Você está na página 1de 77

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE LITERE ŞI ŞTIINŢE ALE COMUNICĂRII


DEPARTAMENTUL DE LIMBĂ ŞI LITERATURĂ ROMÂNĂ ŞI ŞTIINŢE ALE COMUNICĂRII

ANALIZA TEXTULUI
(SUPORT DE CURS)

Autor
Lector univ. Dr. Geta Moroşan

1
SUMAR

Pag.
Cap. I. TEXT / DISCURS 3
1. Textul
Definire, criteriile coeziunii textului 3
Textualitatea, Standardele textualităţii 5
2. Discursul 6
Definire, Caracteristicile principale 7
Relaţia text/discurs 9
Cap. II. PLANURILE DE REFERINŢĂ ALE TEXTULUI
1. Dimensiunea sintactică 10
2. Dimensiunea pragmatică 13
3. Dimensiunea semantică 19
Cap. III. CATEGORII SPECIFICE ALE ANALIZEI TEXTULUI
1. Categorii ale limbii şi categorii textuale 22
2. Unitatea textuală elementară: Propoziţia-enunţ 23
Cap. IV. TIPURI DE LEGĂRI ALE UNITĂŢILOR TEXTUALE DE BAZĂ 29
1. Construirea textuală a referinţei 30
2. Izotopia discursului 33
3. De la elipsă la implicit 35
4. Formele şi incidenţa conectorilor 38
5. Coerenţa textuală 41
6. Coeziunea textuală 43
7. Cotext / Context
Cap. V. PERIOADE ŞI SECVENŢE: UNITĂŢI COMPOZIŢIONALE DE BAZĂ
1. Perioada
2. Între perioadă şi secvenţă: descrierea
3. Structura secvenţei narative
4. Structura secvenţei argumentative
5. De la perioadă la secvenţa explicativă
CAP.VI.EXERCIŢII ŞI RĂSPUNSURI LA EXERCIŢIILE DE ANALIZĂ SECVENŢIALĂ

ANALIZA TEXTULUI

CAP. I. TEXT/ DISCURS

1. TEXTUL este definit ca o configuraţie lingvistică alcătuită dintr-o secvenţă de unităţi


(propoziţie sau un cuvânt) coerente din punct de vedere sintactico-semantic şi actualizate prin uz în
procesul comunicării. Textul este perceput şi delimitat în raport cu domeniile în care se utilizează
conceptul. Pentru istoric ori magistrat sensul primordial este acela de înregistrare, document, şi are

2
în vedere în special textele scrise. Pentru literat, textul este produsul unui autor şi obiect de
cercetare al istoriei literare, stilisticii sau poeticii. Un al treilea sens, dat intuitiv conceptului, e mai
larg şi mai puţin specific, textul fiind considerat, începând cu retoricile antice, ca o compoziţie
alcătuită conform anumitor reguli bine determinate. Rezultă astfel că textul poate fi conceput din
variate perspective: sintactică, semantică şi pragmatică.
▪ Din punct de vedere sintactic, textul este o secvenţă de unităţi lingvistice a căror
legătură se manifestă prin anumite particularităţi gramaticale apărute mai ales ca rezultat al
relaţiilor transfrastice. Legătura care asigură caracterul de tot unitar al unei asemenea secvenţe se
numeşte coeziune şi este considerată de majoritatea autorilor drept element definitoriu al
conceptului de text.
Criteriile coeziunii formulate de numeroşi cercetători sunt următoarele:
1. recurenţa – constă în repetarea integrală sau parţială a elementelor lexicale ori a
modelului sintactic. Uneori se asociază cu schimbarea clasei gramaticale, verbul putând fi reluat
printr-un substantiv :
Exemplu: L-am revăzut după 5 ani.
Revederea a fost plăcută.
2. paralelismul este înţeles în sens gramatical ca repetare a unor structuri sintactice, dar
completate cu elemente lexicale concrete noi.
3. parafraza constă în repetarea conţinutului exprimat însă într-o formă diferită. De
parafrază ţine şi o altă caracteristică a textului, şi anume posibilitatea acestuia de a fi rezumat.
4. pro-formele – în secvenţe de propoziţii este vorba de substituirea unor elemente
lexicale prin înlocuitori, forme scurte, fără sens propriu, cel mai adesea pronume. Există însă şi pro-
forme din alte clase, cum ar fi pro-verbele. Exemplele:

- El învaţă la filozofie.
Ea lucrează în laborator.
Amândoi se pregătesc pentru examen.
- Elevii şi-au scris compoziţiile.
Acestea au fost bine notate.
- Sebastian învaţă.
Nu o face cu plăcere.

5. Elipsa constă în repetarea unei structuri şi a conţinutului ei, omiţând-se unele elemente
de suprafaţă.
Exemplu: Alina se plimba gânditoare.
Se plimba gânditoare.

3
6. Timpul, aspectul, joncţiunea - se referă la inserarea în structura de suprafaţă a unor
semnale destinate să marcheze o relaţie între evenimente sau situaţii din lumea textuală: consecuţia
timpurilor, unitatea temporal-aspectuală.
7. Perspectiva funcţională a propoziţiilor se referă la ordonarea enunţului, astfel încât
secvenţa să arate importanţa sau noutatea ariei de conţinut.
8. Intonaţia, în textele orale este un semn al noutăţii sau importanţei conţinutului.
Exemplu: Vine azi.
Vineee! – marchează o atitudine afectivă, o stare emoţională.

Textul are din punct de vedere sintactic, dar şi semantic, autonomie şi caracter închis.
Delimitarea şi posibilitatea de segmentare a textului în micro- sau macro-structuri constituie
problemele esenţiale ale gramaticii textuale. Delimitarea este determinată, în principiu, de spaţiile
albe şi finale ale textului. Punctul este tot un mijloc de delimitare, dar nu este specific textului,
deoarece prin punct se marchează şi sfârşitul propoziţiei. În delimitare pot fi luate în considerare
eventuale elemente de reluare sau de paralelism cu implicaţii de conţinut, de exemplu formulele
iniţiale sau finale ale textului, mai ales în povestirea populară.
Pentru un text ştiinţific, delimitarea este reprezentată de expunerea obiectivului
demonstraţiei matematice când se foloseşte formula clasică: „ceea ce era de demonstrat”.
Segmentarea cunoaşte variaţii în text care poate fi divizat în fraze, dar şi în unităţi superioare ca
întindere, cum sunt: grupuri de fraze ordonate în paragrafe, secţiuni sau capitole. Există însă şi
texte alcătuite dintr-o singură propoziţie, cum ar fi ghicitorile, proverbele; pe de altă parte, chiar
tipologia prezintă, prin definiţie, o delimitare sau o segmentare, căci în unitatea textuală
fragmentele descriptive se izolează automat de cele narative. Conform anumitor critici şi restricţii
formulate privitor la criteriul coeziunii, acesta se dovedeşte adesea a avea o natură semantică şi nu
pur sintactică, întrucât nu se situează aproape niciodată în afara referirii la sensul unităţii.

▪ Din punct de vedere semantic, unitatea textului este asigurată de coerenţa sa, condiţie
care rezumă relaţiile semantice dintre componentele unui text. Deşi aspectele semantice ale teoriei
textului au fost mai puţin rezolvate decât cele sintactice, se conturează două condiţii fundamentale
pentru ca o secvenţă să fie considerată text:
1. propoziţiile care o formează trebuie să fie co-referenţiale, adică, să desemneze aceeaşi
realitate referenţială.
2. sensul global al textului să nu fie înţeles ca o sumă a semnificaţiilor unităţilor
constituente, întrucât acesta aduce întotdeauna un supliment de semnificaţie şi natura acestui plus
semantic nu poate fi satisfăcător formalizată.

4
Combinând criteriul sintactic şi semantic se constată că în interiorul textului există:
a) O ordine temporală care prezintă succesiunea morfologică a timpurilor verbale, după o
logică inductiv-deductivă determinată de sensurile gramaticale ale timpurilor verbale.
b) O ordine logică care priveşte sensul secvenţei, raporturile cauzale, conclusive, etc.
c) O ordine spaţială, ordinea liniară a propoziţiilor. Aranjarea spaţială e mai puţin evidentă
în limbajul standard, dar e specifică poeziei şi se află în legătură cu codul prozodic care determină
gruparea propoziţiilor în versuri/strofe sau în figuri sintactice.

▪ Din punct de vedere pragmatic, se are în vedere funcţia textului într-o situaţie
specifică când textul este văzut ca un text în acţiune. În această viziune, textul a fost definit ca o
unitate de limbaj în uz, accentuându-se astfel funcţia sa de actualizare a enunţului . Textul este
privit ca un enunţ în interiorul unui context comunicativ, realizat ca formă orală sau scrisă şi
constituit dintr-un cuvânt sau o secvenţă mult mai amplă de unităţi.
Punctul de plecare pentru această teorie este situaţia pragmatică în care se utilizează
textele. Acestea sunt construcţii lingvistice destinate să acopere sau să suplinească natura
tranzitorie a comunicării directe.
Lingvistica textului aflată la un moment de început al dezvoltării sale, a folosit termenul text
restrictiv, adică, relativ la o clasă particulară de structuri lingvistice, respectiv, secvenţe coerente şi
coezive orale şi scrise. Dar, excluzând altele, de exemplu conversaţia, termenul text trebuie rezervat
pentru enunţurile monologice orale, în care nu se schimbă vorbitorul, de exemplu discursul sau
povestirea, şi pentru enunţurile scrise sau tipărite în totalitate. Se recomanda ca folosirea
termenului text să fie restrânsă la construcţii lingvistice, excluzându-se referirea la produse audio-
vizuale ca filmele sau benzile desenate sau produse ale altor arte: muzica, artele plastice.

Textualitatea este proprietatea inerentă a textului. Ea însumează un ansamblu de


caracteristici formale, adică: sintactice, semantice şi pragmatice, care fac ca o configuraţie de unităţi
lingvistice să constituie un text. Studiile de teorie şi gramatică a textului au formulat câteva
standarde ale textualităţii pe care le situează la baza actualizării şi funcţionării textelor: coeziunea,
coerenţa,intenţionalitatea, acceptabilitatea, situaţionalitatea, intertextualitatea,
informativitatea.
1. Coeziunea – În teoria textului, coeziunea se defineşte ca ansamblul de trăsături care
asigură unitatea sintactică a textului, marcând legătura în secvenţa de unităţi lingvistice
(propoziţii/fraze). Sensul coeziunii include formarea gramaticală a frazelor, propoziţiilor şi
caracteristici precum recurenţa şi paralelismul, co-referenţa, elipsa, joncţiunea, pro-formele,
articolul.

5
2. Coerenţa – constituie o componentă esenţială în definirea textului. Este un ansamblu de
trăsături care asigură unitatea semantică a unui set de propoziţii/fraze, astfel încât acestea să
formeze un tot unitar din punct de vedere al semnificaţiei. Sensul coerenţei include relaţiile logice
dintre unitatea textului, cauzalitatea, gruparea termenilor pe clase, relaţii spaţio-temporale.
3. Intenţionalitatea – atitudinea emiţătorului, a celui ce produce textul în funcţie de care o
configuraţie dată a limbajului este realizată ca text coeziv şi coerent. Conform acestui principiu,
textul este un instrument în urmărirea unui plan utilizat pentru atingerea unui scop.
4. Acceptabilitatea – are în vedere atitudinea receptării textului care confirmă faptul că o
anumită configuraţie lingvistică este acceptată ca text dotat cu coeziune şi coerenţă. Ca şi
intenţionalitatea, acceptabilitatea are grade diferite de toleranţă în admiterea sau identificarea unui
text, în cazul în care contextul produce tulburări ale înţelegerii sau în care receptorul nu identifică
scopul emiţătorului producător de text.
5. Situaţionalitatea – subsumează factorii care fac un text relevant pentru o anumită
situaţie atât în comunicarea indirectă, despre elemente observabile, cât şi ca mediator în citirea
unei cărţi literare vechi despre evenimente care au avut loc într-o lume alternativă; de exemplu,
receptarea evenimentelor sau a situaţiilor din Iliada şi Odiseea.
6. Intertextualitatea – relaţiile existente între un text şi alte texte din experienţa anterioară.
7. Informativitatea – standardul care determină faptul că textul trebuie să transmită o
anumită cantitate de informaţii, în funcţie de numărul determinărilor posibile.

Relaţia text - discurs

În sens restrâns, termenul de discurs este în relaţie de complementaritate cu


termenul text. Această relaţie este însă înţeleasă diferit:
● discursul înglobează numai formele vorbite şi / sau dialogice ale limbii pe când textul
este domeniul formelor scrise şi / sau vorbite, monologice. În plus, discursul este definit ca o
unitate de nivel transfrastic, pe când textul poate fi constituit şi dintr-o singură unitate sintactico-
semantică, fără ca aceasta să aibă obligatoriu structura unei propoziţii:
Exemple: Intrare, Ieşire, Sfârşit.
● discursul este actualizarea textului. Dacă textul este o secvenţă structurată de expresii
lingvistice, discursul este un eveniment comunicativ manifestat printr-un comportament
lingvistic. Este relativ frecventă şi folosirea alternativă ca sinonime a termenilor text şi discurs.

CAP. II. PLANURILE (PERSPECTIVELE) DE REFERINŢĂ ALE TEXTULUI

6
Pentru familiarizarea cu reperele de analiză în funcţie de dimensiunile diferite ale textului,
prezentăm perspectivele propuse de H. Plett în cunoscutul său volum Ştiinţa textului şi analiza de
text:
Ca semn lingvistic, textul există pe trei planuri de referinţă:
- Relaţiile semn-semn (perspectiva sintactică)
- Relaţiile semn-interpret (perspectiva pragmatică)
- Relaţiile semn-obiect (perspectiva semantică)
Aceste planuri sunt singurele posibile astfel încât o semioză completă a textului este
reprezentată de sintactica textului, pragmatica textului şi semantica textului. Fiecare din aceste
dimensiuni semiotice constituie un alt obiect de studiu „text”. Sintactica textului îl prezintă ca
obiect formal-structural, pragmatica textului ca obiect comunicativ, semantica textului ca obiect
purtător de sens. În consecinţă, nici una din cele trei dimensiuni nu cuprinde toate aspectele
textualităţii, adică toate caracteristicile posibile de constituire a textului. Fiecare din aceste
dimensionări ale textului explicitează numai un anumit aspect relevant al acestuia. Totodată, o
izolare totală a uneia dintre dimensionările textului se dovedeşte imposibilă. O sintactică izolată
renunţă la realitatea semnului şi la cel ce îl utilizează, deci la semnificaţia comunicativă a textului. O
perspectivă numai pragmatică neglijează, de asemenea, combinarea elementelor textuale şi
conţinutul lor denotativ, iar unei perspective semantice izolate îi lipseşte relaţia structurală a
semnului şi includerea lui comunicativă în situaţii concrete de transmitere a textului. De aceea,
într-o analiză de text, dimensiunea semiotică aleasă trebuie privită doar ca factor de relevanţă
dominant. Celelalte dimensiuni sunt mereu prezente ca subdominante, mai mult sau mai puţin
restrânse, fără a putea fi excluse total.
Aşadar, „cele trei ramuri ale disciplinei reprezintă perspective ireductibile şi echivalente care
corespund celor trei dimensiuni obiective ale procesului semnalizat”. Sintactica, pragmatica şi
semantica textului sunt dimensiuni ale unei semiotici a textului sau ale unei ştiinţe a textului
integratoare, pentru că valorifică toate posibilităţile dimensionării textului. Obiectivul ei primordial
este textualitatea, adică condiţia constituirii textului ca unitate. Abia în al doilea rând ea se ocupă cu
textele izolate şi cu apartenenţa lor la grupuri de text, deoarece aceste forme de manifestare sunt
deductibile prin faptul că au textualitate.

A) DIMENSIUNEA SINTACTICĂ A TEXTULUI

În sens semiotic, sintactic înseamnă conexiunea semnelor cu alte semne. Această legătură
nu se face la întâmplare, ci respectă anumite reguli. Din puncte de vedere sintactic, un text este
format dintr-o înşiruire ordonată de semne lingvistice. Se efectuează o reducţie pragmatică a
semnului lingvistic. În acest caz, vorbitorul şi auditorul sunt eliminaţi din obiectul analizei
ştiinţifice ca fiind factori subiectivi. Pe de altă parte, este redusă şi latura semantică a semnului
lingvistic, adică conţinutul său de real şi veridic este neglijat. Cea care domină este semantica

7
intrastructurală. La rezolvarea problemei constituirii sintactice a textelor contribuie substanţial
definirea extensiunii, a delimitării şi a coerenţei.

a) Extensiunea sintactică a textului – problema extensiunii se referă la modul de a se


comporta al semnului lingvistic text faţă de alte semne lingvistice. După cum se ştie, semnele
lingvistice sunt sistematizate ca foneme (semnul sunet), morfeme (semnul cuvânt) şi sintagme
(semnul propoziţie). Cu excepţia fonemului, ele reprezintă unităţi structurale care rezultă din
combinarea unor unităţi mai mici, adică, morfemul din combinarea de foneme, sintagma din
combinarea de morfeme. Fonemul, morfemul şi sintagma pot fi deci localizate la nivele lingvistice
diferite care se clădesc unul pe celălalt, deci, vom vorbi despre nivel fonologic, nivel morfologic, şi
nivel sintactic. Fiecare nivel combinatoriu conţine deci unităţi lingvistice de mărimi diferite. Cea
mai mică unitate lingvistică structurală este fonemul, iar cea mai mare este propoziţia. Concluzia
care se impune ar fi aceea că textul ar fi o formă deosebită a combinaţiilor între semne deasupra
nivelului sintactic. Aşadar, putem vorbi şi de un al patrulea nivel, cel textologic. Din perspectiva
sintacticii semiotice, condiţia minimală pentru constituirea unităţii lingvistice text este simpla
combinare a două propoziţii. Orice unitate mai mică decât atât, este un text incomplet, respectiv, o
unitate lingvistică ce poate fi considerată sub aspect sintactic, morfologic sau fonologic. Depăşirea
acestei norme este posibilă însă în mod nelimitat.
Fiecare text conţine ca bază de constituire sintactică o extensie minimală de două propoziţii
corelate între ele. O extensie minimală nu este impusă. Textul este un macrosemn la care se
raportează toate celelalte semne lingvistice ca părţi de semn. Perspectiva o putem alege de la
semnul lingvistic cel mai mic spre text sau invers.

b) Delimitarea sintactică a textului. În privinţa delimitării, se poate pune întrebarea


dacă există din perspectiva sintactică adică a combinării semnelor, semnale care să marcheze
începutul şi, respectiv, sfârşitul textului. Răspunsul este negativ, căci, fiecare text poate, în
principiu, să fie mărit la infinit, prin adăugare la începutul sau sfârşitul lui a unui număr nelimitat
de semne parţiale.
Textul emic este un text care este determinat intern prin lipsa unor semne la începutul sau
sfârşitul lui care să facă trimitere la cele spuse mai înainte sau mai apoi.
Textul etic – când există caracteristici de delimitare transcendente textului;
Exemplu: titluri sau semnale postpuse : SFÂRŞIT,
iar la texte formulate oral, pauze sau situaţii deictice. Dacă aceste semne lipsesc, se vorbeşte de un
text emic. Dacă aceste semne sunt însă saturate în text, atunci este vorba de un text etic.

c) Coerenţa sintactică a textului. Cel de-al treilea moment şi totodată decisiv pentru o
definire sintactică a textualităţii, se referă la coerenţa elementelor textului, la ceea ce le ţine laolaltă.
Ceea ce a fost recunoscut în domeniul morfemului şi al propoziţiei, este valabil şi pentru text.
Combinarea de semne parţiale din care este constituit el nu este supusă unui procedeu de însumare

8
arbitrară, ci unor reguli combinatorii precise. În 1968, H. Isenberg, a întocmit o listă provizorie cu
elemente ale coerenţei. În această listă regăsim: elemente anaforice, selecţii ale articolului, ordinea
părţilor de propoziţie (topica), pronominalizarea, pro-adverbialele, poziţia accentelor principale în
propoziţie, intonaţia, emfaza, contrastul, relaţii cauzale între propoziţii înşiruite fără conjuncţii,
alternanţa. Dificultatea provine din faptul că lingviştii denumesc adesea diferit lucruri identice.
Astfel, se suprapun termeni ca anaforă şi pro-forme sau substituent şi thema, ei desemnând acele
semne în text care se referă la informaţii premergătoare în text. Faţă de acestea, expresii ca
substituenţi, kataphora, şi rhema se folosesc în legătură cu semne lingvistice care se raportează la
textul posterior. Substituendum şi substituens, thema şi rhema, se condiţionează reciprc.
Fenomenele gramatico-textuale desemnate de aceşti termeni şi de alţii asemănători, asigură
textualizarea propoziţiilor. O anaphoră de exemplu, are funcţia de a relua ceva deja exprimat
anterior. Privită din punct de vedere sintactico-semiotic, ea nu are autonomie textuală, ci depinde
de elemente semiotice ale textului precedent ei, elemente pe care le înlocuieşte. Printre elementele
textuale anaphorice, se află în general pronumele (personal, demonstrativ).
Alţi cercetători privesc pronumele numai ca pe o categorie şi îl situează printre pro-forme.
Astfel, ei deosebesc pro-nume, pro-adverbe şi pro-adjective şi înlocuitori de propoziţie. Printre pro-
nume ei enumeră, de exemplu: pronumele personal, demonstrativ, relativ; ca pro-adverbe, ei
privesc cuvinte ca: aşa, aici, acolo, atunci, de aceea; ca pro-verbe: a face; ca pro-adjectice: aşa şi, în
felul; ca înlocuitor de propoziţie, sintagme: aceasta, de aceea. Un alt nume pentru aceste elemente
este acela de conectori.
În legătură cu pro-formele, unii autori afirmă că pronumele are un inventar de caracteristici
semantice foarte redus şi că sarcina de a completa determinarea insuficientă a elementelor textuale
anaphorice îi revine contextului. Şi articolul poate servi drept anaphoră, şi respectiv, cataforă. S-a
constatat că, articolul hotărât ne trimite la o informaţie anterioară în text, iar cel nehotărât la una
posterioară. Însă, nu toate articolele hotărâte dintr-un text sunt relevante pentru gramatica
textului.
Dintre factorii de coerenţă, cei mai cunoscuţi sunt: tema şi rema. Tema desemnează
obiectul la care se referă un enunţ, iar rema desemnează conţinutul informaţional al enunţului
textual. Tema, care poartă articol hotărât, comunică un lucru cunoscut. Rema însă, însoţită de
articol nehotărât, mijloceşte de obicei informaţia nouă. Ambele noţiuni se suprapun aproximativ
celor discutate despre anaphoră / substitut şi cataphoră / substituent. Daneš intenţiona astfel să
răspundă la întrebarea cum pot fi constatate structuri de text cu ajutorul acestor concepte. În acest
scop, el stabileşte tema ca mărime referenţială în aşa fel, încât orice text şi părţile sale poate fi
privit ca o “succesiune de teme”; pornind de la această definiţie, el postulează patru tipuri de
„progresie tematică”:
1. Progresie lineară simplă – în acest caz rema întâiului enunţ devine tema celui de al doilea.

9
2. Progresie cu o temă constantă – o înşiruire de enunţuri conţine mereu aceeaşi temă căreia i
se corelează în fiecare enunţ câte o remă nouă.
3. Progresie cu teme derivate – există o ”hipertemă” din care sunt derivate teme parţiale.
4. Dezvoltarea unei reme divizate – există explicit, sau implicit, o temă dublă a cărei două sau
mai multe componente formează puncte de plecare pentru două sau mai multe progresii
parţiale independente.

Încercarea lui Daneš merită atenţie pentru că ea conţine un început de determinare


semiotico-sintactică a categoriei de text. Perspectiva semiotică a sintacticii cere pentru constituirea
unui text coerenţă între elementele ce-l condiţionează. Aceasta este asigurată intratextual prin
prezenţa explicită sau implicită a unor elemente de legătură care îndeplinesc rolul de a ne trimite la
cele spuse anterior sau posterior în text; astfel de elemente de legătură se numesc: anaforă,
substitut, themă, articol hotărât, pro-forme, pe de o parte, iar pe de altă parte: cataphoră,
substituent, remă, articol nehotărât. Ele fac ca textualitatea să însemne mai mult decât o simplă
însumare a unor clase de semne subordonate. Felul, întinderea şi distribuţia factorilor de coerenţă
sunt aspecte ale structurii care constituie premise pentru formarea categoriei de text.

