Studiul Marfurilor

Modul I.
BAZELE ŞTIINŢEI MĂRFURILOR
Obiectivele modulului 1.: Ţelul acestui modul este de a introduce studenţii în

bazele ştiinţei mărfurilor, de a prezenta definiţiile şi conceptele de bază, şi importanţa
studierii acestei discipline.
1. Obiectul ştiinţei mărfurilor (merceologiei)
Studierea gradului de acoperire şi de satisfacere al nevoilor prin intermediul

calităţii şi sortimentelor de mărfuri, revine în principal, disciplinei de merceologie.
Cuvântul mercelogie provine de la merx = marfă (lb. latină) şi logos = ştiinţă (lb. greacă).
Merceologia are ca obiect de studiu proprietăţile mărfurilor care le conferă
utilitate, respectiv calitate, realizată în strânsă corelaţie cu cerinţele pieţei, pentru
satisfacerea nevoilor consumatorilor în condiţii de eficienţă economică.
Merceologia este ştiinţa cercetării tehnico-economice a produselor într-o
concepţie integratoare a utilităţii, a calităţii raportată la necesitate şi eficienţă economico-
socială.
Obiectul merceologiei a evoluat continuu în formă de conţinut, odată cu
dezvoltarea producţiei şi comerţului, dar esenţa lui s-a menţinut constantă, încă de la
primele cărţi apărute în ţara noastră, în care preciza: „merceologia este studiul originii
produselor, a proprietăţilor esenţiale fizice, a indicilor de veritabilitate şi bunătate,
precum şi mijloacele de a stabili aceste calităţi şi de a descoperii alteraţiunile şi
falsificaţiunile mărfurilor” (Arsenie Vlaicu, Manual de merceologie, Braşov, 1885).
Datorită caracterului complex şi dinamic al calităţii, merceologia studiază
produsele din punct de vedere tehnic, economic şi social, toate acestea constituindu-se
în domenii şi funcţii inseparabile, aflate într-o strânsă interdependenţă.
Studiul mărfurilor din punct de vedere tehnic, presupune cunoaşterea temeinică a
principalelor proprietăţi ale produselor finite, precum şi a modului de reflectare în nivelul
calităţii a factorilor care acţionează în sfera producţiei (materii prime, operaţii de obţinere
etc.) şi a celor care le influenţează din domeniul comerţului (ambalare, păstrare,
transport etc.).
Acest segment important de cunoştinţe de constituie în funcţia tehnică a
merceologiei prin intermediul căreia lucrătorii şi specialiştii din sfera circulaţiei mărfurilor
(comerţ, alimentaţie publică, turism, cooperaţie etc.) pot influenţa producţia de mărfuri şi
servicii prin intermediul contractelor, pentru adaptarea ei la cerinţele calitative şi
sortimentale solicitate de consumatori.
Alegerea variantelor de produs, după modul de corelare a principalelor cerinţe de
calitate solicitate de consumatori prin testele de marketing, reprezintă esenţa acestei
funcţii.
Funcţia economică a merceologiei derivă din necesitatea studierii implicaţiilor de
natură economică a nivelului calităţii produselor şi serviciilor la producător (cheltuieli de
producţie) şi beneficiar (cheltuieli de funcţionare, întreţinere, reparaţii etc.) pentru
creşterea gradului de competivitate pe piaţă. În cadrul acestei funcţii, un loc important îl
ocupă problemele legate de optimizarea calităţii mărfurilor în funcţie de costurile de
fabricaţie, cheltuielile de comercializare şi utilizare (la produsele de folosinţă medie şi
îndelungată) pentru realizarea de produse utile şi rentabile (gestiunea calităţii).
Optimizarea gamei sortimentelor de mărfuri în funcţie de modul de corelare a
criteriilor de calitate, economice (consum de materii prime, energie etc.) şi sociale
(ergonomice, ecologice), precum şi al fluctuaţiilor cererii şi ofertei reprezintă domenii noi
ale merceologiei moderne.
1
Cunoaşterea efectelor sociale ale mărfurilor presupune cercetarea unor
proprietăţi care influenţează direct sau indirect starea de sănătate a oamenilor, nivelul de
cultură şi civilizaţie, gustul estetic, precum şi gradul de poluare al mediului înconjurător
care se repercutează, mai devreme sau mai târziu, asupra calităţii vieţii.
Merceologia studiază fenomene şi probleme specifice sortimentelor de mărfuri,
ale loturilor comerciale pe tot circuitul tehnic al acestora: producător –consumator -
mediul ambiant. Printre acestea figurează cele referitoare la clasificarea, codificarea,
standardizarea, omologarea, recepţia calitativă şi cantitativă, păstrarea, transportul şi
urmărirea modului de comportare la utilizator. Aceasta pentru a afla gradul de
satisfacere al nevoii, prin intermediul produselor cumpărate, precum şi efectele asupra
mediului înconjurător, în cazul unor produse poluante, şi posibilităţi de reintroducere a lor
în circuitul economic.
Merceologia studiază mărfurile în sfera circulaţiei tehnico-economice, în toate
etapele logistice ale acesteia, între care se stabileşte un circuit informaţional, dus şi
întors, privind evoluţia în timp şi spaţiu a calităţii şi a gamei sortimentale.
În cazul unor domenii de activitate, cum sunt cele din turism şi alimentaţie
publică, unele etape se regăsesc în acelaşi loc, având avantajul scurtării ciclului de
informaţii privind calitatea, sortimentul şi gradul de satisfacere al nevoii consumatorilor.
Componenta calităţii din cadrul obiectului de studiu a merceologiei s-a dezvoltat
foarte mult în ultima perioadă de timp, încât tinde să devină o nouă ştiinţă numită
calitologie, managementul calităţii sau ingineria calităţii, iar specialiştii sunt
caliticieni, manageri de sistem calitate sau ingineri comerciali. Funcţia calităţii în cadrul
managementului (conducerii) întreprinderilor este indispensabilă. Acesta împreună cu
cea de marketing, financiară şi altele, pot asigura un grad superior de competivitate
produselor şi serviciilor, în cadrul concurenţei specifice economiei de piaţă, dacă sunt
folosite după criteriile ştiinţei conducerii întreprinderilor (fig.1.)
2
Merceologia
UTILITATE
(valoarea de
CALITATEA întrebuinţare) SORTIMENTUL
Eficienţa în
utilizare
PROPRIETĂŢI
Asigurarea şi
controlul Păstrarea
calităţii
Standarde
Metode de norme
verificare a Ambalaje
calităţii
Fig.1. Schema principalelor domenii de studiu ale merceologiei
1.1. Ştiinţele ajutătoare ale merceologiei
Fiind o ştiinţă aplicată a naturii merceologia se bazează pe ştiinţe:

 ştiinţe tehnice şi ale naturii;
 ştiinţe sociale.
Ştiinţe tehnice şi ale naturii: - chimia, fizica, chimia-fizica, tehnologia, biologia,

igiena, geografia.
Chimia, fizica şi chimia-fizica sunt cele mai importante, deoarece ne pun la
dispoziţie cunoştinţe fundamentale pentru cunoaşterea mărfurilor.
Aceste ştiinţe permit stabilirea valorii de întrebuinţare prin cunoaşterea
proprietăţilor fizico-chimice. Aici controlul calitativ se bazează pe proprietăţile şi legităţile
fizico-chimice ale mărfurilor. Clasificarea mărfurilor de asemenea se bazează pe
cunoştinţe fizico-chimice. Transformările mărfii în timpul depozitării şi a transportului se
bazează pe transformări fizico-chimice.
3
Evident se poate interveni în orientarea unor proprietăţi numai cunoscând
interdependenţa şi legităţile proprietăţilor fizico-chimice.
Interacţiunea între marfă şi ambalaj de asemenea are la bază procese fizico-
chimice.
Tehnologia este o ştiinţă aplicată, totuşi pentru merceologie rămâne o ştiinţă
ajutătoare.
Procesul de fabricaţie – tehnologia – are un rol hotărâtor în formarea calităţii
mărfurilor. Anumite calităţi de mărfuri se pot atinge numai cu anumite tehnologii, de
aceea acestea constituie unele criterii de clasificare a mărfurilor. Adesea înaintea mărfii
se specifică procedeul de fabricaţie.
Cunoaşterea tehnologiei facilitează identificarea mărfii, precum şi descoperirea
defectelor de fabricaţie. Procesul de fabricaţie influenţează şi manipularea mărfii.
De asemenea cunoscând tehnologia de fabricaţie se poate stabili termenul de
garanţie, condiţiile de depozitare (ex. slănina afumată în condiţii lente şi temperaturi mai
joase îşi păstrează calitatea mai mult decât cea afumată la temperaturi ridicate şi în timp
mai scurt).
Laturile tehnologiei: tehnologie mecanică şi tehnologie mecanică.
Tehnologia nu poate înlocui noţiunea de merceologie, cu toate că s-au făcut
astfel de încercări. Merceologia se bazează pe tehnologie doar în măsură în care se
impune completarea şi cu astfel de date ale cunoaşterii mărfii.
Biologia se implică, deoarece cunoştinţele de biologie sunt strict necesare în
cazul mărfurilor de origine vegetală şi animală în special pentru alimente.
Cunoştinţele biologice sprijină stabilirea valorii de întrebuinţare, precum şi a
metodelor de prelucrare ulterioară.
Depozitarea, transportul alimentelor are la bază întotdeauna cunoştinţe biologice.
Igiena ca latură a sănătăţii din punctul de vedere al merceologiei este de
asemenea importanţa, deoarece unele mărfuri – în special alimentare – pot fi purtătoare
de infecţii, boli, microbi şi alte surse de îmbolnăvire.
De aceea merceologul trebuie să cunoască natura agenţilor patogeni care se pot
fixa şi bolile care le pot cauza.
Totodată trebuie cunoscută natura purtătorului (agentului poluant) care creează
condiţii de fixare a agenţilor patogeni.
Geografia economică ca şi geografia ca ştiinţă a naturii sunt importante,
deoarece dau informaţii. Obţinem informaţii pe de o parte despre continente, ţări, flora şi
fauna care ajută la stabilirea relaţiei între originea şi calitatea mărfii. Pe de altă parte
cunoscând clima ţării respective se pot stabili condiţiile de manipulare, transport şi
calitate ale mărfii.
Geografia economică ne sprijină şi în stabilirea condiţiilor economice ale
mărfurilor importate sau exportate.
Ştiinţele naturii – dependenţa merceologiei de ştiinţele naturii derivă din condiţia
mărfii de a satisface nevoile societăţii. De asemenea prin laturile sale de bază – control
calitativ, manipulări, sunt subordonate aceste nevoi.
Ştiinţe sociale – dreptul, legislaţia, estetica, psihologia.

Drept-legislaţii: circulaţia mărfurilor se bazează pe o legislaţie specifică, când
ştiinţele juridice şi cele de merceologie se îmbină. Ex. protecţia legală a unor produse
industriale, alimentare, standardizarea.
4
Aspectul estetic are un rol important pe tot parcursul fluxului (proiectare –
producţie – vânzare – consum, aici intervine rolul designe-ului, a expunerilor).
Influenţa psihologică a mărfurilor asupra consumatorilor se manifestă prin
culoare, formă, decoraţiune, ambalaj, etc..
Ştiinţele naturii, cele tehnice sau sociale nu trebuie separate una de alta,
ansamblul lor prin completare reciprocă dau fundamentul ştiinţei complexe: merceologia.
Din cele prezentate rezultă că merceologia este o ştiinţă complexă, având la
bază ştiinţele naturii, ştiinţe economice şi sociale.
5
MODUL 2. PROPRIETĂŢI GENERALE ALE PRODUSELOR
Obiectivele modulului 2.: Acest modul prezintă stuidenţilor clasificarea proprietăţilor

generale ale produselor.
Proprietatile sunt insusiri sau atribute ale marfurilor care le dau o anumita utilitate
in consum si au menirea sa satisfaca o nevoie sau sa aduca un serviciu consumatorului.
În schema de mai jos sunt prezentate cele mai importante proprietăţi –
caracteristici – ale produselor, determinate de cerinţele lor calitative.
Proprietăţi: Caracteristici
I. Fizice tehnico-
- masă, kg funcţionale Funcţia
- densitate, kg, g/cm³ (utilizare) tehnică
II. Mecanice
- rezistenţă kgf/mm²
Caracteristici
- duritate
economice
Cerinţele III. Chimice Funcţia Calitate
calităţii - compoziţie % economică (indicator
- impurităţi Caracteristici sintetic)
psiho-
IV. Estetice senzoriale
- culoare
- formă Funcţia
Caracteristici socială
V. Economice socio -
- consum energie, ergonomice
max ecologice
- randament
VI. Ecologice
- poluare, max …%
Fig.2.: Relaţiile dintre cerinţe - proprietăţi - caracteristici - funcţii – calitate
Acestea sunt determinate de materia prima utilizata si de procesele tehnologice

prin care trec acestea. Sunt influentate pozitiv sau negativ de ambalare, pastrare si
transport.
Clasificarea proprietatilor:
1.Dupa ponderea pe care o au in stabilirea calitatii:

-proprietati critice-determina hotarator calitatea produselor si reprezinta cam 10% din
numarul total al proprietatilor;
-proprietati importante-contribuie la un anumit nivel al calitatii produselor si reprezinta
40% din totalul proprietatilor;
6
-proprietati minore-contribuie in mica masura la stabilirea calitatii produselor,
reprezentand 50%.
2.Dupa contributia pe care o au la serviciul pe care il indeplinesc in timpul utilizarii:

-proprietati tehnico-functionale (componenta chimica, valoarea nutritiva a produselor,
masa);
-proprietati economice (cheltuieri de utilizare);
-proprietati psihosenzoriale (organoleptice si estetice);
-proprietati ecologice;
-proprietati ergonomice
3.Dupa modalitatea de apreciere si determinare a proprietatilor:

-proprietati determinabile direct (dimensiunile: masa,volumul)
-proprietati determinabile indirect (durabilitatea)
-proprietati apreciate organoleptic
4.Dupa natura si structura materialelor din care sunt confectionate marfurile:
a. proprietati fizice b. proprietati mecanice c. proprietati psihosenzoriale d.

proprietati tehnologice
Marimile proprietatilor se exprima prin valori prescrise cifric sau notional (dulce,
rosu). a.Proprietatile fizice
--Masa=cantitatea de materie continuta in produs. Se foloseste la cercetarea
calitatii prin analiza proportiilor substantelor din produs si influenta lor asupra
altor proprietati. In practica se utilizeaza:
-masa pe unitatea de lungime
-masa pe unitatea de suprafata
-masa pe unitatea de volum
-masa comerciala pentru produsele higroscopice
-masa specifica (densitetea)
--Porozitatea=raportul dintre volumul unui corp si volumul porilor. Inversul notiunii
este compactitatea.
--Higroscopicitatea=proprietatea marfurilor de a face schimb de vapori de apa cu
mediul inconjurator.
--Umiditatea=continutul total de apa al unui produs higroscopic.
--Permeabilitatea=proprietatea marfurilor de a lasa sa treaca prin ele apa, vaporii
si gazele.
--proprietati optice:
-culoarea=reprezinta o anumita banda a spectrului electromagnetic cu o lungime
de unda susceptibila de a stimula selectiv ochiul.
-transparenta=insusirile unui corp de a fi strabatut de razele luminoase.
Inversul transparentei este opacitatea.
-luciul=proprietatea optica de a reflecta lumina cu difuziune redusa.
--proprietati termice:
-indicele de refractie
-caldura specifica
-coeficientul de dilatare termica
-termoizolarea b.Proprietati mecanice
7
Arata modul de comportare al marfurilor la actiunea unor forte exterioare.
--rezistenta la tractiune, la rupere, la uzura, la incovoiere
--duritatea si durabilitatea c.Proprietati chimice
Sunt influentate de compozitia chimica si stabilitatea la actiunea agentilor chimici.
d.Proprietati psihosenzoriale
--aroma, gustul, tuseul (pipaitul)
--proprietati estetice (forma, linie, desen, ornament, armonie, stil) e.Proprietati
tehnologice
--proprietati tehnico-culinare (durata de fierbere, stabilitatea la fierbere, gustul
dupa fierbere)
--plasticitatea
--capacitatea de acoperire, filare.
În general, caracteristicile de calitate ale unui produs (serviciu) se pot grupa în

trei funcţii esenţiale: tehnică, economică şi socială. După aportul ce-l au la satisfacerea
nevoii beneficiarilor.
Parametrii exprimă mărimea, valoarea proprietăţilor şi caracteristicilor de calitate
ale produselor. De exemplu, rezistenţa la rupere: 51 kg/mm 2, sau care se înscriu ca
interval 50 ± 5; 50 - 60, sau limita maximă 50% - minimă 20%.
În cazul proprietăţilor psihosenzoriale, mărimea acestora se exprimă prin noţiuni
atributive: dulce, amar, etc.
Indicii exprimă valorile relative ale mărimii unei proprietăţi, faţă de cea prescrisă
sau de referinţă.
Indicatorii calităţii sunt expresiile cifrice sau noţionale ale funcţiilor sau a calităţilor
produselor sau serviciilor.
8
MODUL 3. ÎNNOIREA, MODERNIZAREA ŞI DIVERSIFICAREA SORTIMENTELOR DE
MĂRFURI
Obiectivele modulului 3.: Acest modul prezintă studenţilor înnoirea,

modernizarea şi diversificarea sotrimentelor de mărfuri, şi importanţa acestora.
ÎNNOIREA PERMANENTĂ A MĂRFURILOR ESTE UN DEZIDERAT PRIMORDIAL AL ORICĂREI

SOCIETĂŢI COMERCIALE, CA FACTOR DETERMINANT AL ATINGERII CALITĂŢII ŞI COMPETITIVITĂŢII
IMPUSE DE PIAŢĂ.
CONDIŢIILE DE BAZĂ ALE ÎNNOIRII PRODUSELOR SUNT :
- SATISFACEREA CERINŢELOR CONSUMATORILOR MEREU CRESCÂNDE ;

- CREŞTEREA EFICIENŢEI ECONOMICE.
ACESTE CONDIŢII SUNT ÎNDEPLINITE ÎN CAZUL ÎN CARE:
- SE DEPĂŞEŞTE UN PRAG MINIM DE NOUTĂŢI;

- CREŞTEREA NUMĂRULUI DE PROPRIETĂŢI ;
- ÎMBUNĂTĂŢIREA UNOR CARACTERISTICI ;
- REDUCEREA CHELTUIELILOR.
3.1. CĂILE DE ÎNNOIRE ALE PRODUSELOR ŞI SERVICIILOR

A.) DIVERSIFICAREA (PROIECTAREA), EX. TV ALB/NEGRU → TV COLOR
B.) MODERNIZAREA (REPROIECTAREA) EX. MAŞINĂ DE SPĂLAT CENTRIFUGALĂ →
AUTOMATĂ
FIG. 3.1. PREZINTĂ FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ ÎNNOIREA PRODUSELOR ŞI
SERVICIILOR.
FIG. 3.1 . FACTORII DE INFLUENŢĂ A ÎNNOIRII PRODUSELOR ŞI SERVICIILOR.

ÎNNOIREA ARE INFLUENŢE POZITIVE ATÂT ASUPRA PRODUCĂTORULUI, CÂT ŞI ASUPRA
BENEFICIARULUI.
- LA PRODUCĂTOR SE URMĂREŞTE REDUCEREA CONSUMURILOR DE MATERII PRIME,
DE ENERGIE ŞI DE MANOPERĂ.
9
- LA BENEFICIAR SE AŞTEAPTĂ REDUCEREA CHELTUIELILOR DE ÎNTREŢINERE ŞI DE
UTILIZARE.
3.1. ETAPELE ÎNNOIRII MĂRFURILOR
A.) ANALIZA PRODUSELOR DIN FABRICAŢIA CURENTĂ. ANALIZA SE EFECTUEAZĂ CU

SCOPUL DE A SE STABILI PRIORITĂŢILE DE ÎNNOIRE, O PROGRAMARE ÎN TIMP. CĂILE DE
ANALIZĂ:
- ANALIZA RENTABILITĂŢII; DIAGNOSTICAREA CALITĂŢII; IDENTIFICAREA POZIŢIEI.
COSTUL ŞI VOLUMUL
ÎNCASĂRILOR
VOLUMUL ÎNCASĂRILOR
BENEFICII
PRAG DE
RENTABILITATE COSTUL TOTAL
PIERDERI
CANTITATEA
Fig. 3.2. Analiza pragului de rentabilitate al produselor
DECI PROIECTAREA PRODUSELOR NOI SAU REPROIECTAREA DE PRODUSE EXISTENTE

TREBUIE SĂ ŢINĂ CONT ÎN PRIMUL RÂND DE CERINŢELE PIEŢII. URMEAZĂ CONTINUAREA IDEILOR
DUPĂ CARE, CERCETARE – EXECUŢIE.
O ASEMENEA ORDINE PRESUPUNE EXISTENŢA UNEI CONCORDANŢE CÂT MAI BUNE
ÎNTRE ANUMITE TREBUINŢE, CARE SE MODIFICĂ RAPID, STRUCTURA SORTIMENTALĂ ŞI
CALITATEA PRODUSELOR CEEA CE SE POATE REALIZA, ÎNTRE ALTELE PRIN DIAGNOSTICAREA
CALITĂŢII, ANALIZA RENTABILITĂŢII (FIG. 3.2.) ŞI STABILIREA FAZEI ÎN CARE SE AFLĂ LA UN
MOMENT DAT PE CURBA CICLULUI DE VIAŢĂ PRODUSUL (PRODUSELE) SUPUS ANALIZEI.
B.) DIAGNOSTICAREA CALITĂŢII (FIG. 3.3.)PRESUPUNE ANALIZA COMPARATIVĂ A
INDICILOR PRINCIPALELOR CARACTERISTICI LA PRODUSELE DIN FABRICAŢIA CURENTĂ, FAŢĂ DE
CELE SIMILARE REALIZATE ÎN ALTE ÎNTREPRINDERI, DIN ŢARĂ SAU DIN ALTE ŢĂRI. LA ANALIZA
CALITĂŢII SE AU ÎN VEDERE NIVELURILE DIFERENŢIATE ALE PRODUSELOR ÎN CADRUL ACELEIAŞI
CLASE DE CALITATE I, II, III ŞI IV (ÎN CAZUL APARATELOR DE RADIO ŞI TV) PENTRU A CONSTATA
DIFERENŢA ÎN PLUS SAU ÎN MINUS, FAŢA DE PRESCRIPŢIILE STANDARDELOR INTERNE SAU
INTERNAŢIONALE, SAU A CELOR DIN PROSPECTELE MĂRFURILOR REALIZATE DE PRINCIPALII
PRODUCĂTORI (FIRME). ÎN ACELAŞI TIMP
10
ANALIZA NONCALITĂŢII PRODUSELOR LA ANUMITE PERIOADE, DUPĂ OMOLOGAREA ŞI
ÎNCEPEREA FABRICAŢIEI URMĂREŞTE EVIDENŢIEREA STADIULUI ATINS ŞI CONSTANŢA ÎN TIMP A
CALITĂŢII.
ABATERILE DE LA NIVELUL CALITATIV LA PRODUCŢIA ÎN SERIE, DATORATE UNOR FACTORI

