AMINTIRI DIN COPILĂRIE de Ion Creangaă

(…) Şi dupaă cum am cinstea a vaă spune, multaă vorbaă s-a faă cut îîntre tata şi mama pentru mine, paî naă ce a
venit îîn vara aceea, prin august, şi cinstita holeraă de la '48 şi a îînceput a secera prin Humuleşti îîn dreapta şi îîn
staî nga, de se auzea numai chiu şi vai îîn toate paă rţile. Şi eu, neastaî mparat cum eram, ba ieseam la parlaz, cand
trecea cu mortul pe la poarta noastra si-l boscorodeam cu cimilitura:
Chitigaie, gaie, ce ai in tigaie?

Papa puilor duc in valea socilor.

Ferice de gangur, ca sede intr-un varf de soc
Si se roaga rugului si se-nchina cucului!
Nici pentru mine, nici pentru tine,
Ci pentru budihacea de la groapa,
Sa-i dai vaca de vaca si doi boi sa taca,

Ba il petreceam pana la biserica si apoi veneam acasa cu sanul incarcat de covrigi, mere turture, nuci poleite,
roscove si smochine din pomul mortului, de se incruceau tata si mama cand ma vedeau cu dansele. Si ca sa ma
scape de belea, m-au trimis la stana in dumbrava Agapiei, unde erau si oile noastre, sa sed acolo pana s-a mai
potoli bolistea. Insa peste noapte a si dat holera peste mine si m-a framantat si m-a zgarcit carcel, si-mi ardea
sufletul in mine de sete, si ciobanii si baciul habar n-aveau de asta, numai se intorceau pe ceea parte in tipetele
mele si horaiau mereu. Iara eu ma taraiam cum puteam pana la fantana, in dosul stanei, si pe nimica pe ceas
beam cate-un cofaiel intreg de apa. Pot zice ca in noaptea aceea la fantana mi-a fost masul, si n-am inchis ochii
nici cat ai scapara din amanar. Abia despre ziua s-a indurat Vasile Bordeianu, strungarul nostru, de s-a dus in
Humulesti, cale de doua ceasuri cu piciorul, si a instiintat pe tata, de a venit cu caruta si m-a luat acasa. Şi pe
drum, necontenit ceream apa, iar tata ma amana cu momele de la o fantana la alta, pana a dat Dumnezeu de am
ajuns in Humulesti. si, cand colo, doftorii satului, mos Vasile Ţandura si altul, nu-mi aduc aminte, erau la noi
acasa si prajeau pe foc intr-un ceaun mare niste hostine cu sau, si dupa ce mi-au tras o frecatura buna cu otet si
leustean, mi-aduc aminte ca acum, au intins hostinele ferbinţi pe o panza si m-au infasat cu ele peste tot, ca pe
un copil, si nu pot sti cat a fi trecut la mijloc pana ce am adormit mort si d-abia a doua zi pe la toaca m-am trezit,
sanatos ca toti sanatosii. (cap.I)
Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc la locul nasterii mele, la casa parinteasca din Humulesti,
la stalpul hornului unde lega mama o sfara cu motocei la capat, de crapau matele jucandu-se cu ei, la prichiciul
vetrei cel humuit, de care ma tineam cand incepusem a merge copacel, la cuptorul pe care ma ascundeam, cand
ne jucam noi, baietii, de-a mijoarca si la alte jocuri si jucarii pline de hazul si farmecul copilaresc, parca-mi salta
si acum inima de bucurie!
