Asimetria informaţiei pe piaţa politică

Piaţa politică este caracterizată printr-o accentuată asimetrie informaţională

între guvernanţi şi guvernaţi, între candidaţii pentru funcţiile politice şi alegători.
Acest fapt conduce la o serie de eşecuri ale acestei pieţe, pentru că, aşa cum arăta
Joseph Stiglitz, deciziile trebuie să se bazeze pe informaţii 1, iar piaţa politică nu face
excepţie. Atât deciziile colective, cât şi cele individuale din politică au nevoie de
informaţii pentru a conduce la rezultate eficiente.
Anticipând un pic, ne punem întrebarea dacă piaţa politică din România nu se
află în situaţia de a plăti ceea ce George Akerlof numea „costurile lipsei de
onestitate” 2: „Prezenţa pe piaţă a unor oameni care doresc să ofere bunuri de calitate
inferioară are tendinţa de a desfiinţa piaţa”. Desigur, în condiţiile democratice piaţa
politică nu poate fi desfiinţată, dar poate apărea un fenomen de „alungare” a
politicienilor oneşti de către cei mai puţin oneşti, cu scăderea generală a calităţii
politicilor practicate şi diminuarea drastică a încrederii populaţiei în clasa politică.
Parafrazându-l pe Akerlof, costul lipsei de onestitate constă nu numai în măsura în
care este înşelat alegătorul, dar şi în pierderea ce însoţeşte retragerea politicienilor
cinstiţi de pe piaţa politică.
La ce se referă Akerlof? Pe piaţa maşinilor second-hand, devenită celebră ca
urmare a studiilor sale, asimetria informaţională dintre vânzător şi cumpărător face ca
maşinile de proastă calitate („lămâile”, cum le denumesc americanii) să alunge
maşinile bune de pe piaţă. Faptul că există o probabilitate destul de mare ca o maşină
la mâna a doua să fie de slabă calitate face ca preţul de vânzare a acestor maşini să fie
destul de mic, ceea ce îndepărtează de pe piaţă maşinile de calitate – proprietarii lor
nu sunt dispuşi să le vândă la un preţ mai mic decât ar merita.
În ce fel se regăseşte această situaţie pe piaţa politică?
Cetăţeanul a învăţat din experienţă că nu trebuie „să pună un preţ prea mare”
pe promisiunile din campaniile electorale. Acest fapt face să nu fie crezute într-o
proporţie prea mare nici programele oamenilor politici de bună credinţă. Se acordă o
încredere moderată sau mai degrabă redusă tuturor.
Acest lucru poate avea o serie de urmări:
- Persoane care ar dori să se implice în politică cu scopul de a schimba
lucrurile în bine pentru cetăţeni ezită să facă acest lucru.
- Cetăţenii nu participă la vot, lipsa de încredere făcând să scadă interesul
pentru actul electoral. O formă derivată de protest electoral, cu o destul de
puternică susţinere în democraţiile occidentale, este reprezentată de votul
alb, denumit şi absenteismul civic (alegătorul lasă buletinul neştampilat,
ceea ce conduce la anularea lui).
- Nu sunt votaţi aceia care doresc într-adevăr să facă ceva în interesul public
(aceştia nu dispun de suficiente fonduri pentru campanii convingătoare), ci
aceia care ştiu să se facă crezuţi sau care reuşesc să cumpere prin diverse
mijloace votul.
Îndepărtarea de pe piaţa politică a oamenilor care ar dori şi altceva decât
putere şi bani pentru ei însişi şi care nu sunt astfel recompensaţi în conformitate cu
intenţiile şi calităţile lor reale, ci mai degrabă ignoraţi, are consecinţe lesne de

1
Joseph E. Stiglitz, „Information and the Change in the Paradigm in Economics”, American Economic
Review, Vol. 92, No. 3, (June, 2002), pp. 460-501
2
George A. Akerlof, „The Market for „Lemons”: Quality Uncertainty and the Market Mechanism”,
The Quarterly Journal of Economics, Vol. 84, No. 3 (Aug., 1970), pp. 488-500

