Analizatorii

Material pentru evaluare

Analizatorii reprezintă un sistem de structuri anatomice care preiau informațiile (stimulii)

din mediul intern sau extern, le transformă în impuls nervos și le transmit unui centru nervos.
Acesta decodifică informația și determină senzația specifică. Orice analizator este format din 3
componente (segmente):
1. Segmentul receptor (periferic): reprezentat de dendrite libere (terminații nervoase
libere – TNL) sau încapsulate (corpusculi) ale neuronilor senzitivi sau de celule epiteliale
senzoriale. Receptorul transformă stimulul specific în impuls nervos. Impulsul nervos
este un cod pe care sistemul nervos îl poate înțelege (nu înțelege lumină, căldură, durere,
ci depolarizarea membranei și pătrunderea ionilor de sodiu – Na+).
2. Segmentul intermediar (de conducere): reprezentat de neuroni senzitivi care transmit
impulsul nervos spre creier. Calea de conducere sau segmentul intermediar este format
din 3 neuroni (cu excepția analizatorului olfactiv, care conține doar 2).
3. Segmentul central: reprezentat de aria din scoarța cerebrală unde se descifrează
informația și se formează senzația specifică (sunet, culoare, formă, miros, etc).

Analizatorul cutanat – pielea

Pielea este un organ deoarece este formată din mai multe tipuri de țesuturi, care
funcționează împreună.
- Este cel mai întins organ, având o suprafață de aprox. 1 m2 la un adult de înălțime medie.
- Reprezintă 7% din masa totală a corpului.
- Grosimea medie a pielii este de 1,5 mm (pielea tălpilor și palmelor poate ajunge la 6 mm,
iar cea a pleoapelor, organelor genitale și a timpanului doar la 0,5 mm).

Structură
 epidermul (celule epiteliale pavimentoase):
 pătura cornoasă: 25-30 straturi de celule care conțin keratină și sunt
moarte. Straturile cele mai superficiale se desprind, fenomen numit
exfoliere (descuamare). Epiderma este într-o continuă regenerare. În 6-8
săptămâni pielea se înlocuiește complet. Pătura cornoasă nu prezintă vase
sanguine şi nici terminaţii nervoase.
 o pătura germinativă: prezintă mai multe straturi celulare. Stratul profund
are rolul de a genera noi celule, în locul celor exfoliate. Conține
kerationocite (celule epiteliale propriu-zise), melanocite (secretă melanina),
discuri Merkel (celule senzoriale) și macrofage.
 dermul: este un ţesut conjunctiv; are o grosime de 300 μm - 3 mm.
 Stratul papilar: fibre elastice şi de colagen. Formează papilele dermice
responsabile pentru dermatoglife, respectiv amprente digitale. Conţine capilare sanguine şi
limfatice şi terminaţii nervoase.
 Stratul reticular: reţea de fascicule de fibre elastice şi de colagen,
dispuse în toate sensurile. Conţine vase limfatice şi sanguine, precum şi
trunchiuri nervoase, ce formează plexul superficial cutanat.
 hipodermul (stratul subcutanat): este format din ţesut conjunctiv lax şi celule adipoase.
Conţine glomerulii glandelor sudoripare, bulbii firelor de păr, vase sanguine, limfatice şi
terminaţii nervoase libere sau încapsulate.