B) DIMENSIUNEA PRAGMATICĂ A TEXTULUI

Din perspectiva pragmaticii, textul ne apare ca instrument de legătură între emiţător şi


receptor. Fiecare act comunicativ se compune dintr-o multitudine de factori determinanţi:
emiţător, receptor, etc.; dar emiţătorul şi receptorul ocupă o poziţie determinantă între factorii
comunicativi, dat fiind că abia prin prezenţa lor devine posibilă comunicarea. În felul acesta iau
naştere producerea şi receptarea textului. Ambele sunt schimbătoare într-un grad înalt. Cauza
acestui fapt trebuie văzută în condiţionarea istorică a receptivităţii şi productivităţii receptorilor,
respectiv, emiţătorilor umani. Spre deosebire de cei artificiali, nici un act de receptare a textului nu
este identic cu altul (câţi cititori atâtea lecturi).
Răspunzătoare de acest lucru sunt premisele comunicării, când externe, când interne.
Dintre cele externe, fac parte spaţiul, timpul şi situaţia actului de comunicare; dintre cele interne,
factorii biologici, psihologici şi sociologici ai receptorului, respectiv, emiţătorului. Luate
împreună, ele formează o reţea foarte complexă de factori determinanţi care condiţionează fiecare
act al receptării, respectiv, creării de texte. Aşadar, noţiunea pragmatică de text nu este statică.
Caracteristica ei constantă este mai degrabă dinamica procesuală; consecinţa: câţi receptori
atâtea texte.
Fiecare normă a textualităţii este o normă individuală. Aceasta înseamnă că, pentru
receptor, textul nu este niciodată acelaşi ca pentru cel care l-a produs şi invers, căci ambii aduc în
actul de comunicare premise diferite. Aşadar, dacă un text are un singur emiţător-producător şi un

10
singur receptor, atunci, din perspectiva pragmatică, există două texte şi anume: acel text care este
conceput într-un anume fel şi acel text înţeles într-un anume fel. Aceeaşi constatare rămâne valabilă
şi pentru cazul în care doi sau mai mulţi cititori sau auditori iau contact simultan sau în momente
diferite cu acelaşi text. La fel se întâmplă când autorul şi receptorul unui text sunt una şi aceeaşi
persoană, deoarece factorul- timp, prezent în momentul concepţiei şi în cel al receptării textului,
determină o diferenţă comunicativă.
Aceasta înseamnă că, din perspectivă pragmatică, nu poate fi niciodată complet încheiat
un anume fel de a fi al textului. Mai mult, textul ca “fenomen text” este potenţial deschis
permanent unor noi concretizări.

a) Extensiunea pragmatică a textului


Se consideră ca normă a textualităţii pragmatice ceea ce este recunoscut de către o societate
ca fiind constitutiv pentru text într-un anume loc, la un anume moment, într-o anumită situaţie. În
virtutea acestei norme pragmatice (în care norma individuală se suprapune peste cea socială), sunt
acceptate astăzi ca texte, pe lângă cele tradiţionale, următoarele categorii: ştirea de la radio, reţeta,
reclama, articolul de fond, referatul, reportajul de fotbal, biografia. Această normă pragmatică este
condiţionată istoric. De exemplu, diverse categorii de text considerate astăzi astfel, erau
necunoscute cu secole, ori chiar 1000 de ani în urmă, în timp ce altele, epopeea eroică, formula
magică, etc., schimbându-şi funcţia culturală sau pierzându-şi-o, au dispărut. Rezultă astfel că
norma textualităţii pragmatice este supusă schimbării permanente, schimbarea putând fi mai
lentă sau mai spectaculoasă.
Extensiunea pragmatică a textului are alte coordonate decât simpla conexiune sintactică
între semne. Deoarece textul este o unitate funcţional-comunicativă, întinderea lui pragmatică nu
mai este supusă unei norme cantitative minimale, ci numai scopului de comunicare. Şi un simplu
fonem, (O!), sau un singur morfem (Afara!), sau o singură propoziţie (Vremea este frumoasă.) pot
avea statut de text, dat fiind că ele satisfac condiţia funcţional-comunicativă numită şi strategică.
Astfel, pentru o categorie anume de receptori, într-un anume timp, într-o anume situaţie, aceste
texte comunică ceva. De exemplu:
O! – exteriorizare
Afara! – poruncă
Vremea este frumoasă. – o constatare
Aceste strategii de comunicare au fost studiate, descrise şi înmulţite de-a lungul timpului de
cercetători preocupaţi de acest aspect. În cadrul filozofiei limbajului, J.L. Austin a
formulat o binecunoscută teorie a actelor limbajului, pornind de la identificarea clasei
verbelor performative şi de la distincţia existentă între enunţurile constatative, caracterizate prin
valoare de adevăr. De exemplu, dacă comparăm următoarele enunţuri :

11
a) Alerg.
b) Mă scuz.
Ne punem întrebarea ce raporturi există între enunţul a) şi faptul de a alerga sau între
enunţul b) şi faptul de a se scuza.
În primul caz faptul că alerg este independent de enunţarea mea. În cazul b). din contra,
faptul că mă scuz depinde direct de enunţarea mea din b). Aşadar, distincţia
constatativ/performativ se reduce în ultimă instanţă la distincţia dintre a zice şi a face.
În structura oricărui act de vorbire Austin distinge trei tipuri de acte componente:
1. Acte locuţionare
2. Acte ilocuţionare
3. Acte perlocuţionare
Astfel, rostind un anume enunţ, vorbitorul emite anumite combinaţii de sunete, organizate
sub forma unor secvenţe de structuri morfosintactice, care transmit anumite semnificaţii lexicale şi
gramaticale (act locuţionar). Dar, în acelaşi timp exprimă o anumită intenţie comunicativă (act
ilocuţionar) şi urmăreşte realizarea unui anumit efect asupra interlocutorului (act perlocuţionar).
Componenta locuţionară constituie obiectul de studiu al gramaticii, cea perlocuţionară este
exterioară enunţului propriu-zis şi intră în sfera pragmaticii şi a teoriei acţiunii. Valoarea
perlocuţionară depinde direct de cea ilocuţionară cu care a şi fost identificat conceptul de act de
vorbire. De exemplu, rostind secvenţa lingvistică “Închide fereastra” , un vorbitor solicită
interlocutorului să efectueze o anumită acţiune, urmărind şi să-l determine să-i îndeplinească
solicitarea. Enunţul este unul de tip poruncă (exclamativ-imperativ) sau (act performativ exercitiv
direct – după Austin). Acelaşi mesaj poate fi formulat altfel: „Închide, te rog, fereastra.” – act
ilocutoriu performativ, exercitiv, de tip rugăminte. Sau : „Ai putea închide, te rog, fereastra? ”– act
ilocutoriu performativ exercitiv interogativ, rugăminte indirectă.

Austin delimitează diferite valori ilocuţionare:


a). Clasa verdictelor – în principal, în actele juridice, corespund unor verbe ca: a achita, a
condamna, a pronunţa, a decreta, a clasa, a evalua, etc.
b). Clasa exercitivelor – corespund unei alte forme de judecată, aceea care se efectuează
asupra a ceea ce ar trebui făcut mai degrabă decât asupra a ceea ce există : a destitui, a comanda, a
ordona, a lăsa moştenire, a ierta, etc.
c). Clasa promisivelor – obligă locutorul să adopte o anume atitudine sau să efectueze o
anumită acţiune: a promite, a face legământ, a garanta, a paria, a jura că, etc.
d). Clasa comportativelor – implică o atitudine sau o reacţie faţă de conduita sau de situaţia
celorlalţi: a se scuza, a mulţumi, a compătimi, a brava, a critica, etc.
e). Clasa expozitivelor – utilizate în actele de expunere: a afirma, a nega, a postula, a
remarca, etc.

12
Dintre numeroasele clasificări propuse pentru actele ilocuţionare este preferată însă cea a
lui J.R.Searle:
1. Acte reprezentative – acte ce exprimă angajarea emiţătorului faţă de adevărul
propoziţiilor asertate.
Exemplu: E frumos afară.
2. Acte directive – acte ce exprimă încercarea emiţătorului de a determina pe receptor să
facă o anumită acţiune.
Exemplu: Deschide fereastra!
3. Acte comisive – exprimă angajarea emitătorului de a efectua o anumită acţiune.
Exemplu: O să-ţi aduc mâine cartea.
4. Acte expresive – acte ce exprimă o anumită stare psihică sau o atitudine determinată de
o proprietate sau o acţiune a emiţătorului sau a receptorului.
Exemplu: Îţi mulţumesc pentru flori.
5. Declaraţive – acte prin intermediul cărora se realizează o anumită stare de fapt şi a
căror performare reclamă un anumit cadru instituţional.
Exemplu: Vă declar căsătoriţi.
Este evident că forţa ilocuţionară a unui text depinde de contextul (adică situaţia de
enunţare sau situaţia comunicativă), în care este performat. Pe de altă parte, este la fel de evident că
textele sunt polifuncţionale din punct de vedere pragmatic, deşi o anumită strategie (un anumit rol
ilocutiv) predomină.
În concluzie, extensiunea pragmatică a textului are ca unitate de măsură unitatea
funcţională de comunicare. Aceasta ia naştere prin dominarea unei strategii textuale sau a unui rol
ilocutiv. De exemplu: verdict, anunţ etc. Celelalte roluri sunt subordonate funcţionalităţii acesteia.
În totalitatea lor, rolurile ilocutive formează o gramatică a acţiunilor lingvistice care se suprapune
peste gramatica enunţurilor lingvistice.

b) Delimitarea pragmatică a textului


Poziţia pragmatică se poate rezuma astfel: un text începe sau se încheie atunci când
emiţătorul şi/sau receptorul îl declară ca început sau încheiat. Limitele textului sunt marcate aşadar
printr-o întrerupere dublă a comunicării; problema care se ridică este unde trebuie să intervină o
astfel de întrerupere. De regulă, cercetarea se mulţumeşte cu indicaţia că avem la dispoziţie o
multitudine de semnale tradiţionale (semne megapragmatice) cum ar fi:
1. Semnale la/de început : incipit, o formulă de salut: Stimate domnule X, titlul.
2. Semnale de final : sfârşit, amin, cu stimă, etc.
Asemenea caracteristici de delimitare au caracter de topi, adică s-au încetăţenit prin
convenţie. Tot un obicei pragmatic este şi atunci când textele orale sunt limitate la ambele capete
prin pauze mai mari în vorbire, iar textele scrise prin spaţii mari, libere între rânduri. De fiecare
dată se semnalizează astfel începutul şi, respectiv, sfârşitul comunicării.

13
Problema delimitării textului se clarifică dacă este pusă în legătură cu noţiunea de unitate
funcţională comunicativă. Conform acesteia, sarcina de a delimita textul nu este îndeplinită de
simplul fapt al începerii exprimării lingvistice. Delimitarea este realizată numai când există un
scop comunicativ bine conturat. Ori, asta nu se întâmplă cu necesitate la orice întrerupere a
vorbirii sau la orice schimbare de vorbitor.
Convenţiile de semnalizare sunt adesea legate de categoria de text. Astfel, un text care
începe cu o formulă de adresare şi se încheie cu una de salut poartă trăsătura unităţii funcţionale
numită scrisoare.
De exemplu:
- o poantă şi o morală sunt indicii că s-a încheiat scopul comunicativ al unei glume,
respectiv, fabule.
- ridicarea cortinei, iluminarea scenei şi prologul ca semne că va urma o unitate
comunicativă dramatică de o întindere limitată.
Exemplul dramei ne mai dezvăluie încă o trăsătură pragmatică a textelor. Textele posedă, în
afară de limite externe, şi limite interne; de exemplu: în teatru, împărţirea în acte şi scene. Astfel de
delimitări interne secţionează textul în unităţi comunicative parţiale care se clădesc ierarhic una
peste alta. Ele sunt conturate în funcţie de diversele categorii de text, astfel că nu pot fi schimbate
oricând şi oricum.
Exemplu : structurarea în acte şi scene care nu poate fi transpusă asupra capitolelor,
subcapitolelor şi alineatelor din roman, cu excepţia cazului când avem de-a face cu o formă
dramatică de roman.
Nici unităţile strofice din lirică nu pot fi schimbate oricând cu uzanţele delimitatoare
dramatice sau epice. Motivul acestor diferenţe trebuie văzut acolo unde fiecare specie de text
reprezintă o unitate comunicativă specifică cu un potenţial specific de roluri ilocutive.
O delimitare pragmatică a textului se produce printr-o întrerupere dublă a comunicării.
Aceasta poate fi marcată prin semnale metapragmatice la începutul şi la sfârşitul textului. Criteriul
orientativ este însă unitatea funcţiei comunicative. Ca motivaţie a constituirii textului, ea este
totodată şi condiţie a posibilităţii delimitării ei externe şi interne. Orice delimitare a textului este
supusă unor normări stricte, specifice speciilor de texte.

c) Coerenţa pragmatică a textului


Din punct de vedere sintactic, textele se constituie când componentele lor sunt legate între
ele pe baza unor reguli conexionale. În pragmatică, motivul primordial al constituirii textului nu îl
formează combinarea liniară a semnelor, ci actul textualizătii, respectiv, actul receptării textului.
Subiectul emiţător sau receptor este cel care pune baza unităţii şi coeziunii textului. Această
constatare este importantă pentru că există texte cărora cu greu li se pot atribui trăsături de

14
coerenţă. Dar, de exemplu, poate fi suficient, pentru moment, faptul că autorul, din perspectiva lui
comunicativă, a declarat aceste rânduri ca fiind text. Deci, între rândurile respective el vede o
legătură.
Se pune întrebarea dacă această legătură este prezentă şi pentru receptor. Dacă receptorul
se intercalează ca decodor în procesul comunicării textuale, atunci el va completa lacunele în
coerenţă din repertoriul său comunicativ. Prin urmare, el va crea liniaritatea completă a
elementelor lingvistice şi va fundamenta astfel o textualitate pragmatică. Spunând pragmatic,
spunem comunicativ, iar aceasta înseamnă că structura de adâncime poate fi schimbată în principiu
dacă, în actul de comunicare, sunt aduse orizonturi ale experienţei de viaţă diferite. Este adevărat că
există o anumită limită a variabilităţii. Aceasta este contextul lingvistic.
Analiza deosebeşte două tipuri de completări ale textului:
Primul tip se poate clădi pe implicaţiile textului, având la bază „contextul textual”. Din
contra, al doilea tip care face uz de „contextul situativ” se bazează pe aşa-numitele
presupoziţii. În timp ce explicarea implicaţiilor din text are loc în dimensiunea lor intra-
lingvistică (sintactica textului), cea a presupoziţiilor are loc în cadrul situaţiilor comunicative şi a
datelor ei, adică: emiţător, receptor, cod, canal.
Prin termenul „presupoziţie”- denumim toate felurile de premise implicite, recunoscute,
care sunt formulate de vorbitori când aceştia efectuează, sau vor să efectueze, un act comunicativ
reuşit din punct de vedere ilocutiv. Emiţătorul şi receptorul trebuie să dispună de un potenţial
comun de presupoziţii pentru ca un act comunicativ să poată reuşi. În caz contrar, intervine aşa-
numita „diferenţă comunicativă”; un caz exemplificativ ar fi convenţiile încheiate între state cu
orânduiri sociale diferite. Există adesea pericolul ca astfel de acte să fie interpretate diferit, căci
interpretând, părţile participante pot asocia diferitele noţiuni (democraţie, autodeterminare), cu
premise ideologice diferite, care nu pot fi deduse nemijlocit din text. Explicaţia lingvistică a acestui
fenomen este aceea a unei „polisemii ideologice” şi a unor divergenţe în receptare.
În general, despre importanţa comunicativă a presupoziţiilor se poate spune: cu cât un text
este mai dependent de presupoziţii, cu atât posibilitatea decodării lor este mai mare. Presupoziţiile
au o importanţă deosebită pentru formarea textului în general şi pentru coerenţa textului în special.
Deoarece presupoziţiile, ca de altfel întregul act al comunicării prin text, presupun cunoştinţe
despre realitatea extralingvistică, adică despre obiectul de referinţă, pragmatica textului nu ajunge
prea departe fără semantica textului. Reciproca acestei relaţii de condiţionare este şi ea valabilă.
Coerenţa pragmatică a textului depinde de persoana emitentă sau receptoare, participantă la
comunicare; aceasta completează (substituie) pe baza unor cunoştinţe anterioare (presupoziţii)
lacunele existente în text şi creează astfel un text coerent. Această coerenţă pragmatică există la
nivelul unei structuri de adâncime. Variabilitatea interpretărilor posibile creează coerenţe şi texte

15
diferite între ele. Noţiunea pragmatică de coerenţă arată clar că textul este un fenomen procesual
ce are etape evolutive diferite.

C) DIMENSIUNEA SEMANTICĂ A TEXTULUI

Din perspectiva semanticii, textul apare ca semn care ne indică un desemnat. În ceea ce
priveşte desemnatul, textul (cu toate semnele) exercită o funcţie de locţiitor, ceea ce înseamnă că
prin prezenţa semnului apare şi obiectul desemnat. Locul esenţial al apariţiei sale, ne dă indicii
asupra conţinutului de adevăr al unui text. Se disting îndeobşte două feluri de conţinut: conştiinţa
şi realitatea senzorială.
Ca fenomen al conştiinţei, semnul text are un sens designator (mental), iar ca fenomen al
realităţii din ecuaţie, unul denotativ (empiric). Relaţia dintre desemnat şi denotat, şi dintre aceştia
doi şi semnificant, este greu de precizat. Depinde care model al cunoaşterii şi al realităţii este pus
la baza semiozei. Un model pozitivist al realităţii va pune acord pe posibilitatea de a verifica
senzorial un enunţ textual şi nu va atribui nici un denotat acelui semn care nu îndeplineşte această
cerinţă, aruncându-l în zona presupunerilor, al minciunii, al simplei literaturi. Dimpotrivă, o
concepţie idealistă asupra realităţii refuză un astfel de obiectivism şi declară conştiinţa ca măsură
unică a realului. O a treia posibilitate este cea socio-comunicativă, în care punctul de referinţă al
semnului text este determinat de normele comunicării sociale; altfel spus, pragmatica semnului
determină semantica lui.
În relaţie cu cele trei modele de conţinut ale textului, s-au stabilit trei noţiuni diferite despre
adevăr: una facticistă, una logică şi una comunicativă. Prima noţiune despre adevăr îşi fixează
confirmarea celor enunţate în obiectul desemnat, cea de-a doua în concludenţa argumentativă a
şirului de semne, cea de-a treia în situaţia de comunicare. Acestei triade îi corespunde o semioză
triplă a textului: cea semantică (în sens restrâns), cea sintactico-sematică şi cea pragma-
semantică.
Cea mai cuprinzătoare este cea pragma-semantică, ea postulând un sistem socio-
comunicativ de norme referenţiale sau, astfel spus, un model al realităţii care este activat la fiecare
transmitere de text. Nu este statică, ci este capabilă să evolueze. Acest fapt se observă, printre altele,
şi prin faptul că textele se învechesc, adică pierd din „realitate”, pentru că modelul realităţii pe care
se bazează este schimbat de unul mai progresist, sau din situaţia inversată: unele texte (de exemplu
cele ştiinţifico-fantastice) au devenit azi mai pline de” realitate” decât la vremea conceperii lor.

16
a) Extensiunea semantică a textului
Sub aspect semantic, extensiunea textului nu se stabileşte după o anumită unitate de
lungime, ci este determinată de către unitatea „obiectelor şi situaţiilor” denotate. Aceasta înseamnă
că , de exemplu, notaţia ”ieşire” scrisă pe o uşă este la fel de bine text ca şi descrierea unui tablou
sau un reportaj despre o expediţie în Himalaia.
Acelaşi lucru se poate spune despre textele medicale, juridice, sociologice, pentru că unitatea
întinderii textului este asigurată de identitatea referentului (medical, juridic, sociologic...). Unitatea
referenţială a textului poate fi formulată ca un fel de tematică a textului. Tematica formează
baza semantică a unui text sau a unei unităţi textuale mai mari.
Fiecare temă se descompune, la rândul ei, într-o serie de teme parţiale, facultative.
Din perspectiva semanticii textului, avem de-a face cu un text atunci când el explicitează o
temă, respectiv o ierarhie de teme şi subteme „compatibile” (adică cele care se acordă sub aspectul
anumitor trăsături referenţiale). Uneori tema şi titlul unui text sunt identice în formulare, dar asta
nu în mod obligatoriu, căci titlurile pot fi şi nerelevante pentru tematica textului. Toate afirmaţiile
concrete ale textului trebuie să poată fi considerate ca deduse/derivate din tema textului. În felul
acesta, un text poate fi analizat ca o arborificaţie de explicaţii deductive; vârful arborelui este tema,
iar baza, enunţul. Un text se întinde până acolo unde o temă se potriveşte cu enunţurile concrete.
De asemenea, subtextul acoperă doar domeniul de valabilitate al unei subteme.
Concluzie: extensiunea semantică a textului se defineşte după unitatea referenţială a
elementelor lingvistice. Acestea sunt subsumate unei teme a textului şi, eventual, mai multor
subteme facultative. Tema şi subtemele formează baza constituirii textelor şi subtextelor. Realizarea
lor are loc prin expansiunea semantică, adică printr-o derivare concretă a temei.

b) Delimitarea semantică a textului


Din punct de vedere semantic, un text este limitat de unitatea referinţei tematice. Aceasta
înseamnă că odată cu schimbarea temei are loc şi o schimbare de text. O astfel de situaţie apare
când cea de-a doua temă nu este legată de nici un moment semantic al primei teme.
Mai există şi posibilitatea ca o temă să fie anunţată înainte de începerea textului, să apară
abia la sfârşitul textului (de exemplu în morala finală a unei fabule) sau să fie inclusă într-o formulă
de tranziţie (de exemplu: “Am încheiat această temă şi ne orientăm spre următoarea…”). Acestea
sunt caracteristici delimitative, care au un statut metasemantic.
Concluzie: Delimitarea semantică a textului se orientează după unitatea referinţei tematice.
Schimbarea temei înseamnă deci schimbarea textului. O astfel de schimbare poate fi semnalată prin
expresii metasemantice (titlu, alineate, formule de tranziţie...). Limitele semantice ale textului pot
dar nu trebuie neapărat să coincidă cu cele de tip sintactic sau pragmatic.

17
c) Coerenţa semantică a textului - se referă la „compatibilitatea anumitor trăsături
referenţiale în înşiruirea de semne lingvistice” (H. Plett,p. 113). În cazurile fără probleme, această
identitate de referinţă este dată de repetarea unui anumit segment de text:

(1) Socrate a fost profesorul lui Platon. Platon, la rândul sau, a fost profesorul lui
Aristotel.

Repetarea se referă aici la una şi aceeaşi persoană. Dar, când intervin mai mulţi
semnificanţi care denotează acelaşi obiect / situaţie, problema devine mai complexă:

(2) Socrate a fost un atenian. Posteritatea ştie despre el că a activat acolo toată viaţa
ca filozof. De soţul Xantipei însă nici nu a luat notă.

Semnificanţii care denotează acelaşi „obiect” sunt: Socrate, atenian, el, filozof, soţul.
Între aceste segmente lingvistice (lexeme) există, se pare, o concordanţă, altfel nu ar putea să apară
unul în locul celuilalt denotând aceeaşi persoana. Exista o mulţime de trăsături semantice în
comun acestor lexeme, care le asigură statutul coreferenţial. Pronumele are gradul de generalitate
cel mai mare: [+ singular], [+ masculin], trăsături comune tuturor lexemelor luate în consideraţie,
în timp ce numele propriu Socrate are gradul cel mai extins sub aspectul trăsăturilor semantice
implicate, preia cu alte cuvinte, toate trăsăturile semantice ale lexemelor coreferenţiale cu el. De
aici se poate deduce, sub aspectul semanticii referenţiale, că numele propriu reprezintă tema
textului, din care derivă toate celelalte elemente coreferenţiale. Sub aspectul însă al secvenţialităţii
( distribuţiei) textului, coerenta lui semantică are nevoie de reguli ale semanticii relaţionale
(semiotico-sintactice). Aceste reguli sînt cu atât mai necesare în situaţia textelor ce prezintă o
coreferenţialitate deficientă:

(3) Erich îi face reproşuri lui August, August, la rândul lui, lui Erich. El pare ca vrea sa
înceapă o cearta.

