See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/237527540

DEZVOLTAREA RURALĂ, ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Article · January 2005

CITATIONS READS
2 657

1 author:

Ana Bleahu
University College London
14 PUBLICATIONS 447 CITATIONS

SEE PROFILE

All content following this page was uploaded by Ana Bleahu on 11 July 2014.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 DEZVOLTAREA RURALĂ, ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
ANA BLEAHU

Abordarea de mai jos îşi propune prezentarea problematicii dezvoltării rurale

în Uniunea Europeană, din perspectiva istoriei recente (Tratatul de la Roma) şi a
prezentului (Agenda de la Lisabona).
Premisa şi importanţa unui astfel de demers îl constituie certitudinea că
dezvoltarea ruralului românesc şi a agriculturii din România vor trebui să fie în
concordanţă cu valorile şi perceptele globale privind mediul, agricultura şi rolul
tradiţiei. Politicile de dezvoltare rurală din România vor trebui să fie rezultatul
internalizării creative a obiectivelor şi a reglementărilor precise, exprimate de
Agenda 2000 a Uniunii Europene.
În cele ce urmează vom puncta: dificultăţile de definire unitară a spaţiului
rural, în Uniunea Europeană, principalele momente în elaborarea politicilor de
dezvoltare rurală, precum şi principalele deziderate în vederea dezvoltării
sustenabile a mediului rural, pe termen mediu şi lung, în Uniunea Europeană.

Clarificări conceptuale
Începând cu anul 1973, are loc o perioadă de conştientizare a dimensiunii
teritoriale a sărăciei (80% din săracii lumii trăiesc în mediul rural). Actorii
internaţionali introduc în discursul public dimensiunea rural – urban, pliindu-şi
diversele problematici globale pe acest „calapod”.
Tonul noilor abordări a fost dat de unele agenţii ale Naţiunilor Unite care au
constatat acutizarea problematicilor în mediul rural şi au atenţionat asupra
necesităţii abordării diferite, specifice, integrate şi multisectoriale a acestuia.
Demersurile ulterioare la nivel global au fost destul de greoaie şi intermitente.
În urma multor cercetări şi studii consecutive şi în cadrul multor dezbateri
regionale sau globale, s-a ajuns la elaborarea unui set conceptual închegat în ceea
ce priveşte abordarea politicilor de dezvoltare a mediului rural.
Concepte prioritare, cum ar fi cel de dezvoltare economică, socială sau umană
au fost treptat suprapuse, intersectate sau nuanţate. După creşteri succesive pe
diverse dimensiuni a fost elaborat un concept mai „acoperitor” decât toate celelalte,
şi anume, cel de dezvoltare durabilă.
Dezvoltarea este un fenomen dinamic, extrem de complex şi greu de definit.
De-a lungul anilor, accentul s-a deplasat dinspre dezvoltare economică spre
dezvoltare socială sau umană, fiecare dintre acestea dovedindu-se a fi incomplet
raportat la multitudinea de fenomene pe care le implică dezvoltarea. În anul 1987 a
CALITATEA VIEŢII, XVI, nr. 3–4, 2005, p. 289–300
290 ANA BLEAHU 2

fost lansat, în raportul Naţiunilor Unite intitulat „Viitorul nostru comun” 1,

conceptul de dezvoltare sustenabilă.
Dezvoltarea sustenabilă poate fi definită, în sens larg, ca fiind îmbunătăţirea
vieţii fiecăruia „acum şi pentru generaţiile care vor veni”. Practic, în acest fel se
face legătura între ceea ce înseamnă dezvoltare economică, justiţie socială, valori
democratice şi protecţia mediului. Elementul de noutate este omul integrat şi în
strânsă relaţie cu mediul înconjurător.
Conceptul de dezvoltare sustenabilă promovat de forurile Naţiunilor Unite se
referă, în principal, la:
1. dezvoltare economică echitabilă şi echilibrată;
2. un nivel ridicat al angajării, al coeziunii sociale şi al includerii;
3. asumarea responsabilităţii pentru folosirea resurselor naturale şi a
protecţiei mediului;
4. politici coerente, deschise şi transparente;
5. cooperare internaţională pentru promovarea dezvoltării sustenabile la nivel
global.
Conceptul actual de dezvoltare rurală este fundamentat pe cel de dezvoltare
durabilă şi are câteva trăsături fundamentale, referindu-se la:
– Dezvoltarea rurală sustenabilă, care presupune dezvoltare economică
echitabilă şi echilibrată, cu un nivel ridicat al coeziunii sociale şi al includerii şi
asumarea responsabilităţii pentru folosirea resurselor naturale şi a protecţiei mediului.
– Dezvoltarea rurală extensivă sau integrată, care se referă la dezvoltarea
mediului rural prin extinderea mijloacelor de comunicare şi informare şi prin
extinderea activităţilor din mediul rural spre sectorul non-agricol şi promovarea
agriculturii extensive, a cărei coordonată esenţială este transferul informaţional
(conceptul de agricultură extensivă aici este diferit de cel tradiţional, care definea
opusul agriculturii intensive).
– Dezvoltarea rurală multisectorială, care se referă la crearea de reţele şi
parteneriate între organizaţii internaţionale, agenţii naţionale sau organizaţii ale
societăţii civile, în vederea abordării multisectoriale.

