Costache Conachi

Costache Conachi (n. 14 octombrie 1777, Țigănești, Galați - d. 1849, Țigănești) a fost un scriitor
român. Descendent dintr-o familie boierească fanariotă, a ocupat înalte funcții dregătorești în Moldova. Dacă
paharnicul Sion scrie că neamul Konaki este de origine grecească, "dar preste 160 ani venit și încuscrit cu
mai multe din familiile cele mari", Paul Păltănea a adus documente "care impun concluzia că familia
Conachi coboară dintr-un neam de răzeși din satul Știboreni, județul Vaslui, cu urice din vremea lui
Ștefăniță Vodă (20 aprilie 1517-14 ianuarie 1527) sau chiar a lui Ștefan cel Mare. Linia feminină a neamului
este tot răzeșească". A fost educat de către un refugiat francez. A studiat ingineria, limbile clasice, greaca
modernă, turca și franceza.
Mare boier și mare proprietar, figură contradictorie în epocă pentru că pleda pentru luminarea
poporului, a făcut un proiect de reformă a învățămîntului în Moldova pe principiul „studiul trebuie să aibă
un scop moral”. A luat parte la redactarea Regulamentului Organic, formulînd unele articole care aveau în
vedere unirea Principatelor.

Opera
Opera sa nu a fost prețuită de nimeni pînă la George Călinescu, Ibrăileanu și Iorga bătîndu-și joc de
poeziile lui, pe care le citau ca exemple de dulcegării penibile. Circulînd ca populare pînă au fost publicate
în volum, versurile îl dezvăluie ca pe un adevărat poet, superior Văcăreștilor. Dotat cu simțul limbii,
tînguirea sa lirică e plină de o solemnitate filosofică care-l face precursor al lui Eminescu. Poet foarte
delicat, evocă adesea ochii iubitei care „Năvălesc cuprinși de gene/ Săgetează din sprîncene”; ochii devin
ființe care se ceartă și se dezmiardă, în jurul cărora se creează scenarii glumețe, din care nu lipsesc răpirile,
săgețile, otrăvirile etc.
Poezia erotică evocă iubirea, matrimoniul și tragedia lor, sentimentul naturii suprapunîndu-se stărilor
de spirit. Cea mai puțin valoroasă este poezia văicăreață („Plîng, oftez, suspin, mă vaiet!”) deși ea l-a
impresionat pe Eminescu.Versurile sale erotice (Poezii, alcătuiri și tălmăciri 1856) îmbină inspirația
anacreontică, în maniera poeziei galante aparținând clasicismului decadent francez, cu lirica lăutărească a
timpului.
Scrisorile lui Conachi către domnitorul Ioniță Sandu Sturdza și către mitropolitul Veniamin
Costache conțin unele idei înaintate cu privire la problemele cultivării limbii române și ale emancipării
culturale a țării.
A făcut și unele traduceri din literatura franceză.

Cariera administrativă
A început activitatea prin efectuarea de lucrări pentru hotărnicie la proprietățile de terenuri; a continuat
până la târziu, la retragerea din cauza vârstei și a problemelor de sănătate. Era considerat cel mai bun inginer
hotarnic, al timpului, din Moldova. Este comis, înainte martie 1803. Ispravnic al ținutului Tecuci (august
1806). Staroste al ținutului Putna (noiembrie 1809). Agă al târgului Iași (după noiembrie 1813 ). Ispravnic al
ținutului Tecuci (1815). Vornic al obștii la Iași (1816). Vornic al poliției (ianuarie 1817). Mare vornic
(înainte de iunie 1820). Mare postelnic (președinte al Departamentului Afacerilor Străine, la 28 decembrie
1823). Mare vornic (1824). Mare postelnic (februarie 1827-ianuarie 1828). Membru al unui atelier (lojă
masonică) din Iași (1828). Mare logofăt (februarie 1829). Membru în comisia moldoveană de patru membri
pentru redactarea Regulamentului Organic (iunie 1829-martie 1830). Pavel Kiselev i-a acordat Ordinul Sf.
Vladimir cl. III, pentru contribuția sa la lucrările de redactare. Mare logofăt (octombrie 1831). Țiitor al
locului marelui logofăt al justiției (aprilie 1832). Demisionează în februarie 1833. Păstrează în continuare
titlul de vornic. Mare logofăt, numit de Kiselev (aprilie 1834). Din 1835, rămâne doar epitrop, în special la
Sf. Spiridon și continuă administrarea unor hotărnicii. Este ales epitrop al mănăstirilor moldovene închinate
Sf. Mormânt (1837).

