Rolul preotului capelan

în închisorile comuniste
Scurt istoric și mărturisiri ale martirilor
 CAPITOLUL I: Scurt istoric al procesului de
reeducare comunistă
• Comunismul apare în secolul al XIX-lea ca ideologie, promovat de Marx și Engels
• În 1917 ia naștere în Rusia, prin intermediul lui V. I. Lenin, și se extinde ulterior în
URSS și în alte state europene
• La 23 august 1944 România întoarce armele împotriva Germaniei; regimul
antonescian ia sfârșit, dar țara devine stat-satelit al Moscovei
• În martie 1945 se impune guvernul Petru Groza, iar în decembrie 1947 se înlătură
monarhia de la putere
• Odată cu finalul monarhiei se instaurează regimul comunist stalinist, condus de
Gheorghe Gheorghiu Dej 2
• Regimul stalinist avea drept caracteristici crearea partidului unic, comunist,
eliminarea opoziției, înființarea poliției politice, Securitatea, introducerea cenzurii,
naționalizarea industriei și colectivizarea agriculturii, planificarea economiei după
model sovietic.
• Un concept-cheie după care se ghidau conducătorii acestui regim era „omul nou”,
care reprezenta prototipul omului depersonalizat, lipsit de Dumnezeu și de liberul
arbitru, „o simplă piesă de şah pusă la dispoziţia celui care joacă, era un animal care
putea fi dus de funie direct la abator pentru a fi sacrificat” (Grigore Caraza).

3
 Reeducarea
• „În strictul sens al cuvântului, reeducare sună acceptabil, dar pentru
comunişti avea cu totul alte conotaţii. Echivalentul în viziunea lor era
aducerea omului liber - făcut de Dumnezeu şi înzestrat cu numeroase
calităţi, având chiar şi o scânteie de divinitate - în postură de sclav, de
om fără voinţă, de om fără Dumnezeu.” (Grigore Caraza)

• „Prin urmare educarea în spiritul materialismului istoric – adică

"reeducarea" - este demonizarea omului, mutilarea sufletului, moartea lui
Dumnezeu, mecanicizarea conştiinţei, anularea personalităţii, dispariţia
libertăţii, robia absolută, teleghidarea psihică, condiţionarea mentală pe bază
de reflexe. Către acest fel de educaţie se tinde.” (Ioan Ianolide)
4
ETAPELE REEDUCĂRII:
• distrugerea rezistenţei oamenilor prin forţă, până la „şocul revoluţionar”, adică până la
cedare, până la acceptarea reeducării.
• ”autodemascarea”, care trebuia să divulge totul din prezent, din trecut, despre prieteni şi
străini. Ea se făcea în scris. Sinceritatea trebuia să fie deplină. Dacă autodemascarea
unuia nu corespundea cu a altuia, atunci urmau torturi şi mai înfiorătoare. Nimeni nu
îndrăznea deci să mai ascundă ceva.
• batjocorirea şi lepădarea tuturor valorilor şi ideilor din trecut, cu deosebire a lui
Dumnezeu.
• angajarea ca activist al reeducării, cu scopul de a distruge cu orice mijloace pe toţi cei ce
refuză a se „restructura”. Din această schemă psiho-patologică se vede că ne aflăm în
faţa unei „ştiinţe” de degradare a omului, care a fost experimentată fără milă pe sufletele
şi conştiinţele unor tineri nevinovaţi.
5
• Fenomenul reeducării a dat naștere poate uneia dintre cele mai mari
prigoane împotriva creștinilor; milioane de oameni au pătimit în lagărele
mari, precum Aiud, Gherla, Jilava, Periprava, Suceava sau Târgșor. Membrii
clerului ortodox, studenții, elevii și oamenii pentru care credința a fost o
piatră de căpătâi au „încurcat” regimul ateu, iar unora chiar li s-a spus asta:
„ -Te credem, părinte, mi-a zis el, dar prezența dumitale, simpla dumitale
prezență ne deranjează. Trebuie să ne înțelegi.” (IPS Bartolomeu Anania)