OBIECTIVI ŞI MAI ALES SUBIECTIVI, POT CONSTITUI CAUZE ALE DECLINULUI UNUI PRODUS PE
PIAŢĂ.
ANALIZA ECONOMICĂ A FIECĂRUI PRODUS ÎN PARTE SCOATE LA IVEALĂ EFECTUL
POZITIV AL CALITĂŢII, SAU NEGATIV AL NONCALITĂŢII LA UN MOMENT DAT, PRIN CREŞTEREA
CONSTANTĂ A BENEFICIULUI SAU SCĂDEREA LUI ÎN FUNCŢIE ŞI DE FLUCTUAŢIILE VOLUMULUI
DESFACERILOR (FIG. 3.3.)
Fig. 3.3.. Ciclul de viaţă al produselor
Volumul desfacerilor
Timp
Ideea Lansarea Dezvoltarea Maturitat Declin
e
Aceste analize trebuie să se facă permanent, la nivelul întreprinderii, pentru a

preveni eventualele refuzuri ale loturilor de mărfuri de către beneficiari, ceea ce ar
atrage după sine micşorarea încrederii consumatorului în calitatea produselor livrate şi
ar afecta prestigiul mărcii de fabrică.
C.) ALEGEREA VARIANTELOR OPTIME DE PRODUSE NOI. PRODUSELE NOI, CARE URMEAZĂ
SĂ SATISFACĂ NEVOI NOI, SAU PE CELE EXISTENTE, DAR LA NIVELURI SUPERIOARE, FAŢĂ DE
PRODUSELE VECHI SCOASE DIN FABRICAŢIE, TREBUIE SĂ FIE ALESE DIN MAI MULTE VARIANTE
POSIBILE, CARE SĂ ÎNTRUNEASCĂ SIMULTAN ATÂT CERINŢELE DE CALITATE CÂT ŞI CELE DE
EFICIENŢĂ ECONOMICĂ.
ACEASTA PRESUPUNE ÎNTOARCEREA LA ACELAŞI PUNCT DE REFERINŢĂ ŞI ANUME,
IDENTIFICAREA TREBUINŢELOR NESATISFĂCUTE INTEGRAL SAU PARŢIAL, DIN PUNCT DE VEDERE
AL CALITĂŢII PRODUSELOR.
PENTRU REZOLVAREA ACESTEI PROBLEME - CHEIE A CALITĂŢII PRODUSELOR
11
TREBUIE SĂ SE UTILIZEZE METODELE MODERNE DE CREATIVITATE, PENTRU IDENTIFICAREA ŞI
SELECŢIONAREA IDEILOR DE PRODUSE ŞI SERVICII NOI, RESPECTIV ÎMBUNĂTĂŢITE. ASTFEL SE
POATE FACE APEL LA UNA SAU MAI MULTE DIN
METODELE CUNOSCUTE: BRAINSTORMING, DEPLHI, ANALIZA MORFOLOGICĂ ŞI MAI
ALES LA ANALIZA VALORII.
Ideile de produse noi pot provenii din cel puţin patru surse, după cu rezultă din
figura 3.4.
Fig. 3.4. Sursele de idei pentru produsele şi serviciile noi
Cercetarea nevoilor Cercetarea nevoilor
actuale potenţiale
Idei de produse
şi servicii noi
Cercetarea Cercetarea de
documentară laborator (creaţie)
Selecţionarea celor mai valoroase idei pentru realizarea şi lansarea produselor

pentru piaţă necesită parcurgerea unor etape şi faze (fig. 6.), care presupun analize
complexe ale principalelor grupe de caracteristici de calitate şi a eficienţei economice,
pentru a stabilii o concordanţă corespunzătoare între cerinţele de calitate generate de
nevoi şi performanţele bunurilor de pe piaţă.
ÎN CEEA CE PRIVEŞTE ALEGEREA VARIANTEI OPTIME DE PRODUS, REMARCĂM CĂ NU SE
POATE VORBII DE EXISTENŢA UNEI METODOLOGII GENERAL VALABILĂ, CARE SĂ DEA RĂSPUNS
PROBLEMEI.
UN ANUMIT REZULTAT SE POATE OBŢINE PRIN APLICAREA METODEI “ELECTRE”, CARE
EVIDENŢIAZĂ CEL MAI BINE INTERACŢIUNEA DINTRE CALITATE ŞI SORTIMENT.
PRINCIPIUL ACESTEI METODE CONSTĂ ÎN ALEGEREA UNEI VARIANTE DE PRODUS PRIN
COMPARAREA MAI MULTOR VARIANTE ÎNTRE ELE, DUPĂ FIECARE CRITERIU ÎN PARTE, PE O
SCARĂ DE APRECIERE (FIG. 3.5.)
12
Etape Faze
a) Culegerea informaţiilor de idei noi
b) Stabilirea nomenclatorului de
I. Analiza necesităţii cerinţele de calitate
sociale c)Stabilirea nivelului de importanţă a
funcţiilor (caracteristicilor)
d) Selecţionarea ideilor
a) Dimensionarea tehnică a
proprietăţilor (indici de calitate)
II. Analiza tehnico -
b) Dimensionarea economică a
economică a
proprietăţilor
produselor noi sau
c) Analiza sistematică a funcţiilor
modernizate
d) Stabilirea direcţiilor de cercetare
e) Selecţionarea produsului
III. Realizarea şi
a) Realizarea seriei zero
controlul aplicării
Nr. idei prod. noi

b) Testarea de laborator
soluţiei optime
a) Publicitate
IV. Lansarea pe piaţă
b) Alegerea canalelor de distribuţie50
Fig. 3.5. De la idee la produs nou
D.) OPTIMIZAREA STRUCTURII GAMEI SORTIMENTALE DE MĂRFURI. GAMA SORTIMENTALĂ

DE MĂRFURI PE CARE INDUSTRIA O OFERĂ COMERŢULUI TREBUIE SĂ CORESPUNDĂ CA
35
STRUCTURĂ CERERII POPULAŢIEI, DAR ŞI ÎN CANTITĂŢILE CARE SĂ ÎNLESNEASCĂ EFICIENŢA ÎN
PRODUCŢIA DE SERIE ŞI ACOPERIRE NECESARULUI SOLICITAT DE BENEFICIAR. ÎNTOCMIREA
NECESARULUI DE MĂRFURI DE CĂTRE ÎNTREPRINDERILE COMERCIALE NU SE REALIZEAZĂ
ÎNTOTDEAUNA PE BAZA UNOR TEMEINICE STUDII DE PIAŢĂ PENTRU TESTAREA PREFERINŢELOR
CONSUMATORILOR ŞI CHIAR CÂND SE FAC, CANTITĂŢILE SOLICITATE NU SUNT FOARTE CERTE,
ELE VARIAZĂ DE REGULĂ ÎNTRE LIMITELE DE PLUS MINUS5 - 10%.
Pentru a asigura o cât mai mare corespondenţă între structura cereri şi gama
sortimentală oferită consumatorilor este necesar să se recurgă la o optimizare prin
metodele programării liniare. 15
DINTRE METODELE DE OPTIMIZARE EVIDENŢIATE DE LITERATURA DE SPECIALITATE, CEA
CARE CORESPUNDE CEL MAI BINE SCOPULUI PROPUS ESTE METODA DE PROGRAMARE
MULTIDIMENSIONALĂ (MULTIFACTORIALĂ). 5
13 0 I II III IV
Perioade
AVANTAJELE ACESTEI METODE, ÎN COMPARAŢIE CU METODELE OBIŞNUITE DE
PROGRAMARE LINIARĂ, CONSTAU ÎN FAPTUL CĂ EA NU ELIMINĂ NICI UN PRODUS DIN STRICTURA
SORTIMENTALĂ SOLICITATĂ DE BENEFICIARI, ÎN PLUS, STIMULEAZĂ ÎNTREPRINDERILE
PRODUCĂTOARE ÎN CREŞTEREA PRODUCŢIEI FIZICE, PRIN INTRODUCEREA DE PRODUSE NOI.
ÎN AFARĂ DE ACESTA, METODA PERMITE SĂ SE IA ÎN CALCUL SIMULTAN MAI
MULŢI INDICATORI DE CALITATE ŞI DE EFICIENŢĂ ECONOMICĂ, CARE POT FI EXPRIMAŢI ÎN
UNITĂŢI DIFERITE.
PENTRU APLICAREA ACESTEI METODE ESTE NECESAR SĂ SE ÎNTOCMEASCĂ UN PLAN MEDIU AL
SORTIMENTELOR ÎN CARE SĂ SE INCLUDĂ ŞI PRODUSELE NOI, IAR LA FIECARE SORTIMENT SĂ
SE PREVADĂ CÂTE 2 LIMITE DE PLUS - MINUS 5 - 10%, PENTRU A DA POSIBILITATEA
CALCULATORULUI ELECTRONIC SĂ ALEAGĂ DIN CELE TREI VALORI: MINIM, MEDIU SAU MAXIM, ÎN
FUNCŢIE DE CUM SE CORELEAZĂ CRITERIILE (RESTRICŢIILE) LUATE ÎN CALCUL.
CRITERIILE DE OPTIMIZARE, CARE URMEAZĂ SĂ FIE MAXIMIZATE SAU MINIMIZATE, SUNT:
C1 - INDICATORUL SINTETIC AL CALITĂŢII;
C2 - CHELTUIELI MATERII PRIME ŞI MATERIALE LEI / UM;
C3 - COSTUL DE PRODUCŢIE, LEI / UM;
C3 - BENEFICIUL, LEI / UNITATEA DE PRODUS.
ÎN RAPORT CU IMPORTANŢA CRITERIILOR ŞI MODUL LOR DE CORELARE, REZULTĂ O STRUCTURĂ
SORTIMENTALĂ OPTIMĂ, PRIN ALEGEREA UNEI CANTITĂŢI, PE FIECARE SORTIMENT, DIN CELE 3
POSIBILE (MINIM, MAXIM, MEDIU).
REPREZENTAREA GRAFICĂ A ACESTEI OPTIMIZĂRI ESTE REDATĂ ÎN FIGURA 3.6.
FIG. 3.6. OPTIMIZAREA GAMEI SORTIMENTALE A UNEI GRUPE DE PRODUSE (S.I.)
PLANUL MEDIU
(INIŢIAL)
Cantităţi
PLANUL OPTIM
M M M
M M
md md
md M
M md
M
md m m m
m
m m
m md
md m
md
Produse
x1 x2 x3 x4 xn
M - MAXIM;
14
M- MINIM;
MD - MEDIU.
3.2. Analiza valorii

ANALIZA VALORII ESTE O METODĂ DE CERCETARE - PROIECTARE SISTEMICĂ ŞI
CREATIVĂ CARE URMĂREŞTE CA FUNCŢIILE PRODUSULUI / SERVICIULUI SĂ FIE CONCEPUTE ŞI
REALIZATE CU CHELTUIELI MINIME, ÎN CONDIŢII DE CALITATE CARE SĂ SATISFACĂ NECESITĂŢILE
UTILIZATORILOR.
PRINCIPALUL OBIECTIV URMĂRIT ESTE CREŞTEREA GRADULUI DE UTILIZARE A
PRODUSULUI / SERVICIULUI ŞI REDUCEREA CHELTUIELILOR DE PRODUCŢIE, ÎN SPECIAL A CELOR
MATERIALE.
ÎN FINAL SE URMĂREŞTE MAXIMIZAREA RAPORTULUI DINTRE UTILITATE (U VALOARE DE
ÎNTREBUINŢARE) ŞI CHELTUIELI DE PRODUCŢIE (CP).
u
AV   MAX.
Cp
Caracteristicile metodei sunt:

- UTILIZEAZĂ ANALIZA SISTEMICĂ A FUNCŢIILOR;
- ESTE INTERDISCIPLINARĂ ŞI SE BAZEAZĂ PE MUNCA ÎN GRUP;
- APELEAZĂ LA METODE ŞI TEHNICI DE LUCRU SPECIFICE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE, CA
ANALIZA TEHNICO - ECONOMICĂ, SONDAJUL STATISTIC, MODELAREA MATEMATICĂ, METODA
MORFOLOGICĂ ETC.
Domeniile de utilizare ale metodei sunt:
- CERCETAREA ŞI PROIECTAREA DE PRODUSE / SERVICII, TEHNOLOGII NOI ŞI
MODERNIZAREA CELOR DIN PRODUCŢIA CURENTĂ;
- PERFECŢIONAREA PROCESELOR DE SERVIRE ŞI AUXILIARE DIN UNITĂŢILE ECONOMICE;
- ÎMBUNĂTĂŢIREA SISTEMULUI ORGANIZATORIC ŞI INFORMAŢIONAL AL
ÎNTREPRINDERILOR;
- PRESTĂRI DE SERVICII, INVESTIŢII ETC.
Analiza valorii abordează dintr-un unghi nou problema reducerii costului de

producţie, pornind de la analiza concepţiei funcţionale a produsului. Orice produs este
purtătorul material al unei funcţii capabile să satisfacă o anumită nevoie. Analiza valorii
îşi propune să realizeze parametrii funcţionali şi estetici ai produselor conform cerinţelor
beneficiarilor, dar cu costuri minime.
3.2.1. PRINCIPIILE ANALIZEI VALORII

15
Un principiu esenţial al metodei îl constituie analiza funcţională. Aceasta
presupune împărţirea funcţiilor produsului / serviciului în: funcţii de bază sau principale,
care corespund unor necesităţi directe ale cumpărătorului şi funcţii secundare, care
prezintă importanţă în cazul când contribuie la îndeplinirea normală a funcţiilor de bază.
În această concepţie, produsul este considerat nu ca un ansamblu de părţi materiale, ci
ca un ansamblu de utilităţi. Astfel, apare o motivare nouă a costurilor, nu în raport cu
materialul incorporat, ci în raport cu serviciile pe care le obţin consumatorii, beneficiarii
produselor.
APLICÂND PRINCIPIILE ANALIZEI FUNCŢIONALE SE URMĂREŞTE ÎNLĂTURAREA
FUNCŢIILOR INUTILE, PRINTR-UN CONCEPT STRUCTURAL, DECI ŞI A POSTURILOR GENERATE DE
MATERIALIZAREA LOR ŞI REDUCEREA FUNCŢIILOR AUXILIARE, RESPECTIV A COSTURILOR DE
REALIZARE A LOR.
CORELAREA IMPORTANŢEI FUNCŢIILOR PENTRU UTILIZATORI CU CUANTUMUL DE
RESURSE ALOCATE PENTRU ATINGEREA PERFORMANŢELOR TEHNICE, FUNCŢIONALE ŞI
ESTETICE SOLICITATE DE CONSUMATORI, REPREZINTĂ PRINCIPIUL DE BAZĂ PENTRU
ECHILIBRAREA RAPORTULUI DINTRE GRADUL DE UTILITATE AL PRODUSULUI ŞI CHELTUIELILE DE
PRODUCŢIE AFERENTE ACESTUIA.
ANALIZA VALORII OFERĂ MODALITĂŢI LOGICE ŞI INTUITIVE DE ABORDAREA UNEI
PROBLEME COMPLEXE, PE CARE O REZOLVĂ O ECHIPĂ INTERDISCIPLINARĂ, IMPLICÂNDU-SE
ALĂTURI DE PRODUCĂTORI ŞI DE BENEFICIARI.
3.2.2. METODOLOGIA ANALIZEI VALORII
Aplicarea analizei valorii necesită parcurgerea mai multor etape:

A) MĂSURI PREGĂTITOARE, PRINTRE CARE MENŢIONĂM STABILIREA TEMEI A COLECTIVULUI
INTERDISCIPLINAR, PREGĂTIREA METODOLOGICĂ ETC.
B) ANALIZA NECESITĂŢII SOCIALE CONSTĂ ÎN CULEGEREA INFORMAŢIILOR PRIVIND
CONCEPŢIA, PRODUCŢIA, APROVIZIONAREA, DESFACEREA, COSTURILE ŞI UTILIZAREA
PRODUSULUI ŞI A ALTORA ASEMĂNĂTOARE DIN ŢARĂ SAU STRĂINĂTATE; STABILIREA
NOMENCLATORULUI DE FUNCŢII ŞI A LIMITELOR TEHNICE; STABILIREA NIVELULUI DE
IMPORTANŢĂ A FUNCŢIILOR.
C) ANALIZA ŞI EVALUAREA SITUAŢIEI EXISTENTE PRIN: DIMENSIONAREA TEHNICĂ ŞI
ECONOMICĂ A FUNCŢIILOR; ANALIZA MODULUI CUM SATISFAC FUNCŢIILE, CERINŢELE
BENEFICIARILOR, COMPARATIV CU COSTURILE.
D) CONCEPEREA SAU RECONCEPEREA PRODUSULUI CONSTĂ ÎN: ELABORAREA
PROPUNERILOR DE REALIZARE A PRODUSULUI NOU SAU SUPUS MODERNIZĂRII; SELECŢIONAREA
ŞI CONCRETIZAREA PROPUNERILOR LA NIVEL DE SOLUŢIE; EVALUAREA SOLUŢIILOR DIN PUNCT
DE VEDERE AL COMPATIBILITĂŢII CONSTRUCTIVE, AL ÎNDEPLINIRII FUNCŢIILOR PRODUSULUI ŞI
AL COSTURILOR.
16
CALCULAREA PONDERII POSTURILOR FIECĂREI FUNCŢII (KI) ÎN COSTUL TOTAL (T) SE
FACE CU RELAŢIA:
Ci Ci
Ki  
C t  Ci
Pentru analiza comparativă a costurilor pe funcţii şi a contribuţie funcţiilor la

utilitatea (valoarea de întrebuinţare) întregului produs se
introduc datele într-un tabel, cu următorul conţinut:
Costuri Contribuţia la calitatea produsului

Funcţii principale
Lei % Punctaj %
REZULTATELE SE POT REPREZENTA GRAFIC CA ÎN FIGURA 3.7.
%
ponderile în calitate
70 ponderile în costuri
60
50
II
40
30 I
20
10 Funcţii
A B C D E F
FIG. 3.7. ANALIZA GRAFICĂ A FUNCŢIILOR DIN PUNCT DE VEDERE AL PONDERII

COSTURILOR (I) ŞI A CONTRIBUŢIEI LOR LA CALITATEA PRODUSULUI (II)
Din analiza grafică rezultă că funcţiile D şi F au costurile

disproporţionate faţă de ponderile lor în calitate. Deci, se impune o redimensionare a lor
pentru optimizarea soluţiei.
E) APROBAREA ŞI IMPLEMENTAREA SOLUŢIEI OPTIME PRESUPUNE STABILIREA UNUI
PROGRAM DE REALIZARE ŞI DE EVALUARE A REZULTATELOR OBŢINUTE.
17
MODUL 4. STANDARDIZAREA MĂRFURILOR
Obiectivele modulului 4.: Modulul patru prezintă studenţilor conceptele de

standarde, standardizare (la nivelul întreprinderii
Potrivit definiţiei date de Organizaţia Internaţională de Standardizare (ISO), în

Ghidul ISO/CEI/2, standardul reprezintă “un document stabilit prin consens şi
aprobat de un organism recunoscut, care furnizează, pentru utilizări comune şi
repetate, reguli, linii directoare sau caracteristici, pentru activităţi sau rezultatele
acestora, garantând un nivel optim pentru comunitate în ansamblul său”.
Cu excepţia cazurilor expres menţionate (de exemplu a standardelor referitoare la
protecţia vieţii, sănătăţii şi protecţia mediului înconjurător), standardele nu trebuie să
aibă caracter obligatoriu, ele redând de fapt un acord liber consimţit între parteneri.
Organismul recunoscut, care elaborează standardele, poate să fie naţional,
regional sau internaţional.
Activitatea de standardizare se desfăşoară cu participarea tuturor părţilor
interesate.
Prin activitatea de standardizare se urmăreşte garantarea unui nivel optim pentru
comunitate.
4.1. Obiectivele generale ale standardizării
Principalele obiective ale standardizării sunt: 1) raţionalizarea economică; 2)

asigurarea şi ridicarea calităţii produselor şi serviciilor, 3) facilitarea schimburilor de
mărfuri şi informaţii tehnico - ştiinţifice.
4.1.1. Standardizarea a apărut, de fapt, din necesitatea de a asigura

compatibilitatea şi interschimbabilitatea componentelor şi produselor. În acest scop
se aplică:
a.) Tipizarea produselor urmăreşte stabilirea unei game raţionale de tipuri şi
mărimi ale produselor, adecvate necesităţilor într-o anumită perioadă de timp.
b.) Unificarea este strâns legată de tipizare şi presupune stabilirea unor
caracteristici (de exemplu dimensionale) constante pentru toate piesele, sistemele
tehnice etc., de acelaşi fel, în scopul uniformizării proiectării şi execuţiei şi asigurării
interschimbabilităţii lor.
c.) Modularea constă în folosirea de componente unificate constructiv (module),
care pot fi combinate în mai multe variante, rezultând produse adecvate unor cerinţe cât
mai diverse.
4.1.2. Standardizarea contribuie la asigurarea şi ridicarea calităţii produselor

şi serviciilor. În standarde se precizează nivelul minim al principalelor caracteristici de
calitate ale produselor, metodele de analiză şi încercări,
Asigurarea şi ridicarea calităţii produselor şi serviciilor, prin intermediul
standardelor, sunt posibile numai în măsura în care conţinutul acestora este corelat
permanent cu modificările care intervin ca urmare a progresului tehnic.
18
4.1.3. Facilitarea schimburilor de mărfuri şi informaţii tehnico – ştiinţifice.
Prin terminologia tehnică adoptată, prin simbolizări, codificări etc., standardizarea
contribuie la stabilirea unui limbaj comun între părţile contractante, facilitând schimburile
comerciale pe pieţele naţionale, regionale şi internaţionale.
4.2. Conţinutul, domeniile şi nivelul de aplicare a standardelor
Standardizarea priveşte, practic, toate domeniile activităţii umane: industria,

construcţiile, agricultura, comerţul, transporturile etc. , cum rezultă din figura 4.1.
Nivel
Internaţional -
Regional -
- TRANSPORTURI
- AGRICULTURĂ
- CONSTRUCŢII
Naţional -
- INDUSTRIE
Profesional -
- COMERŢ
.
.
.
De firmă -
Subiect
- TERMINOLOGIE
- CLASIFICARE
- SIMBOLIZARE, CODIFICARE
- DIMESIUNI, TOLERANŢE TIPIZATE
- CARACTERISTICI DE CALITATE
- REGULI PENTRU VERIFICAREA CALITĂŢII
- PRESCRIPŢII PENTRU MARCARE, AMBALARE,
PĂSTARE, TRANSPORT
Conţinut Fig. 9.1. Conţinutul, domeniile şi nivelul de aplicare a standardelor
1) După nivelul de aplicare, deosebim următoarele categorii de standarde:

