INTRODUCERE

Omul, cea mai superioară creatură a lui Dumnezeu a fost făcut din iubire
după chipul şi asemănarea Sa. (Geneză 1, 27).
Din iubire a chemat Dumnezeu dintru nefiinţă la fiinţă întreaga făptură
văzută şi nevăzută. Cerul şi pământul, îngerii cei fără de trupuri şi toate
vieţuitoarele lumii, din iubire au fost aduse la viaţă de ziditorul tuturor. Şi tot din
noianul nesfârşit al iubirii Lui, a plăsmuit Dumnezeu pe om făcându-l după chipul
şi asemănarea Sa.
Acest referat al genezei, că omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu, ne demonstrează că în virtutea acestei calităţi el a fost capabil să
stăpânească tot pământul.
Chipul lui Dumnezeu în om constă din caracterul de persoană al omului
înzestrată cu voie liberă prin care el îl imită pe Dumnezeu.
După Sf. Ioan Damaschin, acest chip al lui Dumnezeu se manifestă în om
prin incomprehensibilitatea, invizibilitatea şi nemurirea sufletului precum şi în
libertatea voii. Dar oricare ar fi aceasta, cert este că după păcat chipul lui
Dumnezeu s-a întunecat şi s-a alterat în om. Aceasta nu înseamnă însă că el s-a
distrus complet precum susţin protestanţii, omul a rămas pe mai departe apt de a se
reabilita cu ajutorul harului.
Dragostea lui Dumnezeu nu l-a părăsit pe om după căderea lui în păcatul
neascultării, ci i-a făgăduit dintru început izbăvirea din moartea păcatului prin Cel
ce avea să vină la plinirea vremii, nu în fire omenească, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul
Omului, biruitor pentru noi al păcatului şi al morţii. Întreaga învăţătură a Domnului
ca şi opera Sa de mântuire, sunt o neîncetare revărsare a dragostei Sale

3
dumnezeieşti. Omul a rămas chip al lui Dumnezeu chiar şi în cea mai coborâtă
stare de păcat. Dacă chipul lui Dumnezeu în om este principiul şi rădăcina binelui
pe care l-am primit la creaţie, dar care prin păcat s-a întunecat, asemănarea vine
prin faptele noastre, prin ostenelile pentru cele bune şi prin purtarea virtuoasă în
toată viaţa noastră către desăvârşire.
Prin cuvintele: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul” (Geneza I, 28),
Dumnezeu i-a poruncit primului om, şi prin acesta nouă tuturor să creştem, să
lucrăm toată fapta cea bună spre a ne desăvârşi. În această neîncetată creştere spre
desăvârşire constă asemănarea cu Dumnezeu.
Chipul este raţionalitatea şi libertatea noastră, iar asemănarea este
desăvârşirea noastră morală. Omului i s-a fixat ca misiune de a creşte spre
desăvârşire prin propriile sale eforturi voluntare, asemănarea dobândindu-se astfel
în chip jertfelnic, în timp ce chipul i-a fost dat în dar de Dumnezeu. Creatorul l-a
aşezat pe om pe o anumită înălţime antologică, căci demnitatea chipului îi este dată
gratuit, dar desăvârşirea în asemănare nu poate fi ajunsă numai de om însuşi prin
străduinţele sale proprii, ci ea rămâne o misiune etică pentru om.
Sf. Ioan Damaschin afirmă că în virtutea raportului reciproc dintre ipostazele
Sf. Treimi, Sf. Duh este cel care revelează cele ascunse ale dumnezeirii, cel care
unit de Tatăl prin Fiul şi care dă oamenilor asemănarea cu Dumnezeu: “Fiul este
icoana Tatălui, iar Duhul icoana Fiului prin care Hristos locuind în om, îi dă
acestuia asemănarea cu Dumnezeu”.1
Dacă „chipul” este întipărit în însăşi fiinţa omului, „asemănarea” rămâne o
ţintă la care trebuie să ajungem prin lupta de a dobândi virtuţiile.
Dumnezeu l-a creat pe om inocent, virtuos, lipsit de griji, încărcat de toate
bunătăţile. El avea puse înainte două alternative: aceea de a nu putea muri (non
posse mori), care este starea îngerilor, şi aceea „de a putea să nu moară” (posse
1
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 49

4
non mori) prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Dar prin neascultare, omul şi-a
ales varianta a doua şi păcătuind şi-a atras asupră-şi moartea.
Adam căzând în păcat a ajuns la neascultarea cu Dumnezeu, însă Iisus
Hristos a venit în lume pentru a ne ridica iarăşi la starea cea dintru început a
asemănării cu Dumnezeu. Această asemănare cu Dumnezeu este culmea cea mai
înaltă a virtuţiilor adică adevărata desăvârşire. Prin întruparea Sa, Mântuitorul ne-a
învăţat toată virtutea şi ne-a dăruit ce mai înaltă pildă de smerenie, de iubire şi de
iertare. Drumul Său spre cruce şi spre înviere este împodobit cu faptele dragostei
jertfelnice făcându-se neasemănată pildă de îndelungă răbdare şi iertare faţă de noi
toţi oamenii. Pentru că dragoste mai mare decât aceea ca cineva să-şi de-a sufletul
său pentru prietenii săi şi mai mult pentru duşmani, nimeni nu are.
Prin exemplul Său, Iisus Hristos ne-a uşurat lupta de a ne asemăna cu
Dumnezeu, adică de a ne desăvârşi. Nimic nu era mai potrivit ca să zguduie
conştiinţa omenească păcătoasă decât însuşi „pogorâtorul lui Dumnezeu şi
deşertăciunea Lui de slavă” (Filipeni II, 7), pentru ca fiinţa atotsfântă să se
substituie celor păcătoşi şi să-şi dea viaţa pentru mulţi spre iertarea păcatelor. Prin
întrupare, Fiul lui Dumnezeu a adus sfinţenia oamenilor, sufletul este refăcut după
chipul lui Dumnezeu care îi imprimă asemănarea, asupra firii omeneşti (II Petru I,
4).
Jertfa adusă de Mântuitorul ne îndeamnă să medităm adânc asupra misiunii
Mijlocitorului, asupra desăvârşirii Lui, şi ne trezeşte dorinţa de a fi schimbaţi după
chipul Său cel Sfânt şi curat.

5
 CAPITOLUL I
ÎNVĂŢĂTURA ORTODOXĂ DESPRE HAR.
HARUL CA ÎNCEPUT AL MÂNTUIRII

a. Harul-energie divină necreată şi îndumnezeitoare

Tot ceea ce a făcut Mantuitorul Iisus Hristos pentru întreg neamul omenesc
prin întruparea, viaţa, învăţătura, patimile şi moartea pe Cruce şi Învierea din morţi
şi Înălţarea Sa la cer constituie ceea ce se numeşte mantuire obiectivă sau
răscumpărare. Aceasta nu înseamnă insă că Fiul lui Dumnezeu întrupat săvarşind
toate aceste acte răscumpărătoare toţi oamenii s-au mantuit şi s-au îndreptat după
căderea în păcat pentru că omul nu poate să devină aşa decat numai primind şi
însusindu-şi în mod liber toate roadele răscumpărării realizate în persoana
Domnului Iisus Hristos. Însuşirea roadelor răscumpărării de către fiecare om în
parte, în Biserică constituie îndreptarea sau mantuirea personală a omului în
Hristos ca mădular al Bisericii Sale.2
Există o legătură ontologică între răscumpărare şi îndreptarea sau sfinţirea
omului pe care a arătat-o Sf. Apostol Pavel în Epistola către Romani (cap. 3, 24-
26); şi tot Apostolul Pavel exprimă adevărul despre sfinţirea omului direct şi precis
in Epistola către Tit unde, înfăţişand lucrările răscumpărătoare ale "Mantuitorului
nostru Dumnezeu", scrie că "El (Hristos) ne-a mantuit, nu din faptele cele întru
dreptate, săvarşite de noi, ci după a Lui îndurare prin baia naşterii celei de a doua
si prin înnoirea Duhului Sfant, pe Care L-a vărsat peste noi... ca îndreptandu-ne
prin harul Lui, să ne facem, după nădejde, moştenitorii vieţii veşnice" (Tit 3, 5-7).
Învăţătura Bisericii Ortodoxe este că omul căzut în păcat îşi însuşeşte
mântuirea, înfăptuită obiectiv de Hristos, prin harul dumnezeiesc, cu care el trebuie
2
Prof. Nicolae Chițescu, Pr. Prof. Isodor Todoran, Pr. Prof. Ion Petreuță, Teologia Dogmatică Specială şi Simbolică,
vol. II, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1958, p. 657

6
să colaboreze în mod liber şi prin faptele bune.3
Harul divin mântuitor este energia, puterea sau lucrarea dumnezeiască
necreată care izvorăşte din Fiinţa Divină a Celor trei ipostasuri, fiind nedespărţită
de aceasta şi care se varsă prin Duhul Sfânt asupra oamenilor în scopul mântuirii şi
sfinţirii lor. Învăţătura Ortodoxă despre Harul divin a primit cea mai clară şi
deplină formulare prin Sf. Grigore Palama. Această energie dumnezeiască trebuie
înţeleasă pe de o parte ca energie actualizată în lucrarea Duhului Sfânt, iar pe de
altă ca energie ce se imprimă în fiinţa celui în care lucrează Duhul Sfânt,
dispunându-l şi făcându-l pe acela să colaboreze cu Duhul. Harul însă nu este un
bun în sine detaşabil de Dumnezeu. Mântuirea se dobândeşte prin har în
comuniune cu Hristos, sau prin Duhul Sfânt. Harul este energie dumnezeiască
revărsată de Duhul Sfânt peste noi, prin umanitatea înviată şi înălţată a lui Iisus
Hristos.4
În cele ce urmează voi prezenta învăţătura ortodoxă despre har ca energie
necreata.
Din Sfânta Scriptură şi din Sfânta tradiţie se observă că Dumnezeu este pe de
o parte incomunicabil, neînpărtăşibil, invizibil, iar pe de alta, El este împătăşibil,
vizibil, accesibil. Fără accesibilitatea, fără comunicabilitatea lui Dumnezeu, ar fi
imposibilă experienţa tainică a unirii cu Dumnezeu, participarea la El prin har şi
îndumnezeirea omului.5
Teologia răsăriteană prin Sf. Grigore Palama - precizează această antinomie:
„Dumnezeu nu ni se împărtăşeşte nici după fiinţă, nici după ipostasurile Sfintei
Treimi, ci după energiile sau lucrările necreate ce emană din fiinţa dumnezeiască.
Dacă ni s-ar împătăşi după fiinţa Sa, am deveni dumnezei după natură.[...] Duhul
3
Ibidem, p. 658
4
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1978, p.
303
5
Prof. Nicolae Chițescu, Pr. Prof. Isodor Todoran, Pr. Prof. Ion Petreuță, Teologia Dogmatică Specială şi Simbolică,
vol. I, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1958, p. 325

7
însuşi şi Fiul s-au coborât în Sf. Fecioară, dar Fiul după ipostas, iar Sfântul Duh
după energia Sa”. Dumnezeu ni se împărtăşeşte nouă numai după lucrările Sale:
„Deci Duhul după fiinţă e neîmpărtăşibil, după lucrarea Sa îndumnezeitoare însă,
după care se varsă, se dă şi se trimite Cel ce pretutindeni şi statornicit într-o
identitate nemişcată după aceasta Duhul se împărtăşeşte celor vrednici”.6
Trebuie să se facă deci o distincţie între fiinţa lui Dumnezeu sau natura Sa
propiu-zisă care este inaccesibilă, incognoscibilă şi energiile sau lucrările
dumnezeieşti, adică acele puteri naturale şi inseparabile de fiinţă în care Dumnezeu
purcede în afară. V. Lossky va spune: „Iluminarea şi harul dumnezeiesc şi
îndumnezeitor, nu este fiinţa, ci energia lui Dumnezeu, o putere şi lucrare comună
Treimii.”7
Există deci, fiinţa neîmpărtăşită şi puterile şi lucrările ce izvorăsc din ea şi
care se lasă împărtăşite de lucrările care sunt efectele creaţiunilor lor.8
Această distincţie între fiinţa şi lucrările lui Dumnezeu este învăţătura
Sfinţilor Părinţi formulată cu mai puţină claritate dogmatică la părinţii greci urcând
în timp până la primele secole ale Bisericii. Trebuie să amintim că în perioada
anterioară dogmei de la Niceea nu se făcea deosebire între ceea ce se putea să
cunoaştem despre Dumnezeu şi ceea ce nu putem. Textul Sf. Ap. Pavei (Rom. 1,
20), despre „însuşirile nevăzute ale lui Dumnezeu, puterea Lui veşnică şi
dumnezeirea Lui care se văd lămurit de la facerea lumii”, era tâlcuit când cu sensul
de „Cuvânt”, „Putere” şi „înţelepciune” care arată pe Tatăl, când cu sensul de
„energii”.9
Sfântul Grigore Palama în lucrarea „Tomul Aghioritic” pune un mare accent

6
Ibidem, p. 326
7
Vladimir Lossky, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, trad. de Pr. Vasile Răducă, Ed. Anastasia, Bucureşti,
1996, p. 100
8
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti,
1991, p. 263
9
Ibidem, p. 101

8
pe faptul necreerii esenţei divine şi al necrearii energiilor lui Dumnezeu: Cuvântul
„necreat” este pus în legătură cu Dumnezeu căci, numai El există dinainte de toţi
vecii. Omul şi întreaga creaţie au fost create de Dumnezeu. Conform teroriilor lui
Varlaam, la care Sf. Grigore Palama face referiri, doar esenţa lui Dumnezeu este
necreată, iar nu şi energiile sale. După spusele Sfântului, „cel ce consideră doar
esenţa ca fiind necreată, iar nu şi energiile sale veşnice”10 este împotriva Sfinţilor
Părinţi ai Bisericii.
„Prin urmare lucrarea lui Dumnezeu înţeleasă prin făpturi pe de o parte e
necreată, iar pe de alta nu e fiinţă, fiindcă nu e înfăţişată numai la singular, ci şi la
plural”.11 Textul de mai sus este o explicare a versetului de la Romani 1, 20.
Sfântul Grigore Palama foloseşte un pasaj din Sf. Maxim Mărturisitorul,
referitor la lucrările lui Dumnezeu, care spune că unele dintre ele „au început să se
manifeste în timp”. Cele dintâi cuprind cele nemuritoare, cele vii, iar celelalte
cuprind nemurirea, viaţa, adică energiile veşnice şi necreate ale lui Dumnezeu.
Energiile necreate ale lui Dumnezeu sunt caracterizate drept eterne, întrucât eternul
se află dincolo de timp. Iar ceea ce se află dincolo de timp este divin, necreat. 12
Astfel, Sf. Maxim Mărturisitorul spune: „Toate lucrurile veşnice şi veşnicia însăşi,
toate lucrurile vii şi viaţa însăşi, toate lucrurile bune şi bunătatea însăşi, toate
fiinţele şi fiinţa însăşi sunt lucrări manifestate în timp întrucât ele nu au existat
întotdeauna. Altele nu au început să se manifeste în timp, întrucât bunătatea,
binecuvântarea, sfinţenia şi veşnicia au existat dintotdeauna”.13
Din cele de mai sus, înţelegem că unele din energiile lui Dumnezeu au fost
activate în timp, deci, ele există din veşnicie. Ele sunt numite de Sf. Grigore
Palama relaţii ale fiinţei divine celei mai presus de relaţie, faţă de tot ce nu e
10
Sfântul Grigorie Palama, Tomul Aghioritic, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. VII, Ed. I.B.M. al
B.O.R., Bucureşti, 1977, p. 82
11
Ibidem, p. 484
12
Hierotheos Vlachos, Sfântul Grigorie Palama - aghioritul, Ed. Bunavestire, Bacău, 2000, p. 308
13
Sfântul Grigorie Palama, op. cit., p. 326

9
Dumnezeu.14
Aceste energii ca manifestări ale Fiinţei lui Dumnezeu, există indiferent de
existenţa lunii. Unele au fost activate de Dumnezeu când a creat lumea. De pildă,
mila a activat-o Dumnezeu numai după ce a existat lumea, dar ea nu are început,
căci altfel ar fi creată, ci precum de natura focului ţine să ardă, dar arde numai când
e prezent ceea ce poate fi ars, aşa ţine de natura lui Dumnezeu să miluiască, dar
miluieşte numai când sunt de faţă cei ce au trebuinţă de milă. Putinţa aceasta a
unora din energiile divine de a fi activate când vrea Dumnezeu, le arată ca fiind
mânuite de voia divină, pe când fiinţa nu depinde de voie. Fiinţa propriu-zis nu
creează, ci voieşte sau emite din ea ceva. Şi Sf. Chiril al Alexandriei zice: „E
propriu fiinţei a naşte şi e propriu lucrării a crea”.15
Sf. Grigore de Nazians desemnează energiile dumnezeieşti prin imagini
expresive de „mişcare” sau de „iniţiativă” lui Dumnezeu, împreună cu Dionisie
Pseudo-Areopagitul. Părinţii aplică energiilor numele de raze ale dumnezeirii care
pătrund universul creat. Sf. Grigore Palama le va numi pe scurt „dumnezeiri”
„lumină necreată sau har”.16
Prezenţa lui Dumnezeu în energiile Sale trebuie să fie înţeleasă în sens
realist. Energiile nu sunt efecte ale cauzei dumnezeieşti, aşa cum sunt făpturile.
Ele nu sunt create, produse din neant, ci sunt o energie, arată un mod de
fiinţare a Treimii în afară de fiinţa lor, care nu poate fi atinsă.
Trebuie să deosebim în Dumnezeu firea Una, cele Trei ipostasuri şi energia
necreată care purcede din firea Una, fără a se despărţi de ea în această purcedere
care o face cunoscută.
Dacă noi participăm la Dumnezeu în energiile Sale, pe măsura puterii
noastre, aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu se arată în mod deplin în purcederea
14
Prof. Nicolae Chițescu, Pr. Prof. Isodor Todoran, Pr. Prof. Ion Petreuță, op. cit., p. 326
15
Ibidem, p. 327
16
Vladimir Lossky, op. cit., p. 102

10
Sa „ad extra”. Dumnezeu nu este micşorat în energiile Sale. Aşa cum soarele
străluceşte în razele sale în afară discului solar, aşa şi Dumnezeu este pe deplin
prezent în fiecare rază a dumnezeirii Sale, chiar dacă fiinţele capabile să primească
lumina Sa ar exista sau nu. De aceea, energiile au un caracter absolut şi nerelativ, al
puterii de comunicare al fiinţei, din veşnicie şi pentru veşnicie. Lumea creată, însă
nu devine fără de sfârşit şi veşnică alături de Dumnezeu pentru faptul că
purcederile naturale sunt dumnezeieşti. Energiile nu presupun pentru Dumnezeu
necesitatea de a crea, căci creaţia este un act liber săvârşit de energia
dumnezeiască, dar determinat de o hotărâre a voinţei comune celor Trei Persoane.
Ele rămân în făpturi, fiinţe create din neant, mărginite şi schimbătoare, arătându-se
dincolo de toate ca lumină dumnezeiască pe care lumea creată nu o poate cuprinde.
Dogma cu privire la energii se exprimă antinomic prin modul lor de
purcedere, energiile anunţă o deosebire negrăită - ele nu sunt Dumnezeu în fiinţa
Sa şi totodată, fiind nedespărţite de fiinţă, ele mărturisesc despre unitatea fiinţei
cea simplă a lui Dumnezeu.17
Deosebind în Dumnezeu cele trei ipostasuri, firea cea Una şi energiile fireşti,
teologia ortodoxă nu admite în El niciun amestec. Energiile nu sunt accidente ale
naturii în calitatea lor de energii pure, neimplicând niciun fel de pasivitate în
Dumnezeu. Ele nu sunt nici fiinţe ipostatice în felul celor Trei Persoane. Am putea
spune că ele sunt atribute ale lui Dumnezeu. Acestea fac cunoscută arătarea „în
afară” a Treimii, ce nu poate fi introdusă înlăuntrul fiinţei dumnezeieşti, ca
determinarea Sa naturală.
După învăţătura lui Dionisie Pseudo-Areopagitul, energiile dezvăluie
nenumărate numiri ale lui Dumnezeu: înţelepciunea, Viaţa, Puterea, Dreptatea,
Dragostea, Fiinţa şi o infinitate de alte numiri care ne rămân necunoscute căci
lumea nu poate să cuprindă deplinătatea manifestării dumnezeieşti care se
17
Ibidem, p. 105

11
descoperă în energii.18 Numele divine fiind ca şi energiile, fără număr, natura pe
care ele o dezvăluie rămâne incognoscibilă. Acest lucru ni-l explică foarte frumos
Sf. Ioan Damaschin: „Aşadar, cu toate că ştim acestea şi suntem conduşi prin ele
către fiinţa dumnezeiască, totuşi nu înţelegem însăşi fiinţa, după cum, chiar dacă
ştim că sufletul este necorporal, totuşi nu am înţeles şi fiinţa lui. Învăţătura cea
adevărată ne învaţă că Dumnezeirea este simplă care lucrează toate în toţi,
întocmai ca razele soarelului care încălzeşte toate şi lucrează în fiecare potrivit
capacităţii sale naturale, deoarece a luat asemenea energie de la Dumnezeu
Creatorul”.19
După terminologia Părinţilor răsăriteni, Sf. Treime privită în Ea însăşi este
teologia propriu-zisă. În raporturile Treimii cu creaţia se numeşte iconomie. În
această împărţire doctrinară energiile ocupă un loc de mijloc; aparţin pe de o parte
teologiei ca nişte puteri unice şi cu neputinţă de despărţit de Treime, existând
neatârnat de actul creării lumii, pe de o parte ele ţin de domeniul iconomiei, fiindcă
Dumnezeu se arată făpturilor în energiile Sale „care pogoară până la noi”, după
cuvântul Sfântului Vasile cel Mare.20
Deci, fiecare din lucrările necreate, fie că e o relaţie faţă de lume, fie că e o
manifestare sau o posibilitate a dumnezeirii înainte de a fi lumea şi e mai presus de
lume, e comună fiecărui ipostas. Atfel, în har, ca lucrare comună a celor trei
ipostasuri, e prezent şi Tatăl, şi Fiul, şi Duhul.
Cele trei aspecte ale harului - conservare, conlucrare şi guvernare cunoaşte
sub numele de pronie dumnezeiască nu ştirbesc cu nimic libertatea omului şi
responsabilitatea lui.
Cele trei aspecte ale proniei sunt trei unghiuri din care ea este înţeleasă. E

18
Ibidem, p. 108
19
Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 37
20
Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, în col. PSB, nr. 12, trad. Pr. Prof. dr. C. Corniţescu şi Pr. Prof . dr. T.
Bodogae, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1988, p. 11

12
vorba de motivaţia proniei (conservare sau susţinere), de modul realizării ei
(servare sau susţinere), de modul realizării ei (conlucrarea sau sinergie) şi de
finalitatea operei proniatoare (guvernarea).

b. Restaurarea naturii prin întruparea Mântuitorului Iisus Hristos - Harul

restaurator al naturii
După înstrăinarea omului prin păcat, Fiul intervine din nou să împlinească
voia tatălui restaurându-l în raportul de fire. El se apropie în chip special de cei
care trebuie să-i semene. Nu trebuie să uităm că subiectele omeneşti poartă în fiinţa
şi rostul lor, în mod special chipul Fiului şi al relaţiei Lui de ascultător şi cinstitor
al Tatălui.21
De asemenea, harul ce ni se dă este în mod special harul Cuvântului. E harul
prin care Dumnezeu cominică cu noi şi noi comunicăm cu Dumnezeu-Cuvântul,
prin raţiune şi cuvânt răspunzător: „E harul prin care Cuvântul adresându-le
conştiinţei noastre şi răspunderii noastre şi născându-le şi întreţinându-le ne ţine
în legătură cu El.”22
De aceea, lucrarea Duhului lui Hristos sau harul, ne este absolut necesar
pentru mântuire, pentru că mântuirea înseamnă împărtăşirea de viaţa dumnezeiască
din trupul lui Hristos. Harul e tocmai această împărtăşire.
Harul face începutul mântuirii noastre şi el ne este necesar tot timpul, pentru
ca să ne mântuim. Necesitatea lui la începutul mântuirii ni-l arată Iisus Hristos:
„Nimeni nu poate veni la Mine, de nu-l va trage pe el Tatăl, Cel ce M-a trimis pe
Mine.” (Ioan 6, 44). Dacă harul este iradierea energiei personale a lui Hristos în cei
de se deschid Lui prin credinţă, el nu poate fi răpit ca o entitate impersonală.
21
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Ed. Omniascop, Craiova, 1993, p. 80
22
Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt impotriva elinilor, în col. PSB, nr. 15, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,
Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1997, p. 94

13
Trebuie să existe o iniţiativă a lui Hristos cel personal, ca să se realizeze relaţia Lui
mântuitoare un om credincios sau altul. Dar Hristos vrea ca toţi să se mântuiască şi
la cunoştinţa adevărului să vină. Tot despre acest început al mântuirii prin har,
spune Iisus Hristos: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va intra în
Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Trebuie să intre întâi Dumnezeu în mod
voluntar în raza de existenţă a omului, să-Şi trimită iubirea Lui spre acest om, ca
acesta să poată lua puterea de viaţă nouă. Despre necesitatea în continuare a
harului Sfântul Apostol Pavel spune: „Dumnezeu este cel ce lucrează în noi şi să
voim şi să lucrăm pentru bunăvoire”. (Fil. 2, 13, Ef. 2, 8) sau „Căci ne-am făcut
părtaşi ai lui Hristos, numai dacă vom păstra cu tărie până la sfârşit începutul
stării noastre în El” (Evr. 3, 14).
Ieşind din legătura cu Dumnezeu cel personal, sau din lucrarea Lui în noi,
cădem din starea de mântuire şi din înaintarea noastră din ea, indiferent la ce nivel
a ajuns. Numai în relaţie pozitivă cu Dumnezeu ne mântuim; numai într-o
asemenea relaţie cu Hristos, în a Cărui umanitate ne este pusă la dispoziţie
infimitatea vieţii dumnezeieşti, făcută proprie nouă prin Duhul, sau prin harul
Lui.23
Atât timp cât voinţa deliberativă mişcă puterile naturii conform cu natura şi
spre ţinta ei, omul participă la Dumnezeu.
Nu se poate distinge între efortul propriu al omului şi harul lui Dumnezeu,
care îl atrage şi îl ajută. Puterile naturale în exerciţiul lor implică o participare la
raţiunea lor preexistentă în Dumnezeu, ele sunt puteri care participă la Dumnezeu.
Iar folosirea puterilor naturii potrivit raţiunii ei produce prin împărtăşirea de
Dumnezeu, virtutea. Astfel, virtutea este rodul folosirii drepte a puterilor naturii şi
a harului; rodul participării puterilor naturale la Dumnezeu prin întrebuinţarea lor
conformă naturii.
23
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, p. 312

14
 Rămâne într-un anumit fel Dumnezeu într-o legătură şi cu cei ce se află în
neascultare, ca susţinător al lor în existenţa activă. Dar într-un mod superior îşi şi
manifestă ajutorul în cei ce n-au renunţat cu totul la folosirea puterilor naturale
conform cu raţiunea firii. „Duhul Sfânt nu e absent din nicio făptură şi mai ales
din cele ce s-au învrednicit de raţiune. El o susţine în existenţă pe fiecare, întrucât
Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu se află prin puterea providenţiatoare în toate”.24
Sfântul Maxim vorbeşte de o iluminare a raţiunii naturale a acestora.
Raţiunea la Sfinţii Părinţi nu are înţelesul limitat de azi. Ea e un fel de înţelegere a
sensului lucrurilor, dar şi a sensului propriei existenţe. Duhul descoperă acestei
raţiuni situaţia reală în care se află subiectul ei, sensul existenţei şi a faptelor sale.
Dar descoperirea aceasta este iarăşi rodul întâlnirii dintre lucrarea Duhului şi al
unui efort al omului. Ea se află oarecum potenţial în raţiune, Duhul punând-o doar
în mişcare.
Pe de altă parte raţiunea are în sine puterea de a participa la Duhul. E o
concomitenţă între mişcarea naturală a raţiunii şi între lucrarea Duhului în ea.
Raţiunea trebuie să se mişte. Dar în însăşi mişcarea ei, când ea se face drept, e
activ Duhul. Când omul a săvârşit ceva greşit, mişcarea de căinţă e şi ea ceva
natural şi totodată efectul lucrării Duhului. Lipsa lucrării Duhului e mai degrabă
efectul unei opuneri a omului la mişcarea naturală a puterilor sale. Duhul mişcă
raţiunea naturală din fiecare, iar prin aceasta aduce la cunoştinţa faptelor săvârşite
greşit, împotriva rânduielii firii, pe cel în stare să simtă, adică pe cel ce are voinţa
dispusă spre primirea gândurilor drepte ale firii. „Căci se întâmplă să aflăm şi între
barbari şi nomazi mulţi care duc o viaţă de fapte bune şi resping legile sălbatice
care stăpâneau odată în ei. Astfel se poate spune că în toţi este Duhul Sfânt.”25
Mişcarea raţiunii sau a puterilor firii depinzând de voinţă, ajunge ca voinţa
24
Sfântul Maxim Marturisitorul, Răspunsurile către Talasie, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. III,
Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 48
25
Ibidem, p. 48

