UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.1.

ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ

Cuprins:
A. INTRODUCERE. a) Teoria administraţiei ca ştiinţă. b) Principiile organizării şi funcţionării
administraţiei publice. 1
B. NOŢIUNEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ. a) Semnificaţia noţiunii de administraţie
b) Caracterisiticile administraţiei; c) Reguli de organizare administrative. 2
C. CAPACITATEA JURIDICĂ ADMINISTRATIVĂ. a) Noţiune; b)Caracteristicile
c) Persoana juridică administrativă 5
D. SARCINILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE. a) Definirea sarcinilor administraţiei;
b) Clasificarea sarcinilor administraţiei. 6
E. COMPETENŢA ADMINISTRAŢEI PUBLICE; a) Caracteristicile competenţei; b) Clasificarea
competenţei ( materială; teritorială; temporală; funcţională.) 7
Rezumat 10
Evaluare
Bibliografie.

Timp necesar: 120 minute

După parcurgerea acestei unităţi veţi avea informaţii suficiente, dar relevante cu privire conţinutul şi semnificaţia noţiunii de
administraţie publică. Unitatea de învăţare descrie cum sunt distribuite sarcinile administraţiei, care sunt atribuţiile
autorităţilor administraţiei, ce competenţă au autorităţile numite sau alese în funcţii administrative. După studierea acestei
părţi a modulului veţi fi capabili să realizaţi următoarele activităţi:

 să definiţi generic instituţiile specifice teoriei administraţiei publice;

 să cunoaşteţi sarcinile impuse administraţiei pentru realizarea funcţiei executive a statului;
 să descrieţi modul în care se realizează atribuţiile privind implementarea politicilor guvernamentale;
 să înţelegeţi rolul autorităţilor administraţiei în organizarea aplicării şi aplicarea în concret a legilor şi a
celorlalte acte normative;

A. INTRODUCERE
Timp de studiu= 10 minute
a) Teoria administraţiei ca ştiinţă.
Prin ştiinţă, în general, se înţelege un ansamblu sistematic de cunoştinţe despre natură, societate şi
gândire sau un ansamblu de cunoştinţe dintr-un anume domeniu; ştiinţa semnifică totodată o formă de
cunoaştere, instrucţie, învăţământ. În acest sens, teoria administraţiei publice este considerată o ştiinţă
datorită faptului că întruneşte toate condiţiile şi anume:
• are un obiect propriu de cercetare, în speţă, activitatea sistemului, a autorităţilor, a instituţiilor
şi a serviciilor publice prin care se realizează funcţia executivă a statului. Obiectul actual al
ştiinţei administrative se regăseşte în teoria administraţiei publice sub forma studiului activităţii
autorităţilor, instituţiilor şi serviciilor publice, precum şi a relaţiilor dintre acestea şi cetăţeni;
• foloseşte metode de cercetare ştiinţifică proprii cum sunt anchetele administrative,
documentarea administrativă, analiza şi sinteza fenomenelor socio-economice etc.;
• elaborează tehnici de conducere socială specifice, cum sunt adoptarea deciziilor politico-
administrative, elaborarea actelor juridice administrative, instituirea de norme obligatorii pentru
cetăţenii dintr-o anumită unitate administrativ teritorială, aplicarea de sancţiuni etc;
• are capacitatea de a formula principii general valabile pentru organizarea şi funcţionarea
administraţiei cum sunt principiul autonomiei locale, principiul subsidiarităţii, al participării
cetăţenilor la autoguvernare;
• poate stabili reguli de organizare şi funcţionare pentru instituţiile şi serviciile administraţiei
cum sunt adaptarea, cuantificarea, continuitatea şi eficienţa serviciilor administraţiei.
Denumirea de ştiinţă administrativă semnifică aşadar o disciplină care are ca obiect de studiu acţiunile
şi activităţile specifice autorităţilor, instituţiilor şi serviciilor de natură administrativă. Teorii cu privire
la ştiinţa administraţiei au fost elaborate în Germania şi Austria în secolul al XVII-lea, sub denumirea de
1
kameralien. Primul autor al unei lucrări de ştiinţe cameralistice a fost Lorenz von Stein prin Teoria
administraţiei, apărută în opt volume la Stuttgart, între anii 1866-1884. În Franţa, bazele ştiinţei
administraţiei se pun în prima jumătate a sec. al XIX-lea de către Charles-Jean Bonnin.
b) Principiile organizării şi funcţionării administraţiei publice.
Ca rezultat al procesului de integrare a noţiunilor, ideilor şi valorilor specifice, ştiinţa adinistraţiei
publice a elaborat principiile fundamentale necesare pentru organizarea şi funcţionarea autorităţilor,
instituţiilor şi serviciilor publice şi anume :
• Principiul stabilităţii. În administraţia publică permanenţa (continuitatea) activităţii este
esenţială pentru interesul public în general, precum şi pentru realizarea sarcinilor executive ale
statului.
• Principiul raţionalităţii. Administraţia poate asigura coordonarea relaţiilor sociale numai dacă
respectă principiul intersului general, al binelui public; raţiunea de a fi a administraţiei publice
este satisfacerea nevoilor sociale.
• Principiul organizării. Teoria administraţiei publice are ca scop îmbunătăţirea structurii şi
activităţii administraţiei în vederea realizării funcţiei executive a statului printr-o organizare
raţională şi eficientă a aparatului administrativ, prin utilizarea unor metode ştiinţifice, care să
folosească resurse umane, materiale şi financiare cât mai mici pentru obţinerea unor beneficii
sociale cât mai mari.
• Principiul finalităţii. Teoria administraţiei, denumită şi filosofia administraţiei sau sociologia
administraţiei are ca finalitate progresul sistemului social-global prin perfecţionarea activităţii
subsistemelor sale, inclusiv prin reformarea instituţiilor juridice ce guvernează activitatea
administraţiei.
• Principiul integrării. Administraţia publică acţionează pentru coagularea societăţii, pentru
concentrarea acţiunilor tuturor cetăţenilor în direcţia dezvoltării societăţii. Ştiinţa administraţiei
ca disciplină socială şi politică studiază atât ce este administraţia cât şi ce ar trebui să fie
administraţia.
Cum acţionează principiul continuităţii în activitatea:
- autorităţilor publice...............................................................................................................................
-instituţiilor publice.................................................................................................................................
-serviciilor publice...................................................................................................................................

B. NOŢIUNEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ. Timp=20 minute

a) Semnificaţia noţiunii de administraţie.

Statul îşi exercită puterea asupra cetăţenilor săi prin intermediul unor autorităţi publice, numite sau
alese direct de către cetăţeni, în scopul de a organiza, conduce şi controla societatea dintr-un anumit
teritoriu.
Pentru a-şi exercita puterea statul trebuie să îşi constituie trei instituţii de putere diferite care să realizeze
următoarele funcţiuni:
- funcţia legislativă prin intermediul Parlamentului;
- funcţia executivă prin intermediul Guvernului şi administraţiei publice;
- funcţia jurisdicţională prin intermediul instanţelor judecătoreşti.
În acest sens, puterea legislativă exercitată de Parlament are misiunea de a adopta legi, puterea executivă
exercitată de Guvern şi administraţie are sarcina de a le aplica, iar puterea judecătorească exercitată de
instanţe de a soluţiona cazurile de încălcare a lor, determinând răspunderea juridică a celor vinovaţi.
La rândul său, puterea executivă este constituită într-un subsistem de autorităţilor publice, denumită generic
administraţie publică formată din:
a) la nivel central (naţional):
Preşedintele, ca şef al statului şi conducător al administraţiei publice. Preşedintele aflat în funcţie la un
moment dat este de drept preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Potrivit Constituţiei
României, preşedintele are dreptul de a conduce şedinţele Guvernului atunci când participă la ele.

2
Guvernul, ca autoritate supremă a întregului executiv, având sarcini, atribuţii şi competenţe cu caracter
general în materie administrativă;
Ministerele, autorităţile de reglementare, agenţiile guvernamentale, secretariatele de stat etc., ca autorităţi
ale administraţiei publice centrele de specialitate, cu o sferă limitată de acţiune;
b) la nivel local sau teritorial:
Prefecţii, ca agenţi (reprezentanţi) ai guvernului deconcentraţi în teritoriu;
Serviciile publice ale ministerelor deconcentrate la nivel judeţean, orăşenesc sau comunal, cu atribuţii
specifice unui singur domeniu de activitate (cum ar fi poliţia, finanţele, învăţământul, sănătatea);
Consiliile locale, alese direct de către cetăţeni, la nivel judeţean, muncipal şi comunal, ca autorităţi publice
autonome, reprezentative, ale colectivităţilor locale;
Primarii, ca autorităţi executive ale consiliilor locale.
Potrivit teoriei generale vom utiliza noţiunea de administraţie publică în cele două ipostaze ale sale, şi
anume, formal-organică şi material-funcţională.
a) În ipostaza formal-organică, administraţia desemnează totalitatea acelor autorităţi publice
constituite într-un sistem unitar, condus de Guvern, cu misiunea de a realiza funcţia executivă a statului
Acest sens organic rezultă din expresiile uzuale folosite pentru a defini administraţia publică prin
autorităţile care o compun: preşedinte, guvern, ministere, autorităţi locale etc.
b) În ipostaza material-functională, administraţia publică descrie o anumită funcţie, o activitate
fundamentală a statului, prin care se realizează sau se exercită puterea politică, numită şi activitate
administrativă sau executivă. În acest sens se folososc definiţii de tipul : Guvernul înfăptuieşte
administraţia publică la nivelul statului.
Potrivit Constituţiei României, noţiunea de „administraţie publică" este folosită pentru a desemna toate
autorităţile publice prin care exercită puterea statului, iar noţiunea de „activitate executivă" pentru a
desemna acţiunile specifice acestor autorităţi publice.
În sens funcţional noţiunea de administraţie publică, are o sferă mai restrînsă decât noţiunea de
activitatea executivă deoarece există şi alte organisme, care nu fac parte din sistemul administraţiei, dar
care desfăşoară activităţi de natură executivă (cum sunt birourile camerelor parlamentare şi aparatul
parlamentului, conducerile instanţelor judecătoreşti şi ale parchetului etc.).
În acelaşi sens, trebuie precizat că unele autorităţi din sistemul administraţiei pot desfăşura, în subsidiar,
activităţi de natură legislativă sau jurisdicţională care sunt specifice autorităţilor din celelalte sisteme:
- guvernul realizează o activitate de natură legislativă atunci când emite ordonanţe,
conform delegării legislative;
- unele autorităţi ale administraţiei publice realizează activitatea de jurisdicţie pentru
soluţionarea unor litigii în materie fiscală, electorală, socială etc.,conform unor proceduri jurisdicţionale
speciale.
Administraţia publică se poate cuprinde toate autorităţile prin care se realizează funcţia executivă a
statului în regim de putere publică şi desfăşoară o formă fundamentală de activitate şi anume,
organizarea executării şi executarea în concret a legii
b) Caracteristicile administraţiei publice.
Administraţia publică are următoarele caracteristici generale.
- constituie un sistem unitar de autorităţi structurat pe diferite nivele ierarhice, reglementat prin
norme de drept administrativ şi coordonat de guvern.
- desfăşoară o activitate executivă care constă fie în reglementarea vieţii sociale (prin acte
normative), fie în acţiuni de natură socială, declanşate din oficiu sau la cerere (prestarea de servicii de
salubritate, transport, alimentare cu apă, iluminat public, protecţia mediului, asistenţă socială, etc).
- este structurată teritorial, fiind alcătuită din autorităţi publice locale şi centrale;
- este constituită din categorii diferite de autorităţi, instituţii, servicii şi agenţi publici, care au
în comun faptul că dispun de stabilitate instituţională şi continuitate funcţională, necesare îndeplinirii
sarcinilor de durată şi de moment care le revin;
- desfăşoară o activitate cu caracter formal întrucât se realizează cu respectarea anumitor norme
şi proceduri, sub sancţiunea nulităţii actelor săvârşite cu încălcarea regulilor ;
- emite acte administrative care produc efecte juridice (în sensul că ele dau naştere, modifică sau
sting drepturi şi obligaţii ale altor subiecte de drept);

3
 - îndeplineşte şi sarcini specifice de natură fiscală, educaţională, sanitară, culturală etc., în
virtutea faptului că sunt autorităţi publice prin care se realizează administraţia de stat.
c) Reguli de organizare administrativă.
Principiile şi regulile organizării administrative ca expresie a managementului public reprezintă un
ansamblu de norme, principii şi proceduri care stau la baza fenomenelor şi proceselor din administraţia
publică.
Principiile, sau regulile, nu sunt aplicabile în orice condiţii de loc, de timp sau de persoane; ele necesită
o anumită flexibilitate de aplicare, ceea ce implică din partea autorităţilor publice o anumită
competenţă, experienţă şi hotărâre. Dintre principiile şi regulile managementului public aplicabile în
sfera organizării administraţiei se pot reţine următoarele:
• Regula conducerii unitare
Conform acestei reguli sistemul este structurat piramidal, ierarhic, astfel că deciziile se transmit din
treaptă în treaptă. În acest fel se asigură claritatea obiectivelor de realizat şi modalitatea de asumare
corectă a realităţii. Aplicarea acestui principiu are avantajul cunoaşterii de ansamblu a diferitelor
procese şi activităţi a corelaţiilor necesare. Între acestea precum şi capacitatea de a corecta în timp
abaterile apărute.
• Regula conducerii autonome
Spre deosebire de conducerea unitară, prin care se asigură coeziunea întregului, conducerea autonomă
realizează adaptarea compartimentelor la particularităţile momentului şi timpului: Autonomia corect
înţeleasă stimulează iniţiativa managerilor şi întăreşte responsabilitatea lor faţă de actele administrative
iniţiate şi executate. Cu cât se aplică mai mult acest principiu, cu atât se asigură mai mult operativitatea
şi iniţiativa, în timp ce birocraţia ar fi stopată.
• Regula adaptării;
Una dintre cerinţele esenţiale pentru organizarea sistemului administraţieri publice este capacitatea de
adaptare rapidă a structurilor sale la schimbările şi din viaţa social-economică. Viaţa socială este supusă
unor evoluţii permanente şi continue. Aceste transformări şi evoluţii ale societăţii presupun, capacitate
de flexibilbilitate, cunoaştere exactă a situaţiilor concrete şi răspunsuri coerente, rapide, pe măsura
desfăsurării evenimentelor.
• Regula acţiunii
Administraţia are o serie de prerogative ale puterii publice (de care cetăţenii nu dispun) în domenii
cum sunt ; perceperea de taxe şi impozite, paza şi ordinea publică, mobilizarea oamenilor în situaţii de
urgenţă, preluarea imobilelor prin procedura de expropriere etc. Această putere discreţionară este
stabilită prin lege, are amploarea variabilă de la un regim politic la altul, iar rigoarea controlului este
diferită. Dar administraţia pub1ică păstrează, întotdeauna o marjă de manevră (chiar dacă ea trebuie să
se conformeze legii), întrucât ea se bucură de prerogativa oportunităţii, adică de dreptul de a acţiona
acolo unde, când şi cum consideră necesar, sau dacă este necesar, să acţioneze în cazul unor evenimente
excepţionale.
• Regula ierarhiei.
Ordinea implică ierarhie şi ca atare administraţia este ierarhizată, divizată pe verticală şi orizontală.
Ierarhia administrativă (similară cu ierarhia militară) este un procedeu pentru a asigura coeziunea şi
disciplina administraţiei. Această ierarhie permite transmiterea ordinelor prin relee succesive,
repartizarea responsabilităţilor şi supravegherea executării. Datorită ierarhiei, autorităţile administraţiei
publice superioare pot decide restructurarea autorităţilor administraţiei subordonate ierarhic; acest lucru
este necesar în virtutea faptului că dimensiunea şi structura instituţiilor şi serviciilor publice se modifică,
funcţie de varietatea, dificultatea şi complexitatea sarcinilor sociale .
• Regula legalităţii
Necesitatea respectării legalităţii derivă din caracterul actelor administrative care se emit întotdeauna în
conformitate cu legea sau cu un alt act normativ. Organizarea şi funcţionarea autorităţilor, instituţiilor şi
serviciilor publice trebuie, aşadar, să respecte normele juridice existente.
Analizaţi cum acţionează regulile de organizare administrativă în cazul:
- unui judeţ...................................................................................................................................
- unui unui oraş...................................................................................................................................
- unei comune...............................................................................................................................