Politicile Uniunii Europene, în domeniul dezvoltării rurale

În Europa, ruralul a fost studiat foarte multă vreme din punct de vedere
etnografic sau geografic. De-a lungul timpului, s-au conturat mai multe paradigme
2
de cercetare :
1. modelul tradiţionalist, care consideră mediul rural, respectiv satul, ca
fiind adevăratul păstrător al spiritualităţii, specificităţii şi originalităţii unei
culturi, a unei societăţi, cercetările de acest fel căutând să releve valorile,
comportamentele şi simbolurile rurale tradiţionale;
1„Our Common Future”, World Bank.
2
vezi Dicţionarul de sociologie, 1994, coord. Vlăsceanu, Zamfir.
3 DEZVOLTAREA RURALĂ, ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ 291

2. modelul meliorist, care consideră mediul rural ca fiind forma genetică a

unei societăţi, dar insuficient evoluată şi care trebuie adusă la nivelul structurilor
urbane. Cercetările din acest domeniu măsoară, în general, decalajele dintre urban
şi rural, din perspectiva veniturilor, educaţiei, confortului şi a productivităţii;
3. modelul ecologic, care relevă specificitatea, particularităţile şi avantajele
modului de viaţa contemporan rural;
4. modelul cronoregresiv, utilizat, în general, în monografiile de aşezări rurale
(vezi Durand Drouhin, L. M. Szwergrub, V. Mihăilescu).

Definirea ruralului în Europa

Noua politică a Uniunii Europene pune un accent deosebit pe dezvoltarea rurală.
În Uniunea Europeană (25) peste jumătate din populaţie locuieşte în localităţi
rurale, care acoperă peste 90% din teritoriu.
Încă din 2001(iunie), la Göteborg, Consiliul European a concluzionat faptul
că politica de dezvoltare rurală va accentua mai puţin aspectele legate de susţinerea
pe piaţă a agriculturii şi va fi mai mult orientată asupra asigurării bunăstării
oamenilor, animalelor şi plantelor, a conservării mediului, a grijii faţă de natură şi
asigurării unei alimentaţii sănătoase.
Foarte mult timp, în Uniunea Europeană politicile rurale s-au suprapus
politicilor agrare şi sectorului agricol. Ruralul european a fost considerat ca fiind
un sector, nepunându-se accent pe dimensiunea spaţială a acestuia.
Noua abordare a ruralului presupune, implicit, şi o definire spaţială a
acestuia. În practica Uniunii Europene a fost adoptat criteriul OECD, bazat pe
densitatea populaţiei. În acest fel, încep să devină posibile comparaţiile la nivel
internaţional ale condiţiilor şi dinamicii mediului rural din Europa.
Datele socioeconomice disponibile sunt la nivelul regiunilor NUTS 3 3.
Acestea includ însă şi aglomerările urbane, astfel că datele nu pot fi agregate pe
coordonate rural–urban, fapt care dezavantajează decidenţii de politici în domeniul
dezvoltării rurale.
Conform OECD, mediul rural cuprinde toate localităţile care au o densitate a
populaţiei mai mică de 150 de locuitori pe metru pătrat. La nivel regional (NUTS
3) sunt definite ca fiind:
– regiuni predominant rurale cele în care peste 50% dintre locuitori trăiesc în
comune (cu mai puţin de 150 locuitori pe km2);
– regiuni rurale cele în care 15 până la 50% dintre locuitori trăiesc în comune
2
(cu mai puţin de 150 locuitori pe km );
– regiuni predominant urbane cele în care sub 15% dintre locuitori trăiesc în
comune (cu mai puţin de 150 locuitori pe km2).
Aplicând această definiţie la populaţia UE-25, aproximativ 57% din populaţie
trăieşte în regiuni rurale, care acoperă peste 90% din teritoriu.
3
Reprezintă unităţi teritorial administrative.
292 ANA BLEAHU 4

