Mihai Liviu Tiberius

Managementul logistici

Aparitia procesului de conducere ca necesitate

Pionierii bazelor stiintifice a procesului de conducere.

Domeniul managementului se intersectează cu un mare număr de

discipline : ştiinţe sociale, logică, filozofie, matematică, tehnologie
informatică, relaţii internaţionale, lingvistică şi cultură. Pentru a fi bine
pregătit, viitorul manager are nevoie de un bagaj bogat de cunoştinţe din
domenii variate şi de abilităţi care să îi permită să îndeplinească o serie de
funcţii; toate acestea îl vor ajuta să îşi îmbunătăţească din punct de vedere
calitativ deciziile şi abilităţile.

Tema va urmări dezvoltarea istorică a managementului modern de la

formele iniţiale de organizare socială, politică şi economică, spre apariţia
şcolilor de gândire managerială. Vor fi prezentate şcoala raţională, şcoala
ştiinţifică, şcoala relaţiilor umane şi modele contemporane de management, şi
vor fi discutate conceptele de bază ale fiecărui model în viziunea principalilor
teoreticieni şi cercetători. Vor fi prezentate de asemenea diferitele roluri şi
funcţii ale managementului modern, şi vom stabili că noţiunea de management
desemnează atât proceduri raţionale sistematice, cât şi abilitatea de a lucra cu
indivizii şi cu grupurile.
Orice societate sau cultură prezintă diverse forme de organizaţii sociale,
politice sau economice care necesită management şi manageri. La nivel
naţional, rolul de manageri îl îndeplinesc preşedinţii, regii, cancelarii etc.
Sociologul şi economistul german Max Weber a urmărit evoluţia organizaţiilor
de la conducerea despotică până la birocraţiile moderne. Organizaţiile,
administrate iniţial de către clasele favorizate, ai căror membri se bucurau de
legături familiale avantajoase, au ajuns să fie conduse de un grup de oameni
care se bazează pe competenţele lor în rezolvarea problemelor. Majoritatea
organizaţiilor occidentale funcţionau, la începutul secolului al XX-lea, ca
birocraţii ”raţionale. Noţiunile referitoare la management au început să se
dezvolte şi au devenit subiecte de cercetare abia în anii 1900.

Complex şi uneori divergent, actul de conducere este definit de eforturile

depuse în practica managerială a mai multor decenii. Pe măsură ce condiţiile
economice şi sociale s-au schimbat, s-au modificat şi modalităţile prin care
managerii înţelegeau să ajute la atingerea obiectivelor organizaţionale. Cea mai
bună modalitate de a înţelege dezvoltarea practicii manageriale actuale este

1
analizarea şcolilor de gândire managerială apărute de la începutul secolului
trecut.
Orientarea managementului ca ştiinţă a fost mai puternic definită în
Statele Unite de către Frederick Taylor, cunoscut ca părinte al
managementului ştiinţific. Taylor a subliniat nevoia observării pe cale empirică
(examinarea unor fenomene reale), a analizării şi experimentării şi considera că
managerului îi revine rolul de a descoperi cea mai bună modalitate de
desfăşurare a muncii sub îndrumarea sa.

În perioada 1960-1970 accentul cădea pe încercarea de a descoperi un

stil de management unic, universal eficace. Douglas McGregor considera că
managerii pot fi clasificaţi în funcţie de percepţia pe care o au asupra
oamenilor şi de comportamentul pe care această percepţie îl generează. Există
deci două tipuri de manageri: cei cu o perspectivă negativă asupra oamenilor
(Teoria X) şi cei cu o perspectivă optimistă (Teoria Y), această din urmă teorie
fiind considerată a fi cel mai potrivit mod de a conduce. Rensis Likert, Blake şi
Mouton şi Abraham Maslow au definit modalităţi universale de a conduce, în
timp ce Woodward, Burns şi Stalker (în Marea Britanie) şi Lawrence şi Lorsch
(la Harvard, în Statele Unite) încercau să demonstreze că stilul de management
necesar într-o organizaţie este influenţat de sarcinile şi tehnologia utilizate. De
exemplu, procese tehnologice continue de dimensiuni mari, cum ar fi cele
utilizate în rafinăriile de petrol, necesită un alt tip de management decât cel
utilizat în ateliere auto de mici dimensiuni. Tipul de management utilizat
depinde de natura sarcinilor, de tipul de oameni implicaţi, de cadrul temporal şi
de obiective.

Abordarea situaţională susţine că nu există un stil managerial a cărui

eficienţă să fie universală, şi că este nevoie ca toţi factorii să fie analizaţi într-o
situaţie dată, iar apoi fie să fie aleasă o persoană cu un stil care să se
potrivească situaţiei, fie să fie instruiţi oamenii din punct de vedere managerial
astfel încât să răspundă cerinţelor situaţiei respective.