National Collegiate Athletic
Association) decide introducerea voleiului în programele universitar sportive.
Anul 1917 este un an de cuceriri pentru tânărul joc: Italia (jucat pentru prima oară la baza americană
aeriană Porto Corsini – pe locul unde astăzi se află palatul sporturilor din Ravenna), India şi Rusia (în oraşele
de pe Volga, Gorky, Kazan, Khabarovsk şi chiar Vladivostok). Un an mai târziu numărul de jucători în teren
este fixat la 6 pentru fiecare echipă şi în Japonia se desfăşoară primul campionat al liceelor.
Din 1918 voleiul devine program în taberele militare ale mai multor ţări şi se editează primul manual
(Athletic Handbook) destinat responsabililor cu activităţile sportive şi recreaţionale ale armatelor terestre şi
ale marinei americane. Generalul Pershing, responsabilul forţelor americane din străinătate a hotărât
editarea, distribuirea manualului şi asigurarea materialelor. Mai mult de 16 000 de mingii de volei sunt
distribuite trupelor americane de peste hotare şi se estimează că în perioada 1918-1919 aproximativ 1 500
000 de soldaţi au jucat volei. Interesant este faptul că în 1919 regula privind numărul de jucători aflaţi
simultan în teren la o echipă este modificată local, în China fiecare formaţie având 12 componenţi.
Din 1914, jocul de volei, pătrunde şi pe continentul european astfel: 1914 – Anglia, 1917 – Franţa,
1918 – Italia, 1919 – Cehoslovacia, 1920 – URSS, Ţările Baltice, Polonia şi România, 1924 – Spania şi
Yugoslavia etc.
De-a lungul timpului, jocul a avut o evoluţie frumoasă şi datorită preocupărilor speciali ştilor, care au
dorit să se stabilească anumite reguli, care să-l dinamizeze. Unele dintre reguli ar fi: apariţia schimbării
jucătorilor pentru a executa serviciul (rotaţie) în anul 1912, fixarea înălţimii plasei (fileului) la 2,43 m pentru
bărbaţi şi terminarea setului la 15 puncte (1917), alcătuirea echipei din 6 jucători (1918), introducerea liniei
de centru (1921), limitarea jocului în terenul propriu la 3 lovituri (1923).
Din anul 1920 jocul se desfăşoară pe un teren de 30x90 feets (9x18m) şi se permite lovirea mingii cu
orice parte a corpului de deasupra centurii. O inovaţie majoră cu implicaţii în dezvoltarea jocului a fost
limitarea la 3 a numărului de lovituri permise unei echipe.
Anul 1922 este anul apariţiei primei federaţii naţionale, cea cehă, repede urmată de cea bulgară, iar
în SUA se dispută primul Campionat Naţional YMCA– menţionându-se faptul că au fost admise numai
echipele complete. Anul următor pe 28 iulie se menţionează primul meci oficial în Rusia, la Moscova,
desfăşurat între echipele masculine ale Înaltului colegiu de Artă şi Teatru (Vhutemas) şi Şcoala Tehnică
Statală de Cinema (GTK).
În 1929 are loc prima competiţie internaţională în Europa (Anglia), competiţie la care participă Polonia, S.U.A.
şi Franţa.
În 1935 la JO de la Berlin se face următorul pas pentru înfiinţarea federaţiei internaţionale de volei.
 În anul 1942, moare William G. Morgan la vârsta de 68 de ani. Pe piatra sa de mormânt scrie simplu
„Inventatorul voleiului”.
În anul 1947 sunt îndeplinite condiţiile politico-sociale pentru crearea unei federaţii internaţionale
din membrii fondatori făcând parte şi România, alături de Franţa, Cehoslovacia, Polonia, Egipt, Italia, Olanda,
Belgia, Portugalia, Turcia, Brazilia, SUA, Uruguai şi Iugoslavia. Principalele îndatoriri ale noului for au fost
standardizarea regulilor de joc şi organizarea competiţiilor internaţionale. Chiar un an mai târziu regulile au
fost rescrise pentru a ajuta interpretarea lor. Congresul a ales preşedinte FIVB în persoana francezului Paul
Libaud şi a unificat regulile de joc.Asupra unui paragraf s-au purtat mai multe discuţii dar până la urm ă s-a
ajuns la o interpretare clară: fiecare jucător trebuie să se afle în spaţiul său de joc înainte ca serviciul să fie
executat de un jucător al echipei adverse. De asemenea, s-a eliminat posibilitatea ca o echipă să puncteze
pe serviciul adversarului şi s-a stabilit că mingea lovită simultan de doi jucători să fie considerată o singură
lovitură pentru echipa lor.
1948 este anul în care are loc primul contact al FIVB cu Comitetul Olimpic Internaţional pentru
includerea jocului de volei în programul olimpic. Abia în 1957, cu prilejul celei de-a 53-a sesiune a CIO, la
turneul demonstrativ ce a avut loc la Sofia, jocul de volei a fost inclus în programul jocurilor olimpice din
1964 de la Tokio.