Evoluţia istorică a dezvoltării rurale în Europa

Dezvoltarea rurală în Europa a fost implicit cuprinsă în Politicile Agricole
Comune (PAC) (Common Agricultural Policy).
Sintetizând principalele etape ale istoriei dezvoltării PAC, acestea ar putea fi:
Perioada Caracteristici
1958 Conferinţa de la Stresa.
1962–1972 Implementarea PAC, având ca pilon unic agricultura.
1973–1982 Perioada „politicii prudente a preţurilor”.
1983–1991 Anii de criză ai PAC.
1992–1999 Reforma PAC (Mac Sharry) – Noua abordare.
1999– 2001 PAC pe termen lung pentru o agricultură durabilă, Agenda 2000.
Prioritatea pilonului doi al PAC – dezvoltare rurală.
2003 sept. Noua PAC.

La sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60, politicile agricole comune au

avut drept scop încurajarea producţiei agricole, prin suportul direct al producţiei şi
prin modernizarea agriculturii.
Structura agricolă a Europei se caracteriza printr-un număr mare de ferme
mici şi o pondere mare a populaţiei ocupate în agricultură.
5 DEZVOLTAREA RURALĂ, ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ 293

Existau, de asemenea, şi multe probleme sociale, cum ar fi: sărăcie în mediul

rural şi şomaj în mediul urban. În trasarea arhitecturii PAC a fost prevăzută, aşadar,
restructurarea fermelor şi eficientizarea producţiei agricole, prin utilizarea progresului
tehnic în agricultură. În 1962 a fost creat un fond special de garantare a preţurilor
produselor agricole pe piaţă (Fondul European de Orientare şi Garantare a Agriculturii
4
– EAGGF) care este, practic, cel mai mare consumator al bugetului UE.
Aşadar, la mijlocul anilor ’60, obiectivele principale ale dezvoltării rurale
au fost îmbunătăţirea structurilor de producţie ale agriculturii şi îmbunătăţirea
condiţiilor de procesare şi vânzare a produselor agricole. Accentul s- a pus pe
investiţii în mijloace de producţie, atât la nivelul fermelor individuale, cât şi la
nivelul întreprinderilor de procesare şi desfacere. Principalele deziderate au fost:
creşterea productivităţii în agricultură, stabilizarea pieţei, asigurarea de venituri
echitabile pentru agricultori, securitate alimentară, preţuri rezonabile pentru
consumatori. Principalele mecanisme de realizare a dezideratelor propuse au fost:
sistemul preţurilor interne garantate de sprijinire a pieţei, protecţia importului,
subvenţii la export.
Aceasta a fost perioada boom-ului economic. Producţia agricolă a crescut cu
peste 30% în 10 ani şi s-a caracterizat prin: autoaprovizionarea cu principalele
produse agricole şi sporirea veniturilor fermierilor.
Astfel, în perioada 1962–1972, perioada de implementare a PAC, care are
drept pilon central şi unic dezvoltarea agriculturii, CEE (care fusese net
importatoare de produse agricole) devine un mare exportator de produse agricole.
Perioada 1973–1982 este denumită „perioada politicii prudente a
preţurilor”5. Principalele obiective ale acestei perioade au fost transformarea
micilor ferme în ferme bine echipate, competitive şi conectarea lor la nevoile pieţei.
Fermierii mai în vârstă, cu posibilităţi reduse de adaptare la piaţă, au avut
posibilitatea de a se pensiona, abandonând agricultura, iar fermele care se aflau în
zonele dezavantajate au fost susţinute cu pensii compensatorii.
În această perioadă a crescut importanţa CEE-9 pe piaţa internaţională a
produselor agricole, aceasta deţinând o treime din comerţul internaţional. În acelaşi
timp creşte şi gradul de autoaprovizionare la o gamă mai largă de produse agricole.
Are loc înlocuirea taxelor pe producţie cu sistemul cotelor de producţie (1979).
Fermele de subzistenţă au fost modernizate şi reorganizate pe criterii de
6
productivitate, iar numărul acestora a scăzut substanţial .
În anii ’70, conform planului Mansholt, accentul se va muta pe
managementul capitalului uman, sub aspectul apariţiei pensionarilor la vârste mai
mici sau al recalificării prin cursuri profesionale.
În anul 1975 sunt definite zonele defavorizate ale Uniunii care necesită
măsuri specifice. Scopul era de a stopa exodul din agricultură şi din mediul rural
4Adoptat prin Reglementarea UE din 25, din 1962 şi amendat prin Reglementarea UE 728/70.
5
Au loc primele două extinderi ale CEE.
6
În 1979 erau 4,8 mil ferme (10,4 mil. în 1960). Scădere anuală cu 3% a numărului de ferme.
294 ANA BLEAHU 6