4
 C. CAPACITATEA JURIDICĂ ADMINISTRATIVĂ. Timp = 20 minute
a) Noţiunea de capacitate juridică.
Capacitatea juridică administrativă reprezintă aptitudinea recunoscută de lege unei autorităţi publice
de a avea drepturi şi obligaţii şi de a le exercita, în nume propriu, în scopul realizării administraţiei
publice.
Capacitatea juridică administrativă este circumscrisă limitelor de competenţă deoarece, spre deosebire
de persoanele fizice care au o capacitate generală (aptitudinea nelimitată de a avea drepturi şi obligaţii
de orice fel, cu excepţia interdicţiilor expres prevăzute), capacitatea autorităţilor administrative, este
specială, adică limitată numai la actele şi faptele prevăzute de lege şi strâns determinate de drepturile şi
obligaţiile limitativ atribuite.
Capacitatea juridică administrativă conferă unei autorităţi şi calitatea de subiect de drept, adică de
titular al unor drepturi şi obligaţii specifice, prin care să se diferenţieze de o altă autoritate publică, şi
cu atât mai mult, de persoanele fizice şi juridice faţă de care se prezintă ca un subiect calificat al
raportului administrativ.
b) Caracteristicile capacităţii administrative.
Capacitatea administrativă are unele trăsături:
- are caracter propriu, adică aparţine numai unei anumite autorităţi publice (considerată ca
entitate executivă distinctă), spre deosebire de competenţă care se regăseşte şi la nivelul structurilor
interne, ori a funcţionarilor, potrivit atribuţiilor funcţiei exercitate;
- are un caracter exclusiv, adică nu poate fi transmisă sau delegată (spre deosebire de
competenţă), în caz contrar pierzându-se calitatea de subiect de drept;
- se manifestă în nume propriu, ca subiect (competenţa nu are o astfel de calitate) şi poate fi
exercitată şi în numele altuia.
În afară de capacitatea administrativă, autorităţile publice pot avea şi alte capacităţi juridice cum sunt
cele de natură civilă, ori de dreptul muncii, ceea ce le conferă şi calitatea de persoană juridică sau de
subiect al raportului de muncă de unde şi competenţa de a încheia contracte civile sau de muncă. Nu este
obligatoriu ca toate autorităţile publice să aibă în paralel şi asemenea capacităţi distincte, dar din
moment ce o autoritate publică dispune de asemenea capacităţi juridice non-administrative, ea trebuie să
aibă în mod obligatoriu şi capacitatea administrativă.
Pentru autorităţile publice înzestrate cu capacitate juridică administrativă nu mai este necesară
capacitatea civilă sau de dreptul muncii, pentru a încadra, de pildă, o persoană într-o activitate sau pentru
a desface contractul de muncă al unui angajat, sau pentru a încheia anumite contracte civile până la o
anumită valoare, etc.
c) Persoana juridică administrativă.
Personalitatea juridică a autorităţilor administrative poate fi civilă (de drept privat) când au în
proprietate bunuri din domeniul privat, ori poate fi de drept public, în ipoteza în care sunt proprietare
ale bunurilor care aparţin domeniului public.
Personalitatea juridică civilă poate fi expres consacrată prin norme juridice sau poate exista ca efect al
condiţiilor prevăzute de legislaţia civilă pentru orice persoană juridică şi anume, organizare de sine
stătătoare, un patrimoniu propriu şi un scop.
În cazul administraţiei publice de stat, sunt persoane juridice de drept public Guvernul şi ministerele iar
la nivel local, servicile deconcentrate în teritoriu ale acestor autorităţi centrale.
Unităţile administrativ teritoriale (comunele, oraşele şi judeţele) sunt persoane juridice de drept public,
în virtutea faptului că posedă un patrimoniu propriu, au organizare autonomă şi îşi exercită autoritatea în
limitele administrativ-teritoriale stabilite.
În unele situaţii speciale autorităţile administraţiei publice pot reprezenta statul ca persoană juridică (în
cazul bunurilor abandonate, a succesiunilor vacante).
Faceţi comparaţie între persoaana juridică în genere şi persoana juridică administrativă;
- în ceea ce priveşte organizarea proprie...........................................................................................................
- în ceea ce priveşte patrimoniul...........................................................................................................................
- în ceea ce priveşte scopul .....................................................................................................................................

5
D. SARCINILE AUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE. Timp = 20 minute

a) Definirea sarcinilor administraţiei.

Sarcinile administraţiei publice definesc obiectivele pe care statul, respectiv autorităţile statului, trebuie să
le realizeze în cadrul activităţii executive pe care o desfăşoară. Aceste obiective sunt determinate de
necesitatea satisfacerii nevoilor sociale reale. Sarcina specifică privind dezvoltarea construcţiilor de locuinţe
dintr-o unitate administrativ-teritorială are ca obiectiv satisfacerea nevoilor locative ale cetăţenilor din acea
unitate.
În vederea realizării sarcinilor specifice, autorităţile administraţiei publice exercită o serie de atribuţii legale, sau
altfel spus, de o sumă de drepturi şi obligaţii care-i conferă autoritatea de a-şi realiza obiectivele. Între sarcini
şi atribuţii există o strânsă legătură deoarece atribuţiile sunt conferite unei autorităţi publice tocmai în
scopul îndeplinirii sarcinilor. Diferenţa între ele este uneori determinată şi de categoria autorităţii publice;
de pildă, poziţia ierarhică (supraordonată sau de subordonată), nivelul (local sau central), precum şi sfera
competenţei materiale (generală sau specială) a unei autorităţi publice pot determina atribuţii diferite şi un
anumit volum de mijloace diferite, chiar dacă au ca scop realizarea aceloraşi sarcini.
b) Clasificarea sarcinilor administraţiei:
• După natura lor distingem:
1. sarcini de conducere (organizare, îndrumare şi control), care se realizează prin acţiuni de
organizare a executării şi executarea în concret a legii, şi constă în emiterea de acte normative sau norme,
instrucţiuni, avize etc., în diverse domenii de interes naţional sau local.
2. sarcini privind prestarea serviciilor publice care vizează satisfacerea unor nevoi sociale
concrete ale unei colectivităţi sau ale membrilor ei, realizate pe cale aplicativă, concretă, individuală, fie
prin acte juridice (de pildă, organizarea de servicii publice, eliberarea de autorizaţii necesare efectuării
diverselor activităţi private, încheierea de contracte), ori fapte juridice materiale sau operaţiuni
administrative (de pildă, recensământul populaţiei, vaccinarea acesteia, şcolarizarea obligatorie prin
învăţământul general) etc.
• După sfera de cuprindere distingem:
1.Sarcini cu caracter general se grupează, la rândul lor, în sarcini de concepţie şi sarcini de direcţie.
a) Sarcinile de concepţie vizează obiectivele cu caracter general de politică administrativă
incluzând sarcini de informare, de prevedere, de planificare şi de organizare.
- Sarcinile de informare vizează cunoaşterea nevoilor sociale reale care impun o anumită conduită
executivă constituind baza informaţională a viitoarelor decizii administrative. Informarea se
realizează prin intermediul serviciilor de specialitate ale unei autorităţi (de informare, de studii, de
sinteză etc.) şi se întemeiază pe diverse surse cum sunt solicitările adresate executivului în scris sau
oral (cereri, reclamaţii sesizari, propuneri etc.), pe semnalările din presa scrisă şi audio-vizuală,
pe constatările oficiale concretizate în rapoarte şi referate, pe comunicările altor autorităţi, anchete
sociologice etc.
- Sarcinile de prevedere sau de prognoză vizează anticiparea evoluţiei nevoilor sociale cărora
administraţia va trebui să le facă faţă în viitor, cum ar fi, de pildă, evoluţia demografică, gradul de
ocupare al populaţiei, fluctuaţia forţei de muncă, fenomenul navetismului şi migraţiei
demografice, construcţia de locuinţe etc.
- Sarcinile de planificare se referă la alocarea mijloacelor materiale şi financiare, precum şi a
resurselor umane necesare realizării în acord cu sarcinile de prevedere. Ele tind să concretizeze
soluţii în vederea realizării obiectivelor.
- Sarcinile organizatorice relevă rolul ordonator al administraţiei, fiind numeroase şi variante,
vizând atât realizarea cadrului instituţional, cât şi de acţiune, pentru înfăptuirea sarcinilor ei
specifice (de exemplu, instituţionalizarea minorilor abandonaţi).
b) Sarcinile de direcţie ale administraţiei pun în evidentă acţiunea directoare sau acţiunea de
orientare a acesteia asigurâdu-se unitatea de comandă şi de acţiune executivă la cele mai diferite
nivele şi structuri administrative, inclusiv realizarea controlului utilizării mijloacelor şi al
executării dispoziţiilor.

6
2- Sarcinile specifice sau tehnice ale administraţiei vizează obiective concrete, precis determinate, la
nivelul fiecărei autorităţi, iar după conţinutul lor constau în sarcini economice, educative şi de instruire,
de apărare, de reprezentare, iar după aria de cuprindere sunt naţionale şi locale.
-Constituie sarcini specifice de nivel naţional, de pildă sarcinile de reprezentare a statului în
exterior prin autorităţi ale administraţiei publice de specialitate cum este Ministerul Afacerilor
Externe, sau sarcini privind apărarea naţională prin Ministerul Apărării Naţionale.
-Sarcinile de gestiune la nivel naţional sau local sunt realizate prin intermediul instituţiilor publice
(învăţământ, sănătate, cultură), al regiilor autonome (transportul feroviar, telecomunicaţiile,
distribuţia energiei electrice, termice, gazului metan) sau a societăţilor comerciale cu capital privat sau
mixt (alimentarea cu apă, transportul public de călători, salubritatea etc).

Descrieţi sarcinile ce revin administraţiei pentru înfiinţarea unui serviciu de utilitate publică:
- de informare şi planificare........................................................................................................................
- de organizare...................................................................................................................................... ...
- de gestiune................................................................................................................................................

E. COMPETENŢA AUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE. Timp=20 minute

Competenţa defineşte ansamblul atribuţiilor legale pe care le exercită o autoritate publică în scopul
realizării sarcinilor sale. În sens juridic larg competenţa defineşte toate actele şi faptele care produc
efecte juridice, iar în sens restrâns numai actele juridice pe care le poate emite o autoritate publică în
condiţiile sau cazurile prevăzute de lege.

a) Caracteristicile competenţei:
- are un caracter legal, fiind prevăzută de lege sau de acte întemeiate pe ea;
- are un caracter propriu (distinct) sau personal, aparţinând numai autorităţii căreia i-a fost
conferită, neputând fi transmisă alteia, după cum un organ nu se poate substitui altuia, decât excepţional
în cazurile expres prevăzute(de pildă, cazul delegării sau repartizării de atribuţii sau a înlocuirii sau
suplinirii în funcţie);
- competenţa are un caracter obligatoriu ceea ce înseamnă că, de regulă, exercitarea ei nu este o
facultate pentru titular, de genul dreptului subiectiv, deoarece drepturile conferite autorităţii faţă de
celălalt subiect al raportului juridic sunt adevărate îndatoriri faţă de lege, organul trebuind să-şi
manifeste competenţa, într-un fel sau altul, dacă i-a fost adresată o solicitare sau o sesizare faţă de care ar
avea, de pildă, chiar un drept de apreciere legal recunoscut;
- competenţa are, de regulă, un caracter permanent în sensul că, odată încredinţată, ea este
exercitată în mod continuu, repetat şi necondiţionat exceptând cazurile de competenţă temporară sau ale
organelor temporare ce au o competenţă similară.

b) Clasificarea competenţei
După conţinutul, sfera de cuprindere şi atribuţii, se disting:

1.) Competenţa materială („ratione materiae") care se referă la domeniul sau natura raporturilor sociale pe
care le poate reglementa o autoritate publică. Această competenţă poate fi, la rândul ei:
- generală, dacă autoritatea care o exercită are dreptul de a decide în toate domeniile activităţii
executive, atât la nivel naţional cât şi la cel local, (cu excepţia situaţiilor în care competenţa s-a atribuit
expres altei autorităţi). Au competenţă materială generală guvernul, prefectul, consiliile locale şi judeţene.
- specială , în cazul în care autoritatea administraţiei publice are dreptul de a decide într-un singur
domeniu. Au competenţă materială specială ministerele, autorităţile administraţiei centrale de reglementare,
precum şi serviciile deconcentrate în teritoriu ale administraţiei centrale.

7
2.) Competenţa teritorială („ratione loci") se referă la limitele geografice în care îşi exercită atribuţiile
autorităţile administraţiei publice, care poate fi, la rândul ei:
- competenţă centrală sau naţională, în cazul în care autoritatea publică îţi exercită atribuţiile pe
întreg teritoriul statului şi asupra tuturor persoanelor fizice şi/sau juridice;
- competenţă locală, limitată la un anumit teritoriu, de regulă corespunzătoare unităţilor
administrativ-teritoriale (judeţ, oraş, comună) sau în funcţie de alte criterii (de pildă, regionalele C.F.R.
delimitate pe criterii interjudeţene).