- standarde de firmă, elaborate şi aplicate de societăţile comerciale, regii
autonome sau alte persoane juridice;
- standarde profesionale, elaborate şi aplicate în anumite domenii de activitate,
de organizaţii profesionale, legal constituite;
- standarde naţionale, elaborate de organismele naţionale de standardizare şi
aplicabile la nivel naţional;
- standarde regionale, elaborate de organisme de standardizare regionale;
- standarde internaţionale, elaborate de organisme internaţionale de
19
standardizare, ca urmare a acordului intervenit între ţările membre ale acestor
organizaţii, în problemele de interes comun.
2) După natura standardului, pot fi delimitate două tipuri de standarde:
- standarde de metode, care definesc metodele utilizate pentru ca produsul să
aibă caracteristicile preconizate;
- standarde de rezultate, care descriu caracteristicile produsului sau serviciului
final, fără a prezenta mijloacele necesare care urmează a fi utilizate pentru obţinerea
acestor caracteristici.
3) După conţinutul lor, standardele se clasifică (potrivit ghidului ISO/CEI) în:
- standarde generale, conţinând prevederi generale aplicabile în anumite
domenii;
- standarde de terminologie, care stabilesc termenii utilizaţi într-un anumit
domeniu, însoţiţi, e regulă de definiţia lor;
- standard de produse, care specifică exigenţele pe care trebuie să le satisfacă
produsele; acestea pot fi complete sau parţiale (fig. 4.2.).
STANDARDE COMPLETE
depozitare, transport
verificarea calităţii
Marcare
Metode de analiză
Reguli pentru
Standarde de condiţii generale

şi încercări
Ambalare,
Standarde de
condiţii de calitate
Dimensiuni
Parametrii
principali
Standarde Standarde Standarde de Standarde Standarde Standarde de

de dimensiuni de reguli pentru de de ambalarea
parametrii verificarea analiză şi marcare depozitare şi
principali calităţii încercări transport
S TA N D A R D E PA R Ţ I A L E
Fig. 4. 2. Tipuri de standarde parţiale derivate dintr-un standard complet de produs
- standarde de încercări, care descriu metode de încercări;

- standarde de procedee, care specifică cerinţele pe care trebuie să le satisfacă
procedeele;
20
- standarde de servicii, care specifică cerinţele referitoare la servicii;
4.3. Standardizarea la nivelul întreprinderii
Standardizarea la nivelul întreprinderii presupune elaborarea şi aplicarea unor

standarde, privind materiile prime, produsele finite, procedeele de fabricaţie, în
scopul facilitării desfăşurării activităţii compartimentelor acesteia, în raporturile dintre ele,
respectiv cu alte întreprinderi.
În elaborarea standardelor, întreprinderea apelează la surse externe şi interne
Standarde
naţionale
Standarde Standarde
din alte ţări ale clientului
Programul de
Standarde
Standardele de standardizare al
internaţionale şi
firmă întreprinderii
regionale
Progresul tehnic Practica

întreprinderii
Principii de
coordonare
Fig. 4.3. Surse ale standardelor de firmă
4.4. Standardizarea naţională
4.4.1. Importanţa şi obiectivele standardizării naţionale
Principalele obiective ale unui institut naţional de standardizare sunt următoarele:
21
- supravegherea şi coordonarea lucrărilor de standardizare la nivel naţional, cu
concursul părţilor interesate, în scopul elaborării se standarde naţionale;
- reprezentarea intereselor ţării respective în organismele internaţionale şi
regionale de standardizare;
- stabilirea de legături cu instituţii similare din alte ţări, în scopul asigurării unui
schimb reciproc de informaţii;
- de a servi ca centru naţional de informare pentru toţi cei interesaţi de
activitatea de standardizare.
Standarde Standarde regionale

internaţionale
Colecţia naţională
de standarde
Standarde naţionale Standarde naţionale

ale ţări
Fig. 4.4. Componenţa unei colecţii naţionale de standarde
Organismul naţional de standardizare poate şi guvernamental sau

neguvernamental.
Prin standard naţional înţelegem un standard aprobat oficial de institutul de
standardizare al ţării respective. Aplicarea unui asemenea standard poate fi voluntară,
sau poate deveni obligatorie printr-o decizie a guvernului.
Standardele naţionale pot fi elaborate în cooperare cu alte organizaţii (“organizaţii
asociate”). Organismul de standardizare poate opta, de asemenea, pentru preluarea în
colecţia naţională a unor standarde regionale sau internaţionale (fig. 4.4.).
În cazul ţărilor Uniunii Europene, preluarea standardelor europene EN în
colecţiile naţionale este obligatorie, dar aplicarea lor rămâne, de regulă, voluntară.
Institutul naţional de standardizare gestionează mărcile de conformitate cu
standardele naţionale.
4.4.2. Sistemul naţional de standardizare în diferite ţări
22
Primul organism naţional de standardizare a fost creat în Anglia, în anul 1901,
căruia I s-au adăugat, începând cu anii ‘ 20, instituţii similare constituite într-o serie de
alte ţări.
* Institutul Britanic de Standardizare (British Standards Institution - BSI)
recunoaşte existenţa a două grupe principale de standarde: “standardele fundamentale”
şi “standardele industriale”.
Standardele fundamentale se referă la sistemul unităţilor de măsură, sistem
controlat de laboratorul naţional de fizică.
Standardele industriale, a căror dezvoltare este asigurată de BSI, sunt publicate
sub denumirea British Standards (BS). Aceste standarde se referă la materiale,
aparate, maşini etc. şi definesc metodele de încercări, proprietăţile, compoziţia chimică,
caracteristicile dimensionale ale produselor, regulile de verificare a calităţii, simboluri
etc.
*Asociaţia Franceză de Normalizare (L’Association Française de Normalisation
- AFNOR), organizaţie privată, are ca obiectiv elaborarea programului de standardizare
şi, pe baza acestuia, a standardelor naţionale, denumite “Normes française” (NF).
* În Germania organismul naţional de standarizare elaborează normele denumite
Deutsche Industrie Normen, simbolizate prin DIN.
* În Austria, activitatea de standardizare este coordonată de Institutul Austriac
de Standardizare (Österreichisches Normunginstitut - ÖN). Standardele naţionale,
ÖNORM, sunt elaborate de comisiile pentru standarde de specialitate (FNAs), în cadrul
cărora funcţionează subcomisii (FNUAs) şi grupe de lucru (AGs).
ale Asociaţiei Electrotehnice Austriece (ÖVE).
În S.U.A., organismul naţional de standardizare este Asociaţia de
Standardizare (American Standard Association - ASA). Scopul său principal îl constituie
elaborarea standardelor naţionale, denumite “America Standard” (AS).
* Asociaţia Canadiană de Standardizare (Canadian Standards Association -
CSA) este un organism neguvernamental care asigură coordonarea activităţii de
standardizare în Canada. Standardele naţionale, denumite “Canadian Standards” (CS).
4.4.3. Standardizarea în România
În România primul organism de standardizare s-a înfiinţat în 1948, sub numele

de Comisiunea de standardizare, care şi-a continuat activitatea prin Institutul Român
de Standardizare (IRS), în condiţiile prevăzute de Ordonanţa guvernamentală nr.
19/1992 şi urmăreşte, potrivit acestei reglementări, în principal, “protecţia vieţii, a
sănătăţii şi a mediului înconjurător, precum şi înlăturarea barierelor tehnice în
cadrul comerţului internaţional”, ca organ guvernamental.
Prin Ordonanţa 39/1998 se pun bazele standardizării voluntare în România şi se
înfiinţează Asociaţia de Standardizare din România – ASRO – ca organism naţional
de standardizare, neguvernamental.
ASRO este membru cu drepturi depline al organizaţiilor internaţionale de
standardizare ISO, CEI, UIT şi este afiliat la organizaţiile europene de standardizare
CEN, CENELEC şi ETSI.
Pe lângă ASRO funcţionează Comitetul Naţional Român pentru Aplicarea
Standardelor (CNR-AS), înfiinţat în anul 1992. Acest comitet are rolul de a realiza o
legătură mai directă între utilizatorii standardelor, precum şi între aceştia şi ASRO.
În România se elaborează următoarele categorii de standarde:
23
- standarde române - SR - se aplică la nivel naţional (Mai de mult standarde de
stat – STAS);
- standarde profesionale - se aplică în anumite domenii de activitate, în cadrul
organizaţiilor profesionale, legal constituite care le-au elaborat;
- standarde de firmă - se aplică de regiile autonome, societăţile comerciale şi
alte persoane juridice, care le-au elaborat.
Standardele române (SR) nu au caracter obligatoriu, cu excepţia celor referitoare
la protecţia vieţii, sănătăţii, securitatea muncii şi protecţia mediului înconjurător.
O atenţie specială se acordă produselor alimentare, prevederile standardelor
referitoare la aceste produse fiind permanent corelate cu reglementările internaţionale şi
europene specifice în vigoare.
Proiectele de standarde române , se supun consultării publice, prin anunţarea
titularilor acestora în publicaţii oficiale ale ASRO. După analiza observaţiilor primite,
comitetele tehnice elaborează standardele române în forma lor finală, care sunt
aprobate şi publicate de ASRO.
Standardele profesionale sunt stabilite prin consens de unităţile de acelaşi profil
(prin reprezentanţii lor), implicate în subiectul la care se referă standardele în cauză (de
exemplu, întreprinderile turistice, producătorii de oţel etc.).
Aceste standarde pot fi elaborate numai de către organizaţii profesionale, legal
constituite. O asemenea organizaţie profesională se poate înfiinţa chiar şi numai în
scopul elaborării de standarde profesionale şi trebuie să cuprindă neapărat totalitatea
întreprinderilor de un anumit profil.
Standardele de firmă sunt stabilite prin consens de compartimentele firmei (prin
reprezentanţii lor), implicate în subiectul la care se referă standardele în cauză (de
exemplu, compartimentele de proiectare, producţie, calitate, marketing etc.).
Aceste standarde se referă la domenii cum ar fi: proiectarea produselor, gestiunea
materialelor, instalaţii şi echipamente de lucru, ambalarea produselor. În cazul
produselor finite, standardele de firmă reglementează, în principal, aspecte referitoare la
materialele, semifabricate şi componentele utilizate pentru obţinerea lor.
4.5. Standardizarea internaţională
Existenţa standardelor nearmonizate pentru domenii similare, în diferite ţări sau

regiuni geografice, a fost recunoscută, încă din anii ’30, ca reprezentând o barieră
tehnică în calea comerţului internaţional.
Standardizarea internaţională a apărut ca urmare a preocupărilor de înlăturare a
acestei bariere, în scopul facilitării schimbului de produse, servicii şi informaţii între ţări.
4.5.1. Importanţa şi obiectivele standardizării internaţionale
În contextul economic actual, importanţa standardizării internaţionale a crescut

din următoarele considerente:
- progresul înregistrat în liberalizarea comerţului: în prezent, economiile de piaţă
favorizează diversificarea surselor de aprovizionare, extinderea pieţelor de desfacere. În
aceste condiţii, standardele internaţionale pot servi la asigurarea unui limbaj comun
între partenerii comerciale din diferite ţări;
- interconectarea sectoarelor: activităţile desfăşurate într-un anumit domeniu depind
tot mai mult de alte sectoare.
24
- dezvoltarea sistemelor globale ale comunităţii: industria computerelor oferă un bun
exemplu de tehnologie care necesită o standardizare rapidă şi progresivă la nivel
mondial.
- necesitatea unor standarde globale pentru noile tehnologii
facilitarea programelor de restructurare a ţărilor în curs de dezvoltare: standardizarea
este considerată ca reprezentând o condiţie fundamentală pentru asigurarea succesului
politicilor economice din ţările respective.
4.5.2. Organizaţia Internaţională de Standardizare
Bazele cooperării internaţionale în materie de standardizare au fost puse prin

înfiinţarea, în anul 1926, a Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor Naţionale de
Standardizare (ISA). În anul1946, ca succesoare a acestei federaţii, a fost creată
Organizaţia Internaţională de Standardizare (ISO).
În momentul constituirii sale, ISO avea 25 membrii. În prezent cuprinde
organismele de standardizare din 110 ţări, reprezentând cca. 90% din totalul comerţului
internaţional.
ISO are legături du cca. 440 de organizaţii internaţionale, incluzând instituţiile
specializate ale ONU.
În general, este acceptat principiul ca standardele ISO să servească drept bază
pentru toate standardele elaborate în scopul satisfacerii cerinţelor specifice ale unei
anumite regiuni geografice.
Iniţial ISO a urmărit raţionalizarea unui număr mare de standarde contradictorii în
domeniile industriale şi comerciale, elaborate de-a lungul anilor în diferite ţări. În prezent,
activitatea sa este mult mai complexă, concretizându-se în:
- organizarea coordonării şi unificarea standardelor naţionale;
- elaborarea de standarde internaţionale, conţinând prescripţii comune,
susceptibile de a fi utilizate la nivel naţional şi internaţional;
- organizarea schimbului de informaţii între ţări, privind activitatea de
standardizare;
- cooperarea cu alte organizaţii internaţionale, în domeniul elaborării standardelor.
- Desfăşurarea lucrărilor ISO
ISO este administrat de un Consiliu, care decide structura tehnică a acesteia şi

acceptă, în vederea publicării, standardele internaţionale elaborate de comitetele
tehnice.
Lucrările ISO se desfăşoară prin comitete tehnice (Technical Committees - TC).
Pentru facilitarea desfăşurării activităţii de standardizare şi pentru o mai bună
reflectare, în această activitate, a cerinţelor unor domenii specifice, în cadrul ISO au fost
înfiinţate o serie de comitete consultative:
- Comitetul pentru evaluarea conformităţii (Committee on conformity
assessment - CASCO);
Comitetul pentru evaluarea conformităţii (CASCO) a fost înfiinţat în anul 1970, în
următoarele scopuri principale:
- studierea mijloacelor de evaluare a conformităţii produselor, proceselor,
serviciilor şi sistemelor calităţii, cu standardele sau cu alte documente de referinţă;
25
- elaborarea de ghiduri internaţionale referitoare la încercări, inspecţii şi la
certificarea produselor, proceselor şi serviciilor, ca şi pentru evaluarea sistemelor
calităţii, laboratoarelor de încercări, organismelor de inspecţie şi de certificare;
- promovarea recunoaşterii şi acceptării mutuale a sistemelor naţionale şi
regionale de evaluare a conformităţii ca şi utilizarea în acest scop a standardelor
internaţionale pentru încercări, inspecţie şi certificare.
- Elaborarea unui standard ISO
Un standard internaţional este rezultatul acordului intervenit între comitetele

membre ale ISO. Elaborarea unui asemenea standard presupune parcurgerea
următoarelor etape mai importante (fig. 4.5.):
26
ÎNSCRIEREA ÎN PROGRAM
Elaborarea proiectului comitetului (CD)
Vot
Consens asupra proiectului comitetului (CD)
Proiectul de standard internaţional (DIS)
Vot
Luarea în considerare a observaţiilor formulate de

comitetele membre
Redactarea definitivă a standardului
Aprobarea standardului de către Consiliu
Publicarea standardului
Vot
Revizuire la cinci ani
Fig. 4.5. Procedura de elaborare a unui standard ISO
- dacă membrii comitetului sunt de acord cu proiectul, acesta este remis

secretarului central, pentru a fi înregistrat ca proiect de standard internaţional (Draft
International Standards - DIS);
- aprobarea standardului prin vot (un standard este aprobat dacă 75% dintre
comitetele membre ale Consiliului au votat în acest sens);
- redactarea finală a standardului (luând în considerare observaţiile formulate de
comitetele membre);
- aprobarea publicării standardului, de către Consiliul ISO;
- publicarea standardului în catalogul ISO.
27
4.5.3. Comisia Electrotehnică Internaţională
Comisia Electrotehnică Internaţională (CEI), creată în 1906, are drept scop

principal să faciliteze armonizarea standardelor din domeniul electrotehnicii. Membrii
CEI sunt comitetele naţionale din 48 de ţări (un comitet pentru fiecare ţară), considerate
reprezentative pentru toate sectoarele interesate. Între ISO şi CEI a fost încheiat un
acord privind raporturile dintre cele două organizaţii.
4.5.4. Alte organizaţii internaţionale de standardizare
Federaţia Internaţională pentru Aplicarea Standardelor (IFAN), înfiinţată în anul

1974, este o asociaţie tehnico - ştiinţifică, reunind organizaţii din diferite ţări, care se
ocupă de utilizarea standardelor.
IFAN cooperează cu organismele internaţionale de standardizare, mai ales cu
ISO şi CEI, cărora le furnizează informaţii din partea utilizatorilor de standarde.
Comisia Codexului Alimentar, din cadrul Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Alimentaţie şi Agricultură (FAO) şi a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), înfiinţată
în anul 1962, are ca scop coordonarea lucrărilor în materie de norme alimentare,
întreprinse de organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, asigurând punerea de
acord a normelor şi publicarea lor, după aprobarea, într-un “Codex Alimentarius”,
împreună cu normele alimentare adoptate de alte organisme.
4.6. Standardizarea la nivel european
Similar celor internaţionale au fost create organismele europene de standardizare

CEN şi CENELEC.
Comitetul European de Standardizare (CEN), înfiinţat în anul 1961, regrupează
organismele naţionale de standardizare dinţările membre ale UE şi AELS. Această
asociaţie a fost urmată, în anul 1962, de o organizaţie similară, responsabilă cu
domeniul electrotehnic, denumit Comitetul European de Standardizare în Electrotehnică
(CENELEC).
Standardele europene (EN) sunt elaborate de comitetele tehnice şi adoptate de
biroul tehnic al CEN / CENELEC. Regulamentul CEN / CENELEC asigură prioritate
standardizării europene faţă de cea naţională.
Standardizarea europeană a căpătat o orientare regională mai puternică după
anul 1985. Această orientare rezultă din iniţiativele avute de Uniune pentru a elimina
barierele din calea schimburilor comerciale intracomunitare.
4.7. Standardizarea în domeniul asigurării calităţii
Bazele acestui capitol s-au depus prin elaborarea de către comitetul tehnic al ISO
al actului “Managementul şi asigurarea calităţii”, a standardelor din seria ISO 9000 şi
ISO 10000, referitoare la managementul şi asigurarea calităţii.
Standardele ISO seria 9000 sunt gradate general, care conţin recomandări
privind managementul calităţii şi cerinţele pentru asigurarea calităţii.
Ele descriu elementele sistemului calităţii, fără să specifice cum să fie
implementate de către o anumită întreprindere.
Standardele ISO seria 9000 pot fi utilizate în următoarele patru situaţii:
28
a) în scopul asigurării interne a calităţii: întreprinderea urmăreşte satisfacerea
cerinţelor referitoare la calitate, în condiţii de rentabilitate;
b) în situaţii contractuale, între furnizori şi client: clientul prevede prin contract
anumite cerinţe privind sistemul calităţii furnizorului, specificând un model de asigurare a
calităţii;
c) pentru obţinerea unei aprobări, sau în scopul înregistrării de către o secundă
parte: sistemul calităţii furnizorului este evaluat de către client, în scopul recunoaşterii
conformităţii acestuia cu standardele de referinţă;
d) în scopul certificării sau înregistrării de către o terţă parte: sistemul calităţii este
evaluat de către organismul de certificare,
Standardele ISO seria 9000 pot fi utilizate din iniţiativa conducerii, sau la cererea
unei alte părţi.
• Utilizarea standardelor ISO seria 9000 la cererea unei alte părţi este
predominantă în multe ţări, respectiv, sectoare economice, fapt datorat extinderii
certificării sistemelor calităţii. Furnizorul implementează în acest caz un sistem al
calităţii, potrivit standardelor ISO 9001, ISO 9002 sau ISO 9003, pentru a răspunde
cerinţelor imediate ale clienţilor sau altor părţi, deci în scopul asigurării externe a calităţii.
 Utilizarea standardelor ISO seria 9000 din iniţiativa conducerii presupune
un efort mai mare din partea întreprinderii pentru anticiparea
nevoilor şi a tendinţelor pieţei.
În acest caz, furnizorul utilizează mai întâi standardul ISO 9004 - 1 şi standardele
derivate din acesta pentru a implementa un sistem al calităţii, în scopul creşterii sale de
a obţine nivelul calitativ dorit.
În ambele situaţii, se consultă în prealabil standardul ISO 9000. Aceasta clarifică
conceptele referitoare la calitate, relaţiile dintre ele şi conţine recomandări privind
selecţia şi utilizarea standardelor ISO seria 9000, în cele două scopuri principale ( figura
4.6.):
- asigurarea externă a calităţii (ISO 9001, ISO 9002, ISO 9003);
Fig.4.6. Utilizarea standardelor din seria ISO 9000
ISO 9000. Criterii pentru selecţia şi

utilizarea unui model de asigurare a calităţii
Asigurarea internă a calităţii Asigurarea externă a calităţii

(în situaţii necontractuale) (în situaţii contractuale)
ISO ISO ISO ISO

9004 9001 9002 9003
- asigurarea internă a calităţii (ISO 9004).