Nu se înţelege la care dintre cele doua persoane enunţate în text face referire pronumele
el – la Erich sau la August. În lipsa unor explicitări semantice din partea emiţătorului (prin
introducerea unor substituţi specificatori: cel din urma sau cel dintâi, acesta sau acela), receptorul
se vede obligat sa adauge textului presupoziţiile sale dictate de cunoaşterea situaţiei de
comunicare. Coerenţa semantică va depinde, aşadar, de contextul comunicativ. Devine astfel, din
nou, evidentă conjugarea dimensiunilor semantică si pragmatică.

18
Concluzie: „Coerenţa semantică a textului este condiţionată de coreferinţa unităţilor
textuale (adică de referinţa denotativă identică). Coreferinţa poate fi descrisă cu ajutorul
trăsăturilor semantice. Ea se extinde, de la caz la caz, de la identitatea totală până la cea
parţială, ba chiar la o similitudine minimală între mulţimile de trăsături. Calitatea coerenţei
unui text va fi apreciată în concordanţă cu acestea. Dacă e vorba de o coreferinţă implicită,
atunci ea trebuie să devină clară partenerului comunicării. Această activitate presupune din
partea lui un model al realităţii concrete, care reprezintă variabila pragmatică a unui astfel de
procedeu” (Plett, p. 115).

CAP. III. CATEGORII SPECIFICE ALE ANALIZEI TEXTULUI

1. Categorii ale limbii şi categorii textuale


Solidarităţile sintactice între unităţile limbii au o incidenţă foarte limitată. Îndată ce este
depăşită limita frazei şi se intră în domeniul transfrastic, apar alte sisteme de conexiuni, care nu
corespund criteriilor sintactice, ci ţin de mărcile şi instrucţiunile relaţionale, cu incidenţă pe o
distanţă mai scurtă sau mai lungă. Aceste conexiuni textuale au două proprietăţi esenţiale:
- „Se bazează pe ocurenţa mărcilor instrucţionale cu funcţia convenţională de a semnala
destinatarului că o anumită unitate trebuie să fie înţeleasă în cadrul relaţiei pe care o întreţine cu o
unitate sau alta” ( Michel Charolles);
- „Sunt capabile să funcţioneze pe distanţă lungă şi nu intră în scheme prestabilite, fapt
care face ca discursul, spre deosebire de frază, să fie o entitate cu structură deschisă” (id.) 1
Sarcina lingvisticii textuale este să definească marile categorii de mărci care permit
stabilirea conexiunilor ce închid sau deschid segmente textuale mai mult sau mai puţin întinse.
Aceste mărci coincid doar parţial cu categoriile morfo-sintactice definite în cadrul lingvisticii limbii.
Cum coerenţa textului nu este rezultanta faptelor din domeniul gramaticii, domeniile textului şi
morfo-sintaxei sînt diferite şi destul de independente. Acest „decalaj” între categoriile gramaticii şi
cele ale lingvisticii textului se explică prin faptul că demersul tradiţional al limbii este un demers
frastic al gramaticalităţii enunţurilor, ca urmare categoriile sale se sprijină pe criterii morfo-
1
Michel Charolles, Les plans d’organisation du discours et leurs interactions,1993. p301-304, apud Jean-Michel Adam,
Lingvistica textuală, Institutul European, 2008, p74

19
sintactice. Ca urmare, lingvistica textului trebuie să elaboreze concepte specifice şi să
definească clasele de unităţi „intermediare între limbă şi text”. Noile cercetări au
subliniat importanţa, pentru lingvistica textuală, a definirii claselor de unităţi şi a tipurilor de
conexiuni proprii textului. Astfel, este evident că trebuie, de ex., să se facă distincţie între
conjuncţiile coordonatoare (dar, iar, însă, ci, sau, şi, deci, ori, nici, căci) şi clasele textuale de
conectori. In momentul în care se trece de la o categorie la alta, cadrul se schimbă, iar clasificările
se schimbă şi ele. Prin complexitatea funcţionării lor, conectorii joacă un rol important la mai
multe nivele ale textului, în timp ce organizatorii sînt limitaţi numai la nivelul propoziţiei şi al
perioadei. Acelaşi fenomen se întâmplă şi în cazul clasei morfologice a pronumelui, de îndată ce
trecem la nivelul textului. Pronumele de persoana a III-a (el/ei, ea/ele) trebuie să fie (re)clasate în
domeniul reluărilor, împreună cu demonstrativele, cu anumite nedefinite şi cu unele grupuri
nominale definite, în timp ce primele două persoane trebuie puse în relaţie cu posesivele şi cu
modalizatorii, cu clasa deicticelor şi cu ansamblul domeniului enunţiativ.

2. UNITATEA TEXTUALĂ ELEMENTARĂ: PROPOZIŢIA – ENUNŢ

2.1. Propoziţia-enunţ ca propoziţie enunţată


Este unitatea minimală adoptată de Jean-Michel Adam (op.cit., p.121), pentru a sublinia
faptul că este vorba de produsul unui act de enunţare: este enunţată de către un enunţător la
adresa unui destinatar-interpretant cu valoare de co-enunţător. Decide să o numească „propoziţie”
pentru a evidenţia că este vorba în acelaşi timp de o micro-unitate sintactică şi o micro-unitate de
sens. Din propoziţia clasică, lingvistul va păstra legătura dintre obiectul discursului („subiect” sau
„temă”) şi ceea ce se spune despre el cu ajutorul (enunţ verbal) sau nu (enunţ nominal) al unui
predicat verbal.
In demersul demonstrativ al lui J.M. Adam, orice propoziţie-enunţ comportă trei
dimensiuni complementare, la care se adaugă faptul că nu există enunţ izolat: chiar dacă apare
singur, un enunţ elementar răspunde la unul sau mai multe alte enunţuri şi/sau cheamă unul sau
mai multe alte enunţuri ca răspuns sau ca o simplă continuare. Această condiţie de legare este
determinată în mare parte de ceea ce se numeşte orientarea argumentativă a enunţului. Cele trei
dimensiuni complementare ale oricărei propoziţii enunţate sunt: dimensiunea enunţiativă, ce
îşi asumă un conţinut referenţial şi îi dă o anumită potenţialitate argumentativă, care îi
conferă o forţă sau valoare ilocuţionară, mai mult sau mai puţin identificabilă.
Modalizarea enunţiativă, lucrată în profunzime de argumentaţie, explică diversitatea
extremă a realizării acestei valori ilocuţionare a enunţurilor. De exemplu, A felicita poate fi la fel
de bine redat printr-un enunţ monorem cu valoare de simplu act expresiv: Bravo!, sau printr-un

20
enunţ performativ mai formal, fie sub forma unui enunţ verbal: Vă felicit!, fie sub cea a unui enunţ
nominal: Felicitările mele! (însoţind o strângere de mână sau o mişcare a capului). La aceasta se
adaugă faptul enunţiativ că un Bravo!, modulat de un anumit ton şi/sau de o expresie a chipului,
poate deveni un enunţ ironic şi un blam în loc de un compliment (decalajul dintre enunţ şi context
– o stângăcie sau o gafă, de exemplu, - face posibilă o astfel de interpretare). Asumarea enunţiativă
sau punctul de vedere ne permite să arătăm dedublarea polifonică proprie ironiei: locutorul (L) se
disociază de un punct de vedere (felicitare) al unui enunţător (E1), pus în scenă de propria sa
vorbire, în timp ce se asociază unui punct de vedere 2 (reproş) al unui enunţător E2.

2.2. Asumarea enunţiativă a enunţurilor


Gradul de asumare enunţiativă a unei propoziţii poate fi marcat printr-un număr foarte
mare de unităţi ale limbii. Dintre acestea enumerăm următoarele mari categorii:

- Diferitele tipuri de discursuri raportate: discurs direct, discurs indirect şi discurs


narativizat, discurs indirect liber şi discurs direct liber.
- Indicaţiile unui suport de percepţii şi de gânduri raportate: efecte de puncte de
vedere sprijinite pe o focalizare perceptuală de tipul a vedea, a auzi, a simţi, a atinge, a gusta, sau
pe o focalizare cognitivă de tipul a şti sau gândire reprezentată.
- Indicaţiile de cadru mediator; mărci: precum, potrivit, după, conform şi pentru,
modalizare printr-un mod verbal (de ex., condiţionalul optativ), alegerea unui verb de atribuire a
vorbirii, de ex., a pretinde, se pare, reformulări de tipul: de fapt, în realitate, şi chiar; în orice caz
etc.
- Fenomenele de modalizare2 autonimică: orice enunţ sau fragment de enunţ meta-
enunţiativ care, într-o buclă reflexivă a vorbirii asupra faptului de a vorbi, manifestă neclaritatea şi
inexactitatea cuvintelor. Nişte simple ghilimele sau italice pot semnala inserţii ale alterităţii. Se
poate vorbi de modalizare autonimică atunci când se manifestă non-coincidenţa discursului cu el
însuşi („cum se spune”, „pentru a folosi un termen filozofic”), non-coincidenţa între cuvinte şi
lucruri („ca să spunem aşa”, sau „mai bine spus”, „nu găsesc cuvântul”), non-coincidenţa
cuvintelor cu ele însele („în sens etimologic”, „în ambele sensuri ale termenului”) sau non-
coincidenţa interlocutivă („daţi-mi expresia”, „cum obişnuieşti tu să spui”).
- Indicii de persoane: de la pronume şi adjective pronominale posesive ca mărci ale
persoanei (cartea mea/ta/sa/noastră/voastră), de la invocarea unei fiinţe absente sau a unui
lucru, până la numele de calitate.
2
Modalizare = desemnează atitudinea subiectului vorbitor cu privire la propriul său enunț. Termenul cunoaște două
accepții: 1). Modalizare = enunțare; 2). Modalizarea este una din dimensiunile enunțării care le integrează pe celelalte,
în particular dimensiunea referențială (v. P. Charaudeau); ea constituie pivotal în măsură să explice poziția subiectului
vorbitor în raport cu vorbitorul, cu el însuși și cu enunțarea sa.

21
- Deicticele spaţiale şi temporale care comportă o referinţă absolută (precisă sau
vagă) sau o referinţă relativă la cotext (anaforică) sau la context (situaţională). Înglobând clasa
ambreiorilor, această categorie foarte largă este formată din elemente care fac referire la situaţia în
care este produs enunţul: adverbe (ieri, mâine, aici, azi), grupuri nominale (în dimineaţa asta,
deschideţi uşa aceea), grupuri prepoziţionale (peste zece minute), adjective (săptămâna trecută),
unele pronume (el se gândeşte la mine), anumiţi determinanţi (sosirea mea).
- Timpurile verbale corespund diferitelor tipuri de reperaj în raport cu poziţia
enunţătorului şi se repartizează pe diferite planuri de enunţare. De ex., opoziţia dintre prezent şi
condiţional sau cea dintre prezentul adevărului general şi cuplul imperfect-perfect simplu.
- Modalităţile: modalităţi sintactico-semantice majore - de ordinul tezei:
aserţiune şi negaţie; - de ordinul ipotezei: reale (Dacă ştiţi să spargeţi un ou, ştiţi să faceţi o
prăjitură) sau ficţionale (Dacă focurile din noapte ar face semne desigur/ frica ar fi un râset şi
angoasa o iertare); - de ordinul hipertezei: (exclamaţie). Modalităţi obiective (a trebui, a fi
nevoie...), intersubiective (imperativ, interogativ, a trebui (tu/voi) a putea...), subiective (a
vrea, a gândi, a spera). Verbe de opinie (a crede/şti/bănui/nu şti/fi de acord/pretinde CĂ),
adverbe de opinie (posibil, fără-ndoială, probabil, poate, desigur), lexeme afective,
evaluative şi axiologice (mic, drăgălaş, conotaţii pozitive şi negative ale chipului în raport cu
faţa, ale lui subţire în raport cu slab, axiologie morală în raport cu bun şi prost, rău). Trei tipuri
de unităţi gramaticale intră în această categorie textuală: averbul (sincer, genial), grupul
prepoziţional (Între noi/Din fericire...), propoziţia subordonată („Nimic nu-i pierdut/din
moment ce mă iubeşti”). In timp ce modalizatorii de enunţare se referă la faptul de a spune
(Sincer, este o aberaţie = Îţi apun sincer că este o aberaţie); Dacă vrei să ştii, mă duc să dau o
raită = Dacă vrei să ştii, îţi spun că mă duc să dau o raită), modalizatorii de enunţ se referă la
ceea ce se spune (Din nefericire, argumentele lipsesc = Găsesc nefericit faptul că argumentele
lipsesc).

Analiză de text
Poemul „Tablouri pariziene” (vol. Florile Răului) acumulează un anumit număr din
mărcile menţionate:

Unei trecătoare

Asurzitoare, strada în jurul meu mugea


Înaltă şi subţire, durere maiestuoasă,
În voalurile-i negre de doliu fastuoasă
Şi mândră, o femeie trecu prin faţa mea

22
Cu sprinten mers şi zvelte picioare statuare,
Eu mă-mbătam privind-o şi beam, ca pe-un venin,
Din ochiul ei, cer vânăt de uragane plin,
Plăcerea ce ucide şi vraja care doare.

Un fulger...apoi noapte! – Făptură fără drum,


Tu care c-o privire m-ai renăscut de-odată,
Abia în veşnicie te voi vedea de-acum?

In alte părţi, departe [de-aici]! Târziu! Sau niciodată!


Căci nu-mi cunoşti cărarea, nu ştiu spre ce mergeai
O, tu cea pe care-aş fi iubit-o, o, tu care ştiai”

Cele două catrene sunt dominate de imperfect (v. 1 şi 6), perfect simplu (v. 4) şi
prezentul adevărului general (v. 8), marchează o enunţare situată la distanţă faţă de momentul
enunţării, în care EU-l este subiectul enunţului, subiect al amintirii. Desigur, adjectivele din rima
maiestuoasă şi fastuoasă, adjectivul statuare şi sintagma descriptivă cer vânăt de uragane plin
sunt tot atâtea urme evaluative ale unui narator care nu este complet absent din naraţiunea sa. In
schimb, în cele două terţine subiectul enunţării lirice este foarte prezent. Trecătoarea, situată
morfologic la distanţă faţă de catrene prin persoana a treia (voalurile-i, ochiul ei, privind- o) este
situată, prin numele calităţii (Făptură fără drum) apoi prin apostrofă, în postura unei
interlocutoare imaginare (tu, te, o, tu!). La aceste mărci trebuie adăugate modalităţile sintactice ale
interogaţiei (v. 11) şi ale exclamaţiei care saturează versul 9 şi mai ales ultima terţină. Interogaţia şi
exclamaţia subliniază emoţia care marchează deja începutul versului 9 cu întreruperea (Un
fulger...) şi structura nominală a versurilor 9 şi 12. Aceste modalităţi frastice, alături de forţa
apostrofei, corespund cu ceea ce Bally aşează în rândul sintaxei afective. Schimbarea timpurilor
verbale este semnificativă din punct de vedere enunţiativ. Timpurile enunţării istorice, distanţate şi
narative (imperfect şi perfect simplu) sunt urmate de timpurile enunţării actuale: perfect compus
(v. 10), viitor (v. 10), condiţional perfect (v. 14), indicativ prezent (v. 13) ancorat în locul şi
momentul enunţării (deicticele acum şi aici din v. 11 şi v. 12).

2.3. Orientarea argumentativă (ORarg) a enunţurilor


Orice enunţ posedă o valoare argumentativă, chiar şi o simplă descriere precum cea
din legenda unei fotografii a unei faleze pentru escaladă:
Decor verde

23
Stâncă tare şi masivă
Pasul Ursului
Are totul ca să placă.

Conotaţiile euforice pe care le vehiculează cele trei adjective din primele două rânduri
(enunţuri descriptive) orientează argumentativ cititorul în direcţia dorinţei de a se duce într-un
asemenea loc. Predicatul verbal fiind generalizant, Are totul ca să placă, face implicit loc
destinatarului: Are totul ca să [vă] placă sau să placă [tuturor]. ORarg [C1] apare astfel la finalul
frazei tipografice, pe baza derivării unei valori ilocuţionare [C2] de recomandare care dă descrierii
sensul ei în discurs (în interacţiunea ziarului cu cititorii săi).
ORarg este marcată mai explicit în această publicitate la căile ferate elveţiene:

ZURICH
Cosmopolit
Şi totuşi
Tipic elveţian

Conectorul concesiv totuşi decupează enunţul în două propoziţii elementare (p şi


totuşi q) orientate argumentativ într-un sens diferit, mai precis p[e1] incită la o concluzie [e0] în
sens contrar lui q [e2]. Acest tip de ORarg din fiecare reprezentare discursivă în parte (Rd1 şi Rd2)
este inseparabilă de asumarea lor enunţiativă. Pentru ca unul şi acelaşi segment textual să poată
avea două sensuri contradictorii, trebuie ca cele două propoziţii să fie asumate de enunţători
diferiţi (PdV1 şi PdV2); (PdV1 = punctul de vedere 1). Locutorul recunoaşte o logică iniţială care
opune cosmopolitismului identitatea elveţiană (PdV1), dar nu se opreşte asupra ei, ci propune o
altă reprezentare care, în timp ce comportă o normă negativă, îi păstrează oraşului Zurich
proprietatea „tipic elveţiană” (transformare în normă pozitivă, PdV2).

2.4. Micro-acte de discurs


Orice propoziţie enunţată are o valoare sau forţă ilocuţionară. După teoria devenită
clasică de la filozofia analitică şi de la lucrările lui J.L. Austin (1962), se distinge în „sensul” unui
enunţ un conţinut propoziţional (p) şi o forţă ilocuţionară (F). Problema clasificării actelor de
discurs a ridicat numeroase dezbateri şi a cunoscut o mulţime de forme. Dificultăţile decurg din mai
multe aspecte:
- Un act de discurs este adesea indirect: aparentul constatativ Miroase urât aici! are
valoare atât de reproş (Aţi fi putut aerisi! şi/sau să vă spălaţi pe picioare), cât şi de ordin deghizat
(Deschideţi fereastra! Mergeţi să faceţi un duş!).

24
- Unei porţiuni de enunţ dat nu-i corespunde obligatoriu un act ilocuţionar evident.
- Interpretarea valorii ilocuţionare a unui enunţ este rareori simplă (în afară de cazul
performativelor explicite de tipul Te botez, Declar şedinţa deschisă). Un enunţ precum Şedinţa
este deschisă poate fi la fel de bine o aserţiune constatativă cu valoare de reproş (făcut de un
asistent la adresa altuia care continuă să-şi vadă de-ale lui) sau o declaraţie de deschidere a
şedinţei unei adunări sau întruniri de către persoana autorizată. Ezitarea între o valoare de reproş,
de ordin, de ameninţare sau de promisiune este foarte frecventă.
Ca urmare, pornind de la o grupare de atribute de importanţă variabilă, putem sesiza
gradul de apartenenţă al unui enunţ la o categorie de acte de limbaj sau la mai multe, atunci când
se situează la frontiera mai multor categorii de acte. Această funcţionare fluctuantă, şi totuşi foarte
eficace, este proprie limbilor naturale şi realităţii faptelor de discurs. În cazul suprapunerii posibile
a diferitelor acte de limbaj, J.M. Adam propune „un clasament care nu interesează decât
pentru distincţiile pe care le pune în evidenţă:
- Asertive-constatative: cu ajutorul cărora spunem altcuiva, drept sau neadevărat,
cum sunt (sau vor fi) lucrurile: „De trei zile este o stare de război” (F.D. Roosevelt, dec. 1941).
- Directive: cu ajutorul cărora încercăm să determinăm pe cineva să facă ceva:
„Intrarea interzisă”; „Câine rău”.

- De angajare: cu ajutorul cărora ne angajăm să facem un anumit lucru:


- Promisive: „Mâine în zori [...] voi pleca”
- Metadiscursive: „Dar scrisoarea e lungă, D-le preşedinte, şi e timpul să închei”
- Declarative: Să enunţi şi să provoci simultan schimbări în lume: „Acuz!”, Te
botez...
- Expresive: cu ajutorul cărora ne exprimăm sentimentele şi atitudinile: Bravo!;
„Întreaga mea recunoştinţă pentru salvatorul meu” . Expresivele, al căror conţinut propoziţional
este presupus adevărat, mai curând exprimă starea mentală a enunţătorului decât reprezintă o
stare de lucruri. Ele pot fi considerate ca un „caz limită de forţă ilocuţionară” (Vanderveken, 1992,
p.18).
Asertivele, al căror conţinut propoziţional este presupus a fi adevărat independent de
co-enunţători, se deosebesc de actele de angajare, de directive şi declarative, al căror conţinut
propoziţional este adeverit prin înfăptuirea actului ilocuţionar. Actele metadiscursive de angajare
pot, de asemeni, să fie luate în considerare. Lingvistul menţionat recunoaşte că actele expozitive,
precum a începe, a adăuga, a ilustra, a replica, a conchide, a repeta şi a rezuma sunt
„intervenţii lingvistice importante”, dar ca şi Searle, el crede că asemenea acte nu sunt
ilocuţionare.

25
Actele de discurs nu sunt izolate. Mai trebuie să ţinem cont şi de legăturile dintre
actele expresive, constatative, declarative şi performative.

CAP. IV. TIPURI DE LEGĂRI ALE UNITĂŢILOR TEXTUALE DE BAZĂ

Legătura de bază comportă cinci mari tipuri de operaţii care asigură împachetarea
propoziţiilor-enunţuri. Combinate între ele, aceste operaţii au o incidenţă pe distanţă variabilă. Ele
unesc constituenţii propoziţiilor apropiate, dar acţionează şi la distanţă mare, în mod prospectiv şi
retrospectiv, asigurând astfel coeziunea textuală. Fiecare dintre cele cinci operaţii este un factor de
textualitate, dar niciuna nu este de ajuns să facă singură dintr-un text o unitate coerentă. Operaţiile
cooperează şi pot chiar să suplinească neajunsul uneia sau alteia. Ele intervin în grade diferite în
funcţie de texte. Un anumit tip de legare sau altul este privilegiat într-un text dat sau numai într-o
porţiune de text. Prezentarea liniară a acestor operaţii nu trebuie înţeleasă ca o succesiune liniară şi
ordonată de operaţii separate, care intervin metodic în cursul procesului de producere şi
interpretare. Dar, în pofida intersectării lor, operaţiile de bază pot fi descrise separat.

Operaţii de legare care asigură continuitatea textuală

26
1. CONSTRUIREA TEXTUALĂ A REFERINŢEI
(legări semantice 1)

Continuitatea referenţială este asigurată prin reluări ale elementelor introduse în


memorie. Aceste reluări textuale sunt posibile datorită unor proprietăţi ale limbii: pronominalizare,
articulare, referenţializare deictică cotextuală, coreferinţă lexicală, la care trebuie adăugate
recuperările presupoziţionale şi alte reluări de inferenţe.