care ar fi putut afecta chiar existenţa unor comunităţi, precum şi prezervarea

mediului natural şi a naturii.
Pentru prima dată, din motive de ordin economic, social şi de mediu, este
aplicată perspectiva teritorială, în ceea ce priveşte elaborarea politicilor agricole.
În toată această perioadă are loc o dublare a cheltuielilor bugetare pentru
agricultură.
Aşadar, politicile de dezvoltare rurală în toţi aceşti ani au pus accent, în
exclusivitate, pe sectorul agricol.
Perioada 1983–1991 este o perioadă de criză a PAC.
PAC este intens criticată şi se solicită reforma acesteia, atât din interior cât şi
la negocierile multilaterale din cadrul Rundei Uruguay. Excedentele de producţie
au atins niveluri extrem de ridicate (în special la cereale şi lactate).
Are loc o creştere rapidă a costurilor bugetare. Cheltuielile PAC au sporit cu
30%, în 1989–1991, la nivelul de 36 miliarde ECU (peste 60% din bugetul CEE),
în contrast cu scăderea veniturilor reale ale fermierilor şi reducerea semnificativă a
numărului acestora. Pe lângă introducerea de cote pentru noi produse, are loc şi
lansarea programului de scoatere din cultură a terenurilor (20% timp de 5 ani), în
schimbul unor prime substanţiale. Sunt garantate preţurile limită şi sunt stabilite
nivelurile maximale de producţie. Stimularea consumului intern se face prin
subvenţii la consumator.
În ciuda diversificării mecanismelor de control la nivelul pieţelor şi al
producţiilor, problemele fundamentale ale PAC nu au fost rezolvate.
Începând cu anii ’80, dimensiunea teritorială a politicilor rurale câştigă tot
mai mult teren.
Astfel, în 1988, Comisia Europeană elaborează un nou concept de dezvoltare
rurală care se referă la dezvoltarea rurală integrată, care are repercusiuni dincolo de
simpla producţie agricolă. În acelaşi an are loc reforma Fondului Structural agricol. În
regiuni ca Scoţia (Western Isles), Franţa (Lozère) sau în Belgia (zone considerate ca
fiind defavorizate) sunt aplicate primele principii ale dezvoltării rurale integrate, prin
încurajarea adaptării producţiei agricole la cerinţele mediului şi diversificarea acesteia.
Iniţiativa LEADER experimentează acest nou concept de dezvoltare rurală
bazat pe strategii de dezvoltare integrată la nivel local, crearea parteneriatului local.
La începutul anilor ’90, componenta de suport pe piaţă a PAC, care şi-a atins
propriile limite în stimularea producţiei a intrat într-un proces de reformă majoră.
Aceasta a fost acompaniată de trei măsuri structurale finanţate prin Fondurile de
Garantare, şi anume: pensionarea înainte de termen, dezvoltarea agriculturii ecologice,
împădurirea pământurilor agricole marginale. Comunitatea adoptă o serie de
instrumente şi metode care reflectă orientarea spre trei mari obiective: restructurarea
agriculturii, dezvoltarea locală-teritorială şi integrarea problemelor de mediu.
1992–1999 este perioada reformei Mac Sharry. În această perioadă,
mecanismele de control al disponibilităţilor (reducerea preţurilor garantate şi acordarea
de plăţi directe compensatorii) nu au putut preveni creşterea excedentelor, care au
necesitat costuri din ce în ce mai mari de stocare. De asemenea, tendinţa de scădere a
7 DEZVOLTAREA RURALĂ, ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ 295