Consideră absolut necesară utilizarea limbii ţării ca instrument de culturalizare şi de îmbogăţire a

valorilor spirituale naţionale, pentru aceasta trebuind ca limba română să pătrundă în şcoli ca prim obiect de
studiu. Nu refuză ideea îmbogăţirii limbii vorbite prin asimilarea de neologisme, dar crede că ele se cer
admise cu precauţie, prin adaptarea la specificul limbii române. Familiarizat, prin lecturi directe sau prin
intermediare greceşti, cu literatura şi filosofia Franţei din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Conachi
consideră necesară traducerea sau adaptarea în limba română a unor lucrări, motive sau teme din poezia
neoclasică franceză, ca şi din operele unor autori aliniaţi ideologiei luminilor.

Între acestea, Istoria lui Velisarie şi Alchibiad sau Iubirea de sânăş, fară măsură de
Marmontel, Narchez amorezatul de săniş, recomandată ca fiind „după Metamorfozurile lui Ovidiu asupra
mitologhiei”, probabil o versiune franceză a scrierii lui Ovidiu, Către Leandru că nu venea şi Mia cătră
Ovidie de Claude-Joseph Dorat, fragmente din tragediile Alzire (sub forma Arzili la
Conachi), Zaire, Oreste şi din poemul Henriade de Voltaire, eseul Cercare de voroavă, după Alexander
Pope, cuprinzând reflecţii asupra relaţiei om-natură, un rechizitoriu făcut războiului şi comportamentului
inuman al conchistadorilor spanioli, dar şi un elogiu adus raţiunii umane, în aceeaşi categorie a
preocupărilor se înscrie şi traducerea lucrării Privire politicească a Evropii toate din anul 1825 de Pierre
d’Herbigny, studiu analitic incluzând observaţii şi comentarii asupra situaţiei socio-economico-politice a
continentului.
Dincolo de interesul cunoaşterii propriu-zise a unor astfel de scrieri, traducerile lui Conachi, cu toate
că au circulat în versiune manuscrisă, au contribuit la o relativă limpezire a personalităţii limbii române, prin
efortul de găsire a unor corespondenţe lexicale convenabile, într-o vreme când limba ţării era prea puţin
folosită ca mijloc de exprimare literară şi artistică. Conachi este şi autor al unui mic îndreptar de
prozodie, Meşteşugul stihurilor româneşti, în cuprinsul căruia se arată interesat de conţinutul şi de tehnica
versificaţiei.
Semnează, singur sau în colaborare, primele comedii culte din istoria literaturii române, având ca
obiect al demonstraţiei satirice aspecte din realitatea vremii sale, considerată critic sub raport social şi moral.
Aceste texte, care „nefiind teatru, s-au giucat la păpuşarii”, au meritul de a încerca trasarea unor caractere în
acţiune şi de a cuprinde replica personajelor în versuri destul de fluide, cu o vădită dispoziţie către
amuzamentul motivat.

Comedie banului Constandin Canta ce-i zâc Căbujan şi Cavaler Cucoş, scrisă în colaborare cu
Neculai Dimachi şi Dumitrache Beldiman, este o satiră împotriva zgârceniei şi arghirofiliei. Giudecata
femeilor, datată 1 decembrie 1806, admonestează, într-un limbaj uneori cel puţin nonconformist, moravuri şi
năravuri ale boierimii, printre personajele vehiculate numărându-se autorul însuşi. O altă comedie
condamnând imoralitatea protipendadei este Amoriul şi toate harurile.
Notorietatea în epocă şi atenţia posterităţii critice i le-a adus însă lui Conachi lirica sa, preponderent
erotică, dar care cuprindea şi cântece de lume sau compuneri meditative, circulând în copii manuscrise sau
în repertoriile lăutăreşti. Prima ediţie, Poezii. Alcătuiri şi tălmăciri, apare postum, la Iaşi, în 1856.