Producţiile pielii
 cornoase:
părul;
unghiile.
 glandulare:
glandele sebacee;
glandele sudorale.
Părul este producţie cornoasă filiformă, alcătuită din rădăcină (la bază prezintă o
porţiune mai dilatată numită bulbul părului, foliculul pilos și tulpina.
Unghia este o producţie cornoasă, dispusă pe partea dorsală a vârfului degetelor. Are
aspect de lamă subţire și este formată din corpul unghiei și din rădăcină.
Glandele sudorale sunt glande tubuloase, glomerulare: au rolul de a produce transpiraţia.
Glandele sebacee sunt glande acinoase, care se deschid la baza firului de păr; produc
sebumul cu rol de protecţie a pielii.
Funcţiile pielii
 Protecţie contra microbilor, loviturilor, radiaţiei solare, contra lichidelor şi gazelor, contra
dezhidratării.
 Respiraţie: în 24 h pielea unui adult elimină circa 4 l CO2.
 Excreţie: realizată prin glandele sudoripare.
 Termoreglare: când temperatura mediului este ridicată apare vasodilataţie la nivelul
 pielii; când temperatura scade apare vasoconstricţie.
 Depozit: pentru lipide (în ţesutul adipos) şi pentru sânge (o parte din volumul sanguin
stagnant).
 Metabolică: apă şi electroliţi (transpiraţie), produce melanina, vitamina D şi histaminele.
 Absorbţie: funcţie utilizată pentru unguente.
 Sensibilitate: îndeplinită de receptorii situaţi în piele.
Pielea reprezintă segmentul periferic al analizatorului cutanat, prin terminaţii nervoase
(dendrite ale neuronilor din ganglionii spinali sau ai nervilor senzitivi cranieni) care se termină
liber sau în corpusculi tactili.
Sensibilitatea cutanată:
 tactilă
 termică
 dureroasă.
Segmentul de conducere:
Protoneuronul (primul neuron): ganglionul spinal/ganglionul nervului cranian senzitiv.
Deutoneuronul: coarnele posterioare ale măduvei spinării sau în nucleii Goll şi Burdach
din bulbul rahidian.
 Tritoneuronul: talamus.
Segmentul central: la nivelul scoarţei cerebrale, în girusul postcentral din lobul parietal.

!!!!! Durerea - vedeți suportul de curs.

Aspecte cu importanță medicală

Tatuajele colorează pielea permanent deoarece vopseaua este introdusă sub stratul bazal
al epidermei, în derm. Realizarea în condiții nesterile poate determina infecții grave.
Culoarea normală a pielii este rezultatul combinării a trei pigmenți: melanina, carotenul și
hemoglobina. Melanina este un pigment brun-negru produs de către melanocitele din stratul
bazal al epidermei. Toți indivizii de aceeași înălțime au cam același număr de melanocite; ceea
ce determină varietățile rasiale ale pigmentării este cantiatea de melanină produsă și distribuția
acesteia. Melanina protejează de efectele expunerii la radiații UV. Expunerea treptată la soare
determină creșterea sintezei de melanină și bronzarea.
Tulburări ale pigmentării pielii. Albinismul este o tulburare ereditară. Persoana
afectată are un număr normal de melanocite, dar nu deține enzima (tirozinaza) care convertește
aminoacidul tirozina în melanină. Pistruii sunt cauzați de agregarea melaninei. Vitiligo este o
altă tulburare care constă în lipsa melanocitelor în anumite regiuni și duce la depigmentare.
Carotenul este un pigment galben, prezent în anumite plante (ex. morcov) și care se
depozitează la om în epiderm și în zonele adipoase ale dermului.
Hemoglobina este o heteroproteină prezentă în eritrocite. Sângele oxigenat care circulă în
derm îi conferă pielii o culoare rozie.
Unele afecțiuni pot influența colorația tegumentului. Cianoza constă în albăstrirea
tegumentului și apare la persoanele cu probleme respiratorii și cardiace. În cazul icterului, pielea
este îngălbenită ca urmare a excesului de bilirubină din sânge. Icterul este un simptom al
tulburărilor hepatice. Eritemul este o înroșire a pielii ca urmare a unei traume vasculare, ex.
arsură solară.
Liniile de tensiune se datorează modului de dispunere a fibrelor elastice și de colagen
din derm. Inciziile chirurgicale realizate paralel cu aceste linii se vindecă mai rapid și cu mai
puține cicatrici decât cele realizate perpendicular.
În cazul pacienților imobilizați la pat este importantă menținerea normală a circulației
sanguine. Când o persoană își menține o anumită poziție mai mult timp, ciruclația sângelui din
derm este restricționată pe zona respectivă. Astfel, celulele mor și pot apărea leziuni deschise.
Schimbarea frecventă a poziției pacientului și masarea pielii stimulează circulația sângelui,
prevenind escarele.
Hipodermul reprezintă locul de elecție pentru injecțiile subcutanate. Utilizând un ac
hipodermic, pot fi administrate medicamente pacienților inconștienți, necooperanți sau unde nu
se poate utiliza medicația per os.
Când mecanismele termogenetice nu pot ține pasul cu pierderea căldurii apare hipotermia.
O expunere prelungită la temperaturi sub 20° C și la umezeală pot determina această condiție.
Simptomele inițiale sunt amorțeală, paloare, delir și frisoane. Dacă temperatura internă scade sub
32°C, inima își pierde capacitatea de a pompa sânge și intră în fibrilație. Dacă victima nu este
încălzită, se instalează somnolență, comă și decesul.
Perosanele expuse la metale grele, cum ar fi mercur, arsenic, plumb, prezintă o
concentrație de 10 ori mai mare a acestora în fiul de păr decât în urină sau sânge. Acesta este
unul dintre motivele pentru care probele de păr sunt importante în diagnostic. Firele de păr ale
copiilor cu fibroză cistică sunt deficiente în calciu și conțin sodiu în exces. Deficiența de zinc în
firul de păr indică malnutriție.

