Dante Alighieri este unul dintre cei mai mari autori care s-au născut vreodată.

Poemul său
tripartit Divina Comedie (Infernul, Purgatoriul, Paradisul) cuprinzând 100 de cânturi, 33
pentru fiecare parte, a fost, este și va rămâne o capodoperă care, la vremea ei, a zguduit lumea
din temelii.

Însă singularitatea sa o situează fără drept de apel, chiar și după atâta amar de vreme, printre
scriiturile cele mai puternice, vii și vibrante cu care a luat avânt literatura italiană.

Divina Comedie nu este o creație tipic medievală ce respectă cuminte și neabătut preceptele
moralizatoare, cu puternice valențe religioase, ci probează, să spun așa, și destulă disidență
față de ceea ce se scria la vremea respectivă, prin concretețea imediată a dramatismului
realității poemului. Alighieri și-a numit opera simplu, Comedia, până când umanistul și poetul
Giovanni Boccaccio îi adaugă atributul de „divină” în semn laudativ față de măreția celor
scrise.

Mai jos, am rezumat Infernul dantesc, în care scriitorul este însoțit de poetul Virgil în această
pogorâre pe tărâmul celor fără tihnă. Infernul apare în imaginarul lui Alighieri drept o pâlnie a
căror cercuri concentrice și descendente duc treptat către inima Iadului și în proximitatea lui
Lucifer. O să vedeți cu câtă luciditate reușește Dante să ierarhizeze tarele și slăbiciunile
omenești, iar pentru fiecare lipsă a virtuții, răsplata în viața de apoi este echivalentă și cinstită
în ferocitatea ei.

Primul cerc
Limbul
Înainte de primul cerc, sau anticamera infernului, avem hoarda lașilor. Aceștia se zbat goi,
mâncați de viermi și de muște. Apoi, înaintând, descoperim primul cerc este cel al oamenilor
virtuoși, dar care nu au apucat să fie botezați, fiind astfel considerați păgâni. Pedeapsa lor e că
sunt situați într-o formă inferioara Paradisului și locuiesc într-un castel cu șapte porți,
reprezentative pentru cele șapte virtuți: castitatea (curățenia), cumpătarea (temperanța),
caritatea (milostenia), hărnicia, răbdarea, bunătatea și modestia (smerenia), opuse celor șapte
păcate capitale. Aici îi întâlnim pe Aristotel, Socrate, Iulius Cezar etc.

Al doilea cerc
Desfrânații
Următorul cerc descendent le este rezervat desfrânaților și păcătoșilor din dragoste. Aici,
sufletele celor ce au comis păcatele acestea sunt condamnați să fie spulberați de un vânt
violent, ce-i împiedică să-și găsească liniștea, simbol al chinurilor prin care au trecut din
cauza dorințelor carnale cât erau în viață. Dante și Virgil îi întâlnesc aici pe Cleopatra, Elena
din Troia, Paris, Ahile sau Tristan.
 Al treilea cerc
Mâncăii
Când ajung în cel de-al treilea cerc, Dante și Virgil dau peste un monstru înfiorător, Cerberul,
care stă de pază și îi veghează pe cei ce nu au cunoscut cumpătarea în desfătările trupești.
Păcătoșii se zvârcolesc întru eternitate într-o mocirlă întreținută perpetuu de o grindină. Starea
în care se află sufletele e rezultatul unei vieți fără limite, în care doar plăcerile egoiste au
primat. În acest cerc, cei doi întâlnesc oameni obișnuiți.

Al patrulea cerc
Zgârciții și risipitorii
Guvernați de zeul grec al lumii subterane, Pluton, nenorociții din cercul al patrulea îndură o
pedeapsă sisifică, fiind forțați să împingă cu pieptul roci enorme, simbol al ambițiilor și
lăcomiei după bani. Ei sunt împărțiți în două părți: cei care acumulau posesii și cei care le-au
risipit. Păcătoșii aceștia se canonesc atât de tare și se concentrează la munca lor atât de intens,
că Dante și Virgil nu apucă să le adreseze vreun cuvânt. Printre aceste suflete, întrezărim
oameni ai bisericii și chiar și papi.

Al cincilea cerc
Furioșii
Este locul în care cei mânioși și cei ursuzi din pricina mâniei sunt pedepsiți, fiind nevoiți să se
zvârcolească în noroi, pe deasupra râului Styx, luptându-se cu pumnii, se mușcă, se sfâșâie
între ei. Pentru păcatul de a nu avea răbdare, de a sări să judece și să spurce, aceștia sunt astfel
forțați să-și ducă povara păcatului lor fără tihnă. Tot aici, Dante și Virgil sunt întâmpinați de
furiosul reprezentativ, și anume politicianul Filippo Argenti, un om de vază florentin.