Şi, Doamne, frumos era pe atunci, caci si parintii, si fratii si surorile imi erau sanatosi, si casa ne era
indestulata, si copiii si copilele megiesilor erau de-a pururea in petrecere cu noi, si toate imi mergeau dupa plac,
fara leac de suparare, de parca era toata lumea a mea! Si eu eram vesel ca vremea cea buna si sturlubatic si
copilaros ca vantul in tulburarea sa. Si mama, care era vestita pentru nazdravaniile sale, imi zicea zambind
uneori, cand incepea a se ivi soarele dintre nori dupa o ploaie indelungata: Iesi, copile cu parul balan, afara si
rade la soare, doar s-a indrepta vremea! Şi vremea indata se indrepta dupa rasul meu... Stia, vezi bine, soarele cu
cine are de-a face, caci eram feciorul mamei, care si ea cu adevarat ca stia a face multe si mari minunatii: alunga
nourii cei negri de pe deasupra satului nostru si abatea grindina in alte parti, infingand toporul in pamant, afara,
dinaintea usii, inchega apa doar cu doua picioare de vaca, de se incrucea lumea de mirare, batea pamantul, sau
peretele, sau vrun lemn, de care ma paleam la cap, la mana sau la picior, zicand: Na, na!, si indata-mi trecea
durerea mea... cand vuia in soba taciunele aprins, care se zice ca face a vant si vreme rea, sau cand tiuia
taciunele, despre care se zice ca te vorbeste cineva de rau, mama il mustra acolo, in vatra focului, cu clestele, sa
se mai potoleasca dusmanul.
Si mai mult decat atata: oleaca ce nu-i venea mamei la socoteala cautatura mea, indata pregatea, cu degetul
imbalat, putina tina din colbul adunat pe talpa incaltarii ori, mai in graba, lua funingine de la gura sobei, zicand:
Cum nu se deoache calcaiul sau gura sobei, asa sa nu mi se deoache copilasul! Şi-mi facea apoi cate-un benchi
mare in frunte, ca sa nu-si prapadeasca odorul!... Si altele multe inca facea mama... Asa era ea mama in vremea
copilariei mele, plina de minunatii, pe cat mi-aduc si eu aminte. Si-mi aduc bine aminte, caci bratele ei m-au
leganat cand m-a hraă nit şi ma alintam la sanu-i, gangurind si uitandu-ma in ochii-i cu drag! Si sange din sangele
ei si carne din carnea ei am imprumutat, si a vorbi de la dansa am invatat. Iar intelepciunea de la Dumnezeu,
cand vine vremea de a pricepe omul ce-i bine si ce-i rau.
Dar vremea trecea cu amageli, si eu cresteam pe nesimtite, si tot alte ganduri imi zburau prin cap, si alte
placeri mi se trezeau in suflet si, in loc de intelepciune, ma faceam tot mai neastamparat, si dorul meu era acum
nemarginit. Caci sprintar si inselator este gandul omului, pe ale carui aripi te poarta dorul necontenit si nu te
lasa in pace, pana cand intri in mormant! Insa vai de omul care se ia pe ganduri! Uite cum te trage pe furis apa la
adanc, si din veselia cea mai mare cazi deodata in uracioasa intristare! Hai mai bine despre copilaria ce
frumoasa sa povestim, caci ea singura este vesela si nevinovata. Si, drept vorbind, acesta-i adevarul. Ce-i pasa
copilului cand mama si tata se gandesc la neajunsurile si necazurile vietii, la ce poate sa le aduca ziua de maine,
sau ca-i framanta alte ganduri pline de ingrijire. Copilul, incalecat pe batul sau, gandeste ca se afla calare pe un
cal de cei mai strasnici, pe care alearga, cu voie buna, si-l bate cu biciul si-l struneste cu tot dinadinsul, si
racneste la el din toata inima, de-ti ia auzul; si de cade jos, crede ca l-a trantit calul, si pe bat isi descarca mania
in toata puterea cuvantului... Asa eram eu la varsta aceea fericita, si asa cred ca au fost toti copiii, de cand ii
lumea asta si pamantul, macar sa zica cine ce-a zice. Cand mama nu mai putea de obosita si se lasa cate oleaca
ziua, sa se odihneasca, noi, baietii, tocmai atunci ridicam casa in slavi. (cap.II)