29
Întreprinderea trebuie să identifice, să organizeze şi să administreze reţeaua sa
de procese şi interfeţele lor, astfel încât să poată obţine şi îmbunătăţi permanent
calitatea produselor. Acesta reprezintă un concept fundamental pe care se bazează
standardele ISO seria 9000.
Standardele ISO 9001, ISO 9002 şi ISO 9003 definesc trei modele pentru
asigurarea externă a calităţii.
Standardul ISO 9004 descrie toate elementele cu ajutorul cărora poate fi
dezvoltat şi implementat un sistem al calităţii, adaptat nevoilor specifice ale
întreprinderilor.
Numărul standardului Denumirea standardului

ISO 8402: 1994 Managementul şi asigurarea calităţii. Vocabular.
Standarde pentru managementul calităţii şi asigurarea calităţii -
ISO 9000-1: 1994
Partea 1: Linii directoare pentru selecţie şi utilizare.
ISO 9000-2: 1993
Partea 2: Linii directoare generale pentru aplicarea standardelor.
ISO 9000-3: 1991 Partea 3: Linii directoare generale pentru aplicarea standardului
ISO 9001 în dezvoltarea, furnizarea şi mentenanţa software-ului.
Standarde pentru managementul calităţii şi asigurarea calităţii în
ISO 9000-4: 1993
proiectare / dezvoltare, producţie instalare şi servicii asociate.
Sistemele calităţii - Modele pentru asigurarea calităţii în producţie,
ISO 9001: 1994
instalare şi servicii asociate.
Sistemele calităţii - Modele pentru asigurarea calităţii în inspecţii
ISO 9003: 1994
şi încercări finale.
Managementul calităţii şi elementele sistemului calităţii -
ISO 9004-1: 1994
Partea 1: Linii directoare.
ISO 9004-2: 1993
Partea 2: Linii directoare pentru sericii.
ISO 9003-3: 1993
Partea 3: Linii directoare pentru materiale prelucrate.
ISO 9004-4: 1993
Partea 4: Linii directoare pentru îmbunătăţirea calităţii.
ISO 9004-5
Partea 5: Linii directoare pentru planurile calităţii.
ISO 9004-6
Partea 6: Managementul proiectului.
ISO 9004-7
Partea 7: Linii directoare pentru managementul configuraţiei.
Linii directoare pentru auditarea sistemelor calităţii -
ISO 10011-1: 1990
Partea 1: Auditarea
ISO 10011-2: 1991
Partea 2: Criterii de calificare pentru auditorii sistemelor calităţii.
ISO 10011-3: 1991
Partea 3: Managementul programelor de audit.
ISO 10012-1: 1992 Cerinţe privind asigurarea calităţii echipamentelor de măsurare.
ISO 10013 Linii directoare pentru elaborarea manualelor calităţii.
30
ISO 10014 Efectele economice ale calităţii.
ISO 10015 Formarea continuă.
ISO 10016 Documente referitoare la calitate
Prima serie de standarde ISO 9000 a apărut în 1987, iar în 1994 apare varianta
EN ISO 9000, cu unele modificări. În această serie se regăsesc standardele ISO 9001,
ISO 9002 şi ISO 9003. Alegerea spre aplicare de către unităţi a fost funcţie de
complexitatea activităţii lor.
Verificarea următoare a acestor standarde s-a efectuat în anul 2000 (ediţia 3.) Cu
această ocazie standardele de condiţii s-au grupat în ISO 9001:2000.
Cea mai nouă variantă (ISO 9001:2008) e în curs de generalizare. Până-n
prezent au apărut peste 15000 standarde ISO , care sunt identificate prin nr. de ordine
Noile standarde sunt elaborate în baza principiului PDCA:
• Plan - Do - Check - Act

• Planificare - Realizare - Control - Acţiune
Cele prezentate subliniază spusele profesorului E. Würster, “standardizarea urmăreşte

eliberarea omului de munca de rutină, care reprezintă un abuz la adresa capacităţii sale
de gândire”.
MODUL 5. CLASIFICAREA ŞI CODIFICAREA MĂRFURILOR
31
Obiectivele modulului 5. Acest modul scoate în evidenţă importanţa şi
actualitatea
Tipuri de clasificării Complexe
şi codificăriidemărfurilor, obiectiv de nelipsit în economia de piaţă.
utilizare Complexe parţiale de utilizare
nevoi
Sistematica mărfurilor, domeniu important al cercetării merceologice actuale, se
ocupă cu studiul sistemelor de clasificare, al metodelor şi criteriilor de ordonare a
produselor în cadrul acestor sisteme. Scopul principalPăstrareaalalimentelor
cercetărilor în acest domeniu îl
reprezintă elaborarea unor sisteme de clasificare ştiinţific fundamentate şi cu
aplicabilitate practică, asigurarea utilizării unei terminologii
Prelucrarea launitare
rece aprivind produsele.
alimentelor
Prepararea
hraneial clasificării mărfurilor
5.1. Cadrul conceptual Prelucrarea la cald a alimentelor
Nevoia de
MICROCOMPLEXE DE UTILIZARE
Clasificarea, în general, este o operaţieConsumarea
conceptuală reprezentând o modalitate
alimentelor
hrană
de a distinge simultan elementele unei mulţimi, discrete sau continue, compusă din
obiecte sau fapte, din proprietăţi sau idei. Mijloace pentru prelucr. pământului
Tipul clasificării Gospodăria
depinde de scopul propus (cognitiv sau practic) şi de relaţiile
personală
dintre elementele şi categoriile definite în vederea clasificării mulţimii respective.
Produse gospodăria personală
De-a lungul timpului, corespunzător progreselor înregistrate în ştiinţă şi
tehnologie şi pe măsura dezvoltării comerţului, importanţa sistematizării mărfurilor a
crescut, determinând amplificarea încercărilor de pentru
Mijloace elaborare a unor sisteme de
confecţionare
clasificare, pentru facilitarea abordării pe plan teoretic, dar mai ales în scopuri practice a
mulţimii produselor în continuă
Îmbrăcămintediversificare. Elemente
Produseale sistematizării
finite produselor pot fi
de îmbrăcăminte
identificate deja în perioada economiilor naturale. Produsele erau grupate pe baza unor
criterii simple, reprezentând caracteristici exterioare (formale), de exemplu după mărime
Întreţinerea îmbrăcămintelor
(mici şi mari), masă (uşoare şi grele) etc.
O dată cu evoluţia înregistrată în domeniul cunoaşterii, mai târziu s-au luat în
Nevoia
considerarede elemente de diferenţiere cantitativăMateriale pentru încălţăminte
a produselor, favorizată de introducerea
apărare
unităţilor de măsură. Extinderea relaţiilor comerciale a determinat creşterea importanţei
împotriva Încălţăminte Produse finite de încălţăminte
clasificării
factorilor deproduselor după originea geografică, o dată cu dezvoltarea cunoştinţelor în
domeniul
mediu chimiei s-au luat în considerare punctele de vedere
Întreţinerea ale acestei ştiinţe, iar
încălţămintelor
progresele înregistrate în tehnologie au determinat
prioritatea elementelor de ordin tehnic. Construcţii şi reparaţii
Pentru clasificarea produselor
Locuinţă textile, de exemplu, categoriile corespunzătoare
nivelurilor de ordonare menţionate rezultă din figura1. Amenajare şi întreţinere
Orientarea spre modele de clasificare din ştiinţele naturii este critică în prezent,
Dezvoltare
fiind considerată necorespunzătoare stadiului Creaţie
actual şi
al formare
producţiei de mărfuri, marcate
Nevoia de spirituală
puternic de ritmul rapid de apariţie a unor noi materii prime, de introducerea tehnologiilor
cunoaştere
perfecţionate, care au făcut posibilă diversificarea fără precedent
Cunoaşterea lumii a produselor, creşterea
Educaţie Dezvoltarea aptitudinilor
nivelului tehnic al acestora. Sunt propuse diferite soluţii de restructurare a sistemului
criterial utilizat pentru clasificarea mărfurilor, acordându-se prioritate criteriilor
Obiecte pentru locuinţă
funcţionale.
Nevoi
estetice Estetică
cotidiană Obiecte pentru înfrumuseţare
Recreere activă Recreere în natură

Nevoia de
recreere
Recreere pasivă Recreere în locuinţă
Dezvoltarea fizică 32
Sport
Nevoia de a personalului
asigurare a
Farmacia casei
sănătăţii Profilaţie şi
vindecare
Igienică personală
Fig. 5.1.
Clasificarea
produselor de
consum
Dintre acestea se detaşează, ca importanţă, clasificarea produselor de consum

pe “complexe” şi “microcomplexe” de utilizare (fig.5.1.).
33
Se consideră că articolul reprezintă noţiunea de bază a sistematicii produselor,
individualitatea de bază a sortimentului de produse. Articolele se deosebesc între ele
prin mai multe proprietăţi, în timp ce sortul reprezintă individualitatea cvasiindependentă
într-un sortiment, un sort deosebindu-se de altul printr-o singură proprietate (fig.5.2.).
FAMILIA 1
GRUPA 2 GRUPA 2 GRUPA 2
SUBGRUPA 22 SUBGRUPA 22 SUBGRUPA 22
ARTICOLUL 222 ARTICOLUL 222 ARTICOLUL 222
SORTUL 2221 SORTUL 2222 SORTUL 2223 SORTUL 2224 SORTUL 2225
Fig.5.2. Structura clasificării merceologice a produselor
5.2. Sisteme de clasificare şi codificare a mărfurilor utilizate
Abordarea în scopuri practice a mulţimii mărfurilor, în continuă diversificare, a

determinat intensificarea preocupărilor pentru elaborarea unor sisteme de clasificare,
potrivit cerinţelor specifice ale unui domeniu sau altul de activitate.
Pe măsura dezvoltării industriei şi comerţului, creşterii nivelului şi importanţei
schimburilor internaţionale, introducerii pe scară largă a informaticii în practica
economică, aceste sisteme de clasificare au fost continuu perfecţionate, în direcţia
asigurării unei mai bune corelări cu structura producţiei şi comerţului, cu cerinţele
statice, vamale şi de altă natură. Concomitent cu aceste preocupări, în condiţiile în care
devenea tot mai pregnantă necesitatea unui limbaj unitar cu privire la mărfuri, s-a
urmărit, printr-o largă cooperare internaţională, armonizarea diferitelor sisteme de
clasificare a mărfurilor.
5.2.1. Principalele tipuri de clasificări şi codificări utilizate
34
În practica economică se utilizează o mare diversitate de clasificări ale
produselor. Pentru facilitarea analizei lor le putem grupa în clasificări sistematice,
nesistematice şi combinate.
Clasificările sistematice asigură ordonarea produselor pe categorii relativ
omogene, pe baza unor criterii, stabilindu-se un sistem de relaţii între categoriile
constituite. Majoritatea clasificărilor sistematice elaborate sunt clasificări ierarhice, cu
structură arborescentă, pe trepte (niveluri) de detaliere (agregare), între care există
relaţii de subordonare: pe treptele superioare se obţin prin agregarea celor inferioare,
derivate din ele. Grupările (categoriile) de produse corespunzătoare acestor trepte au o
mare diversitate de denumiri (diviziune, secţiune, grupă, clasă etc.). conţinutul lor diferă,
de asemenea, semnificativ pentru acelaşi nivel de agregare, de la o clasificare la alta,
pentru aceleaşi produse.
În clasificările nesistematice produsele sunt cuprinse în ordinea apariţiei lor, fără
să se ţină seama, deci, de categorii înrudite de produse.
Clasificările combinate asigură ordonarea produselor pe un anumit
număr de categorii omogene, în cadrul cărora se realizează, în continuare, clasificarea
nesistematică a elementelor componente.
Diferitele tipuri de clasificări ale produselor sunt asociate cu sisteme de codificare
specifice.
Codul este o combinaţie de elemente simbolice prin care se reprezintă o
informaţie. Aceste elemente pot fi litere (cod alfabetic) cifre (cod numeric), sau litere şi
cifre (cod alfanumeric). Codificarea reprezintă, prin urmare, operaţiunea de transpunere
în cod a elementelor definitorii ale unor obiecte, servicii, fenomene etc.
Relaţia dintre clasificări şi codificări este definită de gradul de interdependenţă
sau suprapunere a acestora.
Principalul obiectiv al codificării, care determină şi funcţia sa de bază, este
identificarea. În cazul în care preia şi semnificaţii ale relaţiilor existente între elementele
mulţimii, el îndeplineşte şi funcţia de reprezentare a clasificării.
În cazul clasificărilor sistematice, utilizate în practica economică, codificarea este
dependentă de ordonarea mulţimii produselor pe categorii, suprapunându-se funcţia de
identificare a codului cu funcţia sa de reprezentare a clasificării. Utilizarea eficientă a
unui asemenea sistem de codificare presupune o structură unitară a criteriilor de
clasificare şi stabilirea unui număr optim de niveluri de detaliere, pentru a nu se ajunge
la un cod de lungime mare. Trebuie menţionat că soluţia este de fapt irealizabilă în cazul
elaborării unei clasificări ierarhice, până la nivelul de identificare a elementelor mulţimii,
deoarece sunt relativ puţine criterii de clasificare ce se pot aplica întregii mulţimi de
produse.
În cazul clasificărilor nesistematice, produsele se identifică, de regulă, printr-un cod

secvenţial, acordat în ordinea numerelor naturale. Soluţia prezintă avantajul unui cod de
lungime mică, datorită utilizării tuturor combinaţiilor posibile ale caracterelor numerice.
35
Prezintă însă dezavantajul că reprezentarea codificată nu poate sugera nici o informaţie
asupra categoriei din care face parte produsul.
Clasificările combinate utilizează un sistem de codificare ierarhizat secvenţial,

codul având o zonă de ordonare corespunzătoare clasificării ierarhice, urmată de o zonă
secvenţială. Prin urmare, funcţia de identificare a codului este combinată parţial şi cu
funcţia de clasificare. Lungimea codului este cu atât mai mare, cu cât clasificarea
cuprinde un număr mai mare de niveluri de detaliere. În această variantă se urmăreşte
găsirea unui raport optim între zona de clasificare şi zona secvenţială a codului.
5.3. Sisteme de clasificare şi codificare a produselor utilizate de

întreprinderi
Clasificările nesistematice şi combinate au căpătat o largă utilizare la nivel

microeconomic, în diferite ţări, urmărindu-se, în principal, rezolvarea eficientă a
codificării mărfurilor, potrivit cerinţelor sistemelor informatice proprii ale întreprinderilor.
În condiţiile proliferării unei mari diversităţi de clasificări de acest fel, a devenit

necesară găsirea unor soluţii de uniformizare a lor pe plan mondial, obiectiv atins prin
elaborarea sistemelor Codul universal al produselor (Universal Product Code - UPC) şi
Codul european al articolelor (European Article Numbering - EAN).
5.3.1. Codul universal al produselor (UPC)
În contextul preocupărilor de creştere a eficienţei activităţilor în comerţul cu

amănuntul, în anul 1970 a fost înfiinţat, în SUA, Consiliul pentru codificarea produselor,
al cărui scop principal l-a constituit cercetarea posibilităţii de automatizare a prelucrării
informaţiilor referitoare la vânzări. În anul 1972 Consiliul a recomandat adoptarea unui
sistem unitar de codificare, denumit Codul universal al produselor (Universal Product
Code UPC).
Acest sistem se bazează pe un cod cu 12 caractere numerice; prima cifră
reprezintă o cheie a clasificării (“key number”), cinci cifre identifică producătorul,
următoarele cinci cifre produsul şi ultima este cifra de control (fig. 5.3.).
Prima cifră reprezintă: 0 - produse de băcănie şi coloniale;
2 - produse de cerere neuniformă;
3 - produse cosmetice şi farmaceutice;
4 - produse nealimentare;
5 - solduri.
X/ XXXXX/ XXXXX/ c
„Key number”
Codul producătorului
36 Codul produsului
Cifra de control
Fig.5. 3. Structura codului UPC
În anul 1973 sistemul UPC a fost adoptat de 370 de întreprinderi producătoare,

în prezent numărul acestora ajungând la cca. 40.000. Se apreciază că 95% din
produsele comercializate în SUA sunt clasificate şi codificate potrivit acestui sistem.
5.3.2. Codul european al articolelor (EAN)
Începând cu anii ’70, s-au intensificat şi în ţările europene preocupările de

uniformizare a sistemelor de clasificare şi codificare a mărfurilor, utilizate de
întreprinderi. În Franţa, de ax, a fost dezvoltat sistemul Gencod, pentru identificarea
produselor şi întreprinderilor, iar Germania a perfecţionat sistemul naţional BAN-L de
clasificare şi codificare a produselor. În anul 1974 reprezentanţi ai producătorilor şi
distribuitorilor din 12 ţări europene au decis înfiinţarea unei comisii, care să analizeze
posibilitatea introducerii unui sistem unitar de clasificare şi codificare a produselor la
nivel european. Au fost examinate sistemele existente la acea dată (UPC, Gecod şi
BAN-L), al articolelor (European Article Numbering - EAN).
Acest sistem a fost astfel conceput încât să fie compatibil cu UPC şi să includă şi
sistemele folosite în Franţa şi Germania.
Sistemul EAN se bazează pe un cod cu 13 caractere numerice, cu următoarea
semnificaţie: primele două reprezintă ţara de origine (de exemplu: Belgia = 54, Franţa =
30 - 37; Germania = 40 - 43; Japonia = 49, Anglia = 50; Ţările de Jos
= 87 etc.) cinci cifre produsul şi ultima este cifra de control (fig. 5.4.).
Fig. 5.4. Structura codului EAN
XX/ XXXXX/ XXXXX/ c
Codul ţării
Codul produsului
Cifra de control
Pentru coordonarea aplicării sistemului EAN, în anul 1977 a fost înfiinţată

“Asociaţia europeană a codificării articolelor”, cuprinzând iniţial, reprezentanţi ai
producătorilor şi comercianţilor din: Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Finlanda,
Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia.
Această asociaţie, denumită începând cu 1981 “International Article Numbering
Association EAN”, urmăreşte respectarea unor principii de bază, în vederea asigurării
compatibilităţii sistemelor naţionale de codificare a produselor.
Utilizând un cod nesemnificativ, uşor de manipulat, sistemul EAN este deosebit
de flexibil, cu capacitate mare de cuprindere (de cca. 10 miliarde de produse). Ţinând
seama de acest avantaj, a fost preluat, într-o perioadă relativ scurtă, de un număr mare
de ţări, nu numai din Europa, dar şi de pe alte continente (Canada, Japonia, Australia,
Noua Zeenlandă etc.), perfecţionându-se continuu, în condiţiile modernizării rapide ale
37
echipamentelor informatice (hardware) şi mai ales a progreselor realizate în domeniul
software-ului.
Astfel, de la procedeul electrostatic de citire a codurilor , simbolizate prin purtători
de date cu cartele sau taloane perforate, s-a ajuns la lectura magnetică şi, în final, la
metoda citirii optice, care stă la baza sistemelor perfecţionate de astăzi de culegere a
informaţiilor cuprinse în coduri. Dintre acestea, sistemul scanner de prelucrare a
informaţiilor comerciale cu privire la mărfuri s-a extins cu rapiditate. Scanner-ul este, de
fapt, un echipament informatic cu ajutorul căruia se citesc, prin metoda lecturii optice,
datele codificate şi simbolizate prin sistemul “cod cu bare”, bazat pe clasificarea EAN.
Codul cu bare asigură simbolizarea caracterelor numerice, prin alternarea unor
bare de culoare închisă cu spaţii albe (fig.5.5.).
Fig. 5.5. Transpunerea unui cod din clasificarea EAN 13 în sistemul cod cu bare pentru
Codul ţării
Codul produsului
Cifra de control
lectura scanning
Citirea codului cu bare presupune existenţa unor case de marcat electronice, prevăzute
cu dispozitive de citire optică, conectate la un calculator. Lectorul fotosenzitiv, cu ajutorul
căruia se citesc datele codificate şi simbolizate prin sistemul cod cu bare, poate fi mobil,
sub forma creionului de lectură, care se deplasează de operator de-a lungul codului, sau
poate fi încorporat în masa terminalului (casei de marcat).
Pentru rezolvarea eficientă a cerinţelor informatice proprii ale firmelor comerciale,
prin folosirea codului adaptat lecturii scanning, a fost implementat procedeul simbolizării
interne, fără modificarea sistemului EAN.
În acest scop, printr-o convenţie internaţională, o parte din cifrele rezervate
pentru codificarea ţărilor şi anume în intervalul 20 - 29, au fost atribuite unei anumite ţări
sau regiuni geografice, pentru necesităţile interne ale întreprinderilor comerciale. Aceste
cifre se utilizează pentru codificarea produselor proprii, sau a celor necodificate de către
producători. Lungimea totală a codului este, în acest caz, de 8 cifre, existând, însă
posibilitatea adoptării unui cod de lungime mai mare, fără
38
a depăşi 13 caractere, corespunzătoare EAN 13.
Codul de identificare a produsului poate fi, în acest caz, un cod semnificativ,
corespunzător unei clasificări sistematice a mărfurilor respective.
Utilizarea sistemului EAN asigură o serie de avantaje, atât pentru producători, cât
şi pentru comercianţi şi consumatori, prin facilitarea urmăririi şi gestionării rapide a
produselor, pe întregul lanţ de distribuţie.
Prin intermediul acestui sistem, producătorii se pot informa operativ în legătură
cu modificările care apr în desfacerea produselor, ceea ce le asigură posibilitatea
adaptării rapide la cerinţele pieţei (prin lărgirea sau restrângerea gamei sortimentale,
retragerea produselor fără succes comercial etc.).
Pentru comercianţi, sistemul EAN asigură gestionarea mai eficientă a stocurilor,
existând posibilitatea cunoaşterii, în orice moment, a situaţiei stocului pentru fiecare
produs, care poate fi, astfel, reînnoit operativ.
În condiţiile utilizării caselor de marcat electronice, prevăzute cu dispozitiv de
citire optică a codului cu bare EAN, se elimină dezavantajele sistemului clasic de
marcare, asigurându-se înregistrarea operativă, fără erori, a datelor referitoare la
produsele vândute.
Se poate realiza comanda automată a produselor, printr-un calculator
interconectat cu cel al furnizorului. Pot fi, de asemenea, mai bine urmărite rezultatele
acţiunilor promoţionale.
Pentru clienţi, utilizarea sistemului EAN reduce foarte mult timpul de aşteptare la
casă. Prin citirea automată a codurilor el obţine un bon, pe care sunt trecute în mod clar
denumirea exactă şi preţul pentru fiecare produs achiziţionat, fiind exclusă posibilitatea
apariţiei unor erori (dacă s-a asigurat tipărirea corectă a codului).
Sistemul cod cu bare EAN este singurul cod standardizat internaţional, definit
pentru a răspunde necesităţii diferitelor forme de comerţ cu amănuntul. Acest sistem
face obiectul a două standarde române: “Marcarea ambalajelor cu codul cu bare EAN.
Vocabularul, structura, dimensiuni” şi “Marcarea ambalajelor cu codul cu bare EAN.
Reguli generale”.
În prezent, sistemul EAN este aplicat într-o serie de alte domenii, printre care cel
administrativ, bancar etc. în varianta EAN - 13 este utilizat, de asemenea pentru
codificarea publicaţiilor, fiind acceptat ca alternativă la sistemele internaţionale
recunoscute şi anume ISBN pentru cărţi şi ISSN pentru periodice.
5.3.3. Alte tipuri de coduri cu bare
39
Pe lângă sistemul EAN şi UPC, în practica economică se utilizează şi alte tipuri
de coduri cu bare, care permit codificarea informaţiilor numerice, sau a celor
alfanumerice. Ele pot fi grupate în sisteme de simbolizare continue şi discontinue.
5.3.4. Sistemul japonez de codificare Calra
În Japonia s-a pus la punct un sistem de codificare, de asemenea optic