6
 Capitolul al II-lea: Rolul preotului capelan în
închisorile comuniste
• Preotul capelan lipsea cu desăvârșire din închisoare din cauza regimului
ateu
• Preoții închiși oficiau Sfintele Taine și slujbele de peste an după cum
puteau, cu pâine în loc de anafură și cu rânduiala învățată pe de rost
• Deținuții stăteau de veghe pentru a nu da de bănuit implicarea lor în
cadrul slujbelor
• Unii gardieni îi rugau pe preoții deținuți să oficieze slujbe religioase la
momentele importante
7
„După câteva zile m-a chemat iarăși comandantul.
- Ascultă, părinte, vine Boboteaza și vreau să-mi botezi toată pușcăria. Începi cu
corpul de gardă!
Peste alte două zile, părintele Grigore (care era și el diacon) îmi aducea de la Antim
aghiasmă și busuioc. Cu orarul petrecut pe după umăr, cu căldărușa într-o mână, cu
crucea și busuiocul în cealaltă, am botezat mai întâi dormitoarele soldaților.
Drumul spre închisoarea ofițerilor deținuți trecea prin „vorbitorul” acestora și acolo l-
am găsit pe locotenentul Gheorghiu (specialist în elice de avion și condamnat pentru
afaceri pe front) stând de vorbă cu un preot în vârstă. M-am oprit, locotenentul a făcut
prezentările și am înțeles, nu fără emoție, că mă aflam în fața faimosului profesor
Vasile Gheorghiu de la Cernăuți, autorul multor cărți de exegeză biblică, un savant al
Teologiei românești din vremea lui.
8
I-am oferit, după rânduială, busuiocul, să se boteze singur, i-am cerut să mă
boteze și pe mine, și când a înțeles că eu eram un deținut din categoria
„politicilor”, nu a „borfașilor”, a avut o vorbă tristă pentru fiul său:
- Dacă a fost să fie așa, cel puțin să fi fost și tu ca părintele!
Am dus apoi mireasmă de busuioc în putoarea de la subsol, printre zdrențele
osândiților, am stropit cu aghiasmă celulele marilor spărgători și ale
pungașilor, am intrat cu crucea la legionari și la comuniști și la evrei și nu am
întâmpinat nici un fel de împotrivire sau batjocură.
Chiar pentru necreștini sau necredincioși, apa sfințită și busuiocul erau cel
puțin simboluri ale libertății.” (IPS Bartolomeu Anania, Memorii)

9
„- Cum petreceaţi Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului în închisoare?
- Pentru noi, creştinii din închisoare, Patimile şi Învierea erau momentul sublim
al trăirii noastre, depăşindu-ne şi pe noi ca oameni. Ne încadram în tradiţiile
creştine pe care neamul nostru le trăia în Săptămâna Patimilor şi de Înviere, cu
singura deosebire că noi nu aveam bucuria materială. N aveam ouă să mâncăm,
n-aveam cozonac sau alte bunătăţi, dar trăirea şi bucuria Învierii era copleşitoare
pentru noi.
Ne transpunea parcă în alte ceruri, în cu totul alte locuri, şi uitam chiar de
suferinţa noastră. Fii sigur că ceea ce încercam noi să facem în temniţă era
pregătirea sufletească pentru a întâmpina cum se cuvine marea sărbătoare. În
afară de post - îţi poţi închipui că mai era şi post acolo unde noi posteam
permanent? -, exista un paradox: ştiind că noi postim, atunci ne dădeau o
mâncare mai bună. În Vinerea mare ne dădeau friptură, cum nu ne dădeau de
altfel niciodată.
10
- Noi, creştinii ortodocşi, în Săptămâna Mare ne ducem să ne spovedim, să ne cuminecăm,
participăm la slujba Învierii. Cum se petreceau atunci lucrurile în închisoare?
- Trăiam cu gândul. Ne rugam în comun, chiar dacă gardienii ne urmăreau pas cu pas, ba, mai
mult, de sărbători înăspreau regimul, în sensul că dublau paza, vigilenţa lor era mai mare. Ei
ştiau că noi trăim în rugăciune şi ducem o altfel de viaţă. Dacă lucrai în fabrică, atunci îţi măreau
norma, te obligau la corvezi mai mari în spinare, dar bineînţeles că nu ripostam.
- Aveaţi voie să cântaţi „Hristos a Înviat”?
- N-aveam voie! Dar îl murmuram sau, aşa încet, tot îl cântam, pentru că nu ne puteau opri să
cântăm.
- Care-i cea mai frumoasă sărbătoare de Paşti pe care aţi petrecut-o în închisoare?
- În general, ai putea să mă întrebi care a fost cea mai îngrozitoare. Trăiam bucuria, trăiam
suferinţa, umilinţa Patimilor. Ştiam că e momentul Învierii, când auzeam clopotele.
Cea mai frumoasă înviere am petrecut o în lagărul de la Caracal, în 1945, la o Înviere oficiată de o
sută de preoţi, în toate limbile. Au participat mii de persoane. În curtea lagărului s-a făcut o
slujbă de Înviere care într-adevăr te făcea să evadezi din cadrul strâmt al lagărului. Îţi dădea aripi,
te transfigura.” (Nicolae Purcărea)
11
„- Ati mai trăit şi alte momente din acestea, în care să simţiţi limpede lucrarea lui Dumnezeu?
- Da, a mai fost un moment... Eu în închisoare am slujit Sfânta Liturghie. Nu aveam vin, aveam numai pâine și
foloseam apa ca vin, fiindcă Mântuitorul a prefăcut apa în vin la nunta din Cana şi am socotit că şi aici, în suferinţa
mea, ea se va sfinţi.
Slujeam în fiecare duminică. La început, gardienii mă înjurau, mă insultau: „Popă tâmpit... ,, şi altele, că aşa era
tactica lor, ştii... Veneau să mă întrerupă în mijlocul slujbei, băteau în uşă, dar eu nu reactionam în nici un fel. Nu mi-
a păsat nici de insulte, nici de ameninţări. Am continuat să slujesc în fiecare duminică. Şi niciodată nu m-au bătut
pentru că am făcut Liturghia. Pe urmă chiar au renunţat să mă mai ameninţe. Probabil că cei din Biserică le-au
spus: „Nu vă mai puneti mintea cu el, că ăsta-i un popă nebun!".
- Ce foloseati în loc de Potir?
- Aveam un pahar, pe care nu-l foloseam la nimic altceva, numai la asta. Îl luam totdeauna cu mine, îl ascundeam, şi
la perchezitie spuneam că sunt bolnav şi am nevoie să beau apă mai des. Şi mi l-au lăsat, că la început gardienii nu
ştiau despre ce e vorba, abia mai târziu au aflat. Aveam şi o batistă, care servea ca un fel de antimis, ca să nu cadă
firimituri pe jos. Şi de acestea nu se atingeau.
- Cam care era, să zic aşa, structura Liturghiei ? Ce făceați?
- Ce ştiam. Spuneam şi partea de la strană, şi partea preotului. Unele rugăciuni de taină le ştiam, altele nu, dar pe
cele care erau absolut necesare le învățasem. Adică învățasem Liturghia, pentru că ştiam că voi fi arestat. Nu îmi
pusesem problema să slujesc în închisoare, dar mă gândeam că duminica voi cugeta măcar la momentele ei.