1
anticipat. Acesta reprezintă un fenomen de selecţie adversă, un eşec al pieţei politice,
consecinţă directă a asimetriei informaţionale dintre alegători şi candidaţii la funcţii
politice.
Lipsa de onestitate în afaceri, spune Akerlof, este o problemă serioasă în ţările
subdezvoltate. Probleme serioase sunt şi acţiunile lipsite de onestitate ale
politicienilor, respectiv corupţia şi promisiunile electorale goale de conţinut.
În procesele politice se manifestă relaţii de tip principal – agent. Cetăţenii
reprezintă principalul, iar oamenii politici aleşi şi aşezaţi de către principal în funcţii
legislative şi administrative sunt agenţi, agajaţi de către aceştia pentru a le duce la
îndeplinire scopurile. În modelul principal – agent se presupune că există un conflict
de interese între cele două părţi, între cetăţeni şi politicienii aleşi, această abordare
corespunzând viziunii public choice 3 asupra pieţei politice. Problema este în fond
extrem de complexă, deoarece electoratul nu este omogen, preferinţele electorilor
diferă. 4
Prin actul electoral se încheie o înţelegere, un fel de contract între alegător şi
cel ales, contract prin care cetăţeanul îl votează pe politician în schimbul
promisiunilor electorale ale acestuia. Odată procesul electoral încheiat, politicianul se
simte însă „asigurat” pentru o perioadă egală cu ciclul electoral împotriva destituirii,
pentru electori fiind extrem de dificil să-l monitorizeze şi neavând nici posibilitatea de
a-l demite pe loc atunci când utilitatea primită prin activitatea lui nu corespunde
aşteptărilor. Această asigurare îl determină să fie mai puţin preocupat de atingerea
ţelurilor principalului pentru care ar trebui să lucreze, scopul său fiind cu
preponderenţă acela de a-şi urmări propriul interes. Se produce astfel un alt eşec al
pieţei politice, un comportament de tip hazard moral.
Se poate observa că se regăsesc afirmaţiile reprezentanţilor teoriei public
choice, conform căreia politicianul aflat în funcţie îşi urmăreşte propriul interes după
modelul lui homo oeconomicus. Desigur abordările sunt diferite, economia
informaţiei priveşte acest tip de comportament ca pe un hazard moral, un eşec al
pieţei, pe când public choice găseşte explicaţii în raţionalitatea economică a omului ce
are în vedere şi atunci când este la putere şi atunci când nu este propriul câştig.
Concluziile sunt însă în ultimă instanţă convergente.
În urmărirea propriilor scopuri şi ignorarea celor ale electoratului, politicianul
poate întreprinde inclusiv acţiuni ilegale, corupte, incluzând clientelismul politic,
încurajarea practicilor de rent-seeking etc., acestea reprezentând tot atâtea eşecuri ale
pieţei politice.
Oamenii aflaţi în funcţii politice au totuşi în vedere perspectiva alegerilor
următoare, acestea reprezentând o frână a acţiunilor de tip hazard moral.
De unde se pot obţine totuşi informaţiile de pe piaţa politică?
Conform teoriei economice pe care o putem numi în mod generic „clasică”,
purtătorul informaţiei pe o piaţă este preţul, acesta fiind măsura rarităţii şi pe baza lui
luându-se deciziile de producţie şi de consum. În teoria economiei cu informaţie
imperfectă însă, informaţiile se obţin prin observarea comportamentului indivizilor
actori ai pieţei respective. Problema constă în faptul că indivizii sunt conştienţi de
acest lucru şi îşi modifică intenţionat comportamentul pentru a transmite false
informaţii 5, ce îi avantajează, ascunzându-le pe cele reale.

