Tema: Apararea unor drepturi personale nepatrimoniale

1. Noţiunea de drept personal nepatrimonial.

Dreptul personal nepatrimonial este un drept subiectiv al persoanei, nu are conţinut economic, este
indispensabil legat de persoană şi apare în legătură cu reglementarea de către normele dreptului civil a
relaţiilor personale nepatrimoniale.

Apărarea juridică civilă a drepturilor personale nepatrimoniale constă în asigurarea posibilităţii

persoanei de a-şi alege singură comportamentul în viaţa individuală, care ar exclude amestecul unor
terţi în viaţa ei personală, în afară de cazurile prevăzute expres şi limitativ de lege.

Drepturile personale nepatrimoniale sunt legate nemijlocit şi firesc de valori ca libertatea, egalitatea,
inviolabilitatea persoanei, etc.

Constituţia Republicii Moldova a lărgit considerabil cercul drepturilor personale nepatrimoniale, dîndu-le
o reglementare expresă. Astfel, ea cuprinde un titlu dedicat drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
fundamentale cu un număr impunător de articole – 46 , ceea ce constituie circa 30% din numărul lor
total, ca o confirmare a faptului că omul este valoarea fundamentală a societăţii.

Codul civil prevede în articolul 2 alin. (1): „Legislaţia civilă determină statutul juridic al participanţilor la
circuitul civil, temeiurile apariţiei dreptului de proprietate şi modul de exercitare a acestuia,
reglementează obligaţiile contractuale şi de altă natură, alte raporturi patrimoniale şi personale
nepatrimoniale conexe lor”.

Deci, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Codul civil, doar drepturile personale
nepatrimoniale legate de cele patrimoniale (cum ar fi dreptul de autor) sunt reglementate de legislaţia
civilă, celelalte drepturi personale nepatrimoniale rămînînd în afara obiectului de reglementate al
dreptului civil. Este greu de acceptat o astfel de poziţie, deoarece din cuprinsul unor articole ale Codului
civil reiese evident faptul că ele nu doar apără drepturile personale nepatrimoniale nelegate de cele
patrimoniale, ci şi le reglementează. De exemplu, dreptul la nume şi la domiciliu, drepturile personale
nepatrimoniale nelegate de cele patrimoniale sunt reglementate în art. 28-31.

Totodată, drepturile personale nepatrimoniale, ca drepturi absolute, se deosebesc de celelalte drepturi

absolute (de exemplu, de dreptul de proprietate).

Principala deosebire a drepturilor personale nepatrimoniale constă în faptul că în structura lor lipseşte
un element caracteristic altor drepturi absolute. Dacă dreptul de proprietate presupune pentru
proprietar posibilitatea de a poseda, folosi şi dispune, pentru drepturile personale nepatrimoniale aşa
ceva nu este caracteristic. Aici titularul dreptului îşi exercită drepturile personale nepatrimoniale cu
acţiunile sale (de exemplu, creează celor care îl înconjoară impresia propriei reputaţii).

Deşi drepturile personale nepatrimoniale sunt inalienabile, apărarea lor poate fi exercitată şi de către un
terţ. De exemplu, conform art. 16 alin. (3) din Codul civil, apărarea onoarei şi demnităţii persoanei fizice
poate fi cerută şi după moartea acesteia.

Drepturile personale nepatrimoniale pot fi clasificate în:

 drepturi personale nepatrimoniale îndreptate spre individualizarea subiectului, ca: dreptul la

nume, la domiciliu, la unire, la reşedinţă, la apărarea onoarei şi demnităţii;
 drepturi personale nepatrimoniale care privesc existenţa şi integritatea subiectelor de drept
civil: dreptul la viaţă, la sănătate, la reputaţie;
 drepturi personale nepatrimoniale îndreptate spre asigurarea inviolabilităţii şi tainei vieţii
personale: dreptul la inviolabilitatea locuinţei, a documentaţiei personale, dreptul la taina vieţii
personale, inclusiv taina medicală etc.
2. Apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale
Codul civil (art. 16), spre deosebire de cel din 1964 (art. 7), utilizează, pe lîngă onoare şi demnitate, şi
noţiunea de reputaţie profesională, însă fără a le defini, ceea ce este corect, căci, pe de o parte,
definirea ţine de doctrină, în care pot exista viziuni diferite, iar pe de altă parte, definiţia termenului
juridic nu poate fi normă juridică în sens tehnic.