veniturilor reale ale fermierilor nu a fost stopată, iar metodele intensive de producţie au
afectat profund mediul. Efectul imediat al acestei crize a fost competitivitate scăzută a
CEE pe piaţa agricolă internaţională. A devenit necesară reformarea politicii comune.
Reforma a constat, practic, în orientarea în mai mare măsură a politicii agricole
spre piaţa liberă, prin introducerea plăţilor compensatorii directe determinate de tipul
de cultură, de randamentul mediu regional (nu individual) dintr-o perioadă trecută şi de
suprafaţa actuală efectivă. Au fost reduse presiunile asupra bugetului UE. Efectele
reformei au fost vizibile şi notabile. S-a reuşit, astfel, stabilizarea veniturilor fermierilor
şi echilibrarea cererii şi ofertei pe piaţa comună agricolă.
Presiunea pentru reformă a venit din trei surse:
– Prima: de la nivelul comunităţilor rurale şi a decidenţilor locali. În 1996, în
noiembrie, Irlanda găzduieşte Conferinţa Europeană de dezvoltare rurală în cadrul
căreia se face înţeleasă necesitatea unor politici de dezvoltare rurală mult mai
simple şi abordabile;
– a doua: din necesitatea de restructurare a PAC şi a Fondului Structural
(Agenda 2000), de a creşte competitivitatea agriculturii, de a îngriji problemele de
mediu şi a se pregăti pentru extinderea UE;
– a treia este legată de contextul internaţional şi de rolul agriculturii în
Europa, sub aspectul bunurilor publice şi de mediu.
Aşadar, la sfârşitul anilor ’90 se face simţită nevoia unei politici de dezvoltare
rurală, care să cuprindă restructurarea agriculturii, să se adreseze problemelor de
mediu şi înţelegerii nevoilor extinse ale ruralului.
În perioada 1999–2001 are loc prioritizarea pilonului al doilea al PAC –
dezvoltare rurală7.
În Agenda 2000, politicile de dezvoltare rurală constituie cel de-al doilea
obiectiv principal al PAC, alături de reforma politicilor comerciale. 8
Este elaborat modelul agricol european, în care dezvoltarea rurală integrată
devine prioritară.
Sunt aduse în discuţie problematici noi, cum ar fi: siguranţa şi calitatea
alimentelor, integrarea problemelor de mediu în politica agricolă, dezvoltarea
economiei şi a vitalităţii zonelor rurale, încurajarea practicilor agricole prietenoase
faţă de mediu, conştientizarea privind amenajarea teritoriului, încurajarea
agricultorilor pentru utilizarea metodelor de producţie mai puţin intensive, pentru a
reduce impactul asupra mediului, multifuncţionalitatea agriculturii.
Politica de dezvoltare integrată şi durabilă a zonelor rurale este focalizată pe
indivizi şi grupuri, alţii decât fermieri. Are loc transparentizarea elaborării şi gestionării
programelor. Sunt identificate şi încurajate o serie de servicii pentru agricultori.
Are loc diversificarea producţiei de alimente, în paralel cu o reducere a
preţurilor garantate, compensate prin preţuri directe la fermieri. Este îmbunătăţit
echilibrul cerere/ofertă pe piaţa comună a produselor agricole, iar veniturile
obţinute în agricultură se dezvoltă favorabil.
7Consiliul de la Göteborg (2001).
8
vezi obiectivul 1 al Agenda 2000.
296 ANA BLEAHU 8

Ajutoarele pentru dezvoltare rurală devin mai flexibile şi se bazează pe

subsidiaritate, descentralizare şi simplificare. Legislaţia devine mai accesibilă.
S-a stabilit, de asemenea, şi o bază solidă pentru extinderea UE şi a
negocierilor în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
În anul 2003, noua Politică Agrară Comună îşi continuă schimbarea
profilului interior începută încă din 2001. Are loc transferarea fondurilor din
Pilonul 1 în Pilonul 2 al PAC.
În iunie 2003 a fost adoptată reforma fundamentală a PAC. Prin această reformă
se dă producătorilor agricoli libertatea de a produce în funcţie de cerinţele pieţei.
Principalele subvenţii vor fi plătite independent de producţie, în condiţii clar definite.
Elementele cheie ale reformei PAC sunt:
1. SFP şi plăţi independente de producţie (se are în vedere şi evitarea
abandonului de producţie);
2. SFP este strict condiţionat de respectarea condiţiilor de mediu, securitate
alimentară, bunăstarea plantelor şi animalelor, păstrarea în bune condiţii a
terenurilor agricole;
3. extinderea politicilor de dezvoltare rurală (cu bani UE);
4. reducerea plăţilor directe („modulation”) către marile ferme şi reorientarea
fondurilor spre politici de dezvoltare rurală;
5. definitivarea, până în 2013, a unei discipline financiare.
Are loc trecerea la centrarea, într-o mai mare măsură, pe calitate în loc de
cantitate şi schimbarea completă a modului de subvenţionare a agriculturii, prin
orientarea, în mai mare măsură, spre piaţă, prin: subvenţii decuplate 9, prin
introducerea sistemului de modulare 10, a sistemului degresiv (de reducere treptată)
a plăţilor garantate fermierilor (2006–2012) şi prin respectarea regulilor
încrucişate11 (cross-compliance).
Este reafirmată necesitatea susţinerii şi întăririi mediului rural şi reorientarea
sprijinului spre practici agricole extensive 12 . Este adoptat „pachetul adaptat
cerinţelor noilor state membre”, în ceea ce priveşte dezvoltarea rurală. Este
important de amintit că în 2003 (conform Agendei 2000) a avut loc decuplarea
suportului pentru producţie13.
Noile probleme cu care se confruntă sunt: problemele legate de siguranţa
alimentelor, problemele mediului, negocierile comerciale multilaterale OMC,
acordul asupra formulei de extindere a UE (2002).
Legea dezvoltării rurale 1257/99 (RDR) are un meniu de 22 de măsuri (care
pot fi extinse la 26, dacă luăm în considerare şi reforma PAC, după care ar trebui
9
Cea mai mare parte a subvenţiilor va fi plătită independent de volumul producţiei.
10 Mecanism prin care se reduc plăţile directe („modulare”) pentru fermele mai mari, iar
sumele se transferă pentru finanţarea măsurilor din noua politică de dezvoltare rurală.
11 Mecanism în baza căruia plata agricolă unică este condiţionată de protecţia mediului,
siguranţa alimentelor, sănătatea animalelor şi plantelor şi standardele de bunăstare a animalelor, ca şi
de cerinţa de a menţine toate terenurile agricole în bune condiţii agricole şi de mediu.
12 Agricultura extensivă.
13 Single Farm Payment (SFP).
9 DEZVOLTAREA RURALĂ, ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ 297