3
James M. Buchanan, Gordon Tullock, Calculul consensului. Bazele logice ale democraţiei
constituţionale, Versiunea în limba română Dr. Paul Fudulu, Editura Expert, Bucureşti, 1995
4
John Ferejohn, “Incumbent preference and electoral control”, Public Choice 50: 5-25 (1986)
5
Joseph E. Stiglitz, „Information and the Change in the Paradigm in Economics”, American Economic
Review, Vol. 92, No. 3, (June, 2002), pp. 460-501

2
 Dacă primul pas este făcut de individul ce deţine mai multe informaţii, în
scopul informării celuilalt, acesta are un comportament de signaling 6 – emite semnale
purtătoare de informaţii de interes pentru individul mai puţin informat.
Comportamentul de sigaling poate fi de asemenea denaturat. Campania electorală,
desfăşurată cu scop de signaling, poate deveni astfel o farsă.
Concret, politicienii află informaţii despre dorinţele electoratului cu ajutorul
sondajelor de opinie. De exemplu, dacă opţiunile exprimate ale cetăţenilor înclină mai
degrabă către dreapta, îşi vor adapta poziţia doctrinară în acest sens. Prin sondaje sunt
aflate opţiunile electoratului în mai multe domenii şi privinţe considerate de interes.
De obicei oferta electorală a unui partid/candidat constituie ceea ce în marketing, dar
şi în teoria public choice se numeşte „bundle”, prin bundling oferindu-i-se electorului
un pachet de politici care îi sunt destinate. Mai cu seamă când votul se face pe liste de
partid, nu sunt votate persoanele, ci pachetele de politici pe care politicienii le prezintă
ca formând programul partidului.
Pe de altă parte, alegătorul se află în situaţia de a face un screening. Cum
indentifică el politicianul care ar răspunde cel mai bine dorinţelor lui de cetăţean? Din
păcate candidatul la funcţia politică ştie ce îşi doreşte votantul: „să trăiască bine”, de
aceea de multe ori transmite semnale redundante către acesta pentru a-l convinge că
este cel mai în măsură să-i îndeplinească dorinţele, cel mai potrivit pentru funcţia
pentru care candidează.
Apartenenţa unui candidat la un anumit partid politic îi conferă acestuia, mai
ales atunci când el nu este cunoscut de public, o anumită certificare a calităţii în ochii
simpatizanţilor respectivului partid. Dacă politicianul este înscris într-un partid în care
alegătorul are încredere, chiar dacă această încredere este de natură emoţională şi nu
se bazează pe chestiuni concrete, această situaţie seamănă cu încrederea într-o marcă
preferată. Pentru unii alegători această informaţie este suficientă. De fapt câteodată
este foarte greu să afli mai multe despre candidat ca persoană, ar fi foarte dificil şi
costisitor pentru alegător să facă cercetări în acest sens. Problema este că o asemenea
apartenenţă nu-i asigură votantului compensaţii în cazul în care calitatea se dovedeşte
necorespunzătoare.
Putem adăuga că şi partidele politice fac un screening, după criterii proprii,
atunci când promovează pe scara ierarhică sau în anumite funcţii oamenii politici.
Trebuie remarcat că acest tip de screening este mult mai puternic în ţările cu partid
unic, aşa cum a fost până în 1989 şi ţara noastră.
Odată aleşi şi investiţi în funcţii, politicienii trebuie monitorizaţi de către
public, dar cu precădere de organe abilitate care luptă în numele cetăţenilor împotriva
corupţiei. În afară de răspunderea penală la care trebuie supuşi politicienii ce încalcă
legea pentru a obţine foloase necuvenite, ei se expun şi pericolului de a nu mai fi
votaţi la următoarele alegeri. Votul uninominal ar trebui să fie un instrument potrivit
pentru acest tip de recompensă versus pedeapsă.
Presupunând că alegătorii votează retrospectiv, acest proces electoral
reprezintă o modalitate de screening prin care alegătorii, din păcate nu în totalitate,
deţin controlul asupra activităţii politicienilor. Piaţa politică îi sortează astfel şi îi
elimină în timp pe acei politicieni care îşi urmăresc propriile interese în detrimentul
electoratului. 7