Dacă termenii demnitate şi onoare au o istorie veche, fiind utilizaţi în Grecia şi Roma antică, cel de
reputaţie profesională este unul relativ recent, inclus în majoritatea codurilor civile moderne.

În Dicţionarul universal al limbii române, noţiunea onoare este definită ca „preţuire deosebită,
consideraţie, respect, stimă acordată cuiva pentru virtuţile, meritele sale”.

Onoarea este aprecierea socială a persoanei din partea societăţii. Din punct de vedere juridic, onoarea
este reflectarea calităţilor persoanei în conştiinţa societăţii.

Demnitatea este autoaprecierea calităţilor morale, profesionale şi de altă natură ale persoanei.

Reputaţia profesională este o opinie (apreciere) a societăţii, formată în decursul unei perioade, despre
calităţile profesionale ale persoanei.

Apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale se reglementează în Codul civil, art. 16, alin. (1) :
„Orice persoană are dreptul la respectul onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale”.

Orice persoană este în drept să ceară dezminţirea informaţiei care îi lezează onoarea, demnitatea sau
reputaţia profesională dacă cel care a răspîndit-o nu dovedeşte că ea corespunde realităţii (Codul civil,
art. 16 alin.(2)).

Apărarea dreptului prevăzut la art. 16 din Codul civil poate fi definită ca drept al persoanei (fizice sau
juridice) de a cere dovedirea faptului că afirmaţiile care au impact negativ asupra onoarei, demnităţii şi
reputaţiei profesionale nu corespund realităţii.

Raportul juridic civil care decurge din dreptul subiectiv de apărare a onoarei, demnităţii şi reputaţiei
profesionale este un raport juridic absolut.

Din art. 16 al Codului civil se poate trage concluzia că persoana poate cere dezminţirea informaţiei care:

 lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională;

 este răspîndită (nu se cere în mod obligatoriu să se cunoască autorul răspîndirii);
 nu corespunde realităţii.

Conform dispoziţiilor pct.2 din hotărîrea menţionată a Plenului Curţii Supreme de Justiţie, prin
informaţie se înţelege orice relatare scrisă, auditivă sau vizuală despre un fapt, o opinie sau o idee.

În această hotărîre se menţionează că persoana fizică sau juridică este în drept să ceară dezminţirea
informaţiilor răspîndite în privinţa sa numai în cazul în care ele lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia
profesională şi nu corespund realităţii.

Despre informaţia care corespunde realităţii şi care este răspîndită nu se poate spune că lezează
onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională, situaţie prevăzută în articolul 16 alin. (2) din Codul civil.

La fel nu se poate cere dezminţirea informaţiilor care nu corespund realităţii, dar care nu lezează
onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională, condiţie stipulată în art. 16 alin. (2) din Codul civil, care
admite apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale doar în cazurile cînd informaţia răspîndită
lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională.
Trebuie calificate drept răspîndire de afirmaţii ce lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională
şi datele care se conţin în cereri şi scrisori anonime. Faptul acesta reiese din art. 16 alin.(9) din Codul
civil, care prevede: „Dacă identificarea persoanei care a difuzat informaţia ce lezează onoarea,
demnitatea şi reputaţia profesională a unei alte persoane este imposibilă, aceasta din urmă este în
drept să adreseze în instanţa de judecată o cerere în vederea declarării informaţiei răspîndite ca fiind
neveridică”.

Reclamanţi în cauzele de apărare a onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale:

Dreptul de a înainta cerere privind apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale o au

persoanele despre care au fost răspîndite informaţii ce lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia
profesională. Instanţa de judecată poate fi sesizată, pentru apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei
profesionale, de către persoane fizice cu capacitate de exerciţiu deplină şi de către persoane juridice.