15
să fie înclinată să le mişte conform cu firea, ajunge ca firea să fie într-o unitate
potenţială cu ea însăşi, pentru ca Duhul să-i vie în ajutor în mişcarea ei.
Armonia, firii umane în ea însăşi nu constă numai în armonia individului cu
sine, ci în armonia lui cu ceilalţi oameni. Propriu-zis acestea două nu se pot separa,
nu poate fi omul împăcat cu sine, până ce lucrează împotriva altora. Această
unitate, care nu e niciodată pur pasivă, e rodul comun al naturii şi al harului pentru
că corespunde legii omeneşti şi legii dumnezeieşti.
Virtutea poate fi astfel considerată ca forţa unificatoare a firii, inclusiv a
celor părtaşi de fire. În sensul acesta ea e rodul firii în mişcarea ei de a se consolida
în raţiunea proprie şi rodul harului. E rodul firii create după raţiunea dumnezeiască
a ei şi al puterii Logosului care lucrează din acea raţiune asupra firii. Ca atare
virtutea nu e nici pur umană, nici expresia unei tendinţe individualiste. Ea e
manifestarea activă a relaţiei naturale dintre fiecare individ uman şi toţi ceilalţi. Şi
e expresia tendinţei de a întări această relaţie unificatoare între firea umană şi
raţiunea ei divină. Virtutea reprezintă efortul de realizare a unei tot mai mari
asemănări a fiinţei umane cu Dumnezeu. Prin fiecare virtute omul se depăşeşete
într-un anumit fel pe sine. Dar prin iubire se depăşeşte în toate privinţele.
De aceea, treapta cea mai înaltă o ating virtuţile în iubire. Iubirea este
virtutea prin excelenţă. în iubire capacitatea înclinării bilaterale a voinţei, a biruit
cu totul înclinarea spre ceea ce e contrar firii sau unităţii ei. Ea restaurează natura
în toţi indivizii în conformitate cu raţiunea ei preexistentă în Dumnezeu şi o face să
progreseze la nesfârşit în această conformitate.
Iubirea e forţa armoniei universale. Iubirea singură îl înfăţişează pe om ca
fiind după chipul lui Dumnezeu, supunând voinţa lui în mod clar raţiunii. Numai
ajunşi acolo vom da preferinţa legii harului prin care înnoim în mod deliberat legea
naturii. Căci e cu neputinţă ca cei ce nu s-au lipit mai întâi de Dumnezeu prin
acordul cu El, să se pună de acord între ei prin voinţa deliberativă.
16
 Dar la iubire se ajunge prin „urcuşul firesc pe care omul îl face ca chip al lui
Dumnezeu spre cauza proprie şi prin intrarea în intimitatea acestei cauze.”26 Prin
orice virtute Dumnezeu ia chip în om, se modelează din iubirea de oameni după
virtutea fiecăruia manifestată în fapte. Omul se imprimă deplin de chipul lui
Dumnezeu prin iubire, în care culminează toate virtuţile.
Dumnezeu ia chip în om prin fiecare virtute întrucât El însuşi este împreună-
lucrător cu omul în virtuţile acestuia, care reprezintă tot atâtea eforturi de
asemănare a lui cu Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Maxim, poate spune: „Fiinţa
virtuţii în fiecare este Cuvântul cel Unul al lui Dumnezeu, căci fiinţa tuturor
virtuţilor este însuşi Domnul nostru Iisus Hristos.”27
Astfel, Cuvântul întrupându-se ca om, a adus la conformitate perfectă firea
omenească cu raţiunea ei.
Sfântul Simeon Noul Teolog arată drumul de parcurs până la mântuire prin
virtuţi care nu sunt de la om ci de la Dumnezeu date nouă prin harul lui Hristos.
Deci, curăţirea firii noastre de tot ce s-a aşezat deasupra ei o împiedică să
vadă pe Hristos şi să se unească cu el, se înfăptuieşte prin virtute sau prin
împlinirea poruncilor lui Hristos. Fiecare virtute se dobândeşte printr-o încordare
până la sânge. Prin fiecare virtute firea noastră câştigă sau recâştigă un spor de
tărie; un spor de libertate spirituală faţă de patimile care o stăpânesc. Fiecare
virtute se câştigă printr-o moarte spirituală ca act intens al voinţei.
Sfântul Simeon arată virtuţile pentru care trebuie să-şi verse cineva sângele
spre a le dobândi. Întâi e smerenia, la care se intră prin pocăinţă; apoi blândeţea,
apoi e casa unde se flămânzeşte şi se însetează, după dreptate; apoi urmează palatul
milostivirii şi compătimirii. „Ajuns înlăuntrul acestuia, află tezaurul împărătesc al
curăţiei. Şi intrând înăuntru vede pe Împăratul Slavei, şezând înăuntru, pe cel

26
Idem, Ambigua, în col. PSB, nr. 80, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1983, p. 83
27
Ibidem, p. 85

17
nevăzut în toată zidirea. Unindu-se aici cu Dumnezeu, sufletul se umple întreg de
lumina dumnezeiască şi e făcut întreg Dumnezeu prin unire cu Dumnezeu şi cu
Harul Lui.”28
Urcuşul duhovnicesc este asemănat cu o scară care trebuie cucerită treaptă
cu treaptă fără salturi. Cei ce păşesc în afară de drumul acesta drept şi cu rânduială,
rătăcesc mult.
Dar urcuşul acesta însuşi nu-l face omul fără ajutorul lui Dumnezeu căci
virtuţile sunt opera lui Dumnezeu. El e pe cale cu noi sau e calea însăşi. În fiecare
virtute e o parte din tăria Lui spirituală, coborâtă la nivelul trebuinţei noastre. Pe
măsură ce urcăm spre El ni se face mai simţit. Virtuţile sunt întinderile noastre spre
Dumnezeu, dar aceste întinderi nu se fac fără coborârea Lui la noi. „Căci mai întâi
trebuie să urcăm noi puţin ca Tu, Bunule Stăpân, să cobori mult şi să te uneşti cu
noi.”29
Mereu trebuie să se alterneze fapta noastră cu fapta lui Dumnezeu, ca într-un
contratimp durabil. Dumnezeu ne provoacă la o mişcare, apoi se retrage ca să ne
lase să ne mişcăm puţin singuri, apoi iarăşi ni se arată chemându-ne spre o nouă
treaptă. Însă iubirea este cea mai mare virtute.
În iubire depăşirea de sine a firii spre Dumnezeu a trecut peste faza
eforturilor, a învins tot ce-o mai lega de alte lucruri şi toată preocuparea de sine.
Dacă toate virtuţile atinse de om, ca tot atâtea trepte prin care el se împlineşte şi
urcă spre Dumnezeu, se dobândesc cu ajutorul harului, iubirea e identificată de
Sfântul Simeon cu Hristos însuşi sălăşuit în noi. Avem în aceasta o nouă expresie a
concepţiei Sfântului Simeon despre neputinţa de a separa pe Dumnezeu de om, în
urcuşul omului pe calea realizării sale şi mai ales pe culmile acestei realizări.
Trupul în care simţirile au fost purificate şi îndreptate spre Dumnezeu a
28
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p.
532
29
Ibidem, p. 558

18
revenit la starea lui naturală.
Astfel, curăţind cineva trupul său, făcând din mânie şi poftă prilejuri de
virtuţi, prin iubirea dumnezeiască şi înfăţişând prin rugăciune mintea curăţită lui
Dumnezeu, dobândeşte şi vede în sine harul celor curaţi cu inima.
Dumnezeu e trăit de omul total, concret, dar purificat, nu în sensul golirii de
conţinutul simţirilor, ci în sensul purităţii lor. Nu poate redobândi cineva simţirea
minţii, prin care sesizează prezenţa lui Dumnezeu, decât ca o încununare a
străduinţelor pentru virtute în relaţiile cu persoanele şi în contact cu lucrurile. Acea
simţire spirituală e rodul străduinţelor pentru virtute. În virtute se manifestă efortul
refacerii coeziunii sufletului şi trupului, a omului normal care se întâlneşte întreg
cu Dumnezeu. În efortul virtuţii se manifestă şi lucrarea lui Dumnezeu spre
refacerea integrităţii omului, care nu poate avea loc decât într-o viaţă curată.
Inima are, la Sfântul Grigore Palama un rol aşa de mare tocmai pentru că ea
este centrul în care sunt concentrate toate puterile şi toate gândurile sufletului şi
toate simţirile trupului. Ea e locul de întâlnire şi de tainică sinteză naturală între
trup şi suflet şi deci între omul total şi har, locul în care omul vede pe Dumnezeu.
De aceea e de aşa de mare folos ca lucrarea minţii să se introducă în inimă. Sfântul
Grigore Palama îşi întemeiază opinia despre poziţia centrală a inimii în special pe
textul următor al lui Sfântului Macarie Egipteanul „Inima stăpâneşte tot
organismul şi când harul pune stăpânire pe cârma inimii, împărtăşeşte peste toate
cugetările şi mădularele. Căci acolo e mintea şi toate cugetările sufletului.”30
În concluzie, putem spune, că prin întruparea Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, natura a fost restaurată prin harul său.

30
Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, în col. PSB, nr. 34, trad. Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu, Ed.
I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 159

19
c. Harul divin şi îndumnezeirea omului
"Unirea naturii create cu energia dumnezeiască necreată este vocaţia cea
dintâi a creaţiei"31 şi în aceasta constă lucrarea cea sfinţitoare a Sfântului Duh în
lume în general şi în Biserică în special, fiindcă "din Sfântul Duh izvorăsc
izvoarele darului care adapă toată făptura spre rodire de viaţă".32
"Prin Sfântul Duh, raţiunile seminale ale Logosului sunt polenizate de
energiile divine necreate pentru a se produce metamorfoza teandrică a chipului
divin din om într-o asemănare, raportul şi distanţa dintre ele fiind reliefate de Sf.
Vasile cel Mare în această formulă axiomatică: "Chipul este asemănarea în
potenţă, iar asemănarea este chipul în actualitate". Această soteriologică
ascensiune vie a muntelui asemănării epectazice ce porneşte de la fundamentul
ontologic al chipului este rezultatul lucrării sfinţitoare a Sfântului Duh în Biserica
lui Hristos".33
Această lucrare sfinţitoare a Duhului a început de la întruparea
Mântuitorului prin ungerea lui, deoarece ungerea este chiar actul prin care veşnicul
Fiu al Tatălui, dobândeşte Duhul ca Fiu omenesc al aceluiaşi Tată având ca origine
întruparea şi constituind sursa de îndumnezeire treptată a firii sale create, fără
transformarea naturii Sale create în natură necreată şi acesta este şi drumul
credincioşilor care trebuie să schimbe firea egoistă într-o structură personală
eclesială după modelul Bisericii, Trupul tainic al lui Hristos.34
Prin înviere şi îndumnezeire, firea umană a lui Hristos a fost penetrată deplin
de Duhul dumnezeiesc, ea devenind transparentă prin lucrarea Duhului şi este
perfect comunicatoare a energiei Lui necreate, mântuitoare, a energiei care este în
acelaşi timp a omenităţii îndumnezeite a lui Hristos.
31
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, p. 438
32
Ibidem, p. 438
33
Pr. Drd. Alexandru Joiţa, Lucrarea sfințitoare a Sfântului Duh în Biserică, în rev. S.T., nr. 7-10, 1980, p. 640
34
Pr. Ioan Moldovan, Învăţătura despre Duhul Sfânt în Ortodoxie şi preocupările ecumenice actuale (teză de
doctorat), în rev. M.A., nr.7-8, 1973, p.764

20
 Întreaga viaţă a credinciosului, fiecare aspect al vieţii sale este pregătire
pentru participare sau fapt de participare la harismele Sfântului Duh, la naşterea
din nou a vieţii. Această rezidire a vieţii îşi are punctul său dinamic de plecare în
actul de intrare în Biserică, în actul prin care devenim mădulare ale trupului
eclesial - în Botez şi Mirungere.35
Dar noi primim harul stând în legătură cu Hristos cel înviat, în comuniune cu
El, pentru moartea şi învierea lui ca om. De aceea harul se mai numeşte şi al lui
Hristos şi se folosesc alternativ expresiile: suntem în har sau în Duh, prin
comuniune cu Hristos, sau suntem în Hristos prin împărtăşirea cu Duhul Sfânt. Nu
se poate spune că întâi intrăm în comuniune cu Hristos şi apoi primim harul sau
Duhul şi nici invers. Cele două se petrec deodată. Opera lui Hristos şi opera
Duhului Sfânt, în teologia ortodoxă, sunt inseparabile: Hristos creează unitatea
trupului Său mistic prin Duhul Sfânt, Sfântul Duh se comunică persoanelor umane
prin Hristos.
Devenim membrii ai Bisericii nu prin acceptarea unor principii sau axiome
teoretice sau a unor angajamente morale, ci înainte de toate, printr-un act trupesc:
afundarea şi scoaterea de trei ori din apa Botezului o legătură faptică şi sensibilă cu
moartea şi învierea lui Hristos. Cel care vine în Biserică "este îngropat ca omul
vechi" şi "înviază" prin întreita afundare la viaţa Modelului Treimii. Această
îngropare de bună voie, după modelul lui Hristos, este punctul de plecare al
nestricăciunii creatului şi nu dizolvarea şi dispariţia sa. Ea se săvârşeşte în apă
pentru simbol şi matrice a vieţii, principiu constitutiv al naturii.36
"Harul împreună cu toate darurile este deci nu numai al Duhului, ci şi al lui
Hristos. Propriu-zis prin Hristos, ni s-a făcut posibil şi accesibil, întrucât Hristos
a ridicat natura noastră asumată de El la starea de nepăcătuire [...] la starea de
35
Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, trad. de Pr. Dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1996, pp.
165-166
36
Ibidem, p. 166

21
incoruptibilitate prin înviere şi de pnevmatizare culminantă prin înălţare. Înainte
de Hristos, natura noastră era închisă lucrării lui Dumnezeu în ea, pătrunderii
infinităţii vieţii şi iubirii lui Dumnezeu în ea, adică harului, în sensul că refuza
orice colaborare cu el".37
Duhul sfânt nu ne dă ceva propriu Lui, ci dumnezeirea comună a celor trei
Persoane, înţelegând prin îndumnezeire în sens palamic, nu fiinţa dumnezeiască
însăşi, ci energia comună a fiinţei. Harul este tocmai această dumnezeire comună a
celor trei Persoane, de care ne face părtaşi Duhul Sfânt.
Actualizarea dumnezeirii împărtăşite sau a harului se face prin ceea ce se
numeşte darul sau darurile Sfântului Duh, Biserica având întotdeauna toate darurile
chiar dacă nu sunt mereu actualizate. Membrii Bisericii se bucură de aceste daruri,
în mod deosebit, după însuşirile lor naturale. Însă darurile nu dau propriu-zis
îndreptare omului, ci aceasta o dă harul în totalitatea lui, de la început, înainte de a
se actualiza în daruri. Astfel, ele desăvârşesc pe omul îndreptat, căci rădăcina lor
este harul.
Deci nu există o separaţie între har şi daruri. Darurile reprezintă variata
bogăţie nesfârşită a harului, deşi uneori se împărtăşesc prin acte deosebite
(ierurgii); aceasta ca să se accentueze că nu depinde numai de om actualizarea
harului în daruri, ci şi de o mişcare a harului, adică de o mişcare a lui prin Duhul
Sfânt.
"Se poate face o distincţie între harul cosmic oferit de Sfânta Treime
întregului univers şi Harul eclesial, oferit Bisericii creştine de Sfântul Duh. Harul
cosmic începe a se revărsa în creaţie, de la primul act divin exprimat prin: "să fie
lumină", împlinit simultan cu voinţa divină, iar harul eclesial sălăşluieşte prin
limbile de foc înţelegător al Cincizecimii care nu se vor înălţa de pe pământ până
la parusie. Pogorârea Sfântului Duh pe pământ n-a avut loc însă înainte de
37
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, p. 202

22
preaslăvirea Fiului".38

d. Harul oferit de Mântuitorul spre desăvârşire

Păcatul a avut schimbări nefaste asupra omului: moartea sufletească şi
trupească, alterarea naturii spirituale şi morale din care nu-i cu putinţă a mai ieşi
fără ajutorul harului divin: „Datoria omului este să cheme harul, ca el venind să-l
lumineze. Datoria omului este ca după ce l-a primit să se silească ca harul să
petreacă în el şi să-l ajute; iar cu harul va spori în orice faptă bună şi luminat de
el, va fi în stare să priceapă felurimea şi frumuseţea bunurilor veacului viitor”.39
Aşadar, harul cel dumnezeiesc este absolut necesar înnoirii interioare a
omului pentru a se desăvârşi. Tocmai acesta a fost motivul pentru care s-a
întruchipat Fiul lui Dumnezeu, pentru a ne ridica din robia păcatului şi a ne face
desăvârşiţi prin harul Său.
În esenţa sa, harul este o energie necreată izvorâtă din fiinţa divină care se
răspândeşte asupra întregii umanităţi, pătrunzând mai ales în sufletele celor drepţi,
această energie necesară dumnezeiască este revărsată de Duhul Sfânt peste noi prin
umanitatea înviată şi înălţată a Mântuitorului. Deci, harul constă în comuniunea cu
Hristos în Duhul Sfânt. El aparţine tuturor celor trei persoane ale Sf. Treimi, după
cum spune Sf. Simeon Noul Teolog: „Fiul este uşa care duce la cel care locuieşte
în casă, adică la Tatăl, iar Sf. Duh este cheia care ne deschide uşa”.40
Această operă mântuitoare a harului se realizează numai în Biserică al cărui
cap este Hristos. „El s-a făcut om pentru ca noi să devenim dumnezei după har”
(cf. Epistolei către Efeseni).
Harul este izvorul activităţii noastre spre desăvârşire. El nu contrazice şi nici
nu exclude libertatea noastră ci dimpotrivă o restabileşte, pentru că este cu

38
Pr. Drd. Alexandru Joiţa, op. cit., p. 641
39
Sfântul Efrem Sirul, Învățături despre nevoințe, în Filocalia rusă, vol. II, Moskova, 1888, p. 436
40
Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântul 59 despre har, apud. Manual de Teologie Dogmatică, vol. II, p. 660

23
neputinţă ca inima să se curăţească de năvala gândurilor rele fără a chema în
rugăciunile noastre numele lui Hristos. Aşadar ni se cere o stare de trezire
necontenită chemându-l pe Iisus prin puterea rugăciunii.
Avva Isichie Sinaitul spune că toată viaţa noastră duhovnicească se reduce la
trezire sau atenţie, căci ea este metoda cea mai eficientă şi mai durabilă prin care
omul întâi se purifică de toate cuvintele şi gândurile pătimaşe ca pe urmă să
dobândească cunoştinţa tainică de Dumnezeu.41
Dacă păcatul originar l-a lipsit pe om de „graţia paradisi”, el a rămas totuşi
participant în potenţă la duh, aşa cum ochiul bolnav deşi nedeplin, participă la
lumină, căci lumina caută ochiul, iar ochiul lumina. Prin Iisus Hristos a pătruns
Duhul cu harul Său care ne-a deschis ochii cei bolnavi către lumina cea veşnică.
Harul este o lucrare difuză, o hrană spirituală, care invadează întreg sufletul
nostru de unde iradiază toate dogorile darurilor lui cu condiţia ca sufletul să nu se
închidă harului. Dacă se închide, atunci avem de-a face cu păcatul.
Harul este lucrul prin care ne-am învrednicit a-L cunoaşte pe Dumnezeu, să
fim dezlegaţi de păcat, să cunoaştem adevărul şi să obţinem întreaga Lui
binecuvântare. Harul nu vizează numai cele de aici, ci şi cele viitoare pentru că el
nu cunoaşte margini. Dacă prin păcatul unuia au căzut mulţi, prin harul dat de Iisus
Hristos a prisosit mântuirea multora.

e. Lucrarea harului dumnezeiesc

Harul ridică pe om din starea strict naturală la viaţa în Hristos. Această
naştere din starea de păcătoşenie la harul în Hristos, precum şi întărirea şi
progresul în această viaţă, se numeşte renaştere, îndreptare sau sfinţire.
“Lucrarea harului lui Dumnezeu, Apostolul, o asemănare cu lucrarea

41
Avva Asichie Sinaitul, A doua sută capete despre trezire, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. IV,
Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1977, p. 82

24
tainică a puterii din natură care creşte plantele. Această putere e mai importantă
şi mai presus de sădire şi udare, după cum zice: eu am sădit, apele au udat, dar
Dumnezeu a crescut”.42
Teologia ortodoxă deosebeşte trei stadii în procesul desăvârşirii noastre:
chemarea; îndreptarea; mărirea sau sfinţirea.43
Chemarea sau pregătirea îndreptării constă în faptul că omul neputându-se
ridica la o viaţă în Hristos din cauza stării lui păcătoase, el este chemat de
Dumnezeu prin lucrarea harului divin.
„Nimeni nu poate veni la Mine de nu-1 va atrage pe el Tatăl, Cel ce M-a
trimis pe Mine” (Ioan VI, 44), declară Mântuitorul. Aici distingem o chemare
eternă prin lucrarea harului şi o chemare externă prin propovăduirea adevărului
dumnezeiesc de către Biserică. În această stare păcătosul îşi exprimă aversiunea sa
faţă de păcat, dorinţa de a cunoaşte pe deplin adevărul şi mai ales de a ajunge la
îndreptare prin Botez când primim Sf. Taină, i se insuflă virtuţile teologice:
credinţa, nădejdea şi dragostea.
Îndreptarea cuprinde şi ea două aspecte: negativ - prin ştergerea păcatului,
adică iertarea; pozitiv - începerea unei vieţi noi de sfinţenie, adică sfinţirea.
În starea de sfinţenie nu vom putea sta decât numai dacă vom fi jertfitorii
propriului nostru trup lui Dumnezeu şi realizatorii virtuţii bunătăţii, dragostei,
uitării răului ce ni s-a făcut de semenii noştri. Sfinţenia înseamnă reînnoirea
sufletului prin pocăinţă, lacrimi şi fapte bune.
Îndreptarea şi sfinţenia nu pot fi separate temporal sau despărţite, căci harul
divin sălăşluindu-se în om, nu curăţeşte mai întâi şi apoi sfinţeşte, ci face aceste
două lucruri deodată. Cel îndreptat este socotit drept şi sfinţit, iar dacă totuşi
datorită păcatului strămoşesc el rămâne aplecat spre păcat, aceasta nu mai are un

42
Ep. Teofan Zavoratul, Tâlcuirea Epistolei către Romani, vol. I, Moskova, 1890, p. 361
43
Idem, Schițe de morală creştină, Moskova, 1891, p. 15

25
caracter de păcat decât în cazul în care voinţa sa o aprobă şi o urmează.
Sfinţirea sau mărirea este starea de înfiere a omului de către Dumnezeu prin
har, este comuniunea harică cu Dumnezeu. Starea aceasta nu este statică, ci într-o
continuă ascensiune sub acţiunea harului.
Aceasta înseamnă că îndreptarea nu-i la toţi la fel, ci ea variază de la om la
om după măsura eforturilor fiecăruia de a conlucra cu harul. Ea poate fi întărită dar
poate fi şi pierdută. Cel ce păcătuieşte cade din har, putându-se ridica din nou prin
Taina Sf. Pocăinţei la desăvârşire.
Noi nu ne putem îndrepta prin forţele noastre proprii spre a ajunge la
desăvârşire, ci numai fiind ajutaţi de harul lui Hristos, care venind din sânurile
Tatălui s-a făcut îndreptarea, sfinţirea şi răscumpărarea noastră, El a stricat zidul
vrajbei în trupul Său şi ne-a împăcat pe toţi cu Dumnezeu.

26
 CAPITOLUL II
ÎNVĂŢĂTURA ORTODOXĂ DESPRE CREDINŢĂ

a. Credinţa ca virtute teologică

Creştinul este dator să se străduiască să cunoască pe Dumnezeu şi să
recunoască în El pe Creatorul, Binefăcătorul, Sfinţitorul şi Judecătorul său şi numai
Lui să-i slujească cu toate puterile sale. Aceasta o cere porunca întâi a decalogului
precum şi Mântuitorul, prin cuvintele spuse cu prilejul ispitirii Lui de către diavol
“Piei, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui
singur să-i slujeşti” (Matei 4, 10).
Creştinul slujeşte lui Dumnezeu prin însuşirea şi punerea în lucrare a celor
trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea, precum şi prin împlinirea
conştiincioasă a tuturor actelor de cult, după rânduiala Sfintei noastre Biserici
Ortodoxe.44
Credinţa personală îşi trage obârşia şi puterea precum şi lucrarea ei
mântuitoare din credinţa cea de obşte, adică din credinţa Bisericii, pe care creştinul
trebuie s-o cunoască şi s-o trăiască în propria-i viaţă şi să dea mărturie despre ea în
relaţiile sale cu Biserica, cu semeni şi cu lumea.
Credinţa este deschidere harică spre cele dumnezeieşti şi cunoaşterea harică
a celor ce ţin de Dumnezeu, adică a lui Dumnezeu şi a adevărului Său în Biserica
Sa, Trupul lui Hristos extins peste veacuri şi spaţii, în care fiecare om încorporat în
Hristos îşi agoniseşte, prin har, credinţă şi fapte bune, propria-i mântuire,
însuşindu-şi prin Hristos în Duhul Sfânt, roadele răscumpărării. “Şi aceasta este
viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus
Hristos pe care L-ai trimis.” (Ioan 17, 3). Credinţa creştină ortodoxă este deci

44
Victoria Petreanu, Virtute şi păcat în concepţia Sfântului Apostol Pavel, în rev. S.T., nr. 9-10, 1957, p. 56

27
cunoaşterea dreaptă a lui Dumnezeu şi trăirea plenară a adevărului dumnezeiesc de
către om ca mădular al Trupului, Biserica. Numai o astfel de credinţă susţine
aparteneţa creştinului la Biserică şi creşterea lui în comuniunea cu Dumnezeu şi cu
semenii săi în Hristos, Capul Bisericii.45
De dreapta credinţă creştină ortodoxă, ţine însăşi mântuirea omului; de aici
şi datoria creştinului de a păstra această credinţă, ca fiind singura mântuitoare.
Mântuirea în Hristos fiind o problemă totdeauna actuală şi singura realitate
care dă sens vieţii creştinului, cunoaşterea dreptei credinţe, ca condiţie necesară
mântuirii acestuia, ţine de calitatea de creştin a celor ce aparţin Bisericii lui
Hristos. Dreapta credinţă creştină ortodoxă este implicată, deci, în însăşi noţiunea
de mântuire, iar mai apropiat în apartenenţa omului la Biserică şi în comuniunea
lui Hristos în Biserica Sa.46
Când un creştin crede cu tărie şi îşi ancorează speranţa sa în puterea şi
bunătatea de sus, nu este problemă pe care el s-o n-o poată rezolva, nici povară pe
care s-o n-o poată purta. Credinţa eliberează sufletul de teama păcatului şi a morţii,
ajutându-l să intre în stăpânirea harului divin (Matei 10, 28; Luca 12, 5). Din
credinţă începe şi se sfârşeşte mântuirea, căci, “fără de credinţă nu este cu putinţă
să fim plăcuţi lui Dumnezeu.” (Evrei 11, 6).
Numai întâlnindu-L pe Hristos prin credinţă şi trăind întru El prin fapte de
iubire creştinul va fi mulţumit şi împlinit, cum spune Fericitul Augustin: “Ne-ai
creat după Tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până nu se va odihni
întru Tine”. Creştinul trebuie să descopere tăria formidabilă a credinţei spre a
depăşi deşertăciunea ideologică şi tumultul lumii ca astfel să se bucure de darul
cerului aducător de fericire.
Hristos, începătorul şi Plinătorul credinţei - cum îl numeşte Sfântul Pavel -

45
Andrei Andreicuţ, Repere de morală creştină, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2007, p. 68
46
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Păstrarea dreptei credinţe, condiţie a mântuirii, în rev. B.O.R., nr. 1-2, 1983, p. 52

28
ne spune: “Credeţi în Dumnezeu şi în Mine credeţi. Eu sunt învierea şi viaţa”.
Flacăra credinţei este cea care ne luminează drumul vieţii şi ne fereşte de
primejdii. De aceea în clipele de îndoială sau în clipele grele ale vieţii, să nu ne
pierdem nădejdea, ci să alergăm înaintea Mântuitorului rugându-ne împreună cu
Sfinţii Apostoli: “Doamne, dă-ne mai multă credinţă”. Pentru creştini, norii negri
ai necazului nu sunt decât umbra aripilor lui Dumnezeu. Cu credinţă puternică,
prin rugăciune, creştinului i se poate închide orice rană. Ce poate un creştin, ce
valoare are credinţa sa, asta se arată în vremea când se luptă cu furtunile vieţii.47
Omul fără Dumnezeu merge pe drumul său propriu în noaptea păcatului.
Pentru cel ce crede se luminează de ziuă, a răsărit deja luceafărul dimineţii.
Credinţa întăreşte simţurile sufletului şi acesta simte pe Cineva nevăzut.
Trăirea şi rugăciunea întăresc credinţa în prezenţa şi existenţa lui religioasă
autentică în Dumnezeu. După cum cel ce a văzut lumină poate fi convins de
existanţa ei, tot aşa, pentru cel ce se roagă cu credinţă, Dumnezeu este o realitate
pe care n-o mai poate întuneca norul îndoielii.48
Domnul a spus: “Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi”
(Matei 21, 22). A te ruga cu credinţă înseamnă a avea inima şi curăţenia unui copil
care se lasă cu totul în seama celui ce l-a născut.
“Credinţa este adeverirea celor nădăjduite, dovada lucrurilor celor
nevăzute” (Evrei 11, 1). Credinţa astfel definită ne dă certitudinea despre existenţa
şi împlinirea făgăduinţelor relevate. Lucrurile şi bunurile nădăjduite şi nevăzute
capătă temei sigur în fiinţa noastră prin credinţă. Credinţa le dă certitudine. Aceste
bunuri şi lucruri nădăjduite şi nevăzute sunt obiectul credinţei. O astfel de credinţă
ne ajută să desluşim şi să înţelegem planurile lui Dumnezeu cu privire la lume şi
lucrările Lui asupra universului. Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile
47
Pr. Nicolae Stoleru, Slujirea ortodoxă şi slujirea creştină, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1991, p. 30
48
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, Lumina lumii şi îndumnezeirea omului, Ed. Anastasia, Bucureşti,
1993, p. 26