Analizatorul vizual
90% din informațiile pe care le primește organismul ajung pe cale vizuală. Receptorii
analizatorului vizual se află la nivelul ochiului.
Ochiul:
 Glob ocular, de formă aproximativ sferică, este situat în orbită. Între globul ocular şi
peretele osos al orbitei se află o capsulă adipoasă în care se găsesc muşchii extrinseci
(striaţi) ai globilar oculari (vezi cursul despre muşchi). Globul ocular este format din:
 trei tunici concentrice:
Tunica externă este fibroasă şi formată din 2 porţiuni inegale: posterior se află sclerotica
şi anterior, corneea:
Corneea este plasată în partea anterioară, este transparentă, neavând vase
sanguine, dar conţine terminaţii nervoase libere.
Sclerotica este o tunică opacă. Pe sclerotică se inseră muşchii extrinseci
globului ocular. La nivelul polului posterior este perforată de fibrele nervului
optic. Sclerotica este constituită din ţesut conjunctiv dens.
Tunica medie este situată înăuntrul tunicii externe şi prezintă 3 segmente care, dinspre
partea posterioară spre cea anterioară sunt:
Coroida se întinde posterior de ora seratta (limita dintre coroidă şi corpul
ciliar). Posterior este prevăzută cu un orificiu prin care iese nervul optic. Este
bine vascularizată, având rol nutritiv.
Corpul ciliar se află imediat anterior orei seratta şi prezintă procesele ciliare şi
muşchiul ciliar. Muşchiul ciliar este format din fibre radiare şi circulare care au
rol în acomodarea vederii prin ligamentul suspensor al cristalinului (Zonula lui
Zinn). Procesele ciliare, în număr de 60-80, sunt alcătuite din aglomerări
capilare cu rol în secreţia umorii apose.
Irisul este o diafragmă în faţa anterioară a cristalinului; în mijloc prezintă un
orificiu numit pupilă. Culoarea, aspectul şi structura irisului variază de la un
individ la altul. Irisul conține fibre musculare netede orientate circular şi radiar.
Irisul are rolul unei diafragme ce permite reglarea cantităţii de lumină ce
soseşte la retină.
Tunica internă este reprezentată de retină. Ea este membrana fotosensibilă, responsabilă
de recepţia şi transformarea stimulilor luminoşi în influx nervos. Prezinta două regiuni
importante:
 Pata galbena (macula luteea), situată în dreptul axului vizual. La nivelul
ei se găsesc mai multe conuri decât bastonaşe. În centrul maculei luteea se
află o adâncitură de 1,5 mm2 – foveea centralis - în care se găsesc numai
conuri.
  Pata oarbă (papila optica), situată medial şi inferior de pata galbenă,
reprezintă locul de ieşire a nervului optic din globul ocular şi de intrare a
arterelor globului ocular. În pata oarba nu există elemente fotosensibile.
În structura retinei se descriu 10 straturi, în care se întâlnesc trei feluri de celule
funcţionale, aflate în relaţii sinaptice - celule fotoreceptoare, cu prelungiri în formă de con şi de
bastonaş, celulele bipolare şi celulele multipolare. În afară de acestea se mai găsesc celule de
susţinere şi celule de asociaţie.
 Mediile transparente (aparatul dioptric) sunt reprezentate de:
corneea transparentă,
umoarea apoasă,
cristalinul
corpul vitros.
