Escolar Documentos
Profissional Documentos
Cultura Documentos
Dar până să-şi delimiteze sfera, arta teatrului are o lungă cale de parcurs.
În Grecia antică – unde procesul poate fi mai lesne urmărit -, manifestările de
cult se împleteau cu rosturile muncii în agricultură şi la culesul de struguri.
Primăvara, la însămânţat, şi mai ales toamna, când se strângea recolta, se
producea ceea ce un critic de film, D. I. Suchianu, numea „iuţirea de sine”.
Surescitaţi de băutură, într-o stare de bună dispoziţie, oamenii săltau şi chiuiau,
aruncându-şi unii altora vorbe de duh şi glume în doi peri. Frenezia se înteţea
şi adevărate orgii se declanşau sub semnul zeului vegetaţiei, Dionisos.
Unii specialişti, de altfel, pun la îndoială ipoteza că tragedia s-ar fi născut dintr-
o ceremonie religioasă, că ea ar purcede din cântul dionisiac. Elementul
dionisiac li se pare, cum şi este, exterior, fără legături de profunzime cu
specificul, implicând tensiune şi gravitate, al tragediei. E şi părerea noastră că,
în evoluţia pe care savanţii au încercat s-o reconstituie, unele verigi lipsesc.
În etapa următoare, care nu se poate preciza când s-a produs, corul, care până
atunci îşi sustinea „numărul” într-un glas, se scindează. Reprezentaţia, aşa-
zicând, dispune acum de două coruri, conduse fiecare de câte un corifeu. Iar
cei doi corifei se apucă să-şi trimită replici aţâţate, provocatoare unul altuia.
Apare, aşadar, dialogul. Un corist, care îl întruchipează pe Dionisos, vorbeşte
la rându-i cu ceilalţi, răspunzând, probabil cu formule fixe, la întrebările ce i se
pun. Ei bine, un atare ins care se detaşează din ansamblu este primul actor.
Îi datorăm unui autor semilegendar, Tespis, iniţiativa de a introduce în teatru
acest personaj (protagonistul), căruia i se va adăuga curând un partener, al
doilea actor (în piesele lui Eschil), pe urmă al treilea (în piesele lui Sofocle).
Zeii, peste care trona Zeus, a cărui soţie se numea Hera, personificau
îndeobşte forţele naturii: Artemis (zeiţa lunii şi a pădurilor), Apolo (zeul
soarelui), Eol (zeul vânturilor). Li se adăugau zeii mării (Poseidon, Nereidele),
ai infernului (Hades, Hefaistos, Cerber, Parcele) ai diferitor îndeletniciri şi
aptitudini (Ares, Afrodita, Eros, Atena, Asclepios), în fine, zeii pământului
(Demeter, Pan, Silen, Dionisos, Satirii, Nimfele). Erau şi divinităţi de rang mai
mic: Melpomena (muza tragediei), Talia (muza comediei), Euterpe (muza
muzicii), Terpsihora (muza dansului).
Cultul zeilor se împletea cu un cult al strămoşilor, care a dus la plăsmuirea unor
semizei, a unor eroi, împodobiţi cu fel de fel de virtuţi (Heracles, Perseu).
Literatura, arta greacă nu pot fi concepute fără această galerie de personaje
mitologice.
Autorii înşişi, într-o vreme, au suit pe scenă ca actori (aşa au procedat Eschil şi
Sofocle), regizându-şi propriile piese până la apariţia unui ,,director de scenă”
cu atribuţii specifice. Să fii actor era un titlu de mândrie la Atena, dar impunea
totodată o seamă de obligaţii în viaţa de zi cu zi, una din cerinţe fiind ca aceşti
artişti să ducă o viaţă încadrată în normele moralei. Cât priveşte maniera de
interpretare, ea a evoluat rapid spre un stil, dacă se poate spune, realist, dar
un realism împins foarte departe. Se urmărea producerea emoţiei, la niveluri
cât mai înalte de intensitate. La una din reprezentaţiile cu tragedia Electra de
Sofocle, de pildă, un actor a adus cu sine, arătând-o spectatorilor, urna cu
cenuşa propriului fiu.
Cei doi sau trei interpreţi care duceau în spate sarcina enormă a suitei de
spectacole de o mare încărcătură emoţională erau bărbaţi; femeilor nu le era
îngăduit să urce pe scenă, şi aşa va fi până târziu, în perioada elisabetană (în
piesele lui Shakespeare, se ştie, rolurile feminine erau jucate de bărbaţi).