descifrabil - aşa numitul “cod Calra” - cu capacitate mai mare de cuprindere decât
sistemul EAN şi mult mai ieftin.
Codul Calra este alcătuit din şiruri de pătrate, fiecare fiind divizat în alte patru
pătrate, cărora le corespunde un număr: 1, 2, 4 sau 8 (fig. 5.6.).
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 A B C D E F
1 4 4 1 4 1 4
2 8 2 8 8
0 1 2 A
Fig. 5.6. Structura codului CALRA pentru lectura scanning
Pentru simbolizarea diferitelor coduri numerice se alterează, în anumite variante,

pătratele albe cu cele negre.
Un grup de zece pătrate poate reprezenta peste un trilion de combinaţii
numerice, mult mai multe decât codul cu bare EAN.
Codul Calra este mai uşor de citit de dispozitivul scanner. În timp ce acest
dispozitiv respinge informaţiile din codul cu bare, dacă liniile sunt imprimate cu o deviaţie
de 0,1 mm, codul Calra are o toleranţă de 1 mm şi poate fi citit chiar de echipamente
mai simple şi, implicit, mia ieftine.
Codul poate fi aplicat şi pe etichete speciale, direct la locul de vânzare. Tipărirea
lui este mult mai ieftină, comparativ cu codul cu bare.
5.3.5. Sisteme de clasificare şi codificare a mărfurilor utilizate la nivel

macroeconomic
Pentru satisfacerea cerinţelor de prelucrare a informaţiei, în diferite scopuri, la

nivel macroeconomic, respectiv în acele domenii (statistic, vamal etc.) pentru care
trebuie asigurată încadrarea unică a produselor, cu definirea clară a relaţiilor dintre
categorii de produse, au fost elaborate o serie de clasificări sistematice.
40
Marea majoritate a clasificărilor sistematice, utilizate în practica economică, sunt
incompatibile între ele, datorită, în principal, categoriilor şi criteriilor de grupare foarte
diferite.
În scopul asigurării unui limbaj unitar de comunicare a informaţiei economice
privind produsele şi serviciile, în ţara noastră a fost elaborată Clasificarea unitară a
produselor şi serviciilor (CUPS).
Această clasificare sistematică ordonează produsele şi serviciile pe categorii
ierarhice, pe baza unor criterii generale (destinaţia, natura materiilor prime, procesul
tehnologic) şi a unei multitudini de criterii specifice, reprezentând proprietăţi ale
diferitelor categorii de produse.
Clasificarea unitară a produselor şi serviciilor (CUPS) este structurată pe două
zone. Prima, denumită clasificarea generală, cuprinde 4 trepte de detaliere: grupa,
subgrupa, clasa şi subclasa (fig. 5.7.).
A doua zonă cuprinde clasificările detaliate, care continuă ordonarea ierarhică a
produselor pe şase trepte de detaliere.
Potrivit acestei structuri s-a adoptat un sistem de codificare ierarhizat, funcţia de
identificare a codificării suprapunându-se cu cea de clasificare. Codurile asociate
categoriilor definite pe treptele clasificării au dimensiunea de 12 caractere şi o cifră de
control. Atunci când identificarea concretă a unui produs nu este posibilă cu ajutorul
celor 12 cifre, s-a prevăzut să se folosească codul corespunzător treptei terminale, la
care să se adauge caracteristicile necuprinse în clasificare, în aceste condiţii codul
ajungând la 24 caractere.
O asemenea soluţie este ineficientă din punct de vedere informatic, codul de
lungime mare fiind inoperant în prelucrări.
41
Din acest motiv CUPS nu se utilizează în forma sa integrală, în prelucrările
interne ale întreprinderilor, iar în relaţiile dintre ele se înscrie formal în documente. În
prelucrarea datelor statistice, se utilizează, de asemenea, numai parţial.
X XX XX X c X XX XX X
CLASIFICARE GENERALĂ
GRUPA
SUBGRUPA
CLASA
SUBCLASA
CIFRA DE CONTROL
TREAPTA 5
TREAPTA 6
TREAPTA 7
TREAPTA 8
TREAPTA 9
TREAPTA 10
Fig. 5.7. Structura clasificării şi codificării produselor în Clasificarea unitară a produselor

şi serviciilor (CUPS)
5.4. Sisteme de clasificare şi codificare a mărfurilor utilizate în comerţul

internaţional
Pentru depăşirea dificultăţilor determinate de multitudinea şi
42
incompatibilitatea clasificărilor sistematice, naţionale şi internaţionale, s-au înregistrat şi
continuă acţiuni intense, vizând uniformizarea clasificării
mărfurilor, în scopul facilitării comparării şi analizei datelor statistice, unificării
documentelor comerciale, a terminologiei vamale, corelării tot mai strânse a statisticilor
de comerţ, cu cele industriale şi din domeniul transporturilor.
Aceste preocupări s-au concretizat în elaborarea unor sisteme unitare de
clasificare a mărfurilor, la nivelul unor organisme internaţionale sau cu caracter regional,
potrivit cerinţelor diferitelor domenii de activitate (vamal, statistic etc.).
Unificarea nomenclatoarelor vamale naţionale, prin adoptarea de către un număr
mare de ţări a unui sistem unitar de clasificare - Nomenclatura Consiliului de Cooperare
Vamală (NCCV) - a asigurat avantaje incontestabile privind facilitarea comparării
tarifelor, determinării drepturilor aplicabile mărfurilor care fac obiectul comerţului
internaţional şi, pe această bază, a negocierilor în cadrul convenţiilor şi acordurilor
comerciale şi vamale bilaterale şi multilaterale, a aplicării şi interpretării corecte a
acestora.
Nomenclatura Consiliului de Cooperare Vamală reprezintă o clasificare ierarhică,
cu patru niveluri de detaliere (fig. 9.) şi cuprinde, în varianta sa actuală, 1011 poziţii
(dintre care 2 facultative), grupate în 99 capitole şi 21 secţiuni. Poziţiile pot fi detaliate, în
continuare, pe subpoziţii, potrivit necesităţilor utilizatorilor. Poziţiile NCCV sunt codificate
cu 4 cifre: primele două servesc pentru identificarea capitolului, iar următoarele două
identifică succesiunea poziţiilor în cadrul fiecărui capitol. Pentru secţiunile clasificării,
numerotate cu cifre romane şi supoziţiile care pot fi create de utilizatori, nu a fost
rezervate caractere cod (fig. 5.8.).
NCCV, servind pentru alcătuirea tarifelor vamale, grupează în cadrul aceleiaşi
secţiuni, în general, produsele care interesează o
anumită industrie prelucrătoare, criteriul pentru delimitarea secţiunilor fiind, deci ramura
de activitate. La nivelul secţiunilor au fost utilizate, totuşi, şi alte criterii de clasificare.
Astfel, originea mărfurilor (vegetală, minerală, animală) este criteriul avut în vedere
pentru delimitarea secţiunilor I, II şi V, destinate pentru gruparea mărfurilor în secţiunile
VIII, XII şi XVIII.
Fig. 5.8. Structura clasificării şi codificării produselor în Nomenclatura Consiliului de Cooperare
Vamală.
XX/ XX SECŢIUNEA
CAPITOLUL
POZIŢIA
SUBPOZIŢIA
43
La nivelul capitolelor NCCV, clasificarea se bazează pe criteriul gradul de
prelucrare a mărfurilor: în cadrul unei secţiuni, succesiunea capitolelor corespunde, de
regulă, creşterii gradului de prelucrare a produselor. Utilizarea acestui criteriu de
clasificare este şi mai evidentă în interiorul capitolelor, care cuprind, de regulă, mărfurile
obţinute din aceleaşi materii prime, într-o ordine progresivă, de la materii prime,
produse semifinite, până la produse finite.
Spre deosebire de alte sisteme de clasificare utilizate în comerţul internaţional,
NCCV cuprinde reguli generale de interpretare, note elaborate pe secţiuni şi capitole, un
index alfabetic şi note explicative, în scopul asigurării interpretări unitare a clasificării
mărfurilor.
Regulile generale stabilesc principiile clasificării mărfurilor, care se aplică
Nomenclaturii în ansamblu, cu excepţia cazurilor când din textul poziţiilor, capitolelor sau
secţiunilor nu rezultă alte prevederi. Aceste reguli asigură interpretarea juridică uniformă
a Nomenclaturii.
Notele secţiunilor şi capitolelor, ca şi regulile generale, constituie parte integrantă
a Nomenclaturii şi au aceeaşi valoare juridică. Aceste note reprezintă o particularitate
remarcabilă a NCCV, prin importanţa şi varietatea lor. Ele definesc conţinutul şi limitele
fiecărei poziţii, grup de poziţii, capitol sau secţiune şi au fost introduse cu scopul de a
simplifica textul poziţiilor, fără a afecta exactitatea încadrării produselor.
Notele explicative ale NCCV nu fac parte din convenţie, deci nu au un caracter
obligatoriu, dar reprezintă interpretarea oficială, aprobată de Consiliul de Cooperare
Vamală. Aceste note cuprind indicaţii detaliate cu privire la conţinutul fiecărei poziţii,
precizări de ordin tehnic privind mărfurile, descrierea principalelor caracteristici ale
acestora, destinaţia
lor şi alte informaţii considerate utile pentru identificarea mărfurilor.
Pentru a ţine pasul cu progresele intervenite în tehnologia mărfurilor, Consiliul de
Cooperare Vamală a prevăzut posibilitatea formulării unor amendamente la
Nomenclatură, sub forma recomandărilor emise la interval de câţiva ani. Modificarea
structurii clasificării nu poate fi făcută la intervale prea mici, pentru că s-ar crea dificultăţi
în utilizare. În schimb, notele explicative ale NCCV fac obiectul, de regulă, a două
rectificări pe an, asigurându-se, în acest fel, punerea de acord cu evoluţia fenomenelor.
Dintre clasificările, utilizate pe plan mondial, cea mai importantă este Clasificarea
tip pentru comerţul internaţional (CTCI).
Prin elaborarea acestui sistem unitar de clasificare, la nivelul ONU, s-a asigurat
un progres sensibil pe linia comparabilităţii statisticilor de comerţ exterior. Revizuirea
periodică a acestei clasificări a avut ca obiect perfecţionarea structurii sale, adâncirea
gradului de detaliere, pentru a se pune de acord cu schimbările intervenite în comerţul
44
mondial şi în tehnologia mărfurilor. Pe de altă parte, s-a urmărit asigurarea unei mai
bune corelări cu Nomenclatura Consiliului de Cooperare Vamală.
Varianta actuală a Clasificării tip ppt comerţul internaţional - CTCI - (adoptată de
Consiliul economic şi social al ONU în 1985), păstrează principiul structurii ierarhice a
produselor, asigurând însă perfecţionarea acestei structuri şi adâncirea gradului de
detaliere. Ea conţine 3118 poziţii de bază, 1033 subgrupe, 261 grupe, 67 diviziuni şi 10
secţiuni.
Poziţiile de bază pot fi detaliate, în continuare, potrivit necesităţilor utilizatorului.
Pe de altă parte, în condiţiile în care structura schimburilor comerciale ale unei ţări nu
necesită gradul de detaliere prevăzut în CTCI - rev. 3, există posibilitatea restrângerii
clasificării pentru o anumită
treaptă, c condiţia încadrării în conţinutul treptei imediat superioare.
Codul utilizat are 5 caractere, cu structura din figura 5.9.
Clasificarea tip pentru comerţul internaţional (CTCI - rev. 3)- se bazează, ca şi
NCCV, pe criterii materiale şi tehnologice, dintre care cele mai importante sunt gradul de
prelucrare a produselor şi natura materiilor prime.
Spre deosebire de NCCV, mărfurile sunt grupate pe cele 10
secţiuni, deci corespunzător primei trepte a clasificării, după criteriul
gradului de prelucrare, criteriu pe care îl regăsim şi la nivelul diviziunilor. Prioritatea

acordată acestui criteriu de clasificare se justifică ţinând seama de modul de structurare
a evidenţelor statistice, în care se face distincţie între materii prime, produse
semifabricate şi, respectiv, produse finite.
Fig. 5.9. Structura clasificării şi codificării produselor în Clasificarea tip pentru comerţul internaţionala
X / X / X / X / X /
SECŢIUNEA
DIVIZIUNEA
GRUPA
SUBGRUPA
POZIŢIA DE BAZĂ
SUBPOZIŢIA
Pentru delimitarea categoriilor de produse, corespunzătoare treptelor următoare ale

CTCI - rev. 3, se utilizează, pe lângă criterii generale (destinaţia, procesul tehnologic
45
etc.), o serie de criterii specifice, reprezentând caracteristici importante ale produsului
respectiv (fineţea firelor, masa / m2 a ţesăturilor etc.).
5.5. Preocupări privind armonizarea sistemelor de clasificare a mărfurilor

pe plan internaţional
Concomitent cu elaborarea clasificărilor sistematice unitare, potrivit cerinţelor

diferitelor domenii, pe măsură ce deveneau tot mai pregnantă necesitatea unui limbaj
internaţional cu privire la mărfuri, s-a urmărit, printr-o largă cooperare pe plan mondial,
armonizarea acestor clasificări.
Într-o primă etapă au fost corelate clasificările vamale şi statistice, ceea ce a
asigurat premisele depăşirii dificultăţilor apărute în aplicarea principiului reciprocităţii
concesiilor tarifare în cadrul negocierilor multilaterale GATT, în aplicarea sistemului
generalizat de preferinţe în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare, administrării
contingenţelor tarifare etc., dificultăţi datorate practicării unor sisteme diferite de
clasificare a mărfurilor în tarifele vamale de import şi în statisticile de comerţ exterior.
În paralel cu aceste preocupări, s-a urmărit armonizarea sistemelor de clasificare
ale ONU, de largă utilizare internaţională, în mod deosebit a celor industriale, cu
Clasificarea tip pentru comerţul internaţional (CTCI), fără să se înregistreze progrese
deosebite în acest sens, datorită incompatibilităţii structurii clasificărilor respective.
Pe baza studiilor întreprinse ulterior s-a ajuns la concluzia că se impune
elaborarea unui sistem armonizat al descrierii şi codificării mărfurilor, care să fie utilizat
atât în domeniul vamal, al statisticii de comerţ exterior, cât şi al transporturilor şi
producţiei.
La lucrările pentru elaborarea sistemului armonizat au participat un număr mare
de ţări şi organizaţii naţionale şi internaţionale, printre care: Biroul de Statistică al ONU,
UNCTAD, ISO etc. Aceasta a permis luarea în considerare a intereselor privind diferitele
clasificări utilizate în comerţul internaţional.
Nomenclatura sistemului armonizat al descrierii şi codificării mărfurilor
(NSADCM) reprezintă o clasificare de o nouă generaţie, polivalentă, destinată unor
utilizări multiple în domeniul comerţului internaţional. Ea păstrează principiul structurii
ierarhice, caracteristic sistemelor de clasificare de referinţă (NCCV şi CTCI - rev. 3),
grupând mărfurile pe 21 secţiuni, 99 capitole, 1241 poziţii şi 5019 subpoziţii de rang 1 şi
2. Codul utilizat are 6 caractere, cu următoarea structură: primele două corespund
capitolului, următoarele două identifică poziţia în cadrul capitolului, iar ultimele două cifre
indică subpoziţia de rang 2 (fig. 5.10).
46
XX/ XX/ XX/ SECŢIUNEA
CAPITOLUL
POZIŢIA
SUBPOZIŢIA DE RANG 1
SUBPOZIŢIA DE RANG 2
Fig. 5.10. Structura clasificării şi codificării produselor în

Nomenclatura sistemului armonizat (NSA)
Structura de bază a clasificării rămâne aceeaşi cu NCCV, păstrându-se nivelurile

de agregare ale acesteia (secţiunea, capitolului şi poziţia) şi semnificaţia primelor patru
cifre ale codului, corespunzătoare acestor niveluri.
Utilizarea aceloraşi criterii, la nivelul secţiunilor şi capitolelor NSADCM, cu cele
din NCCV, facilitează transpunerea tarifelor vamale naţionale, în termenii noii clasificări.
Pe de altă parte, adâncirea gradului de detaliere, la nivelul treptelor terminale ale
NSADCM (poziţii şi subpoziţii), s-a realizat prin prelucrarea criteriilor de clasificare CTCI
- rev. 3, reprezentând caracteristici tehnice ale produselor.
Sistemul armonizat cuprinde, ca şi NCCV, regulile generale de interpretare,

notele secţiunilor, capitolelor şi subpoziţiilor, care au fost însă substanţial îmbunătăţite.
Prin urmarea acestor lucrări complementare sunt create premisele înţelegerii unitare a
categoriilor clasificării, condiţiei esenţiale pentru determinarea corectă a taxelor vamale
şi, de asemenea, pentru asigurarea compatibilităţii datelor privind comerţul exterior al
diferitelor ţări.
Ţinând seama de avantajele incontestabile ale sistemului armonizat în direcţia
asigurării unui limbaj comun cu privire la mărfurile care fac obiectul comerţului mondial,
un număr tot mai mare de participanţi la schimburile internaţionale adoptă acest sistem
pentru
elaborarea tarifelor vamale naţionale şi pentru culegerea şi prelucrarea informaţiei
statistice de comerţ exterior.
Ţara noastră a aderat, în anul 1995, la Convenţia privind sistemul armonizat
utilizând NSADCM ca bază pentru tariful vamal de import.
În condiţiile creşterii volumului şi diversificării comerţului mondial, a adâncirii
interdependenţelor economice între ţări, considerăm că, în perspectivă, vor fi
intensificate preocupările privind armonizarea clasificărilor din domeniul comerţului, cu
cele ale industriei şi, într-un context mai larg, a clasificărilor naţionale cu cele
internaţionale.
MODUL 6. AMBALAREA MĂRFURILOR

47
Obiectivele modulului 6. Acest modul pune la dispoyiţia studenţilor multitudinea
de posibilităţi de ambalare, de materiale care „ocrotesc” marfa, precum şi funcţiile
ambalajelor.
Ambalajele îndeplinesc pe de o parte o funcţie fie tehnică de protejare a calităţii şi

integrităţii produselor în timpul transportului şi manipulării fie o funcţie economică la
realizarea cărora se efectuează cheltuieli după structura antecalculaţiei produselor fiind şi
un instrument de reclamă.
6.1. Funcţiile specifice
a.) Conservarea şi păstrarea intactă a calităţii produselor contra acţiunii factorilor

externi şi interni
b.) Înlesnirea transportului, manipulării şi stocării
c.) Promovarea vânzării produselor
6.1.1. Funcţia de conservare şi păstrare a calităţii produselor:

Conservarea calităţii produselor împotriva factorilor degradanţi:
- umiditate
- praf
- radiaţii ultraviolete
- microorganisme
- temperatură
- şocuri mecanice
- protecţia mediului înconjurător împotriva emanaţiilor toxice

- protejarea calităţii produselor de influenţare a acţiunii ambalajului
6.1.2. Funcţia de transport, manipulare

Deoarece un produs până când ajunge de la furnizor la beneficiar este supus la
circa 30 - 40 de operaţii de manipulare, ambalajul este foarte solicitat, de aceea costul
acestuia poate varia între 15 - 50% din costul produsului.
De aceea se impune o raţionalizare a operaţiilor la care este supus produsul.
Paletizarea
Rezultă relaţia: unitatea de încărcare = unitatea de transport = unitatea de depozitare.
Paletele pot fi:
- de uz general
- de uz
portual
- poliţe -
lăzi
- cu montanţi
Paletele se manipulează cu
stivuitoare.
Containerul
Este un mijloc de transport, depozitare, construit in schelete rezistente, acoperite
cu tablă, uşor demontabile. (Fig. 6.1.)
48
Oferă avantajul unor încărcări, descărcări rapide, utilizându-se macarale sau alte
încărcătoare.
Modularea ambalajelor
Constă în corelarea dimensiunilor
- ambalajului de desfacere
- ambalajului de transport
- al containerului
- mijlocului de transport
- spaţiului de depozitare
Dimensiunile ambalajului se calculează conform relaţiilor de mai jos:
Unde:
L, b, h - dimensiunile interioare ale ambalajului
Lmx, bmx, hmx - dimensiunile exterioare ale ambalajului
ΔL, Δb, Δh - valorile maxime ale deformării ambalajului
g - grosimea a doi pereţi ai ambalajului
c - jocul între ambalaje
d - grosimea totală a separatoarelor
n - numărul pereţilor cuprinşi în secţiunea mijlocului de transport
49
Ambalajul trebuie să fie un mijloc de promovare a vânzării atât prin formă cât şi prin imaginea
ei.
6.1.3. Cerinţele de calitate

- protecţie - conservare
- estetică
- comoditate în utilizare
- masă eficientă
- uşor transportabilă şi manipulabilă
- să nu afecteze calitatea produselor
- sa aibă cheltuieli reduse
- să ofere posibilităţi de tipizare, standardizare pe plan naţional şi internaţional
6.2. Organizaţii Internaţionale care reglementează ambalajele şi ambalarea
1.) Organizaţia Internaţională de Standardizare (ISO) - prin comitetele de standardizare a

ambalajelor
2.) Federaţia Europeană de Ambalare (EAF)
3.) Biroul Internaţional de Containere (BIC) - aparţinând
ONU
6.3. Metode de ambalare
6.3.1. Ambalarea celulară

* pentru industria farmaceutică (exemplu)
Metoda constă în formarea de celule separate, realizate prin sudarea a două folii,
de
obicei transparente.
Avantaje:
- automatizare
- condiţii de igienă a produsului
- prezentare estetică
6.3.2. Ambalarea pe pelicule aderente
* pentru brânzeturi (exemplu)
Este un strat rezistent şi transparent aplicat de
produse
6.3.3. Ambalarea cu gaze inerte