Şi de m-ar fi batut mama cu toate gardurile si de m-ar fi izgonit de la casa ca pe un strain, tot n-as fi
ramas asa de umilit in fata ei, ca atunci cand m-a luat cu binisorul! Şi sa nu credeti ca nu mi-am tinut cuvantul de
joi pana mai de-apoi, pentru ca asa am fost eu, rabdator si statornic la vorba in felul meu. Şi nu ca ma laud, caci
lauda-i fata: prin somn nu ceream de mancare, daca ma sculam, nu mai asteptam sa-mi dea altii; si cand era de
facut ceva treaba, o cam raream de pe-acasa. Ş-apoi mai aveam si alte bunuri: cand ma lua cineva cu raul, putina
treaba facea cu mine; cand ma lua cu binisorul, nici atata; iar cand ma lasa din capul meu, faceam cate-o draguta
de trebusoara ca aceea, de nici sfanta Nastasia, izbavitoarea de otrava, nu era in stare a o desface cu tot
mestesugul ei. Povestea ceea: Un nebun arunc-o piatra in balta, si zece cuminti n-o pot scoate. IÎn sfarsit, ce mai
atata vorba pentru nimica toata? Ia, am fost si eu, in lumea asta, un bot cu ochi, o bucata de huma insufletita din
Humulesti, care nici frumos pana la douazeci de ani, nici cu minte pana la treizeci si nici bogat pana la patruzeci
nu m-am facut. Dar si sarac asa ca in anul acesta, ca in anul trecut si ca de cand sunt, niciodata n-am fost!
(cap.II)
Odataă venise lui Oşlobanu raî ndul saă cumpere lemne, şi aşa, cu toataă caă rpaă noşia lui, iese caî ine-caî ineşte
îîn drum, aproape de gazda noastraă , şi gaă seşte un ţaă ran de la Sasca, pare-mi-se, ori de la Baia, cu un car îîncaă rcat
cu buşteni de fag.
- Caî t ceri pe car, bade? zise Oşlobanu, caă ruia nu-i era a cumpaă ra lemne cum nu mi-e mie acum a maă face
popaă .
- Trei husaă şi, dascaă le.
- Ce spui, baă dişorule, pentru un braţ de lemne? Da' caă le duc îîn spate pe toate odataă paî n-acasaă .
- Dacaă le-i duce, dascaă le, ţi le dau degeaba.
- Zaă u, nu şuguieşti, bade?
- Nicio şagaă , dascaă le; saă vedem cum le-i duce, şi halal saă -ţi fie! Oşlobanu ia atunci lemnele din carul omului
caî te unul-unul şi le reazemaă îîn picioare laî ngaă braţu-i, dupaă aceea descinge braî ul de pe laî ngaă sine şi le îîmprejuraă ,
legaî ndu-le frumuşel, saă nu se hrentuiascaă ; apoi, saă ltaî ndu-le şi aburcaî ndu-le cam anevoie, le umflaă -n spate şi la
gazdaă cu daî nsele. Un baă ietan nebunatic de-alaă turea, vaă zaî nd asta, zise cu glas mare:
- Dascaă le-Trascaă le, be-he-he; dracul saă te ia! Iar ţaă ranul, faă caî ndu-şi cruce, a raă mas cu gura caă scataă , faă raă saă
bleşteascaă un cuvaî nt.Acum nu vaă mai spun caî t era de îîncaă rcat carul cu lemne, care, la aşa loc, ţinea pe vremea
aceea şapte lei şi jumaă tate, şi caî t era de mare şi de tare Nicaă Oşlobanu, şi alţi vro şaizeci ca daî nsul, îîntre care
mulţi, laă saî ndu-şi nevestele caî te cu doi-trei copii acasaă , îîn creierii munţilor, venise la Folticeni saă se pricopseascaă
de îînvaă ţaă turaă ... Ş-apoi carte se îînvaă ţa acolo, nu glumaă ! Unii caî ntau la psaltichie, colea, cu ifos:
Ison, oligon, petasti,
Douaă chendime, homili,
paî naă ce raă guşau ca maă garii; alţii, dintr-o raă suflare, spuneau cu ochii îînchişi cele şapte taine din catihisul cel
mare. Gaî tlan se certa şi prin somn cu uriaşul Goliat. Musteciosul Davidicaă de la Faă rcaşa, paî naă tipaă rea o
maă maă ligaă , maî ntuia de spus pe de rost, repede şi faă raă greş, toataă istoria Vechiului Testament de Filaret Scriban,
îîmpaă rţitaă îîn perioade, şi pronumele conjunctive de dativ şi acuzativ din gramatica lui Maă caă rescu:
- Mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îîl-o, ne-ve-i-le; me-te-îîl-o, ne-ve-i-le, miţi-i, ni-vi-li. Ce-a fi aceea, ducaă -se pe pustiu!