12
- Și Proscomidia cum o făceați că aveați doar o bucată de pâine, nu?
- Da, o bucată de pâine, atât aveam. Dar făceam aşa: desenam cu un beţişor Agneţul, pe Hristos, aşa...
- Şi pomeneați ierarhia?
- Da, pe toţi. Nu lăsam, pe nimeni. Şi odată s-a făcut percheziţie sâmbătă seara. Era ceva neaşteptat, că de
obicei nu făceau sâmbăta percheziţie. Făceau vineri, sau marţi sau de două ori pe săptămână, sau la două
săptămâni o dată, încât nu ştiai când să te aştepţi. Dar sâmbăta nu făceau niciodată. Acum însă au făcut. Şi
la percheziţie, dacă găseau mâncare, ţi-o confiscau. Eu nu aveam mâncare, că nu primeam pachete, nu
primeam nimic. Doar pâinea de vineri - că vinerea nu mâncam - o păstram pentru sâmbătă şi pe cea de
sâmbătă o foloseam duminica, la Liturghie. Şi în sâmbăta aceea mi-au confiscat pâinea. Acum, duminică
îmi părea rău că nu pot sluji, că mă obişnuisem să am Sfânta Liturghie.
- Au facut percheziţia intentionat, ca să nu vă lase să slujiți?
- Nu, au făcut la toată lumea. Dacă oficialii le spuneau: „Faceţi-i numai lui Calciu!", îmi făceau numai mie,
dar de data asta a fost pe toată secţia. Au confiscat totul. Nu a fost un teatru pentru mine, că nu erau ei
aşa de deştepti ca să-mi facă mie teatru! Deci duminică m-am întristat foarte mult, că ştiam că nu mai pot
săvârşi Liturghia, fiindcă nu aveam pâinea, Trupul Domnului. Nu aveam pâine, ori acesta era singurul
argument concret al Liturghiei. Şi-n mintea mea s-a dat o luptă, cam două-trei ore, între gândul de a-i cere
gardianului pâine şi gândul de a renunţa. Şi am văzut că nu aveam linişte. Nu aveam linişte nici dacă
ceream, nici dacă nu ceream. Dar dacă nu ceream, ştiam sigur că nu voi avea Liturghie. Dacă ceream,
aveam o şansa, şansa să fiu bătut sau să primesc pâine.
13
Ura sau pâinea, altceva nu se putea întâmpla. Totuşi ezitam, pentru că era de serviciu gardianul acela,
secretarul de partid, care mă lovea cu picioarele ca să scap tineta şi apoi mă batjocorea punându-mă să adun
cu mâinile murdăria de pe jos. Şi gardianul ăsta era aşa de spurcat la gură, şi aşa de urât vorbea, şi aşa te
întrista, încât mă gândeam că dacă vine şi incepe să mă insulte, mi-a stricat şi ziua de duminică! Dar pe urmă
mi-am zis: „Hai să incerc! Ce-o să-mi facă? Nu cred că mă bate, dacă ofiţerul de serviciu nu-i permite. 0 să mă injure, dar
şi aşa mă înjură! 0 să mă insulte, dar oricum mă insultă tot timpul, încât n-o să fie nimic în plus!".
- Şi ați bătut?
- Da. Am bătut şi a deschis uşa. „Ce vrei?", m-a întrebat cu ură. Şi-i spun: „Domnule şef - că aşa mă
adresam - daţi-mi, vă rog, putină pâine, nu mai mare decât o bucațică de zahăr cubic, pentru că vreau să fac
Liturghia!". Aproape că i-a căzut faţa: „Ăsta-i nebun! Cere pâine de la mine, şi mai ales pentru Liturghie... ".
Toată lumea cerea pâine, deţinuţii de drept comun se milogeau mereu: Pâine, pâine!", dar nici unul nu
ceruse pentru Liturghie!
- Şi ce-a facut gardianul, a zis ceva?
- N-a zis nimic. A închis uşa şi a plecat. Eu am început să mă neliniştesc, dar încercam, printr-un efort de