elaborate programele de dezvoltare rurală, în funcţie de necesităţile specifice ale

fiecărei regiuni, având drept obiective: restructurarea agriculturii, îngrijirea
mediului şi diversificarea activităţilor ne-agricole.
În completarea acestor obiective majore, programele de dezvoltare rurală,
iniţiativa LEADER, la a treia generaţie acum (LEADER+), testează şi inovează
ideea de dezvoltare rurală locală integrată.
Au fost adăugate apoi două capitole noi la legea dezvoltării rurale, care,
practic, explică producătorilor noile standarde în domeniul calităţii şi siguranţa
bunurilor alimentare, dar şi în domeniul bunăstării animalelor.
Prin reformarea PAC, care va fi introdusă începând cu 2005, se va asigura un
venit minim de suport pentru producători, aceştia fiind liberi să producă în
concordanţă cu cererea pieţei.
Pentru a primi acest suport, producătorii vor trebui să respecte un standard
obligatoriu de calitate, respectiv 18 măsuri în domeniul mediului, bunurilor publice
şi al bunăstării animalelor şi sănătăţii plantelor şi, de asemenea, să păstreze
pământul în bune condiţii, indiferent dacă îl folosesc sau nu.
Dincolo de aceste cerinţe de bază, cel de-al doilea obiectiv major al PAC face
referire directă la politicile de suport pentru agricultură şi zona rurală.
Putem identifica trei domenii importante:
– restructurarea agriculturii;
– managementul mediului şi al pământurilor;
– extinderea dezvoltării rurale prin diversificare.
În 2004 şi 2005 vor fi introduse noi elemente de reformă până în 2013, când
va fi definitivat un mecanism de disciplină financiară.
Acest tip de plată (Single Farm Payments) va fi implementat în 2005, cel mai
târziu în 2007, dacă unele state membre consideră că au nevoie de o perioadă mai
lungă de tranziţie.
Structura cheltuielilor FEOGA destinate dezvoltării rurale, pe principalele
categorii de măsuri, în perioada 2000–2006:
Măsuri de dezvoltare rurală Milioane euro Pondere (%)
Investiţii în ferme 4 682,0 9,5
Tineri fermieri 1 824,0 3,7
Formare profesională 344,0 0,7
Retragere anticipată a persoanelor vârstnice 1 423,0 2,9
Zonele cele mai puţin favorizate şi cele cu restricţii de mediu 6 128,0 12,5
Agri-mediu 13 480,0 27,5
Investiţii în domeniul prelucrării – marketingului 3 760,0 7,7
Împădurirea terenurilor agricole şi alte măsuri în domeniul forestier 4 807,0 9,8
Adaptarea şi dezvoltarea structurilor rurale 12 649,0 25,8
Total măsuri de dezvoltare rurală 49 097,0 100,0
14
Sursa: Dezvoltarea Rurală în Uniunea Europeană, 2003 .