3.) Competenţa personală („ratione personae") este determinată de calitatea persoanei sau a subiectului
de drept faţă de care poate acţiona o autoritate publică (sau altfel spus, faţă de care se declanşează
incidenţa acţiunii normei).
- competenţa unei autorităţi diferă funcţie de calitatea de cetăţean sau de străin a unei persoane,
faţă de vârsta unei persoane (major sau minor) faţă de statutul unei persoane (civil sau militar). ex. în
materia aplicării sancţiunilor contravenţionale calitatea de militar obligă organul constatator să
transmită procesul-verbal comandantului unităţii din care face parte contravenientul, pentru aplicarea
sancţiunii .

4). Competenţa temporală („ratione temporis") desemnează limita de timp în care o autoritate a
administraţiei publice îşi poate exercita atribuţiile. În acest sens distingem:
- competenţa permanentă specifică autorităţilor executive care-şi exercită atribuţiile fără a fi
limitată în timp; funcţia publică are caracter continuu, indiferent de persoana care o ocupă o anumită
perioadă de timp;
- competenţă temporară , în cazul în care există limite de timp fixate în activitatea unei
autorităţi; de exemplul guvernul poate emite ordonanţe de urgenţă numai pe durata vacanţei
parlamentare. Competenţa temporară nu trebuie confundată cu activităţile temporare şi nici cu actele
temporare, deoarece o autoritate cu activitate permanentă poate primi şi competenţe temporare. Pe de
altă parte, pot exista instituţii administrative temporare, anume create pentru soluţionarea unor sarcini
provizorii, care au întotdeauna o competenţă numai temporară, cum ar fi de pildă, cazul comisiilor
locale constituite în scopul stabilirii dreptului de proprietate în materie funciară, ori comisiile de
recensământ, sau cele în materie electorală, care-şi încetează activitatea după realizarea sarcinilor pentru
care au fost înfiinţate ori la data fixată prin lege.

5). Competenţa funcţională, care se referă la autonomia (independenţa) de a se organiza şi a funcţiona a

unei autorităţi a administraţiei publice. De principiu, autorităţile cu caracter deliberativ îşi stabilesc singure
regulamentul de organizare şi funcţionare, spre deosebire de autorităţile numite, care nu au această
prerogativă.

6). Competenţa jurisdicţională, există în cazul în care o autoritate a administraţiei publice soluţionează un
conflict dedus judecăţii sale şi emite un act jurisdicţional cu aceeaşi forţă juridică pe care o are orice
hotărâre judecătorească, şi competenţă nejurisdicţională (sau de administraţie activă) lipsită de această
trăsătură şi limitată la organizarea aplicării legii.

Daţi exemple de autorităţi publice cu competenţă temporară:

-în domeniul electoral......................................................................................................................
-în domeniul reconstituirii dreptului de proprietate..............................................................
- în materie de recensământ.....................................................................................................................

8
REZUMAT: Timp de recapitulare= 10 minute

Unitatea de învăţare nr.1 are o introducere în care sunt prezentate succint premizele care fac posibilă teoria administraţiei ca
ştiinţă. Se pune accent pe prezentarea principiilor universal valabile formulate în ştiinţa administraţiei pe baza cărora este
posibilă funcţionarea eficientă a oricărei administraţii publice. Exerciţiul cere studenţilor să exemplifice modul în care
acţionează principiul continuităţii la nivelul autorităţilor, instituţiilor şi serviciilor publice.
În secţiunea B, este explicată pe larg noţiunea de administraţie publică, semnificaţia noţiunii de administraţie, caracterisiticile
administraţiei şi funcţiile administraţiei. Exerciţiul propus studenţilor are ca scop analiza modului în care acţionează regulile
de organizare administrativă la niveul unui judeţ, oraş şi comună.
În secţiunea C este abordată problematica referitoare la capacitatea juridică administrativă, la noţiune, la caracterisiticile sale.
Un paragraf special este destinat descrierii caracteristicilor specifice persoanei juridice administrative. Exerciţiul cere
studenţilor să facă deosebirea între persoana juridică de drept administrativ şi persoana juridică în general.
În secţiunea D sunt prezentate pe larg sarcinile administraţiei publice. Există o definire a sarcinilor administraţiei precum şi
o clasificare a sarcinilor acesteia cu exemple din activitatea concretă. Exerciţiul cere studenţilor să definească sarcinile
privind informarea, planificarea, organizarea şi gestiunea unui serviciu de utilitate publică.
În secţiunea finală este tratat subiectul competenţei autorităţilor administraţei publice, a caracteristicilor competenţei. Sunt
explicate in extenso toate tipurile competenţei: materială; teritorială; temporală; personală; funcţională şi jurisdicţională.
Exerciţiul cere studenţilor să prezinte autorităţi administrative care au competenţă limitată din punct de vedere temporal în
domeniul electoral, în domeniul reconstituirii dreptului de proprietate şi în materie de recensământ.

EVALUARE Timp de răspuns = 10 minute

Întrebări:
1. Care sunt autorităţile administraţiei publice ce realizează funcţia executivă a statului?
a) Guvernul
b) Preşedintele republicii
c) Consiliile locale
2. Ce tip de autorităţi sunt consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale?
a) cu caracter deliberativ;
b) cu caracter autonom;
c) cu caracter reprezentativ.
3. Care sunt funcţiile socio-politice ale administraţiei?
a) de conducere a colectivităţilor umane
b) de legiferare;
c) de control.
4. Ce caracterisitici are capacitatea administrativă
a) are caracter propriu, ;
b) are un caracter exclusiv ;
c) se manifestă în nume propriu
5.După natura lor sarcinile administraţiei publice pot fi:
a) de conducere
b) de prestare de servicii
c) de execuţie
6. Ce caracter are competenţa jurisdicţională a administraţiei publice?
a) este o competenţă specială;
b) este o competenţă temporală
c) este o competenţă generală.
Răspunsuri:
1: a,b,c. 2 :a,b,c. 3: a,c. 4:a,b,c. 5:a,b. 6: a

BIBLIOGRAFIE.

Ioan Alexandru. Drept administrativ. Editura Omnia, Braşov, 1999.

Roland Drago. Les missions de l'administration. Traite de science administrative, Paris, Editure Mouton, 1966.
Teodor Drăganu. Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
Antonie Iorgovan. Tratat de drept administrativ, Editura Nemira, 1996, Bcureşti.
Alex. Negoiţă. Drept administrativ ţi elemente de ştiinţa administraţiei, T.U.B., Bucureşti, 1988.
Anton Parlagi. Dicţionar de administraţie publică, editura Economică, Bucureşti, 2004.
Georges Timsit. Theorie de l`Administration, Editure Oeconomica, 1986, Paris.

9
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.2.

SISTEMUL ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Cuprins:
A. INTRODUCERE. Administraţia ca sistem de exercitare a puterii politice. 1
B. FUNCŢIILE SISTEMULUI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE. a) Funcţiile sociale; b) Funcţiile
politice; c) Funcţiile tehnico-juridice. 2
C. CARACTERISTICILE SISTEMULUI ADMINISTRAŢIEI. a) Caracterul unitar al sistemului
b) Caracterul ierarhic al raporturilor dintre autorităţile care compun sistemul; c) Caracterul centralizat
de organizare în sistem a autorităţilor administraţiei publice; d) Caracterul teritorial de organizare
a sistemului 5
D. RAPORTURILE IERARHICE DINTRE AUTORITĂŢILE SISTEMULUI ADMINISTRAŢIEI
a) Dreptul de a înfiinţa şi organiza structuri administrative; b) Dreptul de a conduce;
c) Dreptul de îndrumare (tutela administrativă) d) Dreptul de control 7
E. CLASIFICAREA RAPORTURILOR DE SUBORODONARE. a) Subordonarea organică
şi funcţională; b) Criterii de clasificare a raporturilor de subordonare.
9
Rezumat 10
Evaluare
Bibliografie.

Timp necesar: 120 minute

După parcurgerea acestei unităţi veţi avea informaţii suficiente, dar relevante cu privire conţinutul şi semnificaţia noţiunii de
sistem de administraţie publică. Unitatea de învăţare descrie funcţiile sistemului administraţiei, caracterisiticile sistemului,
raporturile ierarhice care se stabilesc ăntre autorităţile ce compun sistemul administraţiei, precum şo clasificare a raporturilor
de subordonare. După studierea acestei părţi a modulului veţi fi capabili să realizaţi următoarele activităţi:

 să definiţi generic elementele şi relaţiile specifice sistemului administraţiei publice;

 să cunoaşteţi funcţiile pe care le îndeplineşte administraţia publică sub aspect social, politic şi juridic;
 să descrieţi caractersticile sistemului; unitatea, centralismul, ierarhizarea şi teritorialitatea.
 să înţelegeţiraporturile ierahice dintre autorităţilor administraţiei în înfiinţarea şi organizarea în subordine a
unor instituţii, servicii şi agenţi publici.
 să clasificaţi corect raporturile de subordonare.

A. INTRODUCERE Timp de studiu= 10 minute

Administraţia ca sistem de exercitare a puterii politice.

Noţiunea de sistem de administraţie publică, defineşte totalitatea autorităţilor, instituţiilor şi serviciilor
administrative care asigură realizarea funcţiei executive a statului.
În teoria administraţiei publice noţiunea de sistem de administraţie este utilizată de regulă în sens
politic, sau politico-social, şi anume:
- ca sistem de implementare a strategiei guvernamentale;
- ca sistem de execuţie (realizare) a politicilor publice;
- ca sistem de exercitare a puterii de către un preşedinte, un guvernator, un prefect sau primar;
- ca aparat guvernamental.
În literatura de specialitate din SUA, definiţia sistemului administraţiei, numit public administration,
are un pronunţat caracter politic deoarece ea face referinţă la patru caracteristici specifice puterii de stat
şi anume:
- la faptul că asigură guvernarea, adică realizarea funcţiei executive a puterii politice.
- la faptul că garantează implementarea politicilor publice la nivel federal şi/sau statal;
- la faptul că mobilizează forţele umane şi materiale pentru atingerea obiectivelor economice şi
sociale din programele guvernamentale;
10
- la faptul că administraţia este un sistem de management aplicat la sectorul public.
În general, sistemul de autorităţi ale administraţiei publice asigură realizarea a două activităţi şi anume,
activitatea executivă şi activitatea de dispoziţie.
• activitatea executivă constă în aplicarea directă a legilor la cazuri concrete, iar forma juridică a
realizării ei ar fi actul administrativ cu caracter general obligatoriu;
• activitatea de dispoziţie reprezintă dreptul organului executiv de a lua măsuri în legătură cu
activitatea administrativă, iar forma juridică a realizării ei ar fi actul administrativ individual.

Corelaţia dintre puterea politică şi sistemul administraţiei publice.

STATUL

FUNCŢIA
LEGISLATIVĂ FUNCŢIA FUNCŢIA
EXECUTIVĂ JURISDICŢIONALĂ

Parlamentul Instanţele judecătoreşti

Guvernul

ADMINISTRATIA
Autorităţi, instituţii, servicii
şi agenţi publici

Politici fiscale: Politici sociale; asistenţă şi Politici de dezvoltare

Colectarea de taxe şi protecţie socială socio-economică
impozite

ALOCAREA MANAGEMENTUL GESTIUNEA

RESURSELOR RESURSELOR RESURSELOR
FINANCIARE UMANE MATERIALE

Explicaţi cum execută administraţia deciziile puterii politice:

-sub aspectul organizăriiexecutării legilor...............................................................................
-sub aspectul executării în concret a legilor............................................................................
-sub aspectul controlului executării legilor.............................................................................

11
 B. FUNCŢIILE SISTEMULUI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE Timp de studiu=20 min.

a) Funcţiile sociale.
Sistemul de autorităţi ale administraţiei publice, centrală şi locală, are ca scop realizarea următoarelor
funcţii sociale:
• perfecţionarea relaţiilor dintre structurile interne ale sistemului administraţiei publice, precum şi
dintre acestea şi structurile politice şi civile ale sistemului social;
• reforma structurală şi instituţională a administraţiei publice prin reorganizarea sarcinilor,
atribuţiilor şi răspunerii autorităţilor, instituţiilor şi serviciilor publice.
• reorganizarea relaţiilor dintre administraţia publică centrală şi administraţia locală, ca subsisteme
ale sistemului social-global.
• modificarea, modernizarea şi implementarea teoriei în practica administraţiei publice prin
amplificarea rolului administraţiei publice, a misiunilor sale şi a funcţiilor acesteia.
Activitatea autorităţilor, instituţiilor, serviciilor şi agenţilor din sistemul administraţiei publice se
caracterizează în principiu ca activitate organizatorică deoarece administraţia are o poziţie intermediară
între nivelul politic de conducere statală şi nivelul social la care se realizează deciziile politice .
Trebuie reţinut că activitatea de organizare socială realizată de autorităţile din sistemul administraţiei
publice se desfăşoară la un nivel inferior conducerii politice pe care o implementează. În schimb,
această activitate este superioară, sub aspectul importanţei politico-sociale, activităţii regiilor autonome,
instituţiilor publice şi serviciilor care desfăşoară activităţi productive, comerciale, social-culturale, de
învăţământ, cultură, turism, loisir etc.
Funcţia socială a administraţiei se realizează prin următoarele activităţi:
• identificarea fenomenelor socio-politice care a apărut în cadrul colectivităţii şi care impune
soluţionarea lui;
• stabilirea obiectivelor necesare pentru soluţionarea fenomenului social;
• elaborarea politicilor publice;
• evaluarea resurselor materiale, financiare, informaţionale si tehnice;
• alocarea fondurilor necesare realizării obiectivelor;
• alegerea metodelor, procedurilor şi formelor de intervenţie socială şi (re)organizare a sistemului
de acţiune;
• formalizarea juridică; adoptarea sau emiterea, după caz, a actelor administrative necesare
realizării sarcinilor;
• aplicarea, deciziilor şi controlul aplicarii funcţiilor, inclusiv luarea deciziilor de corecţie.

b) Funcţiile politice.