1.1. Coreferinţă şi anafore


Coreferinţa este o relaţie de identitate referenţială între două sau mai multe semne
interpretabile semantic independent unul de celălalt (spre deosebire de un pronume, gol de sens
fără referentul său). Astfel, în faptul divers relatat în textul de mai jos, victima este obiectul unor
desemnări foarte variate prin unităţi lexicale coreferenţiale:

UN BEBELUŞ MOARE CĂZÂND DE LA O FEREASTRĂ


Băieţelul a căzut de la etajul al treilea al unui bloc

FĂLTICENI – Un groaznic accident domestic a avut loc ieri dimineaţă la ora 7 şi 27, în plin centrul
Fălticeniului. Scăpând de sub supravegherea mamei sale, un băieţel în vârstă de 16 luni a căzut
mortal de le vreo zece metri de la etajul al treilea al unui bloc situat pe strada Narciselor nr. 7.
Ferestrele din partea de sud a clădirii dau direct spre artera centrală a oraşului, într-un loc în care
şoseaua se îngustează uşor. Acolo, chiar pe trotuar, a fost găsit copilaşul, cu „păturica şi cu ursuleţul
lui”, după mărturia unei vânzătoare vecină cu locul dramei. Deşi strada este foarte circulată, trupul
copilaşului nu a fost lovit de nici un vehicul.
Ajutoarele au ajuns acolo foarte repede, iar doctorul a încercat să reanimeze copilul timp de trei
sferturi de oră. El a murit totuşi la scurt timp după internare, în urma rănilor sale.

Toate reluările subliniate cu bold sunt legate între ele printr-un raport de coreferinţă
şi, prin acest fapt, complementare semantic. De ex., Băieţelul precizează sexul bebeluşului şi atunci
când apar copilul sau copilaşul, identitatea referentului nu se schimbă. Relaţiile semantice de
coreferinţă sunt numite anaforice în măsura în care interpretarea unui semnificant depinde de un
altul, prezent în cotextul stâng (anaforă propriu-zisă) sau în cotextul drept (cataforă), fără a
exclude cazul referentului prezent în situaţie (referinţă contextuală sau deictic situaţională, numită

27
exoforică). Pronumele el, de exemplu, este interpretabil ca o reluare a referentului introdus
anterior printr-o expresie autonomă: nu printr-un nume propriu, ci printr-un grup nominal cu
articol hotărât sau nehotărât. Reluarea printr-o sintagmă nominală cu articol hotărât (ca
BăieţelUL, care reia UN bebeluş din titlu sau copilaşUL care reia UN băieţel de la începutul
articolului) este dependentă de referentul introdus anterior, dar sensul acestor sintagme nominale
este, prin diferenţa lor lexicală, semnificant prin el însuşi. Tocmai legătura semantică între cele
două expresii nominale cu articol hotărât (ca şi următoarele) şi prima verigă cu articol nehotărât
din lanţul de coreferinţe este cea solicitată în construirea unei relaţii şi a unei interpretări anaforice.
Anafora este numită fidelă dacă este reluat acelaşi lexem, şi infidelă dacă nu este exact acelaşi
lexem. O anaforă poate referi la un segment lung pe care-l sintetizează:

UGERE DE VACĂ UMFLATE CU SERINGA

AUSTRALIA - Nişte crescători australieni au fost surprinşi umflând ugerele vacilor lor cu seringa
pentru ca să arate mai impresionante în cadrul uneia dintre cele mai importante concursuri agricole din
ţară. Doi crescători şi doi specialişti în pregătirea vacilor pentru concurs au fost excluşi după ce paznicii au
descoperit scandalul duminică...

Vorbim de anaforă rezumptivă în cazul reluării titlului evenimentului, notat cu


bold la începutul articolului din textul de mai sus, prin calificarea sintetică de scandal.
Legăturile anaforice pot ţine în aceeaşi măsură şi de segmente inferabile pornind de la referent:

O CABRIOLETĂ CADE DE LA 160 METRI

ACCIDENT - În urma unei ieşiri de pe carosabi,l ieri dimineaţă, o cabrioletă a plonjat de la 160 de
metri. Rănită la spate, pasagera a fost transportată cu elicopterul la Spitalul Sf. Spiridon. Cât despre
conducătorul auto, acesta a scăpat cu câteva răni uşoare.

Faptul că putem relua printr-un grup nominal cu articol hotărât (pasagera,


conducătorul auto) care trimite la cabrioletă introdus în titlu şi la începutul articolului se explică
prin aceea că prezenţa unui şofer şi a unei pasagere este inferabilă pe baza cunoştinţelor lexicale. În
acest caz vorbim de anaforă asociativă.

1.2. Anafora pronominală este, prin definiţie, fidelă, căci ea nu indică în general
nici o nouă proprietate a obiectului Totuşi, reluând un substantiv propriu sau un pronume,
pronumele el sau ea precizează sexul persoanei sau al personajului. M. –E. Conte a mers şi mai
departe cu observaţiile în această privinţă şi a subliniat influenţa enunţării asupra alegerii
pronumelor anaforice: „In alegerea unei forme anaforice, un rol important este jucat de punctul de

28
vedere, de atitudinile şi sentimentele locutorului, pe care interpretul, la rândul său, le poate infera
din forma anaforică. Altfel spus, pronumele anaforice nu sunt doar nişte semnale de continuitate” 3.
Ea a propus să se introducă noţiunea de anaforă empatică pe care o defineşte astfel: „Pronumele
anaforice [...] ne aduc cunoştinţe specifice, care nu privesc referenţii ca atare, ci sentimentele,
pasiunile, atitudinile psihologice şi axiologice ale subiectului vorbitor cu privire la un referent”.

1.3. Anafore definite

Anafora definită apare în general în înlănţuiri de tipul: introducerea unui referent sub
formă nedefinită (cu articol nehotărât), apoi reluarea lexicală identică: Un bebeluş [1]
Bebeluşul[2], sau aproape identică: un băieţel [1] băieţelul[2]. Se poate vorbi de anaforă definită
fidelă în acest tip de cazuri şi de anaforă definită infidelă atunci când se trece de la un termen
hiponim4 la un hiperonim5: un băieţel [1] reluat de copilul [2].

Principiul atribuirii progresive de referenţi este foarte frecvent în proza narativă. De


exemplu, în acest fragment din Parfumul lui Suskind:

Tocmai se gândea să părăsească plictisitoarea serbare, pentru a se întoarce pe lângă Galeria


Luvrului spre casă, decât vântul îi aduse ceva: ceva minuscul, aproape imperceptibil, o fărâmă
infimă, un atom de miros, ba chiar şi mai puţin, mai degrabă presimţirea unui parfum decât
un parfum adevărat, şi totuşi, în acelaşi timp, presimţirea sigură că era ceva nemaimirosit. Se
apropie din nou de zid, închise ochii şi îşi umflă nările. Mireasma era atât de neobişnuit de fină şi de
delicată, încât n-o putea reţine, se sustrăgea întruna, se lăsa acoperită de emanaţia pulberei de petarde,
blocată de transpiraţiile masei de oameni, fărâmiţată şi nimicită de o mie de alte mirosuri ale oraşului.
Apoi, dintr-odată, se ivi iar, era numai un firicel slab, cît să poată fi perceput cel mult o secundă, ca o
minunată prevestire... şi să dispară din nou.” (Trad. De Grete Tartler, Ed.Univers, Bucureşti, 1989, p.48)

Ceva profund neclar devine treptat un parfum, înainte de a fi reluat de sintagma


definită mireasma, până la reformularea era numai un firicel slab.

1.4 . Anafore demonstrative

Modul de funcţionare a anaforei definite şi a anaforei demonstrative este departe de a


fi identic. De fapt, este vorba de două posibilităţi concurente generatoare de efecte de sens
3
Maria-Elizabeth CONTE: Anaphore, predication, empathie”, în M. Charolles, S. Fisher şi J. Jayez (ed.), Le Discours.
Representations et interpretations, Presses universitaires de Nancy, 1990, pp.215-225.
4
Hiponim(lingv.) = cuvânt a carui semnificaţie este inclusă în cea a altui cuvânt: “trandafir” este hiponimul lui “floare”.
5
Hiperonim (lingv.) = cuvânt a cărui semnificaţie o include pe cea a altor cuvinte: “aliment” este hiperonum pentru:
lapte, pâine, etc.

29
specifice. Astfel, în partea a doua a textului prezentat, anafora demonstrativă se situează în punctul
strategic al ezitării asupra naturii parfumului şi în momentul descoperirii unicităţii sale:

(urmare) [...] Aici se opri, se adună şi mirosi. Îl prinsese. Nu-l mai lăsă. ParfumUL se întindea ca o
panglică pe Rue de Seine, clar şi inconfundabil, da şa fel de delicat şi la fel de subtil. Grenouille simţi cum
îi bate inima şi înţelese că nu truda alergării era pricina, ci emoţia şi tulburarea în faţa ACELUI
parfum. Încercă să-şi amintească ceva asemănător, dar trebui să renunţe. ACEL parfum avea
prospeţime.........(Ed, cit., pp. 49-50).

Anafora demonstrativă semnalează, desigur, identificarea, punerea în raport cu un


segment introdus mai înainte în memorie , dar procedează printr-o reclasificare a obiectului
discursului. Putem vorbi de introducerea unui nou punct de vedere asupra obiectului. Parfumul din
textul citat este prezentat ca un exemplar cu totul deosebit de clasa generală a parfumurilor şi, între
primele ocurenţe ale parfumului şi ultimele, punctul de vedere al naratorului s-a modificat,
cunoaşterea sa a progresat. Puterea de reclasificare (pe care anafora definită nu o are) este
trăsătura esenţială a anaforei demonstrative.

2. IZOTOPIA DISCURSULUI (legări semantice 2)

În cadrul teoretic al semanticii şi al semioticii narative, A. -J. Greimas a pus de


timpuriu problema „izotopiei mesajului” sau a „planului izotop al discursului” în termeni de
redundanţă de categorii lingvistice, în principal semantice, făcând posibilă o lectură uniformă a
unor porţiuni întregi de texte. El defineşte astfel coeziunea textuală: „Existenţa discursului - şi nu
a unei suite de fraze independente – nu poate fi afirmată decât dacă putem postula pentru
totalitatea frazelor care îl compun o izotopie comună, care se recunoaşte datorită unui fascicol de
categorii lingvistice de-a lungul întregii sale desfăşurări. Astfel, suntem înclinaţi să credem că un
discurs „logic” trebuie să fie susţinut de o reţea de anaforice care, răspunzându-şi de la o frază la
alta, îi garantează stabilitatea topică”6.

Umberto Eco definea izotopia ca pe „constanţa unui parcurs de sens pe care un text îl
prezintă când este supus unor reguli de coerenţă interpretativă” (trad. Marina Spalas, Bucureşti,
Univers, 1991, p. 143). Unitatea izotopă minimală rezidă în legătura stabilită între două lexeme la
nivel frastic sau transfrastic. Marele avantaj al conceptului constă în importanţa care se poate
acorda lexicului şi muncii interpretative a cititorului. Aşa cum scrie M. Arrive: „A citi un text
înseamnă a identifica izotopia (-ile) care îl parcurge (parcurg) şi a urmări, din aproape în aproape,
6
Algirdas-Julien GREIMAS: Maupassant. La semiotique du texte: exercices pratiques, Paris, Seuil, 1976,apud Jean
Michel ADAM, op.cit., pp. 175-176.

30
(dis) cursul (-urile) acestor izotopii.” Apud J.M.Adam, op. cit., p.176). Conceptul de izotopie
permite distingerea nu numai a faptelor de cotopie, ci şi de heterotopie şi de poliizotopie. O
parabolă sau o fabulă animalieră sunt, prin definiţie, poliizotopice în sensul că sunt lizibile la două
nivele de sens: cel al anecdotei povestite şi cel al semnificaţiei religioase sau sociale. Ilustrăm cu
ajutorul a trei exemple scurte, aparent foarte diferite:

Familia Blonquet asuda alcool. Un crâşmar din Saint-Maur îndrăzni să refuze să le mai dea de băut.

Aceştia îl loviră cu un pumnal indignat. (Feneon)

Pisicuţele ar cumpăra Whiskas.

In vârful gării din Enghien, un zugrav a fost electrocutat. [ P2] Se auzi cum îi clănţăne fălcile şi se prăbuşi
pe marchiză. (Feneon)

Ultimul cuvânt din primul text poate fi numit heterotop datorită hipalagăi care face
să alunece sentimentul de indignare al familiei Blonquet asupra instrumentului agresiunii sale
asupra crâşmarului. Scriind „pumnal indignat”, Feneon execută o calificare decalată. În sine,
această sintagmă nominală este imposibilă, inacceptabilă din punctul de vedere al cunoaşterii pe
care o avem despre lume. Dar alunecarea de sens prin hipalagă se efectuează în mod izotop în
raport cu co(n)textul. Indignarea şi pumnalul sunt posibile în lumea acestui text scurt, iar
calificarea decalată este astfel recuperată.

Cât despre celebrul slogan publicitar din exemplul nr.2, acesta prezintă o disfuncţie şi
mai puternică. Ruptura de izotopie se produce în interiorul legăturii dintre verb şi subiectul său.
Verbul „a cumpăra” presupune, într-adevăr un subiect uman, fiind deci incompatibil cu un subiect
animal. Acest enunţ, care apare astfel ca ficţional, se prezintă, în plus, ca o frază ipotetică,
incompletă. Cunoştinţele noastre despre lume nu ne îngăduie să acceptăm faptul că pisicuţele fac
ele înseşi cumpărăturile. Această reprezentare a lumii nu este posibilă decât în genurile ficţionale
precum fabula sau basmele. Discursul publicitar exploatează inacceptabilitatea logico-semantică
din text, făcând-o să funcţioneze la un cu totul alt nivel. I se cere cumpărătorului de alimente
pentru pisici, proprietar al unui animal domestic, să aleagă în funcţie de presupusul gust al acestuia
din urmă. Pertinenţa sloganului este deci recuperabilă interpretativ. Succesul ei, de aproape
douăzeci de ani, dovedeşte că interpretarea unui enunţ ficţional nu este un obstacol în calea
comunicării şi că această funcţionare a discursului nu este rezervată numai literaturii şi poeziei.

Cel de-al treilea text prezintă o relaţie suficientă de semne anaforice care să-i
garanteze coeziunea semantică: un zugrav - maxilarele. Din punctul de vedere al cunoaşterii

31
despre lume, reacţiile fizice ale zugravului la electrocutare (maxilare care clănţăne şi cădere) sunt
conforme cu o înlănţuire previzibilă. Cadrul spaţial al evenimentului este de asemenea coerent,
asocierea anaforică a lexemelor marchiză şi gară nu pune probleme de interpretare. Totuşi,
dacă cercetăm dicţionarul, descoperim că primul sens care apare nu este cel al părţii arhitecturale
a unei gări, ci se referă la statutl social, la un titlu nobiliar: „ 1. Soţie sau fiică de marchiz. Doamna
Marchiză. Marchiza de Sevigne, de Pompadour; Ir., înv. Femeie afectată care-şi dă aere de mare doamnă.”

Feneon mizează pe posibilitatea de a reactiva primul sens, incitându-ne astfel să ne


imaginăm întâlnirea cam brutală dintre un muncitor şi o marchiză. O parte din umorul anarhist al
lui Feneon se datorează acestui gen de exploatare a posibilităţilor polisemiei semnelor lingvistice.
Această activare nu tocmai uzuală a polisemiei explică o mare parte din originalitatea acestor forme
scurte. Snoavele, parabolele, fabulele, definiţiile de cuvinte încrucişate şi textele literare exploatează
din plin posibilităţile polisemice ale lexicului.

3. FORMELE ŞI INCIDENŢA CONECTORILOR

CONECTOR (<fr. connecteur) adj. care conectează (log.). În sintaxa modernă


termenul şi-a extins semnificaţia la orice cuvânt sau grup locuţional a cărui funcţie este de legare
sintactică şi semantică a două unităţi de nivel propoziţional, determinând totodată şi poziţia
acestora în cadrul unei ierarhii a secvenţei textuale. În teoria textului, conectorul este un cuvânt sau
grup de cuvinte din clasa adverbului sau a conjuncţiei, a cărui funcţie este de a realiza legătura
formală şi semantică dintre segmentele unui discurs, constituind unul dintre mijloacele importante
de realizare a coeziunii textuale. În categoria conectorilor se includ anumite conjuncţii
coordonatoare (dar, deci, or, căci), anumite conjuncţii subordonatoare (deoarece, cum), anumite
adverbe sau locuţiuni adverbiale (într-adevăr, în consecinţă, astfel etc.) şi grupuri nominale sau
prepoziţionale (în ciuda acestui fapt etc.).

În clasa generală a conectorilor au fost delimitate trei tipuri de mărci de conexiune: 1.


conectori argumentativi propriu-zişi, 2. organizatorii şi mărcile textuale; 3. mărcile
de asumare enunţiativă. Cele trei tipuri de conectori îndeplinesc aceeaşi funcţie de legare
semantică a unităţilor de rang diferit (cuvinte, propoziţii, grupuri de propoziţii şi chiar
porţiuni mari de text). Funcţia lor fundamentală este de a marca o conexiune între două
unităţi semantice pentru a crea o structură. Ceea ce-i diferenţiază este faptul că ei adaugă sau nu
la această funcţie de conectare şi indicaţia de asumare enunţiativă şi/sau de orientare
argumentativă. Aceste morfeme care contribuie la liniarizarea discursului controlează o porţiune

32
mai lungă sau mai scurtă de text, fenomen care a primit denumirea de incidenţă: incidenţă la
stânga (<) şi/sau incidenţă la dreapta (>).

3.1.Conectorii argumentativi

Cumulează funcţiile de segmentare, de asumare enunţiativă şi de orientare


argumentativă a enunţurilor. Ei declanşează o recaracterizare a unui conţinut propoziţional fie
ca argument, fie ca o concluzie, fie ca argument cu funcţia de a fundamenta sau de a întări o
inferenţă, fie ca un contra-argument. În această categorie intră atât conectorii argumentativi şi
concesivi (dar, totuşi, cu toate acestea, desigur, însă...), cît şi conectorii explicativi şi justificativi
(căci, pentru că, deoarece, din moment ce, dacă – atunci...), dacă ipotetic, real şi ficţional, decât
ipotetic real, deoarece şi mărcile simple ale unui argument (chiar, de altfel, în plus, nu numai...).

Simplificând, pot fi stabilite patru categorii de conectori: a) Conectori


argumentativi, (mărci ale argumentului): deoarece, din moment ce, căci, într-adevăr, cum,
chiar, de altfel etc.; b) Conectori argumentativi (mărci ale concluziei): deci, atunci, în
consecinţă etc. c); c) Conectori contra-argumentativi (mărci ale unui argument tare):
dar, totuşi, însă, cu toate acestea etc.; d) Conectori contra-argumentativi (mărci ale unui
argument slab): desigur, în pofida..., cu toate că etc. Conform altor opinii, interpretarea
„argumentativă” a conectorilor constituind subclasa conectorilor argumentativi este produsul (mai
mult sau mai puţin unitar) a trei grile de interpretare, evidenţiate de implicarea logică, de relaţia
cauză-efect şi de legătura argument-concluzie:

Conectorii logici pot fi interpretaţi prin raportare la condiţiile de adevăr, prin analogie
cu omonimii lor din logica propoziţională, adică şi/A, sau/V dacă..., atunci..; limitele acestei
interpretări sînt cauzate de faptul că se ţine cont doar de valoarea de adevăr a celor două propoziţii
aflate în relaţie, făcându-se abstracţie de sensul fiecăreia şi de condiţiile lor de utilizare.
Consecinţele majore privesc în primul rând validitatea înlănţuirilor absurde din punct de vedere
semantic. De exemplu enunţul „Dacă Luna este o gaură în cer, atunci Cuza a murit în exil” este
valid, din moment ce prima propoziţie este falsă, a doua propoziţie este adevărată şi, conform
definiţiei implicaţiei logice, falsul presupune adevărul: inconvenientul e că se poate deduce orice,
atât falsul cît şi adevărul; Analiza conectorilor căci, pentru că, de vreme ce”, în consecinţă” este
mai relevantă prin apelul la relaţia cauză-efect, prezenţă specifică în cadrul teoriei retorico-

33
ontologice a circumstanţelor acţiunii şi adaptată de gramatică sub numele de teoria
complementelor circumstanţiale. Metalimbajul acestei teorii este mai bogat decât al teoriei sursă.
Analiza conectorilor din perspectiva relaţiei cauză-efect este adecvată secvenţelor intuitive şi
deschide spre o problematică a explicării şi a argumentării;

Legătura cauză-efect este susceptibilă de a fi reformulată cu uşurinţă în termenii


argument-concluzie. Astfel, în funcţie de context, conectori precum din moment ce, pentru că sînt
consideraţi ca introductori ai cauzei sau ai argumentului, iar deci, în consecinţă, ca introductori ai
consecinţei sau ai concluziei. Acest tip de analiză, tradiţional pentru anumiţi termeni, a fost extins
de O. Ducrot (1980) la noi itemi (de altfel, chiar, întocmai sau da).

3.2. Organizatorii textuali

Joacă un rol important în constituirea planului de text. În clasa organizatorilor


textuali se face distincţie între următoarele tipuri: a) organizatorii spaţiali (la stânga/dreapta,
în faţă/spate, (pe)deasupra/dedesupt, mai departe, de o parte/de cealaltă etc. ordonează părţile
reprezentării discursive pe coordonatele spaţiului; b) organizatorii temporali (atunci, mai
întâi, pe urmă, apoi, după, ieri, mâine, trei zile mai târziu, etc.) ordonează părţile reprezentării
discursive pe coordonatele timpului. Combinarea organizatorilor spaţiali şi temporali într-un text
facilitează re-construirea coerentă a mesajului de către cititor; c) organizatorii enumerativi,
care selectează şi ordonează materia textuală combinând uneori valoarea de ordine cu valoarea
temporală. Aceştia se subclasifică în simpli aditivi (şi, sau, de asemeni, ca şi, cu aceştia, la fel, în
aceeaşi măsură, mai mult...) şi mărci de integrare liniară care deschid o serie (mai întâi, în
primul rând, pe de o parte...), îi semnalează continuarea (apoi, pe urmă, în al doilea rând, şi...)
sau închiderea (pe de altă parte, în fine, în ultimul rând, şi, asta-i tot, pentru a încheia, în
concluzie...); d) mărcile de schimbare a temei, care au rolul de a sublinia trecerea de la un
obiect de discurs la altul (cât despre, în ceea ce priveşte). Aceşti organizatori joacă un rol
important în sublinierea unui plan de text şi a structurii unei argumentări, dar propria lor
valoare argumentativă nu intră în discuţie. Ei doar ordonează părţile unui text dat; e) mărcile
de ilustrare şi de exemplificare (de exemplu, în special, mai ales, ca, printre altele, şi astfel)
care au funcţia de a introduce exemple care să asigure enunţului un statut de ilustrare a aserţiunii
principale. Marca semnalează că, dintr-un ansamblu, a fost reţinut un singur element.

3.3. Mărcile de asumare enunţiativă.

34
În această categorie sînt cuprinse: a) mărcile de cadre mediatoare sau surse
ale cunoaşterii: conform, potrivit, după, cît despre, din sursă sigură şi indicatorii metonimici de
tipul: la Arad, la Fundaţia Voiculescu etc. Aceste mărci semnalează că o anumită porţiune de text
nu este asumată de către vorbitor, ci este mediată de o altă voce sau de un alt punct de vedere.
Sursele diverselor informaţii pe care le vehiculează un text sunt astfel localizate şi diferenţiate.
Segmentarea tipografică, timpurile verbale şi recursul la conectori concesivi sînt mijloace curente
de semnalare a unui cadru enunţiativ; b) mărcile de reformulare indică, într-un anumit punct
al textului, o reluare metaenunţiativă, care este adesea o modificare a punctului de vedere (adică,
altfel spus, înseamnă/se numeşte, într-un cuvânt, în alţi termeni etc.) şi/sau asociază cu această
reluare un marcaj comparabil cu cel al mărcilor de integrare liniară conclusive (pe scurt, de fapt,
până la urmă, în fond, finalmente, în rezumat, în concluzie, după toate calculele, pentru a spune
totul, în realitate, în fapt, în fine, la urma urmei, în orice caz, oricum...); c) mărcile de
structurare a conversaţiei (bun, bine, păi, atunci etc.) şi mărcile fatice (ştii, vezi tu, ăă etc.)
care, punctându-le, joacă un rol important în structurarea textelor orale. Prin aceasta, ele se
apropie de organizatorii textuali, dar oralitatea le conferă o tonalitate enunţiativă şi interactivă mai
accentuată. Utilizările şi frecvenţa conectorilor variază în funcţie de genurile discursului. Textele
juridice, de exemplu, integrează foarte puţini conectori, comparativ cu genurile argumentaţiei.
Funcţionarea morfemelor de conectare variază şi în funcţie de tipurile de text. Textele descriptive
conţin mai puţini conectori argumentativi atunci când trimit la un univers preconstruit, decât
atunci când construiesc o reprezentare nouă sau insolită. În acest caz, ele conţin aproximativ tot
atâţia conectori cît şi textele argumentative şi explicative. În schimb, în toate cazurile, descrierile
conţin în general mulţi organizatori textuali şi frecvente mărci de reformulare în încheierea unei
secvenţe.