14 Rural Development in the European Union, Fact Sheets 2003, European Commission,
Agriculture and Rural Development, Luxemburg, 2003.
298 ANA BLEAHU 10

Principalele instrumente de promovare a dezvoltării rurale în

Uniunea Europeană
La ora actuală la nivelul Uniunii Europene sunt promovate trei instrumente
pentru dezvoltarea durabilă a mediului rural: LEADER, TRDI şi SAPARD.
LEADER + (pentru EU-15). Scopul programului este de a susţine şi
încuraja actorii economici din mediul rural, în vederea dezvoltării pe termen lung.
Factorii locali de decizie sunt invitaţi să elaboreze şi să implementeze strategii
originale de dezvoltare, punând accent pe:
● specificitatea şi unicitatea spaţiului natural, dar şi a tradiţiei;
● îmbunătăţirea mediului economic, în vederea creării a noi locuri de muncă;
● îmbunătăţirea abilităţilor de autoorganizare a comunităţilor rurale, în
vederea promovării coeziunii sociale.
În acest sens, se creează grupuri locale de acţiune (LAGs), care vor elabora
planurile locale de dezvoltare şi care vor fi responsabile pentru implementarea
acestora.
TRDI (Temporary Rural Development Instrument) (pentru cele 10 ţări noi
membre ale UE) este un instrument susţinut de EAGGF şi cuprinde principalele
măsuri de uniformizare a politicilor din cele 10 ţări noi membre ale UE şi restul
spaţiului European, cuprinzând: o serie de măsuri pentru protecţia mediului,
pensionarea timpurie, împădurire şi acordarea de plăţi compensatorii pentru zonele
defavorizate.
SAPARD (pentru România şi Bulgaria) sau Programul Special de Preaderare
îşi propune să acorde asistenţă în dezvoltarea rurală şi a agriculturii, având un buget
anual de 520 milioane Euro pentru perioada 2000–06.
Principalele obiective ale programului de pre-aderare sunt:
1. suportul agriculturii şi al dezvoltării rurale, în perioada de pre-aderare;
2. rezolvarea problemelor pe termen lung, în vederea ajustării sectorului
agricol şi a ruralului în întregime;
3. implementarea acquis communautaire în domeniul politicilor agricole.
România European Union
% agriculturii în PIB. 19 2,9
% populaţiei rural în total populaţie. 47% 15%
Media suprafeţei agricole ce revine unei persoane (ha). 0,65 0,24
Media suprafeţei agricole ce revine unei persoane ocupate în 4,48 9,78
agricultură (ha).
o persoană ocupată în agricultură produce produse agricole 6,85 41,45
pentru …persoane.

Principiile de bază ale politicilor dezvoltării rurale promovate în Europa 15

sunt următoarele:
15 Conferinţa europenă axată pe problematica dezvoltării rurale în Europa „Planting
seeds for rural futures – building a policy that can deliver our ambitions”, Salzburg, 2003.
11 DEZVOLTAREA RURALĂ, ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ 299

– viaţa la ţară prezintă un interes deosebit, nu doar pentru mediul rural, ci

pentru societate în ansamblu;
– este necesară prezervarea diversităţii rurale europene, în vederea păstrării
patrimoniului cultural şi natural;
– încurajarea agriculturii multifuncţionale;
– diversificarea agriculturii, inovarea şi acordarea de noi valenţe produselor,
în funcţie de cererea consumatorilor;
– politicile de dezvoltare rurală vor trebui aplicate în toate statele UE extinse;
– vor avea în vedere nevoile diferite ale ruralului şi vor fi un factor de coeziune;
– vor funcţiona pe principiul subsidiarităţii;
– vor fi implementate în parteneriat între organizaţii private şi societatea civilă;
– aplicarea experienţelor acumulate prin programul LEADER în ceea ce
priveşte instituirea parteneriatelor. Scopul trebuie să fie întotdeauna explorarea şi
exploatarea noului;
– definirea clară a responsabilităţii, în cadrul parteneriatelor (fapt care va face
posibilă transparenţa, monitorizarea şi evaluarea acestora);
– crearea de reţele pentru schimbul şi promovarea practicilor pozitive;
– simplificarea politicilor de dezvoltare rurală. Acestea trebuie să se bazeze
pe un singur program, o singură sursă de finanţare şi un singur organ de control.