Unii dondaă neau ca nebunii, paî naă -i apuca ameţealaă ; alţii o duceau numai îîntr-un muget, citind paî naă le pierea
vederea; la unii le umblau buzele parcaă erau cuprinşi de pedepsie; cei mai mulţi umblau bezmetici şi staă teau pe
gaî nduri, vaă zaî nd cum îîşi pierd vremea, şi numai oftau din greu, ştiind caî te nevoi îîi aşteaptaă acasaă . Şi turbare de
cap şi fraî nturaă de limbaă ca la aceşti nefericiţi dascaă li nu mi s-a mai dat a vedea; cumplit meşteşug de taî mpenie,
Doamne fereşte! De-a mai mare dragul saă fi privit pe Davidicaă , flaă caă u de munte, cu barba îîn furculiţaă şi favorite
frumoase, cu pletele creţe şi negre ca pana corbului, cu fruntea lataă şi seninaă , cu spraî ncenele tufoase, cu ochii
mari, negri ca murele şi scaî nteietori ca fulgerul, cu obrajii rumeni ca doi bujori, nalt la stat, lat îîn spete, subţire
la mijloc, mlaă dios ca un mesteacaă n, uşor ca o caă prioaraă şi ruşinos ca o fataă mare, Dumnezeu saă -l ierte! caă n-avu
parte saă se preoţeascaă . A murit, saă rmanul, îînainte de vreme, îînecat cu pronumele conjunctive, pieritu-le-ar fi
numele saă le piaraă , caă au maî ncat juvaier de flaă caă u! (cap.III)
 Cum nu se daă scos ursul din baî rlog, ţaă ranul de la munte straă mutat la caî mp, şi pruncul, dezlipit de la
saî nul mamei sale, aşa nu maă dam eu dus din Humuleşti îîn toamna anului 1855, caî nd veni vremea saă plec la
Socola, dupaă staă ruinţa mamei.
Şi oare de ce nu m-aş fi dat dus din Humuleşti, nici îîn ruptul capului, caî nd mereu îîmi spunea mama caă
pentru folosul meu este aceasta? Iaca de ce nu: draă gaă liţaă Doamne, eram şi eu acum holtei, din paă cate! Şi Iaşii, pe
care nu-i vaă zusem niciodataă , nu erau aproape de Neamţ, ca Faă lticenii, de unde, toamna taî rziu şi mai ales prin
caî şlegile de iarnaă , fiind nopţile mari, maă puteam repezi din caî nd îîn caî nd, paşlind-o aşa cam de dupaă toacaă , şi tot
îînainte, seara pe lunaă , cu tovaraă şii mei la claă ci îîn Humuleşti, pe unde ştiam noi, ţinaî nd tot o fugaă , ca telegarii. Şi
dupaă caî te-un saă rutat de la cele copile sprinţare, şi paî naă -n ziuaă fiind ieşiţi din sat, cam pe la praî nzul cel mare ne-
aflam iar îîn Faă lticeni, trecaî nd desculţi prin vad, îîn dreptul Baiei, Moldova îîngheţataă pe la margini, şi la dus şi la
îîntors, de ne degera maă duva-n oase de frig! Inima îînsaă ne era fierbinte, caă ce gaî ndeam şi izbaî ndeam. De la
Neamţ la Faă lticeni şi de la Faă lticeni la Neamţ era pentru noi atunci o palmaă de loc. Dar acum se schimba vorba: o
