- Alexandru cel Bun

Domn in aprilie 1400, Alexandru (supranumit cel Bun) ii va ingadui lui Mircea sa
exercite, mai multa vreme, influenta sa asupra celorlalte domnii romanesti, din Moldova.
Interventia sa pe langa Patriarhia din Constantinopol va fi hotaratoare pentru
recunoasterea Mitropolitului Moldovei si asezarea acestuia la Suceava (26 iulie 1401) –
expresie atat a independentei politice a romanilorde la rasarit de Carpati, cat si a
colaborarii stranse dintre cei doi domni.

Dupa model muntean, Alexandru va organiza structura administrativa a tarii, traditia

atribuindu-i intemeierea dregatoriilor. In acest context a fost fixat si hotarul dintre
Moldova si Tara Romaneasca in zona Dunarii de Jos, unde se interfera autoritate
conducatorilor politici de la Suceava si Targoviste. Cu acelasi prilej Mircea ar fi putut
lasa acest teritoriu lui Alexandru, spre a-l cointeresa in apararea gurilor Dunarii, in
stapanirea carora erau vital interesate ambele tari romane. Evenimentele ulterioare vor
confirma previziunile lui Mircea.
Alexandru cel Bun, credincios al aliantei polone, a trimis trupe in sprijinul regelui
Iagello pentru marea confruntare cu ordinul teutonic, care desfasura actiuni agresive si
de expansiune in zona Marii Baltice. In 1410, la Grunwald, acestia din urma sprijiniti de
regele maghiar Sigismund, sufereau o grea infrangere.
Evoluţia economiei Basarabiei după 1812
În 1812 Basarabia a fost ocupată de Rusia ţaristă. Starea economică a regiunii dintre
Prut şi Nistru era jalnică. Timp de şase ani de război armata rusă a jefuit populaţia
băştinaşă. Administraţia ţaristă, coloniştii, toţi veneticii, după cum scrie Ion Costin, „s-
au aruncat cu o lăcomie furioasă asupra acestui pământ, l-au secătuit, umplându-şi
pungile şi sărăcind populaţia” (Ion Costin. Sub jug străin, Chişinău, 2011, p. 53).

Spre deosebire de economia României, aici, în Basarabia, s-au păstrat condiţiile de

dezvoltare ale realităţilor feudale. Sistemul de şerbie s-a păstrat până în 1861,
influenţând negativ dezvoltarea economică a Basarabiei, s-au păstrat şi unele îndatoriri
ale ţăranilor faţă de nobilime. „Acolo unde exista claca, scria K.Marx, – ea (claca
aceasta) rar lua fiinţă din starea şerbiei, dar, dimpotrivă, starea de şerbie obişnuită se
năştea din clacă”. (K.Marx, F.Engels, Socinenie, t. XVII, p. 200).

La 29 iulie 1815, Consiliul de Miniştri al Rusiei a adoptat o decizie prin care toţi
locuitorii Basarabiei au fost impuşi să plătească impozite, exact în acelaşi temei şi în
aceleaşi termene ca pe timpul dominaţiei turceşti (Dinu Poştarenco, O istorie a
Basarabiei, p. 90). Aceste impozite erau destul de mari. În ţinutul Orhei, de exemplu, în
1808 locuiau 14.157 de oameni, care erau obligaţi să plătească câte 18 lei 68 de aspri
anual, sau peste 264.452 lei (ANRM, f.1. inv. 1, d. 3639, p.5-59). Cel mai greu era să
plătească pentru ţăranii basarabeni, casele cărora erau distruse. Tot acei care doreau să
vadă cum trăiesc ţăranii se duceau în satele basarabene. Ei vedeau numai nişte bordeie
distruse, fără biserică, fără case, fără căruţă, fără boi, cai, oi, animale. În aceste condiţii
Alexandru I dorea să mai colecteze impozitele impuse într-un mod dictatorial.