voinţă, să sting neliniştea din mine, să nu mă tulbur. Ştiam că o să-l anunţe pe ofiţerul de serviciu şi acela o
să vină să mă ameninţe, să urle că încerc să corup gardienii şi aşa mai departe: Ei, şi după vreo oră se
deschide vizeta şi gardianul îmi face semn cu mâna să vin şi imi dă o felie întreagă de pâine, o porţie
întreagă. Apoi inchide uşa şi pleacă.
14
• - Fără să spună nimic?
• - Nici un cuvânt. Şi atunci am zis: „Uite, îngerul meu m-a păzit de două ori, atunci de Paşti, şi acum!". Şi
cu pâinea aceea am făcut, cred eu, cea mai frumoasă Liturghie pe care am slujit-o vreodată, cea
mai înălţătoare. După ce am terminat slujba a venit gardianul, a deschis uşa şi mi-a spus: "Părinte –
era prima oară când îmi zicea «părinte», până atunci mă numise «popă» – să nu cumva să spui la cineva că ţi-
am dat pâine, oriunde te-ai duce, că ăştia mă dau afară!". A spus „ăştia" ca şi cum făcea parte din tabăra
mea, nu a lor. Şi i-am răspuns: „Nu, domnule gardian, cum să spun?! Păi dumneavoastră aţi slujit cu mine
aici, aţi fost îngerul care mi-aţi adus Trupul lui Iisus! Cum să vorbesc despre asta, cum să vă fac rău?!"...
• - Practic el adusese darul, „prescura", nu?
• - Da. Bine, l-a mânat Dumnezeu, fără îndoială, nu a fost gândul lui bun. Dar de atunci s-a
îmblânzit. Nu mă mai insulta, nu mă mai bătea cu picioarele... Gestul acela l-a schimbat. Îmi
inchipui că a fost foarte speriat după aceea, că era şi gardian, şi secretar pe secţie şi favorizase un
deţinut, un „bandit mare"! Putea să intre în puşcărie. Dar după ce l-am asigurat că n-o să spun
nimănui nimic, s-a mângâiat. Şi s-a purtat foarte frumos cu mine după aceea, niciodată nu m-a
mai insultat! Or, eu socotesc faptul acesta unul din lucrurile extraordinare care s-au petrecut cu
mine în închisoare!
15
• Ne-a povestit şi părintele Iustin Pârvu despre nişte Liturghii fâcute în inchisoare şi tot aşa zicea, că au fost cele
mai frumoase din viata, cele mai trăite!
• - Acuma, vedeţi, canonic se zice că nu se slujeşte Liturghia de unul singur, că trebuie să ai
asistenţă... Chiar părintele Dimitrie Bejan a spus că Liturghia pe care am făcut-o eu în închisoare
nu era valabilă, pentru că nu aveam credincioşi, vin şi aşa mai departe... Dar eu am mărturisit
asta, cum am ieşit din închisoare am mărturisit public despre slujirea mea acolo...
• - V-aţi spovedit unui episcop?
• - Nu, fiindcă n-am stat de vorbă, după eliberare, cu nici un episcop. Dar am mărturisit public,
deci le-a ajuns la urechi, şi niciodată ierarhia nu a spus nimic despre asta. Au continuat să mă
numească răzvrătit m-au caterisit, însă nu m-au acuzat niciodată pentru că am făcut Liturghia în
închisoare. Nu au avut curajul. Puteau să mă numească eretic sau profanator, dar n-au făcut-o.
Oricum, transformările care s-au produs în sufletul celorlalti şi aceste minuni care s-au petrecut
cu mine atunci – şi nu numai atunci, că au mai fost şi alte împrejurari – mă fac să cred că
Liturghia a fost valabilă! În orice caz, atunci nu m-am îndoit nici o clipă de ea! Şi simteam multă
linişte şi pace după Sfânta Împărtăşanie...” (Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa)