6
Michael Spence, “Job Market Signaling”, Quarterly Journal of Economics Vol. 87, No. 3, 1973, pp.
355-374
7
John R. Lott, Jr., W. Robert Reed, „Shirking and sorting in a political market with finite-lived
politicians”, Public Choice 61: 75-96 (1989)

3
 Controlul asupra politicienilor poate însemna însă mai mult decât votul
retrospectiv, mai mult decât un simplu vot egoist. Poate fi vorba de un vot
sociotropic 8, acesta însemnând că alegătorul ia în considerare condiţiile economice
naţionale în ansamblu, atunci când votează. Alegătorul „premiază sau pedepseşte”
politicianul ţinând cont de întreaga economie, nu neapărat pentru că se gândeşte la
binele ţării, ci pentru că îi este şi lui mai bine făcând parte dintr-o naţiune prosperă. 9
În anumite situaţii însă politicienii nu sunt influenţaţi de perspectiva alegerilor
următoare, de exemplu în cazul în care numărul de mandate este limitat prin lege sau
când sunt pur şi simplu siguri că nu vor mai fi votaţi.
Pe de altă parte există şi oameni providenţiali, care lucrează din convingere
pentru binele obştesc. Cetăţenii nu încetează a-i aştepta, cu alte cuvinte nu încetează a
spera, chiar dacă sunt nemulţumiţi şi declară că nu mai au încredere în clasa politică.

În fond, de ce este important să studiem asimetria informaţională pe piaţa

politică?
Pentru că electorii trebuie să înţeleagă că au nevoie de informaţii pentru a
putea distringe între promisiunile cu şanse de materializare postelectorală şi cele
deşarte, făcute doar cu scopul de a obţine voturi în schimb. Trebuie să fie informaţi şi
educaţi pentru a recepţiona corect mesajele transmise de marketingul politic şi pentru
a fi capabili „să cearnă bobul de neghină”.
În acest scop, ei trebuie să solicite, prin opinia publică şi societăţile civile, cât
mai multă transparenţă în procesele politico-administrative. Trebuie să reclame lipsa
de transparenţă, să îşi creeze poate chiar posibilitatea de a o sancţiona imediat, nu
doar o dată la patru ani.
Mi-a rămas întipărită în memorie o afirmaţie pe care o făcea în 1990,
explicându-mi ce înseamnă democraţia, un cunoscut de-al meu stabilit în Austria:
„Aici impozitele sunt mari, dar ştiu exact cum sunt folosiţi banii pe care mi-i ia
statul!” I se ofereau, lui ca cetăţean, informări periodice cu privire la destinaţia
impozitelor pe care le plătea şi, ceea ce este foarte important, dorea să fie informat,
era preocupat de faptul că el trebuie să fie informat.
Transparenţa se impune în politică, populaţia are nevoie de cât mai multe
informaţii legate de activitatea aleşilor, chiar dacă unii politicieni susţin că ar avea
efecte nefaste asupra calităţii guvernării, pentru că astfel putem ştii în ce măsură sunt
avute în vedere interesele cetăţenilor sau dacă primează interesele private ale celor
delegaţi să decidă zi de zi în numele poporului. Lipsa de transparenţă favorizează
corupţia, iar aceasta reprezintă, fără putinţă de tăgadă, „nisip în roata creşterii
economice”.
Trebuie făcută de asemenea menţiunea că indivizii au tendinţa de a nu face
eforturi deosebite pentru a obţine informaţii pe piaţa politică. Ei nu simt că beneficiile
pe care le-ar obţine dacă ar vota în cunoştinţă de cauză ar compensa costurile pe care
le implică obţinerea informaţiilor în condiţii de raritate. Nu se simt direct şi imediat
afectaţi, ca indivizi, de rezultatul alegerilor, nu în aceeaşi măsură în care îi afectează
direct şi imediat o alegere pe care o fac pe piaţa bunurilor şi serviciilor. Pe de altă
parte, au impresia că votul lor nu va influenţa rezultatul final, ci că se pierde în marea
de voturi. De fapt, conform paradoxului votării al lui Downs, până şi costul votării în
sine depăşeşte beneficiile aşteptate prin vot. În consecinţă, ei lasă ca informaţia să