Sistemul autorităţilor prin care se realizează administraţia publică îndeplineşte la nivel social global
următoarele functii:
• mecanism intermediar de execuţie, ce are menirea de a organiza şi asigura execuţia
legilor, în ultimă instanţă folosind autoritatea sau chiar constrângerea. Este o funcţie principală
determinată de poziţia pe care o are administraţia în raport cu puterea politică.
Această funcţie primară are mai multe componente si anume:
- funcţia de pregătire (participare) la elaborarea deciziilor politice;
- funcţia de organizare a executării deciziilor politice;
- funcţia de executare în concret a deciziilor politice în conformitate cu prevederile legale;
- funcţia de asigurare a executării deciziilor politice, care se realizează fie din convingere, fie la
nevoie, folosind forţa de constrângere;
- funcţia de purtător al nevoilor şi intereselor cetăţenilor în faţa autorităţilor competente.
• executarea deciziei politice, aşa cum se reflectă în legi şi în celelalte acte normative.
Această a doua funcţie principală are două componente secundare:
- funcţia de instrument de conservare a valorilor materile şi spirituale ale societăţii. Executarea
acestei funcţii asigură continuitatea şi perenitatea societăţii şi motivează acţiunile desfăşurate de
autorităţile administraţiei publice în condiţiile statului de drept. Efectul negativ al acestei funcţii se
manifestă prin spiritul refractar al administraţiei faţă de schimbările socio-economice, prin tendinţa de
12
a menţine status quo-ul, prin imobilism.
- funcţia de organizare şi coordonare a măsurilor ce se impun, datorită transformărilor ce se
produc inerent în evoluţia diferitelor componente ale societăţii, în special în structura sa economică.
Din analiza funcţiilor pe care le realizează autorităţile din sistemul administraţiei publice se pot
desprinde următoarele concluzii:
• problematica funcţiilor sistemului administraţiei publice este şi trebuie abordată din perspectivă
pluridisciplinară:
• sistemul administraţiei publice îndeplineşte funcţii cu caracter politic, legate de existenţa,
organizarea şi funcţionarea statului şi a colectivităţilor locale, fără de care nu se poate concepe o
societate modernă;
• sistemul administraţiei publice realizează funcţii cu un pronunţat caracter de protecţie socială,
atât la nivelul colectivităţile umane, cât şi la nivelul fiecărui cetăţean în parte;
• sistemul de autorităţi al administraţiei publice asigură exercitarea funcţiilor specifice de comandă
şi control social ale statului.
• sistemul în exercitarea funcţiilor sale, trebuie să prevadă si să organizeze procesul de execuţie a
legilor, să decidă, dar să şi pregătească variante de decizii pentru sitemul politic, să coordoneze
procesul de execuţie şi, în sfârşit, să controleze întreaga activitate de punere în executare şi
realizare valorilor politice.

c).Funcţiile tehno-juridice

Având în vedere tipul centralizat de organizare administrativă pe baza principiului subordonării

ierarhice, se poate afirma că pe măsură ce urcăm pe treptele sistemului administrativ încep să predomine
actele juridice cu caracter normativ, de conducere şi organizare, în timp ce pe treptele inferioare
predomină activităţile de execuţie cu caracter concret ralizate prin acte individuale şi fapte sau
operaţiuni tehnico-materiale fără caracter juridic.
Teoria administraţiei publice actuale defineşte funcţiile sistemelor de administraţie publică pornind de
la următoarele considerente tehnico-juridice:
- administraţia se organizează prin norme tehno-juridice proprii într-un sistem de autorităţi,
instituţii, servicii şi agenţi publici;
- administraţia se manifestă ca o formă tehno-juridică a vieţii publice în virtutea faptului că
organizează, conduce, reglementează viaţa socială la nivel statal sau local ;
- fiecare unitate administrativ-teritorială, în calitate de persoană juridică, îşi crează
propriile
instituţii, servicii şi agenţi publici;
Mutatis mutandis, organizarea în sistem a autorităţilor administraţiei publice este necesară pentru
realizarea unor funcţii tehnice, cum sunt:
- să pregătească variante şi să decidă cu privire la modalităţile în care se exercită puterea
politică;
- să elaboreze norme tehnico-juridice pentru reglementarea unor situaţii speciale, pentru
organizarea serviciilor proprii, pentru prestarea lucrărilor de interes public sau pentru înfiinţarea unor
instituţii de asistenţă şi protecţie socială;
- să organizeze procesul de executare în concret a legilor şi a celorlalte acte normative şi să
coordoneze procesul de execuţie;
- să controleze întreaga activitate de punere în executare şi realizare valorilor politice şi să aplice
măsuri de corecţie în cazul abaterii de la aceste obiective.

Daţi exemple de norme cu caracter tehnic:

- privind organizarea şi funcţionarea unei instituţii................................................................................................
- privind executarea unor lucrări................................................................................................................................
- privind prestarea unor servicii...................................................................................................................................

13
C. CARACTERISTICILE SISTEMULUI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
Timp=20 min.
a) Caracterul unitar al sistemului administraţiei publice.
Caracterul unitar al sistemului derivă din faptul că toate elementele componente desfăşoară acelaşi tip de
activitate (executivă), din faptul că ele exercită acelaşi tip de atribuţii respectiv de organizare şi conducere
socială, şi pentru faptul că au acelaşi obiectiv privind dezvoltarea socio-economică a statului sau a
colectvităţilor locale. Structura sistemului administraţiei publice este un ansamblu unitar (de acelaş tip) de
elemente componente (autorităţi, instituţii, servicii şi agenţi publici), între care există anumite relaţii
ierarhice (de subordonare a unora faţă de altele), precum şi modul de intrare şi ieşire din sistem (respectiv
înfinţarea sau desfiinţarea lor), determinate de tipul puterii politice.
Caracterul unitar al sistemului este determinat şi de faptul că raporturile ierarhice administrative
operează numai între autorităţile executive ceea ce înseamnă că ele nu se subordonează altor categorii de
autorităţi ale statului.
b) Caracterul ierarhic al raporturilor dintre autorităţile care compun sistemul.
Relaţiile exprimă raporturile dintre diferitele elemente ale sistemului. Relaţiile au caracter ierarhic
datorită nivelelor diferite de competenţă materială şi teritorială pe care o au autorităţile şi a poziţiei pe
care ele le ocupă ăn sistenul piramidal de organizare a administraţiei.
După poziţia unei autorităţi faţă de alta în cadrul relaţiei ierarhice distingem relaţii de supraordonare şi
relaţii de subordonare.
- Relaţiile de supraordonare definesc poziţia specifică a unui autorităţi ierarhic superioare faţă
de alta inferioară sub aspectul puterii decizionale conferite în cadrul aceluiaşi sistem.
- Relaţiile de subordonare exprimă poziţia şi legăturile în care se află o autoritate ierarhic
inferioară, dependentă faţă de altă autoritate publică, ierarhic superioară.
Aprecierea poziţiei unei autorităţi a administraţiei publice în raport cu alta depinde de sistemul de referinţă
utilizat. De exemplu o direcţie judeţeană este subordonată ministerului de resort, dar este supraordonată
unei direcţii municipale.
Supra şi subordonarea desemnează raporturile dintre două autorităţi în temeiul cărora una dintre ele,
aflată pe o poziţie superioară într-un sistem, are anumite drepturi decurgând din aceasta poziţie faţă de
autoritatea aflată pe o treaptă inferioară şi care are anumite obligaţii faţă de autoritatea superioară
tocmai datorită poziţiei în care se află.
c) Caracterul centralizat de organizare în sistem a autorităţilor administraţiei publice.
Caracterul centralizat al administraţei publice derivă din organizarea sistemului administraţiei publice pe
principiul ierarhiei, al subordonării autorităţilor locale faţă de autorităţile centrale, al subordonării
autorităţilor de execuţie faţă de cele de decizie, în aşa fel încât relaţiile ierarhice se stabilesc (direct sau
indirect) din treaptă în treaptă asigurând omogenitatea puterii executive ca sistem şi acţiune.
În cazul în care două autorităţi publice au aceeaşi competenţă materială, de pildă un minister şi un serviciu
deconcentrat, între ele se stabileşte un raport de subordonare din cauza competenţei teritoriale diferite, una
naţională şi cealalta locală.
In mod similar, între două autorităţi publice cu aceeaşi competenţă teritorială, de pildă între guvern şi
ministere, există un raport de subordonare deoarece guvernul are competenţă materială generală spre
deosebire de ministere care au competenţă materială specială. În principiu, în cazul aceluiaşi tip de
competenţă teritorială, deosebirile de competenţă materială stau la baza raporturilor ierarhice, în timp ce în
cazul similitudinii de competenţă materială, distincţiile de competenţă teritorială determină raporturile de
subordonare.
d) Caracterul teritorial al organizării în sistem.
Sub aspectul competenţei materiale distingem competenţa generală şi competenţa specială, prima având o
sferă mai largă de cuprindere decât cea de a doua pe care o subsumează, şi de regulă, o subordonează.
Sub aspectul competenţei teritoriale se constituie două nivele, unul central (sau naţional) si altul teritorial sau
local subsumat celui dintâi. Potrivit legii de organizare administrativ-teritorială a României există trei tipuri de
unităţi administrativ teritoriale cu personalitate juridică şi anume judeţul, oraşul (muncipiul) şi comuna. Ca
atare la nivel local vom regăsi autorităţi care au competenţă teritorială judeţeană, municipală sau comunală.
Analizaţi modul de organizare teritorială a administraţiei şi argumentaţi
- de ce este necesar................................................................................................................................................
- cât este de eficient..................................................................................................................................................

14
 - cum poate fi perfecţionat....................................................................................................................................

D. RAPORTURILE IERARHICE DINTRE AUTORITĂŢILE SISTEMULUI. Timp=20 minute

Intre autorităţile şi instituţiile publice care formează sistemul administraţiei se stabilesc raporturi
ierarhice determinate de poziţia pe care o ocupă fiecare în sistem, de nivelul de decizie şi de gradul de
comptenţă al fiecăreia.
Conţinutul raporturilor ierahice rezidă în dreptul de a conduce, de a îndruma, de a coordona şi
de a controla activitatea organului subordonat care, la rândul său, are obligaţiile corelative de a îndeplini
dispoziţiile organului supraordonat decurgând din aceste drepturi şi în faţa căruia este răspunzător. Este
evident faptul că în conţinutul acestor raporturi ierarhice se regăseşte dreptul de a înfiinţa (respectiv a
desfiinţa) şi de a organiza (respectiv a reorganiza) instituţiile aflate în subordine .
Obiectul raporturilor ierarhice de subordonare îl reprezintă conduita părţilor (a autorităţilor,
instituţiilor şi serviciilor publice), conform drepturilor şi obligaţiilor ce le revin potrivit legii.

a) Dreptul de a înfiinţa şi organiza structuri administrative.

Dreptul de a înfiinţa alte autorităţi, instituţii, servicii sau agenţi ai administraţiei publice generează
raporturile de subordonare deoarece titularul acestui drept devine ierarhic superior structurii înfiinţate.
Asemenea atribuţii sunt conferite în mod cu totul excepţional, limitativ şi expres executivului, întrucât,
de regulă, crearea autorităţilor administrative are loc prin lege. Cu toate acestea, Guvernul poate înfiinţa,
potrivit legii diferite organe centrale de specialitate care să funcţioneaze în subordinea lui, altele decât
ministerele.
Dreptul autorităţilor de organiza instituţii, servicii sau agenţi publici în subordine se concretizează prin emiterea
de acte administrative (norme, instrucţiuni, dispoziţiilor) prin care se stabilesc structura internă,
competenţa, atribuţiile şi raporturile cu alte autorităţi. În cadrul acestui drept se înscriu şi alte prerogative
cum ar fi, numirea conducătorilor serviciilor deconcentrate, al instituţiilor subordonate şi a structurilor lor
interne, precum şi aprobarea regulamentelor de organizare si funcţionare a acestor servicii sau instituţii
publice.

b) Dreptul de a conduce.
Dreptul de a conduce autorităţile, instituţiile, serviciile sau agenţii din subordine este o altă
componentă derivând din raporturile ierarhice. Dreptul de conducere reprezintă acea facultate conferită
unei autorităţi ierarhic superioare în temeiul căruia emite acte juridice administrative obligatorii pentru
autoritatea subordonată şi pe care aceasta din urmă trebuie să le îndeplinească. În plus, autoritatea
supraordonată are dreptul să verifice modul în care sunt îndeplinite obligaţiile, ceea ce asigură unitatea de
acţiune a sistemului.
Aşadar, dreptul de conducere include dreptul de decizie, de îndrumare, de coordonare şi de control, în ordinea
descrescândă a puterilor conferite, fiecare dintre aceste atribute (mai puţin dreptul de decizie, care este
chintesenţa conducerii) putând subzista independent şi în afara raporturilor ierarhice. Este evident că unele
din aceste atribuţii pot fi delegate unor autorităţi de specialitate care nu sunt supraordonate faţă de autorităţile
controlate, cum este cazul inspectoratelor. Aşadar, din dreptul de conducere ierarhică decurg de fapt toate
celelalte drepturi (mai reduse ca şi prerogative) ce formează conţinutul raporturilor ierarhice, chiar dacă o
lege de organizare şi funcţionare nu le menţionează.

c) Dreptul de îndrumare (tutela administrativă).

Autorităţile supraordonate au un drept de tutelă administrativă limitat, întrucât ele pot da îndrumări cu
caracter general obligatoriu autorităţilor din subordine, dar nu se pot substitui activităţii autorităţilor
subordonate. Exerciţiul acestui drept de tutelă este limitat de independenţa operativă de care beneficiază orice
organ executiv, ca subiect distinct de drept, ceea ce înseamnă că autoritatea ierarhic superioară deşi poate
interveni în activitatea celei subordonate, nu poate să i se substituie şi să o înlocuiască pe acesta din urmă
în atribuţiile sale.
- O primă excepţie o reprezintă dreptul unei autorităţi superioare ierarhic de a abroga acte de
reglementare cu forţă juridică inferioară şi, eventual, de a le înlocui cu propriile reguli. În cadrul raporturilor
de subordonare măsura desfiinţării unui act emis de către o autoritate subordonată se realizează prin

15
intermediul suspendării (ca desfiinţare temporară) sau a anulării (ca desfiinţare definitivă a actului juridic).
- O a doua excepţie o constituie situaţia în care autoritatea superioară ierarhic are dreptul,
conferit
prin lege, de a exercita unele atribuţii comune cu cele ale instituţiei subordonate. În cazuri individuale
autoritatea superioară ierarhic va putea modifica şi chiar înlocui actul instituţiei subordonate cu propriul
act pentru a soluţiona în concret cazul respectiv. De pildă, în cazurile controlului ierarhic, a exercitării căilor
administrative de atac sau a recursului ierarhic, autoritatea superioară dă o anumită soluţie diferită de soluţia
actului ce a fost contestat.
În cadrul dreptului de îndrumare se pot realiza o serie de acţiuni de tipul:
- diferite atribuţii de îndrumare pot fi conferite altor autorităţi executive, care nu au raporturi
ierarhice cu instituţia îndrumată aşa cum este cazul unor inspecţii şi inspectorate, gărzi, de a da
îndrumări obligatorii în materie financiară, poliţie, sanitar-veterinară, de protecţie a muncii etc.
- dreptul de îndrumare se exercită prin emiterea unor dispoziţii, ordine, instrucţiuni, fie cu privire
la modul în care instituţia subordonată trebuie să-şi îndeplinească atribuţiile, fie cu privire la limitele de
de competenţa ale instituţiilor din subordine.
- în cazuri concrete supuse spre rezolvare autorităţii sau funcţionarului din subordine, dreptul de
îndrumare se manifestă de către autoritatea sau funcţionarul superior printr-un punct de vedere sau o
opinie. Această îndrumare operativă curentă nu trebuie confundată cu obligaţia respectării legalităţii
din cauză că nu derivă din raportul de subordonare.
În ceea ce priveşte răspunderea juridică a autorităţii care a dispus măsuri prin care au fost aduse
prejudicii sau vătămări ale drepturilor legal recunoscute persoanelor, există mai multe situaţii:
- în cazul actului normativ, inclusiv cel interpretativ, prin care o autoritate şi-a exprimat punctul de
vedere cu privire la aplicarea unei dispoziţii legale, nu există posibilitatea atacării lui pe cale
contenciosului administrativ.
- acţiunea judiciară împotriva unui act administrativ prin care s-au încălcat drepturile unei
persoane, poate fi formulată şi împotriva funcţionarului autorităţii pârâte care a elaborat actul, dacă se
solicită despăgubiri, iar funcţionarul, la rândul lui, poate chema în garanţie pe superiorul său ierarhic de la
care a primit ordin scris să semneze actul a cărui ilegalitate este supusă judecaţii.