4. COERENŢA TEXTUALĂ

În teoria textului, coerenţa este definită ca ansamblu de trăsături care asigură unitatea
semantică a unui set de propoziţii/fraze, astfel încât acestea să formeze un tot unitar din punctul de
vedere al semnificaţiei. Coerenţa constituie o componentă esenţială în definirea textului. Noţiunea
de „coerenţă” apare în lingvistică la G. Guillaume, care o consideră ca o proprietate a limbii ca
sistem, ca un „întreg semantic” ale cărui părţi sînt în strânsă legătură. Trecând de la lingvistica
limbii la aceea a discursului, noţiunea dobândeşte un sens mai complex şi totodată mai specializat.
Dovedind o oarecare instabilitate terminologică, noţiunea de coerenţă (frecvent utilizată în analiza
discursului, gramatica textului) este concurată de alte concepte, precum: coeziune, unitate
semantică etc.

35
Delimitându-se de autorii care utilizează în mod nediferenţiat coeziunea şi coerenţa
textuală sau coeziunea ca termen general, Daniela Rovenţa Frumuşani atribuie coeziunea sintaxei
intrapropoziţionale, conexiunii explicite, iar coerenţa domeniului conexiunii implicite (având
următoarele trăsături distinctive: - dimensiune dominant semantică, dependenţă contextuală, nivel
de actualizare-macrostructural, realizarea ei exprimîndu-se în termeni de consistenţă şi
pertinenţă). Din această perspectivă, fenomenele prin care se realizează coerenţa asigură „memoria
discursivă” – inerentă textului. Coerenţa ca memorie discursivă este cea care asigură solidaritatea
elementelor constitutive şi instituie discursul ca „existenţă istorică”, ca tranziţie şi coprezenţă a lui
„deja spus”, „o spune”, „de spus”, coerenţa asigurând astfel corelarea enunţurilor.

În abordarea fenomenului coerenţei se propune depăşirea „perspectivei reducţioniste”


(bazată fie pe studiul regulilor gramaticale orizontale: anaforă, prenominalizare, renominalizare
etc., fie pe studiul relaţiilor semantice verticale: „topic/comment”, „macrostructură” etc.) şi
adoptarea unei perspective globalizante, considerând textul ca fiind o entitate caracterizată printr-o
dublă coerenţă: globală (tema discursului, conexiunea titlu – textualizare, compatibilitatea logică
şi semantică a secvenţelor narative şi descriptive etc.) şi locală (definită în termeni de identitate
sau contiguitate a indivizilor, conexiune a faptelor). În acest sens, coerenţa este definită ca
proprietate de corelare a enunţurilor, de ordonare logică şi de integrare a sensurilor
locale într-un sens global.

Condiţiile de coerenţă sînt realizate (după opinia celor mai mulţi cercetători) de
performanţele la nivel sintactic, semantic şi pragmatic ale construcţiei textuale; condiţiile
sintactice sînt asigurate de conectorii suprafeţei discursive, condiţiile semantice de progresia
tematică a mesajului, iar cele pragmatice sînt legate de tipul de text şi funcţia dominantă.
Coerenţa poate fi realizată la nivelul micro- şi macrostructural al organizării textului. Avîndu-se în
vedere acest aspect, au fost stabilite patru reguli principale pentru cele două ipostaze ale coerenţei:
1) Metaregula de repetiţie (necesară, dar nu suficientă, ca o secvenţă să fie coerentă), se
actualizează prin: pronominalizare (transformarea în pronume a unui nume propriu sau comun
evocat anterior: Vlad este un om consecvent. El.....); definitivare sau referinţă deictică: X a primit
un premiu; premiul este...; premiul acesta nu e...; substituţii lexicale vizând varietatea gramaticală
şi stilistică: Din cauza lui copilul a rămas infirm. A trăit toată viaţa cu această povară în suflet;
reluări interferenţiale şi presupoziţii: Prietena mea are probleme. S-a reapucat de fumat (în cea
de-a doua propoziţie este sesizată o dublă presupoziţie: prietena a fumat înainte; prietena s-a
lăsat de fumat); 2) Metaregula de progresie prevede introducerea în sintagmatica discursivă a
unui raport optim între temă şi remă, între continuitatea tematică şi progresia rematică. În cazul în
care frazele succesive au o singură temă, în dezvoltarea căreia sînt incluse diverse informaţii
(reme), se realizează tipul de progresie cu temă constantă (cazul prospectelor farmaceutice,

36
mesajelor publicitare, articolelor de lege etc., centrate pe o temă unică). Dacă rema unei fraze
devine tema frazei următoare, se realizează o progresie lineară. Aceste două tipuri de progresii
constituie de fapt un prototip, rareori realizat atât de simplificat şi clar. Rareori, succesiunea
temă/remă urmează acest model. Uneori tema se subdivide în teme derivate, alteori devine greu
sesizabilă într-o arborescenţă (în probe, citate etc.), care constituie o suită coreferenţială. 3)
Metaregula de non-contradicţie impune condiţia ca textul să nu introducă în dezvoltarea sa
nici un element care să contrazică o secvenţă anterioară sau un conţinut deductibil din ea prin
inferenţă. Contradicţiile inferenţiale sau presupoziţionale sînt extrem de rare, în schimb, cele
enunţiative apar des în producţiile copiilor. 4) Metaregula de relaţie, de natură strict
pragmatică, implică aspectul că acţiunile, evenimentele evocate trebuie să fie congruente (şi
percepute ca atare de interpret), fiind necesar ca această congruenţă să fie realizată din punctul de
vedere al nivelurilor discursive. Nivelurile sau registrele limbii sînt cele legate de diferenţierea
socială (limbă standard / vs limbă populară / vs argou) şi funcţională (limbă comună, limbaj
tehnico-ştiinţific, academică etc.).

În ce priveşte materializările discursive ale coerenţei (referinţa, substituţia, elipsa,


conjuncţia şi coeziunea lexicală), Daniela Rovenţa-Frumuşani consideră că ele sînt referenţiale
(determinate de referentul extralingvistic şi de cel discursiv) şi că manifestării lexicale (sub forma
identităţii A=A şi incluziunii A ‫ כּ‬B) i se opune coerenţa gramaticală (de genul coerenţei,
substituţiei, elipsei), iar în interiorul acesteia o coerenţă la nivelul actului referinţei şi o coerenţă la
nivelul predicaţiei (elipsa, substituţia, conjuncţia). Coerenţă lexicală cunoaşte trei sub-
categorizări: a) echivalenţa (prin secvenţă strictă sau sinonimică; b) incluziunea (de tip generic,
bazată pe termeni cu extensiune foarte largă, de genul: fapt, fenomen, obiect, lucru, idee, acţiune
etc., şi de tip hiperonimic, de ex. oscilograf - dispozitiv); c) intersecţia (determinată de prezenţa
aceleiaşi trăsături la două sau mai multe lexeme: albastru ∩ verde); această relaţie construieşte
câmpurile semantice, seriile antonimice şi determină coerenţa globală a textului în cazul trecerii de
la o temă la alta în interiorul aceluiaşi „topic” discursiv). Coerenţa ca joc identitate – diferenţă
(„topie/comment”, „temă/remă”) se traduce gramatical prin coreferinţă (proiectivă sau
retrospectivă) în cazul repetiţiei şi contiguitate contextual – discursivă în cazul progresiei. Coerenţa
locală nu generează în mod necesar un text coerent şi la nivel global; coerenţa globală este
asigurată de un principiu semantic integrator, definibil în termeni de macrostructură. Pe lângă
rolul lingvistic de „gardian” al coerenţei la nivel global, macrostructura joacă şi un rol cognitiv de
structurare a informaţiei. Macrostructura este efectul unei duble practici „top-down” sau
„knowledge driven”(conceptuală, predictivă) „bottom-up” sau „data driven” (analitică, textuală),
bazată pe cunoaşterea lumii şi a tipurilor discursive. Existenţa macrostructurii explică de ce

37
identitatea referenţială a indivizilor şi a proprietăţilor, ca şi relaţia lumilor nu constituie o condiţie
suficientă de coerenţă.

Fenomenul coerenţei (principiu fundamental în funcţionarea discursului) este dublu


determinat: pe de o parte, de reguli propriu-zis lingvistice de selecţie-concatenare de elemente, iar,
pe de altă parte, de reguli cognitive de interpretare, de comprehensiune a lumii. Abordarea
coerenţei dintr-o dublă perspectivă: teoretică (tipuri şi reguli de coerenţă, strategii supletive de
coerenţă etc.) şi empirică (impactul tipului discursiv, al nivelului de acceptabilitate, al situaţiei
comunicative asupra manifestărilor coerenţei, al ponderii şi ierarhiei tipologice) este considerată ca
având o contribuţie însemnată la creşterea conceptuală şi metodologică a teoriei discursului.

5. COEZIUNEA

Coeziunea, element definitoriu în conceptul de text, reprezintă un tip de conexiune sintactică,


realizată explicit la nivel microstructural şi dependentă exclusiv de contextul lingvistic. În teoria
textului, coeziunea se defineşte ca ansamblul de trăsături care asigură unitatea sintactică a
textului, marcând legătura în secvenţa de unităţi lingvistice (propoziţii/fraze). În opinia
majorităţii cercetătorilor, dacă prin coerenţă se asigură conectivitatea conceptuală a unui
discurs/text, prin coeziune se realizează conectivitatea secvenţială. Cuvântul coeziune desemnează
ansamblul mijloacelor lingvistice care asigură legăturile intra şi interfrastice, permiţând unui
enunţ oral sau scris să apară ca un text.

Lingvistica transfrastică şi gramatica textului desemnează marcatorii responsabili de


realizarea coeziunii: a) repetarea (în mod obligatoriu cu acelaşi sens) a elementelor lexicale în
propoziţii diferite ale aceleiaşi secvenţe: Am cumpărat o maşină. Maşina e de culoare roşie; b)
relativa unitate a sistemului pronominal, ceea ce presupune apariţia unor paralelisme în
schema sintactică, asociate cu înlocuirea elementelor lexicale (trebuie să se ţină cont de
compatibilitatea semantică). El repetă rolul lui Romeo. Ea pe cel al Julietei. Amîndoi sînt actori
(dar nu şi Amândoi sînt blonzi); c) pro-formele, adică substituirea unor elemente lexicale prin
altele, care le pot înlocui; deicticele cu referire la substantivele din propoziţii precedente au, de
obicei, această funcţie: Pictorii şi-au expus lucrările. Acestea au fost vândute repede. Există şi
substitute pentru verbe (ex. a face): El a promis să nu mai mintă, dar o face adesea; d) relativa
unitate a sistemului timpurilor verbale şi a aspectului, contribuie la organizarea secvenţei
de propoziţii/fraze în text; condiţia ţine însă mai mult de aspectele semantice ale unităţii textuale
decât de cele sintactice; e) paralelismele şi anaforele (în sens larg), ca formă de reiteraţie
percepută la toate nivelele: conjuncţiile (copulative, conclusive, cauzale), demonstrativele care reiau
un substantiv/pronume deja exprimat, cuvintele al căror sens trimite la o frază anterioară: Astăzi e
o căldură insuportabilă. De aceea a plecat la ştrand.

38
Din majoritatea situaţiilor exemplificate (a, b, c) rezultă că unele trăsături ale coeziunii nu
sînt total independente de aspectele semantice ale textului. Coeziunea este în gramatica textului
inseparabilă de noţiunea de progresie tematică. Orice text prezintă un echilibru între elementele
referenţiale recurente, presupuse a fi cunoscute (din co(n)text), care asigură coeziunea ansamblului
şi elementele noi, care contribuie la expansiunea şi dinamica progresiei informative. Se consideră,
astfel, că, la un prim nivel, orice text T este o unitate în tensiune între un principiu de coeziune
(textul este o suită de enunţuri elementare legate între ele) şi un principiu de progresie (o suită
progresivă de enunţuri elementare).

6. COTEXTUL

Termen al cărui uzaj este în curs de generalizare, cotextul constituie o


componentă a definiţiei CONTEXTULUI, delimitând manifestarea lingvistică a
acestuia, mediul lingvistic imediat în raport cu care este identificat referentul.
Contextul (reprezentat de ansamblul datelor cadrului) este în egală măsură verbal (elementele
discursive înconjurătoare) şi nonverbal. Pentru primul caz tinde să se generalizeze
termenul cotext, rezervîndu-se situaţiei de comunicare denumirea de context. (D.R.
Frumuşani, 2004). Mediul textual imediat al unei unităţi discursive („cotextul”) se diferenţiază
distinct de mediul său nontextual. Dificultatea principală constă în a stabili ce aparţine cu exactitate
textualului şi ce nu îi aparţine. Unii cercetători nu restrâng noţiunea de text la unităţile verbale, ci
includ aici elementele de ordin kinetic care le însoţesc (gesturi, mimica etc.), chiar şi acţiunile
participanţilor. Dar, în general, domeniul de aplicare a noţiunii cotext este cel al mediului verbal
propriu-zis. O delimitare terminologică ar impune folosirea termenilor cotext verbal şi cotext
nonverbal.

Analiza discursului are ca trăsătură definitorie punerea în relaţie a enunţului cu


contextul lui, respectiv considerarea discursului ca o activitate ce nu poate fi separată de context.
Orice frază are nevoie de un context. Frazele fără context din lucrările de gramatică sau lingvistică
fac apel la un context interpretativ general. Contextul este ales în funcţie de accesibilitatea sa.
Construirea unui context pertinent porneşte întotdeauna de la contextul cel mai accesibil, iar în
acest sens, cotextul lingvistic disponibil se evidenţiază ca unul din principiile accesibilităţii (J.-M.
Adam, 2008).

CAP. V. UNITĂŢI COMPOZIŢIONALE DE BAZĂ: PERIOADE SI SECVENŢE

39
Propoziţiile-enunţuri sunt direct supuse unor două mari tipuri de regrupări care le ţin
împreună. Se disting aici unităţi textuale slab tipizate, perioadele, şi unităţi mai complexe şi
tipizate, secvenţele. Intre o secvenţă minimală şi o perioadă complexă, diferenţa ţine mai puţin de
volum, cât de complexitatea întregului alcătuit prin ordonarea propoziţiilor-enunţ. De o
amplitudine potenţial mai redusă decât secvenţele, perioadele sunt unităţi care intră direct în
componenţa părţilor unui plan de text. Secvenţele sunt unităţi textuale complexe, compuse dintr-un
număr limitat de pachete de propoziţii-enunţ: macro-propoziţiile sunt un fel de perioade a căror
proprietate principală este aceea de a fi unităţi legate de alte macro-propoziţii, ocupând poziţii
precise în interiorul întregului ordonat al secvenţei. Fiecare macro-propoziţie capătă sens în raport
cu celelalte, în unitatea ierarhică complexă a secvenţei. In acest sens, o secvenţă este o structură,
adică:

- o reţea relaţională ierarhică: mărime care poate fi descompusă în părţi legate


între ele şi legate din nou de întregul pe care-l formează;

- o entitate relativ autonomă, dotată cu o organizare internă proprie şi deci


în relaţie de dependenţă-independenţă cu ansamblul mai larg din care face parte (textul).

Spre deosebire de perioadele simple, macro-propoziţiile care intră în compoziţia unei


secvenţe ţin de ordonările performate de propoziţii. Aceste diferite ordonări sunt numite
„narative”, „argumentative”, „explicative”, „dialogale” şi „descriptive”.

Propoziţiile descriptive alcătuiesc bucle mai curând periodice decât secvenţiale,


destul de tipizate totuşi, pentru a fi identificabile ca unităţi particulare. Spre deosebire de celelalte
structuri secvenţiale, legăturile dintre propoziţii sunt determinate, în descriere, de câteva relaţii:
calificarea unui întreg, selecţia părţilor acestui întreg, calificarea părţilor, redenumirea
întregului etc. Este dificil de vorbit despre macro-propoziţii descriptive, când, de fapt, segmentele
descriptive nu prezintă o organizare internă preformată, comparabilă cu cea a macro-propoziţiilor
din secvenţele argumentative, explicative sau narative. Va fi vorba, în acest caz, nu atât de o
organizare structurală, cât de un repertoriu de operaţii. De altfel, acest reproş a fost întotdeauna
formulat împotriva unei descrieri atât de puţin ordonate în sine, încât este obligată să se strecoare
în permanenţă în planuri de texte fixate de retorică sau, aşa cum este cazul adeseori, ocazionale.

1.1. Redefinirea perioadei.

40
Teoretizată de gramaticienii şi stilisticienii clasici, noţiunea de „perioadă” a reapărut
în lingvistica anilor l980. Aristotel definea perioada ca pe „o formă de elocuţiune care are un
început şi un sfârşit prin ea însăşi, precum şi o întindere uşor de cuprins dintr-o singură privire”
(Retorica III, Ed,IRI, Buc., 2004: 323). Această unitate prezintă avantajul de a fi „plăcută”, „pentru
că nu este nedeterminată şi, de asemenea, fiindcă întotdeauna auditorul crede că posedă ceva ce a
fost inferat pentru el însuşi”. Pe de altă parte, ea îi apare uşor de înţeles datorită ritmicităţii ei care o
face uşor de memorat: „Stilul în perioade are număr, ceea ce, dintre toate lucrurile, este cel mai
uşor de ţinut minte. Tocmai de aceea, toţi îşi amintesc mai bine versurile decât proza”. Teoretizând
arta oratorică, Aristotel privilegiază un ritm care are ceva comun cu oralitatea.

Noţiunea nu s-a gramaticalizat decât în sec. XVIII. Odată cu Dumarsais, perioada


tinde să nu mai fie decât o asamblare de propoziţii legate între ele prin conjuncţii. Totuşi, Abatele
Batteux insistă la fel de mult asupra ritmului: „Am spus că nevoia de a respira este cea care a
introdus spaţiile în discurs; dar nu este singura cauză. Toate facultăţile care concură la formarea
discursurilor concură în aceeaşi măsură la exigenţa numerelor”, cât şi asupra conexiunilor
gramaticale: „Stilul periodic este cel în care propoziţiile sau frazele sunt legate unele de altele, fie
prin sens, fie prin conjuncţii”.

Ca urmare, sunt considerate drept perioade:

- Structurile ritmice fără conectori, precum pasajele de la începutul şi de la


sfârşitul celebrului discurs al generalului de Gaulle la Alger, 4 iunie 1958:

[...] în toată Algeria// nu există decât o singură categorie de locuitori/// nu există decât
francezi// în întregime// francezi în întregime// cu aceleaşi drepturi// şi aceleaşi
îndatoriri/// (Aplauze).

Această perioadă, determinată din plin de interacţiune (în special aplauzele care
întrerup fluxul verbal), este structurată de paralelisme şi de număr. În situaţii de acest gen, se poate
vorbi de un ritm simplu atunci când o suită sintagmatică este întreruptă de o iteraţie, în acelaşi
loc sintactic, a doi, trei sau patru termeni. Se poate vorbi de ritm complex de fiecare dată când
este necesară revenirea la o poziţie sintactică anterioară.

- Perioadele organizate în jurul conectorilor. În textul „Franţa a pierdut o


bătălie! /Dar Franţa nu a pierdut războiul! - este un bun exemplu de perioadă construită pe baza
unui paralelism (legare a semnificantului prin repetiţia lexicală şi sintactică a subiectului şi a
verbului la perfect compus) care întăreşte semantic o antiteză construită pornind de la o negaţie şi
articulată în jurul conectorului DAR. Alineatul şi punctuaţia exclamativă întăresc paralelismul
gramatical şi transformă cele două fraze tipografice într-o unitate argumentativă de sens, care poate

41
fi considerată ca o perioadă cu doi membri: [e1-p DAR e2-non q]. Această perioadă concesivă
conduce la o concluzie care, prin e2-non q, se opune deciziei de a capitula. Decizie a mareşalului
Petain care se sprijinea pe o concluzie deductibilă din e1 –p.

2. Intre perioadă şi secvenţă: descrierea

Spre deosebire de celelalte tipuri de secvenţe, descrierea nu comportă nici o ordine de


regrupare a propoziţiilor-enunţ în macro-propoziţii legate între ele. Prin aceasta, ea are o
caracteristică secvenţială slabă. Din antichitate până în zilele noastre, descrierea a fost denigrată şi
fărâmiţată în sub-categorii: descrieri de persoane, divizate în portret moral (ethopee) şi portret
fizic (prosopografie), în timp ce portretului care vizează singularul, îi răspunde caracterul care
vizează un tip, descrieri de lucruri, de locuri (topografie şi peisaj), de timp (cronografie), de
animale şi plante. Montajul în paralel ( descrieri consecutive sau alternative, fondate pe
asemănare sau opoziţie) este una din tehnicile recomandate, împreună cu hipotipoza (expunerea
vie a obiectului, adus în prezent şi însufleţit prin efortul stilistic al oratorului sau scriitorului) şi
tabloul (punere în situaţie, regrupare în jurul unui motiv sau personaj principal). Pentru a se ieşi
din această situaţie, P. Hamon a propus în domeniul poeticii literare o teorie generală a ceea ce el
defineşte drept „efect de text” sau „dominantă”. El a pus accentul pe procedurile de uvertură şi de
încheiere a segmentelor descriptive inserate într-o povestire, pe procedeele de metaforizare, de
animare şi de ordonare care contracarează efectul de listă.

Descrierea, inerentă exerciţiului vorbirii, este identificabilă mai întâi la nivelul


enunţurilor minimale. Teoria ilocuţionară localizează partea descriptivă a enunţurilor în
conţinutul propoziţional (p) peste care se aplică marca forţei ilocuţionare F(p). Un subiect căruia i
se atribuie minim un predicat constituie baza unui conţinut propoziţional. A vorbi de „decor verde”
şi de „stâncă tare şi masivă” pentru a califica un perete de escaladă înseamnă a face o afirmaţie
descriptivă despre un obiect al lumii, legată inseparabil de actul ilocuţionar de recomandare.
Asemenea enunţuri nu exprimă un conţinut descriptiv obiectiv şi independent de o atitudine
subiectivă. Din caracterul indisociabil al unui conţinut descriptiv şi al poziţiei enunţiative care
orientează argumentativ orice enunţ, decurge faptul că o procedură descriptivă este inseparabilă de
exprimarea unui punct de vedere, de o ţintă a discursului.

La nivelul compoziţiei textuale, oricare ar fi obiectul discursului şi întinderea


descrierii, aplicarea unui repertoriu de operaţiuni de bază dă naştere la vreo zece tipuri de
propoziţii descriptive de bază. Lipsa de ordine secvenţială a acestor operaţiuni este responsabilă de
impresia de anarhie descriptivă.

42
a. Operaţiuni de tematizare

Este macro-operaţiunea principală, cea care conferă unitate unui segment şi care face
din el o perioadă atât de tipizată, încât apare ca un fel de secvenţă.

a.1. Pre-tematizare (sau ancorare): denumirea imediată a obiectului care


deschide o perioadă descriptivă şi care anunţă un întreg:

Ex. Manta [pd pre-Tem.]; sau: ZURICH [pd pre-Tem]


Alură. Şi temperament!; Cosmopolit
Şi totuşi
Tipic elveţian

Alegerea unui substantiv propriu sau a unui nume de obiect mai mult sau mai puţin
specific, schimbă cadrajul obiectului discursului (Manta/Maşina; Zurich/Oraşul elveţian etc.)

a.2. Post-tematizare (sau afectare): denumirea întârziată a obiectului (incidenţă


la stânga şi eventual la dreapta), care nu încadrează descrierea decât în cursul sau la sfârşitul
secvenţei. Atunci când denumirea unui întreg este dată tardiv, descrierea rămâne enigmatică şi
întârzie să formeze o unitate textuală de sens. Legendele următoarelor fotografii din presă prezintă
o uşoară întârziere a denumirii care nu afectează totuşi unitatea perioadei respective:

Decor verde
Stâncă tare şi masivă
Pasul Ursului [pd post-Tem]
Are totul ca să placă.