Costumele în culori strălucitoare îi făceau să pară mai impunători. Mantia,
tunica până la călcâie, cu mâneci largi, le îngreunau mişcările, imprimându-le o
lentoare ce contribuia, alături de rostirea declamată, la impresia de solemnitate,
de grandoare. Purtau coturni (un fel de sandale cu talpa groasă), astfel încât să
îi poată vedea şi cei aflaţi pe ultimele bănci ale amfiteatrului. Culoarea
veşmintelor avea o funcţie simbolică: roşu – pentru tineri, alb – sclavii, verde şi
albastru – bătrânii, iar codoşii, în comedii, o mantie vărgată. Sistemul de semne
era completat de emblema care distingea personajele interpretate: războinicul
– o armură, eroul- o spadă sau un arc, regele – un sceptru, bătrânul un baston,
solii aducători de veşti bune – o cunună pe cap, ţăranii – o bâtă.
Asta puteau să vadă zecile de mii de spectatori în cele trei zile de concursuri
dramatice. Vom recurge şi aici, pentru întregirea imaginii, la un citat (din Octave
Navarre, Le Théâtre grec): „Spectacolul la Atena începea dis-de-dimineaţă.
Toţi spectatorii veneau îmbrăcaţi de sărbătoare şi purtând coroane, simbol
religios. S-a discutat mult dacă femeile asistau sau nu la reprezentatii. Nu este
îndoială în ceea ce priveşte tragedia şi drama satirică. Cât despre comedie,
femeile serioase nu asistau la ea. Trebuia să se rezerve locuri anume publicului
feminin, care nu era amestecat cu bărbaţii, ca la teatrele noastre. Preoţii,
funcţionarii şi demnitarii aveau locurile lor privilegiate la primele reprezentaţii.
Înainte de concursuri aveau loc mai multe ceremonii preliminare, al căror scop
comun era de a expune, mai ales în ochii străinilor, puterea, bogăţia,
generozitatea Atenei. Aurul tributului vărsat de cetăţile aliate, împărţit în talanţi,
era adus în orchestră şi expus privirilor publicului. Apoi fiii cetăţenilor morţi
pentru patrie defilau, echipaţi cu o armură completă, în orchestră, şi heraldul
anunţa că, hrănind pe aceşti tineri până la majoratul lor, poporul îi încredinţa
de-acum zeiţei Fortuna. În sfârşit se proclamau coroanele de aur conferite unor
cetăţeni, ca recunoştinţă pentru serviciile lor. Şedinţa propriu-zisă se deschidea
prin libaţii făcute cu sângele unui purcel. Sorţii hotărau ordinea în care vor fi
jucate operele poeţilor concurenţi. Un sunet de trompetă anunţa începutul
fiecărei piese. Şedinţele erau foarte lungi, în timpul lor se mânca şi se bea;
uneori coregii, sau chiar unii cetăţeni generoşi, făceau să circule în public
prăjituri şi vin. Manifestarile publicului erau cam aceleaşi ca în zilele noastre.
Când piesa plăcea, aplaudau sau aclamau, bisau unele pasaje. Chiar claca –
adică o ceată de oameni plătiţi pentru a aplauda – nu era necunoscută:
Filemon, se spune, a uzat nu o singură dată de acest mijloc împotriva rivalului
său, Menandru. Multimea îşi exprima dezaprobarea fluierând, bătând din
picioare etc. Uneori lucrurile mergeau chiar mai departe: alungau de pe scenă,
cu lovituri de pietre, pe actori. Din cauza ostilităţii publicului, unele piese nu
puteau fi jucate până la capăt, se trecea imediat la piesa următoare. Cu toate
aceste defecte, pe care Platon şi Aristotel le-au reproşat cu asprime, publicul
atenian a ştiut să înţeleagă măreţia adevărată şi simplă a unui Eschil şi a unui
Sofocle”.
La sfârşitul unei zile atât de dense, se înmânau premiile: un ţap, pentru autorii
de tragedii, un burduf de vin, pentru autorii de comedii, ceva mai târziu s-a
acordat învingătorilor o cunună cu lauri, precum şi o sumă de bani. Spectatorii
erau şi ei răsplătiţi pentru fidelitatea şi rezistenţa lor, oferindu-li-se carnea friptă
a taurilor sacrificaţi în cursul unei ceremonii. În final, cu toţii se retrăgeau spre
case la lumina torţelor care creau o atmosferă feerică şi plină de mister.
sursa: Florin Faifer, Incursiuni în istoria teatrului universal, Ed. Timpul, Iaşi,
2010