d) Dreptul de control general exprimă dreptul de verificare a activităţii autorităţilor ierarhic subordonate
care presupune şi dreptul luării de măsuri pentru eliminarea oricărei deficienţe constatate, inclusiv
suspendarea sau anularea măsurilor ilegale, mai ales a celor juridice, cât şi dreptul de a sancţiona (inclusiv
prin eliberarea din funcţie a celor vinovaţi de abatere).
Caracterul general al controlului defineşte faptul că verificarea se extinde asupra tuturor formelor
concrete de activitate subordonată (acte şi fapte juridice, operaţiuni tehnico-materiale etc.), atât sub aspectul
legalităţii, cât şi sub aspectul oportunităţii, sau al eficienţei social-economice.
Dreptul de control general, nu exclude ci, dimpotrivă, presupune şi verificări limitate sau forme speciale
de control, cu un obiect determinat, fără să trebuiască o consacrare legală expresă a acestora.
-controlul ierarhic nu trebuie confundat cu controlul special, conferit anumitor instituţii
specializate, (inspectorate) deoarece acestea nu se află în raporturi ierarhice cu instituţiile verificate.
Activitatea de control a instituţiilor specializate se desfăşoară numai prin prisma specializării
competenţei şi numai în baza prevederilor legale exprese.

Specificaţi ce efecte are dreptul de îndrumare în următoarele cazuri:

-controlului ierarhic operativ...........................................................................................
-controlului de specialitate...............................................................................................
-controlului jurisdicţional................................................................................................

16
 E. CLASIFICAREA RAPORTURILOR DE SUBORDONARE ADMINISTRATIVĂ.

1.) După conţinut, Subordonarea administrativă completă se defineşte atât sub aspect organic, cât şi
funcţional.
- Subordonarea organică are un conţinut larg care rezidă în obligativitatea autorităţii ierarhic
inferioare de a se organiza şi de a funcţiona conform dispoziţiilor autorităţii supraordonate.
- Subordonarea funcţională este mai limitată şi are, de regulă, în vedere doar simpla coordonare
a
activităţii instituţiilor din subordine faţă de care se exercită drepturi limitate. Această din urmă
subordonare poate fi delegată altei instituţii specializate ;
- Subordonarea combinată, poate funcţiona concomitent faţă de mai multe autorităţi: de pildă,
serviciile publice deconcentrate în teritoriu se subordonează organic şi funcţional faţă de ministerul de
resort, dar numai funcţional faţă de prefect.

2) .După modul de exercitare,

-subordonarea poate fi directă, atunci când raportul ierarhic nu are o treaptă intermediară, aşa cum
se realizează între guvern-minister, sau între guvern-perfect;
- subordonare indirectă, când în raportul de subordonare se interpun mai multe trepte
ierarhice
aşa cum este cazul între un minister-direcţie judeţeană-serviciu muncipal-agent comunal.

3.) După numărul subordonărilor, avem subordonare unică şi subordonare multiplă (dublă, triplă).

4.) După natura autorităţii faţă de care operează,

- subordonarea poate fi unică, respectiv faţă de o singură autoritate, sau faţă de un singur
sistem
de autorităţi;
- subordonare multiplă, faţă de mai multe autorităţi, de regulă, diferite sub aspectul competenţei
materiale sau teritoriale; de pildă, serviciile public deconcentrate în teritoriu se subordonează sub aspect
organic ministerului, dar sub aspect funcţional prefectului judeţului.

5) . După poziţia subordonării distingem,

- subordonarea orizontală, de regulă, faţă de o autoritate de la acelaşi nivel teritorial (de pildă, la
nivel central între guvern-minister);
- subordonarea pe verticală de pildă, la nivele teritoriale diferite, între minister şi direcţia
judeţeană subordonată ministerului respectiv.

6). După întinderea atribuţiilor proprii unei autorităţi sau instituţii publice se poate distinge o
subordonare centralizată (în formele ei strict centralizate şi deconcentrate) şi o subordonare
necentralizată (în formele ei descentralizate).

Precizaţi ce tipuri de raporturi ierarhice există între următoarele autorităţi:

- Minister-serviciu public judeţean deconcentrat……………………………….
- Prefect-serviciu public deconcentrat……………………………………………
- Primar-consiliul local…………………………………………………………….

17
 Rezumat
În INTRODUCERE, unitatea de învîţare nr.2 prezintă administraţia ca sistem de exercitare a puterii; sub aspect politic
administraţia execută deciziile partidului aflat la guvernare; sub aspect tehnic-juridic administraţia pune în executare legile
care exprimă voinţa politică a legiutorului; sub aspectul structurii statale, administraţia realizează sarcinile stabilite de
puterea politică. Exerciţiul solicită studenţilor să explice cum execută administraţia deciziile puterii politice.
În capitolul destinat FUNCŢIILOR SISTEMULUI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE sunt prezentate explicit funcţiile sociale;
funcţiile politice şi funcţiile tehnico-juridice. Exerciţiul propus spre rezolvare cere studenţilor să dea exemple de norme cu
caracter tehnic privind organizarea şi funcţionarea unei instituţii, privind executarea unor lucrări, privind prestarea unor servicii.
În capitolul dedicat CARACTERISTICILOR SISTEMULUI ADMINISTRAŢIEI sunt prezentate trăsăturile sine qua non ale
sistemului administraţiei publice, respective caracterul unitar, caracterul ierarhic al raporturilor dintre autorităţile care
compun sistemul, caracterul centralizat de organizare în sistem a autorităţilor administraţiei publice şi caracterul teritorial de
organizare a sistemului. Exerciţiul propune studenţilor să analizeze modul de organizare teritorială şi să găsească forme de
perfecţionare.
Paragraful referitor la RAPORTURILE IERARHICE DINTRE AUTORITĂŢILE SISTEMULUI ADMINISTRAŢIEI
descrie dreptul de a înfiinţa şi organiza structuri administrative, dreptul de a conduce instituţii şi servicii din subordine,
dreptul de îndrumare ca o formă de tutelă administrativă atenuată, şi dreptul de control al autorităţilor supraordonate.
Exerciţiul cere studenţilor să identifice caracterul raporturilor de îndrumare în cazuri concrete.
În ultimul capitol destinat CLASIFICĂRII RAPORTURILOR DE SUBORODONARE. Se face o analiză a principalelor
raporturi ierarhice şi sunt exemplificate atât subordonarea funcţională cât şi cea organică . Unitatea de învăţare se încheie cu
prezentarea criteriilor de clasificare a raporturilor de subordonare. Exerciţiul cere studenţilor să identifice tipul raporturilor
de subordonare pe verticală şi pe orizontală între autorităţi cu competenţe materiale diferite

Evaluare 20 minute

Întrebări:
1.Ce se înţelege prin activitate executivă?
a) activitatea de organizare a executării şi executarea în concret a legii;
b) prestarea serviciilor publice în interes general;
c) încheierea de contracte economice.
2. In ce constă caracterul unitar al sistemului administraţiei publice?
a) în natura executivă a activităţii autorităţilor;
b) în identitatea de scop;
c) în similitudinea de mijloace materiale.
3.Ce se înţelege prin noţiunea de normă tehnică?
a) o regulă de funcţionare a maşinilor şi instalaţiilor;
b) o instrucţiune privind funcţionarea unei instituţii subordonate;
c) o dispoziţie privind organizarea internă a administraţiei.
4.Ce este tutela administrativă atenuată?
a) un tip de control prin care se anulează actele emise de instituţiile subordinate;
b) un drept de a modifica actele emise de autorităţile din subordine;
c) un tip de control jurisdicţional special.
5.Ce se înţelege prin dubla subordonare?
a) subordonarea pe verticală şi subordonarea pe orizontală;
b) subordonarea faţă de două autorităţi cu competenţe diferite;
c) subordonarea faţă de autorităţi din sisteme diferite.
Răspunsuri:
1)- a, b; 2)-a,b; 3)- b,c; 4)- b,c: 5)- b.

Bibliografie.

Ioan Alexandru. Drept administrativ. Editura Omnia, Braşov, 1999.

Roland Drago. Les missions de l'administration. Traite de science administrative, Paris, Editure Mouton, 1966.
Teodor Drăganu. Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
Antonie Iorgovan. Tratat de drept administrativ, Editura Nemira, 1996, Bcureşti.
Alex. Negoiţă. Drept administrativ ţi elemente de ştiinţa administraţiei, T.U.B., Bucureşti, 1988.
18
 Anton Parlagi. Dicţionar de administraţie publică, editura Economică, Bucureşti, 2004.
Georges Timsit. Theorie de l`Administration, Editure Oeconomica, 1986, Paris.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.3.

AUTORITĂŢILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Cuprins:
A. INTRODUCERE. 1
a) Noţiunea de „autorităţi publice”; b) Trăsăturile specifice autorităţilor publice
B. CLASIFICAREA AUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE.
a) Criteriile de clasificare 2
C. PUTEREA PUBLICĂ EXERCITATĂ DE AUTORITĂŢILE ADMINISTRAŢIEI.
a) Noţiunea de putere publică; b) Regimul juridic al puterii publice. c) Exercitarea puterii
în interes public. 3
D. STRUCTURA INTERNĂ A AUTORITĂŢILOR PUBLICE.
a) Noţiunea de structură internă; b) Compartimentul organizatoric; c) Trăsăturile structurii
organizatorice; d) Reglemenarea legală a structurii interne; e) Nivelurile ierarhice;
f) Delegarea de atribuţii; g) Statul de funcţii şi fişa postului. 5
E. STRUCTURA EXTERNĂ A AUTORITĂŢILOR PUBLICE.
a) Structura funcţională; b) Structura teritorială. 7

Rezumat 9
Evaluare
Bibliografie.

Timp necesar: 120 minute

După parcurgerea acestei unităţi veţi avea informaţii complete cu privire conţinutul şi semnificaţia noţiunii de autoritate a
administraţiei publice. Unitatea de învăţare prezintă o clasificare a autorităţilor publice, descrie modul în care se exercită
puterea publică de către autorităţile administraţiei, cum este alcătuită structura internă a autorităţilor publice şi modul în care
se formează structura externă. După studierea acestei părţi a modulului veţi fi capabili să realizaţi următoarele activităţi:

 să definiţi generic elementele specifice autorităţilor administraţiei publice;

 să cunoaşteţi diverse categorii de autorităţi publice şi competenţa lor;
 să descrieţi compartimentele şi funcţiunile lor în cadrul structurii interne a autorităţilor publice,
 să înţelegeţi raporturile ierahice dintre autorităţilor administraţiei potrivit structurii teritoriale.
 să soluţionaţi conflictele de competenţă între autorităţile administraţiei publice.

INTRODUCERE

a) Noţiunea de “autorităţi ale administraţiei publice”.

Această noţiune fundamentală pentru teoria administraţiei publice este consacrată de Constituţia
României în Titlul II consacrat drepturolor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor în
care, la art. 26 se precizează că autorităţile publice respectă şi ocrotesc aceste drepturi.
De asemenea, Titlul III, consacrat organizării de stat, poartă chiar denumirea de Autorităţi publice.
În această secţiune sunt enumerate atât instituţii cu caracter pur politic, cum este Parlamentul, cât şi
instituţii politico-administrative cum sunt Preşedintele României şi Guvernul, dar şi instituţii cu caracter
exclusiv administrativ cum sunt organele centrale de specialitate ale administraţiei publice. Tot în
categoria autorităţilor publice sunt incluse şi instanţele judecătoreşti; Ministerul Public; Consiliul
Superior al Magistraturii, care fac parte din alte sisteme decât cel al administraţiei.

19
În sfîrşit în Constituţie sunt precizate o serie de autorităţi publice cu caracter autonom , cum sunt
Avocatul Poporului, Curtea de Conturi şi Curtea Constituţională.
Faţă de această reglementare constituţională se poate trage concluzia că noţiunea de autoritate publică
este folosită în două accepţiuni:

- un sens larg, conform căruia autoritatea publică este o instituţie politică, un funcţionar
public, sau un agent care are prerogative de putere publică, indiferent dacă acest drept este prevăzut
sau nu în Constituţie,
- un sens mai restrâns, potrivit căruia autorităţile publice sunt doar instituţiile prin care se
exercită funcţiile statului.

b) Trăsăturile autorităţii administraţiei publice.

Structurile organizate potrivit legii pentru realizarea puterii executive a statului în mod concret şi
nemijlocit sunt autorităţi ale administraţiei publice. Această accepţiune cuprinde şi explică anumite
trăsături specifice tuturor autorităţilor administraţiei publice şi anume:
• autorităţile administraţiei publice sunt organe de stat, ceea ce implică, pentru asigurarea
realizării sarcinilor lor specifice, posibilitatea de a folosi forţa publică a statului;
• autorităţile administraţiei publice sunt înfiinţate prin lege sau în baza legii, pentru că înfiinţarea
lor în alt mod le-ar lipsi de autoritatea publică de care au nevoie în îndeplinirea atribuţiilor ce le
revin;
• întreaga activitate a acestor autorităţi ale administraţiei publice se desfăşoară pe baza şi în
vederea executării legii. Această trăsătură derivă din faptul că puterea executivă, ale cărei sarcini
le înfăptuiesc autorităţile administraţiei publice, se exercită, la rândul său, pe baza legii;
• actele juridice adoptate sau emise de aceste autorităţi sunt supuse unui control de legalitate
prevăzut de lege;
• activitatea acestor autorităţi ale administraţiei publice este realizată în practică de un personal de
specialitate, de funcţionarii publici;
• întreaga activitate a acestor autorităţi ale administraţiei publice se desfăşoară în interesul statului,
judeţului, oraşului şi comunei, precum şi al cetăţenilor ca membri ai acestor colectivităţi umane
locale.
În practică, pentru a şti dacă un organ de stat este sau nu, o autoritate a administraţiei publice, se pot
folosi criteriile susmenţionate. Exemplu: deşi unele instituţii, societăţi comericiale sau regii autonome
întrunesc unele trăsături, ele nu întrunesc toate criteriile pentru a fi considerate autorităţi ale
administraţiei publice.