* de exemplu cu azot - care prin înlocuirea oxigenului
împiedică alterarea prin oxidare a alimentelor
6.3.4. Ambalarea sub vid
6.3.5. Ambalarea în sistem Cryovac
50
Constă în utilizarea unei folii copolimer, clorură de vinil + viniliden.
Metoda constă în vidarea şi contractarea foliei sub acţiunea apei fierbinţi de exemplu
• carne
• păsări tăiate
• fructe
• legume
6.3.6. Ambalarea în sistem aerosol, ex. tip "spray"
Constă în amestecarea produsului (parfum) cu un gaz lichefiat sub presiune
într-un recipient, de unde se eliberează cu o supapă.
Tipuri de aerosoli
- ceaţa fina
- ceaţă groasă, ex. lacuri, vopsele
- jet ex. emulsii cosmetice
- jet consistent ex. creme cosmetice
6.4. Indicatorii de apreciere a ambalajelor
1.) Indicatori spaţiali

- reflectă gradul de utilizare al spaţiului de depozitare şi transport.
2.) Indicatori de masa
- masa sa fie cât mai redusa, - satisfăcând în acelaşi timp în mod optim condiţiile
de
ambalare, transport, depozitare.
3.) Indicatori de consum
- consum redus
de materiale
4.) Indicatori de productivitate
- referitor la numărul produselor ambalate în
unitatea de timp
5.) Costul
- cheltuieli de ambalaj
reduse în raport cu preţul produsului
- cheltuieli de ambalare
unde:
Ca - costul ambalajului
N - numărul minim de rotaţie al ambalajului
Cm - costul materialelor auxiliare de ambalare
C0 - costul ambalării (inclusiv de recondiţionare la ambalajele care se reciclează)
Cp - costul produsului conţinut în ambalaj
În continuare sunt prezentate câteva exemple de simboluri aplicate pe ambalaj,

legate sau de marfa ambalată sau chiar de ambalaj.
51
MODUL 7. MARCAREA PRODUSELOR
Obiectivele modulului 7. Acest modul are ca scop prezenterea mărcilor, ca

semne distinctive, caracteristicile şi drepturile pe care le oferă marca.
Mărcile, ca semne distinctive folosite de întreprinderi pentru a deosebi

produsele sau serviciile lor de cele identice sau similare ale altor întreprinderi, sunt
cunoscute din cele mai vechi timpuri.
Dinamica transformărilor economice a influenţat substanţial evoluţia mărcilor, a
rolului şi funcţiilor acestora. Începând cu a două jumătate a secolului al XIX-lea sunt
elaborate primele legi consacrate direct reglementării protecţiei mărcilor.
În acelaşi sens, Camera Internaţională de Comerţ o defineşte ca fiind semnul
folosit, sau pe care cineva doreşte să-l folosească pe un produs, cu un produs sau în
legătură cu un produs, în scopul de a-l identifica sau de a distinge produsele unei
întreprinderi de cele ale altor întreprinderi.
Alţi autori propun ca, pe lângă elementele mai sus menţionate, în definiţia mărcii
să fie evidenţiat şi faptul că ea poate forma obiectul unui drept exclusiv.
7.1. Semnele mărcilor
Semnele care pot fi folosite ca mărci sunt următoarele: cuvinte, litere, cifre,
reprezentări grafice - plane sau în relief - combinaţii ale acestor elemente, una sau mai
multe culori, forma produsului sau ambalajul acestuia, prezentarea sonoră sau alte
asemenea elemente.
 Numele poate constitui o marcă numai în măsura în care are un aspect exterior
caracteristic. De exemplu, marca “Ford” apare sub forma unei embleme, marca “Gillette”
sub forma unei semnături etc.
În unele ţări, mărcile care cuprind un nume geografic sunt admise numai dacă
această indicaţie corespunde locului de fabricaţie sau originii reale a produsului.
• Denumirile, cuvinte inventate sau luate din limbajul curent - pot constitui o marcă
cu condiţia să fie arbitrare sau de fantezie. (de exemplu: Coca - Cola, Goldstar, Kodak,
Omo, Vizir, Snikers, Vache-qui-rit etc.). cele mai bune mărci din această categorie,
pentru că se impun mai uşor publicului, sunt considerate acelea care sugerează
calitatea produsului oferit sau destinaţia acestuia (de exemplu: Jaguar, Pantera pentru
autoturisme, Bonarom pentru cafea etc.).
 Literele şi cifrele. De cele mai multe ori literele propuse ca marcă sunt
iniţialele unui nume sau ale unei întreprinderi. De exemplu: FIAT (Fabrica Italiana
Automobili Torino), BMW (Bayerische Motoren Werke), ELF (Essence et Lubrifiants de
France), IBM etc.
Cifrele utilizate ca marcă, semnifică varianta modelului, o anumită caracteristică
de calitate, anul apariţiei modelului (de exemplu: Dacia 1310, 7Up etc.).
 Reprezentările grafice (plane sau în relief), care pot constitui o marcă, sunt de
mare varietate: embleme, vignete, peisaje, monumente, portrete, blazoane, desene,
sigilii etc.
52
Emblema reprezintă un semn figurat simplu, cu valoare simbolică (de exemplu,
marca firmei Puma).
 Culoarea este utilizată destul de rar ca marcă, chiar dacă legislaţiile naţionale
prevăd o asemenea posibilitate. De exemplu: culoarea galbenă a mărcii Kodak, culoarea
violet a mărcii Milka etc.
 Forma produsului şi ambalajul, deşi menţionată în mod expres în sistemele
legislative mai nou, utilizarea lor ca mărci este deosebit de controversată. De fapt, sunt
relativ puţine firme care au înregistrat ca marcă forma produsului sau ambalajului (de
exemplu: forma recipientelor de băuturi răcoritoare Coca - Cola, forma ambalajului la
ciocolata Toblerone etc.).
 Marca sonoră este prevăzută în foarte puţine legislaţii, printre care
cea din România şi SUA. Se consideră că, o asemenea marcă este aplicabilă mai ales
în cazul serviciilor
 Combinaţiile de elemente - nume şi denumiri, diferite reprezentări grafice, sau
denumiri combinate cu reprezentări grafice - se utilizează relativ frecvent ca mărci (de
exemplu: marca de autoturisme Alfa-Romeo)
Organismele naţionale, cu atribuţii în domeniul protecţiei mărcilor, şi-au elaborat
sisteme proprii de clasificare a elementelor figurative, pentru identificarea directă a
mărcilor, independent de produsele şi serviciile la care se referă acestea.
7.2. Funcţiile mărcilor
Marca este considerată, în prezent, un element fundamental al strategiei

comerciale a întreprinderii, strategie bazată pe diferenţierea pe care aceasta o introduce
în oferta de produse şi servicii.
Alături de funcţiile considerate clasice - de identificare a produselor şi serviciilor şi
de garantare a unui nivel calitativ constant al acestora - în condiţiile diferenţierii tot mai
accentuate a ofertei de mărfuri, s-a afirmat şi se accentuează în continuare funcţia de
concurenţa a mărcii.
Dinamismul accentuat al mărcilor, sprijinit de publicitate, a determinat apariţia
funcţiei de reclamă a mărcii.
7.3. Clasificarea mărcilor. Tipuri de mărci
Mărcile se pot clasifica după mai multe criterii.

 După destinaţie, mărcile se împart în mărci de fabricaţie şi de comerţ. Marca de
fabricaţie este aplicată de producător pe produsele sale, iar marca de comerţ de
întreprinderea care comercializează aceste produse.
Întreprinderea producătoare poate utiliza, în acelaşi timp, marca de fabricaţie şi
de comerţ, în măsura în care comercializează ea însăşi produsele pe care le fabrică.
Printre cele mai cunoscute mărci de fabrică sunt considerate: Coca - Cola, Sony,
Mercedes - Benz, Kodak, Nestlé, Toyota, Pepsi - Cola, etc., iar din categoria celor de
comerţ menţionăm: ADIDAS, Quelle, Privileg, Trident, Dorati, Aldi, Romarta etc.
 După obiectul lor, distingem mărci de produse şi mărci de servicii. În ceea ce
priveşte relaţia dintre produs şi marcă, pot fi puse în evidenţă următoarele variante:
mărci individuale de produs (numite şi monomărci), firma producătoare înregistrând o
marcă pentru fiecare din produsele sale. O asemenea variantă a adoptat, de exemplu,
firma Procter & Gamble.
53
- Dintre mărcile de produs ale acesteia putem menţiona: Ariel, Vizir, Lenor,
Meister, Pampers etc.
- o singură marcă pentru toate produsele firmei. O asemenea variantă
întâlnim, de pildă, în cazul unor producători de automobile (de exemplu: BMW, Audi);
- mai multe mărci pentru fiecare linie de produse a firmei (de exemplu: firma
Miraj utilizează marca Bob pentru produsele cosmetice destinate bărbaţilor, firma
Bayersdorf utilizează marca Nivea pentru produsele sale cosmetice etc.);
Mărcile de serviciu sunt de două categorii:
- mărci de serviciu care se aplică pe produse, sau sunt ataşate produselor,
pentru a indica pe cel care a prestat serviciul în legătură cu aceste produse (de
exemplu: mărcile utilizate de spălătorii, vopsitorii etc.);
- mărcile de serviciu care indică, în diferite moduri, servicii nelegate de anumite
produse, cum ar fi: serviciile bancare (Bancorex), de asigurare (Asirom), de transport
(Tarom),
 în funcţie de titularul dreptului la marcă distingem mărci individuale şi
colective.
Mărcile individuale, aparţinând unei persoane determinate (fizice sau juridice),
reprezintă categoria obişnuită de mărci, care face obiectul principal al reglementării în
diferitele legislaţii.
Mărcile colective aparţin unor persoane juridice (organismele profesionale,
asociaţii etc.). ele sunt destinate, în general, să garanteze calitatea sau originea
produsului şi se aplică, de obicei, împreună cu marca individuală.
 Din punct de vedere al naturii normelor care le reglementează, mărcile sunt
facultative şi obligatorii.
După compoziţia lor, mărcile sunt simple şi compuse.
Tabelul de mai jos prezintă cele mai importante norme din lume:
Tabel 7.1.
La nivel mondial în Europa În SUA în Japonia
1 Coca - Cola Coca - Cola Coca - Cola Sony
2 Sony Sony Campbell’s National
3 Mercedes - Benz Mercedes - Benz Disney Mercedes - Benz
4 Kodak BMW Pepsi - Cola Toyota
5 Disney Philips Kodak Takashima
6 Nestlé Volkswagen NBC Rolls - Royce
7 Toyota ADIDAS Black & Decker Seiko
8 Mc Donald’s Kodak Kellog’s Matshushita
9 IBM Nivea Mc Donald’s Hitachi
10 Pepsi - Cola Porsche Hershey Suntory
7.4. Protecţia internaţională a mărcilor
În condiţiile creşterii şi diversificării continue a ofertei de mărfuri, dezvoltării

comerţului, a început să se pună cu mai multă acuitate problema protecţiei proprietăţii
industriale, iar în cadrul acesteia a mărcilor.
În majoritatea ţărilor au fost adoptate legi vizând protejarea mărcilor de fabrică,
de comerţ şi de serviciu, asigurându-se posibilitatea înregistrării lor de către instituţii
specializate.
54
Dintre acestea, Aranjamentul de la Madrid, încheiat în anul 1891, priveşte direct
protecţia internaţională a mărcilor.
Aranjamentul de la Madrid a înlocuit înregistrările naţionale (care în cadrul
Uniunii de la Paris sunt condiţie prealabilă a protecţiei mărcilor în ţările membre), printr-o
singură înregistrare internaţională
- după îndeplinirea tuturor condiţiilor cerute, inclusiv plata taxelor, Biroul
Internaţional al Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii intelectuale - OMPI înregistrează
marca în registrul internaţional, notificată înregistrarea internaţională la oficiile ţărilor
desemnate şi o publică în revista lunară “Mărcile internaţionale”;
Potrivit dispoziţiilor Aranjamentului de la Madrid privind durata înregistrării şi
înnoirea sa, durata protecţiei mărcii înregistrate internaţional este de 20 ani.
În intervalul de 5 ani de la data înregistrării internaţionale, validitatea acestei
înregistrări este dependentă de înregistrarea de bază în ţara de origine
7.5. Protecţia mărcilor în Uniunea Europeană
Problemele protecţiei proprietăţii industriale a început să fie pusă în cadrul Uniuni

Europene, abia în anii ’70, o importanţă deosebită acordându-i-se mai ales după
semnarea Actului unic european, în anul 1986.
Reglementările elaborate prevăd coexistenţa regimurilor naţionale ale mărcilor cu
cea a mărcii comunitare.
7.6. Cadrul juridic şi instituţional al protecţiei mărcilor în România
7.6.1. Reglementarea protecţiei mărcilor
Protecţia a fost reglementată, pentru prima dată în România prin “Legea asupra
mărcilor de fabrică şi de comerţ” şi “Regulamentul pentru aplicarea acestei legi”, ambele
adoptate în anul 1879.
În anul 1990 Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM) a elaborat proiectul
unei noi legi privind protecţia mărcilor în România.
S-a avut în vedere reglementarea sistemului juridic al mărcilor, în noile condiţii
determinate de trecerea ţării noastre la economia de piaţă, corelarea acestuia cu tratatul
internaţional de armonizare a legislaţiilor naţionale referitoare la mărci, elaborat din
iniţiativa Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii intelectuale (OMPI), precum şi cu directiva
Uniunii Europene elaborată în acelaşi scop.
7.6.2. Instituţii implicate în protecţia mărcilor
Organul de specialitate de interes naţional, cu atribuţii în domeniul protecţiei

mărcilor este Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM). Acest organism asigură
constituirea de depozitului reglementar al mărcilor şi denumirilor de origine, le
examinează şi asigură protecţie acestora pe teritoriul României.
Formalităţile cu privire la înregistrarea mărcilor şi denumirilor de origine română

în alte state, pe cale naţională, precum şi a celor străine în România sunt îndeplinite prin
Camera de Comerţ şi Industrie a României, sau de către alţi mandatari, autorizaţi de
OSIM.
55
7.6.3. Drepturile cu privire la marcă
Potrivit reglementărilor din ţara noastră, titularul mărcii are drept de folosire
exclusivă a acesteia, pentru produsele şi serviciile pentru care s-a efectuat înregistrarea,
pe o perioadă de 10 ani de la data constituirii depozitului. Înregistrarea mărcii poate fi
reînnoită după expirarea aceste perioade, fără a se aduce modificări mărcii şi fără a se
extinde lista de produse şi servicii.
7.6.4. Protecţia denumirilor de origine
Denumire de origine este denumirea geografică a ţării, judeţului, localităţii sau a

unei zone geografice, precis delimitată, care serveşte la descrierea unui produs
provenind din acel loc şi a cărui calitate este determinată exclusiv de mediul geografic,
cuprinzând factori naturali şi umani.
Drepturile asupra denumirilor de origine nu pot fi transmise.
Imaginile de mai jos prezintă câteva mărci renumite:
MODUL 8. CALITATEA PRODUSELOR ŞI SERVICIILOR ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ
Obiectivele modulului 8. Modulul oferă cunoştinţe referitoare la concepţia

modernă de calitate, la factorii care influenţează şi determină calitatea.
8.1. Noţiunea de calitate. Concepte de bază
56
În condiţiile economiei de piaţă, caracteristic tranzacţiilor economice este
aprecierea produselor după performanţele lor tehnico-funcţionale şi estetice, dar şi după
preţul de vânzare. Apare astfel o nouă corelaţie, cea dintre calitate şi competitivitate. În
acest sens se poate acţiona pe două direcţii: fie prin ridicarea nivelului calităţii
produselor corelat cu costuri suplimentare minime, fie prin păstrarea calităţilor la nivel
actual, având însă ca restricţii creşterea substanţială a productivităţii muncii, reducerea
costurilor de producţie şi creşterea gradului de utilizare a materialelor. Pentru ca
produsele să fie vandabile, competitive, este necesară şi creşterea rolului cercetării
pieţei, a preferinţelor clienţilor, beneficiarilor în general, în conceperea şi proiectarea
calităţii. Astfel, la dimensiunea tehnică şi tehnologică a calităţii se adaugă astăzi şi
dimensiunea umană, psiho-socială şi economică.
Un efect al creşterii nivelului calitativ al produselor se poate regăsi şi în durata
termenului de garanţie al acestora. Astfel, fixarea unui interval mare de timp pentru
garanţie (în special în cazul bunurilor de folosinţă îndelungată) este un factor de
stimulare a producţiei prin efectul de reclamă favorabilă exercitată asupra
consumatorilor. Dar acest interval limită de timp trebuie corect stabilit, deoarece valori
excesiv de mari ale acestuia se pot răsfrânge nefavorabil asupra rezultatelor financiare
ale activităţii producătorilor, prin creşterea excesivă a costurilor cu piesele de schimb şi
reparaţiile.
În concluzie, calitatea realizată nu se recomandă a fi cea maximă tehnic posibilă
care ar duce la cheltuieli suplimentare exagerate, ci ea trebuie să se plaseze la un nivel
în care efortul (material şi uman) suplimentar să fie compensat prin efecte economice
favorabile la utilizator. Acest nivel de calitate care asigură un echilibru în eforturi şi efecte
reprezintă calitatea optimă, nivel spre care trebuie să tindă totalitatea produselor şi
serviciilor care se găsesc pe piaţă.
În condiţiile producţiei de serie mare, produsul este elementul de bază al loturilor
de mărfuri. Sub această formă are loc circulaţia produselor între producător, unitatea
transportatoare şi comerţ. De aceea, trebuie să se facă distincţie între calitatea unităţii
de produs şi calitatea loturilor, alcătuite din produse de acelaşi fel, obţinute printr-un
anumit proces de fabricaţie, din aceeaşi materie primă şi destinate unei nevoi. Aceste
sunt dependente de calitatea producţiei.
Calitatea unităţii de produs este apreciată în raport cu propriul său model
specificat (proiectat, omologat), prescris într-un standard sau normă. Aceasta este
importantă mai ales pentru utilizatorul final, cumpărătorul.
Calitatea lotului se apreciază prin gradul în care se regăseşte calitatea unităţii de
produs în colectivitatea de mărfuri şi se estimează printr-un indicator, ce exprimă
proporţia de noncalitate din lot. Acest concept are importanţă deosebită în relaţiile
contractuale între cei trei parteneri: furnizor, unitate transportatoare şi comerţ.
Între cele două concepte există relaţii de interdependenţă.
Cerinţele calităţii sunt expresiile cererilor formulate de beneficiari (utilizatori,
consumatori) în timpul cercetărilor de piaţă şi reprezintă comanda socială la un moment
dat. Consumatorii chestionaţi îşi exprimă opţiunile pentru un nivel sau altul de calitate al
produselor prin intermediul unor formulări generale, care vizează unul sau mai multe
aspecte ale calităţii, fără să identice precis valoarea unei proprietăţi (ex. aparatul radio
să prindă clar mai multe posturi, nu spun valoarea sensibilităţii în μV, sau gradul sporit
de confort al unităţii de turism sau al autoturismului etc.).
57
Proprietăţile sunt toate însuşirile specificate ale unui produs (serviciu) necesar
obţinerii lui pentru acoperirea unei nevoi şi care conferă produselor (serviciu) o utilitate
(valoare de întrebuinţare). Ele apar în documentaţia tehnică (standarde, norme etc.) ca
urmare a "traducerii" în termeni tehnici şi economici a cerinţelor de calitate formulate de
consumatori, sau după omologarea produselor de către specialiştii în domeniu (ingineri
şi economişti).
Numărul proprietăţilor este relativ mare, în funcţie de natura produsului, acestea
fiind necesare pentru fabricaţia lui, între limitele de toleranţă admise de documentaţia
tehnico-economică. Ele sunt prevăzute în proiecte şi prescrise în standarde şi norme
sub forma proprietăţilor fizice, chimice, organoleptice, etc.
Caracteristicile de calitate - datorită varietăţii mari a sortimentelor de mărfuri cu
aceeaşi destinaţie, în practica economică se face apel la un număr restrâns de
proprietăţi, care conferă produsului o anumită trăsătură definitorie a gradului de utilitate
pentru satisfacerea unei nevoi şi pe care le numim caracteristicile calităţii.
Deci, caracteristicile calităţii sunt cele mai importante proprietăţi, selecţionate
după aportul lor la stabilirea gradului de utilitate al produsului, la un moment dat. Ele
reprezintă prima treaptă a sintezei pentru evaluarea corectă a calităţii. În ele se
regăsesc proprietăţi apropiate care exprimă gradul de satisfacţie al unui segment al
nevoii. De exemplu, caracteristicile estetice, organoleptice, tehnice de disponibilitate,
ergonomice, ecologice.
Proprietăţi: Caracteristici
I. Fizice tehnico-
- masă, kg funcţionale Funcţia
- densitate, kg, g/cm³ (utilizare) tehnică
II. Mecanice
- rezistenţă kgf/mm²
Caracteristici
- duritate
economice
Cerinţele III. Chimice Funcţia Calitate
calităţii - compoziţie % economică (indicator
- impurităţi Caracteristici sintetic)
psiho-
IV. Estetice senzoriale
- culoare
- formă Funcţia
Caracteristici socială
V. Economice socio -
- consum energie, ergonomice
max ecologice
- randament
VI. Ecologice
- poluare, max …%
Fig.2.: Relaţiile dintre cerinţe - proprietăţi - caracteristici - funcţii – calitate