Interesele minorilor şi ale persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, care au nevoie de apărarea
onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale, sunt apărate de reprezentanţii lor legali (părinţi, tutori) ori
de curator.

Dacă afirmaţiile care lezează onoarea şi demnitatea se referă la o persoană decedată (fie la o persoană
juridică ce a încetat activitatea), dreptul de a sesiza instanţa de judecată pentru a-i apăra onoarea,
demnitatea şi reputaţia profesională îl au moştenitorii acesteia (succesorii în drepturi).

Reclamaţii în cauzele de apărare a onoarei şi demnităţii:

În litigiile de apărare a onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale reclamaţi pot fi atît persoane fizice,
cît şi persoane juridice.

3. Mijloacele de apărare pe cale civilă a onoarei şi demnităţii

De cele mai dese ori reclamaţi ca persoane juridice sunt organele de informare în masă. Particularităţile
atragerii în calitate de reclamat a mijlocului de informare în masă (redacţie, editură, agenţie etc.) şi a
autorului de articol, de ciclu de emisiuni etc. sunt redate în Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie
nr. 11 din 27 martie 1997 la p. 7-13.

În cazul răspîndirii prin mijloacele de informare în masă a unor afirmaţii ce nu corespund realităţii,
persoana denigrată este în drept să adreseze o cerere de dezminţire fie acestui organ, fie instanţei de
judecată.

Dacă mijlocul de informare în masă acceptă cererea şi publică o dezminţire, nu se mai poate cere
apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale pe cale judiciară. Nu este însă obligatorie
adresarea prealabilă către organul de informare în masă a cererii de publicare a dezminţirii. Persoana
denigrată este în drept să adreseze direct instanţei judecătoreşti o cerere de apărare a onoarei,
demnităţii şi reputaţiei sale profesionale.

În cazul în care afirmaţiile ce lezează onoarea şi demnitatea persoanei se conţin într-o referinţă, va fi
reclamată persoana fizică semnată a referinţei şi persoana juridică emitentă a acesteia.

Mijloacele de restabilire a onoarei şi demnităţii:

În funcţie de faptul dacă este sau nu dovedit în cadrul dezbaterilor judiciare obiectul acţiunii, instanţa de
judecată emite o hotărîre privind satisfacerea ori respingerea acţiunii. Dacă judecata constată că
afirmaţiile răspîndite corespund realităţii, nu va satisface acţiunea.

Dacă instanţa satisface acţiunea, va indica în hotărîre modalitatea de dezminţire a afirmaţiilor ce nu

corespund realităţii. Dacă acestea au fost răspîndite de către un organ de informare în masă, instanţa
judecătorească îl va obliga să publice, în cel mult 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărîrii
judecătoreşti, o dezminţire la aceeaşi rubrică, pe aceeaşi pagină, în acelaşi program sau ciclu de emisiuni
ori în alt mod adecvat (Codul civil, art. 16 alin.(4)).

Modul de dezminţire a afirmaţiilor contestate prin alte mijloace decît cele de informare în masă se
stabileşte de către instanţa judecătorească (Codul civil, art. 16 alin. (6)).Referinţele şi alte documente
eliberate reclamantului care conţin afirmaţii ce lezează onoarea şi demnitatea persoanei vor fi înlocuite
cu alte documente (Codul civil, art.16 alin. (5)).

Reclamantul poate pune în faţa judecăţii problema reparării prejudiciului cauzat. El poate cere repararea
atît a prejudiciului material, cît şi a celui moral. Codul civil prevede la art. 16 alin.(8) că orice persoană în
a cărei privinţă a fost răspîndită o informaţie ce îi lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională
este în drept, pe lîngă dezminţire, să ceară repararea prejudiciului material şi moral cauzat astfel.

Întinderea prejudiciului material se constată în funcţie de circumstanţele reale, reclamantul fiind obligat
să dovedească această întindere. În schimb, Codul civil nu conţine prevederi care ar stabili mărimea
compensaţiei morale. După cum s-a afirmat mai sus, mărimea compensaţiei morale o stabileşte în
fiecare caz concret instanţa judecătorească, în conformitate cu art. 1422 şi 1423 din Codul civil.