Al șaselea cerc
Ereticii
Cu cât coborâm mai adânc în măruntaiele iadului, cu atât densitatea și intensitatea trăirilor se
amplifică. Astfel, în această regiune au fost adăpostiți ereticii și blasfemiatorii, scepticii care
au fost blestemați să se perpelească în morminte de foc, simbolul patimilor și urilor ce i-au
mistuit cât erau în viață. Aici, Dante li se adresează câtorva figuri impunătoare în istorie, cum
ar fi filosoful Epicur sau Frederic al II-lea al Sfântului Imperiu Roman.

Al șaptelea cerc
Violenții, sinucigașii, cămătarii
Cercul următor este împărțit în trei brâuri. Avem astfel, în primul brâu, pe cei care, în viața
lor, s-au arătat violenți cu aproapele lor. Păcatele de care se fac vinovați i-au azvârlit într-un
mâl de sânge clocotitor, până la gât, în care se frământă. Sunt guvernați de Minotaur, iar
dintre figurile importante peste care Dante va da se numără Alexandru cel Mare sau Dionis.

Al doilea brâu al cercului este și mai sinistru, dacă suportă un nivel de comparație. Aici se află
sinucigașii, transformați într-un desiș de crengi noduroase, pline de țepi și otrăvitori, sfâşiate
de Harpii, torţionari antici. Dante rupe o creangă care apoi sângerează. Figura reprezentativă
pentru acest loc este juristul Pier delle Vigne. Tot în acest loc se află cei care și-au bătut joc
de bunurile personale, păguboșii sau pustiitorii, vânați de câini fioroși și înfometați, și care
sfârșeau prin a fi hăcuiți de aceștia.

În cel de-al treilea și ultimul brâu al cercului șapte, Dante dă peste o întindere pustie și
stearpă, unde sufletele sunt goale, hăituite de o ploaie de foc eternă, pârjolite și urlând a
disperare. Locul le este rezervat cămătarilor, sodomiților.

Al optulea cerc
Proxeneții, lingușitorii, simoniacii, ghicitorii
Un cerc imens, alcătuit din mai multe bolgii, terifiant și sinistru, alocat unora dintre cei mai
mari nevrednici. Avem așadar, prima bolgie, pentru proxeneți și seducători, care ni se
înfățișează goi, biciuți de diavoli. A doua bolgie le e rezervată lingușitorilor, care sunt obligați
să stea într-o mare de scârnă. Bolgia a treia este destinată simoniacilor, preoților ce eliberau
indulgențe și celor cărora nu te puteai spovedi fără să plătești. Acești atârnau cu capul în jos în
gropi minuscule, iar tălpile le erau arse de flăcări.

Dante trece podul către bolgia 4, unde întâlnim ghicitorii. Păcătoșii aceștia au capul întors în
spate și plâng în continuu. Bolgia 5 este locul politicianilor corupți, delapidatorilor, care sunt
aruncați în smoală și sunt împinși cu sulițele înapoi când încearcă să iasă. Bolgia 6, ipocriții,
care pășesc sub povara unei mantii de plumb. Aici îl întâlnim pe unul dintre cei mai mari
ipocriți, preotul Caiafa, care a îngăduit răstignirea lui Iisus în ciuda faptului că știa că era
nevinovat. Damnații din această bolgie îl calcă în picioare în defilarea lor veșnică sub
greutatea capei de plumb.

Bolgia a 7-a ni-i înfățișează pe hoți, fugăriți de șerpi care îi mușcă, a 8-a bolgie le este
rezervată sfătuitorilor de rău, care se bălăcesc pe fundul bolgiei, învăluiți de limbi de foc, în
bolgia a 9-a sunt semănătorii de vrajbă, care bântuie eviscerați, cu organele la vedere, alții cu
căpățânile în mâini. În ultima bolgie, îi găsim pe falsificatori, alchimiști și cei care au comis
sperjur. Falsificatorii zac grămadă unii peste ceilalți, smulgându-și pielea, pe când alchimiștii
au trupurile putride, umflate de apă.

Al nouălea cerc
Trădătorii
Aici suntem cel mai aproape de Lucifer, de capătul lumii htoniene. Aici bolesc și rabdă o
neclinteală veșnică cei mai mari păcătoși de pe pământ, în viziunea lui Dante, și anume
trădătorii. Toți sunt scufundați și claustrați pe vecie într-un lac de gheață. Și acest cerc este
alcătuit din mai multe brâuri, și anume patru. În funcție de severitatea păcatului, sufletele sunt
fie mai aproape de suprafață, fie mai adânc înfipte în lacul de gheață. Cei mai mari trădători
dintre trădători sunt cei ce i-au vândut pe făcătorii de bine (îl găsim aici pe Iuda, evident).
Aceștia stau paralizați în imensitatea de gheață și își ronțăi țestele unii altora pe vecie.