Funcţiile calităţii sunt rezultatul grupării a două sau mai multor caracteristici înrudite,
complementare, care exprimă gradul de satisfacţie al nevoii sau al unui segment mai
mare al acesteia. Ele reprezintă penultima treaptă a sintezei caracteristicilor în stabilirea
calităţii produsului ca întreg, în toată complexitatea sa, în vederea estimării gradului de
satisfacţie al nevoii oamenilor la un moment dat (fig.2.).
58
În general, caracteristicile de calitate ale unui produs (serviciu) se pot grupa în
trei funcţii esenţiale: tehnică, economică şi socială. După aportul ce-l au la satisfacerea
nevoii beneficiarilor.
Parametrii exprimă mărimea, valoarea proprietăţilor şi caracteristicilor de calitate
ale produselor. De exemplu, rezistenţa la rupere: 51 kg/mm 2, sau care se înscriu ca
interval 50 ± 5; 50 - 60, sau limita maximă 50% - minimă 20%.
În cazul proprietăţilor psihosenzoriale, mărimea acestora se exprimă prin noţiuni
atributive: dulce, amar, etc.
Indicii exprimă valorile relative ale mărimii unei proprietăţi, faţă de cea prescrisă
sau de referinţă.
Indicatorii calităţii sunt expresiile cifrice sau noţionale ale funcţiilor sau a calităţilor
produselor sau serviciilor.
Ei au o sferă de cuprindere mai mare, la nivelul unui produs sau serviciilor sau al
lotului de mărfuri, sau al producţiei unei întreprinderi. De exemplu: durabilitatea covorului
(funcţie) = 10 ani, sau calitatea lotului este de maxim cu 2% defecte, sau refuzurile
loturilor de mărfuri pe an sunt de 1%.
Relaţia: produse-servicii
În activitatea de turism şi hotelier se regăsesc deopotrivă produse şi servicii între care
există o strânsă interdependenţă. Dintre produsele des întâlnite, cu pondere mare, sunt
cel rezultate din sectorul de alimentaţie publică, precum şi cele din dotarea unităţilor
pentru asigurarea gradului de confort şi cele destinate agrementării turismului. Punerea
în valoare a acestora se face prin intermediul serviciilor de desfacere - vânzare şi
consum imediat.
Produsele sunt procurate pentru utilizările "funcţionale" şi "nefuncţionale".
Oamenii cumpără produsele, în principal, pentru a-şi asigura utilizările funcţionale
pe care le oferă calitatea specifică a acestor mărfuri. De exemplu, automobilul ca mijloc
de transport, pâinea ca aliment etc. Uneori anumite produse sunt achiziţionate pentru
utilizarea calităţilor "nefuncţionale". De exemplu pentru aspectul exterior.
Serviciile au şi ele, în mod asemănător, caracteristice de a fi utilizate atât din
punct de vedere "funcţionale" cât şi "nefuncţionale".
Produsele se împart după durata utilizării, în trei mari categorii: produse care se
consumă în totalitate în timpul primei utilizări (exemplu: alimente); produse cu folosinţă
mai îndelungată (automobile, calculatoare etc.).
Sunt anumite produse cu folosinţă mai îndelungată la care se cumpără numai
serviciile oferite de acestea, ele rămânând în proprietatea altcuiva (de ex., timpul de
lucru al calculatoarelor, serviciul telefonic, etc.).
Unele produse sunt închiriate şi nu vândute direct, formă des întâlnită în sfera
turismului. În asemenea cazuri, întreprinderea vinde serviciul pe care-l oferă produsul şi
nu produsul ca atare.
Din exemplele de mai sus rezultă tendinţa de eliminare a deosebirilor dintre
produse şi servicii din punctul de vedere al utilizatorului, pentru că el le apreciază prin
prisma serviciului adus şi nu după conţinutul lor material.
59
În cazul produselor de folosinţă îndelungată, conceptul de calitate
("corespunzător pentru utilizare") pune un mare accent pe factorul timp. Eficacitatea
produsului se apreciază nu numai prin capabilitatea lui de a îndeplini rolul prevăzut, dar
trebuie să fie şi disponibil pentru utilizare, în orice moment când beneficiarul are nevoie
de ei. Această disponibilitate depinde de faptul dacă produsul prezintă fiabilitate (lipsă de
defecte) şi totodată mentenabilitate (uşurinţa de a fi repus în funcţiune când se
defectează). Deci, se apreciază calitatea prin prisma serviciului adus pe o anumită
perioadă de timp.
Între calitatea producţiei industriale şi cea din industria serviciilor (inclusiv cea din
turism) există multe trăsături comune.
Factorii care determină şi influenţează calitatea
Calitatea produselor şi serviciilor se realizează prin participarea unor factori

principali, care acţionează în procesul de producţie, precum şi a factorilor secundari,
care acţionează în sfera circulaţiei mărfurilor (producător- comerţ- consumator).
A.) Rolul cercetării şi proiectării în realizarea unor produse şi servicii de

calitate superioară este confirmat de teoria şi practica economică, atribuindu-i-se de
către specialişti o pondere foarte mare în asigurarea nivelului calitativ preconizat.
Sursele de idei pentru produse şi servicii noi, sau pentru modernizarea celor
existente, pot provenii din testarea pieţei actuale şi potenţiale, din creaţia proprie şi a
cercetărilor din laborator, sau din cercetarea documentară. Modul de transpunere a
cerinţelor de calitate formulate de consumatori prin testele de marketing, în valorile
individuale ale proprietăţilor noilor produse şi servicii depinde de colaborarea dintre
ingineri şi economişti, care trebuie să acţioneze încă din această fază hotărâtoare,
pentru a asigura succesul lansării pe piaţă a mărfurilor.
B.) Materiile prime şi materialele ocupă un loc deosebit de important în
asigurarea calităţii mărfii, deoarece proprietăţile acestora se transferă într-o mare
măsură în valorile principalelor caracteristici de calitate. De regulă, aprecierile asupra
calităţii produselor finite încep cu indicarea naturii materiilor prime de bază.
Datorită reducerii relative şi absolute a cantităţilor de materii prime naturale,
există preocupări intense din partea specialiştilor de reducere a consumului specific pe
unitatea de produs, dar fără să afecteze calitatea, de creştere a indicelui de valorificare,
de introducere a înlocuitorilor sintetici şi de recuperare a materialelor refolosibile
(aceasta în dublu scop: economisirea de materii prime naturale, primare şi de reducere
a poluării mediului înconjurător).
Dependenţa calităţii faţă de materiile prime este sugerată şi de conferirea
conceptului de calitate a atributului de resursă potenţială de materii prime.
Utilizarea materiilor prime în funcţie de destinaţia produsului şi verificarea
exigentă a principalelor proprietăţi ale acestora, reprezintă esenţa acestui factor
determinant al calităţii produselor finite.
C.) Procesul tehnologic de obţinere a produselor de alimentaţie publică trebuie

astfel organizat încât să permită valorificarea la maximum a posibilităţilor de
transformare a materiilor prime în preparate cu proprietăţi nutritive şi organoleptice
superioare.
Pentru atingerea acestui obiectiv este necesară îndeplinirea a trei condiţii:
calitatea utilajului, organizarea fluxului tehnologic şi calificarea lucrătorilor.
Aprecierea calităţii utilajului din alimentaţia publică trebuie să se facă prin
intermediul caracteristicilor tehnice (grad de automatizare), de funcţionalitate în timp
60
(fiabilitatea şi mentenabilitatea), economice (randament, consum de energie,
combustibil) şi igienico-sanitare (să nu impurifice preparatele cu diferite substanţe ca
urmarea reacţiilor chimice dintre alimente şi metalele, sau materialele plastice din care
sunt confecţionate anumite părţi ale utilajului). La organizarea fluxului tehnologic se au
în vedere modul de amplasare a utilajelor, de constituire a echipelor de lucru pentru
desfăşurarea unei activităţi în conformitate cu regulile disciplinei tehnologice. Ciclul de
producţie este imaginat ca un tunel de către francezul Lemaitre P., în care intră materiile
prime, inteligenţa şi energia, care sunt sintetizate în produsul finit (fig.9.).
Recepţie Recepţie
cost
Materii
PRODUS
PROCESUL TEHNOLOGIC FINIT
prime
calitate
Inteligenţa
Fig.3.: "Tunelul" procesului de obţinere a produselor
D.) Calificarea profesională a salariaţilor, pe funcţiile ce urmează să le

îndeplinească, reprezintă condiţia esenţială pentru realizarea calităţii produselor şi
serviciilor la nivelul de competitivitate şi exigenţă al pieţii interne şi internaţionale. În
sfera turismului şi alimentaţiei publice, contribuţia factorului uman la calitatea serviciilor
este, de cele mai multe ori, hotărâtoare datorită ponderii mari a acestui factor subiectiv,
precum şi a contactului direct cu beneficiarii. De aceea managerul face o selecţie
riguroasă a personalului, din categoria celor care au o conştiinţă ridicată pentru calitatea
serviciului bine făcut şi care consideră calitatea ca o problemă de etică profesională, dar
şi o condiţie de menţinere a locului de muncă.
Creşterea profesionalizării cadrelor din industria turismului este o necesitate
stringentă, reclamată de existenţa unei baze materiale în continuă perfecţionare şi care
trebuie pusă în valoare.
Pregătirea cadrelor din acest domeniu presupune cheltuieli relativ mari, fiind
considerate adevărate investiţii pentru creşterea productivităţii.
Creşterea competenţei personalului constituie un factor esenţial pentru
îmbunătăţirea performanţei produsului turistic, care devine din ce în ce mai complex.
În figura 10 sunt prezentaţi principalii factori care determină calitatea, după
schema profesorului japonez J. Ishikawa.
Materii Maşini, Muncitori

prime utilaje
Puritate Precizie Calificare
61
Cointeresare
Documentaţia PRODUS /
de obţinere SERVICIU
Amplasarea Prevenirea
maşinilor defectelor
Metode de Managementul
organizare calităţii
Fig.4.: Factorii care determină calitatea produselor / serviciilor
MODUL 9. TQM, UN CONCEPT, O FOLIZOFIE A ÎMBUNATATIRII CONTINUE
Obiectivele modulului 9. Esenţa acestui modul este de a prezenta şi a

formula TQM ca o filozofie care cuprinde tot ce se referă la calitate şi la produs.
9.1. Definirea conceptului TQM
62
Dupa o evolutie care a marcat mai multe etape, conceptul calitatii tinde sa se
absolutizeze prin amprenta pe care o pune asupra modelarii mediului economic în anii
urmatori. Acesta este raspunsul dat de catre mediile manageriale provocarii venite din
partea schimbarilor structurale ale economiei globale si a cerintelor pietii.
Conceptul de calitate a cunoscut mai multe stadii, adaptându-se de fiecare data nivelului
tehnologic si cerintelor pietii. Astfel, treptat, selectia produselor finite pe clase de
performanta a fost înlocuita cu controlul statistic al calitatii pieselor pe flux, ca apoi sa se
extinda si asupra proceselor, devenind, prin conceptul de asigurare a calitatii un factor
important în realizarea produselor si serviciilor. Încarcarea pe care o poarta din ce în ce
mai mult preocuparea pentru calitate a determinat aparitia TQM ca un concept
atotcuprinzator, care are si o dimensiune în timp, corelându-se astfel cu conceptul
ingineriei concurente si simultane. TQM se completeaza permanent, dovedindu-se a fi
emanatia unei stari de spirit existente la sfârsitul celui de al 2-lea mileniu în care se
regasesc framântarile, cautarile si sperantele pentru mileniul urmator.
Definitia TQM poate fi sintetizata prin parcurgerea definitiilor date de mai multi
cercetatori în ultimii ani. Iata câteva dintre acestea:
 TQM este o abordare vizând îmbunatatirea eficientei si a flexibili-tatii afacerilor în

ansamblul lor. Esentialmente, este o cale a organizarii si a implicarii întregii
organizatii si a fiecarui departament, a fiecarei activitati, a fiecarei persoane
considerate individual, de la fiecare nivel [2].
 TQM este combinatia proceselor socio-tehnice în directia realizarii lucrarilor
(catre exterior), a fiecarei lucrari (în interior), de prima data si de fiecare data, cu
viabilitate economica considerata în fiecare stadiu a fiecarui proces [3].
 TQM este o abordare pentru îmbunatatirea continua a calitatii bunurilor si a
serviciilor livrate cu participarea de la toate nivelurile a tuturor functiunilor
organizatiei [4].
 TQM este efortul integrat pentru câstigarea avantajului competitivitatii, prin
îmbunatatirea continua a fiecarei fatete a culturii organizationale [5].
 Eforturile TQM pot avea succes daca definirea sistemului organizational este
emanata de conducerea organizatiei si este cristalizata si comunicata cu
convingere si claritate [6].
O prima constatare este ca TQM cere "totul privind calitatea si managementul". O

analiza mai atenta evidentiaza integrarea a doua filosofii, filosofia calitatii totale (TQ) si
managementul calitatii. Potrivit ANCI si ASQC (1978), calitatea este definita ca fiind
totalitatea calitatilor si a caracteristicilor produsului sau serviciului care se sprijina pe
abilitatea sa de a satisface cerinte date. TQ este o strategie de succes pe termen lung a
unei organizatii. Satisfacerea clientilor, satisfacerea angajatilor, calitatea productiei în
toate stadiile sale si îmbunatatirea si inovarea continua sunt ingrediente principale ale
conceptului calitatii totale" [1].
Într-o încercare de a concentra principalele teze ale definitiilor prezentate, rezulta ca

TQM este conceptul îmbunatatirii continue a produselor, proceselor si a
managementului în toate stadiile si fazele de existenta si de actiune, prin participarea
tuturor factorilor de la toate nivelurile si din toate functiunile organizatiei în cadrul unui
sistem organizational si de operare îmbunatatit, caracterizat de relatii clare, bazate pe
convingere având ca scop îmbunatatirea calitatii, fiabilitatii si costurilor prin inovare si
63
prin cresterea randamentului si a eficientei afacerilor în slujba îndeplinirii cerintelor
clientului si a depasirii asteptarilor acestuia.
Prin complexitatea si extinderea sa, conceptul TQM se impune ca o strategie pe termen

lung, sustinuta de dezvoltarea unei culturi industriale noi care se bazeaza pe un
comportament participativ, inovativ si responsabil.
9.2. Modele de reprezentare pentru TQM
Au fost propuse mai multe modele pentru reprezentarea TQM, în concordanta cu

definitiile sustinute de diferiti cercetatori.
9.2.1. Modelul Oakland (1989) propune reprezentarea TQM ca o piramida având în

componenta sa lantul logistic client-furnizor, sistemele de calitate, instrumentele de
control statistic al calitatii si metoda de lucru în echipa.
Fig. 9.1. Modelul Oakland
Aceste puncte de sprijin sunt integrate prin stimularea comunicarii, prin cultivarea unei
noi culturi industriale si prin angajarea nemijlocita a întregii structuri manageriale.
Modelul pune accentul pe satisfacerea cerintelor clientilor în plan extern, dar si în plan
intern (ceea ce se traduce prin satisfacerea cerintelor oricarui primitor de piesa sau
prestatii de pe fluxul de productie), pe angajamentul ferm pentru calitate care trebuie sa
porneasca de la cel mai înalt nivel al managementul si trebuie sa se regaseasca pâna la
ultimul nivel. Acest angajament se regaseste atât prin investitiile pentru calitate în
domeniul specific de activitate, cât si prin marirea riscurilor preluate în efortul de obtinere
a succesului. Un bun sistem de management al calitatii vizeaza toate aspectele majore
ale activitatii, cum sunt, managementul, conceptia, proiectarea, materialele, procesele
de fabricatie, calificarile, distribuirea produselor si a serviciilor etc.
64
TQM cere o verificare continua a conformitatii cu standardele agreate de clienti si
urmarirea performantelor cu instrumente de control statistic al proceselor. Componenta
"lucru în echipa" a modelului presupune promovarea ideii de îmbunatatire continua si
sustinuta, si implementarea sa în organizatie.
9.2.2. Modelul SOHAL (1989) propune ca îmbunatatirea continua a calitatii sa vina de la

o abordare integrata a controlului de calitate prin planuri de actiune la diferitele operatii
pe durata ciclului afacerilor.
Elementele principale ale modelului sunt:
 Concentrarea catre client: obiectivul tuturor factorilor din organizatie ar trebui sa

fie îmbunatatirea calitatii proceselor si a serviciilor livrate.
 Angajarea managementului de a construi o cultura si un mediu al calitatii,
exprimate prin schimbarea atitudinii si a asteptarilor si sustinute de sistemele de
masura si control al calitatii.
 Participarea totala, a personalului de la baza pâna la vârf, cu întelegerea
problemelor asociate proceselor, în sensul moral al apartenetei si
responsabilitatii.
 Utilizarea unor tehnici statistice, de analiza a datelor corelate si de rezolvare a
diferitelor probleme.
 Un proces de rezolvare sistematica a problemelor utilizând ciclului plan-executie-
verificare-actionare si concen-trarea pe clienti a elementelor întregului proces de
afaceri.
9.2.3. Modelul tridimensional propus de Price si Gaskill [8].
Acest model are în vedere:
 Dimensiunea produse si servicii, respectiv gradul pâna la care un client este

satisfacut de produse si servicii.
 Dimensiunea personal, respectiv gradul pâna la care un client este satisfacut de
relatiile cu personalul organizatiei furnizoare.
 Dimensiunea procese, respectiv gradul în care furnizorul este satisfacut de
procesele interne de lucru, care sunt utilizate pentru dezvoltarea produselor si
serviciilor furnizate clientului.
Cele trei dimensiuni sunt considerate împreuna si reflecta si cerinta ca organizatia sa se

poata evalua, analiza si sa-si poata ameliora singura activitatea.
Caracteristicile TQM, asa cum rezulta din definitii si modele sunt:
 TQM este întotdeauna orientat spre client.

 TQM cere o angajare pe termen lung în îmbunatatirea continua a tuturor
proceselor.
 Succesul TQM cere conducatorilor de la vârful managementului o implicare
continua.
 Responsabilitatea pentru stabilirea sistemelor de îmbunatatire a calitatii se leaga,
în primul rând, de management.
65
9.3. Evolutia TQM
TQM este un concept evolutionist. Se consemneaza doua momente semnificative în

planul calitatii:
1. Tranzitia de la fabricatia unicat la productia de masa.

2. Tranzitia la societatea industriala, orientata pe comunicatie (prelucrarea
electronica a datelor).
Sunt evidentiate patru stadii principale ale evolutiei calitatii:
 În primul stadiu, termenul calitate a fost sinonim cu inspectia produselor si a

serviciilor, încheiata cu sortarea si gradarea rezultatelor. În acest stadiu, orice
actiune corectiva are loc la sfârsitul ciclului de productie, când au rezultat deja
pierderile.
 Cel de al 2-lea stadiu a fost consacrat tehnicilor de control statistic, în care
realizarea proceselor a fost evaluata utilizând manuale ale calitatii si tehnici
statistice. Aceasta abordare a fost mai legata de functia de productie, iar
responsabilitatea calitatii a fost asociata cu sarcina de productie.
 Al 3-lea stadiu prezinta o abordare noua si radicala, asigurarea calitatii, care
cuprinde un sistem de planificare si documentare, utilizarea costurilor calitatii,
controlul statistic al proceselor si certificarea de catre o terta parte.
 În stadiul actual, TQM are natura unei noi strategii si se bazeaza pe
îmbunatatirea continua ca forta conducatoare.
Sunt identificate [6] urmatoarele cauze care impun TQM:
1. globalizarea economiei
2. complexitatea si dinamica tehnologiei
3. complexitatea si dinamica resurselor
4. orientarea catre clienti si asteptarile lor
5. complexitatea si caracterul dinamic al cererii
6. reducerea spatiului solutiei fezabile pentru multe probleme critice.
Managementul total al calitatii priveste organizatiile ca sisteme de activitati

interconectate, contribuind pe diferite cai la crearea valorii adaugate produselor si
serviciilor pentru consumatorul final. TQM este, astfel, o proprietate comuna si un interes
comun.
L’Abbé Néssa [10] subliniaza ca fiind esentiale caracteristici ale TQM, precum
integritatea, metodologia si latura umana – integrarea într-un management ce se
concentreaza pe calitate cu accente pe integrarea activitatilor atât pe orizontala, cât si
pe verticala. Metodologia cere aplicarea generalizata a metodelor stiintifice pentru
prelucrarea datelor, iar aspectul uman presupune ca tot personalul devine un participant
creativ prin echipele de lucru si prin cererile de control al calitatii.
Exista diferente clare între TQM si managementul traditional.
Exista un mare grad de acceptare a TQM, însa nu se confirma în aceeasi masura si o

întelegere a principiilor de baza si o aplicare profunda, nesuperficiala. Aceasta se
datoreaza neimplicarii totale a managementului de la vârf. Cu toate acestea, toate
66
întreprinderile sunt preocupate sa-si proiecteze imaginea în contextul TQM pe piata,
urmarind un spor de profit.
De mentionat ca, atât în America, dar mai ales în Europa, promovarea TQM a început
prin a fi un interes si o politica de stat, lansându-se ample programe guvernamentale. În
tarile în curs de dezvoltare extinderea implementarii TQM este stimulata de interesul
pentru export si este o conditie pentru antrenarea în cooperari internationale.
În ce priveste aria de aplicare a TQM, exista implementari în cele mai diferite domenii
cum sunt:
 protectia sanatatii
 educatie si cercetare
 agentii guvernamentale
 mediu
 banci
 fabricatie.
Dificultatile întâmpinate în implementarea TQM provin de cele mai multe ori din:
 lipsa de implicare suficienta a managementului de la vârf

 rezistenta la schimbari
 educatie si training insuficient
 comunicare slaba
 lipsa unor resurse, costuri mari.
Cu toate acestea, presiunea noilor conditii din economia mondiala, globalizarea pietii,
cerinta de orientare si flexibilizare dinamica a tehnologiei si a resurselor, orientarea si
asteptarile clientilor, forteza aplicarea unor conceptii manageriale corespunzatoare,
aceasta fiind o conditie a competitivitatii
Diferente ale TQM fata de abordarile anterioare

Caracteristici Abordare traditionala Abordare TQM
Atitudinea Pune problemele calitatii în Considera managementul calitatii
managementului seama departamentului de ca o parte esentiala a sistemului
fata de calitate control companiei
Situatia organizarii Considera calitatea înglobata în Calitatea este promovata prin lideri,
67
calitatii fabricatie managerii calitatii sunt în Consiliul
Directorial
Cum este privita Problemele sunt rezolvate pe Accentul este pus pe prevenirea
problema calitatii masura ce apar aparitiei problemelor
Actiunea de Nu este o activitate Îmbunatatirea continua a calitatii
îmbunatatire a organizationala
calitatii
Prioritatea Prima prioritate este profitul Calitatea este prioritatea de vârf
Focalizarea Focalizare pe cerintele Focalizare pe satisfacerea clientilor
managerilor
Organizarea Interconectare functiuni Organizare structurata ierarhic -
vertical
Controlul O slaba cuprindere a controlului O larga cuprindere a controlului cu
si multe straturi de autoritate autoritate care este împinsa catre
cel mai operativ nivel
Programare Orizont mare de productie cu Economia de timp, productie JIT,
productie cost redus si înalta eficienta raspuns rapid la cererile clientilor,
loturi mai mici
Comunicatii Sustinute de declaratii Sustinute de actiuni
Responsabilitate Delegata câtorva subordonati Distribuita fiecaruia începând de la
pentru calitate managementul de vârf
Perceperea calitatii Calitatea definita în termenii unei Calitatea este considerata
singure dimensiuni, multidimensional si dimensiunile
conformitatea cu specificatiile sunt orientate spre client
Angajatii Accent pe schema de lucru Sunt motivati si au un rol semnificativ
monolitica. Nu exista oportunitati referitor la gasirea celor mai bune cai
pentru participarea angajatilor de lucru
Forta de munca Accent pe diviziunea lucrului Multispecializata cu rotatia lucrului
Relatia calitate – Nu se recunoaste contributia Legatura strânsa între calitate si
productivitate calitatii la productivitate productivitate
Cai de îmbunatatire Îmbunatatirea inspectiei Schimbari în cultura companiei.
Educarea salariatilor, utilizarea
controlului procesului
Cheia succesului Cresterea vânzarii, profit si Satisfacerea clientilor si înalta
companiei recuperare investitii calitate a produselor si a serviciilor
Se pun în evidenţă următoarele definiţii ale calităţii totale:
- Calitatea totală este o politică sau strategie a întreprinderii în domeniul

calităţii;
- Calitatea totală este o filozofie
68
- Conceptul de calitate totală şi managementul total al calităţii sunt
echivalente
- Calitatea totală reprezintă scopul, iar managementul total al calităţii
mijlocul pentru realizarea ei.
- Calitate – înseamnă satisfacerea continuă a cerinţelor clienţilor;