Siluetă zveltă, chip fin, ochi mari şi gură frumoasă,


Sabine Azema [pd post-Tem] este de o graţie infinită.

a.3. Re-tematizare (sau reformulare): o nouă denumire a obiectului, care


reîncadrează totul creând o buclă: final de perioadă descriptivă. Spre deosebire de post-tematizare,
re-tematizarea implică existenţa unei prime denumiri a obiectului discursului şi vine deci să-i
întrerupă efectul. Acest scurt dialog dintre doi englezi despre un suspect american dintr-o povestire
poliţistă, este exemplar:

- Puteţi să mi-l descrieţi pe Yankeul ăsta [1]


- Hm... După cât îmi aduc eu aminte, e vorba de un tip [2]
destul de înalt, cu părul roşcat... Se îmbracă ţipător şi fumează trabucuri: de fapt,
americanul tipic [3].
Jim Baldwell ăsta [4] mi s-a părut întotdeauna că este un individ [5]

43
extrem de dubios. Este văzut din ce în ce mai des la Londra şi-mi spuneam de curând
că sigur pune la cale vreo afacere necurată. Tom Jarndyce ştie precis mai multe
despre el.

Întrebarea este foarte clar o cerere de descriere a unui obiect tematizat: „descrieţi-l pe
Yankeul ăsta”. Răspunsul în doi timpi al interlocutorului trece prin trei reformulări succesive şi prin
ivirea tardivă a unui nume propriu. Se trece astfel de la o primă perioadă care descrie un prototip
(de la N1 la N3) la o a doua perioadă care este o descriere particularizantă (N4, N5):

DESCHIDEREA primei perioade


Yankeul ĂSTA [N1] e vorba de (ESTE) UN tip [N2]
(ESTE) de fapt, americanul tipic [N3]

ÎNCHIDEREA primei perioade

(Re)DESCHIDEREA perioadei a doua


Jim Baldwell ĂSTA [N4] mi s-a părut întotdeauna că ESTE
UN individ extrem de dubios [N5

ÎNCHIDEREA perioadei a doua

b. Operaţiuni de aspectualizare
Această macro-operaţiune, care se sprijină pe tematizare, regrupează două operaţiuni:
fragmentarea şi calificarea.

b.1. Fragmentarea (sau împărţirea): selecţia părţilor obiectului descrierii


(subliniate cu bold):
Decor verde
stâncă tare şi masivă
Pasul Ursului
Are totul ca să placă
Siluetă zveltă, chip fin, ochi mari şi gură frumoasă, Sabine Azema este
De o graţie infinită.

Operaţiunea de descompunere a unui întreg în părţi şi părţi ale părţilor are tendinţa să
fărâmiţeze obiectul discursului. In principiu infinită, această operaţiune este de fapt constrânsă
pragmatic de căutarea selectivă a unei pertinenţe (ţintă sau scop al acţiunii verbale).

b.2. Calificarea (sau atribuirea de proprietăţi): punerea în evidenţă a


proprietăţilor întregului şi/sau părţilor selectate de operaţiunea de fragmentare (b1). Operaţiunea

44
de calificare este realizată cel mai adesea prin structura grupului nominal substantiv + adjectiv şi
prin recursul predicativ la verbul a fi: „Stânca este excelentă”. Adeseori este o relaţie predicativă de
tipul a avea care realizează operaţiunea de împărţire, rareori fără o calificare legată: „Are ochi
mari”.

c . Operaţiuni de relaţionare
Această macro-operaţie regrupează alte două operaţii:
c.1. Relaţie de vecinătate: punerea în situaţie temporală [situarea obiectului
discursului într-un timp istoric sau individual = pd R- Timp] sau spaţială (relaţie de vecinătate a
obiectului discursului cu alte obiecte susceptibile de a deveni, la rândul lor, centrul (tematizarea)
unei proceduri descriptive, sau de vecinătate cu diferitele părţi considerate = pd R-Loc). Această
operaţiune intervine adesea în mod implicit. In presă sau în enciclopedii, acest rol poate fi
îndeplinit de fotografii. In majoritatea textelor scrise, vom regăsi în general aceste elemente de
relaţionare spaţială şi/sau temporală în cotextul anterior sau posterior, prin intermediul altor
enunţuri descriptive. Pe de altă parte, vecinătatea spaţială a două obiecte poate fi atât de mare,
încât unul poate deveni o parte a celuilalt.
c.2. Relaţie de analogie: asimilare comparativă sau metaforică ce permite
descrierea întregului sau părţilor sale punându-le în relaţie cu alte obiecte-indivizi (pd R-
Analog.): „Frumoasă ca Sahara. Noua Astra Cupeu (Opel).

d.Operaţii de expansiune prin sub-tematizare


Extinderea descrierii se produce pe grefa oricărei operaţii (pe sau în combinaţie cu) o
operaţie anterioară. O calificare nu poate fi continuată totuşi decât cu o analogie:

Tematizare Astra Cupeu [pd Post-tem.]


Aspectualizare: noua [pd Cal.)
Sub-tematizare: Frumoasă [pd Cal.]
Punere în relaţie: ca Sahara

În general, expansiunea descriptivă, potenţial infinită, este de fapt reglată de un număr


mic de operaţiuni identificabile şi repetabile, oricare ar fi obiectul descrierii şi genul discursului
(bandă desenată, literatură, publicitate, presa scrisă). In măsura în care un segment descriptiv nu
comportă nicio liniaritate intronsecă, trecerea de la repertoriul de operaţiuni la textualizare implică
adoptarea unui plan. Planurile de texte şi mărcile lor specifice au o importanţă decisivă în

45
lizibilitatea şi interpretarea oricărei descrieri. De unde şi rolul deosebit de important al
organizatorilor şi conectorilor.

Descrierea trece prin două moduri principale de prezentare determinate de atitudinea


descriptorului:

- descriere perceptuală ; descriptorul poate să vadă, să audă, să atingă, să simtă


sau chiar să guste, etc.

- descriere epistemică; descriptorul posedă anumite cunoştinţe, exemplificate cu


„după cât îmi aduc eu aminte” şi „Tom Jarndyce ştie precis mai multe...”.

Combinarea celor două moduri de asumare a descrierii permite descrierea fără a


vedea, descrierea fără a (re)cunoaşte, descrierea după auz şi completată cu cunoştinţe, etc.

3. Structura secvenţei narative


Umberto Eco spunea că „În narativitate, suflul nu este încredinţat frazelor, ci unor
macro-propoziţii mai ample, unor scandări de evenimente”.
In sens larg, orice povestire poate fi considerată drept expunerea unor „fapte” reale
sau imaginare, dar această desemnare generală de „fapte” acoperă două realităţi distincte:
evenimente şi acţiuni. Acţiunea se caracterizează prin prezenţa unui agent – actor uman sau
antropomorf – care provoacă sau încearcă să împiedice o schimbare. Evenimentul se produce sub
efectul unor cauze, fără intervenţia intenţionată a unui agent. O povestire cu un grad slab de
narativitate se mulţumeşte să enumere o suită de acţiuni şi/sau evenimente. T. Todorov (1968) şi P.
Larivaille (1974) au fost printre primii care au prezentat o punere în intrigă cu grad înalt de
narativitate ca pe o structură ierarhică de cinci macro-propoziţii de bază (Pn) care corespund celor
cinci momente ale subiectului: înainte de proces (m1), începutul procesului (m2), cursul procesului
(m3), finalul procesului (m4), după proces (m5).

46
În textele următoare (T1 şi T2), un eveniment deosebit perturbă o situaţie iniţială pe
care textul are grijă s-o specifice, iar aceasta se încheie cu o situaţie finală, în ambele cazuri tragică:

„Nici nu inspiră bine priza pe nas [e1], că A. Chevrel strănută [e2] şi, căzând din
carul cu fân [e3] pe care-l aducea de la Pervencheres (Ornes), [e4] expiră.

[P1] Pe lacul din Annecy, înotau trei tineri [e1]. [P2] Unul, Janinetti, dispăru [e2].
[P3] Plonjonul celorlalţi [e4]. [P4] Îl scoaseră la suprafaţă, dar mort [e5].

În T2, povestirea este decupată în fraze tipografice care corespund unor macro-
propoziţii: dispariţia lui Janinetti contrastează puternic cu ceea ce precede şi formează ceea ce
putem numi fără ezitare nodul – Pn2 al intrigii. Reacţia-Pn3 a tovarăşilor săi – plonjonul lor,
constituie o tentativă de restabilire a echilibrului iniţial. Deznodământul-Pn4 - scoaterea la
suprafaţă a dispărutului - lasă mai întâi să se vadă rezolvarea dramei, dar până la urmă se
dovedeşte a fi deceptiv. Situaţia finală-Pn5 este definitiv negativă: Janinetti a murit. A existat deci
o transformare şi, în plus, o rezolvare deceptivă. În timp ce în T2 segmentarea în patru fraze şi
conectorul DAR final decupează macro-propoziţiile narative, în T1 acţiunile şi evenimentele trebuie
reconstruite izolându-le în interiorul mişcării sintactice a frazei. Pentru aceasta, trebuie solicitate
toate urmele segmentării şi conexiunii. În ciuda prezenţei a doar două verbe la perfect simplu şi a
unui verb la imperfect într-o relativă, două propoziţii apar ca legate temporal şi/sau cauzal de
următoarea: Nici nu inspiră bine priza pe nas [e1], că A. Chevrel strănută [e2]. Cauzalitatea
depăşeşte aici legătura temporală: nu numai după, ci mai ales din cauza lui [e1] survine [e2].
Propoziţia [e1] apare aici ca nodul – Pn2 al povestirii: din pricina faptului că a prizat tutun (cauză
dată ca determinantă) a strănutat A. Chevrel. Propoziţia [e2] apare deci ca o re-acţiune – Pn3
dintr-o povestire canonică. Urmarea este mai complicată:... căzând din carul cu fân [e3] pe care-l
aducea de la Pervencheres (Ornes) [e4], expiră [e5]. Propoziţia [e4] pare a fi fost inserată tardiv
în cursul frazei (paranteza indicatoare a locului este plasată, în general, în presă la începutul

47
naraţiunii). De fapt ea explică ce caută personajul în vârful unui car cu fân. Este propoziţia care
explică situaţia iniţială- Pn1 a povestirii. În schimb, legătura dintre gerunziul din [e3] şi perfectul
simplu final [e5] este o legătură de la cauză la efect în care [e3] apare ca fiind deznodământul-
Pn4, iar [e5], situaţia finală-Pn5.

Structura narativă al lui T1 şi T2

Acţiune sau
Evaluare

Nod Pn3 Deznodământ

Situaţie Pn2 <<<<<<<<<<<>>>>>>>> Pn4 Situaţie


iniţială Pn1 <<<<<<<<<<<<>>>>>>>>>>>>>>>> finală Pn5

T1: e4 e2 e2 e3 e5
T2: P1-e1 P2-e2 P3-e3 P4-e4 [DAR] P4-e5

Nu se poate defini nicio regulă de segmentare proprie secvenţelor. După cum s-a
observat la T1 şi T2 o secvenţă narativă poate fi bine segmentată (propoziţii narative separate de
cuplul majusculă-punct sau printr-un conector puternic în T2) sau slab decupată (T1). Dacă
secvenţa se dezvoltă, adeseori regrupările de propoziţii din sânul macro-propozţiilor narative sunt
subliniate de schimbări de paragrafe. Aplicarea schemei de punere în intrigă este un proces
interpretativ de construire a sensului. Acest proces, ghidat de segmentare şi de mărci lingvistice
foarte diverse, este supus alegerilor şi deciziilor de structurare centrate pe identificarea unui nod şi
a unui deznodământ.
Înscrierea unei secvenţe narative într-un cotext dialogic (oral, teatral sau a unei
naraţiuni încastrate într-o alta) se traduce prin adăugarea, la uvertură, a unei Intrări-prefaţă sau a
unui simplu Rezumat – Pn0 şi, la finele naraţiunii, a unei Evaluări finale – Pn Ω care ia forma
Moralei în fabule sau se reduce lao simplă Concluzie. Aceste propoziţii asigură intrarea şi ieşirea
din lumea povestirii. Bahtin vorbeşte de acele mărci care fac trecerea de la conversaţie la povestire
în termeni de propoziţii de „avan-post”, „situaţie chiar pe linia de demarcaţie pe care se înfăptuieşte
alternanţa (succesiunea) subiecţilor vorbitori”.

48
Exerciţiu de analiză a structurii narative a unui articol de ziar:

IRA revendică atentatul de la Brighton:


4 morţi şi 30 fr răniţi

GOD SAVES MAGGIE

[P1] Ora două cincizeci dimineaţă, ieri, în orăşelul Brighton, în sudul Angliei.
[P2] La barul din Grand Hotel, ultimii parlamentari Conservatori se pregătesc să
se întoarcă în camerele lor. [P3] Margaret Thatcher, aflată în cabinetul ei de
lucru, pune punctul final la discursul de închidere a congresului anual al
partidului ei. [P4] Hotelul este locuit aproape în întregime de membrii cabinetului
ei, oameni politici şi deputaţi.[P5]Deodată o explozie. [P6] Armata Republicană
Irlandeză pusese o bombă la etajul al treilea. [P7] Margaret Thatcher este în
viaţă, însă patru persoane sunt ucise, alte treizeci rănite, printre care un ministru
şi un deputat. [P8] După stupoare, fidelă imaginii sale, Primul ministru britanic
anunţă că lucrările Congresului vor continua. [P9] Citeşte paginile 2-4.

Acest text prezintă ansamblul de macro-propoziţii narative.Titlul mare corespunde


unui Rezumat – Pn0, iar subtitlul constituie „Morala”-PnΩ poveştii, subliniată prin jocul
intertextual cu imnul britanic. Situaţia iniţială-Pn1, expusă pe larg (frazeleP1-P4), contrastează cu
scurtimea Nodului-Pn2 (P5), care introduce marca tipică de declanşare narativă „deodată”. Macro-
propoziţia centrală (Pn3) nu este formată dintr-o suită de acţiuni (Re-acţiuni), ci dintr-o evaluare
retrospectivă (P6). Deznodământul-Pn4 ia forma unui bilanţ al atentatului (P7). Situaţia finală-Pn5

49
este asumată de ultima frază (P8). P9 este o simplă indicaţie peri-textuală specifică, cu rolul de a
semnala o trimitere la articolele din interiorul ziarului.

4. Structura secvenţei argumentative


4.1. De la perioadă la secvenţă

Se trece de la o simplă perioadă argumentativă (suită de propoziţii legate prin


conectori argumentativi) la o secvenţă argumentativă atunci când se face apropierea de un mod
de compoziţie descris astfel de O. Ducrot:

„Un mare număr de texte literare, mai ales din secolele XVII şi XVIII, se prezintă
ca nişte raţionamente. Obiectul lor este fie să demonstreze, fie să respingă o teză. Pentru aceasta,
ele pornesc de la premise, de altfel nu întotdeauna explicite, presupuse incontestabile, şi încearcă
să arate că nu s-ar putea admite aceste premise fără a admite cutare sau cutare concluzie –
concluzia fiind sau teza de demonstrat, sau negarea tezei adversarilor, sau încă negarea unor
argumente ale adversarilor. Şi, ca să treacă de la premise la concluzii, se folosesc de diverse
demersuri argumentative despre care ele cred că niciun om cu judecată nu poate refuza să le
îndeplinească. (Ducrot 1980 :81 şi 1973: 192)

Deşi se sprijină pe forme literare ale discursului, definiţia are meritul că pune în
evidenţă două mişcări: demonstrarea – justificarea unei teze şi respingerea unei teze sau a
unor argumente ale unei teze adverse. In ambele cazuri, mişcarea este aceeaşi din moment ce este
vorba de a porni de la nişte premise (date, fapte), pe care nu le-am putea admite fără a admite
cutare sau cutare concluzie-aserţiune. Între cele două, trecerea este asigurată de „demersuri
argumentative” care iau forma unor înlănţuiri de argumente-dovezi, corespunzătoare fie
suporturilor unei legi de tranziţie, fie unor micro-lanţuri de argumente sau unor mişcări
argumentative încastrate.

J. M. Adam propune să se dea secvenţei argumentative prototipice complete o formă


care lasă loc contra-argumentaţiei:

Teză Date Concluzie (C)


Anterioară + Fapte (F) Deci probabil (nouă) teză
P.arg 0 P.arg 1 P. arg 3

Consolidare
P. arg 2 numai dacă
(Principii Restricţie (R)
Bază) P. arg 4

50
Această schemă nu are o ordine liniară obligatorie: (noua) teză (P. arg 3) poate fi
formulată încă de la început şi reluată sau nu de o concluzie care o întăreşte la sfârşitul secvenţei,
teza anterioară (P. arg 0) şi consolidarea (P. arg 2) pot fi subînţelese. Această schemă comportă de
fapt două nivele:

- Justificativ (P. arg 1 + P. arg 2 + P. arg 3): la acest nivel, luarea în consideraţie a
interlocutorului este slabă. Strategia argumentativă este dominată de aportul de cunoştinţe.

- Dialogic sau contra-argumentativ (P.arg 0 şi P. arg 4): la acest nivel,


argumentaţia este negociată cu un contra-argumentator (auditor) real sau potenţial. Strategia
argumentativă vizează o transformare a cunoştinţelor.

4.2. Lectura unui peritext argumentativ jurnalistic

Fie textul: [e1] Dominique Perret, schior extrem: „[e2] [neg.C] Noi NU suntem
nişte kamikaze sinucigaşi: [e3] [F1] DESIGUR, ne asumăm riscuri, [e4] [F2] DAR ele
sunt calculate”.

Se poate observa că P. arg 4 este locul de inserţie a unei noi mişcări argumentative
(consolidată cu principiile Pp1 şi Pp2 şi sprijin pe bazele B1 şi B2), conform schemei:

F1 DESIGUR deci C Ø

[e3] DAR Rezervă-respingere

Deoarece Pp1

F2 deci non-C [e2]


[e4]

În virtutea lui B1 deoarece Pp2

În virtutea lui B2

Aserţiunea dintre ghilimele este o întreprindere de reluare, de către locutor, a


definiţiei implicite a lui „noi” ca „sportivi de extrem” care circulă în opinia comună (PdV1).

51
DESIGUR semnalează că locutorul acceptă, sub forma unei concesii, că F1 (faptul că „noi ne
asumăm riscuri”) poate fi considerat un comportament sinucigaş (aserţiune C implicită: s-ar putea
(deci) crede că „noi [...] suntem [...] nişte kamikaze”). Consolidarea (Principiu Pp1 şi Baza B1) nu
este explicită. Interpretarea proprie a lui PdV1 se poate realiza totuşi prin raţionamentul următor:
a-ţi asuma riscuri înseamnă a-ţi risca viaţa [B1], iar a-ţi risca viaţa voluntar este un comportament
sinucigaş comparabil cu cel al japonezilor din cel de al doilea război mondial [Pp1].

În schimb, înlănţuirea se referă, prin mijlocirea unui DAR argumentativ, la


restricţie. Dacă a-ţi asuma riscuri (F1) este un comportament sinucigaş (C), a-ţi asuma riscuri
calculate, ca un profesionist, corespunde unui „cu condiţia să.../numai dacă...” exemplar. Faptul
F2 de a calcula riscurile [e4] antrenează non-C (nu este un comportament sinucigaş, chiar dacă
nu pot fi eliminate toate pericolele [e2].

Schema argumentativă a textului analizat poate fi explicată mai clar prin modelul de
bază al secvenţei argumentative. Enunţul [e2] respinge, pe baza datei [e4] pe care o enunţă (P. arg
1), o teză anterioară (P. arg 0) semnalată în enunţul [e3]. Inferenţele care se desprind din [e4] duc
la concluzia dată încă de la început. Fie următorul embrion de secvenţă argumentativă:

După cum se observă, macro-propoziţia Parg.0 este ea însăşi constituită din


propoziţii argumentative care alcătuiesc o perioadă pe care o putem numi inserată. În absenţa unei
consolidări explicite a inferenţelor care duc de la [e3] la concluzia neexprimată (C) – fapt dezvoltat,
se poate bănui, în interviul însoţit de fotografie şi legenda ei -, ne aflăm în prezenţa unei simple
situaţii ternare.

52
4.1. Fragmentul 128 din Caracterele de La Bruyere

[A] Vezi anumite animale sălbatice, masculi şi femele răspândite pe câmpuri, negre,
învineţite şi tare pârlite de Soare, legate de pământul pe care îl răscolesc, şi-l
răvăşesc cu o dârzenie de nebiruit; [B] au ca un fel de glas articulat, şi când se ridică
în picioare, arată un chip omenesc, şi ÎNTR-ADEVĂR sunt oameni; [C] noaptea
se retrag în nişte vizuini în care trăiesc cu pâine neagră, cu apă, şi cu rădăcină: [D]
ei îi cruţă pe ceilalţi oameni de osteneala de a semăna, de a ara şi recolta ca să
trăiască. Şi merită ASTFEL, să nu simtă lipsa pâinii pe care au semănat-o.

Deşi acest text este introdus printr-o marcă de descriere perceptuală (vezi), suita
primelor trei segmente nu poate fi considerată o mare secvenţă descriptivă. De fapt, este vorba de o
suită de trei perioade descriptive urmate de o perioadă argumentativă care se compune dintr-o
concluzie (D2) introdusă prin SI ASTFEL (şi merită astfel să nu le lipsească pâinea pe care au
semănat-o) şi printr-un argument (D1) (îi scutesc pe ceilalţi oameni de osteneala de a semăna, de
a ara şi recolta ca să trăiască). Segmentul periodic D formează o secvenţă argumentativă
cuprinzătoare care îi încredinţează segmentului [A] (vezi nişte animale sălbatice [...] cu o dârzenie
nebiruită) rolul de enunţ al unei teze anterioare (care afirmă animalitatea ţăranilor), iar celorlalte
două perioade un rol de consolidare a trecerii de la argumentul (D1) la concluzia (D2). Textul poate
fi rezumat astfel sub forma unei secvenţe argumentative canonice:

Teză anterioară P. arg 0

PdV1 al lui TU [A]

// RESPINGERE

Propoziţie p [D1]>>>>>>>>>> [regulă cauzală de trecere]>>>>>>> Propoziţie q [D2]


Argumente P. arg 1 Consolidare cu PdV2 în [B şi C] Concluzie
Trecere de la un sentiment de Milă Teză nouă
La indignare şi la Dreptate P. arg 3
P. arg 2

Această mişcare argumentativă transformă descrierea ţăranilor în pledoarie


împotriva mizeriei satelor (gen retoric judiciar, sprijinit pe indignare). Revenirea la PdV iniţial al
lui TU (un fel de teză anterioară) este un apel la schimbare socială (teză nouă). Primele trei
perioade fac apel la milă, la emoţia etică, pre-juridică. Sentimentul de frică [A] şi de milă [B] şi [C]
al cititorului ar trebui să fie urmat de indignare [D], de data aceasta, pe baza unei emoţii care se
sprijină pe norma echităţii. Este vorba – şi aici se află întregul sens al genului moralizator al
Caracterelor - de a tranşa între nedreptate (sărăcia ţăranilor reduşi la stadiul de animale) şi
dreptate: ei merită cel puţin să mănânce pâinea pe care o seamănă. Ajungem aici la o caracteristică

53
fundamentală a retoricii: capacitatea de a emoţiona (movere) constă în a impresiona cititorii prin
intermediul sentimentelor (pathos) şi nu numai prin cel al raţionamentului (înlănţuirea de
argumente).

5. De la perioadă la secvenţa explicativă

5.1. Structurile periodice explicative în DACĂ...


(ACEASTA) E PENTRU CĂ

Explicaţia poate apărea în cursul secvenţelor. Astfel, forma frazei periodice la


prezent, care combină DACĂ (introducător de propoziţie care pune o problemă) cu (ACEASTA) E
CĂ sau E PENTRU CĂ, introducători ai unei explicaţii. De exemplu, titlul textelor următoare:

T1 DACĂ sportivii de extrem se vând, E PENTRU a-şi câştiga libertatea...