Scopul apărării juridico-civile a drepturilor personale nepatrimoniale este de a acorda persoanei fizice
mijloace eficiente care ar asigura viaţa ei privată, în acest context, este necesară descrierea unor
drepturi personale nepatrimoniale ale persoanei fizice consacrate în Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din 4 noiembrie 1950 (în continuare – Convenţie), în
Constituţia Republici Moldova, reglementate în art. 16 alin. (8) din Legea nr. 473 din 25 iunie 1999
privind transplantul de organe şi ţe¬suturi umane şi în Legea nr. 982-XIV din 11 mai 2000 privind accesul
la informaţie.

Dreptul la viaţă, sănătate şi integritate:

Aceste drepturi fundamentale ale persoanei sunt consfinţite în art. 2 din Convenţie şi în art. 24 din
Constituţia Republicii Moldova. Dreptul la viaţă, sănătate şi integritate este garantat prin declararea
inviolabilităţii corpului uman, prin interzicerea eutanasiei, prin restricţii privind intervenţiile medicale,
prin declararea dreptului la viaţă al copilului conceput, prin stabilirea unor reguli speciale referitoare la
operaţii asupra minorilor şi a operaţiilor de investigaţie, prin asigurarea dreptului la informaţie despre
starea sănătăţii, prin reglementări exprese referitoare la prelevarea de organe.

Dreptul la viaţa familială şi la viaţa privată:

Acest drept constă în faptul că nimeni nu este în drept să se amestece în viaţa de familie şi în viaţa
privată, să folosească domiciliul şi corespondenţa fără consimţămîntul persoanei şi să răspîndească date
despre viaţa ei intimă şi de familie. Aceste interdicţii se referă inclusiv la persoanele care au cunoscut
aceste date în exerciţiul funcţiunii. Ocrotirea acestor drepturi este garantată şi de art. 28 din Constituţie,
care dispune că „statul respectă şi ocroteşte viaţa intimă, familială şi privată”.

Pot fi considerate atingeri aduse vieţii private următoarele acţiuni:

 interceptarea sau utilizarea intenţionată a unei convorbiri private;

 captarea sau utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane dacă aceasta nu se află într-un loc
public;
 ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de
lege;
 utilizarea numelui, imaginii, vocii sau asemănării în alt scop decît informarea legitimă a
publicului;
 utilizarea corespondenţei, manuscriselor sau a altor documente personale.
Dreptul la viaţă privată include şi stabilirea unor restricţii privind întocmirea dosarelor private. Dosarele
private trebuie întocmite doar în cazurile prevăzute de lege. Persoana care întocmeşte sau deţine un
dosar ce conţine date despre o altă persoană trebuie să justifice un interes serios şi legitim. Datele din
aceste dosare nu pot fi date publicităţii, adică nu pot fi comunicate persoanelor terţe. Informaţiile din
aceste dosare ar trebui să fie utilizate doar în scopurile pentru care s-au constituit dosarele. O condiţie
deosebit de importantă este faptul că persoana trebuie să aibă posibilitatea de a lua cunoştinţă de
cuprinsul dosarelor private, cu excepţia cazurilor cînd informaţiile din dosar sunt de natură să cauzeze
prejudicii terţilor.

Se pune problema dacă se poate cere reparaţia prejudiciului moral cauzat prin răspîndirea unei
informaţii, fără acordul persoanei, despre viaţa ei intimă, familială şi privată care corespunde realităţii.
Art. 7/1 din Codul civil din 1964 prevedea expres posibilitatea de a se cere repararea prejudiciului moral
cauzat astfel. Se poate afirma că această posibilitate există şi astăzi, fiindcă art. 28 din Constituţie
prevede că statul respectă şi ocroteşte viaţa intimă, familială şi privată (acestea fiind indiscutabil
drepturi personale nepatrimoniale), iar art. 1422 din Codul civil dispune că prejudiciul moral se repară în
cazul încălcării drepturilor personale nepatrimoniale.