cale scurtaă de douaă poşte, de la Faă lticeni la Neamţ, nu se potriveşte c-o îîntindere de şase poşte, lungi şi
obositoare, de la Iaşi paî naă la Neamţ. Caă ci nu vaă paraă şagaă : de la Neamţ paî naă la Iaşi e caî tu-i de la Iaşi paî naă la
Neamţ, nici mai mult, nici mai puţin. Şi mai bine raă maî i pe loc, Ioane, chiteam îîn mintea mea cea proastaă , decaî t
saă plaî ngi nemaî ngaî iat şi saă te usuci, de dorul cui ştiu eu, vaă zaî nd cu ochii! Dar, vorba ceea: Ursul nu joacaă de bunaă
voie. Mort-copt, trebui saă fac pe cheful mamei, saă plec faă raă voinţaă şi saă las ce-mi era drag! (…)Apoi lasaă -ţi, baă iate,
satul, cu tot farmecul frumuseţilor lui, şi pasaă de te du îîn loc straă in şi aşa depaă rtat, dacaă te lasaă paî rdalnica de
inimaă ! Şi doar maă sileam eu, îîntr-o paă rere, s-o fac a îînţelege pemama caă pot saă maă bolnaă vesc de dorul ei... şi saă
mor printre straă ini! caă vaă ru-meu Ion Mogorogea, Gheorghe Traă snea, Nicaă Oşlobanu şi alţii s-au laă sat de îînvaă ţat
şi, despre asta, tot maă naî ncaă paî ine pe laî ngaă paă rinţii lor. Dar zadarnicaă trudaă ! Mama avea alte gaî nduri; ea îîmi
pregaă tea cu îîngrijire cele trebuitoare, zicaî ndu-mi de la o vreme cu asprime:
- Ioane, cataă saă nu daă m cinstea pe ruşine şi pacea pe gaî lceavaă ! Ai saă pleci unde zic eu. Şi Zaharia lui Gaî tlan
merge cu tine. Luca Moşneagu, megieşul nostru, vaă duce cu caă ruţa cu doi cai ca nişte zmei. Ia, mai bine, repezi-te
paî naă la el de vezi, gata-i de drum? Caă maî ine desdimineaţaă , cu ajutorul Domnului, plecaţi.
- Nu maă duc, mamaă , nu maă duc la Socola, maă car saă maă omori! ziceam eu, plaî ngaî nd cu zece raî nduri de
lacrimi. Mai traă iesc ei oamenii şi faă raă popie.
- Degeaba te mai sclifoseşti, Ioane, raă spunse mama cu nepaă sare! la mine nu se trec acestea... Pare-mi-se caă
ştii tu moarea mea... Saă nu maă faci, ia acuş, saă iau culeşerul din ocniţaă şi saă te dezmierd caî t eşti de mare! Apoi
cheamaă pe tata şi-i zice hotaă raî tor:
- Spune-i şi d-ta baă iatului, omule, ce se cuvine, ca saă -şi ia naă dejdea şi saă -şi caute de drum.
- Mai raă maî ne vorbaă despre asta? zise tata posomoraî t. Are saă urmeze cum ştim noi, nu cum vrea el, caă
doar nu-i de capul saă u.
(…)Vaă zaî nd eu caă nu-i chip de stat îîmpotriva paă rinţilor, îîncepui a maă gaî ndi la pornire, zicaî nd îîn sine-mi
cu amaă raă ciune: Ce necaz pe capul meu! Preoţii noştri din sat n-au mai trepaă dat pe la Socola, şi mila sfaî ntului!