Precizaţi deosebirile dintre categoria de autorităţi publice şi alte categorii de instituţii sociale:
- sub aspectul naturii activităţii desfăşurate.......................................................................................
-sub aspectul organizării şi funcţionării lor.......................................................................................
- sub aspectul exercitării puterii publice............................................................................................

B). CLASIFICAREA AUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE.

Timp=20.min.

Deşi aceste autorităţi au o denumire comună autorităţi ale administraţiei publice, în practică, între ele
există deosebiri determinate de modul lor de formare, de organizare, de competenţă etc. Cu alte cuvinte,
autorităţile administraţiei publice se clasifică în mai multe tipuri, după mai multe criterii:

• După modul lor de formare.

Potrivit acestui criteriu vom constata că autorităţile administraţiei publice sunt de două feluri, şi anume:
1.autorităţi ale administraţiei publice alese, cum sunt consiliile judeţene, municipal, orăşeneşti şi
comunale, precum şi primarii.
20
 2.autorităţi ale administraţiei publice numite, cum sunt: miniştri, conducătorii celorlalte organe
de specialitate ale administraţiei publice centrale, prefecţii şi conducătorii serviciilor publice
descentralizate ale ministerelor şi celorlalte instituţii de specialitate ale administraţiei publice centrale
din unităţile administrativ-teritoriale judeţe, municipii şi oraşe.

• După natura autorităţilor publice.

Potrivit acestui criteriu, autorităţile administraţiei publice se împart în:
1.autorităţi ale administraţiei publice colegiale, alcătuite din mai multe persoane cum sunt
Guvernul şi consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale;
2.autorităţi ale administraţiei publice individuale, adică formate de o singură persoană: miniştri
conducătorii celorlalte instituţii şi organe de specialitate ale administraţiei publice centrale,
prefecţii şi conducătorii serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi celorlalte organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ teritoriale precum şi
primarii.
De regulă, autorităţile colegiale sunt alese, după cum autorităţile individuale sunt numite, cu excepţia
primarilor, care sunt aleşi.
-autorităţile colegiale îşi desfăşoară activitatea în prezenţa majorităţii persoanelor ce le compun
şi adoptă prin vot acte administrative ca urmare a deliberărilor;
-în schimb, autoritătile individuale emit prin decizie personală acte administrative.
O trăsătură comună activităţii acestor autorităţi este aceea ca, la ambele categorii de autorităţi, această
activitate se desfăşoară pe baza şi în vederea executării legii.

• După criteriul competenţei teritoriale autorităţilor administraţiei publice.

Din punctul de vedere al competenţei teritoriale, autorităţile administraţie pubice se împart în:
1- autorităţi centrale, sau statale, care îşi exercită atribuţiile pe întreg teritoriul ţării,
2- autorităţi locale, a căror competenţă se exercită în limitele unităţii administrativ-teritoriale
în
care funcţionează: judeţ, municipiu, oraş sau comună.
3- autorităţi interjudeţene, cum sunt Regionalele CFR, sau autorităţi constituite pe criterii
militare la nivel de regiune.

• După criteriul competenţei materiale, autorităţile se împart în:

1- autorităţile cu competenţă generală, care sunt acele autorităţi ale administraţiei publice
competente în toate domeniile de realizare a atribuţiilor puterii executive. Din această categorie fac
parte: guvernul consiliile judeţene municipale, orăşeneşti şi comunale .
2- autorităţile cu competenţă de specialitate, create pentru a desfăşura o activitate specifică
puterii executive, cum sunt: ministerele, alte organe de specialitate care se organizează în subordinea
Guvernului sau a ministerelor, serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe
de specialitate. La rândul lor, autorităţile de specialitate se clasifică în:
2.a.Organe de ramură, care-şi exercită atribuţiile într-un singur domeniu, cum sunt
ministerele şi organele subordonate lor;
2.b.Organele de domeniu, care-şi exercită atribuţiile în mai multe domenii de activitate cum
ar fi Serviciul Român de Informaţii.
Această diversitate are totuşi reguli comune şi anume: 1- autorităţile cu competenţă specială se subordonează,
de regulă, celor cu competenţă generală de la acelaşi nivel teritorial, acestea din urmă exercitând conducerea
coordonarea, îndrumarea şi controlul celor dintâi; 2- autorităţile cu competenţă generală pot decide şi în
probleme de competenţă specială, de ramură sau de domeniu, în vreme ce autorităţile cu competenţă
limitată nu pot proceda la fel; 3- deşi între organele de ramură şi cele de domeniu nu există raporturi
ierarhice, totuşi primele sunt legal obligate să prezinte ultimelor situaţii şi date necesare activităţilor de
sinteză, coordonare şi control.

• După durata funcţionării distingem autorităţi ale administraţiei publice cu caracter permanent,
şi autorităţi temporare, cum ar fi diversele comisii create pentru situaţii determinate (calamităţi,
21
recensământ, alegeri, împroprietărire funciară) cu activitate limitată în timp.

• După modul lor de conducere distingem,

1- autorităţi ale administraţiei publice cu conducere unipersonală cum sunt ministerele (conduse
de un ministru) , prefecturile (conduse de un prefect) agenţiile naţionale de reglementare (conduse de un
preşedinte), etc.

2- autorităţi publice cu conducere colegială, în care mai multe persoane participă la actul
decizional, în cadrul unui consiliu sau colegiu;
3- autorităţi deliberative, în care autoritatea publică, în plenul său, exercită participă la adoptarea
deciziilor cum este cazul guvernului sau al consiliilor locale.

• După natura activităţii desfăşurate se disting autorităţi de administraţie activă,

nejurisdicţională, şi autorităţi administrative jurisdicţionale care soluţionează litigii derivând din
încălcarea legii adoptând acte juridice definitive sau stabile (de pildă, comisiile judeţene de reconstituire
a dreptului de proprietate funciară).
•
După plenitudinea puterilor conferite există autorităţi cu competenţă deplină, decizională, şi altele cu
competenţă auxiliară, ajutătoare. Primele pot emite acte juridice, iar ultimele desfăşoară activităţi de
pregătire a emiterii, de punere în executare şi de control a realizării actelor juridice, funcţionând în
cadrul sau pe lângă autorităţile cu competenţă deplină.
• După modul de exercitare a competenţei distingem autorităţi cu competenţă proprie sau exclusivă
şi autorităţi cu competenţă delegată sau încredinţată, primele exercitându-şi competenţa în nume propriu, iar
ultimele în numele altei autorităţi care le-o conferă sau le-o retrage după necesităţi.

Clasificaţi după competenţa materială şi teritorială următoarele autorităţi publice:

- Agenţia naţională de reglementare a energiei..............................................................................
- Inspectoratul judeţean de poliţie...................................................................................................
- Prefectul.......................................................................................................................................

C) PUTEREA PUBLICĂ EXERCITATĂ DE AUTORITĂŢILE ADMINISTRAŢIEI.

a). Noţiunea de putere publică.

Conform prevederilor Constituţiei României şi legilor organice, prin putere publică se înţelege acea
autoritate a administraţiei publice care reprezintă şi apără interesul public având următoarele
prerogative:
• îşi fundamentează capacitatea juridică pe dreptul public;
• emite acte administrative de autoritate care se execută din oficiu şi aplică direct, dacă este
nevoie, măsuri administrative de constrângere cu caracter preventiv, sancţionator sau de
executare silită;
• pune în aplicare sancţiunile penale stabilite de instanţele de judecată prin hotărâri definitive şi
irevocabile;
• emit acte cu caracter normativ, care au forţă juridică inferioară legii, dar care se ierarhizează în
funcţie de poziţia şi competenţa autorităţii care le aplică;
• orice act individual sau orice operaţiune materială efectuată de aceste autorităţi reprezintă o
executare în concret a legii ( îndeplinirea legii). Exemple: repararea drumurilor, curăţirea
străzilor, transportul de persoane, dirijarea circulaţiei, obligarea unor cetăţeni la tratament
medical pentru lichidarea unor epidemii, mobilizarea cetăţenilor dintr-o localitate pentru
înlăturarea unor calamităţi naturale sau pentru nevoile de apărare civilă, confiscarea unor bunuri
care sunt în desfacere prin comerţ şi nu corespund standardelor de calitate, sacrificarea unor
animale bolnave pentru a împiedica extinderea unor boli şi a epizootiei, eliberarea unor
autorizaţii, aplicarea unor sancţiuni contravenţionale, soluţionarea plângerilor cetăţenilor etc.
22
Pentru a epuiza analiza noţiunii de puterea publică, trebuie adăugat faptul că executarea (aducerea la
îndeplinire a prevederilor unei legi) presupune două tipuri de activitate administrativă:
- activitatea de organizare, sau de pregătire a executării legilor adoptate de parlament şi a
celorlalte acte normative emise de autorităţile ierarhic superioare ordonanţe, hotărâri de guvern, ordine,
circulare, instrucţiuni venite “de sus în jos” ;
- activitatea de aplicare într-un caz concret a legii, prin emiterea de acte proprii cu caracter
unilateral sau bilateral ( încheierea de contracte), efectuarea de acţiuni materiale etc.

b).Regimul juridic al puterii publice.

Strâns legată de noţiunea de putere publică se foloseşte adesea în teoria administraţiei şi sintagma regim
de putere publică.
Regimul de putere publică este factorul comun pentru toate autorităţile publice, nu numai
administrative, care au ca misiune aducerea la îndeplinire a legilor. Ca atare, regimul de putere publică
are următoarele semnificaţii:
- fixează ca limită (plafon) pentru activitatea administraţiei publice, dispoziţiile legii; prin
niciun act sau fapt administrativ nu este permisă încălcarea legii;
- impune principiul legalităţii, ca principiul fundamental în activitatea administraţiei publice;
- solicită aplicarea legii prin adoptarea de acte normative proprii (organizarea executării legii);
- stabileşte forţa juridică inferioară a actelor administrative normative faţă de lege;
- fixează ierarhic fiecare autoritate în funcţie de sarcini şi competenţă.

c).Exercitarea puterii în interes public.

În teoria administraţiei publice se operează adesea şi cu noţiunea de"interes public" .
Interesul public defineşte nevoia socială a unui individ, grup, colectivitate, naţiune, apreciată de puterea
publică ca fiind utilă (necesară), pentru desfăşurarea normală a vieţii socio-economice specifice acelei
colectivităţi umane.
Interesul public presupune:
- pe de o parte, consacrarea legislativă a nevoilor sociale, ceea ce înseamnă că autorităţile
administraţiei nu pot desfăşura o activitate dacă nu este reglementată juridic, chiar dacă ar fi de interes
public.
- pe de altă parte, pentru satisfacerea unui interes public este necesară competenţa unei autorităţi
adică dreptul şi obligaţia sa legală de a acţiona în acest sens.
Principala misiune politică a administraţiei publice este satisfacerea nevoilor sociale care se manifestă
la un moment dat ca interese publice. Autorităţile administraţiei publice stabilesc priorităţile şi
organizează sau autorizează activităţile pentru satisfacerea acestor interese, ţinând seama de programul
politic al partidelor aflate la guvernare şi de coordonatele legislative stabilite de aceste forţe politice.
Nevoile sociale şi interesele publice fac obiectul programelor politice elaborate de partidele politice şi
organizaţiiie profesionale, de celelalte organizaţii politice şi neguvernamentale, ale publicului.

Explicaţi corelaţia dintre următoarele noţiuni:

- administraţia publică şi putere executivă................................................................................................
- puterea executivă şi interesul public.......................................................................................................
- interesul public şi legalitate.....................................................................................................................

D. STRUCTURA INTERNĂ AUTORITĂŢILOR PUBLICE Timp=20 min.

a) Noţiunea de structură internă.

Autorităţile administraţiei publice au o structură internă formată din compartimente organizatorice
(direcţii, servicii, birouri etc) şi relaţii funcţionale (de colaborare, de subordonare etc) menite să le asigure
îndeplinirea atribuţiilor şi sarcinilor specifice.
-nu există o structură internă în cazul autorităţilor (sau a funcţiilor) unipersonale exercitate de
către o singură persoană cum este cazul ministrului, al prefectului, al primarului, deşi ei exercită o funcţie
23
 de conducere şi pot emite acte juridice în nume propriu. Desigur că aceste acte administrative pot produce
efecte asupra altor autorităţi care au structură internă: ministrul asupra ministerului, prefectul asupra
prefecturii etc.
Cele mai multe autorităţi ale administraţiei publice sunt însă alcătuite din mai multe persoane ce formează o
structură organizată în mod unitar şi care, atât prin modul de alcătuire, cât şi prin tipul de îndeplinire a
atribuţiilor şi sarcinilor, defineşte modul de organizare şi funcţionare a respectivei autorităţi.
• după gradul lor de complexitate pot exista structuri simple (când între personalul component
şi conducător nu se interpune o altă persoană sau funcţie) şi structuri complexe reprezentând o reunire de
compartimente simple cu multiple relaţii ierarhice, directe şi indirecte.
• După natura atribuţiilor exercitate în cadrul sau în afara autorităţii respective structurile pot fi
funcţionale şi de specialitate. Structura funcţională reprezintă acea componentă organizatorică internă prin a
cărei activitate se asigură, alături de alte compartimente similare, buna funcţionare a autorităţii şi crearea
condiţiilor necesare îndeplinirii corespunzătoare a atribuţiilor legale. Astfel, la toate autorităţile administraţiei
publice se regăsesc compartimente de personal, învăţământ, salarizare, contabilitate, secretariat, juridic,
etc, distincte sau reunite, dar fără de care nu se poate concepe însăşi existenţa respectivei autorităţi.
• După caracterul omogen sau neomogen al atribuţiilor şi competenţelor exercitate distingem
structuri tipice şi structuri individuale sau atipice. Structurile tipice (departamente direcţii, servicii, etc) sunt
constituite în cadrul autorităţilor administrative ce fac parte din sisteme sau subsisteme bazate pe raporturi
ierarhice între elementele componente, în timp ce structurile atipice caracterizează organe, de regulă,
unicat, din subordinea guvernului sau ministerelor (consilii, oficii) sau se pot regăsi chiar în structurile
ministeriale (tezaur, trezorerie, direcţia tratatelor etc).

b) Compartimentul organizatoric.