Ramura principală a economiei Basarabiei era agricultura. Suprafaţa semănăturilor cu

cereale s-a majorat de la 97,2 mii desetine în 1814 până la 516,8 mii în 1861, iar către
începutul secolului al XX-lea suprafeţele de cereale s-au majorat până la 1600 mii
desetine sau de 16 ori. (Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri până în
zilele noastre, Chişinău, 1997, p. 104, 118-119). Recolta globală de cereale s-a majorat
de la 682,0 mln puduri în 1814 până la 2038,9 mln puduri în 1861, iar către sfârşitul
secolului al XIX-lea s-au recoltat peste 150 mln puduri de cereale (Ibiden, p. 119).

Însă aceste succese nu depindeau de guvernarea ţaristă, dar de munca ţăranilor,

muncitorilor agricoli. Masa covârşitoare o alcătuiau ţăranii moldoveni, iar boierii erau
din rândul colonizatorilor. Din această cauză, după 1812, în Basarabia s-a păstrat cultura
tradiţională – cultivarea porumbului. În judeţele Bălţi, Soroca, Orhei, Chişinău,Tighina,
Cahul se cultiva mai mult porumbul, iar grâul – în judeţele Cetatea Albă şi Izmail. Peste
75% din toată roada de porumb se exporta în Anglia, Franţa, Italia, Germania şi alte ţări
europene. Însă cel mai mult exportau nu ţăranii moldoveni, dar comercianţii ruşi. Dacă
din Basarabia porumbul era procurat cu 20 de copeici pudul, apoi din Odesa, acelaş pud
se vindea în Anglia la un preţ de 6 ori mai mare. Venitul ajungea în băncile comerciale
din Odesa, Kiev, Moscova sau Petersburg.

În Basarabia de asemenea s-a extins cultura tutunului. Dacă în 1850 tutunul se cultiva pe
o suprafaţă de 534 de desetine, apoi în 1861 acesta ocupa peste 615 desetine, iar recolta
s-a majorat de la 22,4 mii până la 40,4 mii de puduri (p.195). Tutunul crescut de ţăranii
basarabeni se exporta la fabricile din Petersburg şi Moscova, iar venitul era valorificat în
sume mari de producătorii de ţigarete.

Vităritul era una din ramurile principale din Basarabia. Numărul total al vitelor s-a
majorat către 1900 până la 3 mln de capete. Dacă agricultura aducea la începutul
secolului XX un venit de 40 mln de ruble, apoi vităritul – numai 7,5 mln de ruble (p.
120).
Capitalul rusesc exploata foarte crunt şi viticultura. Basarabia ocupa locul întâi între
regiunile viticole din Rusia şi asigura 50% din producţia de vin din Imperiul Rus. Dacă
în 1819 viţa de vie se cultiva în Basarabia pe 10,5 mii desetine, apoi în 1859 – pe 24,8
mii, iar în 1900 – pe mai mult de 80 de mii de desetine. În 1900 Basarabia producea 14,7
mln vedre de vin sau 50% din tot vinul care se producea în Imperiul Rus, dintre care 10
mln de vedre de vin se exportau în centrele industriale ale Rusiei ţariste (p. 119).
Comercializarea vinului în Rusia aducea un mare profit comercianţilor şi exportatorilor
de vin din Basarabia.