nu-i îîncape cureaua de paî ntecoşi ce sunt. Dapoi caă lugaă rii, o adunaă turaă de zamparagii duglişi, din toataă lumea,
cuibaă riţi prin maă naă stire, ce nu ajung? Şi eu saă îînşir ataî tea şcoli: îîn Humuleşti, la Broşteni îîn crierii munţilor, îîn
Neamţ, la Faă lticeni, şi acum la Socola, pentru a caă paă ta voie saă maă fac, ia, acolo, un popaă prost, cu preoteasaă şi
copii; prea mult mi se cere! Acuş îîi spun mamei caă maă duc la caă lugaă rie, îîn Neamţ, ori la Secu. (…)IÎn sfaî rşit, ca saă
nu-mi uit vorba, toataă noaptea cea dinainte de plecare, paî naă s-au revaă rsat zorile, m-am fraă maî ntat cu gaî ndul, fel
şi chip, cum aş putea îîndupleca pe mama saă maă dea mai bine la maă naă stire; şi tocmai caî nd eram hotaă raî t a spune
mamei acestea, iaca şi soarele raă sare, vestind o zi frumoasaă , şi Luca Moşneagu, îînsuraă ţel de-al doilea, a caă rui
taî naă raă nevastaă avusese grijaă saă -l trezeascaă la timp şi saă -l pregaă teascaă de pornire... se şi aude strigaî nd afaraă : Gata
sunteţi? Haidem! caă eu vaă aştept cu caii îînhaă maţi. Mama atunci maă şi ia repede-repede la pornit, faă raă saă am caî nd
îîi spune de caă lugaă rie. Şi, scurtaă vorbaă , ne adunaă m, cu rudele lui Zaharia, cu ale mele, îîn ogradaă la moş Luca,
saă rutaă m noi maî na paă rinţilor, luaî ndu-ne raă mas bun cu ochii îînecaţi îîn lacrimi şi, dupaă ce ne suim îîn caă ruţaă ,
supaă raţi şi plaî nşi, ca vai de noi, Luca Moşneagu, harabagiul nostru, daă bici cailor, zicaî nd nevestei sale, care
îînchidea poarta dupaă noi: Olimbiadaă , ia sama bine de borta ceea! Caă ci nişte porci, spaă rgaî nd gardul îîntr-un loc,
se îînnaă dise îîn graă dina lui la paă puşoi. Era dimineaţaă , îîn ziua de Taă ierea capului lui Ioan Botezaă torul, caî nd ieşeam
din Humuleşti, şi fetele şi flaă caă ii, gaă tiţi frumos, ca îîn zi de saă rbaă toare, foiau prin sat îîn toate paă rţile, cu bucuria
zugraă vitaă pe feţe! Numai eu cu Zaharia, ghemuiţi îîn caă ruţa lui moş Luca, ne duceam surgun, dracului pomanaă , caă
mai bine n-oi putea zice.
- Rogu-te, maî naă mai tare, moş Luca, zic eu, saă nu se mai uite satul ca la urs la noi! Luca Moşneagu, îînsaă ,
maî na cum ştia el, caă ci smaî rţoagele lui de cai erau vlaă guiţi din cale-afaraă , şi slabi, şi ogaî rjiţi ca nişte maî ţi de cei
leşinaţi, nu zmei, cum zicea mama, care nu ştia cum saă maă urneascaă mai degrabaă din casaă .
- Fire-ar afurisit saă fie cine a mai desfiinţat şi catiheţiile cele, tocmai acum îîn vremea noastraă ! zise Zaharia
lui Gaî tlan, plin de naă duh, dupaă ce-am ieşit la drum, afaraă . Caî nd saă -ţi petreci şi tu tinereţea, apucaă -te de
caă rturaă rie; parcaă are omul zece vieţi! Tot umblaî nd noi din şcoalaă îîn şcoalaă , mai mult, ia, aşa de frunza
fraă sinelului, maî ine, poimaî ine avem saă ne trezim nişte babalaî ci gubavi şi oftigoşi numai buni de faă cut popi, ieşiţi
din Socola.
- Ce zici dumneata, moş Luca, despre unele ca aceste?