Aceste medii au rolul de a refracta razele de lumină.
Cristalinul are forma unei lentile biconvexe, transparente, localizată între iris şi corpul
vitros. Cristalinul este menţinut la locul său printr-un sistem de fibre care alcătuiesc ligamentul
suspensor sau zonula lui Zinn. Cristalinul nu conţine vase sangvine, limfatice şi nervi, nutriţia sa
făcându-se prin difuziune de la vasele proceselor ciliare.
Umoarea apoasă este un lichid incolor, ce se formează printr-o activitate secretorie a
proceselor ciliare. Ea trece iniţial între iris şi cristalin, apoi prin pupilă trece între iris şi cornee.
De la acest nivel se resoarbe în venele scleroticii.
Între cantitatea de umoare apoasă formată şi cea resorbită în venele scleroticii se menţine
un echilibru constant, cu o presiune intraoculara normală de 23 mm Hg. Când se produce o
obstrucţie în resorbţia ei la nivelul venelor sclerei, presiunea intraoculară creşte prin formarea
continuă normală a umoarei apoase, dând boala denumită glaucom.
Corpul vitros are o formă sferoidală, cu consistenţă gelatinoasă şi este transparent. Ocupă
camera posterioară, situată înapoia cristalinului. La exterior, este învelit de o membrană numită
hialoida.
Razele de lumină pătrund prin corneea transparentă în interiorul globului ocular, unde
sunt refractate de către mediile transparente ale globului ocular, formându-se pe retină imaginea
obiectului privit.
 Anexele ochiului se împart în anexe de mişcare şi anexe de protecţie.
 Anexele de mişcare sunt reprezentate de muşchii extrinseci ai
globului ocular, care spre deosebire de cei intrinseci, sunt striaţi.
Se descriu patru muşchi drepţi şi doi oblici.
 Anexele de protecţie sunt: sprâncenele, pleoapele, conjunctiva şi
aparatul lacrimal.
Segmentele analizatorului vizual:
1. Segmentul receptor este reprezentat de celulele cu con și bastonaș din retină. Celulele
cu bastonaşe sunt celule nervoase modificate, în număr de circa 125 milioane. Sunt mai
numeroase spre periferia retinei optice, în macula luteea numărul lor este mic, iar in
 foveea centralis lipsesc. Bastonaşele sunt adaptate pentru vederea nocturnă, la lumină
slabă. Celulele cu conuri, de asemenea celule nervoase modificate, în număr de 6-7
milioane, sunt mai numeroase în macula luteea; în foveea centralis există numai celule cu
conuri. Conurile sunt adaptate pentru vederea diurnă, colorată, la lumină intensă.
2. Calea optică reprezintă segmentul intermediar al analizatorului vizual.
Primul neuron se află la nivelul celulelor bipolare din retină.
Al doilea neuron este reprezentat de celulele multipolare. Axonii neuronilor multipolari
proveniţi din câmpul intern al retinei (câmpul nazal) se încrucişează formând chiasma optică,
după care ajung în tractul optic opus. Axonii proveniţi din câmpul extern al retinei (câmpul
temporal) nu se încrucişează şi trec în tractul optic de aceeaşi parte. Nervul optic conţine fibre de
la un singur glob ocular, în timp ce tractul optic conţine fibre de la ambii ochi.
Al treilea neuron se află în metatalamus. Axonii lui ajung în lobul occipital.
3. Segmentul central se află în lobul occipital.