29
cu Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se
văd (Evrei 11, 3). Deci credinţa este mijloc de înţelegere al lucrurilor care astfel
rămân ascunse. Credinţa este, în acest sens, “duhul înţelepciunii şi al descoperirii
spre cunoştinţa lui Dumnezeu” (Efeseni 1, 27). Ea “luminează ochii lumii”
(Efeseni 1, 18), ca aceasta să priceapă nădejdea la care a fost chemată “şi bogăţia
slavei moştenirii Lui, păstrată Sfinţilor” (Efeseni 1, 18). Deci credinţa ne ajută să
înţelegem şi să ne însuşim adevăruri care astfel ar rămâne taine pentru noi. Ea este
ochiul sufletului care străbate peste lucrurile văzute în lumea celor nevăzute.
Credinţa însă nu este un act pur omenesc. Întru-cât obiectul ei este lumea
realităţilor suprafireşti, ea ia naştere în urma Descoperirii dumnezeieşti de care este
îndrumată, controlată şi în limitele căreia se dezvoltă şi se desăvârşeşte, astfel ea ar
fi oarbă, haotică, lipsită de cârmaci şi ar degenera în practici oculte, care i-ar sărăci
roadele şi i-ar face inutile strădaniile.
Fără această descoperire credinţa n-ar exista, căci “cei care cred trebuie mai
întâi ca să audă şi ca să audă este neapărat nevoie de propovăduitori”, cum zice
Sfântul Ioan Hrisostom. Dar nu e vorba de orice auz, ci de auzul prin cuvântul lui
Dumnezeu, căci cei ce propovăduiau Evanghelia vesteau oamenilor “ceea ce ei
aflau de la cuvântul lui Dumnezeu”49, nu propriile lor învăţături. “Cel ce nu crede
în cuvântul Lui, lui Dumnezeu nu crede, şi cel ce crede fiind sprijinit pe cuvântul
lui Dumnezeu primeşte rodul auzirii, credinţa”.50 Credinţa, privită din acest punct
de vedere, este adeziunea omului la mărturia dumnezeiască şi necredinţa este
respingerea acesteia.
Trăirea credinţei, în fiecare loc şi timp, atât în sfera evlaviei personale cât şi
în cea a eticii sociale comunitare.
Prin mărturisirea dogmatică (Simbolul de credinţă sau Crezul) şi exprimarea

49
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, op. cit., p. 54
50
H. Roventa, Esenţa şi rolul credinţei în Teologie, Bucureşti, 1932, p. 42

30
cultică a aceleiaşi credinţe, Ortodoxia este în unitate neîntreruptă cu Biserica de
pretutindeni şi de totdeauna, prin trăirea şi actualizarea acestei credinţe comune,
Ortodoxia este prezentă şi activă în orice situaţie, cultură şi popor.51
Prin credinţă recunoaştem ceea ce este Dumnezeu în Sine, în prezenţa şi în
faptele Sale în istoria mântuirii, realizată de Iisus Hristos: “Eu spre aceasta M-am
născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc adevărul. Oricine este
în adevăr ascultă glasul Meu” (Ioan 18, 37). Credinţa este experienţa conştientă şi
personală a tainei lui Dumnezeu celui viu şi veşnic: “Viaţa veşnică aceasta este:
Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat pe Iisus Hristos pe care L-ai
trimis” (Ioan 17, 3).
Cunoaşterea lui Dumnezeu prin credinţă generează un mod de viaţă care
corespunde cu Adevărul: “Eu pentru aceasta am venit, ca oamenii să aibă viaţă şi
s-o aibă din belşug” (Ioan 10, 10).
Credinţa creştină se întemeiază pe Reveleţia dumnezeiască cuprinsă în
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie şi îşi aruncă lumina asupra realităţii, dar nu
pretinde a formula teorii ştiinţifice despre univers şi nici nu pune la îndoială
rezultatele cercetărilor ştiinţifice, care pot deschide noi perespective pentru
ştiinţele naturale.52
Creştinul autentic este un om al vieţii în colectivitate şi ca atare el este om al
credinţei, a nădejdii şi al iubirii creştine. El este un om al credinţei comunităţii cu
Hristos. “Hristos se sălăşluieşte prin credinţa în inimile voastre”, zice Apostolul
Pavel (Efes. 3, 17). Ceea ce mai voim temeiul credinţei, din credinţă şi prin
credinţă descoperită de Hristos este existenţa autentic creştină. Căci autenticitatea
unei credinţe se trădează în situaţiile critice de primejduire a existenţei, prin aceea
că ea - credinţa - îi oferă aceluia care are un sprijin solid, în timp ce credinţa
51
Episcop Vicar Irineu Pop, Nădejdea ca virtute teologică şi implicaţiile ei în viaţa creştinului, în rev. B.O.R., nr. 3-
4, 1984, p. 514
52
Idem, Purificarea de patimi prin virtuţi în lumina patericului, în rev. G.B., nr. 7-9, 1985, p. 252

31
neautentică face, pe cel ce o are, să naufragieze la cea mai mică primejdie care
ameninţă existenţa acestuia. Toate credinţele autentice sunt împlinite cu întreaga
viaţă a omului, ele angajează pe omul întreg cu tot ceea ce acesta are mai esenţial
în fiinţa lui şi nu sunt numai ceva exterior. La fel şi credinţa pentru creştin nu este
numai o convingere intelectuală, ci ea este voinţă, ascultare şi faptă; ea este o
adeziune a întregului om la pretenţiile Revelaţiei divine. Şi ea se trădează în
hotărârea cu care creştinul îşi apără sufletul în faţa primejdiilor cu care-l ameninţă
păcatul. Şi apoi credinţa lui îl duce pe creştin la faptele cele mai fundamentale ale
mântuirii: la Dumnezeu, la Hristos ca scop al osârdiilor sale şi la Biserică care este
mijlocitoarea harului lui Hristos în Taine. Findcă creştinul autentic este - după cum
am spus - un mădular al unei comunităţi universale, care este Biserica: Trupul lui
Hristos, comunitate de Sfinţi, care vieţuiesc o viaţă duhovnicească în Hristos. La
temelia acestei comunităţi se află tot Botezul. Este o comunitate în iubirea lui
Hristos.53
Prin Botez, creştinul s-a încorporat unei comunităţi, în care el este atât de
intim legat de Hristos, încât toţi aceia care constituiesc această comunitate sunt una
“în Hristos”. De aceea am zis noi, că Botezul este pentru creştin mormântul
oricărui egoism naţional. Dar ele este în acelaşi timp şi învierea unei umanităţi noi,
ţinute laolaltă numei de iubire; al unei forme de viaţă al cărei început, mijloc şi
sfârşit este Hristos. Creştinul trăieşte într-o comunitate organică de viaţă şi de
existenţă cu Hristos, în comunitatea Bisericii în care toţi sunt botezaţi “într-un
singur Duh”, să fie un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie slobozi, (I Cor,
12, 13). Biserica este apariţia văzută a lui Hristos cel nevăzut şi ca atare ea este
corabia care duce pe credincioşi la mântuire. Din acest motiv creştinul autentic este
tipul omului care crede, se roagă, trăieşte, lucrează şi simte cu Biserica, trupul

53
Em. Voiutschi, Prelegeri academice din Teologia morală creştină, vol. II, 1906, p. 167

32
tainic al Mântuitorului.54
Prin credinţă creştinul ajunge la o altă virtute care-l caracterizează; el ajunge
la nădejdea creştină. El are mai întâi o nemărginită nădejde în Dumnezeu, ca
“îndrăznirea ce o are către El, că dacă cere ceva după voinţa Lui, El îl ascultă”
(Ioan 5,14). Este nădejdea care se naşte în urma încrederii pe care o are creştinul în
forţa pe care o reprezintă Hristos, de care se împărtăşeşte şi el ca un mădular viu al
trupului Acestuia. Este nădejdea ce se fundamentează pe înţelepciunea divină şi pe
iubirea lui Dumnezeu, graţie căreia creştinul are certitudinea că el poate învinge
slăbiciunile proprii în faţa păcatului şi că “asupra celora care sunt în Hristos Iisus
nu este nicio osândă” (Rom. 8, 1). Nădejdea este pentru creştin “ca o ancoră sigură
şi tare a sufletului” pe agitata mare a vieţii. Este nădejdea pe care o preamăreşte
Apostolul Pavel în Rom. 8, 19-25.
Credinţa şi nădejdea se găsesc la începutul devenirii vieţii creştine; această
devenire îşi găseşte desăvârşirea sa în iubire: “Ci acum rămân acestea trei:
credinţa, nădejdea, dragostea. Dar mai mare între ele, dragostea” (I Cor. 13, 13).
Iubirea este soarele care încălzeşte şi dă viaţă cosmosului. Fără puterea iubirii,
credinţa slăbeşte, căci credinţa “luminează prin iubire” (Gal. 5, 6); iar nădejdea se
ofileşte şi scade mereu. Creştinul este un om al iubirii, iar creştinismul este religia
iubirii.55
Credincioşii adevăraţi duc o viaţă curată, căci ei cultivă virtuţile. Cultivarea
constantă şi sinceră a virtuţilor creştine duce la transformarea vieţii lor, căci ei au
principii morale luminoase, stabilite de Domnul nostru Iisus Hristos, pentru viaţa
lor morală în raport cu bunurile, care formează condiţiile existenţei lor cu viaţa în
general, cu sine însuşi şi cu aproapele.

54
H. Roventa, op. cit., p. 44
55
Ibidem

33
b. Necesitatea credinţei pentru mântuire
Pe temeiul Sfintei Scripturi, Mărturisirea din 1642 precizează înţelesul
credinţei astfel: “Credinţa e (după fericitul Pavel) încredinţarea celor nădăjduite,
dovedirea adevărurilor celor nevăzute. Prin ea cei din vechime au dat buna lor
mărturie” (Evrei 11, 1). Sau: "Credinţa ortodoxă sobornicească şi apostolească
este să credem din inimă şi din gură să mărturisim un Dumnezeu în trei ipostase,
după învăţătura aceluiaşi Pavel care spune: "Căci inima se crede spre dreptate,
iar cu gura se mărturiseşte spre minte" (Rom. 10, 10)".56 Deci, pe temeiul Sfintei
Scripturi această Mărturisire învaţă că credinţa este în primul rând o consimţire a
inimii la adevărurile dumnezeieşti descoperite. Ea este o deschidere a inimii la
comuniunea lui Dumnezeu în omul cel vechi care slăbise legătura cu Dumnezeu şi,
ca urmare, omul se făcuse o măsură a lui însuşi socotindu-se pe sine posesor al
«cunoştinţei binelui şi răului». Prin credinţă inima a de sub stăpânirea omului celui
vechi care, prin înstrăinarea sa de Dumnezeu, ca rupere a comunicării cu
Dumnezeu prin revelaţie, înăbuşă nevoia acesteia de mântuire. Prin credinţă omul
reintră în experienţa plină de taină a relaţiei cu Dumnezeu Cel personal. De această
taină ţine şi iubirea care include în ea ascultarea pruncilor de părinţi şi iubirea
părinţilor faţă de ei. Iubirea este o legătură nezdruncinat uneori chiar între parteneri
inegali. Prin credinţă cunoaştem în Hristos iubirea lui Dumnezeu faţă de noi şi
primim puterea să-L iubim şi noi prin Duhul lui Hristos. Căci Duhului nu ne
deschidem prin raţiune, ci prin credinţă şi rugăciune. Aşa L-au primit Apostolii şi
la Cincizecime.57
Dacă, sub stăpânirea minţii, inima omului vechi era strâmtorată şi împietrita
de egoism şi înălţare de sine, prin credinţă, ea ajunge la smerenie, la uşurare şi
libertate: "Scoate din temniţă sufletul meu ca să mărturisească Numelui Tău!" Aşa

56
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 31
57
Andrei Andreicuţ, op. cit., p. 70

34
cum înălţarea de sine şi egoismul întemeiate pe raţiune sunt opuse comuniunii şi
incapabile de rod, smerenia în faţa lui Dumnezeu adusă prin credinţă deschide
inima comuniunii cu Dumnezeu şi vieţiii în El: "Tu ai scos picioarele mele la
larg"; "Crezut-am, pentru aceea am şi grăit, iar eu m-am smerit foarte"; "Ceea ce
la oameni este înălţat, urâciune este înaintea lui Dumnezeu". De aceea, Sfânta
Scriptură ne spune că "Cele slabe ale lui Dumnezeu sunt mai tari decât cele ale
lumii". În acest fel Sfânta Scriptură ne învaţă că credinţa este o "lepădare de sine",
dar în acelaşi timp intrare în viaţă. "Credinţa înseamnă astfel, întoarcerea omului
la legătura cu Dumnezeu, la tainele şi adevărul Său, la plinătatea de care fost
lipsită inima lui. Prin ea Dumnezeu ne ţine la sânul Său".58
Dacă prin "vânturile" învăţăturilor omeneşti, mintea omului face inima lui să
nu aibă pace, prin credinţă omul creşte la vârsta staturii lui Hristos, a bărbatului
desăvârşit, cum spune Sfântul Apostol Pavel "ca să nu mai fim mânaţi de vânturile
oricăror învăţături omeneşti născocite de vicleniile lor amăgitoare". Hristos are
puterea de a "certa vânturile şi valurile" din inimile noastre, aşa cum le-a certat la
potolirea furtunii pe mare şi "s-a făcut linişte mare". "Căci Hristos fiind Fiul lui
Dumnezeu făcut om, ne-a făcut şi pe noi fii ai Tatălui. Hristos e astfel darul
desăvârşit al Tatălui, "pâinea cea spre fiinţă" a inimii".59
Astfel, în actul credinţei raţiunea omului nu rămâne oarbă. Că auzirea ei de
către adevărurile revelaţiei divine prin credinţă înseamnă iluminarea ei de către
Adevărul real. Iluminarea este înţelegerea raţională care izvorăşte din credinţă:
"De nu veţi crede, nici nu veţi înţelege!". Mintea omului devine astfel prin credinţă
ochiul curat al inimii care-i luminează tot trupul (Matei 6, 22). "Credinţa este deci
susţinută de puterea continuă, sau de harul lui Dumnezeu primit prin Sfintele
Taine ale Bisericii şi este străină de orice sentimentalism vag. De aceea, credinţa

58
Tănase Sârbu, Etică, valori şi virtuti morale, Ed. Societăţii Academice „Matei Teiu Botez”, Iaşi, 2005, p. 239
59
Victoria Petreanu, op. cit., p. 58

35
este viaţă în Hristos şi îndreptare reală a fiinţei noastre".60
Credinţa este o "auzire" cu inima, deci o pătrundere în om a puterii Celui ce
vorbeşte. Inima poate fi împiedicată să "audă" din ea învârtoşării ei: "Căci s-a
învârtoşat inima poporului acestuia; ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud...".
După firea ei, inima omului şi conştiinţa lui tind către cele dumnezeieşti. Dar
acestei tendinţe i se opune legea trupului care o împiedică. Acest lucru l-a făcut pe
Tertulian să spună: "Anima naturaliter christiana". Dar când s-a dat legea harului
şi propovăduirea ei desăvârşită în Hristos, fiinţa omului a putut reveni la starea ei
firească prin credinţă. Dar în această stare trebuie să se întărească prin faptele
bune. Fără ele credinţa slăbeşte, căci ele sunt o urmare a harului, aşa cum faptele
rele sunt opuse harului: "Viaţa cea adevărată s-a arătat, dar oamenii au iubit mai
mult întunericul, pentru că faptele lor erau rele". Inima curată ieşită de sub
perversiunea păcatului simte şi consimte la lucrarea harului şi e ridicată la vederea
lui Dumnezeu: "Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu".
Credinţa este putere de a vedea şi putere a bucuriei: "Pururea am văzut pe Domnul
înaintea mea, căci El este de-a dreapta mea ca să nu mă clatin. Chiar şi trupul
meu s-a odihnit întru nădejdea că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici pe cel iubit
de tine să vadă stricăciune!". "În parabola Semănătorului sunt arătate cauzele
pentru care sămânţa Cuvântului nu ajunge la inimă şi omul rămâne fără credinţă,
pe când "inima curată şi bună" o păstrează şi aduce roade prin răbdare. Prin
credinţă omul aduce şi el partea sa în sinergia mântuirii. Ea e bunăvoinţa lui de a
se deschide harului şi de a se ţine deschis".61 Dând-o omului, Dumnezeu încheie cu
el legământul cel nou al mântuirii cu omul ca partener al Său. Lipsa acestei
cooperări înseamnă refuzul darului: "Şi pentru că nu s-au îngrijit să aibă pe
Dumnezeu în conştiinţă, i-a lăsat şi Dumnezeu în seama minţii lor fără judecată să

60
Tănase Sârbu, op. cit., p. 241
61
Andrei Andreicuţ, op. cit., p. 74

36
săvârşească fărădelegea" (Rom. 1, 28). Imaginea casei zidite pe nisip din Predica
de pe Munte (Matei 7, 27), precum şi cea a seminţei căzute pe piatră (Matei 13, 5),
ne arată că este posibilă o "auzire" a Cuvântului lui Dumnezeu care însă nu ajunge
la credinţă, nu face ca sămânţa să dea rod. Dacă această casă se zideşte la acest
nivel de suprafaţă, ea poate cădea cu atât mai rău, cu cât e mai fără fundament.62
"Mântuirea prin credinţă este astfel "străpungerea la inimă" prin lucrarea
harului în inima ce s-a deschis lui Hristos. Ea aduce în om schimbarea cugetului,
metanoia întoarcerii la starea pruncilor fără de răutate pentru Împărăţia lui
Dumnezeu, lepădarea omului celui vechi descris de Dumnezeu ca părăsire a stării
de pruncie".63 Fără credinţă inima rămâne împietrită: "Nici de ar învia cineva din
morţi nu vor crede...", spune Mântuitorul. Ucenicilor pe care-i însoţea în drumul
spre Emaus, Mântuitorul le reproşa greutatea cu care-şi dădeau consimţământul
inimii la cele spuse în Sfânta Scriptură: "O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima a
crede cele ce s-au scris în profeţi şi în psalmi...". Credinţa este astfel încrederea
omului de a-şi lăsa inima în seama lui Hristos, puterea de a-şi vedea păcatele, de a
se întoarce prin pocăinţă, ieşirea din înstrăinarea şi din vrăjmăşia cu Dumnezeu.
Căci harul lui Dumnezeu dăruit în Hristos prin credinţă, dă omului putere de
a face loc lui Dumnezeu în inima sa, încât să-L poată iubi din toate puterile
sufleteşti, împlinind porunca: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată
inima ta, din toată puterea ta, şi din tot cugetul tău". Inima care primeşte în Hristos
prin credinţă acest dar, va fi eliberată de toate servituţile pământeşti şi va primi
toate celelalte daruri ca adaos: "Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi
dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă". Ce har poate fi mai puternic
decât Hristos? El e atât de pătrunzător, încât poate să trezească în noi conştiinţa şi
vina păcatelor noastre, părerea de rău şi pocăinţa; e atât de iubitor şi milostiv, încât

62
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Păstrarea dreptei credinţe, condiţie a mântuirii, în rev. B.O.R., nr. 1-2, 1983, p. 52
63
Tănase Sârbu, op. cit., p. 242

37
ne iartă păcatele, atât de proslăvit, încât ne umple inima de bucurie şi de toată
plinătatea, ca un Mire pe Mireasa Lui; şi atât de puternic, încât poate să mişte
inima noastră la toată lucrarea iubirii: "Că toată darea cea bună şi tot darul
iesăvarşit de sus este, pogorându-se de la Tine, Părintele luminilor, întru care nu
este mutare, sau umbră de schimbare" (Iacob).
Aşadar, credinţa este simţirea reală şi acceptare conştientă a acestei prezenţe,
de aceea, fără credinţă nu se poate ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. Mai mult,
credinţa, este mai subţire decât orice altă formă de cunoaştere. Aceasta nu este o
cunoaştere teoretică, ci o mărturie despre comuniunea cu Dumnezeu. în acest sens.
Credinţa este virtutea care răsare în suflet din această cunoaştere - simţire şi
acceptare conştientă a harului. Este strălucirea lui Dumnezeu în persoana umană,
de aceea ea este invers proporţională cu păcatul: “Cel ce are credinţă dreaptă, dar
săvârşeşte păcatul, este asemenea feţei fără ochi”.64
“Credinţa în Hristos, socotindu-se în locul faptelor Legii şi fiind întărită şi
arătându-se prin poruncile Evangheliei, face pe credincioşi părtaşi de viaţa cea
veşnică în Hristos însuşi”.65

CAPITOLUL III
64
Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. VIII, Ed.
Harisma, Bucureşti, 1993, p. 347
65
Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale
desăvârşirii, vol. VI, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 20

38
 ÎNVĂŢĂTURA ORTODOXĂ DESPRE IUBIRE.
DUMNEZEU ESTE IUBIRE

a. Iubirea ca virtute teologică

Despre dragoste propovăduiesc creştinii şi necreştinii. Despre dragoste
vorbesc cei cuvioşi şi cei care nu împărtăşesc niciun fel de morală. Despre
dragoste scriu filosofi şi scriitori, şi, prin acest termen, unii înţeleg una, iar ceilalţi
cu totul altceva66.
Iubirea este o caracteristică generală umană, omul este om, întru-atât încât
trăieşte în iubire. Iubirea stă la baza relaţiilor dintre oameni, ajutându-i, în baza
valorilor, să se îmbogăţească pe sine, să crească, să devină oameni adevăraţi 67.
Dar iubirea nu se mulţumeşte cu relaţii mărginite, cu valori relative, ea caută
absolutul. Chiar în structura ei se ascunde tendinţa spre absolut, căci îşi
absolutizează obiectul iubit, ceea ce vădeşte că ţinta ei, scopul pentru care a fost
făcut este comuniunea cu Absolutul, cu Dumnezeu. În Dumnezeu îşi găseşte
împlinirea desăvârşită, căci în El întâlneşte toate valorile în chip absolut.
Iubirea creştină reprezintă cea mai înaltă treaptă de desăvârşire morală. Ea
depăşeşte orice altă formă de iubire, identificându-se cu binele în toată
plenitudinea lui68. Iubirea uneşte oamenii în marea familie a lui Dumnezeu şi
rodeşte respectul recipric al demnităţii umane, linişte, bună înţelegere, pace, spre
înflorirea vieţii pământeşti şi câştigarea vieţii veşnice.
Deschizându-se prin credinţă, înaintând prin nădejde, persoana umană se
uneşte cu Dumnezeu prin iubire în chip desăvârşit. Această unire nu este însă una

66
Arhim. Serafim Alexiev, Dragostea, Ed. Sofia, Bucureşti, 2007, p. 7
67
Prof. Dr. D. G. Boroianu, Prof. Vasile Oiaga, Noţiuni de Morală Creştină, Ed. Librăriei Nouă P. Iliescu si D.
Grossu, Iaşi, 1901, p. 28
68
Pr. Prof. Dr. Dumitru Belu, Despre iubire, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, p. 117

39
fiinţială, ci prin energie, prin lucrare sau prin har 69. Aici se vădeşte importanţa
doctrinei energiilor divine, apărată de Părinţii Bisericii cu atâta putere şi promovată
de doar Biserica Ortodoxă, căci numai dacă facem distincţie între fiinţa divină,
absolut, incognoscibilă şi neîmpărtăşibilă şi lucrările dumnezeieşti, activate prin
persoanele Sfintei Treimi, putem înţelege cum se poate realiza comuniunea dintre
om şi Dumnezeu prin iubire, fără a cădea în panteism, în identificarea omului cu
Dumnezeu, în distrugerea sau pierderea lui în Dumnezeu. Prin intermediul
energiilor divine necreate, între om şi Dumnezeu se realizează o comuniune atât de
profundă încât, omul este înălţat, potenţat, îmbogăţit, până la starea de asemănare
cu Dumnezeu, de îndumnezeire prin har sau prin iubire, căci iubirea nu este decât
un aspect al lucrării harului, sau însuşi harul în lucrarea sa. Această stare se
realizează în mod progresiv şi este starea conformă cu statutul său veritabil de om.
În virtutea realizării progresive ea poate fi mutilată, de aici toate degradările
întâlnite în viaţa umană. Părintele Stăniloaie identifică tendinţa omului spre
comuniunea cu Dumnezeu în iubire cu tendinţa spre infinit, vizibilă în întreaga
viaţă umană. Tendinţa spre infinit nu îşi găseşte împlinirea decât în Dumnezeu, iar
când este canalizată spre patimi nu este decât suferinţă şi distrugere; numai în
Dumnezeu iubirea se realizează în mod deplin.
„Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8), mărturiseşte Sfântul Evanghelist Ioan,
este comuniune veşnică de persoane ce trăiesc în iubire, este comuniune
tripersonală în care Tatăl îşi împărtăşeşte iubirea Sa Fiului şi Duhului Sfânt, care,
la rândul lor, se dăruiesc Tatălui prin iubire, iubindu-se, în acelaşi timp, reciproc.
Iubirea intertreimică este absolută şi desăvârşită, în care Dumnezeu trăieşte din
veşnicie, este însăşi viaţa lui Dumnezeu este însăşi viaţa firii dumnezeieşti 70 spune
Sfântul Grigore de Nyssa. Persoanele divine se menţin desăvârşite din eternitate,
69
Iconomul Ioan Petrescu, Caritatea sau dragostea creştină, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1898, p. 12
70
Magistrant N. V. Stănescu, Progresul în cunoaşterea lui Dumnezeu cu referire specială la Sfântul Grigorie de
Nyssa, în rev. S.T., nr. 1-2, 1958, p. 19

40
căci iubirea lor e iubirea desăvârşită care nu poate spori comuniunea dintre Ele.
Fiind absolut liber, Dumnezeu are posibilitatea, când voieşte, să creeze şi alte
făpturi pe care să le cheme la comuniunea cu sine prin iubire, şi o face, creându-l
pe om după chipul său, dotat şi el cu libertate, pentru a se împărtăşi liber de iubirea
sau viaţa divină. În virtutea libertăţii însă, omul poate şi renunţa la iubirea divină,
căci nu există iubire cu forţa, ceea ce a fost şi făcut prin amăgire demonică.
Aşadar, Dumnezeu este cel ce ne-a iubit întâi, iar iubirea noastră către El nu
este decât iubire răspuns. De aceea cea mai mare poruncă de lege este: „Să iubeşti
pe Domnul Dumnezeul Tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul
tău” (Mt. 22, 37). Dumnezeu ne-a iubit chiar în căderea noastră, iubirea lui s-a
arătat nu numai prin acceptarea întrupării, ca să fie mai aproape de noi, ci mai ales
prin primirea jertfei supreme pentru mântuirea lumii. „Atât de mult a iubit
Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său cel unul născut l-a dat ca oricine crede în el să
nu piară şi să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Iubirea lui nu încetează din pricina
căderii, deşi este şi suferinţă ci, dimpotrivă, se manifestă cu mai multă putere:
„Mai mare dragoste decât aceasta, nimeni nu are ca cineva să-şi dea viaţa pentru
prietenii săi” (Ioan 15, 13). Suprema iubire se manifestă în jertfă, mai ales pentru
cei ameninţaţi de răul cel mai mare; de aceea: „Hristos, încă fiind noi neputincioşi,
la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi. Căci cu greu va muri cineva
pentru un drept, dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară. Dar
Dumnezeu învederează dragostea Lui faţă de noi, prin aceea că, pentru noi,
Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi” (Rom. 5, 6-7). Iubirea lui Hristos
pentru noi este atât de profundă încât, nu pregetă nimic pentru salvarea noastră.
El ne iubeşte mai mult decât ne iubim noi înşine, de aceea ne face părtaşi la
iubirea Lui pentru noi, ajutându-ne nu numai să-L iubim pe El, ci să ne iubim şi pe
noi înşine, prin El71.
71
Şerban Ionescu, Morala creştină, Bucureşti, 1930, p. 73

41
 Devenim părtaşi ai iubirii Lui pentru noi prin Sfânta Euharistie care este
unirea noastră cu Hristos cel mort şi înviat pentru noi, ca şi noi să murim
păcatului şi să înviem la o viaţă nouă. Sfânta Euharistie este Taina prin excelenţă
corespunzătoare iubirii. Liturghia Cuvântului se desăvârşeşte în Liturghia
Euharistică72. Hristos, cel ce s-a jertfit pentru păcatele noastre, ne dă posibilitatea
ca şi noi să ne unim cu El şi să facem lucrătoare în noi învierea Lui. Împărtăşindu-
ne cu Trupul şi Sângele Său, ne unim cu El în mod deplin aşa încât El însuşi
acţionează în viaţa noastră, iar „iubirea lui Dumnezeu se pogoară în inimile
noastre prin Duhul Sfânt cel dat nouă” (Rom. 5, 7), cum spune Sfântul Apostol
Pavel, unind iubirea lui cu iubirea noastră. Sfântul Diodoh al Foticeii face
distincţie între iubirea naturală a omului şi iubirea lui Dumnezeu care se pogoară în
inimile noastre. Alta este dragostea naturală a sufletului şi alta cea care vine în el
de la Duhul Sfânt. Cea dintâi e moderată şi e pusă în mişcare şi de viaţa noastră
atunci când vrem. De aceea e şi răpită cu uşurinţă de duhurile rele, când nu ţinem
cu tărie la hotărârea noastră. Cealaltă, aşa de mult aprinde sufletul de dragoste
către Dumnezeu încât, toate părţile lui se lipesc de dulceaţa negrăită a cestei
iubiri, printr-o afecţiune de o simplitate infinită. Căci mintea, umplându-se atunci
de lucrarea duhovnicească, se face ca un izvor din care ţâşnesc dragostea şi
bucuria73. Părintele Stăniloae distinge în dragoste trei etape: dragostea naturală,
manifestată în tendinţele de simpatie naturală, din starea de sub-natură, dragostea
creştină, care, folosind aceste tendinţe, creşte din harul divin şi eforturile proprii şi
dragostea ca extaz sau ca dar exclusiv de sus, la care poate ajunge omul curăţit de
păcate, sporadic în viaţa aceasta şi deplin în viaţa viitoare. Dragostea naturală în
puritatea ei nu o cunoaştem, nu există natură pură, ci doar stare de sub-natură, sau
natură penetrată de har, de aceea dragostea din starea de sub-natură, atunci când
72
Arhid. Dr. Ioan Zăgrean, Desăvârşirea vieţii creştine prin Sfintele Taine, în rev. M. A., nr. 1-2, 1964, p. 82
73
Sfântul Diodoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. I,
Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 357