Compartimentul organizatoric al unei autorităţi publice reprezintă unitatea structurală (formată din una sau
mai multe persoane aflate sub o conducere unică) care exercită cu titlu permanent sau temporar atribuţii de
natură omogenă necesare realizării activităţilor autorităţii din care face parte.
Această unitate structurală sau compartiment are o serie de trăsături.
-se poate compune dintr-o singură persoană ; de pildă, oficiul juridic are un jurisconsult sau un
consilier juridic ori din mai multe persoane (de pildă, serviciul sau direcţia).
-fiecare din persoanele ce îl compun se află într-o relaţie ierarhică de subordonare directă cu un şef
ierarhic (director, şef serviciu, şef de birou) ca organ de conducere unipersonal sau colegial.
-compartimentele exercită atribuţii de natură omogenă, adică de acelaşi tip sau de aceeaşi natură,
ceea ce determină, de altfel, însăşi reunirea lor în cadrul aceleiaşi componente structural organizatorice.
Aceste atribuţii sunt fie necesare asigurării funcţionării autorităţii respective aşa cum este cazul
compartimentelor funcţionale (resurse umane, buget, urbanism, administrarea domeniului public, etc) sau
îndeplinirii sarcinilor proprii în cazul compartimentelor de specialitate (poliţie, sănătate, învăţământ etc)
manifestându-se mai ales în afara autorităţii publice, în relaţiile cu terţii.
-structurile interne nu au capacitate juridică proprie deoarece nu pot intra în raporturi juridice
directe cu alte subiecte de drept, calitate ce revine numai autorităţii din care fac parte, reprezentată de
conducerea sa.
În funcţie de genul de relaţii stabilite între persoanele ce compun compartimentele şi conducător, în sensul că
acestea sunt directe sau indirecte, distingem compartimente simple şi compartimente complexe.
1. compartimentul simplu sau elementar este acea unitate structurală internă în care între
conducătorul ei şi celelalte persoane componente nu se mai interpune alt subiect. De pildă, biroul este
compartimentul elementar de baza şi cea mai mică diviziune structurală în cadrul căreia şeful de birou
este singurul care dispune de autoritatea directă asupra subordonaţilor neexistând o altă autoritate în
acelaşi sens.
2. compartimentul complex reprezintă o reunire de compartimente elementare sau chiar complexe
supuse aceleiaşi conduceri ierarhice unice; în structura autorităţilor administrative pot exista ca şi
compartimente, biroul, serviciul şi direcţia, iar în cazul celor centrale (ministere) se adaugă direcţia
generală şi departamentul.
3. compartimentul de specialitate este constituit după criteriul omogenităţii (similitudinii) sarcinilor
de rezolvat de către autoritatea respectivă. Astfel, de pildă, într-un minister al învăţământului trebuie să
24
existe două mari diviziuni interne: una vizând învăţământul universitar, alta pe cel preuniversitar, după cum
într-un minister al comerţului şi turismului trebuie să se distingă cel puţin trei mari compartimente
corespunzător comerţului interior, celui exterior şi al turismului. Pe plan teritorial, o direcţie judeţeană pentru
probleme de muncă şi solidaritate socială cuprinde, printre altele, compartimente distincte privind forţa
de muncă şi şomajul, salarizarea, precum şi juridic şi legislaţia muncii, inspecţie etc.
Desigur, în cadrul oricărei autorităţi vor precumpăni structurile de specialitate atât ca număr cât şi ca pondere
de personal, dar şi ca volum de activitate.

c). Caracteristicile structurii organizatorice.

Compartimentele organizatorice au următoarele caracteristici:

- Biroul se organizează pentru îndeplinirea unei activităţi omogene care impune o delimitare
organizatorică minimală distinctă;
- Serviciul se organizează pentru îndeplinirea unor activităţi omogene sau pentru mai multe activităţi
complementare pentru care se cere o conducere unitară;
- Direcţia cuprinde mai multe servicii ori birouri care desfăşoară activităţi ce necesită o coordonare;
- Direcţia generală se organizează pentru delimitarea unui grup de activităţi ce reprezintă un domeniu
sau un sector de activitate;
- Departamentul se organizează în scopul desfăşurării unor activităţi care sintetizează funcţii ale mai
multor compartimente inferioare sau care vizează coordonarea şi orientarea lor de manieră globală.
Fiecare compartiment ierarhic superior are în compunerea sa structuri inferioare sau mai simple (de pildă,
departamentul le poate cuprinde pe toate), dintre care unele pot funcţiona independent în sensul că se
subordonează direct unei alte structuri, mai precis conducerii acesteia, decât celei imediat superioare; de
pildă, deşi directorul direcţiei are în subordine şefii serviciilor componente, iar aceştia pe şefii de birou,
totuşi un birou se poate subordona direct directorului de direcţie (mai ales dacă are atribuţii de control).

d). Reglementarea legală a structurii.

Reglementările legale stabilesc dimensiunea compartimentelor organizatorice, sub aspect numeric, în virtutea
faptului că structura internă a tuturor autorităţilor care au acelaş tip de atribuţii şi sarcini trebuie să aibă caracter
unitar.
-sub aspectul dimensiunilor, prin lege se stabileşte numărul minim de persoane necesar pentru
înfiinţarea unui compartiment distinct ; exempli gratia, pentru un birou sunt necesare 3 persoane,
pentru servicii trebuie 6 persoane, iar pentru direcţii minimum 15 persoane etc.
- prin lege, sau prin actul normativ amis de autoritatea ierarhic superioară, se stabileşte şi
raportul dintre numărul posturilor de conducere şi numărul posturilor de execuţie,
- în sfârşit, tot prin lege se stabileşte dreptul unei autorităţi de a crea structuri atipice, cum sunt oficiile
sau inspecţiile, ori de a înfiinţa asemenea structuri în alte unităţi administrativ-teritoriale, sau chiar în
străinătate, în funcţie de specificul atribuţiilor ce revin acelei autorităţi.

e). Nivelurile ierarhice.

Similar modului ăn care autorităţile publice sunt ierarhizate într-un sistem de tip piramidal, şi compartimentele
unei autorităţi sunt ierahizate în cadrul structurii interne.
- compartimentelor de aceeaşi mărime şi având acelaşi grad de subordonare faţă de conducerea
autorităţii publice, se vor regăsi la acelaşi nivel ierarhic între ele;
- şefii tuturor compartimentelor de acelaşi grad se află pe acelaşi nivel ierarhic: de pildă şefii
departamentelor din cadrul unui minister se află la acelaşi nivel ierarhic faţă de ministru
- unele compartimente pot situa pe aceeaşi linie ierarhică cu alte compartimente, indiferent de
mărimea lor, dacă există aceeaşi poziţie de subordonare directă faţă de conducere; de pildă, şeful unui
corpului de control se află la acelaşi nivel ierarhic faţă de ministru, ca şi şefii departamentelor din minister:
Structura internă a unei autorităţi publice şi a raporturilor ierarhice directe şi indirecte, orizontale şi
25
verticale, organice şi funcţionale, sunt reprezentate grafic prin organigramă.
În organigramă sunt prezentate grafic compartimentele, posturile şi persoanele care le ocupă, poziţia
deţinută în ierarhia internă conform atribuţiilor, precum şi relaţiile cu celelalte compartimente.

f). Delegarea de atribuţii

Delegarea de competenţă este procedura legală de transmitere a unor drepturi şi obligaţii de la o

autoritate (funcţie) ierahic superioară la o autoritate (funcţie) ierahic subordonată.
În cazul autorităţilor administraţiei publice, care au în structură mai multe compartimente complexe
funcţionează sistemul delegărilor interne succesive de autoritate prin care se stabilesc relaţii ierarhice
între conducătorii unor compartimente diferite.
- de pildă, în cadrul unui minister, unele atribuţii ale ministrului pot fi transmise în mod expres
printr-un ordin în sarcina şefului de departament sau a unui director general al direcţiei generale;
- în cazul unei direcţii, unele atribuţii ale directorului pot fi transmise printr-o dispoziţie scrisă unui
şef de serviciu sau de birou;
- delegarea de competenţă se referă exclusiv la atribuţiile unei funcţii, nu la calitatea funcţionarului
care le îndeplineşte; dacă un director deleagă unele atribuţii unui funcţionar nu înseamnă că acel funcţionar
devine director.

g) Statul de funcţii şi fişa postului.

Funcţionarul public din structurile administraţiei îndeplineşte o funcţie publică, adică un complex de
drepturi şi obligaţii cu care este învestit în vederea îndeplinirii atribuţiilor organului din care face parte.
Totalitatea funcţiilor, corespunzătoare structurii organizatorice (organigramei), reprezintă statul de
funcţii al autorităţii respective în care se reflectă numărul efectiv al persoanelor care pot funcţiona pe
posturile existente.
În cazul în care sunt nominalizate si persoanele care ocupă efectiv posturile respective avem
statul de personal.
În cazul în care documentul precizează şi retribuţia funcţionarilor suntem în prezenţa statului de
salarii (sau de plată).
Descrierea fiecărui post sau funcţii, a cerinţelor pe care trebuie să le îndeplinească persoana care-1 ocupă,
cât şi a atribuţiilor care-i revin se face prin fişa postului.
Fişa postului conferă titularului cunoaşterea locului de muncă în cadrul compartimentului său de
activitate precum şi a legăturilor sale ierarhice directe şi indirecte. Această fişă este o reflectare
particularizată a prevederilor cuprinse în regulamentul de organizare şi funcţionare a autorităţii respective
şi care, la rândul său este o ilustrare normativă a structurii organizatorice şi atribuţionale, precum şi acelei
relaţionale interne fiind un act administrativ intern esenţial pentru buna funcţionare şi organizare a
autorităţii executive.

Elaboraţi organigrama unei autorităţi publice;

-numărul şi mărimea compartimentelor.........................................................................................
-relaţiile ierarhice dintre compartimente.......................................................................................
-sarcinile specifice..........................................................................................................................

E. STRUCTURA EXTERNĂ A AUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEI.

În ştiinţa administraţiei se utilizează adesea noţiunile de structura funcţională şi structura teritorială a

administraţiei, care ar corespunde, în linii mari, criteriului competenţei materiale şi celei teritoriale din dreptul
administrativ.

26
a) Structura funcţională se defineşte tipul de diviziune (indiviziune) organizatorică a administraţiei publice
corespunzător distribuţiei (sau indivizibilităţii) sarcinilor specifice între diferite autorităţi.
În cazul în care atribuţiile şi sarcinile administraţiei necesită o formă organizatorică distinctă care să le ducă la
îndeplinire, trebuie găsită forma instituţionalizată cea mai adecvată, respectiv de tip ministerial sau
neministerial.
Considerentele pe baza cărora se demonstrează necesitatea înfiinţării unei structuri funcţionale pot fi
următoarele:

- natura sarcinilor sociale ce trebuie rezolvate şi atribuţiile specifice;

- volumul şi ponderea sarcinilor şi noilor atribuţii;
- imposibilitatea de a încredinţa misiunea unor structuri deja existente.
Pentru înfiinţarea de noi autorităţi sau instituţii publice se pot utiliza şi alte criterii funcţie de modul în
care doreşte rezolvarea sarcinilor (pe cale jurisdicţională sau nu) ori funcţie de natura acestora.
- de pildă, în materia delincvenţei juvenile se pot crea instituţii specializate care să preia
atribuţii specifice de învăţământ, de ocrotire a minorilor, de autoritate tutelară etc.

b). Structurile teritoriale.

Structura teritorială a administraţiei publice este o consecinţă a diversităţii sarcinilor de realizat de către
autorităţile centrale. Densitatea demografică, întinderea în teritoriu, complexitatea socio-economică şi
diversitate culturală, spirituală, etnică etc., fac imposibilă realizarea sarcinilor de către o singură
autoritate, motiv pentru care trebuie constituite conform organizării administrativ-teritoriale a statului,
autorităţi, instituţii, servicii sau agenţi publici locali.
Autorităţile administraţiei publice locale, conform principiului subsidiariăţii pot satisface mai rapid, mai
eficient şi mai complet nevoile şi interesele colectivităţilor locale în virtutea faptului că se află mai
aproape de ele decât autorităţile centrale.
Structura teritorială desemnează reţeaua organizatorică a administraţiei publice locale corespunzătoare
modului de realizare a sarcinilor în fiecare unitate administrativ-teritorială.
Cauzele obiective care determină administraţia să-şi creeze structuri teritoriale pot fi următoarele:
- faptul că statul trebuie să-şi exercite autoritatea la toate nivelurile ;
- necesitatea aplicării unitare a legislaţiei;
- existenţa colectivităţilor umane cu interese şi nevoi proprii, grupată pe considerente
economice, culturale, etnice etc;
- faptul că gestionarea resurselor locale necesită un cadru organizat, instituţionalizat
sub autoritatea administraţiei publice;
- posibilitatea ca structura nou înfiinţată să funcţioneze în teritoriu în condiţii de
independenţă
operativă şi funcţională sau chiar de autonomie locală, după întinderea prerogativelor conferite
autorităţilor centrale asupra celor din teritoriu.
Amintim în acest sens cazurile de structuri administrative constituite exclusiv la nivel central întrucât pot
realiza sarcini fără concursul unor structuri şi în teritoriul naţional; de pildă, Ministerul Afacerilor
Externe, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
Pe de altă parte, în numeroase cazuri ministerele şi alte autorităţi ale administraţiei publice centrale de
specialitate organizează în teritoriu sau înfiinţează organe în subordinea lor, dacă legea recunoaşte
această competenţă, într-una sau chiar toate unităţile administrativ-teritoriale .

Elaboraţi o structură teritorială pentru:

- Agenţia Naţională de Protecţie a Mediului……………………………………………………….
- Inspectoratul teritorial pentru construcţii……………………………………………………….
- Avocatul Poporului…………………………………………………………………………………

27
 REZUMAT:

Unitatea de învăţare nr. 3 are în conţinut definirea noţiunilor de autoritate publică, putere publică şi interes public,
precum şi corelaţia dintre acestea în realizarea sarcinilor administraţiei. Exerciţiul propus spre rezolvare cere
studenţilor să găsească diferenţele dintre categoria autorităţilor publice şi alte categorii, sub aspectul naturii
activităţii, al exercitării atribuţiilor şi legalităţii.
Capitolul 2 tratează clasificarea autorităţilor administraţiei publice în funcţie de diferite criterii specifice, cum sunt
modul de constituire, competenţa materială şi teritorială, tipul de subordonare, durata de funcţionare etc. Exerciţiul
solicită studenţilor să clasifice după competenţa materială şi teritorială următoarele autorităţi publice:
Agenţia Naţională de Reglementare a Energiei, Inspectoratul judeţean de poliţie şi instituţia prefectului.
Capitolul 3 abordează problematica puterii publice şi a condiţiilor în care administraţia o poate realiza în cadrul
reglementărilor legale. O noţiune de mare actualitate care interesează exerciţiul puterii este problema interesului
public şi al modului în care administraţia îl poate promova. Prin exerciţiul propus se cere analizarea corelaţiilor
dintre administraţia publică - putere executivă, dintre puterea executivă -interesul public, şi dintre interesul public
şi legalitate.
Capitol 4 se referă in extenso la structura internă a autorităţii publice şi tratează următoarele teme: noţiunea de
structură internă; compartimentul organizatoric; trăsăturile structurii organizatorice; reglementarea legală a
structurii interne; nivelurile ierarhice; delegarea de atribuţii, statul de funcţii şi fişa postului. Exerciţiul de final cere
elaborarea unei organigrame care să conţină numărul şi mărimea compartimentelor, relaţiile ierarhice dintre
compartimente şi sarcinile specifice.
Ultimul capitol se ocupă de structura externă a autorităţilor publice, în cele două ipostaze, structura funcţională; şi
structura teritorială. Exerciţiul cere studenţilor să descrie structura teritorială pentru: Agenţia Naţională de Protecţie
a Mediului, Inspectoratul teritorial pentru construcţii şi Avocatul Poporului.