Fiziologia analizatorului vizual

1. Acomodarea constă în modificarea curburii cristalinului, cu participarea mușchilor ciliari.
Cu cât un obiect este situat mai aproape de ochi, cu atât cristalinul se bombează, iar
mușchii ciliari se contractă. Punctul cel mai apropiat de ochi, la care vedem clar un obiect,
cu efort acomodativ maximal, se numeşte punct proxim. Punctul cel mai apropiat de ochi
la care vedem clar, fără efort acomodativ, se numeşte punct remotum. La indivizii tineri
punctul proxim se află la 25 cm iar punctul remotum, la 6 m de ochi. Cu vârsta, puterea
de acomodare scade datorită scăderii elasticităţii cristalinului. În consecinţă, punctul
proxim se îndepărtează, fenomen cunoscut sub numele de presbiopie (presbiţie).
2. Ochiul emetrop este ochiul normal, unde imaginea se formează pe retină. Acesta
prezintă o lungime de 17 mm între cristalin și retină.
3. Procesele fotochimice din retină. Retina este sensibilă la radiaţiile electromagnetice cu
lungimile de undă cuprinse între 400-750 nm. Celulele cu con și bastonaș conțin un
pigment vizual, care se descompune sub acțiunea luminii într-o parte neproteică (retinen),
derivată din vitamina A, și o parte proteică (opsină). Pigmentul se resintetizează la
întuneric. Celulele cu con, spre deosebire de cele cu bastonaș, conțin 3 tipuri diferite de
opsină, ceea ce le face responsabile de vederea colorată.
4. Vederea stereoscopică și câmpul ocular. Spaţiul cuprins cu privirea se numeşte câmp
vizual. Fiecărui ochi îi corespunde un câmp vizual monocular care se suprapune în mare
parte cu câmpul vizual al celuilalt ochi. Partea comună a celor două câmpuri reprezintă
câmpul vizual binocular. Orice obiect aflat în câmpul binocular formează câte o imagine
pe fiecare din retine. Aceste imagini fuzionează pe scoarţa într-o imagine unică. Retina
fiecărui ochi are o jumătate nazală şi una temporală. Datorită modului particular de
încrucişare a fibrelor nervului optic la nivelul chiasmei, hemiretina nazală dreaptă devine
corespondentă cu hemiretina temporală stângă, şi viceversa. În funcţie de unghiul format
de axele vizuale ale celor doi ochi cu obiectul explorat, este apreciată distanţa ochi -
 obiect. Pe baza experienţei anterioare, noi vedem stereoscopic şi cu un singur ochi. Totuşi,
precizia vederii în adâncime se obţine numai prin vedere binoculară. Extirparea ariei
vizuale primare determină orbirea. Distrugerea ariilor vizuale secundare produce afazia
vizuală. Bolnavul vede, spre exemplu, să citească, dar nu înţelege semnificaţia cuvintelor
scrise.

Afecțiuni ale analizatorului vizual

Tulburările de emetropie:
 ochiul hipermetrop, care are retina situată la mai puţin de 17 mm de centrul optic;
 ochiul hipometrop (miop), cu retina situată la distanţe mai mari de 17 mm.
Ochiul hipermetrop nu are punct remotum. El necesită un efort acomodativ permanent,
indiferent de distanţa la care priveşte. Hipermetropia se corectează cu lentile convergente.
Ochiul miop are punctul remotum mai aproape de 6 m. Pentru a vedea clar, miopul apropie
obiectul privit. În acest mod, razele ce sosesc pe suprafaţa corneei au un traseu divergent şi, în
consecinţă, se vor focaliza la distanţe mai mari de 17 mm de centrul optic, pe retina acestora.
Miopia se corectează cu lentile divergente.
Astigmatismul este un viciu de refracţie, datorat existenţei mai multor raze de curbură ale
suprafeţei corneei. Având un meridian cu putere de convergenţă anormală, corneea va determina
formarea unor imagini retiniene neclare pentru punctele aflate în meridianul spaţial
corespunzător. Astigmatismul se corectează cu lentile cilindrice.
Tulburări ale percepției culorilor:
În avitaminoza A, se compromite adaptarea la întuneric, deoarece fotocelulele retinei nu
reuşesc să se încarce în timp util cu pigmentul necesar. Tulburarea apare mai evident la trecerea
de la zi la noapte în lumina crepusculară şi se numeşte nictalopie (hemeralopie sau orbul
găinii).
Daltonismul este o tulburare ereditară, asociată cromozomului X. Este mai comună la
bărbați. Aceștia nu pot distinge culoarea roșu de verde.
Acromatopsia este un defect de vedere care constă în lipsa perceperii culorilor.
Alte tulburări:
Cecitatea reprezintă orbirea. Poate fi cauzată de pierdere globului ocular, afectarea nervului
optic sau distrugerea ariei corticale vizuale.
Cataracta (termenul provine din latină și înseamnă grilaj care protejează o deschidere)
reprezintă opacizarea cristalinului, astfel cantitatea de lumină care ajunge la retină scade foarte
mult. La persoanele peste 50 de ani progresează lent și este cauzată de diabetul zaharat.