8
John Ferejohn, “Incumbent preference and electoral control”, Public Choice 50: 5-25 (1986)
9
Marcus A. G. Harper, „Economic Voting in Post-Communist Eastern Europe”, Center for the Study
of Democracy, UC Irvine, http://www.democ.uci.edu/publications/papersseriespre2001/harper.htm,
accesat 16.12.2008

4
ajungă la ei sub o formă sau alta. Problema este că de cele mai multe ori ajung la
electori informaţii puţine distorsionate, false, având ca scop manipularea 10. În aceste
condiţii este cu atât mai necesar ca cetăţenii să devină consţienţi de necesitatea de a se
informa.
Căci, aşa cum afirmă George J. Stigler, „toată lumea ştie: cunoaşterea
înseamnă putere”. 11
Iată de ce este important să studiem asimetria informaţională pe piaţa politică.

Bibliografie

1. Akerlof, George A., „The Market for „Lemons”: Quality Uncertainty and the
Market Mechanism”, The Quarterly Journal of Economics, Vol. 84, No. 3 (Aug.,
1970), pp. 488-500
2. Buchanan, James M.; Tullock, Gordon, Calculul consensului. Bazele logice ale
democraţiei constituţionale, Versiunea în limba română Dr. Paul Fudulu, Editura
Expert, Bucureşti, 1995
3. Buşoi, Simona, „Comunicarea politică, fenomen cotidian”, Simpozionul
internaţional “Comunicare, competenţă şi competitivitate”, 24 noiembrie 2007,
Academia de Studii Economice din Bucureşti, Facultatea de Economie, Catedra de
Comunicare şi politici economice
4. Ferejohn, John, “Incumbent preference and electoral control”, Public Choice 50:
5-25 (1986)
5. Harper, Marcus A. G., „Economic Voting in Post-Communist Eastern Europe”,
Center for the Study of Democracy, UC Irvine,
http://www.democ.uci.edu/publications/papersseriespre2001/harper.htm, accesat
16.12.2008
6. Lott, John R. Jr.; Reed, W. Robert, „Shirking and sorting in a political market
with finite-lived politicians”, Public Choice 61: 75-96 (1989)
7. Popescu, Constantin, Creşterea care sărăceşte, Editura Tribuna economică,
Bucureşti, 2003
8. Spence, Michael, “Job Market Signaling”, Quarterly Journal of Economics Vol.
87, No. 3, 1973, pp. 355-374
9. Stigler, George J., „The Economics of Information”, The Journal of Political
Economy, Vol. LXIX, June 1961, No. 3
10. Stiglitz, Joseph E., „Information and the Change in the Paradigm in Economics”,
American Economic Review, Vol. 92, No. 3, (June, 2002), pp. 460-501
11. Taşnadi, Alexandru (coordonator), Şcoala din Virginia. James McGill Buchanan
şi teoria opţiunilor publice, Editura ASE, Bucureşti, 1997

10
Simona Buşoi, „Comunicarea politică, fenomen cotidian”, Simpozionul internaţional “Comunicare,
competenţă şi competitivitate”, 24 noiembrie 2007, Academia de Studii Economice din Bucureşti,
Facultatea de Economie, Catedra de Comunicare şi politici economice, ISBN 978-973-594-992-1
11
George J. Stigler, „The Economics of Information”, The Journal of Political Economy, Vol. LXIX,
June 1961, No. 3