- Ce saă zic, dascaă le Zaharia; ştim noi cum vi-s formele? Eu trebuie saă vaă duc la locul hotaă raî t, şi, de-aici îîncolo,
cum v-a sluji capul. Hi, caă luţii tatei, saă ne îîntoarcem caî t mai degrabaă acasaă ! Cum auzeam noi pe moş Luca
pomenind cu drag de casaă şi caî nd mai vedeam cum raă maî n satele şi locurile frumoase îîn urmaă , şi tot altele
necunoscute se îînfaă ţişazaă îînainte-ne, supaă rarea noastraă creştea la culme! Pentru fiecare faî ntaî naă , paî raî u, vaî lcicaă ,
dumbravaă şi alte locuri draă gaă laşe ce laă sam îîn urmaă -ne scoteam caî te-un suspin adaî nc din piepturile noastre! Şi,
dupaă mintea ce-o aveam, neam fi îîntors îînapoi chiar atunci, de nu eram daţi îîn seama lui moş Luca, de care ne
ruşinam ca şi de paă rinţii noştri. Dupaă un scurt popas, faă cut la podul de la Timişeşti, de pe Moldova, pornim
îînainte spre Moţca şi suim îîncet-îîncet codrul Paă şcanilor. Apoi, din vaî rful acestui codru, mai aruncaă m, nemernicii
de noi, caî te-o caă utaă turaă jalnicaă spre munţii Neamţului: uriaşii munţi, cu vaî rfurile ascunse îîn nouri, de unde
purced izvoarele şi se revarsaă paî raiele cu raă pejune, şopotind tainic, îîn mersul lor neîîncetat, şi ducaî nd, poate, cu
sine multe-multe patimi şi ahturi omeneşti, saă le îînece-n Dunaă rea maă reaţaă !
- Ei, ei! maă i Zaharie, zic eu, coboraî ndu-ne la vale spre Paă şcani; de-acum şi munţii i-am pierdut din vedere, şi
îînstraă inarea noastraă este hotaă raî taă cine ştie pentru caî taă vreme!
- Cum ne-a fi scris de la Dumnezeu sfaî ntul, zise Zaharia, cu glasul aproape stins, ş-apoi raă mase dus pe
gaî nduri tot drumul, paî naă la Blaă geşti, peste Siret, unde ne-a fost şi masul îîn noaptea aceea. Dar vai de masul
nostru! Aici, pe prispa unui rotar, puţin de nu era saă raă maî nem chiori. De cu searaă şi paî naă dupaă miezul nopţii am
stat numai îîntr-o fumaă raie de baligi, ca la carantinaă , şi tot ne-au coşit ţaî nţarii.
- Aşa-i viaţa caî mpeneascaă , zise moş Luca, cioşmolindu-se şi îînvaî rtindu-se ca pe jaă ratic, de raă ul ţaî nţaă rimii.
Cum treci Siretul, apa-i rea şi lemnele pe sponci; iar vara te îînaă duşi de caă lduraă , şi ţaî nţarii te chinuiesc amarnic.
N-aş traă i la caî mp, Doamne fereşte! Halal pe la noi! Apele-s dulci, limpezi ca cristalul şi reci ca gheaţa; lemne, de-
ajuns; vara, umbraă şi raă coare îîn toate paă rţile; oamenii, mai saă naă toşi, mai puternici, mai voinici şi mai voioşi, iar
nu ca işti de pe caî mp: sarbezi la faţaă şi zbaî rciţi, de parcaă se hraă nesc numai cu ciuperci fripte, îîn toataă viaţa lor.
- Ştii una, moş Luca, zise Zaharia de la o vreme. Gaă inuşa-i spre asfinţit, rariţile de-asemene, şi luceafaă rul de
ziuaă de-acum trebuie saă raă saraă ; haidem saă pornim la drum!