Analizatorul acustico-vestibular
Receptorii analizatorului acustic (pentru auz) şi analizatorul vestibular (pentru poziţia
corpului în repaus şi mişcare) sunt situaţi în urechea internă. Perfecţionarea aparatului acustic a
determinat dezvoltarea unor anexe importante: urechea externă şi medie, care nu au nici o relaţie
cu aparatul vestibular.
 Urechea externă cuprinde:
pavilionul;
conductul auditiv extern.
Urechea medie sau casa timpanului este o cavitate pneumatică săpată în stânca osului
temporal, fiind tapetată de o mucoasă care se continuă anterior, prin intermediul trompei lui
Eustachio, cu mucoasa rinofaringelui. Membrana timpanică, situată la limita dintre casa
timpanului şi conductul auditiv extern, se prinde pe osul timpanal care are formă de inel.
Membrana timpanului este de natură conjunctivă. Grosimea timpanului este de 0,1 mm. La
vibraţii prea puternice, membrana timpanului se poate sparge. Urechea medie conţine în
interiorul său un lanţ articular de oscioare care traversează de la membrana timpanică spre
fereastra ovală: ciocanul, nicovala şi scăriţa.
Urechea internă este formată dintr-un sistem de încăperi numite labirint osos, săpate în stânca
temporalului. În interiorul labirintului osos se află un sistem de camere membranoase care
alcătuiesc labirintul membranos. Între labirintul osos şi cel membranos se află perilimfa, iar în
interiorul celui membranos, endolimfa.
Labirintul osos este format din:
vestibul osos;
canale semicirculare osoase. Cele trei canale semicirculare osoase (anterior, posterior şi
lateral) se află în planuri perpendiculare unul pe celălalt. Fiecare canal semicircular se
deschide la o extremitate a sa printr-o dilataţie mai largă, numită ampulă. La cealaltă
extremitate canalul anterior se uneşte cu cel posterior într-un canal comun înainte de a se
deschide în vestibul. Cele 3 canale semicirculare se vor deschide deci în vestibul prin 5
orificii.
melc osos numit şi cohlee osoasă. Melcul osos (cohleea osoasă) prezintă o formă conică,
cu un ax osos central, numit columelă, în jurul căruia melcul osos realizează 2 ture şi
jumătate.
Labirintul membranos este format dintr-un sistem de camere, situate în interiorul labirintului
osos, ai căror pereţi sunt formaţi din ţesut conjunctiv fibros. Conformaţia labirintului membranos
seamănă, în general, cu a celui osos, numai că vestibulul membranos este format din 2 cavităţi
membranoase: utricula, situată în partea postero-superioară a vestibulului şi sacula, sub utriculă.
În utriculă se deschid cele 3 canale semicirculare membranoase, situate în interiorul celor
osoase şi, ca şi cele osoase, sunt perpendiculare unul pe celălalt. Prezinta 3 extremităţi dilatate
numite extremităţi ampulare şi numai două nedilatate (neampulare) deoarece una din
extremităţile neampulare este comună canalelor semicirculare anterior şi posterior.
Segmentele analizatorului auditiv:
1. Receptorii acustici se găsesc în melcul membranos, în organul Corti și sunt reprezentați
de celule epiteliale senzoriale. La polul apical prezintă cili, iar la polul bazal intră în
contact cu dendritele primului neuron.
2. Segmentul de conducere:
- primul neuron se află în ganglionul Corti din osul temporal
 - al doilea neuron se află în puntea lui Varolio (trunchiul cerebral)
- al treilea neuron se află în metatalamus.
3. Segmentul central este situat în lobul temporal. Aici se formează senzația auditivă.
Segmentele analizatorului vestibular:
1. Receptorii vestibulari sunt situaţi în labirintul membranos posterior. În utriculă şi saculă
se găseşte câte o maculă formată din celule de susţinere şi aşezate pe o membrană bazală,
peste care sunt dispuse celule senzoriale cu cili. La polul bazal al celulelor senzoriale
sosesc dendrite ale neuronilor din ganglionul vestibular Scarpa. Cilii sunt înglobaţi, într-o
structură gelatinoasă, numită membrana otolitică, în care se află granule de carbonat de
calciu şi magneziu, numite otolite. Crestele ampulare, localizate în ampulele canalelor
semicirculare membranoase, sunt formate din celule de susţinere şi celule senzoriale. La
polul apical celulele senzoriale prezintă cili care pătrund într-o cupolă gelatinoasă, iar la
polul bazal, terminaţii dendritice ale neuronilor din ganglionul vestibular Scarpa.