Autorii din această listă împărtășesc niște morți bizare. Însă știm cu toții că artiștii sunt cel
puțin diferiți de noi, restul, și iată că unii au avut parte până și de o moarte ieșită din
normalitate. Nu sunt incluși cei care s-au sinucis, ci doar hazardul ciudat care i-a întâmpinat
pe scriitori la sfârșit.

Daniel Defoe
(1660 – 1731)

Celebru mai ales pentru romanul său Robinson Crusoe, scriitorul și jurnalistul englez a murit
în timp ce fugea de cămătari. Biografii și istoricii au căzut de acord că Defoe era înglodat în
datorii până în gât și obișnuia să fugă de acești oameni cărora le datora bani. Într-o scrisoare
adresată fiului său, acesta se plânge că nu-l poate vedea pentru că se ascunde de niște ”oameni
vrednici de dispreț”.
Mark Twain
(1835 – 1910)

Ceea ce e ciudat la moartea lui Mark Twain e faptul că scriitorul a prezis-o. Pentru că s-a
născut în 1835, anul în care și-a făcut apariția cometa Halley, autorul a simțit că ar fi o
legătură între el și acest corp ceresc, și și-a dorit ca și moartea sa să poată coincide cu prezența
acestei comete pe cer.

„M-am născut odată cu cometa Halley în 1835. Vine și anul viitor și sper ca și eu să mă sting
cu ea. Îmi voi fi cea mai grea dezamăgire dacă nu se va întâmpla așa. Cred că Atotputernicul
și-a spus ”ia uite-i pe ăștia doi bezmetici, trebuie să se întâlnească.”

Și iată cum, profetul din Twain a avut dreptate, fără a fi vorba de vreo sinucidere. Căci
scriitorul a suferit de un atac de cord pe 21 aprilie 1910, la o zi după ce cometa se afla la cea
mai apropiată distanță față de Pământ.
Edgar Allan Poe
(1809 – 1849)

Nimeni nu știe ce i s-a întâmplat exact lui Poe. Pe 3 octombrie 1849, Poe a fost găsit semi-
conștient pe Baltimore Street, îmbrăcat în niște haine care nu-i aparțineau. A fost dus la spital,
unde și-a petrecut ultimele zile într-un delir și a murit pe 7 octombrie 1849 la vârsta de 40 de
ani.

La un secol și jumătate după moartea sa, au apărut diverse teorii, unele mai conspirative decât
altele, care încercau să explice moartea ciudată a poetului. Unii biografi sunt de părere că Poe
era un caz grav de alcoolism și poate că a băut până n-a mai știut de el. O altă teorie dubioasă
ar fi că Poe, din cauză că purta alte haine, ar fi fost victima unei răpiri a unor candidați la
alegeri care obișnuiau uneori să mai drogheze oameni, apoi îi răpeau și îmbrăcau cu haine
diferite, obligându-i să-i voteze.

Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu adevărat, nu există niciun certificat medical, presupunându-
se că o congestie cerebrală i-ar fi pus capăt zilelor.
Tennessee Williams
(1911 – 1983)

Cunoscutul autor al Tramvaiului numit dorință și câștigător al premiului Pullitzer a fost și un

consumator înrăit de substanțe. Prin anii 60, a ajuns la performanța de a fuma două pachete pe
zi, de a bea o sticla de lichior și de a da pe gât un pumn de pilule. Și totuși a reușit să ”evite”
moartea până la venerabila vârstă de 71 de ani, când, încercând să-și ia somniferele, a înghițit
din greșeală capacul și s-a înecat.
Albert Camus
(1913 – 1960)

Mulți oameni de litere știu despre Camus că a murit într-un accident rutier la vârsta de 46 de
ani. Dar puțini știu că accidentul a fost provocat de …KGB. Așa se zvonește prin târg.

Camus trebuia să ajungă împreună cu familia la Paris și a luat bilete de tren. Însă editorul și
prietenul său, Michel Gallimard, l-a convins să-l ducă el cu mașina. La un moment dat,
Gallimard a pierdut controlul mașinii pe gheața de pe șosea și a intrat în primul copac. Camus
a murit pe loc, cu biletul de tren nefolosit în buzunar.