După 1812 industria Basarabiei s-a dezvoltat foarte slab. Când spunem „industrie”, noi
subînţelegem meşteşugăritul şi manufacturile care se aflau într-o stare de stagnare.
Capitalul rusesc nu construia în Basarabia uzine şi fabrici. Burghezia rusă prelucra
materia primă din Basarabia la fabricile şi uzinele din centrele industriale ale Rusiei
ţariste. În Basarabia nu exista un sistem financiar de creditare, lipseau izvoarele
energetice (combustibilul), materia primă, minerale de fier etc. Numai în anii 1889-1895
s-a început aşa-numitul „avânt” industrial şi în Basarabia. Numărul manufacturilor s-a
majorat de la 100 în 1861 până la 1250 în anul 1900. În 1889 activau 400 de mori cu
aburi, dar numai 149 erau considerate ca fiind întreprinderi industriale. La
întreprinderile industriale de prelucrare a metalelor, a lemnului, pietrei, extragerea sării,
arderea varului, măcinatul cerealelor erau angajaţi muncitorii veniţi din alte regiuni ale
Rusiei. Ei alcătuiau 56,5% din toţi muncitorii care activau în Basarabia. Aducând
muncitori din alte regiuni, burghezia colonială se ocupa cu politica de rusificare şi
deznaţionalizare a Basarabiei. Toată economia Basarabiei se afla în mâinile ruşilor,
evreilor, nemţilor şi altor etnii. În 1897, în administraţia Basarabiei românii basarabeni
ocupau nu mai 11,2%, pe când ruşii – 64,2%. În Ministerul de Finanţe lucrau numai
11,8% de moldoveni şi 88,2% de ruşi; în Ministerul Comerţului şi Industriei 84,5% le
constituiau angajaţii ruşi şi numai 15,5% reveneau moldovenilor. În Direcţiile
Financiară şi Agricolă erau angajaţi 84,5% de ruşi şi numai 15,5% de români moldoveni.
În componenţa Direcţiei Căilor Ferate nu activa nici un moldovean. „Basarabia, după
cum scria în 1824 generalul rus Longhinov, a fost o provincie nenorocită, lăsată pradă
jafului întregii bande oribile aduse de Bahmetiev, general-guvernator din Kameniţa”
(„Basarabia şi basarabenii, p. 160). În cele mai multe cazuri românii moldoveni erau
folosiţi numai ca braţe de muncă în folosul burgheziei ruseşti.

Meşteşugăritul, manufactura sătească produceau haine, încălţăminte, covoare, obiecte de

lut şi de lemn, prelucrau piele, obiecte casnice. Către sfârşitul secolului XIX activau
numai 55 de mii de meşteşugari şi 11 mii de muncitori, dar şi aceştia erau venetici.
Basarabia a rămas cu 20-30 de ani în urmă faţă de dezvoltarea industriei în alte gubernii
ale Rusiei, sau cu 40-50 de ani faţă de dezvoltarea industriei din România, Serbia,
Austria, Cehia, Germania, Polonia sau Italia.

Transportul Basarabiei, inclusiv cel feroviar (funcţionau 801 verste) şi cel fluvial (900
de verste) era în întregime sub controlul burgheziei ruseşti. Căile ferate au fost construite
pentru a importa din Basarabia produsele ieftine ale agriculturii şi de a înainta spre
centrele militar-strategice ale Balcanilor. În 1901 au fost exportate din Basarabia peste
89 mln puduri de cereale, dar se importa foarte puţin, sau a cincea parte din exportul
total. În acelaşi timp economia acestei provincii avea nevoie de maşini agricole, tehnică,
produse chimice, maşini cu aburi, batoze, maşini de treierat, unelte agricole etc. Încă în
1915 cunoscutul luptător pentru Unirea Basarabiei cu România, Ion Costin, scria că
regimul rusesc era lipsit de tragere de inimă, de spirit de gospodărie, a făcut ca pământul
odinioară atât de roditor să devină an de an tot mai secătuit. „Pământul a fost secătuit de
vlagă printr-o exploatare nesăbuită şi lacomă” (Ion Costin, Sub jug străin, Chişinău,
2011, p. 52).

Fără cruţare au fost distruse peste 70% din pădurile Basarabiei. În 1812-1870 Odesa s-a
încălzit, a făcut foc cu lemne din pădurile Basarabiei. Distrugerea acestor mari bogăţii
naturale se resimte şi în zilele noastre.
În concluzie vom menţiona că Basarabia a fost subjugată fără consimţământul tuturor
românilor moldoveni. Basarabia a fost sărăcită şi exploatată într-un mod antiuman,
sângeros şi necruţător. Din bogăţiile ei s-au hrănit din belşug miile de cinovnici, care au
tăbărât ca lăcustele asupra acestui pământ românesc. Mii de lifte străine au exploatat
Basarabia, s-au îmbogăţit şi au trăit peste 106 ani în lux şi orgiile din saloanele şi
tavernele din Moscova, Petersburg, Kiev, Odesa şi alte oraşe ale Rusiei. Economia
Basarabiei s-a aflat peste o sută de ani sub jugul şi controlul Rusiei ţariste. Cine trebuie
să răspundă pentru această crimă antiumană, antinaţională şi antiromânească? Răspunsul
trebuie să fie dat de clasa politică şi populaţia de rând a Republicii Moldova.