42
este curată nu constituie decât o participare la iubirea divină. Această iubire
naturală a omului este desăvârşită de iubirea lui Dumnezeu, care se pogoară ca dar
de sus în inima omului, făcându-l să renunţe la egoismul său şi să se îndrepte spre
Dumnezeu şi prin El spre creaturi.
Iubirea are astfel diferite faze, de la iubirea căzută, până la deplina unire cu
Dumnezeu în stare de extaz, crescând treptat pe mărimea înaintării omului spre
desăvârşire. Întâlnirea omului cu Dumnezeu provoacă în sufletul acestuia o
schimbare fundamentală, în care iubirea lui Dumnezeu se pogoară inima sa. Dar
această iubire cere şi din partea omului o curăţire treptată de patimi prin împlinirea
voii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu se uneşte cu cei ce stăruie în păcatele lor. Sfântul
Ioan Gură de Aur spune că Mântuitorul a stat la masă cu vameşii şi cu păcătoşii,
dar când deja aceştia manifestau pocăinţă pentru păcatele lor. Între Hristos şi
nelegiuire nu există nici un amestec, de aceea fariseii, care credeau că ei sunt cei
drepţi nu puteau să se aprindă din iubirea lui. Mântuitorul cere adesea celor ce-l
iubesc curăţirea de păcate şi înaintarea pe drumul virtuţilor.: „De mă iubiţi,
împliniţi poruncile Mele”, zice El (Ioan 14,15) sau „cel ce are poruncile Mele şi le
păzeşte acela este care Mă iubeşte” (Ioan 14,21).
Iubirea de Dumnezeu fiind darul lui Dumnezeu coborât în inimile noastre,
este propriu-zis iubirea lui coborâtă în noi şi întoarsă spre Sine şi spre semeni. Dar
la această iubire nu se ajunge fără curăţirea de patimi. S-ar părea, din porunca
iubirii, că nu se cere o asemenea curăţire, dar nu-i putem iubi nici pe semeni, nici
pe Dumnezeu când suntem stăpâniţi de egoism. Patimile nu sunt decât o
întoarcere a omului spre sine şi spre materie, cum spune Sfântul Maxim
Mărturisitorul, în care omul crede că-şi poate găsi plăcerile proprii şi care-i pot
asigura existenţa74. Când omul este stăpânit de ele, nu se poate ridica la
comuniunea cu Dumnezeu şi nici cu semenii. Este nevoie de o curăţie treptată de
74
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Raspunsuri către Talasie, p. 424

43
patimi, prin asceză şi rugăciune, pentru a elimina egoismul din viaţa noastră. Pe
măsura curăţirii, omul va deveni tot mai preocupat de semenii săi, ştiind că şi de el
se îngrijeşte Dumnezeu, cu care este în comuniune.
Curăţirea de patimi nu se poate face fără a pune nimic în schimb. Sfântul
Maxim Mărturisitorul arată că, patimile nu pot fi înlocuite decât cu virtuţile
contrare. Pe măsura realizării virtuţilor, omul se uneşte tot mai deplin cu Hristos,
căci nu încape nici o îndoială că fiinţa virtuţii din fiecare este Cuvântul (Raţiunea)
cel unul al lui Dumnezeu. Căci fiinţa virtuţilor este Însuşi Domnul nostru Iisus
Hristos. Fiindcă s-a scris: „Care ni s-a făcut nouă de la Dumnezeu înţelepciune,
dreptate, sfinţire şi mântuire (I Cor. 1,30)”75. Unindu-ne cu Hristos prin virtuţi, El,
numai că ne cheamă spre sine ci, ne şi ajută în împlinirea poruncilor Lui. Aşa ne
formăm ca persoane, căci, fiind Dumnezeu cel cu care ne unim şi deţinând toate
valorile în chip absolut, căci „de la El şi la El începe şi sfârşeşte tot binele”,
dăruieşte şi celor cu care se uneşte tot ceea ce le este mai potrivit cu natura lor.
Odată curăţit de patimi, sau pe măsura curăţirii de patimi omul poate iubi şi
pe Dumnezeu şi pe semeni. Iubirea lui Dumnezeu aduce cu sine şi iubirea
semenilor, căci „dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte,
mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe
Dumnezeu pe care nu L-a văzut nu poate să-l iubească. Şi această poruncă avem
de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său” (I Ioan 4, 20-21).
Iubirea semenilor trebuie să fie în funcţie de necesităţile lor, nu de starea de
păcătoşenie în care aceştia se află. Încă Moise, în Vechiul Testament, cerea
mântuirea poporului său, sau ştergerea lui din cartea vieţii. Un păcătos are nevoie
de mai mare iubire decât un drept, el constituie totdeauna o provocare pentru cel
drept, pentru aducerea lui la Hristos. Precum Dumnezeu iubeşte pe toţi la fel, pe
cel virtuos iubindu-l, iar de rău milostivindu-se şi căutând să-l îndrepte, tot aşa,
75
Ibidem, p. 425

44
cel ce iubeşte pe Dumnezeu iubeşte pe toţi la fel, pe cel virtuos pentru firea şi voia
lui cea bună, iar pe cel rău pentru firea cea comună şi pentru compătimirea ce o
are faţă de unul ce petrece în întuneric76.
Prin iubire, omul se uneşte tot mai profund cu Dumnezeu, impropriindu-şi
virtuţile sau realizând valorile, putând ajunge, pe măsura curăţirii de patimi, până
la comuniunea deplină cu Dumnezeu încă în această viaţă, sau la iubirea, în care
omul este unit deplin cu Dumnezeu, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel „de
acum nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte în mine”. Unirea aceasta nu este
contopire de tip panteist, ci unire prin energiile divine necreate, în care Sfinţii
Părinţi spun că iubirea lui Dumnezeu luminează întreaga viaţă a omului. Această
unire se va realiza deplin în viaţa viitoare, ca dar al lui Dumnezeu, când omul va
petrece veşnic în iubirea divină, căci „dragostea nu cade niciodată.” Atunci
credinţa şi nădejdea nu vor mai fi necesare, căci îşi vor fi găsit obiectul lor, iar
iubirea va constitui împărtăşirea omului de însăşi viaţa lui divină şi Dumnezeu va
fi totul în toate.
Sigur nu toţi oamenii ajung în această viaţă la unirea desăvârşită cu
Dumnezeu, dar pe măsura apropierii de Dumnezeu, toţi îl pot cunoaşte, căci iubirea
este şi cunoaştere, sau mai precis ea ne oferă adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu:
În măsura în care primeşte cineva în simţirea sufletului dragostea lui Dumnezeu,
scrie Sfântul Diadoh, în aceiaşi măsură ajunge în dragostea lui Dumnezeu. De
aceea unul ca acesta nu încetează să se dorească după lumina cunoştinţei cu o
dragoste aşa de puternică încât să-şi simtă topindu-se până şi tăria oaselor,
nemaiştiindu-se pe sine, ci fiind prefăcut întreg de dragostea lui Dumnezeu 77.
Unindu-l cu Dumnezeu, iubirea îl îndepărtează pe om de grijile lumeşti, aducându-
i liniştea şi pacea interioară de care are atâta nevoie. Sufletul omului se umple de o

76
Moise N. Pacu, Manual de Morală Creştină, Ed. Moldova, Galaţi, 1930, p. 44
77
Sfântul Diodoh al Foticeii, op. cit., p. 358

45
linişte fericită când se toarnă în el dulceaţa Duhului Sfânt 78, scrie Sfântul Diodoh.
Şi tot el face deosebire între bucuria de la începutul unirii şi cea din starea de unire
extatică: Alta este bucuria începătoare şi alta cea desăvârşită. Cea dintâi nu este
lipsită de lucrarea închipuirii (de năluciri), cealaltă are ca putere smerită
cugetare. Iar la mijlocul lor se află întristarea iubitoare de Dumnezeu şi lacrimă
fără durere… De aceea sufletul trebuie îmbiat la nevoinţe prin bucuria
începătoare, ca apoi să fie mustrat şi probat de către Duhul Sfânt pentru relele pe
care le-a făcut şi pentru împrăştierile de care se face vinovat… Iar după ce
mustrarea aceasta va fi probat sufletul ca într-un cuptor, acesta va primi bucuria
fără năluciri, în pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu 79. Fiind comuniune cu
Dumnezeu, iubire aduce adevărata bucurie a vieţii. Numai urmând calea virtuţilor
teologice, omul îşi găseşte rostul în viaţă, îşi împlineşte destinul său, se simte bine
şi mulţumit. Bucuria de a trăi nu o poţi afla decât lângă Dumnezeu.
Virtutea teologică a iubirii creştine este „haină” care le învăluie pe toate, le
ţine la un loc, le dă formă, fiind sufletul lor unitar, viaţa lor 80. Prin dragoste
întreaga noastră fiinţă este unită cu Dumnezeu, iar iubirea lui Dumnezeu este seva
ce curge din mlădiţa din butucul viei, care este Hristos.

b. Necesitatea, însuşirile şi roadele iubirii creştine

Necesitatea iubirii creştine rezultă din însuşi faptul că ea este esenţială
pentru credincios. Fără ea nu e posibilă desăvârşirea proprie, dezvoltarea
personalităţii81. Năzuinţa spre Dumnezeu este inerenţa firii şi, deci, trebuie
împlinită. Iubirea singură uneşte aşa de strâns pe credincios cu Dumnezeu, încât
devine “un duh” cu El. Cel ce iubeşte viază în Dumnezeu şi Dumnezeu viază în el.
78
Ibidem, p. 359
79
Ibidem, p 359
80
Prof. Dr. Constantin Pavel, Paradoxul sublim al vieţii creştine, în rev. G. B., nr. 9 – 10, 1971, p. 796
81
Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest Bucevschi, Prof. Dr. Constantin Pavel, Arhid. Dr. Ioan
Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă, vol. I, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003, p. 32

46
De aceea, acesta are viaţa veşnică, pe când “cel ce nu iubeşte petrece în moarte” (I
Ioan 10, 3, 14).
Fără dragoste, nici minunile n-au valoare. Apostolul Petru, strălucit prin
minuni şi fapte, datoreşte renumele său numai acestora din urmă. La fel stau
lucrurile şi cu toţi ceilalţi Apostoli. Şi pe bună dreptate, căci minunile înfăptuite
prin oameni sunt daruri de sus, pe când faptele iubirii sunt rezultatul râvnei
omeneşti. Pe cel bun îl deosebesc nu atât darurile primite de sus, cât mai ales
faptele bune ale silinţelor sale82. De aceea, nu prin darul facerii de minuni, ci prin
iubire se cunosc ucenicii Domnului (Ioan XIII. 35).
Din dragoste a venit lângă noi Fiul lui Dumnezeu şi S-a făcut om, ca să
nimicească rătăcirea idolatriei, să aducă adevărata cunoaştere de Dumnezeu şi să
ne dăruiască viaţa veşnică, după cum spune şi Evanghelistul Ioan: „Că într-atât a
iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru că tot
cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
Înflăcărat de iubire, apostolul Pavel a spus aceste cuvinte cereşti: „Cine ne va
despărţi de iubirea lui Hristos?: Oare necazul? Sau strâmtorarea? Sau prigoana?
Sau foametea? Sau golătatea? Sau primejdia? Sau sabia?!..”. (Romani 8, 35).
Iubirea e capabilă să spargă în fărâme crusta oricât de groasă ar fi a
egoismului individual şi să mistuie în dogoarea ei toate odgoanele instinctelor ce
ţin omul legat de eul interior83.
Necesitatea iubirii n-o învăţăm numai din cuvintele lui Dumnezeu, ci şi din
faptele Lui. O astfel de lecţie este felul în care ne-a zidit pe noi Dumnezeu,
creându-l pe primul om, a stabilit ca din el să se nască toţi ceilalţi oameni, ca să
fim consideraţi toţi ca un singur om şi să ne legăm prin dragoste. Legătura de
iubire a tuturor oamenilor a impus-o cu înţelepciune prin schimburile pe care

82
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre dragoste şi prietenie, în rev. S.T., nr. 2, 2007, p. 108
83
Pr. Prof. Dr. Dumitru Belu, op. cit., p. 14

47
suntem nevoiţi să le avem între noi. Căci a dat mulţime de bunătăţi în lume, însă
nu pe toate pretutindeni, ci în fiecare ţară anumite feluri. Astfel suntem obligaţi să
facem negoţ, dând cele care ne prisosesc şi primind pe cele de care avem nevoie,
iubindu-i pe semenii noştri84.
La fel a făcut Dumnezeu şi cu fiecare om în parte. N-a îngăduit fiecăruia să
aibă toate cunoştinţele, ci unuia să aibă cunoştinţe de medicină, altuia de zidărie,
altuia de vreo altă ştiinţă sau meşteşug etc., ca să avem nevoie unul de altul şi în
felul acesta să ne iubim unul pe altul.
La fel se întâmplă şi cu harismele duhovniceşti, cum spune Apostolul:
„Unuia i se dă prin Duhul cuvânt de înţelepciune, iar altuia, cuvânt de
cunoaştere… unuia, faceri de minuni, iar altuia profeţie, unuia, deosebirea
duhurilor, iar altuia, felurimea limbilor, iar altuia, tălmăcirea limbilor” (I
Corinteni 12, 8-10).
Fără iubire, omul îşi pierde raţiunea de a fi. Şi el, şi creaţiile sale, şi
comunităţile în care-şi are împletită viaţa. Fără iubire, omul nu poate deveni şi nu
poate rămâne om85. Nu poate ajunge aceea ce-i este menirea şi nu-şi poate găsi o
justificare mulţumitoare nici pentru sine, nici pentru creaţiile sale şi nici pentru
celelalte realităţi în care-i integrat.
Iubirea trebuie să fie universală, după cum a arătat Mântuitorul în parabola
despre samariteanul milostiv şi Sfântul Apostol Pavel (Gal. 3, 28). Iubirea trebuie
să cuprindă pe toţi oamenii, să privească toate trebuinţele lor, spirituale şi
materiale deopotrivă86.
Dragostea este însăşi esenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu este de neatins, însă
El li Se descoperă oamenilor înainte de toate ca dragoste. El este, într-adevăr, şi

84
Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, Ed. Egumenița, Galați, 2004, p. 74
85
Pr. Prof. Dr. Dumitru Belu, op. cit., p. 15
86
Diac. Prof. Dr. Orest Bucevchi, Învăţătura creştină despre iubire şi drepatate, în rev. S.T., nr. 9-10, 1953, p. 581

48
dreptate. Însă dragostea Lui pătrunde şi în dreptatea Lui87.
Dragostea către Dumnezeu trebuie să fie superioară tuturor, “căci cine
iubeşte pe tată sau pe mamă, pe fii sau pe fiică, mai mult decât pe mine, nu este
vrednic de mine”(Matei 10, 37), zice Mântuitorul. Iubirea trebuie să fie sinceră şi
lucrătoare, adică, pornind “din inimă curată, din conştiinţă bună şi din credinţă
nefăţarnică”(II Tim. 1, 5), să aibă concretizarea sa în faptele omeneşti de toate
zilele. Iubirea creştină trebuie să fie puternică şi statornică, mergând chiar până la
moarte. Căci dacă Dumnezeu, din dragoste faţă de oameni, Şi-a jertfit pe Unicul
Său Fiu pentru mântuirea lor, apoi şi dragostea acestora faţă de Dumnezeu trebuie
să fie fără de margini şi să nu se schimbe niciodată. Sfântul Apostol Pavel spune:
“Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea,
sau prigoana, sau foametea, sau lipsă de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?
Precum este scris: “Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua; socotiţi am fost ca
nişte oi de junghiere”. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin
Acela Care ne-a iubit. Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici
îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici
înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă de
dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom. 8, 35-39).
Dragostea să fie fiească, adică să îndemne pe creştini a face binele din dorul
firesc de a plăcea Părintelui Ceresc, iar nu de frică de pedeapsă, ca a robului de
stăpân88.
Iubirea ţi-l arată pe aproapele ca pe un alt sine al tău, te învaţă să te bucuri
pentru fericirea lui, ca şi cum ar fi fericirea ta, şi să te întristezi la necazurile lui,
ca şi cum ar fi necazurile tale. Iubirea face din mulţi un trup şi din sufletele lor
vase ale Sfântului Duh89. Căci Duhul păcii nu odihneşte acolo unde împărăteşte
87
Arhim. Serafim Alexiev, op. cit., p. 24
88
Moise N. Pacu, op. cit., p. 45
89
Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 76

49
dezbinarea, ci acolo unde stăpâneşte unirea sufletelor. Iubirea, de asemenea, face
ca toţi să se folosească de bunurile fiecăruia, după cum vedem în Faptele
Apostolilor: „Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una; şi nici unul
nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte” (Fapte 4, 32).
În afară de acestea, iubirea dăruieşte oamenilor putere mare. Nu există fortăreaţă
atât de tare, de greu de dărâmat şi necucerită de duşmani, cum este o mulţime de
oameni care se iubesc şi care sunt strâns legaţi cu rodul dragostei, bună înţelegere.
Dragostea este plină de puteri şi bogăţii, ca un pământ aurifer. E un izvor. Apa
izvorului săvârşeşte multe binefaceri: astâmpără setea omului şi arşiţa
pământului. Fără ea nu se poate ridica nici o zidire. Tot aşa şi lucrările iubirii
sunt multe90. Ele se referă pe de o parte la îndepărtarea de cele rele, căci zice
Apostolul Pavel: "Dragostea nu lucrează răul", iar pe de alta la săvârşirea binelui,
căci zice: "împlinirea Legii este dragoste" (Romani XIII, 10).
Iubirea este permanent actuală şi nu va dispare niciodată, aşa cum ne asigură
Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 13, 8). De altfel acest lucru l-au înţeles primii
creştini, care, animaţi de cuvântul Mântuitorului, erau, ca un singur om, aveau "un
singur suflet" şi o singură "inimă" (Fapte 4, 32).
Adevărata dragoste este smerită şi, la fiecare jertfelnicie a sa, nu gândeşte
înalt despre sine91.
Dragostea să fie vie şi lucrătoare, adică să pătrundă cu adevărat cugetul şi
voia creştinului şi să se arate prin fapte de binefacere faţă de cei din jurul său 92.
Citim în Sfânta Scriptură: “Să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu
adevărul” (I Ioan 3, 18); şi “De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” (Ioan 14, 15)
-spune Mântuitorul. Înzestrată cu astfel de însuşiri, de bună seamă, dragostea

90
Pr. Magistrant Marin M. Braniste, Concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur despre prietenie şi dragoste, în rev. S.T.,
nr. 9-10, 1957, p. 662
91
Arhim. Serafim Alexiev, op. cit., p. 75
92
***, Învăţătura de credinţă creştin ortodoxă, Ed. Apologeticum, 2006, p. 204

50
produce roadele cele mai de preţ pentru sufletul şi viata credinciosului.
Dragostea desăvârşită izgoneşte supărările şi mândria departe de inimă. Ea
nu lasă iubirea de sine să se manifeste şi taie toată vrajba şi croielile cele rele
împotriva aproapelui93.
Încă de pe pământ, dragostea îşi revarsă din belşug darurile sale
binefăcătoare asupra celui ce s-a pătruns de duhul ei. Roadele ei sunt multe,
binefăcătoare, atât pentru viaţa de aici, cât şi pentru aceea ce va să fie. Dragostea
este mama tuturor virtuţilor, prin ea se valorifică acestea şi ea le dă un caracter
divin; ea uneşte pe oameni în marea familie a lui Dumnezeu94. Trăind într-o
perfectă comuniune după modelul comuniunii treimice, iubind pe Dumnezeu şi pe
aproapele după porunca Mântuitorului Iisus Hristos, omul are posibilitatea de a
ajunge la desăvârşire. Numai având pe Hristos întru noi vom ajunge la desăvârşirea
de care ne încredinţează Mântuitorul Hristos când zice: "Eu intru ei şi Tu întru
Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi
că i-ai iubit pe ei" (Ioan 17, 23).
Iubirea aduce blândeţe, pentru că împiedică lăcomia, desfrâul, invidia şi
alte patimi să ne stăpânească sufletele. În general nu există patimă, nu există
păcat pe care să nu le distrugă iubirea. Mai lesne este să scape de flăcările sobei o
creangă uscată, decât păcatul de focul iubirii95.
Iubirea dă omului aripi, agerime, voioşie; cel care iubeşte este liber şi nici
un lanţ nu-l mai ţine. El dăruieşte totul tuturora şi se bucură de toate împreună cu
toţi, căci îşi află totdeauna pacea, înainte de orice, în binele suprem, cel din care
izvorăşte şi se revarsă tot ce este bun pe lume. Nu se uită la daruri, ci - mai presus
de toate bunătăţile şi darurile - îşi înalţă inima la Cel ce dăruieşte totul 96. De

93
Arhim. Serafim Alexiev, op. cit., p. 79
94
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre dragoste şi prietenie, p. 112
95
Idem, Problemele vieţii, p. 77
96
Pr. Magistrant Marin M. Braniste, op. cit., p. 664

51
multe ori, iubirea nu cunoaşte noimă, căci pe cel care iubeşte râvna îl înflăcărează
mai presus de măsură. Iubirea nu simte poverile, nu ştie ce-i osteneala; se avântă
mai presus de puteri; nu vrea să ştie de neputinţă, căci socoteşte că totul îi stă în
putere şi îi este îngăduit. Tocmai de aceea poate orice, multe îndeplineşte şi
izbuteşte des, acolo chiar unde cel lipsit de flacăra iubirii s-ar da bătut şi ar cădea
răpus. Dragostea tămăduieşte şi pomenirea de rău, această boală a minţii de cea
mai rea calitate.
Iubirea aduce liniştea sufletească, răbdarea în vreme de încercare, iertarea,
blândeţea, pacea şi bunăvoirea între oameni97; căci: „Dragostea îndelung rabdă;
dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie,
nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le
suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (I Cor. 13, 4-7).
Totodată odrăsleşte mântuirea sufletului: „Iată, un învăţător de lege s-a ridicat,
ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule,- ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar
Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând a zis: Să
iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din
toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El
i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei trăi” (Luca 10, 25-28).
Orice faptă bună este rodul dragostei98. De aceea Domnul a vorbit de multe
ori despre aceasta. „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei”, a
spus, „de veţi avea iubire unii pentru alţii” (Ioan 13, 35). În iubirea noastră către
El, nu putem, nu trebuie să urmărim altceva, decât pe El. Răsplata iubirii noastre
faţă de El este bucuria de a fi în comuniune cu El, bucuria de a-L avea pe El99.

97
***, Învăţătura de credinţă creştin ortodoxă
98
Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 78
99
Pr. Prof. Dr. Dumitru Belu, op. cit., p. 133

52
c. Întruparea, Jertfa şi Învierea – acte ale supremei iubiri
Omul, coroana creaţiei, a fost creat după chipul lui Dumnezeu iar, printr-o
viaţă virtuoasă şi cu ajutorul harului divin să ajungă la asemănarea cu Creatorul
Său. Dar prin căderea în păcat, omul a ajuns sub stăpânirea acestuia şi a diavolului,
pierzând comunitatea harică cu Dumnezeu, fiind osândit pieirii veşnice.
Bunul Dumnezeu, însă, n-a voit pieirea veşnică a omului, căci nu pentru
aceasta crease pe om. De aceea, în infinita Sa iubire de oameni Dumnezeu a găsit,
prin înţelepciunea Sa, mijlocul cel mai bun al izbăvirii de rău, hotărând întruparea
Fiului pentru mântuirea lumii. "Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul
Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă
veşnică" (Ioan 3, 16). Mai întâi, Dumnezeu, care poartă de grijă întregii creaţii, nu
l-a trecut pe om cu vederea ci l-a povăţuit în multe chipuri, chemându-l să se
pocăiască prin suspin şi cutremur, prin potopul cu apă, prin distrugerea întregului
neam omenesc aproape, prin amestecul şi împărţirea limbilor, prin supravegherea
îngerilor, prin incendierea oraşelor, prin apariţiile tipice dumnezeieşti, prin
războaie, prin biruinţe, prin înfrângeri, prin semne şi minuni, prin diferite puteri,
prin lege şi profeţi.100
Prin toate acestea se căuta să se distrugă păcatul, care-l dusese pe om într-o
tot mai adâncă afundare în rău şi la înstrăinare din ce în ce mai mare de Dumnezeu
şi să readucă pe om la o existenţă fericită. Dar pentru că prin păcat a intrat moartea
în lume, trebuia ca cel care avea să aducă mântuirea să fie fără păcat, să nu fie
supus prin păcat morţii, ci încă prin el să fie întărită şi înnoită firea, să fie potrivită
prin fapte, să fie învăţată calea virtuţii, care depărtează de la stricăciune şi conduce
spre viaţă veşnică.101
Astfel, pentru primirea Celui care avea să mântuiască lumea-Fiul lui

100
Pr. Conf. Dr. Ştefan Buchiu, Întrupare şi unitate, Ed. Libra, Bucureşti, 1996, p. 26
101
Ibidem

53
Dumnezeu care S-a întrupat la “plinirea vremii” (Gal. 4, 4) omenirea trebuia
pregătită de către Providenţa divină. Pregătirea pentru primirea cu înţelegere a
Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu ca Om s-a făcut cu scopul dea face pe oameni
să-şi dea seama, că divinitatea nu e una cu forţele naturii în sens panteist şi că
Dumnezeu Cel adevărat este un Dumnezeu al iubirii Care nu vrea să-i ţină la
distanţă pe oameni ci se apropie cu smerenie faţă de aceştia ceea ce duce la
restabilirea adevăratei umanităţi. Oamenii trebuie să afle că Dumnezeu este în El
însuşi un Dumnezeu al iubirii care prin întruparea Fiului Său arată noianul cel mare
al dragostei de oameni, căci însuşi Creatorul şi Domnul primeşte să lupte pentru
creatura lui. Şi pentru că duşmanul amăgeşte pe om cu nădejdea dumnezeirii, acum
este amăgit căci Domnul s-a îmbrăcat cu haina trupului şi arată în acelaşi timp
iubirea, bunătatea, înţelepciunea divină, dreptatea şi atotputernicia lui Dumnezeu.
“Prin naşterea lui Dumnezeu în trup, Dumnezeu întreg S-a născut în această lume,
întregul Adevăr al lui Dumnezeu, întrega Dreptate a lui Dumnezeu, întrega Iubire
a lui Dumnezeu, întrega Bunătate a lui Dumnezeu, întreaga Milă a lui
Dumnezeu.”102
Potrivit Sfântului Evanghelist Ioan, când spune: "Dumnezeu este Iubire” (I
Ioan 4, 8), iubirea este expresia cea mai înaltă prin care spiritul uman poate să se
apropie şi să simtă pe Dumnezeu mai mult. Prin ea se comunică fiinţa divină, se
manifestă existenţa absolută, aducându-ne la existenţă spre a ne împărtăşi din ea.
Ea, această iubire, suferă când ne vede pe noi pătimind. De aceea, tot ea este cea
care dă impuls întrupării Logosului.
În întrupare, Dumnezeu îşi arată iubirea faţă de noi mai mult chiar decât în
creaţie, căci, în timp ce acolo ne crea pe noi după Chipul Său, aici se uneşte cu noi
luând chipul nostru.
Noi fiind în valea păcatului ”E1 (Cuvântul divin), s-a coborât în vale şi
102
Arh. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 63

54
venind în vale a devenit crinul văii, după cuvintele lui Origen, şi a devenit floarea
câmpului întreg, adică a lumii întregi”103, care revelează frumuseţea lui Dumnezeu
şi ne face cunoscut pe Dumnezeu în slava Sa negrăită. Hristos este ”epifania”
absolută a lui Dumnezeu în lume (Matei 11, 27), în Hristos, Dumnezeu cel
atotiubitor transcede propria Sa transcendenţă şi se lasă exprimat în limbajul
creatului, accesibil cunoaşterii creştine.104
Precum arată Sfântul Grigore de Nyssa în “Marele cuvânt catehetic”, din
binefacerile lui Dumnezeu către noi îl vedem pe El, vedem iubirea care mişcă şi
lucrează întruparea: "Cercetezi cauza pentru care Dumnezeu s-a făcut om? Dacă
elimini din viaţă binefacerile lui Dumnezeu n-ai să spui de unde cunoşti pe
Dumnezeu. Căci din cele ce ni se întâmplă în viaţa noastră, din acestea cunoaştem
pe binefăcător. Adică uitându-ne la ce se întâmplă, prin acestea judecăm despre
natura celui care le face. Deci, dacă caracterul propriu al naturii divine este
iubirea de oameni, ai raţiunea pe care ai cerut-o, ai cauza venirii lui Dumnezeu
între oameni.”105
Raţiunea profundă a întâmplării nu vine de la om, ci de la Dumnezeu: ea îşi
are rădăcinile în dorinţa Sa cea mai înainte de veci şi de negrăit de a Se face om şi
de a face din omenitatea Sa o Teofanie, locaşul Său. După Metodin din Olimp,
"Cuvântul a coborât în Adam mai înaintea veacurilor”106, iar după Sfântul
Atanasie: "Cuvântul întrupat nu a fost condiţionat de lume, ci numai de
Dumnezeu.”107
“Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut Slava Lui,
slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14).
103
Origen, Omilia XVIII, în „Scrieri”, trad. de Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga şi Zorica Laţcu, în col.
PSB, nr. 6, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1981, p. 442
104
Drd. Nicolae Fer, Cunoaşterea lui Dumnezeu la Pseudo-Dionisie Areopagitul, în rev. G.B., nr. 1-2, 1971, p. 94
105
Drd. Constantin Iana, Învăţătura despre întrupare în «Marele cuvânt catehetic» al Sfântului Grigorie de Nyssa,
în rev. S.T., nr. 5-6, 1967, p. 312
106
Paul Evdochimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1973, p. 67
107
Ibidem