T2 Dacă Liguria este mai puţin cunoscută decât Toscana, ACEASTA E PENTRU CĂ
la noi turnurile sunt perfect verticale. Nu e din cauza pastelor noastre.

Fie că structura folosită este de tipul [DACĂ p, e pentru că q] sau [DACĂ p, E


(CĂ) q] sau [DACĂ p, ACEASTA ŢINE DE q], toate aceste fraze explicative periodice suportă
transformarea [DEOARECE q (se întâmplă CĂ) p...], atestată în acest subtitlu al unui articol de
revistă ilustrată T3:

T3 DEOARECE un rege a hotărât să modifice data primei zile a anului [q] putem
acum să ne dedăm la farse de 1 aprilie.

După cum se poate vedea, relaţia de orientare liniară progresivă a perioadelor ipotetice
[DACĂ p protază7 > inducţie > (atunci) q apodoză 8] - pe care o putem considera, de la Aristotel
încoace, drept model de inferinţă 9 - se inversează, în perioadele explicative, într-o ordine
regresivă: [DACĂ q apodoză < explicaţie < (E CĂ/ ACEASTA ŢINE DE...) q protază]. Aceste
două tipuri de perioade reunesc două propoziţii-enunţ: o protază q (aşezată logic în faţă) şi o
apodoză p (care decurge din q. Această distincţie pune în evidenţă raportul logic, şi nu temporal al
propoziţiilor: [DEOARECE q protază (se întâmplă CĂ) p apodoză]. După o schemă prevăzută de
Aristotel, mergem de la indice (p) la ceea ce indică (q). Mişcarea inferenţială porneşte de la un
indice-efect pentru a ajunge apoi la cauză şi pentru a focaliza mai mult pe enunţarea acestei cauze

7
protază - aici, prima parte a unei perioade condiţionale, care cuprinde propoziţiile secundare şi care îndreaptă atenţia cititorului
asupra celor ce se enunţă în apodoză;
8
apodoză - propoziţie principală într-o perioadă condiţională;
9
inferenţă - operaţie de trecere de la un enunţ la altul, de deducere a unui enunţ din altul.

54
decât pe cea a realităţii situaţiei cauzate. Structura este actualizată cu claritate în cele două părţi ale
exemplului publicitar următor:

T4 Bravo, şi mai multe impozite!

Mai întâi vestea proastă: (4a) DACĂ curba beneficiilor voastre urcă rapid, fiscul vă
va cere socoteală. Şi acum vestea bună: (4b) DACĂ fiscul vă cere socoteală, ACEASTA SE
ÎNTÂMPLĂ DEOARECE curba beneficiilor a urcat rapid.

Este un exemplu ideal de aplicare a inversării inducţiei (4a) [DACĂ p (atunci) q]


prin (4b) [DACĂ q’ ACEASTA SE ÎNTÂMPLĂ DEOARECE p’]. Structura binară stereotipică a
acestei publicităţi permite fragmentarea în doi timpi a momentelor disforice („şi mai multe
impozite”) şi euforice („Bravo”). În această structură, faptul negativ (q şi q’) este transformat în fapt
pozitiv (p şi p’). Textul următor este o versiune eliptică a acestei perioade explicative:

„DEOARECE preferă drapelul, D-l Loas, primarul din Plouézec, sfâşiase un tricolor,
şi a fost revocat”.

Explicaţia se face în doi timpi: (1) DEOARECE preferă drapelul alb [cauză] D-l Loas,
primarul din Plouzec, a sfâşiat un tricolor [fapt explicat] şi (2) DEOARECE preferă drapelul alb
[cauză 1] SI DEOARECE D-l Loas, primarul din Plouézec, a sfâşiat un tricolor [cauză 2], a fost
revocat [fapt explicat]. Conectorul DEOARECE este suficient pentru a semnala imediat forma
explicativă a acestui text-perioadă.

5.2. Structuri periodice retroactive

În unele texte, explicaţia poate să nu fie semnalată de la început, ci să survină la o


relectură declanşată de conectori precum iată de ce. Textul de mai jos prezintă două segmente
explicative-justificative care funcţionează în sens contrar şi care generează un efect de amploare.

T1 Guvernanţii de ocazie au putut capitula, căzând în panică, uitând


onoarea, aruncând ţara în robie. Totuşi, nimic nu-i pierdut!
(T1 a) Nimic nu-i pierdut, DEOARECE acest război este un război mondial. În
universul liber, forţe imense nu s-au manifestat încă. Într-o zi, aceste
forţe vor zdrobi inamicul. Trebuie ca Franţa, în ziua aceea, să fie de faţă
la victorie. Atunci îşi va regăsi libertatea şi măreţia. Acesta este ţelul
meu, singurul meu ţel!
(T1 b) IATĂ DE CE îi poftesc pe toţi francezii, oriunde s-ar afla, să se unească
cu mine întru acţiune, întru jertfă şi întru nădejde.

În (T1 a), mişcarea este internă frazei care vine să reia şi să justifice aserţiunea
problematică precedentă, introdusă prin conectorul concesiv TOTUŞI care semnalează elementul

55
problematic [p] ce trebuie explicat: „Nimic nu-i pierdut [p], DEOARECE > incidenţă la dreapta >
acest război este un război mondial [q]. In schimb, în (T1 b), incidenţa la stânga a conectorului
IATĂ DE CE introduce enunţul îi poftesc pe toţi francezii ... ca pe un fapt cauzat/justificat de
cotextul anterior: mişcarea explicativă (T1 a) este inserată în mişcarea explicativă (T1 b) a cărei
incidenţă la stânga înglobează întregul cotext anterior. Avem aici ilustrarea dublei mişcări textuale
explicative de bază: mişcare la dreapta, deschisă de un conector explicativ şi care-şi aşteaptă
marca de încheiere (T1 a), şi mişcare la stânga, care determină o privire retrospectivă asupra
unei porţiuni mai scurte sau mai lungi din cotextul anterior văzut ca explicativ .

5.3. Structura secvenţei

J. B. Grize şi-a sprijinit de timpuriu definiţia de „structură generală a unei secvenţe


explicative” pe prezenţa a doi „operatori”. Un prim operator (DE Ce) face trecerea de la o
schematizare iniţială (Sch.i) care prezintă un obiect complex, la o schematizare care pune o
problemă (Sch.pb). Un al doilea operator (DEOARECE) permite trecerea de la obiectul problematic
la o schematizare explicativă (Sch.expl). Structura secvenţei explicative este, după Grize,
următoarea:

Sch.i DE CE?[p] Sch.pb DEOARECE ]q] Sch.expl.


Obiect complex >>>>>>>>>>>Problemă >>>>>>>>>>>>>>>>>Explicaţie

Schematizarea iniţială (Sch.i) fiind adeseori subînţeleasă, trebuie avute în vedere două
tipuri de DE CE?: cele care reiau un element anterior şi re-schematizează problema pusă, şi cele
care, nedispunând de cotextul anterior, operează direct schematizarea problemei (DE CE p?),
adesea prin intermediul pseudo-întrebărilor. Structura canonică completă este deschisă de un DE
CE interogativ - interogaţie adevărată în dialoguri sau interogaţie falsă (numită şi „retorică”) în
structurile monologale - urmate de unul sau mai multe răspunsuri în DEOARECE, ca în textul:

De ce sunt atât de frumoasă?/ Pentru că stăpânul meu mă spală.

Numeroşi cercetători sunt de acord să reia nucleul modelului lui Grize pentru a adăuga
un element la dreapta. Se ajunge astfel la un model ternar al secvenţei de bază:

Faza chestionării + Faza rezolvării + faza concluzivă

Cele trei faze au fost definite în felul următor:

- Faza 1. Constituirea unui obiect de explicat (recunoscut şi acceptat, care poate fi


prezent în situaţie sau să ţină de limbaj) şi a rolurilor de subiect care explică şi căruia i se adresează
explicaţia şi/sau o primeşte.

56
- Faza 2. Nucleul explicativ.

- Faza 3. Ratificarea: sancţiunea explicaţiei şi închiderea secvenţei. Faza ratificării


corespunde cu sensul presupus a fi obţinut la sfârşitul explicaţiei.

Cap.VI.Exerciţii şi răspunsuri la exerciţiile de analiză secvenţială

Exerciţiile propuse, precum şi răspunsurile date au rolul, pe de o parte, de a permite


cititorului să verifice dacă a înţeles anumite expuneri teoretice şi, pe de altă parte, de a completa
anumite informaţii şi de a articula anumite noţiuni. Această dublă finalitate arată de ce unele
analize sunt mai dezvoltate decât altele. Foarte rar este vorba de simple răspunsuri la exerciţii.

Textul 2.1.: O anecdotă de Chateaubriand


[a] La căderea serii, am fost nevoiţi să ne oprim în satul Sant-Paternion: [b] trebuia să ungem
trăsura; [c] un ţăran prinsese atât de bine şurubul la roată, încât a fost cu neputinţă să-l scoatem. [d] Toţi
meşterii satului, cu mic cu mare, dimpreună cu maistrul fierar, n-au reuşit să-l urnească. [e] Un băietan cam
la cincisprezece ani s-a desprins din grup, [f] s-a întors cu un cleşte şi, [j] dându-i la o parte pe ceilalţi, [h]
leagă de piuliţă o sârmă de cupru, [i] o strânge bine cu ajutorul cleştelui şi [j] apăsând cu mâna în sensul
filetului, [k] scoase şurubul fără nicio osteneală. [l] S-a auzit un strigăt la unison de vivat. [m] Copilul ăsta n-o
fi fost un soi de Arhimede? [n] Regina unui trib de eschimoşi, femeia care i-a desenat căpitanului Perry o
hartă a mărilor polare, se uita cu mare atenţie la fiecare marinar care suda la flacără bucăţi mari de fier, iară
cu mintea sa ascuţită îi ghicea obârşia.
Chateaubriand, Mémoires d’outre-tombe, cartea 42, capitolul I, 22 septembrie
Analizaţi grupurile de propoziţii reunite în macro-propoziţii în această secvenţă
narativă asemănătoare cu modelul prototipic.

Propoziţia [a] constituie Rezumatul episodului (Pn0), insistând asupra faptului că


întâmplarea va avea legătură cu momentul de întrerupere a călătoriei naratorului. Propoziţia [b]

57
asigură, prin verbul la imperfect, suportul Situaţiei iniţiale-Orientare (Pn1): trăsura trebuia
neapărat unsă (probabil osiile). Propoziţia [c] introduce o Complicaţie (Pn2) care explică ceea ce era
deja anunţat în (Pn0): este imposibilă desprinderea roţii. Cea de-a patra propoziţie, Re-acţiunea
(Pn3) sau nucleul povestirii, este în întregime negativ, iar conţinutul povestirii este confirmat:
călătoria riscă să fie întreruptă dacă nu se reuşeşte desprinderea şurubului de la roata blocată
pentru a putea unge osia. Prin folosirea prezentului naraţiunii, se reliefează (în propoziţiile de la [h]
la [k] descrierea acţiunii eroului povestirii (subiectul operator de transformare) constituind, în
ansamblu, Rezolvarea-Pn4. Propoziţia [l] subliniază o parte a Situaţiei finale-Pn5: din Pn4 se poate
deduce faptul că de acum trăsura va putea fi unsă, iar călătoria va continua; insistând asupra
uralelor de vivat ce vin din partea martorilor prezenţi la locul scenei, se pune de fapt accentul pe
victoria eroului întâmplării. Ultimele două propoziţii [m] şi [n] dezvoltă o evaluare finală-morală
PnΩ prin care se va interpreta sensul global al anecdotei: se face trecerea de la întâmplarea unei
călătorii întrerupte la aventura eroului adolescent, comparat aici cu persoane ilustre.

Textul 2.2.: O poveste jurnalistică: atentatul de la Brighton

IRA revendică atentatul de la Brighton: 4 morţi şi 30 răniţi


GOD SAVES MAGGIE
Ora trei fără zece dimineaţa, orăşelul Brighton, sudul Angliei. În barul din Grand Hôtel, câţiva
parlamentari conservatori întârziaţi se pregătesc să meargă în camerele l0r. Margaret Thacher, în cabinetul
său de lucru, pune la punct ultimele detalii ale discursului de închidere pe care îl va ţine în cadrul Congresului
anual al partidului. Hotelul este ocupat aproape în totalitate de membrii cabinetului său, oameni politici şi
deputaţi. Dintr-odată, explozia. Armata republicană irlandeză pusese o bombă la etajul III. Margaret
Thatcher este în afara oricărui pericol, dar patru persoane au fost ucise, alte treizeci rănite, dintre care un
ministru şi un deputat. După stupoarea generală, fidelă imaginii sale, primul ministru britanic anunţă că, în
ciuda celor întâmplate, congresul va continua. Mai pe larg în paginile 2 şi 4. (Libération, 13-14 octombrie 1984).

Realizând analiza detaliată a nucleului (Pn3) din acest text, descrieţi regrupările
macro-propoziţionale ale acestei secvenţe care prezintă acelaşi caracter canonic precum
precedenta.

Acest exemplu non-literar prezintă de a cuprinde toate elementele unei secvenţe


narative şi un nucleu (Pn3), mai mult evaluativ decât acţional, ceea ce completează descrierile
precedente ale acestei unităţi.
Primul titlu poate fi considerat ca o Pn0-Rezumat în timp ce titlul mare (scris cu
majuscule) care induce, bineînţeles, jocul intertextual cu trimitere la imnul naţional britanic,
constituie „Morala” PnΩ. Situaţia iniţială-Pn1 este amplu expusă şi contrastează cu caracterul

58
lapidar al Complicaţiei Pn2 (Dintr-odată „explozia”) provocată şi subliniată de organizatorul narativ
introductiv al macro-propoziţiei Pn2. Macro-propoziţia Pn3 cuprinde o evaluare retrospectivă
(„Armata Republicană Irlandeză pusese o bombă la etajul 3”). Rezolvarea-Pn4 întocmeşte bilanţul
victimelor insistând asupra faptului că, în conformitate cu PnΩ, Doamna Thatcher este în viaţă.
Situaţia finală Pn5 este asumată, în prima frază a textului (discurs narativizat: „...anunţă
că....”precedată de o evaluare: „fidelă imaginii sale”.

Textul 2.3.: O povestire cu caracter etiologic

Cum au învăţat iepurii să sară

Odată, cel mai în vârstă dintre iepuri s-a hotărât să-i cheme pe toţii semenii ca să le
împărtăşească câte ceva din gândurile lui:
- Pe pământ, orice animal poate să-l îngrozească pe un altul. Or, bieţii de noi, nouă ne este frică
de toţi, dar nimănui nu-i este frică de noi. Totul ne înspăimântă, şi cel mai mic foşnet al frunzelor. Ce trist! Să
căutăm o cale de-a îndrepta acest lucru.
Începură să caute, foarte supăraţi. În calea lor întâlniră o coţofană, care le spuse:
- O, bieţi iepuri! Încotro mergeţi aşa supăraţi?
- Nimănui nu-i este frică de noi, iar nouă ne este frică de tot ce ne iese în cale, răspunse
bătrânul iepure. Mai bine ne-aruncăm în fântână decât un trai ca ăsta.
- Ce prostie!
- Nu-i prostie deloc; nu avem altă cale.
- Ascultaţi, zise coţofana, am să vă dau un sfat. Aşezaţi-vă toţi grămadă şi staţi aşa ghemuiţi în
iarbă. Când o să treacă turma de oi să se adape la râu, voi să săriţi dintr-o dată în faţa lor şi să-mi povestiţi şi
mie apoi ce s-a întâmplat. Abia atunci o să vedeţi care dintre noi a avut dreptate.
Zis şi făcut. Iepurii au ascultat de sfatul coţofanei. S-au pus grămadă unul lângă altul. Într-un
târziu, o turmă de oi mânată de un cioban a trecut pe lângă ei, şi toţi iepurii au sărit ca la comandă în faţa lor.
Oile au fost atât de speriate încât au luat-o de-a valma care-ncotro. Degeaba se ostenea ciobanul să le mai
lovească ca să stea locului, că ele fugeau de una. Iepurii stăteau cu lăbuţele ridicate şi nu le venea să creadă
ochilor când le vedeau pe oi aşa de bezmetice! De atunci iepurii au obiceiul să stea toţi laolaltă şi să meargă
săltându-şi picioarele din spate. ( A. Desjacques şi T. Soukhbaatar, Contes et récits de Mongolia, Nathan, 1992, p.21)
Răspunsul:

Primul paragraf şi propoziţia, în care apare subiectul iepurele mai în vârstă, prezintă
situaţia iniţială (Pn1) ce se caracterizează prin starea de lipsă a ceva din cadrul comunităţii. Putem
considera injoncţiunea finală „Să căutăm o cale de-a îndrepta acest lucru” şi deschiderea
paragrafului următor ca fiind declanşatorii povestirii (Pn2): căutarea care apare drept o voinţă a
subiecţilor, cu referire la o cunoaştere şi la o posibilitate care lipsesc. Întâlnirea cu coţofana şi
dialogul amplu constituie nucleul secvenţei (Pn3), pe parcursul căruia subiectul-erou colectiv

59
dobândeşte cunoaşterea. Aplicarea acestei cunoaşteri (primele patru fraze din ultimul paragraf) sau
trecerea de la cunoaştere la posibilitatea, manifestată prin prezenţa subiecţilor, constituie o
rezolvare reprezentativă (Pn4) ce conduce către situaţia finală (Pn5): „nu le venea să creadă
ochilor”. În fine, ultima frază este o evaluare finală (PnΩ), în forma unei încheieri („De atunci...”)
care ne aduce în prezentul cititorului, în starea de fapt actuală.

Textul 3.1. Un portret în paralel

Servitorul chinez, de câte ori nu mă gândesc la el! Cât de mare ne-a fost surpriza, mie
şi lui Anne-Marie, când am fost să-l luăm de la gară! Ţanţoş ca un gentleman, acest asiatic
împopoţonat în haine de alb, cu costumul său de reiat albastru, papion şi pantofi din imitaţie de
piele, ai fi spus că-i un personaj de carnaval. Şi totuşi, aşa înalt şi uscăţiv, cu faţa parcă sculptată în
lemn de esenţă tare adus din pădurile virgine, cu ochi de tigru şi pomeţi alungiţi, părea un adevărat
Cavaler de război. (Lucien Bodard, La chasse a l ours, Grasset 1985: 39)

Analizaţi în detaliu structura secvenţială a celei de-a treia şi a celei de-a patra fraze
din textul în care este realizat portretul servitorului chinez.

Tema titlul este dată de intrare („servitorul chinez”), dezvoltând două faze descriptive
succesive (P3 şi P4), realizate din punct de vedere argumentativ prin conectorul TOTUŞI. Fiecare
din aceste două fraze se încheie printr-o reformulare, servitorul chinez este, pe rând, „un personaj
de carnaval”, apoi un „cavaler de război”. Conectorul TOTUŞI, care articulează cele două
reformulări, introduce o mişcare argumentativă semnalând că textul se orientează către cea de-a
doua reformulare, în defavoarea celei dintâi. Această orientare argumentativă face posibilă
realizarea ultimei fraze (P5): „unul din acei bărbaţi redutabili” care prezintă aceeaşi referinţă cu cea
de-a doua reformulare. Funcţia textuală a conectorului este vizibilă: semnalează un plan al textului
articulând cele două părţi ale portretului în paralel.
Aşa cum s-a putut observa mai sus, este inutil să plecăm de la „unitatea” frazei pentru
a analiza caracteristicile textuale ale acestui fragment. Frazele P3 şi P4 sunt, în esenţă, unităţi
tipografice care corespund celor două secvenţe descriptive complete, construite în paralel şi
articulate din punct de vedere argumentativ printr-un conector. Pentru a putea identifica structura
textuală a fiecăreia dintre aceste două fraze-secvenţă, este necesar să plecăm de la unităţile de
analiză textuală: macro-propoziţia descriptivă, unitatea constitutivă a secvenţei şi unitatea
constituită, la rândul ei, din propoziţii descriptive. Complexitatea acestor fraze-secvenţă apare chiar
în momentul în care trebuie să ţinem seama de ierarhia unităţilor (macro-propoziţii descriptive
notate Pd şi micro-propoziţiile descriptive notate pd) care o compun. Această secvenţă este
construită pe baze unei singure operaţii descriptive de aspectualizare: două proprietăţi ale

60
personajului sunt obiectul unei expansiuni fără succesiune, în cazul celei dintâi [aşa ţanţoş [ca un
gentleman]] şi mult mai complexe, în cazul celei de-a doua, deoarece sunt luate succesiv în cont
părţile [pd (3)] şi, proprietăţile [pd (4)] anumitor părţi. Reformularea vine să închidă această primă
secvenţă, nedefinind tema-titlu.
Următoarea frază-secvenţă (P4) este la fel de complexă, din punct de vedere ierarhic.
Două proprietăţi (Pd (1) PROPR) ale servitorului chinez sunt arătate aici: „mare” şi „slab” şi doar o
singură parte (Pd (1) PART): „chipul” său. S-a putut observa cum caracterul arborescent al
structurii acestei descrieri are legătură cu faptul că expansiunea descriptivă se poate dezvolta, nu
direct din tema-titlu (un fel de hipertemă), ci plecând de la o unitate luată ca sub-temă-titlu, printr-
o operaţie de sub-tematizare. Această operaţie permite delimitarea obiectelor: costum sau pantofi
sau chipul personajul, pentru a le putea atribui proprietăţi sau părţi (sub-părţi) susceptibile, la
rândul lor, să fie tematizate după un proces de inserare ierarhică teoretic infinită, însă organizată,
de fapt, în funcţie de sensul care trebuie transmis, adică de principiul pertinenţei.
Schema frazei P3: Temă-titlu Servitorul chinez

ASPECTUALIZARE Pd (1)
Pd (1) PROPRIETATE REFORMULARE

foarte grav asiatic

pd (2) pd (2) SIT

ASIMILARE

ca un în haine de alb un personaj


gentleman de carnaval

CU [evaluare]

pd (3) PĂRŢI [ai fi spus]

costum papion pantofi

61
pd (4) PROPRIETĂŢI pd (4) PROPRIETATE

albastru reiat imitaţie de piele

Astfel servitorul chinez este tematizat din două perspective: părţile (pd(3) PART) sunt
considerate („ochii” şi „pomeţii”) şi fiecare cunoaşte o dezvoltare: metaforică (pd(3) ASS) pentru
„ochii” („de tigru”) şi alegerea unei proprietăţi (pd(3) PROPR) pentru „pomeţi („înalţi”). Asimilarea
metaforică a „chipului”; „sculptat în lemn” este urmată de două proprietăţi ale acestui „lemn”:
„dur” şi „din junglă”. Comparaţia schemelor celor două secvenţe permite identificarea lor
structurală: dezvoltarea prin aspectualizare, apoi reformularea concluzivă în cele două cazuri.
Diferenţele sunt marcate de faptul că cel două secvenţe pun accentul fiecare pe un element diferit:
hainele (marcate depreciativ din punct de vedere lexical), pe de o parte, şi chipul, pe de altă parte.
Se pare că, lăsând la o parte, în cea de-a doua secvenţă, trăsăturile exterioare personajului, izotopia
devine apreciativă. Unitatea fiecărei secvenţe rezultă din ierarhizarea propoziţiilor descriptive.
Două reformulări succesive încheie cele două fraze-secvenţă şi conferă acestei descrieri o unitate
textuală, cea a portretului în paralel din tradiţia retorică clasică. În cadrul modelului dinamic
indispensabil în lingvistica textuală, constatăm că este vorba mai puţin de o singură descriere-
reprezentare a unui personaj, cât de o dinamică în interiorul fiecărei reprezentări: se dă mai întâi o
dinamică în interiorul fiecărei fraze-secvenţă, apoi modificarea frazei-secvenţă (P3) în fraza
secvenţă (P4), apoi (orientarea argumentativă).
Temă-titlu Servitorul chinez

ASPECTUALIZARE Pd (1)
REFORMULARE

Pd (1) Pd (1)
PROPRIETĂŢI PĂRŢI

înalt (şi) slab faţă

pd (2) PROPR+ASS pd (2) PARTE era

sculptat în ochi şi pomeţi

62
lemn

[evaluare variabilă]

pd(3) ASS pd (3) PROPR

pd (3) PROPR de tigru înalţi

de esenţă tare din junglă un Cavaler al războiului

Textul 3.2.: Tipuri şi prototipuri de elefanţi africani

[...] [a] Există două specii de elefanţi africani: [b] cea aşa-zis „de pădure”, a cărei arie de
habitat se află în pădurile Coastei de Fildeş [c] şi cea numită „de savană”, care se întâlneşte, în general, în
Kenya. [d] Elefantul de pădure este mai mic de înălţime. [e] Are o formă „aerodinamică [f] şi fruntea teşită.
[g] Colţii de fildeş sunt drepţi [h] şi înclinaţi în jos, [i] particularitatea anatomică [j] care îi permite să se
deplaseze mai uşor [k] prin pădurea [l] deasă. [m]Urechile sale au o formă rotunjită. [n] Cât despre elefantul
de savană, acesta poate atinge înălţimea de 3 m50, [o] are fruntea teşită, [p] colţii sunt curbaţi [q] şi urechile
foarte mari [r] sunt de formă triunghiulară. [s] Între aceste două specii, există o gamă de alte diferenţieri şi
este dificil să trasăm cu precizie o limită convenţională în funcţie de care rasa de pădure ar fi inferioară celei
de savană.
P. Challandres, Femina, nr. 4, ianuarie 1992:34, Lausanne

Stabiliţi schema arborescentă descriptivă a acestor două descrieri de rase de elefanţi.