16
• „ În interiorul temnitei sunt trei biserici: una catolică, una ortodoxă si una protestantă
(calvină). În ele s-a slujit tot timpul Sfânta Liturghie, singura slujire până în noiembrie
1948. Mares, spre sfârsitul lui 1947, m-a însărcinat cu conducerea cultului religios
ortodox în temnită. Slujea un preot oficial, iar eu făceam pe cântăretul si organizam
aducerea la biserică a tuturor detinutilor ortodocsi, pe rând.
• În biserică, pe lângă strană, mai erau si două dulapuri cu sfintele odăjdii si unele cărti
religioase si cărti de cult. Toti detinutii politici erau foarte dornici să ia parte la slujba
religioasă. Mai ales senatorii si deputatii, precum si fostii ministri si ofiteri. În
constrângerea si asuprirea de la Aiud, slujirea religioasă era ca un balsam. Multi o
ascultau cu ochii în lacrimi, multi îmi multumeau că i-am dus la biserică fiindcă eu
stabileam cine să meargă, si uneori îi amânam pe cei de drept comun si duceam pe altii,
deoarece ei nu erau prea interesati de biserică.

17
• Nichifor Crainic m-a rugat să nu-l evit, ci să-l chem totdeauna cu titlul că e cântăret. De
aceea, oricine era la rând, eu ceream gardianului: deschide-l pe Crainic că am nevoie de el
la strană. Avea un glas baritonal foarte frumos, dar de putine ori a cântat, căci era prea
fricos si nu voia să fie rău văzut de administratie că el cântă la strană. Mă miram de
această stare a lui, care, pe mine, ca si pe altii, nu mă preocupa nicidecum. Din moment
ce se admitea slujirea sfintei liturghii, cum m-as fi putut teme să iau parte activă la ea?
• Biserica era deschisă mereu si unii intrau din timp în timp să se roage. Pe lângă unele
cărti de cult, eu puneam în strană si unele cărti profane, dar cu continut religios. Unele
erau salvate si aduse de la subsolul celularului ca să fie citite. Îi îndemnam pe toti cei
dornici de lectură să-si aleagă fiecare ce-i place din ele si să le ducă în celule să le ascundă
si să le citească pe ascuns. Un detinut din Sectii (o parte a temnitei cu detinuti de drept
comun) mi-a trimis vorbă:
• - Avem aici vreo 5-6 mii de cărti pentru ars. Veniti de alegeti din ele ce vreti. Era un fost
ofiter. M-am dus. Am ales câteva sute, vreo cinci sute. Dar cum să le aduci să nu te
prindă?
18
• L-am rugat pe doctorul Uță să le cărăm împreună în celular si de aici în dulapurile din
biserică. Am organizat putină pază, mai ales pentru supravegherea lui Mares. Le-am
cărat cu succes. Detinutul de drept comun ce ni le-a dat era foarte bucuros de această
ispravă pe care o făceam în comun. Cărtile le puneam, apoi, treptat, la dispozitia celor
ce doreau lecturi religioase. Între ele erau si unele cărti filosofice, precum si unele
romane cu un continut potrivit pentru nevoile celor întemnitati.” (Pr. Nicolae Greban)

19