55
 Taina întrupării Cuvântului lui Dumnezeu în creaţie, centrează viaţa umană
pe dimensiunea ei spirituală. Logosul divin pătrunde şi desăvârşeşte logosul uman,
dezvăluind valoarea supremă a existenţei: "Cuvântul era Lumina cea adevărată
care luminează pe tot omul ce vine în lume” (Ioan 1, 9). Căci Iisus Hristos este
locul unde s-au întâlnit şi s-au statornicit Dumnezeu şi Omul.
Din dor nesfâşit după oameni, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut cu adevărat om.
El este Dumnezeu adevărat şi om adevărat sau Dumnezeu-Om. “Nu a produs
numai în noi nălucirea că ar avea în Sine o formă trupească, după aiurelile
maniheilor, nici nu a adus cu Sine din cer un trup consubstanţial după poveştile lui
Apolinarie, ci după fiinţa întreagă s-a făcut cu adevărat om, adică prin primirea
trupului cu suflet, pe care le-a unit cu Sine după ipostas.”108 Dumnezeu Cel Unul
Născut S-a făcut om cu adevărat deplin, ca să lucreze El însuşi Mântuirea noastră
iar Sfântul Atanasie urmând sintezelor Sfântului Maxim Mărturisitorul subliniază:
“În hotărârea Sa, Dumnezeu a decis să se unească cu fiinţa omenească, pentru ca
să o îndumnezeiască, ceea ce depăşeşte iertarea şi mântuirea.”109
Iisus Hristos este cu adevărat om, pentru că s-a născut din femeie, dar mai
presus de om pentru că s-a născut din Fecioară. Este mai presus de oameni pentru
că s-a născut din Fecioară, dar asemenea oamenilor, pentru timpul petrecut în
pântece şi pentru că s-a supus legilor sarcinii. Este din fiinţa oamenilor, pentru că
trupul lui este din sângele Fecioarei, dar nu s-a subordonat firii umane când s-a
făcut om, ci a rămas cu totul necuprins, şi întruparea Sa a arătat-o ca fiind mai
necuprinsă decât orice taină.110 Dumnezeu S-a arătat, dar parcă nici oamenii n-ar
dori Să-l sesizeze; învăluită în tăcere, iubirea lui Dumnezeu, omul o simte doar
prin răsuflarea Duhului Sfânt pe care Tatăl, în numele Fiului, îl dă tuturor iubiţilor
Săi.
108
Petru Florea, Opera exegetică a Sfântului Maxim Mărturisitorul, Ed. Academos, Târgu Mureş, 1998, p. 114
109
Paul Evdochimov, op. cit., p. 67
110
Petru Florea, op. cit., p. 115

56
 Această dragoste divină o comunică cu atât mai mult tuturor oamenilor cu
cât Iisus Hristos fiind ipostas divin al firii umane individual al ei, El manifestă
lărgimea dumnezeiască în deschiderea Sa faţă de toţi.111
În Hristos, Fiul lui Dumnezeu se face purtătorul dragostei desăvârşite
trainice către oameni şi al dragostei umane ridicată la nivel divin, către Dumnezeu.
În Hristos omul a primit puterea de a iubi pe Dumnezeu într-o unică iubire cu Fiul
lui Dumnezeu cel unul născut şi de a iubi cu iubirea lui Dumnezeu.
Dacă Fiul lui Dumnezeu nu se făcea însuşi ipostas uman, nu s-ar fi făcut El
însuşi direct accesibil cu dragostea divină oamenilor şi n-ar fi câştigat din interiorul
firii umane dragostea directă şi de intensitate divină a acesteia pentru Dumnezeu. 112
Umbrită de Duhul Sfânt, firea omului devine una cu Hristos şi viaţa omului
înveşnicită prin iubirea lui Dumnezeu dezvăluie sensul profund al Creaţiei:
întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul. Iar prezenţa Lui în Ea reliefează iubirea Tatălui
pentru oameni, destinul omului fiind viaţa veşnică, pentru că “a iubi înseamnă a
trăi viaţa a celuilalt.” Astfel întruparea Fiului lui Dumnezeu se vădeşte ca
descoperirea deplină a lui Dumnezeu, ca împlinirea şi mântuirea noastră. Raportul
de Eu-Tu, în care a intrat Dumnezeu cu noi prin faptul că s-a făcut unul din noi,
arătându-ne totuşi că e Dumnezeu şi dându-ne toate darurile prieteniei Sale, este
acela de maximă apropiere şi dragoste.
“Întruparea e răscumpărare”, e calea deschisă spre jertfă şi spre înviere ca
acte ale aceleiaşi iubiri Supreme.
Dragostea atotprisositoare şi atotdăruitoare a constituit esenţa Revelaţiei
Fiului lui Dumnezeu întrupat şi ea a constituit şi temelia pe care s-a ridicat Crucea
răstignirii şi a răscumpărării. Acesta este sensul adevărat al răscumpărării ca jertfă:
dăruirea totală, necondiţionată din dragoste pentru reintegrarea lumii în dragoste.
111
Dumitru Popescu, Doru Costache, Introducere în Dogmatică Ortodoxă – teme ale credinţei creştine din
perspectivă comparată, Ed. Libra, Bucureşti, 1997, p. 105
112
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Dumnezeu este iubire, în rev. Ortodoxia, nr. 3, 1971, p. 30

57
Dragostea se revelează conştiinţei “ca o lege veşnică”, străbătând şi susţinând prin
autodăruire, prin jertfă, întreaga creaţie în toate încheieturile ei: în naştere, nuntă
sau moarte căci moartea însăşi, în înţelesul ei ultim e o jertfă, în salvarea patriei
sau în actul creator uman, ca şi în fructul care cade, în orice floare pe care o
oferim, în bobul de grâu strivit şi prefăcut în pâine şi trup al Domnului, în orice
vieţuitoare spre a fi sacrificată. Ea face ca toţi să fie una. Ea ridică pe orice om
(muritor) la înălţimea Fiului lui Dumnezeu întrupat, îl face cu adevărat fiu al
Tatălui după har, investindu-l cu mărire şi nestricăciune.
Prin această dragoste atotprisositoare şi atotdăruitoare pot oamenii să se
dăruiască cu adevărat lui Dumnezeu, să ajungă a fi de un gând, de o idee cu El şi
să-i fie asemănători, ţinând seama, după revelaţie, că scopul suişului nostru
duhovnicesc este “asemănarea şi comuniunea cu Dumnezeu.”113
Fiind creat “după chipul” lui Dumnezeu, omul este menit să ajungă la
îndumnezeire, să realizeze în sine o continuă şi ascendentă “asemănare cu
Dumnezeu”. Jertfa, această forţă de dăruire şi comunicare, al cărei izvor îmbelşugat
şi pururea curgător este iubirea, afirmă în noi un atribut revelator al dumnezeirii,
afirmă dumnezeiescul în om, căci Dumnezeu este iubire. 114 În marea Sa iubire de
oameni, Dumnezeu l-a dat pe Fiul Său ca jertfă pentru noi şi pentru păcatele
noastre. Astfel jertfa este într-adevăr “dar”, însă ca “dar” autentic este în primul
rand dăruire de sine, dăruire personală.
Iisus Hristos este dar, El este darul suprem. El e fiinţa darului, primul rod,
“întâiul-născut”. (Col. 1, 15), El este mai întâi darul din veci al iubirii Tatălui în
naşterea ca Fiu; în al doilea rând El este darul oferit lumii în Răscumpărare (Ioan 3,
16) şi este în sfârşit, darul-jertfă adus Tatălui pe cruce în numele lumii, “Paştile
nostru” Care “s-a jertfit pentru noi” (I Cor. 5, 7). În Iisus Hristos avem şi fiinţa şi

113
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2005, p. 191
114
Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Jertfă şi răscumparare, Ed. Harisma, Bucureşti, 1991, p. 18

58
revelaţia deplină a jertfei, pentru că El e, în acelaşi timp, şi dar, şi preot şi jertfă,
prototip desăvârşit al preoţiei şi al jertfei. În felul acesta, iubirea ziditoare se afirmă
într-o întreită direcţie: prin dar, prin jertfă şi prin servire.115
Întrega viaţă a Mântuitorului Hristos e continuă jertfă, e continuă servire, e
continuă lepădare de sine pentru noi. Toate faptele Lui minunate sunt numai semne
ale iubirii, cerându-ne nouă să citim spiritual prin aceste semne, adevărul
eliberator, cu ajutorul credinţei, dragostei şi înţelegerii. De aceea Sfântul Apostol
Pavel, care a fost convertit tot printr-un semn, va mărturisi cu toată convingerea că
mai mare decât toate nimicurile rămâne dragostea (I Cor. 13, 13). Şi toate aceste
semne se concentrează într-un focar de maximă incandescenţă a dragostei: crucea.
Toate, începand cu primul: “Schimbarea apei în vin la Cana Galileei” şi încheind
cu “Cina cea de taină”, o anunţă şi o pregătesc. Crucea e marele semn. Crucea e
“sminteală pentru iudei şi nebunie pentru elini”. (I Cor. 1, 23), “e Revelaţia
supremă a înţelepciunii divine” întrucât e drumul unic spre înviere şi spre o
“umanitate înnoită recapitulată în El”. Sfânta Cruce revelază în esenţă “Taina lui
Hristos”.116 Jertfa lui Hristos are caracterul unei jertfe personale fiind în acelaşi
timp singura jertfă universală, de valoare desăvârşită, singura jertfă cu adevărat
pentru noi toţi şi aceasta pentru că firea lui umană nu e firea unei persoane umane
obişnuite, ci a unui ipostas divin, un Dumnezeu al tuturor. Firea Lui umană nu e
confiscată individualist de un ins obişnuit, ci e deschisă tuturor, pentru că ipostasul
ei divin e deschis prin ea tuturor.
Firea asumată de El prin faptul că e asumată de un ipostas divin e centrul
prin care iradiază, prin care se comunică energiile divine, tuturor. Ea este un ritual
de energie pentru toţi. De ea se pot bucura în comun toţi împreună cu Hristos; prin
ea Hristos voieşte şi poate să-i străbată pe toţi asemenea Lui, să-i străbată pe toţi,

115
Ibidem, p. 23
116
Ibidem, p. 162

59
să facă pe toţi asemenea Lui, să-i unifice pe toţi cei ce cred în El. Cum căldura
rămâne şi în soare, dar se revarsă şi în univers, încălzindu-le pe toate, aşa şi firea
asumată a lui Hristos rămâne şi în El, dar se dăruieşte şi credincioşilor. Punând-o
Hristos pe ea în stare de jertfă adevărată, ne pune virtual pe noi toţi în starea de
jertfă.117
Întreaga creaţie e întemeiată pe jertfă. Păcatul a transformat însă, jertfa în
moarte. Dar Hristos a transformat prin Cruce moartea în Jertfă care duce la înviere
deoarece în jertfă rodeşte învierea. Jertfa nu e moarte. Jertfa este “da”, afirmaţie
originală, început de existenţă; moartea este “nu”, este negaţie, este sfârşit de
existenţă. Cauza jertfei este iubirea, este Dumnezeu; cauza morţii este păcatul, este
demonul. Jertfa este conştientă; moartea este cădere în inconştienţă; jertfa este
liberă: “mergând Domnul spre patima cea de bunăvoie” psalmodiază Biserica în
Săptămâna Patimilor; moartea e silnică, nu e liberă, o refuzi; jertfa e vizionară,
priveşte într-un viitor orizont însorit de Soarele Dreptăţii; moartea nu priveşte
decât la “întunericul cel veşnic”. Jertfa e profetică, profeţeşte învierea, un nou
început, veacul celei de-a opta zi a creaţiei; profeţia morţii este căderea, groapa.
Pentru oricine, crucea şi moartea sunt o negaţie, sunt cea mai tulburătoare
contestare a vieţii, a voinţei de a trăi. Dar, potrivit Revelaţiei, Dumnezeu este
afirmaţie, “afirmaţie absolută”. În Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, în Hristos totul
este “da”, numai “da” aşa cum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel (II Cor 1, 19-
20).118
Dacă în Dumnezeu şi în Hristos, Care e revelaţia plenară a lui Dumnezeu,
totul e “da”, afirmaţie, viaţă: “Eu sunt învierea şi viaţa” (Ioan 11, 25) ce înseamnă
atunci această imensă şi inevitabilă negaţie care e crucea şi moartea cu care
ucenicii trebuie să se confrunte în persoana lui Mesia însuşi? Schimbarea la faţă e

117
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Legatura dintre Euharistie şi iubirea creştină, în rev. S.T., nr. 1-2, 1965, p. 12
118
I.P.S. Vasile Coman, Mântuirea în Iisus Hristos prin Biserică, în rev. Ortodoxia, nr. 2, 1985, p. 348

60
răspunsul la întrebarea şi neliniştea lor. E răspunsul dat acestei negaţii, care vrea să
conteste viaţa. E un răspuns imediat şi revelator, prin aceea că în evenimentul de pe
Tabor se face un salt dincolo de cruce şi de mormânt şi se descoperă viaţa
atotbiruitoare a învierii încă înaintea morţii. În schimbarea la faţă e deja prezentă
învierea.119
Iubirea lui Dumnezeu pentru noi a atins punctul său culminant în jertfa
Crucii Fiului Său făcut om. Crucea s-a arătat ca mijlocul prin care iubirea lui
Dumnezeu a atins piscul familiarităţii sale cu noi. Căci pe Cruce s-a arătat iubirea
fraternă a Fiului lui Dumnezeu, ca şi iubirea părintească a Tatălui Său faţă de noi.
Prin Cruce, Aceştia au acceptat chiar suferinţa morţii pentru noi: “Tatăl este
Iubirea care răstigneşte, Fiul este iubirea răstignită, iar Sfântul Duh este puterea
de neînvins a Crucii” (Filaret al Moscovei).
Nu păcatul lui Adam ne-a adus darul întrupării şi al învierii, ci taina
iconomiei divine, al cărei obiectiv este creştinul. Păcatul a schimbat doar faţa
divină a jertfei; a făcut-o hulită, dispreţuită şi extrem de dureroasă. Jertfa şi
învierea, închizând păcatul se plasează în acelaşi timp şi dincolo de păcat, în lumea
libertăţii şi a creaţiei.
Învierea nu e din lumea aceasta, dar este pentru lumea aceasta. E un dar de
sus care depăşeşte infinit “structurile” căderii.120
Jertfa şi învierea, aşa cum arată Schimbarea la Faţă, independent de orice
conjunctură, descoperă sensul cel mai profund al creaţiei care îşi are temeiul în
întrupare şi dincolo de ea, în “taina cea din veac ascunsă”, în acea "perspectivă a
veacurilor”.
Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă: “Cel ce a cunoscut taina crucii şi a
mormântului a înţeles raţiunile esenţiale ale tuturor lucrurilor; iar cel ce a

119
Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, op. cit., pp. 165-166
120
Pr. Prof. Nicolae Chiţescu, Întrupare şi răscumpărare, în rev. Ortodoxia, nr. 4, 1956, p. 543

61
cunoscut înţelesul tainic al învierii a cunoscut scopul spre care Dumnezeu a
întemeiat toate de mai înainte şi toate cele văzute se cer după cruce.”121 Jertfa îşi
are sensul în înviere şi învierea se naşte în jertfă. Moartea şi învierea stau într-un
raport de sinergie interioară; se cheamă una pe alta ca “harul şi natura”, pentru că
e implicată una în cealaltă şi împreună săvârşesc opera Răscumpărării.
Învierea este evenimentul cel mai sigur din întreaga istorie umană. Dacă o
teorie ştiinţifică poate lăsa loc îndoielii, învierea Domnului nu lasă nici cea mai
mică urmă de îndoială. Ea este baza credinţei noastre creştine, căci, “dacă Hristos
nu a înviat, zadarnică este atunci credinţa noastră” (I Cor 15, 14).122
Căci, cum am putea noi să credem, să fim creştini în condiţiile în care
creştinismul s-ar fi bazat pe o înşelăciune? Înviind din morţi, Hristos dovedeşte
dumnezeirea Sa, dovedeşte că El nu este doar profet şi învăţător ci şi Dumnezeu
Adevărat. Vedem în Hristos înviat pe Dumnezeu coborât în istorie, în timp, dând
un sens, un scop vieţii oamenilor. Fără învierea lui Hristos nu ar fi existat
creştinism. Datorită învierii Mântuitorului, datorită biruinţei asupra morţii au fost,
sunt, şi vor fi întotdeauna creştini. Toată istoria creştinismului nu este altceva decât
istoria unei singure şi unice minuni, a minunii învierii lui Hristos, care se continuă
neîntrerupt în inimile creştinilor, zi de zi, an de an, veac de veac, până la cea de-a
Doua Venire.123
Existau în filosofiile orientale mituri referitoare la ciclul moarte-înviere, dar
învierea lui Hristos are o semnificaţie absolut nouă. El nu reînvie, nu revine la o
viaţă pământească, muritoare, materială: “ştiind că Hristos odată înviat din morţi
nu mai moare” (Rom. 6, 9). Învierea Sa este în strânsă legătură cu moartea Sa, cu
Jertfa Sa de pe Cruce. Prin Răstignire a “omorât omul cel vechi” (Rom. 6, 6), omul
păcatului, iar prin înviere a pus bazele omului nou “dacă este cineva în Hristos,
121
Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 144
122
Pr. Prof. Ioan Ghe. Savin, Mesianitatea Domnului Hristos şi învăţătura Lui, în rev. S.T., nr. 1-2, 1967, p.12
123
Pr. Prof. Dumitru Radu, Iisus Hristos ca Arhiereu, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 349

62
este făptură nouă”(II Cor. 5, 17). Biruinţa asupra morţii e tăinuită încă din Vinerea
Sfântă. Biruind moartea şi păcatul şi înviind din morţi Hristos ne-a adus libertatea,
libertatea faţă de păcatul ce stăpânea lumea, aducându-ne şi puterea de a birui acest
păcat. Biruind în el prin Hristos păcatul, omul biruie moartea. “Dacă trece o zi şi
nu-ţi învingi măcar un singur păcat, recunoaşte că ai devenit şi mai muritor. Dacă
însă, îţi vei învinge un păcat, sau două, sau trei, ai devenit cu aceasta mai tânăr, o
tinereţe care nu îmbătrâneşte, o tinereţe nemuritoare şi veşnică! Să nu uităm
niciodată: a crede în Hristos cel înviat, înseamnă să aduci necontenit o luptă
împotriva păcatului, împotriva răului şi împotriva morţii.”124
Prin învierea Dumnezeului-om, natura omenească a fost condusă în mod
definitiv pe calea nemuririi şi a devenit înfricoşătoare chiar şi pentru moarte.
Pentru că înainte de învierea lui Hristos moartea era înfricoşătoare pentru om, iar
de la învierea Domnului omul devine înfricoşător pentru moarte. Dacă trăieşte prin
credinţa în Dumnezeul-om Cel înviat, Omul trăieşte mai presus de moarte. Moartea
se schimbă în “aşternut picioarelor lui”125: “Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi
este, iadule biruinţa?” (I Cor. 15, 55-56)
Învierea lui Hristos este un prototip al învierii noastre. La fel ca El, noi, la
învierea generală, vom avea trupuri spiritualizate, nestricăcioase, nepărtinitoare,
pline de mărire, nelepădând materia din care au fost alcătuite, ci transfigurând-o,
având puterea de a intra prin “uşile încuiate” şi de a călători cu puterea gândului.
De acum nu ne mai temem de întuneric, nu ne mai e frică de moarte. Hristos
a omorât moartea, “moartea s-a umplut de Dumnezeu”, cum spune Kallistos Ware.
Învierea e o dovadă a deplinei lui victorii asupra morţii, o dovadă că moartea nu
este sfârşitul vieţii. Jertfa şi Crucea sunt doar trepte, popasuri în drumul spre
înviere. Biserica Ortodoxă pune în centrul ei învierea, spre deosebire de Biserica

124
Arh. Iustin Popovici, op. cit., p. 166
125
Ibidem, p. 64

63
Romano-Catolică, ce pune în centrul ei Jertfa. Hristos, Cel de acum, este Hristos
Cel din Istorie, care pătimeşte. La înviere, noi ne mărturisim bucuria nemuririi
noastre, biruinţa noastră cu Hristos. Centrul cultului ortodox -Paştele- este o mare
erupţie de bucurie. La această bucurie participă alături de noi întreaga natură,
întregul cosmos pentru că Hristos l-a ridicat pe om de sub piatra nedreptăţii,
redându-i speranţa şi înviindu-l.126
Florile scăldate în roua dimineţii, iarba înverzită, pomii îmbrăcaţi în straie de
sărbătoare, păsărelele murmurând pe ramuri vestesc alături de noi minunatul imn
“Hristos a înviat!” şi răspund în cor “Adevărat a înviat!”.
La Paşte noi toţi luăm lumină din unica Lui Lumină pentru că în învierea Lui
e începutul învierii tuturor, “revărsând lumina dumnezeiască în toată casa
umanităţii”, învierea alături de întrupare şi Jertfă sunt acte ale supremei iubiri care
face posibilă apropierea omului de Dumnezeu şi mântuirea lui. Dacă prin întrupare
Dumnezeu ne-a venit în maximă apropiere pentru vecii vecilor, prin moartea sa pe
cruce urmată de înviere ne-a smuls din raza morţii spirituale în care ne aflăm, ne-a
ridicat la capacitatea comuniunii a cărei bază a pus-o prin întruparea Sa. Jertfa Sa
are atâta putere de revendicare asupra noastră, încât ne răpeşte din starea de
amorţire spirituală, ne aduce în afara acestei existenţe învârtoşate, unde ne întâlnim
ochi în ochi, cu El, ca Dumnezeu. Iar aceasta înseamnă viaţa cea nouă. Golgota
este prin urmare consecinţa firească, ultimul pas al mişcării iubitoare a Lui
Dumnezeu către oameni. Prin ea se desăvârşeşte comuniunea lui Dumnezeu cu
noi.127 În moartea ca jertfă, ce primeşte drept răspuns din partea Tatălui învierea,
stă taina Răscumpărării.
Taina lui Hristos, taina crucii şi a învierii devine taină a fiecărui creştin
săvârşită de Sfântul Duh în Biserică. Această taină din veci, determină structura

126
Nicolae Mladin, Învăţătura ortodoxa despre mântuire, Timisoara, 1983, p. 31
127
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Dumnezeu este iubire, p. 32

64
jertfitoare şi pascală a Bisericii şi creştinul o trăieşte cu toată viaţa lui, în toate
Tainele, culminând în Euharistie, care profetic anticipează Parusia Domnului.
Trăieşte anume acea “metavoli”, adică prefacerea în Duhul, trecerea de la trupesc
la duhovnicesc, după itinerariul Domnului, Care a fost răstignit în trup şi a înviat în
duh. Aşa cum noi nu putem înţelege o epocă fără să ne intregăm universului
spiritual al autorului, nu ne putem trăi inteligibil destinul fără această mutaţie în
Duhul, adică în universul spiritual al propriei noastre obârşii. Aceasta înseamnă,
după Sfânta Scriptură “a umbla în Duhul”. Jertfa care a dus la înviere ne poate
călăuzi şi pe noi la unitatea Bisericii ca şi la slujirea lumii, a marii familii umane.128
Revelaţia ne învaţă că Dumnezeu este dragoste. Existenţa îşi are începutul
de asemenea în dragoste ca dar al lui Dumnezeu. Răscumpărarea şi naşterea
noastră din nou s-a făcut tot prin dragoste, o dragoste atât de mare, încât a dus la
jertfa Fiului lui Dumnezeu. Semnele Răscumpărării trebuie să reveleze în cele din
urmă şi în noi “chipul” lui Dumnezeu, această realitate fundamentală, pentru a
putea spune: Omul este dragoste.

d. Necesitatea iubirii în dobândirea mântuirii

Despre necesitatea iubirii pentru mântuire, Mărturisirea Ortodoxă din 1642
spune următoarele: "Faptele bune, adică virtutea creştină, sunt o roadă care se
naşte din credinţă ca dintr-un pom, precum stă scris: "După roadele lor îi veţi
cunoaşte" (Matei 7, 16). Şi într-alt loc: "Într-aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi
ucenicii Mei, de veţi avea dragoste între voi" (Ioan, 13, 55). Iar Ioan zice: "Şi întru

128
Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, op. cit., pp. 281-282

65
aceasta ştim că L-am cunoscut, dacă păzim poruncile Lui" (I loan 2, 3)".
"Faptele cele bune sunt împlinirea de către om a poruncilor lui Dumnezeu
din dragoste faţă de El şi de oameni, cu ajutorul dumnezeiesc, dar cu voia sa care
se naşte din dragostea către Dumnezeu şi către aproapele, când nu este
împiedicată la niciun lucru care să fie la drept vorbind o piedică".129 Mărturisirea
mai spune că dragostea este mai mare decât credinţa şi ea cuprinde toate celelalte
virtuţi, toată viaţa în Hristos: rugăciunea, postul, milostenia, precum şi
înţelepciunea, dreptatea, bărbăţia, cumpătarea.130
Astfel, "dacă prin credinţă se restaurează chipul lui Dumnezeu în om, sau
omul se naşte din nou în Hristos, iubirea ne arată cum se dezvoltă chipul lui
Dumnezeu în om ca asemănare".131 Deşi iubirea creştină nu vine fără credinţă,
dragostea este mai mare decât credinţa, care fără iubire îşi pierde puterea şi
valoarea: "De aş grăi în limbi omeneşti şi îngereşti... de aş avea credinţă cât să
mut şi munţii... de aş da trupul meu să-l ardă... şi dragoste nu am, nimic nu sunt...
de niciun folos nu-mi este" (I Cor. 13, 1-3). Sfântul Apostol Pavel ne descrie în
aceste cuvinte o dragoste profundă, cum nu o poate avea lumea fără credinţă.
Desigur, Dumnezeu este izvorul comuniunii şi jertfelniciei şi către aceste bunătăţi,
către acest izvor al dăruirii de sine şi jertfelniciei vrea Hristos să ne îndrepte inima
când spune: "Cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este
vrednic de Mine" (Matei 10, 37). Aici nu poate fi vorba de o osândire a iubirii
dintre Dameni, ci de o revelare a unei ordini a valorilor în iubire, în comuniune şi
în jertfelnicie. Pe Dumnezeu îl iubim cel mai mult pentru că El ne-a dat totul şi în
El avem viaţă. Iubirea este mai mare decât credinţa, pentru că în ea Dumnezeu ne
arată tăria credinţei. Căci dragostea: "Toate le suferă, toate le crede, toate le
129
Pr. Magistrand Mihai Georgescu, Virtutea iubirii în teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, în rev. S.T., nr. 9-
10, 1958, p. 603
130
Ibidem
131
Sfântul Maxim Mărturisitorul,, Capete despre dragoste. Suta a doua, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale
desăvârşirii, vol. II, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 90

66
nădăjduieşte, toate le rabdă" (I Cor. 13, 7).132
Iubirea aduce asemănarea cu Dumnezeu care este dragoste vie şi lucrătoare:
"Toate acestea le va face dragostea cea plină de râvnă a lui Dumnezeu Savaot"
(Isaia). Îndreptarea prin credinţă face ca omul să nu mai fie trupesc, să se nască din
duh, să devină om duhovnicesc, fapt care aduce împăcarea cu Dumnezeu:
"Îndreptându-ne prin credinţă avem pace cu Dumnezeu" (Rom. 5, 1). "Dar duhul
în care ne naştem prin îndreptarea din credinţă e lipsit de tărie dacă nu aduce
roade; el nu mai este duh sau este duh mort aşa cum credinţa nu se încălzeşte fără
flacăra iubirii".133 Roadele iubirii sunt semnul real al tăriei credinţei: "Dacă trăim
cu duhul, cu duhul să şi umblăm". "Roadele iubirii sunt o adeverire a credinţei şi
sunt o întărire în adevăr, aşa cum credinţa este o întărire în duh, e începutul
dăruirii de sine a omului lui Dumnezeu".134
Iubirea este desăvârşirea acestei dăruiri. Iar iubirea se arată în faptele cele
bune pe care Dumnezeu: "Le-a gătit pentru noi mai înainte ca să umblăm în ele".
În lumina Sfintei Scripturi, duhul fără rod este un nonsens. De aceea, Sfântul
Apostol Pavel enumeră roadele duhului, prevenindu-ne să nu ne înşelăm: "Roada
duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, facerea de bine...".
Dar faptele bune nu urmează automat naşterii din duh, ci la predispoziţia
spre bine se adaugă efortul, strădania pentru roadele duhului cu ochii mereu aţintiţi
spre Hristos. E o "alegere" spre ţintă şi cunună. Conştiinţa ne îndeamnă să nu
înşelăm aşteptările duhului din noi. Dar având ochii aţintiţi la Hristos, faptele bune
sunt o bucurie a duhului. Ele constituie trepte ale mântuirii pentru fiecare după
strădania proprie: "În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt". Ele sunt totodată o
"înnoire din zi în zi", "trecere din putere în putere", "trecere din slavă în slavă", ca

132
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 32
133
Ibidem
134
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta întâia, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale
desăvârşirii, vol. II, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 74

67
lucrare a "omului celui nou". Aşa cum oamenii răi nu rămân pe aceeaşi treaptă, ci
trec "din rău în mai rău", tot aşa există un "progres" duhovnicesc, o creştere în
Hristos, pană la "statura lui Hristos", a bărbatului desăvârşit.135
După Sfânta Scriptură e sigur că lipsa roadelor poate periclita însăşi
mântuirea în Hristos. "În viaţa duhovnicească nu poate exista o stagnare. Lupta
pentru creştere în omul cel nou începe odată cu îndreptarea prin credinţă, dar ea
se continuă toată viaţa creştinului".136 Orice oprire înseamnă regres, o biruinţă a
vechiului asupra noului, a trupului asupra duhului, aşa cum ogorul arat nu stă pe
loc dacă nu semănăm pe el grâu, ci se umple de buruieni. Dar în această luptă am fi
biruiţi ca şi cei de "sub lege", dacă ar trebui să ne luptăm numai noi cu răul.
Puterea harului în Hristos ne deschide însă izvoarele vieţii duhului. Cată vreme
primim hrana duhului în Hristos suntem feriţi de pericolul de a deveni "capre", dar
mai ales ne întărim tot mai mult duhovniceşte ca "oile" Sale. De aceea, în toate
rugăciunile sale, Biserica Ortodoxă ştie că această putere duhovnicească este un
dar al harului: "Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule cu
harul Tău!" Sfântul Apostol Pavel scrie: "Toate le pot în Hristos care mă
întăreşte", "El lucrează în voi şi a voi şi a face".137

CAPITOLUL IV
FAPTELE BUNE, ROADELE CONLUCRĂRII OMULUI CU
HARUL LUI DUMNEZEU PRIN CREDINŢĂ ŞI EXPRESII ALE
CREDINŢEI VII LUCRĂTOARE ÎN IUBIRE

a. Dumnezeiescul har
135
Paul Evdochimov, op. cit., p. 71
136
Diac. Prof. Dr. Orest Bucevchi, op. cit., p. 587
137
Ibidem

