Concordatul de la Worms (1122)

„Concordatul” de la Worms (numit astfel potrivit terminologiei actuale) reprezintă un

compromis în forma unor angajamente reciproce şi simetrice între legaţii papei Calixtus al II-lea
(1119-1124) şi împăratul Henric al V-lea (1106-1125), prin care se încheia parţial lunga controversă
privitoare la învestitura în funcţiile ecleziastice. Cele două acte fac distincţie între latura spirituală a
oficiului unui prelat şi poziţia sa ca stăpân de pământ şi vasal al coroanei. Episcopii şi abaţii urmau
să fie aleşi de către cler, împăratul fiind autorizat să decidă în ceea ce priveşte alegerile contestate.
Cel ales în funcţia ecleziastică urma să fie investit mai întâi cu „regalia”, puterile, pământurile şi
privilegiile care alcătuiau latura temporală a funcţiei sale (simbolizate printr-un sceptru), pentru care
depunea omagiu împăratului. Apoi, era investit cu „spiritualia”, puterile ecleziastice, simbolizate prin
cârjă şi inel, pe care le obţinea prin consacrare de la superiorul său. Modul de soluţionare a
conflictului a fost prefigurat de acordurile dintre Pascal al II-lea şi Henric al V-lea, în 1111, şi între
cel dintâi şi regele Angliei, Henric I Beauclerc (1107), inspirate de consideraţiile lui Yves (Ivo) de
Chartres (cca. 1040-1116)[1].

Privilegiul Papei Calixtus al II-lea

Eu, episcopul Calixtus, slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu, îţi acord ţie, fiu iubit,
Henric – prin graţia lui Dumnezeu August împărat al Romanilor – ca alegerile episcopilor şi
ale abaţilor din regatul Germaniei, care aparţin regatului, să aibă loc în prezenţa ta, fără
simonie şi fără vreo violenţă; aşa încât, dacă vreo neînţelegere ar apărea între părţile
interesate, tu, prin sfatul sau judecata primatului şi a provincialilor, să poţi da consimţământ şi
ajutor părţii care are mai multă dreptate. Cel ales pe lângă aceasta, fără vreo [altă] cerinţă,
poate primi regalia de la tine prin lance, şi va face faţă de tine pentru acestea ceea ce el
trebuie [să facă] în chip legiuit. Dacă cel ce este consacrat se află în alte părţi ale imperiului 1,
[el] va trebui, în timp de şase luni, şi fără altă cerinţă, să primească regalia de la tine prin
lance, şi va face pentru acestea faţă de tine ceea ce trebuie, în chip legiuit, cu excepţia tuturor
lucrurilor care sunt cunoscute ca aparţinând Bisericii Romane. Totuşi, cu privire la pricinile în
care tu îmi faci mie plângere şi ceri ajutor, eu, potrivit cu obligaţia funcţiei mele, îţi voi acorda
ajutor. Dau pace adevărată ţie şi tuturor care sunt sau care au fost de partea ta în timpul acestei
neînţelegeri.

Edictul Împăratului Henric al V-lea

În numele Sfintei şi nedespărţitei Treimi, Eu, Henric, prin graţia lui Dumnezeu August
împărat al Romanilor, pentru dragostea lui Dumnezeu şi a Sfintei Biserici Romane şi a
stăpânului nostru papa Calixtus, şi pentru tămăduirea sufletului meu, redau cu adevărat lui
Dumnezeu, şi Sfinţilor apostoli ai lui Dumnezeu, Petru şi Paul şi Sfintei Biserici Catolice,
toată învestitura prin inel şi cârjă; şi acord cu adevărat ca în toate bisericile care sunt în regatul
sau imperiul meu, să poate fi liberă alegere canonică şi consacrare. Toate posesiunile şi
regalia Sfântului Petru care, de la începutul acestei neînţelegeri până în această zi, fie în
timpul tatălui meu sau, de asemenea, în timpul meu, au fost luate şi pe care le deţin, eu le
înapoiez aceleiaşi Sfinte Biserici Romane. Cât despre acele lucruri pe lângă aceasta, pe care
nu le deţin, voi ajuta cu credinţă la recuperarea lor. De asemenea, cât despre posesiunile
tuturor altor biserici şi ale altor principi şi ale tuturor altor persoane laice şi clericale care au
fost pierdute în război, potrivit cu sfatul principilor, sau după dreptate, voi restitui lucrurile pe
care le deţin; şi [cât] despre acele lucruri pe care eu nu le deţin, eu voi ajuta cu credinţă la
recuperare[a lor]. Şi eu acord pace adevărată stăpânului nostru papa Calixtus, şi Sfintei
1 Adică Burgundia şi Italia.
 2

Biserici Romane, şi tuturor celor care sunt sau au fost de partea ei. Şi în pricini în care Sfânta
Biserică Romană va cere ajutor, eu îi voi acorda; şi în pricini cu privire la care îmi va face
plângeri, eu îi voi acorda dreptate cum se cuvine.

(Select Historical Documents of the Middle Ages. Translated and edited by Ernest F. Henderson, New
York, Biblo and Tannen, 1965, p. 408-409).
1[] Pentru detalii, v. Dictionnaire historique de la papauté. Sous la direction de Philippe Levillain, Paris,
Fayard, 1994, p. 1739-1740; Archives de l’Occident. Sous la direction de Jean Favier. Tome Ier, „Le Moyen Âge
(Ve – XVe siècle)”, par Olivier Guyotjeannin, Paris, Fayard, 1992, p. 357-359; Histoire du christianisme des
origines à nos jours. Sous la direction de Jean-Marie Mayeur, Charles et Luce Pietri, André Vauchez, Marc
Venard. Tome V, „Apogée de la papauté et expansion de la Chrétienté (1054-1274)”, Paris, Desclée, 1993, p.
126-129; John W. Boyer, Julius Kirshner (general editors), Readings in Medieval Civilization. 4. Medieval
Europe. Edited by Julius Kirshner and Karl F. Morrison, The University of Chicago Press, 1986, p. 169-170.