Maculele percep mișcarea corpului înainte, înapoi și în lateral, iar crestele ampulare
percep rotația capului și corpului.
2. Segmentul intermediar:
- primul neuron: se află în ganglionul Scarpa din osul temporal
- al doilea neuron se află în bulbul rahidian (trunchiul cerebral)
- al treilea neuron se află în talamus.
3. Segmentul central se află în lobul temporal, după alți autori în lobul parietal.
Afecțiuni ale urechii
Otita externă este o infecție a urechii externe. Poate avea cauze bacteriene sau fungice.
Otita acută purulentă medie este o infecție a urechii medii. Agentul patogen pătrunde prin
trompa lui Eustachio, în urma unei răceli sau amigdalite. Copiii sunt mai predispuși, ca urmare a
dimensiunilor reduse ale trompei.
Perforarea timpanului poate avea drept cauză o infecție sau un traumatism. Se poate sparge ca
urmare aunui zgomot puternic.
Otoscleroza este o deteriorare progresivă a osului normal din urechea medie și înlocuirea
acestuia cu țesut osos spongios. Determină adesea pierderea auzului. Înlocuirea scăriței cu o
proteză poate ameliora auzul.
Surditatea de conducere este cauzată de de interferența sunetelor de-a lungul urechii medii sau
externe. Poate fi cauzată de un dop de cerumen, spargerea timpanului sau de otoscleroză.
Surditatea de percepție este cauzată de afectarea urechii interne, a nervului cohlear sau a centrilor
nervoși auditivi.
Analizatorul olfactiv
Receptorii analizatorului olfactiv sunt chemoreceptori care ocupă partea postero-
superioară a foselor nazale. Sunt neuroni bipolari. Aceștia sunt și receptori și primul neuron al
căii de conducere. Al doilea neuron se află în bulbul olfactiv (vezi fișa de lucru la sistemul
nervos). Segmentul central se află în sistemul limbic, pe fața internă a emisferelor cerebrale.
Calea olfactivă este singura cale senzorială care nu are legături directe cu talamusul.
 Mirosul este unul din simţurile speciale ale omului şi animalelor. Senzaţia de miros ajută
la procurare a şi selectarea hranei, previne pe animal de eventualii duşmani, contribuie la găsirea
şi recunoaşterea partenerului sexual, favorizează reflexele secretorii digestive, permite evitarea
locurilor cu aer viciat etc.
Omul poate distinge mii de mirosuri diferite (3000-4000). Există un număr de peste 50 de
mirosuri primare sau fundamentale din a căror combinare, în proporţii diferite, poate rezulta
întreaga diversitate de senzaţii olfactive.
Principalele mirosuri primare sunt mirosul înţepător, mirosul putrid, mirosul de camfor,
de mosc, mirosul eteric, mirosul de flori şi mirosul mentolat.
Pentru a produce miros, o substanţă trebuie sa fie volatilă şi să se dizolve în lichidul
vâscos ce acoperă mucoasa olfactivă. Acuitatea olfactivă a omului este de mii de ori mai slabă ca
a mamiferelor. Perceperea mirosurilor este cu atât mai bună cu cât interacţiunea dintre substanţa
mirositoare (odorantă) şi receptorii olfactivi se face mai brusc şi durează un timp mai scurt. Dacă
acţiunea substanţei odorante se prelungeşte în timp, senzaţia de miros diminuă până la dispariţie.
Aceasta reprezintă adaptarea receptorilor de miros. Adaptarea receptorilor este specifică numai
pentru mirosul respectiv. Dacă în momentul adaptării mirosului pentru un parfum, oferim
subiectului un altul, acesta simte imediat mirosul nou. Sensibilitatea receptorilor olfactivi ai
omului este diferită în funcție de substanţe. O sensibilitate foarte mare o avem pentru
mercaptan, pe care îl simţim chiar la concentraţii de 1X10-10 mg la 1 m3 aer! De aceea,
mercaptanul se amestecă în proporţii infime cu gazul metan, servind ca semnal de avertizare în
caz de fisuri ale reţelei de distribuţie a gazelor.
Testarea acuităţii olfactive se numeşte olfactometrie. Acuitatea olfactivă este cu atât mai
mare cu cât subiectul percepe un miros la o concentraţie cât mai mică a substanţei în aerul
inspirat. Unele substanţe, ca amoniacul pot fi mirosite şi cu ajutorul terminaţiilor senzitive ale
nervului trigemen. De aceea, persoanele care şi-au pierdut mirosul în urma atrofierii mucoasei
olfactive, pot percepe în continuare mirosul de amoniac. Dispoziţia mirosului se însoţeşte şi de
tulburări ale gustului. Pierderea simțului olfactiv se numește anosmie.