68
 “Har” sau “graţie” e unul dintre cuvintele cele mai scumpe inimii
creştinului. El e frumuseţea divină de negrăit, dar adânc simţită de cel credincios,
fiindcă îl învăluie în totalitatea fiinţei sale, făcându-l să-şi înalţe privirile spre cele
două culmi ale desăvârşirii: Golgota şi Taborul! Căci “Harul face din noi ceva
vrednic de adorare... un templu al celui ce locuieşte în chip dumnezeiesc înlăuntrul
lui, un cort al Celui prea înalt. El dă zidirii sufletului scopul său bine plăcut lui
Dumnezeu la obârşie: acela de a fi o catedrală şi un altar înalt, în care Dumnezeu
însuşi locueşte şi lucrează. El îl face “sfinţit” (adică “închinat”) Domnului”
(Ieşire, 28, 36), aşa cum nici când n-a fost sfinţit vreun templu sau altar”.138
Deşi dumnezeiescul Har este obiect al experienţei creştine comune, totuşi, el
a fost cauza unora dintre cele mai mari dispute apusene: atât e de adevărat că ce e
dumnezeiesc nu poate fi prins de tiparele minţii omeneşti.139
De aceea ne vom adresa minţilor celor iscoditoare de adevăr ale de
Dumnezeu-grăitorilor Sfinţi Părinţi, care s-au înălţat ca vulturul până în pragul
Dumnezeirii, pentru ca de acolo să contemple chipul în care se dă omului
dumnezeiescul Har, cel ce pe toate le sfinţeşte. Una dintre încercările de a lămuri
această taina, datorită Sfântului Atanasie cel Mare, e urmată la răstimp de un
mileniu de aceea a Sfântul Grigore Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului.
Cel dintâi ne tâlcueşte acest mister, în linii mari, în aceste cuvinte din
epistola către Serapion (cap. I, nr. 19): “Tatăl e izvorul, Fiul e fluviul şi Duhul
Sfânt e cel pe care-l sorbim. Dar sorbind pe Duhul, sorbim pe Hristos, şi, prin
Hristos, pe Tatăl”.140
Cuvântul acesta tâlcueşte obârşia Harului, adică taina trecerii în noi a puterii
curăţitoare şi sfinţitoare a celor trei persoane ale Sfintei Treimi, potrivit cuvântului
apostolesc, care arată că lucrările dumnezeieşti îşi au obârşia de la Tatăl, se
138
N. Chițescu, Condițiile însuşirii mântuirii, în rev. S.T., nr. 1-2, 1950, p. 3
139
Isidor Todoran, Ioan Zăgrean, op. cit., p. 172
140
Sfântul Atanasie cel Mare, op. cit., p. 214

69
săvârşesc de Fiul şi se desăvârşesc de Duhul Sfânt. El accentuează prezenţa în
dumnezeiescul Har a tuturor persoanelor Sfintei Treimi, prin lucrarea lor, ca şi
faptul că lucrarea mântuitoare se desăvârşeşte tot de Sfântul Duh.
Sfântul Grigorie Palama, plecând de la faptul că în Evanghelie se spune că
Mântuitorul strălucea pe Muntele Taborului “ca soarele”141 lămureşte astfel acest
cuvânt: “Ceea ce e soarele în lumea simţurilor aceasta e Dumnezeu în cea
duhovnicească”.142 Iar în altă parte spune: “După cum soarele împarte din căldura
sa şi din lumina sa celor ce se împărtăşesc din el, fără ca el însuşi să se micşoreze,
căci le posedă ca energii ale sale în chip firesc şi esenţial, tot astfel sunt şi
emanaţiile dumnezeieşti, energii ale lui (Dumnezeu), fireşti şi esenţiale, care există
în Cel ce le comunică, fără ca El să se micşoreze”.143
Pentru lămurirea tainei obârşiei dumnezeiescului Har ca energie necreată,
deosebită dar nedespărţită de Fiinţa dumnezeiască simbolul soarelui e foarte
potrivit; el ne ajută să înţelegem atât transcendenţa Fiinţei dumnezeieşti cât şi
imanenţa lucrării ei, acea energie transformatoare care străfulgera piscul sufletului,
pe care Sfinţii Părinţi îl numesc mens, făcând din el vatra şi locul lucrării harice,
iradiatoare de frumuseţe suprafirească pentru tot restul sufletului şi, de aci, în
trupul întreg.
Concepţia romano-catolică despre îndreptarea omului micşorează rolul
factorului dumnezeiesc, făcând din Har un accident creat, o făptură deci; concepţia
răsăriteană despre Har ca lucrare dumnezeiască, se înalţă, dimpotrivă, până la
principiul dinamic proclamat de Mântuitorul: “Tatăl meu până acum lucrează;
lucrez şi Eu” (Ioan 5, 17).144
Dumnezeiescul Har, faţa imanentă, îndreptată spre lume şi în contact cu ea, a
141
Sfântul Grigorie Palama apud. Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Actualitatea gândiri teologice a Sfântul Grigorie
Palama, în rev. Ortodoxia, nr. 1-2, 2000, p. 37
142
I.P.S. Vasile Coman, op. cit., p. 362
143
Ibidem
144
Nicolae Mladin, Învăţătura ortodoxa despre mântuire, p. 31

70
transcendentului Dumnezeu, ne înconjoară de peste tot şi în tot timpul, întărindu-ne
voinţa şi colaborând cu ea, aşa încât ne renaşte, ne înalţă, ne ridică din căderi şi
iarăşi ne dă frumuseţea duhovnicească de negrăit.
Învăţătura Bisericii noastre a pus accentul pe factorul divin, dându-i
întâietatea, cum e şi firesc şi arătând că chemările şi marile iniţiative hotărâtoare în
viaţa religioasă a omului sunt tot ale lucrării dumnezeieşti, după cuvântul
Apostolului: “Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi, şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi
după a lui bunăvoinţă” (Filip 2, 13) şi după cuvântul evanghelic: “Cred, Doamne,
ajută necredinţei mele!” (Marcu 9, 24).145
Când credinciosul în suferinţa sa grăieşte cu Psalmistul: “Dintru adâncuri
strig către Tine, Doamne!” (Psalmul 130, 1) sau când suspină: “O, de-aşi avea
aripi ca porumbelul şi mi-aşi găsi un sălaş!...” (Psalmul 55, 7), atunci un glas îi
şopteşte în cele mai dinlăuntru ale sale: “Iţi este de-ajuns Harul meu, pentru că
puterea mea se desăvârşeşte întru neputinţă” (II Cor. 12, 9).
Dar Harul nu-şi arată toată strălucirea lui decât în sufletul care-l primeşte:
“Iată stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra
la el şi voi cina cu el şi el cu Mine!” (Apoc. 3, 20). Trebuie să primim sau cel puţin
să nu ne opunem în chip conştient lucrării lui, colaborând cu el; această colaborare
se începe prin credinţă.146

b. Credinţa
Definiţiile credinţei variază de la teolog la teolog; faptul că însuşi Apostolul
Neamurilor a dat o definiţie (Evrei 11, 1) rămasă clasică în creştinism, ne
dispensează dintru început de orice altă încercare. Mult mai necesară e înţelegerea
notelor esenţiale ale acestei noţiuni fundamentale ale oricărei Religii. De aceea

145
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Desăvârşirea noastră în Hristos după învăţătura Bisericii Ortodoxe, în rev.
M.O., nr. 1-2, 1980, p. 76
146
Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, Teologia Dogmatică şi Simbolică, vol. II, p. 75

71
vom încerca s-o descriem într-o scurtă analiză.
Elementul principal al acestei “adeziuni a spiritului nostru la Descoperirea
dumnezeiească” (Prat), e, fără îndoială, cel intelectual. Cu alte cuvinte, credinţa e,
în primul rând, o cunoaştere. Acest adevăr este atestat de Sf. Scriptură prin rostul
Sf. Evanghelist Ioan care scrie: “Noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti Sfântul lui
Dumnezeu” (Ioan 6, 69). Acelaşi sens îl au cuvintele Apostolului Neamurilor când
scrie Efesenilor că se roagă lui Dumnezeu să le dea, “duhul înţelepciunii şi al
descoperirii spre cunoaşterea Lui”, dorindu-le să le “lumineze ochii inimii” (Efes.
1, 17-18) ca să priceapă, la care el adaugă: “Prin descoperire mi s-a dat în
cunoaştere această taină, precum pe scurt am apucat a vă scrie, de unde citind,
puteţi să cunoaşteţi priceperea mea în taina lui Hristos” (Col. 1, 9).147
Pornind de la acest element intelectual al credinţei, Sfinţii Părinţi au
asemănat-o cu “vederea” şi au dedus că, după cum pentru vederea firească avem
nevoie de un organ firesc, ochiul, tot astfel, pentru înţelegerea cum trebuie, adică
pentru “vederea” descoperirii supra-fireşti ne trebue un organ potrivit, supra-firesc,
credinţa. Ea e ochiul Duhului în noi (oculum mentis), care ne e dat de Har şi întărit
de Sfintele Taine. Dar ne mai trebue ceva. Aşa după cum cu ochii fireşti nu putem
vedea decât la lumina zilei, sau, în întunerec, la lumină artificială, tot astfel, cu
ochiul minţii nu putem “vedea” decât într-o ambianţă de lumină. Unde aflăm
această lumină specifică? La Doxologie cântăm: “Întru lumina Ta vom vedea
lumină!”. Iar Mântuitorul însuşi a spus: “Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8, 12).
Tâlcuind acest citat Fericitul Augustin a scris: “Acest cuvânt e limpede, după cum
gândesc eu, pentru cei care au astfel de ochi, prin care pot fi părtaşi la această
lumină. Cei care au însă numai ochi trupeşti, se miră de acest cuvânt”148, Teologii
l-au aplicat Bisericii: “Trebuie să stăm în atmosfera Bisericii, în fiinţa ei lăuntrică,
147
Pr. Prof. Dr. Ştefan Sandu, Sfântul Duh şi Biserica, în rev. G.B., nr. 7-8, 1970, p. 712
148
Fericitul Augustin, Mărturisiri, Scrieri alese I, în col. PSB, nr. 64, trad. Ioan Rămureanu, Ed. I.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti, 1985, p. 182

72
vie, în Hristos, pentru ca să ne facem părtaşi la lumina credinţei cu desăvârşire
întreagă!”.149
În adevăr prin credinţă pătrundem în Trupul tainic al lui Hristos, şi, în
ambianţa de lumină, pe care ne-o oferă El, lumen fidei (lumina credinţei), totul se
preface pentru cel credincios în lumină: “Întru lumina Ta vom vedea lumină!”.
Elementul intelectual, de cunoaştere, al credinţei e un act teandric, în care se
poate deosebi atât lucrarea dumnezeiască cât şi cea omenească.
Lucrarea dumnezeiască constă în aceea că ne-a descoperit Revelaţia
supranaturală şi că ne-a dat şi Harul dumnezeiesc, ca să ne ajute la primirea ei,
creând şi împrejurările ca şi ambianţa favorabilă, ca să ne-o putem însuşi după
cuvântul Domnului: “Nimeni nu poate să vină la Mine de nu-l va trage Tatăl care
M-a trimis...” (Ioan 6, 44). Din partea lui, omul trebuie să aducă şi el atât dorinţa
vie de adevăr şi conştiinţa insuficienţei sale pentru cuprinderea adevărului
supranatural, cât mai ales încrederea desăvârşită în cel ce i l-a dat.150
Credinţa nu se limitează la intelectul omului. Dacă am reduce-o astfel, am
concepe-o ca o simplă virtute socratică, o simplă cunoaştere.
În credinţă e angajată întreaga noastră personalitate, cu întreaga noastră viaţa
sufletească: intelect, simţire, voinţă. Credinciosul trebuie să adauge şi voinţa lui în
actul credinţei arătând că vrea să şi-o supună cu desăvârşire voii lui Dumnezeu, şi
mai trebue să aducă prinosul vibraţiei inimii lui, care întregeşte în chip
indispensabil treimea facultăţilor sufleteşti.151
În ce constă această năzuinţă supremă a voinţii celui credincios şi în ce
constă simţământul acesta care depăşeşte în intensitate toate celelalte simţăminte
omeneşti?
Faptul că dumnezeiescul Har nu e decât energiile dumnezeieşti, care
149
Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, op. cit., p. 76
150
Nicolae Mladin, op. cit., p. 33
151
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, p. 267

73
lucrează necontenit, e o dovadă că şi voinţa şi simţirea celui credincios tot spre
activitate sunt îndreptate. Dacă am rămâne la elementul intelectual ca singur
element al credinţei, am avea o concepţie cu totul statică despre acest factor al
mântuirii noastre, raţiunea fiind cea mai statică dintre facultăţile sufleteşti.
Sfânta Scriptură însăşi nu ne îngăduie o astfel de concepţie statică; ea ne
arată şi ce trebuie să adăugăm elementului intelectual şi raţional al credinţei, pentru
ca să fie complect: “Credinţa, proclamă Apostolul Neamurilor, e lucrătoare prin
iubire!” (Gal. 5, 6). Iar Sf. Apostol Iacob ne descopere: “Credinţa fără de fapte
moartă este!” (Iacob 2, 26).152
Cu această învăţătură ucenicii nu făceau decât să repete pe aceea a
Învăţătorului, care le spusese în Predica de pe Munte: “Nu oricine care îmi zice:
Doamne, Doamne, va intra întru Împărăţia Cerurilor, ci care face voinţa Tatălui
Meu celui din ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în
numele Tău am profeţit şi în numele Tău am scos demoni şi în numele Tău minuni
multe am făcut? Atunci însă, vor mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi.
Depărtaţi-vă de la mine, cei ce lucraţi fără-de-legea” (Matei 7, 21-23).
În textul citat, Sfântul Apostol Pavel precizează că credinţa e lucrătoare
“prin iubire”153 pentru că cunoaşterea în sine nu e un scop, ci un mijloc, pentru un
bun mai înalt. Ba mai mult cunoaşterea cea desăvârşită e cea dobândită prin iubire,
după Sfinţii Părinţi, căci în măsura în care iubeşti, doreşti binele şi-l cauţi cu toată
ardoarea sufletească. Iubirea ne dă aripi de vultur spre jertfă pentru Dumnezeu şi
pentru semenii noştri.154
Ea ne deschide calea spre cunoaşterea tainelor celor mai înaite ale credinţei
creştine: Cunoşti cu adevărat în măsura în care iubeşti cu adevărat. Esenţa

152
Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, op. cit., p. 77
153
Magistrand Sabin Verzan, Credința şi faptele bune, condiții ale mântuirii, în rev. S.T., nr. 9-10, 1954, p. 499
154
Vladimir Lossky, După chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, trad. de Anca Manolache, Ed. Humanitas, Bucureşti,
2006, p. 138

74
Creştinismului este iubirea. Aceasta ne-a învăţat Mântuitorul, rezumând legea şi
proteţii în iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor noştri (Matei 22, 35-40), în slujirea
lui Dumnezeu şi a semenilor noştri. Aceasta ne-au dovedit-o şi ucenicii Săi. Sf.
Evanghelist Ioan proclamă: “Cel ce nu iubeşte, n-a noscut pe Dumnezeu, căci
Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8); iar Apostolul Neamurilor îndelung zăboveşte
zugrăvind iubirea ca prima lege a vieţii de dincoace şi de dincolo de zarea acestei
lumi (I Corinteni 13).
În cartea profetului Zaharia citim: “Întoarceţi-vă la Mine, zice Domnul
Savaot, şi Eu Mă voi întoarce către voi!” (Zah. 1, 3). Prin aceste cuvinte ni se arată
o dublă mişcare în actul credinţei: a omului către Dumnezeu; a lui Dumnezeu către
om.
Factorul omenesc dă vatra, focarul credinţei, întrucât procesul ei complex ia
naştere prin funcţiile sufleteşti ale omului. Dar lucrarea factorului dumnezeiesc în
actul credinţei nu e mai puţin însemnată. El pregăteşte începutul credinţei şi tot el îi
dă antenele, cu care să prindă vibraţiile adevărurilor veşnice.155
În procesul mântuirii, libera voie a omului nu e însă siluită; altfel el n-ar
putea purta greaua răspundere a vinei lui, când refuză colaborarea cu Dumnezeu,
după cuvântul Apostolului: “Noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu...” (I
Cor. 3, 9). De asemenea, dacă libertatea morală n-ar fi o realitate vie, Dumnezeu nu
ar chema în chipuri duioase sau zguduitoare la calea cea adevărată: “Ascultă
cerule, ia aminte pământule, căci Domnul grăieşte. Ascultaţi cuvântul Domnului,
voevozi ai Sodomei, luaţi aminte la învăţătura Domnului, popor al Gomorei!”
(Isaia 1, 2). Acesta este sensul cuvintelor Mântuitorului, că cei ce vor crede se vor
mântui şi cei ce nu vor crede, se vor osândi singuri (Marcu 16, 15-16).156
Obiectul însuşi al credinţei, natura ei, impun libertatea deplină de a da sau de
155
V. Macarie, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol II, trad. de arh. Gherasim Timuş Piteşteanu, Bucureşti, 1887, p.
320
156
Ibidem

75
a refuza adeziunea spiritului omenesc la aceste adevăruri dumnezeieşti. Căci în
cunoaşterea celor din domeniul empiric nu poate fi vorba de libertatea de a primi
sau nu realitatea lor: ea se impune prin evidenţa ei de netăgăduit. Dar obiectul
credinţei, după definiţia clasică dată de Sf. Apostol Pavel (Evrei 11, 1), cuprinde
două elemente caracteristice: Cel dintâi, “adeverirea celor nădăjduite”, deci
anumite bunuri viitoare; cel de al doilea, “dovada lucrurilor nevăzute”, deci
anumite bunuri invizibile. Avem, deci, ca obiect al credinţei, bunuri duhovniceşti,
invizibile şi, în parte, de domeniul viitorului. Sfântul Ioan Evanghelistul precizează
că anumite învăţături ce trebuie crezute, ca aceea despre mâncarea Trupului şi
Sângelui Domnului, sunt greu de cuprins cu mintea, obscure. Iar Apostolul
Neamurilor arată că această stare a credinţei ţine de viaţa noastră, în acest trup şi în
această lume: “Acum vedem în chip întunecos, confuz; atunci, adică, în plinătatea
cunoaşterii spirituale, dincolo de viaţa simţurilor — vom cunoaşte faţă către faţă:
Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin” (I Cor. 13, 12). Credinţa
e deci o cunoaştere parţială, care începe de unde încetează evidenţa. “O credinţă al
cărei obiect apare cu evidenţă, nu poate să fie numită credinţă”, a spus Sfântul
Atanasie cel Mare.157
Deci obiectul credinţei e “o lume ascunsă şi neconstrângătoare”, care se
descopere în ordinea spirituală. Ea presupune o zguduire adâncă, o schimbare a
procesului gândirii raţionale şi discursive, a direcţiei puterilor sufleteşti, o
transformare a lor şi îndreptarea spre lumea lăuntrică, nevăzută: “Iisus grăit-a:
Pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”
(Ioan 20, 29).
Şi atunci, credinţa noastră devine în chip firesc “lucrătoare prin iubire”:
iubirea de fii, faţă de Tatăl Ceresc, iubirea de fraţi faţă de ceilalţi semeni ai noştri,
fără deosebire de neam, credinţă, religie.
157
Sfântul Atanasie cel Mare, op. cit., p. 322

76
c. Faptele bune sau credinţa lucrătoare prin iubire
Dogmatiştii ortodocşi sunt unanimi în a recunoaşte că faptele bune, condiţie
a însuşirii mântuirii, sunt o manifestare a iubirii: “Iubirea e esenţa şi sufletul
faptelor bune, după cum acestea sunt întruparea firească a iubirii”, scrie unul
dintre ei.158 “Faptele bune sunt piatra de încercare a iubirii înfloritoare, unde
există ele, în afară numai dacă purced din alte motive, acolo e iubirea, în forma ei
desăvârşită; unde sunt absente, afară numai dacă această absenţă e datorată unor
cauze mai presus de voinţa persoanei, iubirea e absentă — cel puţin iubirea care e
în stare să justifice”.159
În această învăţătură, Ortodoxia e în armonie cu Creştinismul autentic al
tuturor timpurilor, după care adevărata “cunoştinţă” are drept criteriu unic trăirea
ei. Francisc din Assisi zicea: “Omul profită într-atât de cunoştinţa lui, întrucât o
aplică” (Tantum homo habet de scientia quantum operatur).160
Biserica Ortodoxă a trăit, mai mult, credinţa aceasta vie, lucrătoare prin
iubire, decât a analizat-o, a teoretizat-o sau a formulat-o savant. Ea a trăit dogmele
în slujbele bisericeşti şi Dogmatica obişnuită a fost Sf. Liturghie — această
Dogmatică în acţiune. Astfel, “a împletit credinţa cu trăirea ei, nefăcând deosebire
între fides implicita, pentru popor şi fides explicita pentru cei învăţaţi, ci privind-o
prin unghiul trăirii ei; ea a reflectat luminile cereşti şi dumnezeieşti asupra
realităţilor pământeşti şi omeneşti, transfigurându-le. Iar adevărurile, care în
forma unor formule divino-umane stăpânesc existenţa noastră în viaţă, în moarte
şi dincolo de moarte, sunt ca nişte reflectoare a căror proiecţie luminează calea
acestui «homo viator», a acestui pelerin neliniştit, care e omul. Niciunuia dintre
158
Vladimir Lossky, op. cit., p. 140
159
Ibidem
160
Francisc din Assisi apud. Nicolae Mladin, op. cit., p. 35

77
credincioşii Bisericii Ortodoxe nu i-a trecut prin gând să despartă învăţătura de
viaţă — învăţătura fără viaţă fiind ca mişcarea curelei pe o roată scoasă din
angrenajul maşinii, iar viaţa fără învăţătură fiind ca frunza sau ca nisipul în
furtună... Creştinul caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu. Dar nu face
abstracţie de terenul ei; altfel s-ar asemăna cu aviatorul care ar vrea să aterizeze
pe un teren nepotrivit şi rezultatul ar fi asemenea cu acela al vânătoarei lunei cu
săgeţi, adeseori întreprinsă de sălbatici... Cutare episcop rus din Nord a putut
atrage pe Eschimoşi la Creştinism, dându-le hrană, iar Livingstone a atras pe
negrii africani, dându-le îngrijire, medicală; lucrarea lor a fost mai eficace pentru
Împărăţia lui Dumnezeu decât cea mai frumoasă predicare...”.161
Biserica noastră, în activitatea ei, a urmat şi a repetat cuvintele Sf. Ioan: “Nu
poţi să iubeşti pe Dumnezeu, pe care nu-L vezi, dacă nu iubeşti pe fratele tău, pe
care-l vezi. Ea a păstrat ca o comoară scumpă în Evanghelie cuvintele
Mântuitorului, care spune că la judecata de apoi va zice celor aleşi: “Veniţi,
binecuvântaţii Tatălui Meu, că flămând am fost şi Mi-aţi dat hrană, gol şi M-aţi
îmbrăcat, însetat şi Mi-aţi dat să beau... Căci ce aţi făcut unuia dintre aceştia mai
mici ai Mei, Mie mi-aţi făcut”. Cei vechi nu despărţeau Dogmatica de Morală, ele
fiind expresia acestui fenomen de osmoza a iubirii între Dumnezeu şi om, prin
Dogmatică şi între oameni, prin Morală...”.162
Mântuirea omului, care odrăsleşte prin credinţă, se dezvoltă treptat şi rodeşte
prin fapte bune. Mai mult: faptele deschid sufletul omului la razele soarelui ceresc
şi-i măreşte puterea receptivă de Har, după cuvântul Domnului: “Celui ce are se va
da, iar de la cel ce nu are şi ce are se va lua...” (Luca 19, 26).
Adevărul despre nevoia trăirii învăţăturii creştine a fost demonstrat în chip
cu totul strălucit de un magistru al vieţii duhovniceşti, Marcu Ascetul, din prima

161
N. Chițescu, Prolegomena la o justificare a Creştinismului social, în rev. G.B., nr. 9, 1948, p. 24
162
Ibidem, p. 28

78
jumătate a veacului al V-lea, în tratatul său “Despre Botez” sau “Răspuns celor ce
se îndoiesc despre dumnezeiescul Botez”. În timpul acela ca şi mai înainte, se
punea întrebarea: De ce cade şi mai păcătuieşte omul după ce a primit
dumnezeiescul Har prin Sf. Botez? Nu cumva Harul e ineficace? La această
întrebare, Marcu răspunde: “Botezul are cu adevărat un efect desăvârşit, căci şi
şterge păcatul şi împărtăşeşte pe Duhul Sfânt, adică sfinţeşte. Harul nu face însă
pe om neschimbăcios; el e numai puterea de a se feri de păcat”.163
Omul trebuie să pună în lucrare această putere, altfel cade în păcat.
“Curăţirea, ne învaţă Marcu Ascetul, s-a făcut tainic, prin Botez, dar efectiv se
află prin porunci. Dacă, botezându-ne, nu ne-am eliberat de păcatul strămoşesc, e
vădit că nu putem săvârşi nici faptele libertăţii. Iar dacă putem să le săvârşim pe
acestea, e limpede că în chip tainic ne-am eliberat de robia păcatului... Dar pentru
neglijarea poruncilor Celui ce ne-a curăţit pe noi, suntem stăpâniţi de păcat. Prin
urmare, sau arată-mi că cei botezaţi nu pot să împlinească poruncile libertăţii şi
deci Botezul nu este desăvârşit, sau, arătând noi că aceia au primit o astfel de
putere să mărturisească toţi că s-au eliberat prin Harul lui Hristos dar s-au predat
pe ei înşişi în robia relelor, prin faptul că n-au împlinit toate poruncile şi de aceea
s-au făcut iarăşi robi.... Deci, tu, omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai
lucrarea, pentru care ai luat puterea şi te împodobeşte pentru arătarea Celui ce
locuieşte în tine”.164
Unul dintre punctele nelămurite de manualele de Teologie Dogmatică şi
Morală este acesta: Care sunt faptele bune?
Manualele noastre teologice numesc la această rubrică, în general, postul,
milostenia şi rugăciunea, adică cele arătate de Însuşi Mântuitorul, în Predica de pe
Munte. Apusenii au lărgit sfera, înmulţindu-le numărul. Astfel ei arată că numai
163
Marcu Ascetul, Despre Botez, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. I, Ed. I.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti, 1977, p. 214
164
Ibidem, pp. 226-227

79
pregătirea pentru întoarcerea la Dumnezeu şi primirea Harului presupune un mare
număr de fapte bune, printre care: frica de Dumnezeu, rugăciunea, smerenia, postul
şi milostenia, ca dispoziţii mai depărtate ale sufletului; iar ultimele dispoziţii ale lui
înainte de justificare sunt concretizate de ceea ce sinodul din Trident numeşte
“fapte bune”, adică: “credere, diligere, sperare, poenitere”.165
Unii teologi ortodocşi sunt mult mai largi în această privinţă. Astfel,
Mitropolitul Irineu Mihălcescu, scria în Simbolica sa din 1902: “Nimic n-a fost
mai străin de spiritul Ortodoxiei decât a nega omului cu totul capacitatea de
mântuire, de a-l transforma, după căderea în păcat, în obiect fără voinţă şi
libertate personală, cum au făcut Protestanţii. Cu modul acesta ea nu se găseşte în
situaţiunea dificilă de a nu recunoaşte meritele vieţii şi învăţăturii multor înţelepţi
din păgânism, nici de a contesta sau micşora virtuţile lor, numindu-le “vicii
strălucitoare”... Protestanţii sunt în eroare, dacă din cauza abuzurilor făcute în
Romano-catolicism cu indulgenţele, nesocotesc însemnătatea faptelor bune. Ei
uită că faptele bune nu sunt numai postul, rugăciunea şi tot felul de privaţiuni,
care au foloase numai pentru cei ce le practică, ci şi în faptele de caritate către
aproapele, a căror valoare n-o pot contesta, cel puţin din punct de vedere
umanitar...”.166

d. Condiţiile mântuirii – activităţi ale lucrării prin iubire în Sfânta Treime

Nu este problemă mai serioasă şi mai vitală pentru omul creştin, decât
problema mântuirii.
O condiţie necesară a mântuirii sunt faptele bune. Dar faptele bune sunt în
acelaşi timp ceea ce cere de la om lumea aceasta, societatea şi statul. Faptele bune
sunt platforma pe care preocuparea de mântuire şi preocuparea pentru împlinirea
165
Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, trad. din lb. lat. de Pr. Prof. Dumitru C. Vişan, Ed. Mitropoliei Banatului,
Timişoara, 1991, p. 96
166
Mitropolitul Irineu Mihălcescu apud. Pr. Conf. Dr. George Remete, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Reîntregirea, Alba-
Iulia, 2000, p. 309

80
datoriilor faţă de lume se întâlnesc şi se sintetizează întruna singură. Desigur,
pentru ca faptele în serviciul societăţii să fie în acelaşi timp mântuitoare, trebuie să
aibă o anumită calitate şi calitatea aceasta o au ele în concepţia ortodoxă.167
După învăţătura Bisericii Ortodoxe, omul se îndreaptă colaborând cu harul
dumnezeiesc prin credinţă şi fapte. Propriu zis, credinţa e născută în om de har, dar
nu fără colaborarea omului. “Începutul îndreptării e făcut de către Dumnezeu, care
trezeşte în sufletul omului dorinţa mântuirii; omul continuă acest act
conformându-se voiei divine”.168
Din credinţa astfel născută în om şi cu puterea harului care o însufleţeşte
permanent, se produc apoi faptele bune ale omului, prin care el se desăvârşeşte
treptat. Dacă nu se desvoltă în fapte bune, credinţa dă dovadă că e lipsită de putere,
că e moartă, cum zice Apostolul Iacob.
Ortodoxia subliniază tot aşa de mult importanţa harului şi importanţa
colaborării omului prin credinţă şi fapte.
Ea ştie că orice slăbire a unuia din cele trei elemente duce şi la slăbirea
celorlalte şi orice întărire a unuia din ele, întăreşte şi pe celelalte.
Ea cunoaşte de la Sf. Iacob că o credinţă fără fapte, aşa cum o înţelege
protestantismul, este moartă şi de la Apostolul Pavel că de ar avea cineva credinţă
încât să mute şi munţii, dacă dragoste nu are, nimic nu este.
Tot de la Apostolul Pavel ştie că faptele care nu sunt din harul necreat al lui
Dumnezeu, sunt fapte ale legii, iar faptele legii, ca fapte ale omului, nu pot mântui
pe om.
Astfel valoarea şi sfinţenia faptelor e garantată la ortodocşi de concepţia
înaltă ce o au despre harul dumnezeiesc.169
De aceea, înainte de a arăta superioritatea concepţiei ortodoxe despre faptele
167
Ibidem
168
Toma de Kempis, op. cit., p. 98
169
Nicolae Mladin, op. cit., p. 36