Timp de 51 de ani, scriitorul s-a odihnit în pace, până când un ziar milanez a ieșit la lumină cu
o bombă, cum că KGB-ul și-ar fi băgat nasul în toată întâmplarea. Se zvonea că KGB-ului,
sensibil din fire, nu i-a căzut deloc bine la stomac flecăreala anticomunistă a lui Camus și…ar
fi acționat. Momentan, e doar o teorie destul de puțin plauzibilă.

Francis Bacon
(1561 – 1626)

Coincidența face ca filosoful și scriitorul Francis Bacon, al cărui nume înseamnă ”șuncă” sau
”slănină”, să fie și un gurmand. Iar poate cumva firesc, moartea sa avea să aibă legătură și ea
cu mâncarea.

Practic, el a murit de pneumonie, însă cum a luat boala aceasta e cu totul altă problemă. Fiind
om de știință, filosof, scriitor și gurmand, a îmbinat toate aceste pasiuni.
Astfel, îi intrase în cap că dacă umpli un fazan cu zăpadă, ai putea să păstrezi carnea proaspătă
mai mult timp. A pus mâna pe un fazan, l-a curătat și s-a apucat să umble brambura prin
zăpadă ca s-o adune. Câteva zile mai târziu, a murit. Nu a apucat să deguste mâncarea
pregătită de el cu …prețul vieții.
Percy Bysshe Shelley
(1792 -1822)

Pe data de 8 iulie, 1822, cu o lună înainte să împlinească 30 de ani, goeleta în care se afla
poetul a fost prinsă într-o furtună în Golful Spezia, Italia. Shelley, împreună cu un prieten și
un băiat de 18 ani au murit înecați.

Trupul lui Shelley a fost adus de ape câteva săptămâni mai târziu. A fost incinerat pe mal,
înconjurat doar de o mână de prieteni, printre care și poetul Lord Byron.

Se pare că, într-o coincidență demnă de poemele sale, inima lui Shelley a refuzat să ardă.
Posibil să fi suferit de o boală ce a cauzat calcifierea mușchiului inimii.
chris
Unul dintre prietenii prezenți la incinerare, văzând că organul nu vrea să ia foc, și-a vârât
mâna în flăcări și i l-a înmânat soției lui Shelley, Mary Shelley. Legenda spune că ar fi păstrat
rămășițele în biroul său.
Christopher Marlowe
(1564 – 1593)

Marlowe putea fi considerat, în materia de veștminte, un fel de Shakespeare mai filfizon și

ceea ce s-ar numi în termeni colocviali astăzi, un șmecheraș.

După o ședere prelungită la o tavernă, ședere garnisită cu licori cu un grad înalt de alcool,
Marlowe se luase la harță cu un amic și au început să-și strige diferite apelative care mai de
care mai măgulitoare. Și pentru că vorbăria goală e sărăcia omului, au trecut la fapte și s-au
pus pe bătaie. Numai că încăierarea s-a sfârșit urât pentru Marlowe – prietenul său i-a înfipt
cuțitul în față.
Eschil
(525/524 – 456/455 îHr)

Părintele tragediei clasice pare să fi avut o moarte demnă de basme. Adică, din apocrife
străvechi, ni se spune că incidentul morții sale i-a avut ca protagoniști pe…o broască țestoasă,
un vultur și capul gol al lui Eschil.
Se spune că Eschil se preumbla liniștit prin Sicilia, când un vultur flămând i-a aruncat direct
în moalele capului o broască țestoasă care l-a omorât pe bătrânul dramaturg. Conspirațiile
spun că ar fi fost mâna gelosului Sofocle, însă posibilitatea ca Eschil să fi murit astfel e de
departe hilară.
Dante Alighieri
(1265 – 1321)

Moartea lui Dante s-a petrecut din ceea ce se credea în 1321 că ar fi cauze naturale – malaria.
Până aici nimic ieșit din comun. Numai că abia postum a început nebunia.

Trupul i-a fost înmormântat în Ravena, deși locul său de baștină era Florența care l-a
excomunicat și l-a alungat cât era în viață. Acum însă Florența s-a răzgândit, declarând că acel
trup neînsuflețit îi aparține. Astfel, pentru a preveni ca florentinii să se furișeze și să fure
corpul, oficialii bisericii …au ascuns corpul între niște ziduri.

Locul unde fusese ascuns Dante a fost uitat timp de 500 de ani, până în 1865, când biserica a
decis că era momentul să facă niște renovări și a dat peste rămășițele pământești ale poetului.
Și, culmea, de data aceasta osemintele sale chiar au fost furate, din moment ce era o
personalitate atât de cunoscută și fiecare dorea să pună mâna pe dânsul. În 1878, secretarul
primăriei a returnat cu sfială o cutie cu oasele poetului pe care le-a furat.
Unii dintre hoți au returnat și ei părți din oseminte, dar alții nu.