Autostopistul

Heinrich Müller este fericit. În sfîrşit vacanţa! El de mult îşi aştepta vacanţa. Trei
săptămîni fără stress. Nici o firmă, nici un laborator, nici un experiment. Nimic!
Doar soarele, nisipul şi palmierii. Poimîine pleacăm! O super-călătorie: Două
săptămîni în Republica Dominicană, hotel-club, Tuttobello’, totul accesibil, totul
inclus. El nu trebuie să facă nimic, acolo totul este organmizat perfect: orice
dimineaţă la ora nouă micul dejun continental pe terassă, la unsprezece un mic
meci de tenis cu soţia lui, după amiază o baie de soare la bazin, apoi un masaj, şi
seara avea grijă de clubul animatorilor pentru o distracţie bună. Totul planificat
bine, dar fără stress. El fusese chiar în München la agenţia de turism şi luaseră
hîrtia. Acum el merge spre casă, spre Rosenheim, un orăşel mic în Bavaria, la
jumătate de oră de la München. Soţia sa îl aşteaptă într-o oră la prînz. El a privit la
ceas: trei minute după unsprezece.

În scurt timp înainte de autostradă el a văzut un băiat pe stradă. Un autostopist. În

mod normal Heimrich Müller nu-i i-a pe nimeni cu sine. Omul nu poate să ştie.
Aceşti oameni văd des pe cineva necivilizat, cu păr lung şi atît de nebărbieriţi.
Probabil fumează în maşina lui, fără a-şi cere permisiunea, şi asta nu-i place.

Însă deoarece Heinrich Müller asttăzi avea o dispoziţie atît de bună, el a vrut să
facă o excepţie. Prin urmare el s-a oprit, a deschis fereastra şi a strigat: „Eu pot să
te iau cu mine. Însă eu plec doar pînă la Rosenheim”. Tînărul a zîmbit şi a strigat:
„Mulţumesc. Rosenheim e mai bine decît nimic”. El şi-a pus rucsacul în portbagaj
şi s-a aşezat. Ei au plecat mai departe, şi Heirich Müller s-a gîndit: Tipul nu este
deloc aşa de neordinar, el arată destul de simpatic.

„Încotro vreai să pleci mai departe astăzi?” a întrebat el.

„Către Italia, cînd se primeşte” a răspuns autostopistul.
„Aha. Şi cînd nu se primeşte/”
„La fel nu importă. În acest caz merg mîine la Italia. Sau poimîine.”
„Aha. Şi în Italia tu probabil vreai să mergi la mare?”
„Nu de această dată. Mi-ar plăcea să merg laBolonia şi apoi la Siena, şi la Perugia,
cînd se primeşte”.
„Mhm. Şi ce o să faci acolo peste tot, dacă pot să te întreb?”
„Vasăzică, în Bolonia am un prieten, în Siena vreau să văd cel mai mult catedrala,
şi în Perugia în Iunie dau de un festival grozav de Jazz”.
„Şi tu eşti interesat de artă istorică şi muzică Jazz?” a întrebat Heinrich Müller.
„Da“ a strigat autostopistul „şi eu. Însă concertele, bisericile şi muzeele, acestea
probabil nu sunt cel mai important. Întreaga atmosferă în oraşele acelea este pur şi
simplu splendidă. Oamenii, barurile, restaurantele. Mai ales în Perugia. Cunoaşteţi
Perugia?“
„Nu, eu am fost doar într-un weekend în Roma.Şi de două ori în Mailand, la
congresul meu” a răspuns Heinrich Müller şi a întrebat din nou:
„Spuneţi-mi, faceţi totul prin autostop?”
„Uneori cu autobusul. Sau eu merg o bucată de drum pe jos.”
„Însă ”