Discuţii şi concluzii
Concluzionând, dezvoltarea rurală are, în Europa, o istorie proaspătă.
Uniunea Europeană şi-a definit, relativ recent, intenţia de a aplica programe
specifice de dezvoltare în zonele rurale.
Ruralul european a fost abordat, zeci de ani, doar din perspectiva politicilor
agrare. Designul ruralului a fost conturat de politici care aveau drept scop
asigurarea securităţii alimentare sau promovarea Uniunii Europene ca pe o putere
exportatoare de produse agricole în lume, şi nu dezvoltarea în sine.
Începând cu 1998 (Agenda de la Lisabona), spaţiul rural este definit ca una
dintre valorile fundamentale şi definitorii pentru Europa, care trebuie prezervată,
îngrijită şi promovată.
Miezul forte al politicilor de dezvoltare rurală în cadrul Uniunii Europene îl
reprezintă dezideratele promovate de Sistemul Naţiunilor Unite, fiind, practic,
adecvarea perceptelor de dezvoltare durabilă, integrată şi multisectoarială la
realităţile Europei.
Am putea concluziona că există, practic, două direcţii esenţiale care
determină şi influenţează procesul de dezvoltare rurală din Uniunea Europeană:
raportul sector agricol versus sector ne-agricol şi grija pentru mediu.
Se observă o mutare de accent dinspre politicile care pornesc din centru spre
politicile care apar la nivel local.
În noile abordări, dezvoltarea rurală presupune, înainte de toate, informaţie.
Se pune un accent deosebit pe diseminarea de cunoştinţe, informaţii şi know-how,
 300 ANA BLEAHU 12

transferul şi managementul informaţiei şi al cunoaşterii. Concepte cum ar fi,

dezvoltare rurală extensivă („rural extension development”) sau extensia
agriculturii („agricultural extension”) implică dezvoltarea infrastructurii de
comunicare, informare şi inovare.
Ruralul trebuie gândit din perspectiva viitorului, nu ca pe o rezolvare a
problemelor din trecut: „zona rurală nu trebuie să fie privită doar ca o problemă, ci
şi ca o oportunitate. Politica de dezvoltare rurală trebuie să includă agricultura într-
un context socioeconomic şi ecologic mai larg”.
Are loc înlocuirea subvenţiilor prin crearea de surse noi, competitive. Din
această perspectivă, preocuparea pentru diversificarea activităţilor din mediul rural
este în continuă creştere.

BIBLIOGRAFIE
1. Barnier, Michel, Rural Development in an enlarged Europe, European Conference on Rural
Development, Salzburg, 2003.
2. Bibere, Octav, Uniunea Europeană între Real şi Virtual, All Politic, 1999.
3. Bideleux, Robert, Taylor, Richard, European Integration and Disintegration East and West,
Routledge, London and New York, 1996.
4. Dinan, Desmond, Encyclopedia of the European Union, Macmillan Press LTD, London, 2000.
5. Fischler, Franz, Europe’s Rural Areas. An Invaluable Asset for us all, European Conference
on Rural Development, Salzburg, 2003.
6. Fischler, Franz, Europe’s Rural Areas. An Invaluable Asset for us all, European Conference
on Rural Development, Sofia, Bulgaria, 2004.
7. Horwath, Richart, Agricultural Policy by the Year 2000 and its Effects in The Eurosceptical
Reader, edited by Martin Holmes, Macmillan Press LTD, London, 2000.
8. Kideckel, David, A., The solitude of Colectivism, Romanian Villagers to the Revolution and
Beyond, Cornell University Press, 1993.
9. Kovach, Imre, LEADER, a New Social Order, and the Central – and East-European
Countries, Sociologia Ruralis, Volume 40, Number 2, 2000.
10. Lele, Ulma, The design of Rural Development, Lessons from Africa, International Bank for
Reconstruction and Development, 1975.
11. Pelkmans, Jacques, European Integration, Methods and Economic Analisys, Pearson
Education, Prentice Hall, Financial Times, 2001.
12. Roney, Alex; Budd Stanley, The Europen Union, A Guide Through the European
Community and European Union, Institute of Directors, Kogan Page, London, UK, 1998.
13. Rural Poverty Report 2001, The Challenge of Ending Rural Poverty, Oxford University Press.
14. Toderoiu, Filon, Ştefănescu, Carmen, Văleanu, Raluca, Subsidiaritatea, Politica Agricolă
Comună şi extinderea UE, în „Societatea Română de Economie”, Institutul Român pentru Libera
Intreprindere, anul XII, 4, 2003.
15. Warleigh, Alex, Understanding European Union Institutions, Routledge, Taylor&Francis
Group, London and New York, 2002.
16. Winter, Michel, Rural Politics. Policies for Agriculture, Forestry of the Environment,
Routledge, London, 1996.
17. Zaman, Gheorghe, Reforma instituţională a Uniunii Europene extinse, INCE, Institutul de
Economie Naţională, Studii şi cercetări economice, 2003.

View publication stats