81
omului creştin, e bine să indicăm superioritatea concepţiei ortodoxe despre har. Sau
mai bine zis, înainte de a arăta cum prin fapte se sporeşte eficacitatea harului, vom
arăta cum harul, văzut în toată însemnătatea lui, înalţă valoarea faptelor.
Harul dumnezeiesc este, după concepţia ortodoxă, nu ceva creat, ci însăşi
energia necreată pornită din fiinţa divină, însuşi fluxul puterii şi dragostei divine.
Ortodoxia cunoaşte deosebirea între fiinţa şi energia necreată.
După fiinţă Dumnezeu e neîmpărtăşibil, incomunicabil, căci dacă s-ar
comunica făpturii după fiinţă, aceasta s-ar îndumnezei după fiinţă în sens panteist.
Dar El se comunică după energie, după har. Catolicismul necunoscând decât fiinţa
divină lipsită de energie, nu poate găsi modul de a face pe Dumnezeu împărtăşibil
făpturii. Astfel, la catolici harul este un produs creat al lui Dumnezeu.170
Pe când în Ortodoxie fapta bună a omului e stimulată şi susţinută de o
energie necreată ce porneşte din inima dumnezeirii, în catolicism fapta îşi are
izvorul exclusiv în planul creat.
Când spunem că energia necreată e deosebită de fiinţa dumnezeiască, nu
înţelegem că energia venită la noi s-a depărtat de fiinţa divină, căci ele sunt
neseparate. Unde e energia, acolo e şi fiinţa, dar totuşi nu ne împărtăşim de fiinţă.
Şi unde e energia divină, acolo sunt şi cele trei persoane dumnezeieşti care sunt în
comun purtătoarele atât ale fiinţei cât şi ale energiilor fiinţei. Energia e activată de
persoană, unde e acţiune personală, acolo e şi persoana.171
Energiile sau acţiunile divine, fiind comune celor trei persoane, când ele se
exercită asupra noastră, înseşi cele trei persoane au intrat în relaţie cu noi.
În orice energie sau acţiune divină ce se exercită în noi, sunt prezente cele
trei persoane divine ca subiecte ale acelei energii sau acţiuni. E Treimea
economică, Treimea manifestată în acţiunile ei îndreptate în afară, spre deosebire

170
Drd. Vasile Citirigă, Transfigurarea creştinului prin Sfântul Duh, în rev. S.T., nr. 5-6, 1982, p. 356
171
Ibidem

82
de Treimea teologică, considerată în viaţa ei intrinsecă.
Când lucrează înţelepciunea dumnezeiască în noi, sau bunătatea
dumnezeiască, stârnind în noi înţelepciune şi bunătate, toate trei persoanele divine
sunt prezente în noi în această lucrare. Dar cel ce e la capătul cel mai dinspre noi al
acestei lucrări e Duhul Sfânt. El ne deschide simţirea pentru oricare dintre aceste
lucrări, ca să vedem în ea apoi şi pe Fiul şi în Fiul pe Tatăl. Prin Duhul sau în
Duhul cunoaştem pe Fiul şi în Fiul pe Tatăl.172
Nimeni nu poate zice: “Domnul Iisus decât în Duhul Sfânt” (II Cor. 12, 3),
spune Apostolul Pavel, adică nimeni nu poate cunoaşte pe Iisus ca Fiu al lui
Dumnezeu decât în Sf. Duh. Sf Simeon Noul Teolog, spune că dacă Fiul e uşa spre
Tatăl (Ioan 10, 7), Duhul Sfânt e cheia care deschide această uşă. Iar cine cunoaşte
pe Fiul cunoaşte pe Tatăl, spune evanghelistul Ioan (14, 7). Duhul e revelaţiunea
Fiului, iar Fiul e revelaţiunea Tatălui.
Astfel, viaţa în har e viaţa în Duh sau viaţa în Sfânta Treime. Deci orice
faptă bună a creştinului se produce din prezenţa şi lucrarea Sfintei Treimi în om.
A primi harul şi a trăi în har înseamnă a primi pe Duhul Sfânt şi prin El
întreaga Sfântă Treime şi a fi în comuniune cu ea. Iar a fi în comuniune cu Sfânta
Treime înseamnă a fi în Biserică, sau viceversa.173
Biserica nu e un zid între om şi Dumnezeu, sau o agenţie care intermediază
între noi şi un al treilea, cu care noi intrăm în contact, ci ea e casa în care găsim pe
Dumnezeu însuşi, organismul de dragoste în care pulsează viaţa divină. Cine e în
Biserică e în Dumnezeu, aşa cum celula care e în trup e în câmpul de viaţă şi
circulaţie al sângelui.
Aşa putem înţelege mai uşor din ce adâncuri divine îşi ia putere fapta bună şi
din ce şi în ce atmosferă de comunitate se mişcă. Astfel, importanţa ei nu mai are

172
Pr. Conf. Dr. George Remete, op. cit., p. 310
173
Ibidem

83
un caracter accidental. Ea e mărturia lui Dumnezeu şi a sobomicitătii bisericeşti în
noi.
Opunându-ne faptei, ne opunem nu numai destinului nostru individual, ci
energiilor divine care urmăresc realizarea unui plan cosmic.174
Activitatea omului este aşa de importantă în concepţia ortodoxă, că fără ea,
harul primit la botez stă în adâncul nostru ca o sămânţă care nu dă rod. Activitatea
e cea care fructifică şi-l face să se ramifice în toată fiinţa noastră. Harul primit la
botez e ca o fărâmă de jăratec ascuns sub metalul rece al fiinţei noastre.
Suntem asiguraţi că e acolo, dar n-o vedem şi nu-i simţim căldura. Ştim însă
că de vom sufla cu stăruinţă, ea va aprinde metalul nostru care nu va mai fi rece, ci
va dogori de căldură, pătrunzându-se de natura focului. Suflarea e activitatea
noastră. “Harul se află în noi de la botez, spune Sf. Marcu Ascetul, însă nu ni se va
face văzut decât atunci când vom fi străbătut bine drumul poruncilor”.175 Harul
botezului ne-a eliberat facultăţile sufletului de lanţurile păcatului strămoşesc, de
aceea noi putem face după botez binele, dar numai dacă folosim libertatea ce ni s-a
dăruit. Făcând de fapt binele ne întărim în această stare de nu mai păcătuim şi
simţim cu adevărat libertatea noastră şi prezenţa harului în noi. “Curăţirea s-a
săvârşit în chip ascuns la botez, dar e aflată efectiv prin porunci”, spune acelaşi
sfânt.176
Sfinţenia nu e o calitate de ordin contemplativ a sufletului, ci un produs al
dinamismului moral şi o manifestare necontenită a acestui dinamism. Sfinţenia este
o desăvârşire morală a activităţii şi numai ea experiază pe Dumnezeu, izvorul
întregii activităţi perfect morale.
Acesta e rolul activităţii în mântuirea omului. De abia prin ea se asimilează
deplin harul fiinţei omeneşti, harul şi efortul omenesc devenind o singură putere.
174
Drd. Vasile Citirigă, op. cit., p. 358
175
Marcu Ascetul, op. cit., p. 282
176
Ibidem, p. 276

84
De abia prin ea omul îşi însuşeşte perfect darul harului. De abia prin activitate se
împleteşte strâns omul cu Hristos, se consolidează omul în Hristos. Sf. Părinţi sunt
unanimi în aceea că nu poate ajunge cineva la desăvârşire fără activitate. Şi cum în
desăvârşire stă şi cunoaşterea intuitivă a lui Dumnezeu în fiinţa noastră şi în lume,
putem spune că nu prin lectură şi raţionament e cunoscut Dumnezeu, ci prin
activitate. La Sf. Părinţi, drumul omului spre desăvârşire trece prin aceste trei
momente principale: credinţa, activitatea morală, cunoaşterea lui Dumnezeu. Mai
bine zis, tot parcursul e ocupat de activitate, căci credinţa fără activitate o aflăm
numai în punctul iniţial, iar cunoaşterea lui Dumnezeu la care progresează omul,
nu dispensează de activitate, însăşi această cunoaştere a lui Dumnezeu fiind o
cunoaştere experimentală, o cunoaştere prin iubire, o cunoaştere activă. Pe
Dumnezeu îl cunoaştem în semeni, iubindu-i şi săvârşind faţă de ei fapte de iubire
şi îl cunoaştem în universul naturii, activând prin civilizarea şi înfrumuseţarea ei.
Cunoaşterea aceasta nu e decât activitate desăvârşită, devenită manifestarea
iubirii pure, neumbrită de niciun egoism. “Cel ce a ajuns la treapta cunoaşterii,
zice Sf. Maxim Mărturisitorul, are neapărată trebuinţă de bogăţia virtuţilor active,
care nutreşte din belşug sufletul”.177 Prin fapte se desfăşoară Hristos în noi şi în
relaţiile dintre noi şi semeni. Făcând mereu fapte bune, fiinţa noastră devine un
agent al deprinderilor bune, numite virtuţi şi fiinţa virtuţii e Hristos, spun Sf.
Părinţi.178 Pe măsură ce devenim virtuoşi, adică săvârşim în chip mai sistematic
binele. Hristos se străvede mai clar în noi. El răsbeşte de sub pământul ascuns al
fiinţei noastre la suprafaţă prin activitatea noastră morală, aşa cum sămânţa îşi
arată prezenţa ei prin planta ce creşte la vedere. Prin fapte încălzim pământul
îngheţat al nostru şi facem să răsară bobul harului. La realizarea faptelor bune, la
dobândirea virtuţilor contribuim şi noi, dar forţa principală care lucrează,
177
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete teologice (gnostice), în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. II,
Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 154
178
Ibidem

85
îndemnându-ne şi uşurându-ne pe noi în lucrare, este Hristos. Fapta bună,
statornică, este un mod de manifestare al forţei lui Hristos şi omul virtuos este o
faţă a lui Hristos, o faţă străbătută dinăuntru de faţa lui Hristos. Dacă virtutea e
“trup al Cuvântului”179, cum spune tot Sf. Maxim, omul virtuţilor cu fapta e o
întrupare a lui Hristos. Toţi cei virtuoşi sunt întrupări ale lui Hristos. Unul şi acelaşi
Hristos iradiază din toţi, cum una şi aceeaşi sevă musteşte în toate fructele de pe
pom.
În sensul acesta, activitatea morală e procesul prin care persoanele umane
devin treptat întrupări ale lui Hristos, sau prin care Hristos ce întrupează în ele,
atrăgându-le în sine fără să le anuleze identitatea.
Activitatea morală este procesul prin care se desăvârşeşte asimilarea omului
cu Hristos sau sfinţirea omului.
Prin activitate parcurgem drumul spre unirea cu Dumnezeu şi spre
asemănarea cu El. Activitatea e mişcarea noastră spre Dumnezeu, mişcarea de
apropiere de El, prin desăvârşire.
Desăvârşirea omului prin activitate, e totodată o deschidere a lui pentru
semeni şi o deschidere a semenilor săi pentru el.180
Numai prin această deschidere iese la iveală şi Hristos din ascunzimea Sa în
om. Omul face bine semenilor pentru că şi-a deschis inima pentru ei şi prin facerea
de bine deschide inima altora. De aceea activitatea înfrăţeşte pe oameni. Nicio
faptă nu o face omul pentru sine. Şi în orice activitate omul trebuie să fie ajutat de
alţii. Activităţile inşilor se concentrează întruna singură cu efecte considerabile, sau
se înlănţuie contrapunctic, sau se provoacă şi se condiţionează una pe alta. Fiecare
satisface prin activitatea sa nu numai o necesitate personală, ci una a semenilor săi
şi în general una colectivă. În activitate, inşii diferiţi devin o societate, o simfonie

179
Idem, Răspunsuri către Talasie, p. 123
180
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Condițiile mântuirii, în rev. S.T., nr. 5-6, 1951, p. 248

86
în necontenit progres.
Activitatea creează comunitatea şi e cerută de comunitate spre armonie, e
susţinută de comunitate.
Iar întrucât prin activitate se deschide, se face străveziu Hristos din fiecare
om pentru semenii săi, îşi manifestă pronia pentru ei, prin faptele lor cele bune
oamenii arată unii altora pe Hristos, încât cei ce privesc la Ei prin ei măresc pe
Tatăl lor cel din ceruri.181
Prin firea sa, omul e silit în fiecare zi să-şi împlinească destinul său de
creator sau de împreună-creator al său şi al lumii. Dar ca toată fiinţa sa, aşa şi
activitatea sa e strâmbată şi turburată de păcatul strămoşesc. Hristos se sălăşlueşte
în noi la Botez, ca să restabilească chipul din noi, ca să-l cureţe de păcat şi sub
acest raport. El nu se aşează în noi numai ca să credem, ci ca să ne dea putere
pentru activitatea cea adevărată, prin care ne ducem noi înşine şi lumea spre
desăvârşire pe linia indicată de legile ei.182
Hristos se aşează în noi la Botez ca să obţină colaborarea noastră la
continuarea adevăratei creaţii a noastre şi a lumii şi ca El însuşi să poată continua
împreună cu noi creaţia noastră şi a lumii. Căci Hristos nu sileşte pe om la
activitatea creatoare. Aceasta e fructul îndrăsnelii acestuia, a alegerii felului de
activitate, a modului în care vrea să colaboreze la continuarea creării.
Pentru creştini, organizarea sănătoasă a universului material şi a felului de
convieţuire între oameni, organizare ce nu-şi ajunge perfecţiunea în timp,
echivalează cu tot mai deplina străbatere a universului şi a societăţii de prezenţa lui
Hristos.
Prin activitatea noastră se continuă întruparea Logosului pe plan cosmic,
divinul penetrează înseşi energiile noastre de creatură şi prin ele energiile şi

181
Ibidem, p. 249
182
Nicolae Mladin, op. cit., p. 39

87
formele lumii, încât tot mai mult se străvede din ele ca o lumină care scaldă toate.

CAPITOLUL V
MÂNTUIREA SUBIECTIVĂ CA ÎNSUŞIRE A ROADELOR
MÂNTUIRII OBIECTIVE SĂVÂRŞITĂ DE DOMNUL NOSTRU
IISUS HRISTOS

a. Cele trei direcţii ale mântuirii obiective

Termenul răscumpărare este folosit de teologia creştină pentru a descrie
efectul morţii lui Hristos. Sensul de bază este ,,să cumperi înapoi”. Termenul
grecesc (απολΰθρωςίσ), tradus ,,răscumpărare”, semnifică a elibera un captiv prin

88
plata pe care o face o altă persoană. Într-un sens mai larg implică eliberarea de la
pedeapsă, de păcat, ceea ce înseamnă că răscumpărarea implică eliberarea de
consecinţele păcatelor noastre. Scriptura foloseşte cuvântul ,,preţ” cu sensul de a
fi ,,cumpăraţi cu un preţ” (I Corinteni 6, 20; 7, 23) şi ,,se vor lepăda de stăpânul,
care i-a răscumpărat”(II Petru 2, 1). Verbul a răscumpăra este folosit în câteva
pasaje pentru a descrie conceptul de răscumpărare: ,,Hristos ne-a răscumpărat din
blestemul Legii” (Galateni 3, 13); ,,Dumnezeu a trimis pe Fiul Său,ca să
răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea” (4, 4,
5); ,,Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos”.
Termenul de preţ de răscumpărare înseamnă ceva de valoare plătit pentru
obţinerea eliberării sau izbăvirii unui captiv. Îl găsim folosit în (Ieşire 21, 30 şi
Proverbe 13, 8). Iisus a folosit termenul atunci când a corectat pe cei doi ucenici ce
au cerut un loc de frunte, spunându-le ucenicilor că ,,oricare va vrea să fie cel
dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească,
ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi (Matei 20,27-28;
Marcu 10, 45). Semnificaţia preţului răscumpărării este clarificată mai târziu de
către Iisus, în timpul cinei cea de taină. Referitor la pahar, Iisus a zis: ,,Acesta este
sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre
iertarea păcatelor” (Matei 26, 28; vezi Marcu 14, 24; Luca 22, 20). Prin moartea
Sa, semnificată de sângele Lui care se varsă, El va plăti răscumpărarea şi va oferi
iertarea păcatelor tuturor acelora care îndeplinesc condiţia de pocăinţă şi credinţă.
Noţiunea de mântuire / răscumpărare are o bogăţie de sensuri, dintre care,
cele mai însemnate sunt: sensul ontologic, adică cel ce priveşte firea noastră,
sensul solidarităţii, al recapitulării şi sensul de ispăşire substitutivă penală.
Teologia patristică, cât priveşte jertfa răscumpărătoare şi actele prin care firea
umană este restabilită în har, a formulato într-o serie de teorii pe care ortodoxia le
rezumă luând în considerare cele trei aspecte ale răscumpărării, adică aspectul:
89
ontologic, de jertfă, şi recapitulativ183.
Astfel, în ce priveşte sensul ontologic, firea noastră, alterată prin păcat,
stricăciune şi moarte, avea nevoie de restaurare, pe care Mântuitorul o efectuează
prin întruparea Sa. Prin întrupare, firea dumnezeiască a Mântuitorului primeşte în
sine pe cea omenească şi o dată cu ea şi pe a noastră - o restaurează şi o
îndumnezeieşte (II Petru I, 4). Această idee este proprie concepţiei ortodoxe şi
constituie pentru Părinţii bisericeşti un aspect esenţial al operei mântuitoare.
Concepţia despre ( θέωσίς- îndumnezeire ) se explică în modul următor: în
potentă, firea umană a primit un germene de regenerare prin întruparea Fiului lui
Dumnezeu, care a primit în firea sa dumnezeiască firea noastră, străbătând-o aşa
cum e străbătut fierul de căldura focului.
Acest proces este în întrupare la început, se dezvoltă prin lupta biruitoare
contra ispitelor şi se desăvârşeşte prin înviere. Însuşirea individuală a
îndumnezeirii se face împărtăşindu-ne de Sfintele Taine, când murim şi înviem cu
Hristos, ne prefacem în Hristoşi, nu mai viem noi, ci Hristos. Îndumnezeirea trece
asupra întregii firi, transfigurând-o.
Sub aspectul moral mântuirea prin Hristos ne înfăţişează pe Iisus Hristos ca
model desăvârşit, pe care trebuie să-1 urmăm (Filip. 2, 5-11). Iisus Hristos e
modelul pururea neajuns şi necesar desăvârşirii credincioşilor. El e pildă: de
smerenie, care merge până la „chenoză”; de iubire, până la jertfa vieţii celui Drept
şi Sfânt pentru păcătoşi; de iertare, mergând până la mântuirea ucigaşilor lui; de
sfinţenie... etc.
Această explicaţie a Răscumpărării, numită morală, pentru mulţi protestanţi
moderni şi contemporani, este unica explicaţie a Răscumpărării. Insă - aşa cum
apreciază Prof. Chiţescu — „luată singură este insuficientă, dar în sine nu e

183
Pr. Prof. Nicolae Chiţescu, Teologia dogmatică şi simbolică, vol. II, p. 616

90
greşită”184.

a.1. Aspectul ontologic al Răscumpărării

Aspectul ontologic al Răscumpărării, evidenţiază realitatea trupului asumat
de Hristos, combătând aparenţa docheţilor eretici, şi arată că subiectul lui nu este
un Cuvânt aparent, pentru că atunci şi mântuirea ar fi ceva aparent. Slăbiciunile
firii ( afectele ), nu ating întru nimic dumnezeirea, deşi acest trup şi afectele sale
aparţin Logosului, care: „către Lazăr a trimis glas omenesc, ca un om dar l-a
sculat din morţi dumnezeieşte ca Dumnezeu. În acestea se făceau şi se arătau aşa,
pentru că avea un trup adevărat şi nu o nălucire. Domnul îmbrăcând trupul, l-a
îmbrăcat pe acesta întreg cu toate pătimirile lui, încât, putem spune că trupul era
al Lui, aşa spunem că şi afectele erau ale Lui... ale Lui sunt şi biruinţele şi
harul”185. Sfântul Maxim Mărturisitorul, leagă păcatul de libertatea dată omului,
prin care lipsindu-se de nemurire primeşte stricăciunea şi moartea, care nu este
altceva decât concluzia logică şi ontologică a păcatului. După el afectele sunt de
două feluri, de: plăcere şi de durere. Plăcerea este dată de păcat, prin mijlocirea
senzuală, iraţională şi se cere repetată, de aceea Creatorul, pentru a înlătura această
plăcere, a înfipt în ea durerea, şi astfel, viaţa omului se manifestă între plăcere şi
durere, durerea ultimă fiind moartea: „căci cel ce se îngrijeşte de mântuirea
noastră a înfipt în mod providenţial în această plăcere ca un mijloc de pedepsire,
durerea, prin care s-a sădit, în chip înţelept, în firea trupului, legea morţii”186, prin
care Dumnezeu pune capăt cercului vicios manifestat de plăcere, prin fuga de
durere şi ancorarea în plăcere.
Naşterea supranaturală, face ca Mântuitorul Iisus Hristos, să nu aibă în
natura sa plăcerea, ci numai durerea, luată de bunăvoie şi suportată la infinit, prin
184
Ibidem, p. 203
185
Sfântul Atanasie cel Mare, op. cit., pp. 361-362
186
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsurile către Talasie, p. 333

91
care suprimă partea iraţională din fire, refăcând în duh, starea primului Adam. Prin
naşterea din duh, El dă adevărata libertate, care scoate actele omului din
automatism, din sfera involuntarului şi incidentalului, lucru urmat de animale şi de
plante, aducând totodată şi posibilitatea ridicării omului la Dumnezeu, prin ferirea
de păcat, restabilind „ plăcerea spirituală” pe care o avea firea lui Adam înainte de
cădere, căci: „omul a fost făcut de la început după chipul lui Dumnezeu, ca să se
nască cu voinţa din Duh... să se arate fiu al lui Dumnezeu prin îndumnezeirea din
har”187.

a.2. Aspectul de jertfă al Răscumpărării

În concepţia ortodoxă, păcatul înseamnă neascultare. Înţelepciunea divină a
găsit calea de a efectua osândirea noastră la moarte şi în acelaşi timp de a ne salva
de la pieire. Iar aceasta a făcut-o pe calea iubirii: Tatăl a jertfit pe unicul Său Fiu,
care va preaslăvi pe Tatăl (Ioan 17, 4), făcând ca toţi cei ce vor crede în El să nu
piară, ci să aibă viaţă veşnică.
Hristos şi-a asumat natura noastră, s-a supus de bunăvoie urmărilor
păcatului, a luat asupra-şi răspunderea vinei noastre, cu toate că era străin de păcat,
pentru a înlătura prăpastia dintre noi şi Dumnezeu, introducându-ne înăuntru
propriei Sale persoane, unde nu-i nici o sfâşiere, vindecând tot ce ne e propriu şi cu
deosebire voinţa — sursa păcatului.
Dar dacă era drept ca Mântuitorul să moară în locul nostru, era tot atât de
nedrept să rămână sub stăpânirea morţii, pentru că El era sfinţenia absolută.
Aspectul de jertfă al Răscumpărării se manifestă în două direcţii, una către
Dumnezeu, prin ascultare desăvârşită până la moarte pe cruce (Filipeni 2, 6-8),
pentru că prin „sângele lui Hristos Care S-a adus pe Sine jertfă fără prihană lui
Dumnezeu” (Evrei 9, 14), se aduce omagiere Creatorului. Iar alta către om, care
187
Idem, Ambigua, p. 294

92
priveşte ridicarea pedepsei pentru păcat „Hristos făcându-se pentru noi blestem”
(Galateni 3, 13), prin El eliberându-se firea de sub moarte şi repusă în starea de
relaţie: „că Hristos este răscumpărare, dându-se pe Sine preţ de răscumpărare
pentru noi, zice Sfântul Grigore de Nyssa, prin aceasta înţelegem că dându-ne
nouă nemurirea ca o cinste deosebită fiecărui suflet în parte, El a făcut pe toţi cei
răscumpăraţi de El, prin viaţa Sa, de la moarte, un bun al Său propriu..., astfel
după cum atunci când eram în stăpânirea morţii, întru noi se sălăşluia legea
păcatului, tot aşa şi acum când suntem în stăpânirea vieţii, suntem datori să ne
punem în armonie cu felul de a fi al Celui care ne are în stăpânire”188.
Ascultarea şi moartea Domnului suportate pentru păcatul nostru, s-a
transformat în El din moarte dreaptă ( pentru că era legată de fire ), în moarte
nedreaptă, pentru că El era fără de păcat, şi ca urmare , moartea a fost biruită, prin
moarte de viaţă făcătoare: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte
călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le” ( vezi troparul Sfintelor Paşti ).
Noul Testament afirmă de douăzeci şi opt de ori că Hristos a suferit, a
pătimit, pentru noi. Scriptura nu vorbeşte niciodată despre faptul că Hristos este
,pedepsit pentru păcate sau pentru păcătoşi. Pedeapsă înseamnă a cauza durere,
pierdere sau suferinţă pentru o crimă sau facere de rău, pe când suferinţa nu
implică vină. Aşa cum apostolul Pavel a scris, Iisus Hristos ,,a fost dat din pricina
fărădelegilor noastre şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi”
(Romani 4, 25). El a fost ,,Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1,
29; 1 Petru 1, 18, 19) împlinind profeţia lui Isaia când el ,,a văzut slava Lui, şi a
vorbit despre El” (Ioan 12, 41).
Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut om în mod desăvârşit, însuşindu-şi prin
iconomie, trupul cu toate necesităţile şi atributele lui: foame, sete, suferinţă,

188
Sfântul Grigore de Nyssa, Despre desăvârşire către monahul Olimpiu, în col. PSB, nr. 30, trad. Pr. T. Bodogae,
Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 462

93
oboseală, etc. Aşa cum arată Sfinţii Părinţi, firea umană a lui Hristos a avut afectele
care au pătruns în firea noastră după căderea în păcat, dar n-a avut şi păcatul însuşi,
pentru că păcatul stă în povârnirea voii spre rău, dar El fiind om Dumnezeu, voia
Sa stăpâneşte afectele sau slăbiciunea firii. Toate acestea impun colaborarea
trupului cu sufletul şi cu: „mintea din el , pentru că Cuvântul lui Dumnezeu s-a
unit cu trupul prin intermediul minţii, care stă la mijloc între curăţia lui Dumnezeu
şi grosimea trupului. Căci mintea din el este puterea conducătoare a sufletului şi a
trupului”189. Toate acţiunile Logosului ca: vindecările, învierile, erau realizate
printr-o lucrare teandrică. Astfel trupul participa şi se îndumnezeia, fiind pus în
opera şi slujba dumnezeiască, pentru că Dumnezeu era în el190 .
Iisus Hristos Dumnezeu-Omul moare şi înviază pentru El, dar şi pentru noi;
pentru firea umană luată din Fecioară, pentru întreaga fire umană ca şi pentru
întreaga făptură. Mormântul Lui este în acelaşi timp «purtător de viaţă, mai
înfrumuseţat decât raiul, mai luminat decât orice cămară împărătească». Şi aşa
devine „izvor al învierii”.
Iată într-adevăr mormânt gol, care nu mai este, cum se spune, „locaş de
veci”. Rămâne gol şi se face mărturie şi nădejde pentru noi, vestindu-ne că şi
mormintele noastre vor rămâne goale. Aceste morminte păstrează în ele, de la
învierea Domnului trupuri chemate la înviere şi viaţă veşnică. De aceea, Apostolul
învăţând despre învierea trupurilor, nu va zice: „se îngroapă, ci se seamănă...”.„Se
seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune.., se seamănă întru
slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup
duhovnicesc...” (I Cor. 15, 42—44).
În Iisus Hristos moartea se uneşte indisolubil cu învierea. Mântuitorul moare
şi înviază. Mai adânc, se jertfeşte pentru a ne descoperi o nouă viaţă : a învierii.

189
Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 126
190
Sfântul Atanasie cel Mare, op. cit., pp. 359-360

94
Moartea Lui este şi Jertfă pentru că este oferire de bună-voie. „Venind Domnul
spre Patima cea de bună-voie pentru mântuirea noastră, Hristos adevăratul
Dumnezeul nostru...”, mărturiseşte Biserica în Otpustul Duminicii Stâlpărilor.
Domnul pe Sine se aduce Jertfă de bunăvoie şi fără de păcat, deci fără sămânţa
morţii. Numai jertfa, numai moartea ca jertfă are drept final viaţa. Crucea ca
moarte a lui Iisus dă morţii, prin ea însăşi, un alt sfârşit în biruirea morţii, adică
învederează rostul morţii, făcând din moarte, care pune capăt vieţii, moarte care se
desfiinţează pe ea însăşi, eliberând viaţa de moarte: Hristos a înviat din morţi cu
moartea pe moarte călcând... . Astfel, Paştile înseamnă deodată: moarte ca jertfă şi
înviere; „trecerea de la un mod de a fi la altul”. Este o „trecere”, mutaţie
fundamentală care cuprinde doi poli, doi timpi: jertfă şi înviere.
În Întruparea, Crucea, Învierea, Înălţarea Sa la cer, trimiterea Duhului Sfânt
de la Tatăl pentru a ne naşte şi a ne creşte în acelaşi Duh al Său (Rom. 8, 9),
Domnul ne descoperă această putere creatoare a jertfei pascale. Ne-o descoperă
prin întrupare, din El, ca origine şi izvor al ei. Mai profund, ne-o descoperă ca
„paşte” din veci, înainte de însăşi întemeirea lumii. Semnificativ, în acest sens, este
cuvântul Sfântului Apostol Petru: „Ştiind că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint
sau cu aur aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă, lăsată de la părinţi, ci
cu scumpul sânge al lui Hristos ca al unui Miel nevinovat şi neprihănit, Care a
fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii, dar Care S-a făcut arătat în anii
cei mai de pe urmă pentru voi” (I Petru 1, 18-20). 191

a.3. Aspectul recapitulativ al răscumpărării

În întruparea Cuvântului, este recapitulată întreaga fire umană , în mod real,
dar în această fire suntem cuprinşi şi noi în mod virtual, această virtualitate
devenind actuală prin credinţa în Hristos, în care ne putem împropria roadele jertfei
de pe cruce, acest lucru este arătat foarte clar de Sfântul Apostol Pavel care zice:
191
Sfântul Ioan Damaschin, op. cit.