- Calitate totală – înseamnă satisfacerea continuă a cerinţelor clienţilor în
condiţiile unor costuri minime;
- Prin TQM se asigură satisfacerea acestor cerinţe , în condiţiile unor
costuri minime, cu implicarea întregului personal al întreprinderii.
Standardul ISO 8402 defineşte TQM ca reprezentând un sistem de management

al unei organizaţii, centrat pe calitate, bazat pe participarea tuturor membrilor săi, prin
care se urmăreşte asigurarea succesului pe termen lung, prin satisfacerea clientului şi
obţinerea de avantaje pentru toţi membrii organizaţiei şi pentru societate.
69
70
Principiile de bază a le TQM:
- orientare spre client

- internalizarea relaţiei client – furnizor
- calitatea pe primul plan
- „zero defecte” şi îmbunătăţire continuă
- viziune sistematică
- argumentare cu date.
Excelenţa industrială:
- capacitatea unei firme industriale de a realiza profit, asigurând în acelaşi

timp, satisfacerea cerinţelor clienţilor ;
- asigurarea succesului în competiţie, prin realizarea unor produse de
calitate superioară, în condiţii de eficienţă, care să fie oferite clienţilor în
timp cât mai scurt.
71
Condiţii pentru realizarea excelenţei:
- orientarea spre client

- îmbunătăţirea continuă a calităţii proceselor şi produselor
- instruirea fiecărui salariat
- motivarea personalului prin: adevăr, respect, recunoaşterea meritelor
- realizarea unor produse şi servicii conforme cu cerinţele
- documentarea corespunzătoare a proceselor
- asigurarea unor informaţii clare
- stabilirea unor relaţii de parteneriat cu subfurnizorii
- promovarea unui sistem de valori
- planificarea tuturor activităţilor
- perfecţionarea comunicării
- cuantificarea rezultatelor.
72
73
74
MODUL 10. PROTECŢIA MEDIULUI ŞI ŞTIINŢA MĂRFURILOR
Obiectivele modulului 10. Activitatea umană este indispensabilă de natură, prin

urmare ocrotirea ei nu poate fi evitată. Producerea şi circulaţia mărfurilor trebuie să se
desfăşoare în aşa fel, încât să nu distrugă nimic din ceea ce a creat natura.
Natura îşi are legile ei care trebuie respectate cu sfinţenie . A i le încălca ,

înseamnă profana puritatea constituirii acestora încă de la începutul începuturilor . Dacă
ne punem câteva întrebări ca de exemplu : câte mari şi câte oceane mai sunt pure ca
odinioară ? , sau câtă vegetaţie mai încântă simţurile noastre ? , nu putem să dam un
răspuns , aceasta pentru că în ultimii ani au apărut semnale alarmante .
Existenta planetei noastre este ameninţată de tot felul de fenomene specifice
civilizaţiei moderne care în înaintarea ei către progres , rămâne conştient sau
inconştient indiferent la urmările cuceririlor ştiinţei şi tehnicii moderne ,deşi aceste urmări
sunt destul de vătămătoare şi chiar fatale Pământului .
Problema poluării este astăzi extrem de gravă. Trebuie să facem deosebire
între poluarea atmosferei , care ameninţă viitorul planetei noastre , şi cea a solului şi a
apei , care creează mari dificultăţi fiecărei naţiuni şi mai ales ţărilor industrializate din
America de N , Europa , Rusia şi Extremul Orient , alterând calitatea vieţii.
Problema poluării atmosferice este incontestabil cea mai gravă . Formele de
poluare ale aerului sunt multiple , în egală măsură fiind afectată şi structura planetei din
punct de vedere geologic ,hidrologic şi biotic .S-a ajuns la smog , la problema
reziduurilor ,la eutrofizarea apelor , la ploile acide ,la efectul de seră , la topirea
gheţarilor şi la perioada de secetă din dorinţa omului de a acumula cât mai multe bunuri
materiale în dauna propriei sale existente.
In faţa acestor primejdii cu urmări care pot deveni catastrofale oamenii de ştiinţă
au făcut front comun .
Construirea unui viitor stabil , adaptat necesităţilor ecologice ,trebuie să aibă în
vedere o viziune clară referitoare la un mediu propice vieţii .
75
O societate viabilă este aceea care îşi satisface nevoile fără a pune în pericol
perspectivele generaţiilor viitoare .Această definiţie presupune responsabilitatea
fiecărei generaţii. In ultimele decenii ,cea mai mare parte a naţiunilor în curs de
dezvoltare au aspirat către economii bazate pe combustibili fosili şi centrate în jurul "
zeului automobil " , de tipul celor din vest .
Dar plecând de la problemele locale privind poluarea ireversibilă a aerului şi
ajungând la ameninţarea globală pe care o reprezintă schimbarea climei ,reiese că
aceste societăţi sunt departe de a fi durabile , ele pregătindu-şi cu rapiditate propria lor
pieire .In mod evident ,o economie ce provoacă schimbarea rapidă a climei - de care
depinde capacitatea sa de producere a hranei nu poate fi viabilă , ca şi aceea care
conduce la tăierea masivă a pădurilor ce asigură combustibilul , materia primă şi ,nu în
ultimul rând oxigenul necesar vieţii .
Schimbările fundamentale din domeniul energetic ,silvicultură , agricultură şi din

alte domenii nu pot avea loc fără modificări esenţiale din punct de vedere social
,economic şi moral al societăţilor umane . Deci , este necesară o perioadă de tranziţie
spre o societate viabilă atât pentru ţările dezvoltate cât şi pentru cele slab dezvoltate.
In prezent nu există modele pentru o societate viabilă , dar trebuie elaborat un
nou " set de valori " pentru a realiza o astfel de societate . Printre cele mai evidente
mutaţii spre o astfel de societate vor fi cele legate de întrebuinţarea forţei de muncă, de
trecerea de la combustibili fosili la diverse surse regenerabile de energie ,extragerea
unor cantităţi mai mici de minereuri şi reciclarea deşeurilor , restructurarea practicilor
legate de agricultură şi silvicultură vor crea un număr mare de locuri de muncă din
unele ramuri tradiţionale .
Mediul este parte integrantă esenţială a oricărui proces de dezvoltare şi
cuprinde legăturile şi interdependenţele existente între oameni şi resursele naturale.
Ca urmare, schimbările prin care trece mediul nu sunt generate numai de evenimente
naturale, ci şi de manifestarea practică a unor modele de dezvoltare, practici şi stiluri de
viaţă.
Reciproc, orice modificare a mediului fizic, are consecinţe socioeconomice
importante, care influenţează calitatea vieţii.
Problemele mediului din anii ’80 au devenit importante în principal datorită
implicaţiilor lor economice şi sociale. Exemplul cel mai elocvent este cel al emisiilor de
gaze cu efect de seră. Aceste emisii generează schimbările climatice, ale căror
manifestări au o posibilă influenţă dăunătoare asupra ecosistemelor şi sistemelor
antropice planetare.
Prin creşterea temperaturilor, anumite zone ale globului pot ajunge să se
confrunte cu: reducerea posibilităţilor de alimentare cu apă; creşterea eroziunii solurilor;
inundaţii şi ca urmare cu posibilităţi mai reduse pentru producţia de alimente. La rândul
lor, aceste efecte pot avea ca rezultate: apariţia şi extinderea foametei; tulburări sociale
şi programe costisitoare de reabilitare a mediului, în special în ţările în curs de
dezvoltare.
Cercetările au produs noi dovezi ale severităţii crizei cu care se confruntă
mediul. Spre exemplu, eliminarea unor sisteme naturale cum sunt zonele umede şi
defrişările pădurilor tropicale conduc la accentuarea într-un ritm fără precedent a
dispariţiei speciilor de faună şi floră şi la eliminarea receptorilor de carbon.
Evoluţia măsurilor pentru protecţia mediului din ultimii 40 de ani s-a bazat pe
filozofia controlului poluării. A fost creată o largă gamă de tehnologii de control al
poluării şi în prezent este tehnic posibil să se reducă în mare măsură sau să se elimine
în integralitate evacuările de poluanţi importanţi.
76
Managementul mediului reprezintă metoda prin care se organizează activităţile
umane care afectează mediul, în vederea maximizării bunăstării sociale şi pentru a
preveni şi micşora posibilele efecte generate asupra mediului, prin tratarea cauzelor
generatoare. Problemele mediului nu pot fi privite în izolare, ci trebuie abordate
împreună cu cele de dezvoltare, luând în considerare importanţa esenţială a menţinerii
unui echilibru adecvat între dezvoltarea economică, creşterea demografică, utilizarea
raţională a resurselor naturale, protecţia şi conservarea mediului.
Societatea a identificat motive valide pentru a răspunde la întrebarea “de ce
trebuie protejat mediul”. Conceptul de dezvoltare durabilă poate răspunde la întrebarea
“ce trebuie făcut pentru a proteja mediul”. Managementul de mediu constă într-un set de
instrumente practice, care încearcă să ofere un răspuns la întrebarea “cum se va realiza
acest obiectiv?”.
Legile din domeniul mediului au fost adoptate rapid în multe ţări.
Calitatea şi funcţionalitatea reglementărilor legale şi a stimulentelor economice
este o condiţie necesară dar nu şi suficientă a succesului unui program de management
de mediu, care nu poate fi obţinut decât în condiţiile existenţei şi a sprijinului oferit de
instituţii adecvate.
Stimulentele economice prezintă câteva avantaje foarte utile pentru protejarea
mediului:
în anumite circumstanţe, stimulentele economice pot fi structurate pentru a
avea ca rezultat o mai mare reducere a poluării decât în cazul măsurilor tradiţionale de
comandă şi control;
de multe ori permit realizarea controlului poluării la costuri mai reduse decât
în cazul aplicării măsurilor tradiţionale de comandă şi control;
spre deosebire de măsurile tradiţionale de comandă şi control, permit
realizarea unui control mai bun al poluării generate de o multitudine de surse mici şi
dispersate de poluare;
pot potenţa îmbunătăţirea şi inovarea tehnologiei.
Conceptul de dezvoltare durabilă a statelor, ridicat la rang de principiu

fundamental în majoritatea legilor naţionale din domeniul mediului şi chiar în constituţie,
solicită integrarea consideraţiilor privind mediul în toate domeniile activităţilor economice
şi sociale.
În pragul aderării la Uniunea Europeană una dintre problemele de rezolvat pentru
România este chiar protecţia mediului, legată de producţia industrială, implicit de
poluare. Disputa are la baza nivelul de poluare, tone de CO2!
Conform datelor oferite de autoritati, sectorul industrial romanesc va trebui sa

cheltuiască cca. 8 miliarde euro pentru a alinia instalaţiile industriale la condiţiile
impuse de UE. Daca greşim si ne vindem cotele de CO 2 alocate României, cheltuielile
viitoare legate de mediu ar putea bloca orice dezvoltare producătoare de astfel de noxe
(se vor bloca orice extinderi in domeniul siderurgic, ciment, petrochimie s.a.). Statisticile
oficiale iau in consideraţie 2642 instalaţii, din care doar cca. 55% si-au făcut calcule
privind costurile la alinierea instalaţiilor lor la standardele UE.
UE va da in judecata tarile membre (UE15), care nu depun planurile de reducere

a emisiilor de CO2 pentru perioada 2005-2007.
UE a atras atenţia guvernelor sa nu favorizeze sectorul industrial in alocarea

cotelor admise de CO2 in defavoarea sistemelor de încălzire a populaţiei sau a
trasportului. Experţii vest europeni estimează ca respectarea prevederilor planului de
77
reducere a emisiilor de CO 2 va duce la o creştere a preţului energiei electrice cu 6-15%
la nivelul producătorilor de electricitate din UE. România a fost inclusă la nivel european
cu un nivel ridicat al emisiilor de CO2, in conformitate cu nivelul producţiei industriale de
la începutul anilor 90.
. Populaţia întregii Planete, inclusiv cei din România , îşi dă seama de valorile
inestimabile pe care le oferă natura şi care nu pot fi recuperate sau reparate, dacă odată
se vor distruge.
Ca o manifestare a acestei concepţii s-a hotărât în 1970 să se serbeze Ziua

Pământului, eveniment simbol al responsabilitãtii civice în protecţia mediului.
Uneori uitãm însã cã nimic nu se capãtã degeaba, cã natura nu mai poate da
când noi doar luãm, fãrã sã dãm la rândul nostru. Uitãm, deci, cã nu natura aparţine
omului, ci omul aparţine naturii.
Omul, fiintã efemerã, este obişnuit sã observe doar reacţiile instantanee,
mãsurate într-un timp comparabil cu durata propriului ciclu vital. Dar natura, cu o viata
numãratã în milenii, reactioneazã într-un interval de zeci de ani. Reacţiile ei însã sunt în
lanţ, fiindcã în naturã toate sunt legate printr-o sensibilã reţea de relaţii trofice ce stau la
baza functionãrii oricărui sistem. Sã ţinem seama, deci, de toate aceste nevoi ale naturii
si sã nu stricãm starea de echilibru atât de necesarã supravieţuirii.
Cele mai mari avantaje pentru mediu ale reciclării sunt legate nu de depozitarea
deşeurilor, ci de conservarea resurselor naturale si a energiei. Mai mult de cât atât,
poluarea e foarte mult redusã în procesele de producţie, care în locul resurselor naturale
folosesc materiale reciclate drept materii prime.
Materialele reciclate au fost deja prelucrate odatã, astfel încât producţia este de
aceastã datã mai curatã si mai puţin energofagã decât procesul original. Analizele
detaliate aratã ca aceste avantaje ecologice ale reciclãrii înlãturã orice inconvenient
ecologic secundar care rezultã din colectarea si transportul materialelor reciclabile.
Aceastã concluzie rezultã din câteva studii recente de importantã - inclusiv studiul
realizat de Franklin Associates Ltd. citat de Journal - care compara impactul ecologic al
materialelor reciclate si al celor virgine de-a lungul întregului ciclu de viatã. De exemplu,
Franklin Associates a examinat de curând impactele ecologice asupra ciclului de viatã al
dozelor de aluminiu, recipientelor din sticlã, ziarelor, dozelor acoperite cu inox, a sticlelor
din plastic si bidoanelor de lapte colectate în cadrul unui program aplicat unui cartier.
Studiul include toate componentele reciclãrii: colectarea, procesarea, returnarea
materialelor procesate, producãtorului si remanufacturarea. Studiul comparã, de
asemenea, acest impact cu cel al depozitãrii sau incinerãrii aceloraşi articole si
înlocuirea lor cu unele noi realizate din materiale pure.
Dupã colectarea datelor pentru toate aceste activitãti asociate reciclãrii, studiul a
descoperit cã în ceea ce priveşte pentru 10 principale categorii de poluare a aerului si 8
principale categorii de poluare a apei, reciclarea zonalã conduce la o reducere
categoricã a tuturor factorilor poluanţi, relativ unui sistem bazat pe producţia din
materiale pure. Acelaşi rezultat a fost descoperit pentru generarea de deşeuri solide,
mãsurate fie în greutate, fie în volum.
Cu alte cuvinte, colectarea, procesarea, transportul si execuţia de noi produse din

materiale recuperate vor conduce la mai putini factori poluanţi ai aerului si apei, mai
puţine deşeuri solide, la folosirea unor cantitãti mai mici de materii prime în procesul de
producţie. Mai mult de atât, factorii poluanţi rezultaţi din reciclare au fost considerabil
mai mici decât cei din depozitare si incinerare aproape în toate categoriile.
78
Multe atacuri ale omului au dereglat ireparabil pãrti ale mediului înconjurãtor.
Dacã vom continua fãrã a lua nici un fel de mãsuri, pentru generaţiile viitoare nu mai
rãmâne mare lucru din mediul înconjurãtor. Echilibrul om - naturã începe sã disparã, iar
ecologia încearcã, pe cât posibil, sã mai pãstreze ce încã mai avem.
79

Studiul Marfurilor

Enviado por

Dados do documento

Título original

Direitos autorais

Formatos disponíveis

Compartilhar este documento

Compartilhar ou incorporar documento

Opções de compartilhamento

Você considera este documento útil?

Este conteúdo é inapropriado?

Direitos autorais:

Formatos disponíveis

Studiul Marfurilor

Enviado por

Direitos autorais:

Formatos disponíveis

Modul I.

BAZELE ŞTIINŢEI MĂRFURILOR

Obiectivele modulului 1.: Ţelul acestui modul este de a introduce studenţii în

1. Obiectul ştiinţei mărfurilor (merceologiei)

Studierea gradului de acoperire şi de satisfacere al nevoilor prin intermediul

Fig.1. Schema principalelor domenii de studiu ale merceologiei

1.1. Ştiinţele ajutătoare ale merceologiei

Fiind o ştiinţă aplicată a naturii merceologia se bazează pe ştiinţe:

Ştiinţe tehnice şi ale naturii: - chimia, fizica, chimia-fizica, tehnologia, biologia,

Ştiinţe sociale – dreptul, legislaţia, estetica, psihologia.

Obiectivele modulului 2.: Acest modul prezintă stuidenţilor clasificarea proprietăţilor

Fig.2.: Relaţiile dintre cerinţe - proprietăţi - caracteristici - funcţii – calitate

Acestea sunt determinate de materia prima utilizata si de procesele tehnologice

1.Dupa ponderea pe care o au in stabilirea calitatii:

2.Dupa contributia pe care o au la serviciul pe care il indeplinesc in timpul utilizarii:

3.Dupa modalitatea de apreciere si determinare a proprietatilor:

4.Dupa natura si structura materialelor din care sunt confectionate marfurile:

a. proprietati fizice b. proprietati mecanice c. proprietati psihosenzoriale d.

În general, caracteristicile de calitate ale unui produs (serviciu) se pot grupa în

Obiectivele modulului 3.: Acest modul prezintă studenţilor înnoirea,

ÎNNOIREA PERMANENTĂ A MĂRFURILOR ESTE UN DEZIDERAT PRIMORDIAL AL ORICĂREI

- SATISFACEREA CERINŢELOR CONSUMATORILOR MEREU CRESCÂNDE ;

ACESTE CONDIŢII SUNT ÎNDEPLINITE ÎN CAZUL ÎN CARE:

- SE DEPĂŞEŞTE UN PRAG MINIM DE NOUTĂŢI;

3.1. CĂILE DE ÎNNOIRE ALE PRODUSELOR ŞI SERVICIILOR

FIG. 3.1 . FACTORII DE INFLUENŢĂ A ÎNNOIRII PRODUSELOR ŞI SERVICIILOR.

3.1. ETAPELE ÎNNOIRII MĂRFURILOR

A.) ANALIZA PRODUSELOR DIN FABRICAŢIA CURENTĂ. ANALIZA SE EFECTUEAZĂ CU

Fig. 3.2. Analiza pragului de rentabilitate al produselor

DECI PROIECTAREA PRODUSELOR NOI SAU REPROIECTAREA DE PRODUSE EXISTENTE

ABATERILE DE LA NIVELUL CALITATIV LA PRODUCŢIA ÎN SERIE, DATORATE UNOR FACTORI

Aceste analize trebuie să se facă permanent, la nivelul întreprinderii, pentru a

Selecţionarea celor mai valoroase idei pentru realizarea şi lansarea produselor

Nr. idei prod. noi

Fig. 3.5. De la idee la produs nou

D.) OPTIMIZAREA STRUCTURII GAMEI SORTIMENTALE DE MĂRFURI. GAMA SORTIMENTALĂ

3.2. Analiza valorii

CREATIVĂ CARE URMĂREŞTE CA FUNCŢIILE PRODUSULUI / SERVICIULUI SĂ FIE CONCEPUTE ŞI

REALIZATE CU CHELTUIELI MINIME, ÎN CONDIŢII DE CALITATE CARE SĂ SATISFACĂ NECESITĂŢILE

PRINCIPALUL OBIECTIV URMĂRIT ESTE CREŞTEREA GRADULUI DE UTILIZARE A

PRODUSULUI / SERVICIULUI ŞI REDUCEREA CHELTUIELILOR DE PRODUCŢIE, ÎN SPECIAL A CELOR

ÎN FINAL SE URMĂREŞTE MAXIMIZAREA RAPORTULUI DINTRE UTILITATE (U VALOARE DE

ÎNTREBUINŢARE) ŞI CHELTUIELI DE PRODUCŢIE (CP).

Caracteristicile metodei sunt:

MODERNIZAREA CELOR DIN PRODUCŢIA CURENTĂ;

- PERFECŢIONAREA PROCESELOR DE SERVIRE ŞI AUXILIARE DIN UNITĂŢILE ECONOMICE;

- ÎMBUNĂTĂŢIREA SISTEMULUI ORGANIZATORIC ŞI INFORMAŢIONAL AL

- PRESTĂRI DE SERVICII, INVESTIŢII ETC.

Analiza valorii abordează dintr-un unghi nou problema reducerii costului de

3.2.1. PRINCIPIILE ANALIZEI VALORII

3.2.2. METODOLOGIA ANALIZEI VALORII

Aplicarea analizei valorii necesită parcurgerea mai multor etape:

Pentru analiza comparativă a costurilor pe funcţii şi a contribuţie funcţiilor la

Costuri Contribuţia la calitatea produsului

REZULTATELE SE POT REPREZENTA GRAFIC CA ÎN FIGURA 3.7.

FIG. 3.7. ANALIZA GRAFICĂ A FUNCŢIILOR DIN PUNCT DE VEDERE AL PONDERII

Din analiza grafică rezultă că funcţiile D şi F au costurile

Obiectivele modulului 4.: Modulul patru prezintă studenţilor conceptele de

Potrivit definiţiei date de Organizaţia Internaţională de Standardizare (ISO), în

4.1. Obiectivele generale ale standardizării

Principalele obiective ale standardizării sunt: 1) raţionalizarea economică; 2)

4.1.1. Standardizarea a apărut, de fapt, din necesitatea de a asigura

4.1.2. Standardizarea contribuie la asigurarea şi ridicarea calităţii produselor