acă revista noastră tot face un Dosar despre părerism, m-am gîndit că aș putea să-mi „dau cu părerea“ și eu în această

chestiune. Cel puțin de la Leonardo da Vinci încoace (de la a cărui dispariție Dumnezeu n-a mai avut puterea de a crea un
altul – așa cum se spunea în finalul unui serial despre el), indivizii speciei noastre au ajuns să cuprindă tot mai puțin din
cunoașterea umană. Istoricul israelian Yuval Noah Harari observă că, mai ales în zilele noastre, „oamenii gîndesc rareori
singuri“ și că „mai curînd gîndesc în grupuri“. E cît se poate de clar că nimeni nu are cunoștință, de pildă, de întreaga știință
și tehnologie înglobată într-un laptop, într-un telefon mobil sau într-un automobil. Asta nu înseamnă că fiecare individ nu se
poate folosi de aceste instrumente, avînd de fapt încredere în gîndirea colectivă științifică și tehnologică, în urma căreia
acestea au fost construite. Exista o teorie conform căreia dacă un cataclism, un război atomic să spunem, ar distruge
omenirea lăsînd în urmă supraviețuitori izolați în diverse locuri ale planetei, aceștia n-ar mai fi în stare să refacă civilizația. Ei
ar putea doar transmite copiilor lor povești despre ceea ce a existat, povești care după cîteva generații s-ar transforma în
mituri.

Pînă una-alta, chiar fără vreun cataclism mondial, în fața complexității tot mai mari a lumii în care trăim, puterea de
înțelegere individuală scade și ignoranța fiecăruia crește. Nu crește însă neapărat și conștiința acestei ignoranțe. Oamenii
își închipuie că știu. E ceea ce unii au numit iluzia cunoașterii. Și, cum tot Harari observă, „unii care nu știu mai nimic despre
meteorologie sau biologie propun totuși politici privind schimbarea climatică și culturile modificate genetic, în vreme ce alții
au opinii cît se poate de ferme despre cum ar trebui să se procedeze în Irak sau în Ucraina, deși nu sînt capabili să
localizeze aceste țări pe o hartă“.