95
„şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos
Iisus” (Efeseni 2, 6). Aspectul recapitulativ al Răscumpărării, pune în evidenţă
întruparea deplină a Dumnezeului Om, precum şi mântuirea adusă de noul Adam
întregii umanităţi cuprinsă în mod virtual în Sine, El fiind al doilea Adam (I
Corinteni 15, 45), în care umanitatea primeşte daruri suprafireşti, prin El trupul
fiind ridicat la calitatea de „templu al Duhului Sfânt”, primind puterea să se
raţionalizeze, prin Trupul deplin Raţionalizat prin Raţiunea Cuvântului, care:
„desfăcând ca Raţiune legile iraţionalităţii pătrunse în fire din pricina păcatului,
umple cu dreptate lumea de sus cu cei născuţi ca El în duh spre nestricăciune,
făcându-Se începător celor asemenea Lui în ascultare”192. Umanitatea lui Hristos
este modelul prin care se vede curăţia desăvârşită dată de prezenţa dumnezeirii, El
fiind Arhetipul după care a fost creat chipul lui Adam, şi precum „întru Adam toţi
mor, aşa întru Hristos toţi vor învia” ( I Corinteni 15, 22 ). Noul Adam ne cuprinde
pe toţi: „concentrându-ne în umanitatea Sa, pe cât de mult s-a desfăcut pe sine
pentru noi prin pogorământ”193 luând chipul cel pământesc al vechiului Adam,
suflându-i Duhul ce dă viaţă, pentru ca moartea să fie înghiţită de viaţă ( II
Corinteni 5, 4), îl face asemenea cu Creatorul său: „Mântuitorul a fost cel dintâi
dintre toţi şi singurul care ne-a arătat în fiinţa Sa un chip de om adevărat şi fără
scăderi”194. Hristos dă posibilitatea umanului să se sfinţească din interior şi în mod
integral, El osândind păcatul şi slăbiciunile date de firea vechiului Adam: „fiind
Dumnezeu după fire, a osândit păcatul în trupul propriu, poruncind trupului să se
oprească de la păcat, şi schimbându-i mişcarea spre ceea ce place lui Dumnezeu şi
nu voii proprii. Astfel, a preschimbat trupul psihic (natural) în trup duhovnicesc.
Acesta este modul recapitulării”195. Numai în Hristos, cel ce s-a făcut subiect al
192
Ibidem, p. 239
193
Ibidem, p. 248
194
Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, trad. Pr. T. Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei, Bucureşti, 1989, p.
261
195
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evangelia Sfântului Ioan, trad. Pr. D. Stăniloae, în PSB vol. 41, Ed.

96
trupului, este extirpată radical prezenţa oricărei forme a păcatului. Prin unirea cu
trupul, pe care îl eliberează din robia patimilor, ne împărtăşeşte şi nouă aceste
puteri în Duhul Sfânt, dacă voim ca voia noastră să se oprească de la păcatele
trupului şi să facă voia Tatălui Ceresc. Natura hristică legată de cosmologie,
realizată prin înviere, reliefează unitatea hărăzită ei de Creator.
Sfântul Maxim Mărturisitorul prezintă restaurarea a toată creaţia în Hristos,
care a unit în mod indisolubil raiul cu lumea locuită, recapitulând în sine fiecare
parte a creaţiei, aducând în armonie şi relaţie extremităţile înrudite, desfăcute de
păcat. Umanitatea Lui, ca principiu al întregii existenţe, este sfetnicul din care
lumina Înţelepciunii iradiază şi susţine toată creaţia, pentru că: „raţiunile celor mai
generale şi mai universale sunt cuprinse de înţelegere, iar raţiunile celor
particulare, conţinute în chip variat în ale celor generale, sunt cuprinse de
Înţelepciune.... . Iar înţelegerea şi înţelepciunea lui Dumnezeu şi Tatăl este Iisus
Hristos, care susţine cu puterea înţelegerii Sale raţiunile generale ale lucrurilor şi
cuprinde cu chibzuinţa Sa părţile acestora ca Făcător şi Proniator prin fire al
tuturor, şi adună prin Sine într-Una cele distanţate... şi le leagă pe toate într-o
iubire paşnică şi într-o armonie indisolubilă”196. A ceastă reuniune făcută pe veci,
este dată de învierea lui Hristos, viaţa cea adevărată coborâtă în mormânt (vezi
stihul I, starea I, de la Prohodul Domnului din Sfânta Vineri), care nu se exercită
printr-o acţiune exterioară, ci este legată de firea umană, cu care Hristos ajunge la
Dumnezeu Însuşi. Înnoirea sau sfinţirea umanităţii în Hristos imprimă şi un nou
mod de viaţă, dat de jertfa Sa care distruge tirania morţii, aducând omului
adevărata demnitate.

b. Relaţia dintre mântuirea subiectivă şi obiectivă

I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2000, p. 890

196
Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 268

97
 Biserica Ortodoxă concepe mântuirea obiectivă, înfăptuită de Iisus Hristos,
în aspectul ei negativ, ca o iertare şi desfiinţare a păcatului (Tit 2, 14), iar în
aspectul ei pozitiv ca o restaurare a firii noastre căzute în păcat, ca o însănătoşire şi
o renaştere la viaţa cea nouă (Tit 3, 11-12).
Mântuirea noastră, refacerea comuniunii cu Dumnezeu, este în raport de
întâlnirea noastră cu Mântuitorul, care este calea, adevărul şi viaţa şi care ne spune
că: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6). Ori, aceasta ar
însemna că, odată cu înălţarea Mântuitorului la cer, legătura noastră cu Dumnezeu,
comuniunea cu El, singura garanţie a mântuirii, ar dispare.
Hristos înainte de Înălţarea Sa la ceruri, trimiţând pe Apostoli la
propovăduire îi asigură pe ei şi pe urmaşii lor: „Şi Eu voi fi cu voi până la sfârşitul
veacului”( Mt. 28, 20) . Şi El e cu noi toţi prin Duhul Său cel Sfânt, după cum El
însuşi ne-a spus: „Dar mângâietorul , Duhul Sfânt , pe care-L va trimite Tatăl, în
numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-
am spus Eu”( Ioan 14, 26). Duhul Sfânt nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va
vorbi şi cele viitoare va vesti , El ne va face parte de tot ceea ce e în Hristos (Ioan
16 , 13) şi deci de ceea ce are Tatăl: „Toate câte are tatăl ale Mele sunt ;de aceea
am zis că din al Meu ia şi vă vesteşte”(Ioan 16, 15).
Pogorârea Duhului Sfântului sau Cincizecimea e actul de trecere de la
lucrarea mântuitoare a lui Hristos Însuşi, în umanitatea Sa personală, la extinderea
în oameni. Duhul care e Duhul lui Hristos, ca unul ce odihneşte deplin peste El
(Ioan 1, 33) şi străluceşte din Hristos tuturor, coboară în chipul limbilor de foc
peste lume, sfinţindu-o.197
Prin Întruparea, viaţa de ascultare, Răstignirea, Învierea şi Înălţarea Fiului
lui Dumnezeu ca om, s-a pus temelia mântuirii noastre, mântuire care se
înfăptuieşte însă de abia prin sălăşluirea în noi a lui Hristos cu trupul purtat de El,
197
Pr. Ioan Mircea, Preoţia harică şi preoţia obştească, în rev. Ortodoxia, nr. 2, 1979, p. 240

98
Înviat, Înălţat şi deplin pnevmatizat, transfigurat, desăvârşit transparent. Această
sălăşluire produce biserica, actul final al operei de mântuire.
Aşadar Hristos ne mântuieşte prin sălăşluirea Sa în noi prin Duhul Sfânt
Începutul sălăşluirii trupului îndumnezeit al lui Hristos în celelalte fiinţe umane şi,
cu aceasta, începutul bisericii se face odată cu Pogorârea Duhului Sfânt. Această
pogorârea reprezintă actul de trecere de la lucrarea mântuitoarea lui Hristos la
extinderea lucrări mântuitoare, ca viaţa dumnezeiască în noi, reprezintă
întemeierea biserici în chip istoric, concret şi vizibil. Unii teologi vorbesc deseori
despre Trimiterea Duhului Sfânt ca de un act menit să înlocuiască lucrarea lui
Hristos; consecinţa imediată a acestui raţionament nu e alta decât considerarea
bisericii drept opera exclusivă a Sfântului Duh. E total falsă imaginea unui Hristos
în cer şi a Duhului Sfânt.
Nu se poate deci disocia între lucrarea şi iconomia Fiului, şi lucrarea şi
iconomia Duhului Sfânt ca să se poată spune că Biserica ţine numai de Hristos şi e
lucrarea lui sau că ea ţine şi e lucrarea exclusivă a Duhului Sfânt, începând din ziua
Cincizecimii.
Mântuirea subiectivă, adică însuşirea subiectivă a mântuirii obiective,
Biserica Ortodoxă învaţă că ea se dobândeşte în trei etape: chemarea, îndreptarea şi
mărirea.198
Chemarea este pregătirea supranaturală, pe care Dumnezeu o face pentru
mântuire, prin Harul Său, pe calea multor mijloace. Ea corespunde cuvintelor
Mântuitorului: „Nimeni nu poate veni la Mine, de nu-1 va trage pe el Tatăl, cel ce
M-a trimis pe Mine” (Ioan 6, 44). Chemarea constă mai întâi din invitarea sau
îndemnul extern venit prin predicarea adevărului dumnezeiesc de către Biserică şi
în al doilea rând, din lucrarea lăuntrică a Harului, prin care credinciosul primeşte
lumină pregătitoare şi i se insuflă încredere în adevărul descoperit şi în
198
Nicolae Mladin, Învăţătura ortodoxa despre mântuire, p. 31

99
posibilitatea iertării prin Hristos. În această fază, sufletul trece prin diferite stări,
precum: conştiinţa păcatului, aversiunea faţă de el, teama de pedeapsă, dorinţa de a
primi îndurarea lui Dumnezeu şi de a dobândi iertarea prin Botez, continuând prin
primirea celorlalte Sfinte Taine .
Cel mai important din aceste momente, îndreptarea, care pe de o parte duce
la ştergerea păcatului, iar pe de altă parte la sfinţenie, adică la viaţa cea nouă în
Hristos, pentru că „în Ierusalim cel de sus nimic întinat nu poate intra” (Apoc. 21,
17). Aceste două momente sunt inseparabile.199
După învăţătura ortodoxă, iertarea păcatelor este o ştergere reală şi nu numai
o acoperire şi nesocotire a lor, cum cred protestanţii. Cât despre concupiscenţa,
care rămâne şi după aceea, aceasta nu-i un păcat, decât atunci când consimte la ea
voinţa. Prin îndreptare, se desfiinţează perversiunea voinţei, căci, fiind regenerată
prin Har, tinde spre Dumnezeu ; îmboldirea spre păcat serveşte numai ca mijloc de
excitare .
Îndreptarea este deci o adevărată înnoire lăuntrică. Aspectul pozitiv al
îndreptării este sfinţirea, adică acea comuniune harică cu Dumnezeu sau cum
spune Andruţos: „cu cugetul bun, dispoziţia sfântă — plămădită de Harul
Dumnezeiesc sălăşluit în suflet —, care întăreşte în el credinţa şi iubirea şi se
manifestă în bucuria faţă de bine şi în tendinţa neînfrânată de a-1 face” 200. Ea are
diferite grade. Îndreptarea se pierde prin păcate grele (Rom. 11, 20; I Cor. 10, 12; I
Ioan 5, 16, 17; Apoc. 3, 11).

c. Raportul dintre Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Duhul Sfânt în iconomia

mântuirii
Prin tot ceea ce a făcut Iisus Hristos până la aşezarea Sa de-a dreapta Tatălui

199
Ibidem, p. 33
200
H. Andruţos, Teologia Dogmatică, p. 225 apud. Pr. N. Chiţescu, op. cit., p. 618

100
a pus baza mântuirii noastre, ne-a mântuit obiectiv, cum se spune în limbajul
dogmatic. A dat prin jertfă satisfacţie dreptăţii dumnezeieşti, a învins prin înviere
puterea morţii asupra naturii omeneşti şi a primit înălţarea şi aşezarea de-a dreapta
Tatălui toată puterea dumnezeiască pentru a o pune în slujba atragerii tuturor
oamenilor, în regiunea de deasupra morţii şi a păcatului.201
Astfel, o Persoană divină care S-a întrupat şi a suferit pentru oameni, din
iubire pentru ei, primeşte, în această calitate de frate al lor, care vrea să-I
mântuiască prin lucrarea iubirii în inimile lor, toată puterea. A doua Persoană
dumnezeiască este pusă la dispoziţia acestei lucrări. Nu se părăseşte opera de
conducere a lumii prin legile naturii şi ale ordinii sociale. Dar, alături de această
lucrare, primeşte toată puterea dumnezeiască lucrarea cea nouă a mântuirii
oamenilor prin metoda dragostei ce şopteşte inspiraţii convingătoare şi toarnă, prin
aceasta puteri din fiinţa ei ei în inimi.
“Iisus Hristos îşi continuă opera de mântuire a lumii, continuă a face
această slujire a tatălui prin cele trei funcţiuni ce şi le-a asumat la întrupare şi, în
special, prin aceea de Împărat-Mântuitor, care e alta decât cea veşnică de
Împărat-Atotţiitor în baza căreia nu împlineşte o slujbă a Tatălui. Ţinta acestei
slujiri de Împărat-Miel este să readucă creaţiunea din nou în intimitatea luidu, să
înlăture graniţa păcatului şi a morţii care este între lume şi creator ca să fie
Dumnezeu din nou întru toate. Prin demnitatea majestatică, de atotputernicie
silnică, această cucerire a lumii nu se poate realiza. De aceea s-a smerit pe Sine
Fiul Tatălui, făcându-se Împărat - Miel şi străduindu-se în cursul istoriei să
readucă prin dragoste şi persuasiune sufletele, întâi sub stăpânirea Sa ca Împărat-
Miel şi apoi să le supună şi pe ele şi pe Sine sub stăpânirea Tatălui. Fiul îşi va
termina atunci misiunea şi nu va mai avea de îndeplinit acest rol de intermediar
între lume şi Tatăl… iar cele trei demnităţi le va avea atunci Fiul numai ca titluri
201
Ibidem

101
de slavă pentru opera ce a realizat-o ca o cunună a strădaniei Sale, întemeind
recunoştinţa celor mântuiţi faţă de el şi ca o încoronare a uniunii definitive între
Dumnezeu şi oameni, nu ca o continuare a operei de mântuire.”202
“Dumnezeul tuturor n-a făcut moarte, nici nu se bucură de pierderea celor
vii, ci le-a făcut ca să fie, şi facerile lumii sunt mântuitoare. Şi nu e împărăţie a
iadului pe pământ”, după cum s-a scris (Înţ. Sol. 1, 13-14). “Moartea în intrat în
lume prin pizma diavolului”(Înţ. Sol. 2, 24).
Orice lucrare a lui Dumnezeu e mântuitoare de moarte şi nefericire. Moartea
şi nefericirea se explică din voia făpturilor conştiente şi din ispita diavolului.
Moartea vine din despărţirea între Dumnezeu şi persoanele create de El. Dar
Dumnezeu nu se desparte de ele. Se despart numai ele cu voia lor. Aceasta le
slăbeşte spiritul şi acesta odată slăbit nu mai poate ţine materia trupului în
coeziune. Dar el rămâne însă cu o viaţă spirituală slăbită şi strâmbată. Dar nu
dispare pentru că Dumnezeu nu-şi retrage toată puterea cu care îl susţine în
existenţă.
Iisus Hristos s-a făcut jertfă pentru noi. Dar moartea nu I-a folosit Lui spre
plângere şi jale, ci mai degrabă spre desfiinţarea lacrimilor şi vaietelor şi spre
nădejdea plină de bucurie. A înviat Hristos, călcând moartea, ca să ne elibereze pe
noi de stricăciune (Rom. 8, 21) şi ştergând toată lacrima de la toată faţa (Apoc. 7,
17) şi să ne convingă să strigăm cu bucurie: “Întors-ai plânsul meu în bucurie,
rupt-ai sacul meu şi m-ai încins cu veselie.” (Ps. 9, 12).
Prin jertfa Mântuitorului, moartea şi-a schimbat sensul, direcţia şi efectul în
Hristos. Nu mai e o despărţire de Dumnezeu, şi în acest sens păcat şi pedeapsă, cu
predarea existenţei proprii lui Dumnezeu. De aceea nu mai sfârşeşte într-un
minimun extrem de viaţă, ci într-o mare îmbogăţire şi putere sufletească ceea ce
aduce şi la învierea trupului, pentru Hristos imediat, pentru noi la sfârşitul chipului
202
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos ca Arhiereu, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 399

102
actual al lumii, când prin trupul înviat al lui Hristos se va revărsa şi în sufletele
omeneşti puterea de a reface trupul în stare înnoită, nemuritoare. Moartea ca
dăruire a vieţii lui Dumnezeu este fapt desfiinţarea desăvârşită a egoismului, care
este pricina oricărui păcat. Cu atât mai mult a fost moartea lui Hristos opusul
oricărui păcat cu cât prin ea Hristos a intrat în umanitatea Sa, în îndumnezeirea Sa,
iubirea umanităţii fiind întâmpinată, de iubirea dumnezeirii. Astfel, “cu moartea pe
moarte a călcat”, căci moartea Lui nu e numai expresia slăbiciunii sufletului, ci şi
a tăriei Lui. Aşa e până la un grad şi moartea credincioşilor. Moartea Lui şi a altora
nu săvârşeşte în suprema slăbiciune vecină cu nimicul ci în Dumnezeu, izvorul
vieţii. De aceea creştinii spun: “S-a odihnit în Domnul”.203
Neascultarea lui Adam, ca despărţire cu sufletul sau cu voia lui Dumnezeu
care I-a adus moartea dar nu ca desfiinţare totală, pentru că sufletului I-a rămas
putinţa cât e pe pământ să revină la viaţă, la plinătatea vieţii în Dumnezeu, dar
numai prin asumarea naturii noastre de Fiul lui Dumnezeu, arată putinţa de largă
mişcare pusă în om de Dumnezeu de la vecinătatea cu nimic, la plinătatea vieţii în
Dumnezeu.204
Iisus Hristos s-a jertfit, precum am spus, ca prin sângele Său să câştige
lumea de sub cer. “Căci cu preţ am fost cumpăraţi”, după Sfânta Scriptură (I
Corinteni 6, 20) şi nu mai suntem ai noştri ci ai Celui ce pentru noi păcat S-a făcut,
ca să ne elibereze de vechile păcate şi să ne arate sfinţi prin împărtăşirea de Sfântul
Lui Trup, deci şi a Sângelui.
Sfântul Chiril al Alexandriei scrie referitor la aceasta că: “În două sensuri nu
mai suntem ai noştri, ci ai lui Hristos: pentru că El ne-a răscumpărat cu sângele
Lui din robie; pentru că ne facem părtaşi de trupul şi sângele Lui libere de păcat,
libere de robia morţii definitive, datorită unirii desăvârşite, prin jertfă ca predare

203
Nicolae Mladin, Prelegeri de mistică ortodoxă, Ed. Veritas, Târgu-Mureş, 1996, p. 68
204
Ibidem

103
totală cu Tatăl. Poţi să fii al cuiva rob şi poţi să fii al cuiva datorită faptului că te
câştigă prin iubirea ce ţi-o acordă, eşti al lui bucurându-te totodată de libertate.
Dar când eşti rob al duşmanului, eşti rob fără libertate. Când eşti rob al patimilor
şi al morţii, din pricina ei, eşti rob cu adevărat, lipsit de libertate. Dar devenind
rob al lui Hristos, sau al lui Dumnezeu, datorită dragostei ce ţi-o arată şi prin
care te-a eliberat de patimi şi de moarte, devii rob de bună voie. Când se zice
credinciosului “robul lui Dumnezeu” aceasta nu înseamnă un rob neliber, ci un
rob de bunăvoie. Sunt rob fericit al celui ce mă iubeşte şi pe care îl iubesc. Este o
unire paradoxală între libertate şi comuniune din dragoste.”205
După aceste scurte comentarii care circumscriu contextul în care se poate
vorbi de relaţia dintre Hristos şi Duhul Sfânt, anume cel al întrupării, jertfei,
învierii cât şi al libertăţii omului şi al planului său de mântuire, putem aprecia mai
bine acest raport prin perspectiva oferită de părintele Stăniloae care apreciază că în
cuvintele şi faptele oricărui om se sesizează nu numai conţinutul definit al unor
înţelesuri, ci şi subiectul lor indefinibil, din care ele pornesc. Acesta e duhul
specific al subiectului, care învăluie şi e prezent în toate cuvintele lui.
Aşa şi pe Hristos Îl experiem ca subiect dumnezeiesc prin Duhul Său cel
Sfânt, Care ni se comunică prin toate cuvintele şi actele şi înfăţişările Sale. Acest
duh ne uneşte cu subiectul tainic şi indefinibil al lui Hristos prin toate cuvintele şi
actele Lui. De aceea cuvintele Lui au în ele duh şi viaţă. „Cuvintele pe care vi le-
am vorbit sunt duh şi viaţă” (Ioan 6, 63) sau „Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (Ioan
6, 68). "Ele ne unesc prin Duhul Lui, cu el însuşi. Desigur, Duhul Sfânt ni se dă
mai deplin din trupul înviat al lui Hristos, deci prin Taine, în care Persoana lui
Hristos suflă mai deplin prin Duhul lucrarea dumnezeiască, decât numai prin
cuvinte".206

205
Sfântul Chiril al Alexandriei, op. cit., p. 379
206
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, vol. II, pp. 82-83

104
 CONCLUZII

Între fapte şi credinţa în Iisus Hristos există o legătură organică în amândouă

manifestându-se comuniunea cu Hristos. În fapte comuniunea cu Hristos se
manifestă ca o dezvoltare a comuniunii începătoare prin credinţă. Credinţa în
Hristos e credinţa în Hristos cel din noi, credinţa din partea Lui, aflător în noi; e
iradierea în noi a prezenţei şi puterii lui Hristos, sălăşluit în noi în chip nevăzut.
Credinţa aceasta include în ea iubirea faţă de Cel ce S-a jertfit, a înviat pentru noi
şi S-a sălăşluit în noi, ca din starea Lui de jertfă şi înviere să luăm putere să murim
şi noi faţă de păcat şi să ducem şi noi o viaţă nouă din El şi cu El. Hristos Însuşi ne
umple de iubire faţă de El, prin iubirea Lui faţă de noi. Iar iubirea ne dă puterea să
ne facem asemenea Lui: să murim faţă de păcat, să ne manifestăm cu iubire faţă de

105
oricine şi de orice. Creştinismul este marea taină a comuniunii personale, pe care
Occidentul n-a înţeles-o. E marea taină a creşterii persoanei din viaţa altei persoane
şi, în ultimă analiză, din viaţa Persoanei lui Hristos plină de infinitatea
dumnezeiască.
Iconomia lui Dumnezeu sau planul lui cu privire la lume constă în
îndumnezeirea lumii create, care în urma păcatului, implică şi mântuirea.
Mântuirea şi îndumnezeirea lumii presupun, ca prim act divin, crearea ei.
Mântuirea şi îndumnezeirea vizează fără îndoială, în mod direact umanitatea, dar
nu o umanitate desprinsă de natură, ci unită ontologic cu ea. Căci natura ţinde de
om sau întregeşte pe om şi omul nu se poate desăvârşi făsră să reflecteze şi să
lucreze asupra naturii. De aceea prin lume se înţelege atât natura, cât şi umanitatea;
sau când se indică prin cuvântul lume una din ele, totdeauna este subînţeleasă şi
cealaltă.
Dependenţa umanului de natură, care nu înseamnă coborârea lui la ea, ci
invers, este atât de adâncă încât se poate spune că natura e o parte a naturii omului,
e sursa unei părţi a naturii umane şi deci condiţie a existenţei şi a dezvoltării
integrale a omului pe pământ. Omul nu se poate concepe în afara naturii cosmice.
Aceasta poate să însemne că nici natura nu-şi împlineşte rostul ei fără om, sau
printr-un om care lucrează contrar ei. Prin coruperea, sterilizarea şi otrăvirea
naturii, omul face imposibilă existenţa sa şi a semenilor săi. Astfel natura nu mai
este condiţia existenţei omului singular, ci şi a solidarităţii umane. Natura apare
într-un mod cu totul clar ca mediul prin care omul poate face bine sau rău
semenilor săi, dezvoltându-se sau ruinându-se el singur din punct de vedere etic şi
spiritual. Natura e intercalată cu deplină evidenţă în dialogul interuman binefăcător
sau distrugător, dialog fără de care nu poate exista nici omul singular, nici
comunitatea umană.
Dumnezeu a creat lumea în mod liber, nu în urma vreunei necesităţi externe
106
sau interne. Aceasta înseamnă că ar fi putut să o creeze sau nu. Bineînţeles însă că
a existat un motiv şi un scop pentru crearea ei, dar nu se poate spune că motivul şi
scopul ar fi în afara lui Dumnezeu.
Se ştie că în lumea noastră, cel ce urmăreşte un scop îl urmăreşte pentru a-şi
împlini anumite lipsuri, spre a-şi desăvârşi fiinţa. La Dumnezeu însă, lucrurile se
prezintă altfel. El este desăvârşit, Lui nu-I lipseşte nimic, aşa că nu se poate spune
că prin creare ar urmări să-şi desăvârşească Fiinţa. Dar în afară de Dumnezeu nu
există nici un motiv care L-ar obliga la acţiune. Dumnezeu nu este constrâns de
nici o forţă internă sau externă la activitate.
Astfel stând lucrurile, trebuie să spunem că atât motivul cât şi scopul creării
nu pot fi căutate în afară de Dumnezeu. Nu există nici o ţintă superioară lui
Dumnezeu spre care tinde El. El este ţinta supremă şi nu are nevoie de nimic în
afară de Sine. El este adevărul, binele şi frumosul absolut; e perfecţiunea supremă
spre care tind toate făpturile. În afară de El nu există alt scop. Acesta înseamnă că
întrucât întreaga creaţie urmăreşte un scop suprem, ea e orientată spre Dumnezeu.
Prin această orientare făpturile preamăresc pe Dumnezeu şi astfel devin fericite.
Biserica ne învaţă că “Dumnezeu deşi este în Sine Însuşi bun şi prea bun, deşi este
atotperfect de preamărit, totuşi ca să se împărtăşească şi alte fiinţe de bunătatea
Sa, preamărindu-L, a creat lumea din nimic.”207
Deci zicem că, după învăţătura Bisericii, Dumnezeu a creat lumea din
motivul bunătăţii Sale şi a iubirii Sale. A creat-o pentru a împărtăşi şi altora din
tezaurul bunătăţii Sale, pentru a face şi pe alţii fericiţi.
Dacă zicem că Dumnezeu a creat lumea din iubire, nu înţelegem că trebuia
să găsească în afară de Sine, o făptură pe care s-o iubească şi fără de care n-ar
putea fi fericit. Omul, pentru a-şi manifesta iubirea, are nevoie de o altă făptură.
Dumnezeu însă fiind întreit în Persoane, avea pe cine iubi şi înainte de creaţie.
207
Ibidem

107
 Sfântul Irineul spune: “Nu ca şi când ar fi avut Dumnezeu lipsă de om, a
făcut pe Adam ci pentru ca să aibă în cine aşeza binefacerile Sale.”208
Sfântul Ioan Damaschin zice: “Pentru ca bunul şi preabunul Dumnezeu nu
s-a mulţumit cu contemplarea Lui proprie ci prin mulţimea bunătăţii Sale a
binevoit să se facă, ceva care să primească binefacerile Sale, şi să se
împărtăşească din bunătatea Lui, aduce de la neexistenţă la existenţă şi creează
universul atât pe cele văzute cât şi pe cele nevăzute, şi pe om, care este alcătuit din
elemente văzute şi nevăzute. În timp ce gândeşte, creează, iar gândul se face lucru,
realizându-se prin Cuvântul Său şi desăvârşindu-se prin Duhul Sfânt.”209
“Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria”
(Psalmul 19, 2).
Dumnezeu, l-a făcut pe om pentru ca acesta să se împărtăşească de a fi în
preajma lui Dumnezeu şi de fericirea de a cunoaşte, de a iubi, şi de a slăvi pe
Dumnezeu. El este încununarea întregii zidiri, este cosmosul în mic - microcosmos
- cum spun Sfinţii Părinţi. Prin trupul său, el face legătura cu lumea, prin sufletul
său, el face legătura cu Dumnezeu. Omul a fost făcut să fie făptura aleasă a slavei
dumnezeieşti.
Fericirea creaturilor ca scop al lumii se vede în acele locuri ale Sfintei
Scripturi, în care se spune că Dumnezeu nu încetează a face bine creaturilor Sale
(Fapte 14, 17) că El dă viaţă tuturor, suflare şi toate cele bune (Fapte 17, 25) şi că
El aşa de mult a iubit lumea, “încât a dat pe Fiul Său, Unul născut, pentru ca
oricine care crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”(Ioan 3, 16).
Strânsa legătură a celor două scopuri, a preamăririi lui Dumnezeu şi a
fericirii creaturilor, se poate vedea şi din faptul că, cu cât preamăreşte cineva mai
mult pe Dumnezeu, cu atât este mai fericit. Dumnezeu este perfecţiunea absolută.

208
Ibidem
209
Sfântul Ioan Damaschin, op.cit., p. 59

108
Apropierea de această perfecţiune înseamnă preamărirea ei, dar înseamnă totodată
şi fericirea aceluia ce se apropie de ea. Prin comuniunea cu Dumnezeu ni se
comunică şi nouă ceva din perfecţiunea divină. Ni se comunică harul, care ne
îndumnezeieşte şi care, ridicându-ne aproape de izvorul vieţii, ne face să ne simţim
fericiţi. Prin aceasta se împlinesc cuvintele Domnului, care zice: “Căutaţi mai întâi
împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi acestea toate (cele necesare pentru
viaţă) se vor adăuga vouă.” (Mt. 6, 33).
Scopul creării nu poate fi zădărnicit de nimeni şi de nimic. Relele pe care le
fac unii oameni, nu zădărnicesc nici preamărirea lui Dumnezeu, nici adevărata
fericire a creaturilor. Cei ce fac rele anihilează acest scop numai pentru sine, nu
pentru toţi, aşa după cum, cel ce închide ochii zădărniceşte lumina soarelui numai
pentru sine, nu pentru toată lumea.

109