- Caă bine zici, dascaă le Zaharie! parcaă ţ-a ieşit un sfaî nt din guraă ! Decaî t ne-om tot îînvaî rti şi cioşmoli pe iastaă
prispaă , mai bine saă scurtaă m din cale. Caă ci mare-i Dumnezeu, ne-a feri el de îîntaî mplaă ri! Şi aşa, luaî ndu-ne raă mas
bun de la gazdaă , care era tot afaraă culcat, pe altaă prispaă , plecaă m. Şi cum ieşim îîn şleah, paă rerea noastraă de bine:
îîntaî lnim caî ţiva oameni, cu nişte care cu draniţaă , mergaî nd spre Iaşi. Ne îîntovaă raă şim cu daî nşii, de frica laă ieşilor
din Ruginoasa, şi hai-hai, hai-hai, paî naă -n ziuaă , iacaă -taă -ne îîn Taî rgul-Frumos, unde-am şi îînjunghiat caî ţiva harbuji
îîntr-ales, de ne-am potolit, deocamdataă , şi foamea, şi setea. Apoi, dupaă ce s-au hodinit caii, am pornit îînainte,
spre Podu-Leloaie; şi de aici, tot îînainte spre Iaşi, mai mult pe jos decaî t îîn caă ruţaă , caă ci zmeii lui moş Luca se
muiaseraă de tot; şi ţaă ranii noştri, glumeţi cum sunt ei, ne tot şfichiuiau, îîn treacaă t, care dincotro, de ni-era mai
mare ruşinea de ruşinea lui moş Luca. Iar, mai ales, pe la asfinţitul soarelui, tocmai caî nd intram îîn Iaşi, pe
rohatca Paă curari, un flaă caă uan al dracului ne-a luat îîn raî s cum se cade, zicaî nd:
- Moşule, ia sama de ţine bine telegarii ceia, saă nu ia vaî nt; caă Iaşul ista-i mare şi, Doamne fereşte, saă nu faci
vro primejdie! Ataî ta i-a trebuit lui moş Luca, ş-apoi lasaă pe daî nsul! caî te parastase şi panaghii, toate i le-a
ridicat...
- I-auzi, maă i! Dac-ar şti el, chiolhaă nosul şi ticaă itul, de unde am pornit astaă noapte, ş-ar straî nge leoarba acasaă ,
n-ar mai daî rdaî i degeaba asupra caă işorilor mei! Ş-apoi doar nu vin eu acum îîntaî iaşi dataă la Iaşi, saă -mi dea povaă ţ
unul ca daî nsul ce raî nduialaă trebuie saă paă zesc. Patruzecile maî ne-sa de golan! Dacaă n-a stat oleacaă , saă -l îînvaă ţ eu a
mai lua de altaă dataă drumeţii îîn raî s! Vaă zaî nd noi caă ne iau oamenii tot peste picior şi pe moş Luca tulburat din
cale-afaraă , cum eram îîn caă ruţaă , ne acoperim peste tot c-un ţol, zicaî nd eu, cam cu sfialaă :
- Moş Luca, de te-a îîntreba cineva, de-acum îînainte, de ce trag caii aşa de greu, saă spui caă aduci nişte drobi
de sare de la Ocnaă , şi las' dacaă nu te-a crede fiecare!
- Ei, apoi?! Ştiutu-v-am eu caă şi voi mi-aţi fost de-aceştia? zise moş Luca, mergaî nd pe laî ngaă cai, plin de
naă duh; nu maă faceţi, caă ia acuş vaă ard caî teva jordii prin ţolul cela, de v-a trece spurcatul! Auzind noi ce ni se
pregaă teşte, ghiontitu-ne-am unul pe altul, chicotind îînnaă duşit, şi ca' mai ba saă zicem nici caî rc! IÎn sfaî rşit, dupaă
multe şfichiuiri ce-a primit moş Luca de la unii-alţii, cum e lumea a dracului, mergaî nd noi îîn pasul cailor, din
hop îîn hop, tot îînainte prin raă taă caă nile de pe uliţele Iaşilor, am ajuns îîntr-un taî rziu, noaptea, îîn cieriul Socolei şi
am tras cu caă ruţa sub un plop mare, undeam gaă sit o mulţime de daă scaă lime adunataă de pe la catiheţi, din toate
judeţele Moldovei: unii mai tineri, iar cei mai mulţi cu nişte taî rsoage de barbe caî t badanalele de mari, şezaî nd pe
iarbaă , îîmpreunaă cu paă rinţii lor, şi preoţi şi mireni, şi maă rturisindu-şi unul altuia paă catele! (cap.IV)