Într-o primă etapă, structura descrierii elefantului „de pădure”, iar apoi pe cea a elefantului „de
savană”.

Răspuns:

Prima parte a acestui text are drept temă-titlu clasa / elefanţi africani /. O primă macro-
propoziţie descriptivă (Pd1 PART) selectează cele două părţi ale acestei clase precizând (pd2 SIT
metonimie), unde apare fiecare din cele două subspecii. Putem considera această punere în relaţie o

63
subliniere a definiţiei fiecăruia dintre aceste două tipuri. Urmează descrierile – şi aici după modelul
portretului în paralel – redând în detaliu structura ierarhică a fiecăreia dintre aceste două secvenţe:

Temă-titlu
Elefant de pădure (Tip P)

ASPECTUALIZARE

Pd1 PROPR Pd1 PART

(înălţime) formă frunte colţi urechi

[d] [e] pd2 PROPR pd2 PROPR pd2 PROPR

mic „aerodinamic” un pic teşită înguşti îndreptaţi în rotunjite


[f] [g] jos [h] pd3 COMP

pd2 COMP pd2 comp pd3 REFORMULARE mai mult ca


cel mai mai [i] (tip S)

(decât tipul S) (decât tipul S) pd4 PROPR [m]


[j]

64
pd5 SIT (Meto-Loc)
de pădure [k]

pd6 PROPR

deasă [l]

Cea de-a doua schemă este mai simplă decât precedenta, însă construită exact după acelaşi
tipar.

Temă-titlu
Elefantul de savană (Tip S)

ACTUALIZARE

Pd1 PROPR Pd1 PART

statură frunte colţi urechi

până la 5 m [n] pd2 PROPR pd2 PROPR pd2 PROPR

dreaptă curbaţi foarte mari triunghiulare


[p] [q] [r]

pd3 COMP

65
mai
(decât tipul F)
[o]

Textul 3.3.: Argumentarea prin descriere

Determinaţi, într-o primă etapă, schema structurii descriptive a acestei scurte legende
care însoţeşte fotografia unei faleze cu perete de escaladare din regiunea Evian şi Thonon:

Decor verde
Stânci masive şi de neclintit
Pasul Ursului
Are totul pentru a fi îndrăgit.

(Alpi-rondo, nr. 90, 1986; 116)

Pentru a articula cele două modele de analiză, secvenţială şi pragmatică, încercaţi să


puneţi în evidenţă dimensiunile semantice, enunţiative şi ilocuţionare ale acestui text de scurtă
întindere.

Deşi foarte scurt, textul acestei legende, alăturat unei imagini, reprezintă un tot unitar.
Structura exemplului reprezintă o ocazie de a sublinia felul în care o reprezentare poate fi construită
pas cu pas, propoziţie cu propoziţie.

a) Primul segment al textului reprezintă o primă propoziţie descriptivă, construită în


absenţa determinantului, este în aşteptarea unei referinţe precise (dată, este adevărat, de
proximitatea spaţială a fotografiei însoţită de această secvenţă). Această propoziţie cuprinde o temă
(„cadru”) şi un predicat calificativ (Proprietate: „verde”).

66
b) Cel de-al doilea segment este o propoziţie descriptivă cu structură similară (două
proprietăţi sunt coordonate): a doua temă („stâncii”) şi dublul predicat calificativ (Proprietate:
„masive”, „de neclintit”).
Cunoştinţele cititorului ne permit să punem în relaţie aceste două teme: cadrul şi stânca
apar drept constituienţii unui loc în care („cadrul”) şi pe care („stânca”) este posibil să practici
escalada (contextul revistei şi articolul din care este preluată reclama).
c) În cel de-al treilea segment, referinţa la numele locului (Pasul Ursului) stabileşte din
punct de vedere referenţial cele două teme precedente, care sunt de acum înainte „părţi” a ceea ce
va deveni un întreg sau tema-titlu a secvenţei. Cel de-al patrulea segment dezvoltă predicatul (noua
proprietate) legat de această nouă temă.

Temă-titlu
Pasul ursului

Pd(1) PART Pd(1) PROPR

cadru stâncă

pd(2) PROPR pd(1) PROPR Are totul pentru


a fi îndrăgit

verde neclintit şi masiv

Coeziunea şi coerenţa acestei structuri secvenţiale, corespunzătoare prototipului


simplificat al secvenţei descriptive, sunt date de dimensiunea pragmatică. Din punct de vedere
semantic, predicatul ca apare în al patrulea segment deţine un rol privilegiat, diferitele predicate
euforice (verde + de neclintit şi masiv = are totul pentru a fi îndrăgit) sunt într-o relaţie de izotopie.
Din punct de vedere enunţiativ, agentul verbului tranzitiv absent: „a fi îndrăgit”, cere întotdeauna
un „de către cineva”, a fi sursa de plăcere a cuiva.

67
Conform unei retorici specifice publicitare, acest loc vid trebuie complinit de către cititor:
Pasul Ursului are totul pentru a fi îndrăgit de DUMNEAVOASTRĂ / îndrăgit de căţărătorul care
sunteţi DUMNEAVOASTRĂ. Reperajul enunţiativ al acestui text constă în actul de lectură care
fixează parametrii de identitate, de loc şi de timp ai subiectului enunţării. Din punct de vedere
ilocuţionar, putem afirma că trăsăturile euforice ale predicatelor îl determină pe interpretant să ia
în calcul prezumţiile acestei descrieri. De aici rezultă operaţia de derivare a unui act de discurs de
tipul recomandare: dacă se vorbeşte atât de frumos despre acest loc, este pentru a-mi trezi
interesul, a fi incitat, pentru a mi se recomanda să merg cât mai curând acolo. Ceea ce poate fi
rezumat astfel:

TEXT

Secvenţialitate Coeziune Reperare Orientare


semantică enunţiativă ilocuţionar

secvenţă macro-structură macro-act de


descriptivă semantică discurs implicit
derivat

(vezi schema Pd (1) PROPR


precdentă)

Are totul pentru DUMNEAVOASTRĂ recomandare


a fi îndrăgit

Plan explicit al discursului Plan implicit

Textul 4.2.: Racine, Berenice

Studiaţi mişcarea argumentativă a versurilor

68
PAULIN

C-o fi temei ori toană, să ştii, Măria Ta,


Pe ea împărăteasă, Roma n-o va vra.
Graţia-i ştiută şi ăstor mâini fine
Tot Imperiul pare a li se cuvine.
Ai crede chiar, chiar, că romană-i a sa inimă,
Plină de virtuţi – dar e regină, Măria Ta.
Iar Roma nu va să schimbe vechea lege,
Sânge cu alt sânge să lase să se lege
Nici n-ar recunoaşte pe-ai săi bastarzi vreodat
Născuţi dintr-o-nsoţire de neacceptat
Preabine ştii cum, pe ai săi regi blestemând,
Roma, cu nume-atât de nobil şi de sfânt
Le jură pe vecie o ură oarbă.
Şi de fu Cezarilor supusă roabă,
Astă ură, chezaşă de-a sa mândrie,
În mintea tuturor rămâne pe vecie.

Replica lui Paulin poate fi descompusă astfel:

Teză Teză anterioară DAR informaţia dată interferenţe Concluzie


v. 372 v. 376 (este regina) = Teză v. 372

Secvenţă înlănţuită SUPORT

Informaţii date Concluzie v. 377 şi următoarele


v.373 (plină de virtuţi, implicită Legea romană
mâini delicate)
v.375 (inima unei femei
romane)
v. 376 (mii de virtuţi)

Textul 4.3.: Thomas Morus, Utopia

„Dar, ajunşi aici, ca să nu cădeţi cumva în greşeală, socotesc că e un loc care trebuie
cercetat cu mai multă luare aminte. Într-adevăr, s-ar putea crede că munca zilnică limitată
la şase ceasuri trebuie să ducă la o anumită lipsă de lucruri necesare: aceasta este însă atât

69
de departe să se întâmple, încât cele şase ceasuri de muncă zilnică nu numai că ajung să
dea tot ce se cuvine pentru îndestularea nevoilor şi pentru înlesnirea traiului, dar pe
deasupra dau şi un prisos; acest adevăr îl veţi înţelege lesne, dacă vă veţi gândi la marele
număr de oameni trândavi ce se află la alte neamuri. Mai întâi, aproape toate femeile, care
alcătuiesc jumătate din întreaga populaţie, iar acolo unde muncesc femeile, majoritatea
bărbaţilor sforăie în locul lor. Apoi, droaia numeroasă şi leneşă de popi şi de călugări! Mai
puneţi la socoteală pe toţi bogătaşii, mai ales pe marii proprietari de pământuri, aşa-
numiţi oameni de neam şi nobilii; adăugaţi la aceştia servitorimea lor, adică toată acea
adunătură de pierde-vară în livrea şi, în sfârşit, puneţi potopul de cerşetori voinici şi
zdraveni ce-şi ascund lenea făcând pe bolnavii: veţi găsi astfel că numărul celor care, prin
munca lor, se îngrijesc să îndestuleze trebuinţele neamului omenesc, e mult mai mic decât
vă închipuiţi.

Acum, faceţi socoteala cât de puţini dintre cei care muncesc se îndeletnicesc cu lucruri de
folos, de vreme ce azi măsurăm totul în bani, iar o mulţime de meşteşuguri stau cu totul şi
cu totul în slujba luxului şi a desfrâului! Dacă însă toţi lucrătorii care se îndeletnicesc
acum cu meseriile lor ar fi împărţiţi între cele câteva meşteşuguri pe care le cer nevoile
adevărate ale firii omeneşti, belşugul de lucruri trebuincioase ar fi aşa de mare şi ele ar fi
deci atât de ieftine, încât lucrătorul n-ar mai putea trăi de pe urma muncii lui. Dar dacă cei
care acum se îndeletnicesc cu meserii nefolositoare – socotind şi ceata trândavă a celor ce
nu fac nimic, dintre care unul singur înghite din rodul muncii altora cât doi lucrători - ar
fi cu toţii întrebuinţaţi la munci folositoare, vă daţi seama că oamenii aceştia ar avea mai
mult timp decât ar fi nevoie pentru a produce tot ceea ce oamenii sunt ispitiţi să dorească
din nevoia şi deprinderea unei vieţi înlesnite (ba chiar şi din plăcerea întemeiată pe natură
şi adevăr); aceasta se vede limpede din ceea ce se întâmplă în Utopia”.

(Thomas Morus, Utopia, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, pp.92-93)

Pentru a studia mişcarea argumentativă din fragmentul extras din Utopia de Thomas
Morus, încercaţi să analizaţi diferitele secvenţe argumentative prezente aici, iar apoi încercaţi să
schematizaţi mişcarea generală.

Răspuns:

70
Acest text argumentativ, mai complex decât precedentul, cel puţin în aparenţă, este
construit pe ideea respingerii unei teze. Trebuie spus că în intrare (par. 1) este prezentată o teză
anterioară (P. arg.0), pe care cel de-al doilea paragraf o respinge („din contra”) introducând noua
teză (p. arg. 3), sprijinită de întreg blocul argumentativ. Paragrafele 3 şi 4 avansează fiecare un
argument (par. 3 = arg. 1 şi par 4= arg 2) reluat la începutul paragrafului 5 pentru a se trage
concluzia care corespunde noii teze expuse în paragraful 2. Trebuie să descompunem secvenţele
argumentative din 3 (Secvenţa 1) şi din 4 (Secvenţa 2).

Structura din 3 are forma DACĂp ATUNCIq:

Secvenţa 1:
DACĂ vă gândiţi la marele ENUMERARE: Mai întâi........
număr de oameni Apoi ....................
trândavi care se află Mai puneţi la socoteală
la alte neamuri Şi în sfârşit ........................

(ATUNCI)

CONCLUZIA Veţi afla


(în sfârşit) că numărul celor care, prin munca lor,
se îngrijesc să îndestuleze trebuinţele
neamului omenesc, e mai mic decât
vă imaginaţi ARGUMENT 1

Structura secvenţei următoare este ceva mai complexă:

Secvenţă 2 (&4)
LUMEA CONCLUZIE DEOARECE INFORMAŢII DATE
ACTUALĂ [1] [2]

DAR
(negarea lui P1)

LUMEA DACĂ INFORMAŢIE CONCLUZIE


ACTUALĂ DATĂ [P3 condiţional]
(UTOPIE) [P3 imperfect]

71
Paragraful 5 rezumă argumentele care se sprijină pe secvenţele 1 şi 2. de aici rezultă
următoarea schemă de ansamblu:

TEZĂ
ANTERIOARĂ
P. arg. 0
[& 1]

RESPINGERE INFORMAŢII DATE deci probabil CONCLUZIE


P. arg. 1
Teză nouă Arg. 2 Arg. 2 Teză (nouă)

P. arg. 3
[& 2] şi [& 5]
Sec. 2 Sec. 1
[& 4] [& 3]

Textul 5.1.: Întoarcerea la o povestire etiologică

Aplicaţi pe textul povestirii modelul secvenţei explicative. Putem defini povestirea


etiologică ca fiind o relaţie de dominanţă care leagă aici structura explicativă de structura narativă?
Poate fi aici vorba de o operaţie de inserare?

Răspuns:

Titlul povestirii („Cum au învăţat iepurii...”) introduce problema (P.expl. 1) la care


povestirea analizată mai devreme (pag. 226) răspunsul (P.expl.2) evaluarea finală-încheierea
povestirii („De atunci...”) este, în aceeaşi măsură, o formă de încheiere-tip a unei explicaţii (PnΩ =
P.expl.3). Eterogenitatea acestei povestiri etiologice apare ca un fenomen de inserare destul de
clasic al unei povestiri, într-o structură explicativă elementară. Pendulând între fenomenul de
inserare şi caracterul de dominantă, povestirea se află, în orice caz, încadrată de explicaţie. Putem
considera această formă de încadrare elementară ca având caracteristicile acestui gen unic de
povestire.

72
BIBLIOGRAFIE

Adam, Jean-Michel - Textele. Tipuri şi prototipuri. Povestire, descriere, argumentaţie, explicaţie


şi dialog, Ed. Institutului european, 2009;

- Lingvistica textuală, traducere de Corina Iftimia, prefaţă de Rodica Nagy,


Ed. Institutului european, 2008;

Maingueneau, Dominique – Discursul literar. Paratopie şi scenă de enunţare, Ed. Institutului


european, 2007;

- Pragmatică pentru discursul literar, traducere de Raluca-Nicoleta


Boloţchi, prefaţă de Alexandra Cuniţă. Ed. Institutului european, 200;

- Analiza textelor de comunicare, Ed. Institutului european, 2007;

Maingueneau, Dominique&Charaudeau Patrick – Dictionnaire d’analyse du discours, Edition du


Seuil, 27 rue Jacob, Paris VIe

Marga, Delia – Introducere în analiza discursului. Cu referire la istorie şi sfera publică, Ed.
Fundaţiei pentru studii europene, Cluj-Napoca, 2003;

Rovenţa-Frumuşani, Daniela – Analiza discursului. Ipoteze şi ipostaze. Ed. Triconic Bucureşti,


2004;

Vasiliu, Emanuel – Introducere în teoria textului. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990;

Vlad, Carmen – Textul aisberg, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000;

73
TEXTUL ARGUMENTATIV

Argumentarea este un mijloc prin care se susţine sau se demonstrează un punct de vedere
privitor la o anumită temă. Este procesul de justificare logică a unei opinii pe care vrem să o
susţinem. Procesul argumentării unei opinii presupune parcurgerea unor paşi obligatorii: a
susţine, a dovedi, a întări.
Scopul argumentării este de a convinge (persuada) partenerul de comunicare (interlocutor
sau cititor), privitor la valabilitatea opiniei exprimate. O opinie nesusţinută de argumente nu
este o argumentare, ci o afirmaţie nejustificată (lipsită de valabilitate).

Structura unui text argumentativ

1. Enunţarea ipotezei: alcătuirea unui enunţ clar, care conţine teza/ideea ce urmează a fi
demonstrată, dar şi exprimarea propriei opinii faţă de aceasta. Se pot folosi verbe de opinie:
a crede, a considera etc.
2. Argumentarea propriu-zisă (Formularea argumentelor): enunţarea a două sau mai multe
argumente pro şi/sau contra ipotezei enunţate şi susţinerea lor (exemple, citate,
prezentarea unor întâmplări, opinii de autoritate, comparaţii care să scoată în evidenţă
ideea susţinută).
Argumentele se punctează prin formulări pregnante, care au rolul de a anunţa că urmează
ceva important, solicitând în acest fel atenţia interlocutorului / cititorului: pentru că,
deoarece, faptul se explică prin, de exemplu, la fel ca, având în vedere faptul că…, spre
deosebire de, în primul rând, în al doilea rând, într-o ardine de idei, în altă ordine de idei

74
etc.
3. Formularea concluziei: întărirea ipotezei, prin reluarea sa în mod nuanţat, dacă
argumentarea a demonstrat teza enunţată iniţial; contrazicerea ipotezei, dacă argumentarea
a demonstrat ipoteza respectivă. Se utilizează diverse cuvinte persuasive: în mod sigur,
evident, clar, prin urmare, aşadar, în concluzie etc.

Mãrcile textului argumentativ

Conectori logici:
Pot fi cuvinte (conjuncţii, adverbe, prepoziţii, interjecţii), expresii şi locuţiuni
(conjuncţionale, adverbiale, prepoziţionale), verbe şi expresii verbale, propoziţii care
organizează discursul argumentativ.
 Conectori care introduc teza: părerea mea este că, voi arăta că
 Conectori care leagă argumentele de tezele pe care le susţin: prin urmare, aşadar,
în consecinţă, fiindcă, deoarece, întrucât

 Conectori care introduc argumente (justificatori): căci, pentru că, de fapt, dovadă
că, cum, având în vedere că, de altfel

 conectori care introduc primul argument: în primul rând, mai întâi de toate, să
începem prin, trebuie amintit mai întâi că, prima remarcă se referă la, să pornim de
la

 conectori care introduc următoarele argumente: în al doilea rând, în plus , în


continuare, la fel, pe de o parte... pe de altă parte, nu numai... ci şi

 conectori care introduc ultimul argument: în fine, pentru a termina, în ultimul rând,
nu în ultimul rândconectori care leagă argumentele între ele: şi, dar, însă, ci, sau

 Conectori care introduc concluzia: deci, în concluzie, aşadar, iată de ce, ei bine

După natura relaţiei între secvenţele discursive pe care le leagă, conectorii pot fi:
de analogie: şi, de asemenea, adică, precum, ca şi, ca şi cum, asta aminteşte de, să
ne amintim de
de exemplificare sau ilustrare: de exemplu, de pildă, anume, să luăm în
considerare
de explicare: adică, altfel spus, mă refer la, vreau să spun, de fapt
de disjuncţie: sau, fie, ori, exceptând, ceea ce exclude, spre deosebire
de opoziţie, de rezervă, de rectificare, de respingere: dar, or, totuşi, cu toate
acestea, în schimb, din contră, de fapt, în realitate, în timp ce, în loc să, nici, ceea

75
ce contrazice, ceea ce interzice
de concesie: chiar dacă, cu toate acestea, totuşi, să admitem totuşi, în ciuda
de cauzalitate: pentru că, fiindcă, deoarece, căci, având în vedere, dat fiind că, din
moment ce, de aceea
de consecinţă: deci, în consecinţă, ca urmare, ceea ce implică, de unde decurge,
ceea ce ne trimite la, de frica

Etapele producerii unui text argumentativ

Citiţi cu atenţie subiectul pentru a vă da seama care este situaţia de comunicare


impusă (Cine este enunţiatorul?, Cine este destinatarul?, Când?, Unde?, De ce?, Cu ce
scop?), care esta tema, care trebuie să fie teza voastră.
Căutaţi apoi argumente pentru a susţine teza. Pentru fiecare argument găsiţi cel
puţin un exemplu potrivit pe care să-l dezvoltaţi.
Clasaţi argumentele de la cel mai puţin convingător la ce mai convingător, pentru a
evidenţia cât mai bine opinia voastră.
Într-o argumentare scrisă aşezaţi în acelaşi paragraf argumentul şi exemplele
potrivite pentru a-l susţine. Claritatea discursului argumentativ este susţinută şi de
împărţirea textului în paragrafe.
Utilizaţi corect conectorii logici !
Nu uitaţi că , oricare ar fi tipul de text pe care îl aveţi de redactat, trebuie să aveţi o
introducere şi o concluzie !

MODEL DE TEXT ARGUMENTATIV

Scrie un text de tip argumentativ, de 15-20 de rânduri, despre necesitatea culturii, pornind
de la ideea exprimatã în urmãtoarea afirmaţie: „Azi civilizaţia şi cultura sunt ca douã
trenuri ce merg pe linii paralele, dar în direcţii opuse: pe mãsurã ce civilizaţia creşte,
cultura scade.” (Vasile Bãncilã, Filozofia vârstelor)

În opinia mea, cultura se constituie într-o parte integrantă a matricei definitorii a fiinţei
umane. Ceea ce deosebeşte însă oamenii este atitudinea lor faţă de fenomenul cultural, în
căutarea propriei personalităţi.
În primul rând, civilizaţia şi cultura s-au dezvoltat concomitent, una fiindu-i indispensabilă
celelilalte. De cele mai multe ori, totuşi, ni se poate părea ca ele merg pe drumuri separate,
cã nu ar converge spre acelaşi punct. În realitate însă, în timp ce civilizaţia este mai degrabă
instanţa exterioară în care toţi oamenii trăiesc şi îşi exersează capacităţile, cultura este

76
lumea interioară a individului, esenţa sa intelectuală şi puntea de legãtură cu civilizaţia.
Deşi, la modul general, cultura nu este (sau nu ar trebui să fie) apanajul unei elite, acestea
există, sub forma academiilor naţionale. Ele sunt considerate etaloane ale culturii şi puncte
de reper ale civilizaţiei, semn că şi la nivel colectiv cultura are acelaşi rol binefăcător ca la
nivel individual.
În al doilea rând, falia dintre civilizaţie şi cultură pe care o sesizează Vasile Băncilă este
mult mai evidentă în societatea noastră. Cel puţin în ultimele două secole, mediul românesc
a fost şi este supus unui proces de „ardere a etapelor”, de importare a unor forme fără fond.
Într-un astfel de climat cultural, atenţia acordată culturii alunecă spre latura prozaică a
lumii, restrângând-o spre cercurile elitiste.
În concluzie, civilizaţia şi cultura sunt indisolubil legate, iar dezvoltarea uneia nu merită să
se facă în detrimentul celeilalte.

77