Analizatorul gustativ
Receptorii analizatorului gustativ sunt chemoreceptori, reprezentaţi de mugurii gustativi,
situaţi la nivelul papilelor gustative. Acestea pot avea forme diferite: foliate, filiforme,
circumvalate (caliciforme) și fungiforme. Mugurii gustativi sunt formațiuni ovoidale formate din:
celule de susţinere;
celule senzoriale, care sunt în număr de 5-20 pentru fiecare mugur gustativ.
Segmentele analizatorului gustativ:
1. Receptorii gustativi sunt celule epiteliale senzoriale dispuse în mugurii gustativi.
2. Segmentul intermediar:
- primul neuron se află într-un ganglion cranian
- al doilea neuron se află în trunchiul cerebral, în bulbul rahidian
- al treilea neuron se află în talamus.
 3. Segmentul central se află în lobul parietal.
Gustul este un simţ special, care permite selectarea hranei, evitarea alimentelor alterate
sau caustice, participând la elaborarea unor reflexe secretorii digestive. Pentru a fi gustate,
substanţele chimice din alimente trebuie să se dizolve în saliva ce scaldă receptorii gustativi.
Aceştia sunt chemoreceptori ce interacţionează specific cu substanţele sapide.
Calităţile gustului. Omul poate distinge câteva sute de gusturi. Fiecare tip de senzaţie
gustativă rezultă din combinarea a cel puţin patru senzaţii gustative primare sau fundamentale,
cărora le corespund patru tipuri de receptori gustativi:
1. Senzația de dulce. Este dată de numeroase cIase de substanţe între care zaharurile.
Intensitatea senzaţiei de dulce variază de la o substanţă la alta. Astfel, zaharina, un produs
sintetic, este de 600 ori mai dulce ca zahărul. Receptorii gustativi pentru dulce sunt situaţi, în
special, spre vârful limbii.
2. Senzaţia de sărat este provocată de sărurile metalelor alcaline şi în special de către
NaCl. Receptorii gustativi pentru sărat sunt situaţi mai ales pe faţa dorsală, spre vârful limbii.
3. Senzaţia de acru (acid) este dată de acizii organici şi anorganici. Este proporţională cu
tăria acidului. Receptorii senzaţiei de acid sunt situaţi pe marginile limbii.
4. Senzaţia de amar este provocată de substanţe diverse, ca nicotina, cafeina şi chinina.
Receptorii pentru amar sunt situaţi la baza limbii, la nivelul papilelor circumvalate.
Un rol în recepţia gustativă îl au laringele şi epiglota, precum şi receptorii tactili şi
termici din mucoasa bucală. Substanţele sapide excită receptorii de gust, producând apariţia unui
influx nervos ce se propagă pe calea gustativă spre centrii corticali ai gustului din lobul parietal.
Aici ia naştere senzaţia de gust. Ca şi senzaţiile olfactive, cele de gust se adaptează rapid. Gustul
unui aliment ingerat îl simţim cel mai bine la primul contact cu acesta. Prin adaptare, acuitatea
gustativă scade foarte mult. Dacă vrem să repetăm degustarea trebuie sa intercalăm o altă
substanţă sau să deplasăm mereu alimentele în cavitatea bucală, punându-le în contact cu alţi
receptori.
A fost identificat un al cincilea gust, denumit umami. Acesta reprezintă savoarea,
plăcerea gustului și este determinat de o substanță, care este și neurotransmițător – glutamatul
monosodic. Acesta se găsește adăugat de către producători în diverse alimente, pentru a potența
gustul, mai ales în alimentele de tip fast-food, dar și în pateuri, crenvurști, salamuri, parizere, etc.
Glutamatul, împreună cu zahărul din aceste alimente determină depedndența de aceste produse
alimentare.
Importanţa gustului. Omul îşi poate alege alimentele după preferinţe şi după trebuinţe.
Se ştie că atunci când organismul e lipsit de sare, apare impulsul de a consuma preferenţial
alimente sărate. Acest comportament alimentar este foarte evident la erbivore. Acestea ling sau
chiar rod zidăria caselor, dacă nu au suficientă sare în dietă. Senzaţiile gustative pierd foarte mult
din intensitate şi varietate în lipsa celor olfactive asociate. Împreună cu olfacţia, gustul are şi o
componentă emoţională, contribuind la elaborarea unor stări afective complexe de plăcere şi
neplăcere.