EVALUARE Timp = 10 minute

Întrebări:
1.Care sunt caracteristicile unei autorităţi a administraţiei publice?
a) Caracterul executiv al activităţii;
b) Caracterul prestator al activităţii
c) Caracterul economic
2.Care sunt tipurile de comptenţă materială?
a) Competenţa generală şi competenţa specială
b) Competenţa temporală
c) Competenţa funcţională.
3.Ce se înţelege prin sarcina administraţiei de a realiza interesul public?
a) Satisfacerea intereselor funcţionarilor publici;
b) Satisfacerea nevoilor generale ale unei colectivităţi umane;
c) Satisfacerea aspiraţiilor unor grupuri etnice, culturale, religioase etc.
4.Ce se înţelege prin reglementarea legală a structurii administraţiei?
a) stabilirea prin acte normative a numărului de posturi;
b) stabilirea prin acte normative a numărului de compartimente;
c) stabilirea prin acte normative a numărului posturilor de conducere.
5.Care este rolul structurii teritoriale?
a) de a asigura unitatea de interese
b) de a soluţiona în mod unitar sarcinile administraţiei;
c) de a realiza principiul subsidiarităţii.
Răspunsuri: 1. a, b; 2.-a; 3.-b; 4.-a,c; 5.-b,c.

BIBLIOGRAFIE.

Ioan Alexandru. Drept administrativ. Editura Omnia, Braşov, 1999.

28
Roland Drago. Les missions de l'administration. Traite de science administrative, Paris, Editure Mouton, 1966.
Teodor Drăganu. Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
Antonie Iorgovan. Tratat de drept administrativ, Editura Nemira, 1996, Bcureşti.
Alex. Negoiţă. Drept administrativ ţi elemente de ştiinţa administraţiei, T.U.B., Bucureşti, 1988.
Anton Parlagi. Dicţionar de administraţie publică, editura Economică, Bucureşti, 2004.
Georges Timsit. Theorie de l`Administration, Editure Oeconomica, 1986, Paris.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.4.

ADMINISTRAREA UNITĂŢILOR ADMINISTRATIV-TERITORIALE

Cuprins:
A. AUTOCONDUCEREA ŞI AUTOGUVERNAREA LOCALĂ. 1
Principiile organizării şi funcţionării administraţiei publice locale: a) autonomia locală;
b)descentralizarea; c) Subsidiaritatea; d) Eligibilitatea autorităţilor; e) Legalitatea;
f) Participarea cetăţenilor.
B. CONDUCEREA SOCIALĂ.
a) Obiectul şi scopul conducerii sociale. b) Coordonarea structurilor funcţionale şi teritoriale;
c) Elaborarea şi implementarea politicilor publice. d) Reglementarea raporturilor sociale;
e) eficienţa conducerii sociale.
C. ADMINISTRAREA DOMENIULUI PUBLIC.
a) Noţiunea de domeniu public, b) Sfera de cuprindere a domeniului public.
c) Restricţii juridice aplicabile bunurilor publice; d) Obiectul de activitate al administrării
domeniului public.
D. GESTIONAREA SERVICIILOR PUBLICE.
a) Înfiinţarea şi organizarea de servicii publice; b)Obligaţia administraţiei de a asigura
servicii tuturor cetăţenilor; d) Dreptul administraţiei de a organiza servicii publice.
d) Caracteristicile organizării serviciilor publice.
Rezumat 10
Evaluare
Bibliografie.

Timp necesar: 120 minute

După parcurgerea acestei unităţi veţi avea cunoştinţele teoretice necesare pentru a înţelege obiectul şi scopul administraţiei
ca formă de autoguvernare locală. Unitatea de învăţare descrie formele şi metodele actuale de administrare a colectivităţilor
locale, obligaţiile autorităţilor de a furniza servicii de interes general tuturor cetăţenilor şi dreptul de a organiza aceste
servicii. După studierea acestei părţi a modulului veţi fi capabili să realizaţi următoarele activităţi:

 să definiţi conceptele de autoconducere şi de autoguvernare;

 să cunoaşteţi obiectul şi scopul conducerii sociale de către administraţie;
 să descrieţi modul în care se realizează conducerea structurilor funcţionale şi teritoriale;
 să înţelegeţi atît obligaţiile, cât şi dreptul autorităţilor administraţiei în organizarea serviciilor publice pentru
buna desfăşurare a vieţii sociale.

A. AUTOCONDUCERE ŞI AUTOGUVERNARE. Timp=20 minute

Conceptul de autoconducere specific managementului economic a fost transpus în ştiinţa administraţiei
sub forma de autoguvernare locală, fiind utilizat cu multiple semnificaţii, datorită criteriilor diferite de
abordare a fenomenului;
• din perspectivă politică, autoguvernarea locală defineşte dreptul colectivităţilor umane de a-şi
alege în mod direct, prin vot liber exprimat, autorităţile publice prin intermediul cărora să să-şi
realizeze drepturile şi libertăţile fundamentale;

29
 • din punct de vedere economic, autoguvernarea defineşte dreptul şi capacitatea colectivităţilor
locale de a stabili obiectivele de interes general, de a aproba investiţiile pentru lucrări de utilitate
publică, sau pentru înfiinţarea serviciilor publice cu caracter industrial agricol, comercial etc.
• sub aspect social, autoguvernarea se referă la dreptul colectivităţilor locale (a grupurilor etnice,
religioase, culturale etc.) de a-şi manifesta liber aspiraţiile spirituale, tradiţiile şi obiceiurile.
• În sfîrşit, prin autoguvernare teoria comunitară defineşte administraţia eficientă, capabilă să
elaboreze şi să implementeze politicile publice necesare unei dezvoltări durabile.

Atenţie ! În teoria administraţiei publice nu este recunoscut principiul autoguvernării teritoriale din
cauza faptului că statele membre ale Uniunii Europene, printre care se numără şi România, au
caracter unitar şi indivizibil.

a).Principiul autonomiei locale.

Prin autonomie locală se înţelege dreptul de a gestiona patrimoniul unităţilor administrativ teritoriale
de către autorităţile administraţiei publice alese de cetăţenii din acele unităţi.
Autonomia locală presupune şi capacitatea de a organiza activităţile economico-sociale în interesul
colectivităţii locale şi în conformitate cu cerinţele dezvoltării durabile.
Acest principiu, care se regăseşte atât în normele constituţionale, cât şi în legislaţia privind organizarea
şi funcţionarea administraţiei publice locale, se referă la libertatea de decizie a autorităţilor
administraţiei publice locale în virtutea faptului că acestea sunt alese şi reprezintă voinţa cetăţenilor
care le-au ales.
Exercitiul responsabilitătilor publice trebuie, de manieră generală, să fie atribuit autorităţilor publice
locale întrucât acestea sunt situate mai aproape de cetăţeni. Competenţele atribuite autorităţilor
administraţiei publice locale trebuie să fie în mod normal depline şi exclusive. Ele nu pot fi puse în
discuţie sau limitate de către alte autorităţi, centrale sau regionale, decât în cazuri expres prevăzute de
lege.
În cazul delegării competenţelor de către o autoritate publică regională sau centrală, autorităţile
administraţiei publice locale trebuie să aibă dreptul de stabili priorităţile de dezvoltare, obiectivele de
interes public ce trebuie realizate, ce mijloace materiale, umane şi financiare trebuie alocate în condiţiile
locale specifice.
Autonomia administrativă presupune corelativ obligaţia autorităţilor centrale de a se consulta cu
autorităţile locale în timp util şi în mod adecvat, în cursul procesului de planificare bugetară şi de luare
a deciziilor în toate problemele care pot afecta colectivităţile locale.

b). Principiul descentralizării.

Scopul prioritar al sistemului politic constă în crearea unei administraţii capabile să aplice strategia de
guvernare la toate nivelurile în aşa fel încât să asigure dezvoltarea economică, socială şi organizaţională
în toate unităţile administrativ-teritoriale (judeţ, oraşe, municipii, comune), într-o anumită perioadă de
timp. Principiul descentralizării recunoaşte autorităţilor locale dreptul de a adopta decizii la nivel
teritorial fără a se consulta în prealabil cu Guvernul, fiind o alternativă administrativă la centralizarea
excesivă a administraţiei.
Autonomia locală reală nu se reduce doar la delegarea de către Guvern a dreptului de a lua decizii la
nivelul autorităţilor publice locale, ci şi la întinderea acestui drept, respectiv la extinderea dreptului de a
folosi în mod autonom resursele financiare necesare pentru aplicarea deciziilor administrative.
Conţinutul principiului descentralizării rezidă în delegarea unor atribuţii şi competenţe de la nivel
central la nivel local, într-o serie de domenii. Potrivit acestui principiu, autorităţile administraţiei
publice de la nivel teritorial (judeţean) sau locale, (municipale orăşeneşti şi comunale) au dreptul de a-
şi exercita autoritatea după cum urmează:
1) în domeniul financiar, prin recunoaşterea dreptului consiliilor locale de a-şi elabora
bugetul propriu, de a stabili taxe şi impozite locale şi de a face investiţii în sectoarele de
utilitate publică. Peluarea atribuţiilor de administrare şi finanţare a unor activităţi de către
autorităţile administraţiei publice judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale cum sunt:
preluarea din sistemul centralizat a creşelor şi grădiniţelor; preluarea din sistemul
centralizat a activităţii de asistenţă a persoanelor cu handicap; preluarea din sistem
30
 centralizat a protecţiei copiilor instituţionalizaţi şi a căminelor de bătrâni; preluarea
sistemului de evidenţă informatizată a persoanei; eliberarea paşapoartelor; etc.
2) sub aspect administrativ, prin recunoaşterea dreptului consiliilor de a-şi organiza aparatul
propriu, de a organiza instituţii şi servicii publice;
3) din punct de vedere patrimonial, prin recunoaşterea dreptului consiliilor de a-şi
administra singure bunurile din domeniul public şi privat;
4) instituţional, decizional, organizational, prin recunoaşterea dreptului consiliilor de a-şi
elabora şi implementa propriile politici publice de dezvoltare durabilă.

c).Principiul subsidiarităţii
Principiul subsidiarităţii răspunde cerinţei sociale de a elabora deciziile privind o colectivitate locală, cât
mai apropiat de respectiva colectivitate. Principiul subsidiarităţii este o formă de descentralizare a
deciziei astfel încît aceasta să reflecte realitatea locală. Mai mult decât atât, principiul subsidiarităţii
crează posibilitatea de a verifica necesitatea şi oportunitatea unor acte/fapte administrative prin
raportarea lor la nevoile şi resursele colectivităţii locale.
Principiul subsidiarităţii, aşa cum a fost enunţat la Edinbourgh de Consiliul European în 1992 exprimă
în teoria administraţiei, conceptul politic privind democraţia socială, ca formă de participare a
cetăţenilor la autoguvernare. Astfel, în doctrina juridică europeană se consideră că dreptul cetăţenilor de
a participa la rezolvarea treburilor publice face parte integrantă din principiile democratice comune
tuturor statelor membre ale Consiliului Europei.
Principiul subsidiarităţii are aşadar următoarele caracteristici:
1) libertatea autorităţii administraţiei publice locale de a adopta decizii care privesc interesele
generale ale colectivităţilor locale;
2) dreptul de a-şi exercita atribuţiile conform nevoilor cetăţenilor;
3) capacitatea de a folosi resursele materiale, financiare, umane şi informaţionale pentru
realizarea obiectivelor de interes public local.
4) contactul direct, rapid şi eficient al autorităţilor cu cetăţenii în scopul găsirii celor mai bune
soluţii de rezolvare a problemelor de interes local.

d).Principiul alegerii autorităţilor administraţiei publice

Termenul eligibilitate provine din verbul latin "eligere" care însemna a alege, a selecta. Acest principiu
de organizare şi funcţionare a administraţiei locale constă în alegerea de către cetăţeni, prin vot
universal, egal, secret şi liber exprimat, a autorităţilor administraţiei publice locale; preşedinţii
consiliilor judeţene, consiliile judeţene, muncipale şi comunale, primarii.
Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale este tratat exhaustiv în legea de
organizarea şi funcţionare a administraţiei publice locale în capitolele dedicate constituirii consiliilor
locale, precum şi în secţiunile dedicate exercitării mandatului de către primarii localităţilor urbane şi
rurale, precum şi către consilierii locali.
Odată alese, conform voinţei cetăţenilor, consiliile locale functionează ca autorităţi deliberative care
adoptă hotărâri pe baza votului majorităţii membrilor săi, iar primarii, ca autorităţi executive cu
activitate unipersonală care execută hotărârile consiliului local şi celelalte acte normative.
Serviciile publice din structura consiliului local, conduse nemijlocit de primar, formează aparatul
acestuia, denumit cu un termen generic primărie.
Mandatul consiliilor locale şi al primarilor are o durată de patru ani şi nu poate fi prelungit decât în
cazuri excepţionale; acest mandat se exercită până la preluarea atribuţiilor de către autorităţile publice
nou-alese.

e). Principiul legalităţii

Legalitatea este un principiu fundamental al activităţii administraţiei publice locale deoarece această
funcţie este de natură executivă, sau altfel spus, pentru că autorităţile publice trebuie să organizeze şi să
pună în executare legile şi celelalte acte normative.
Sub aspectul legalităţii conţinutului, actele administrative trebuie să respecte dispoziţiile legii şi a
celorlalte acte normative de rang superior. Nerespectarea legii în activitatea autorităţilor publice are ca
sancţiune nulitatea actelor şi/sau faptelor administrative. Nulitatea actelor administrative emise cu
31
încălcarea legii se constată numai de către instanţele judecătoreşti de contencios administrativ fie la
sesizarea prefectului, fie la plângerea persoanei căreia i s-au încălcat drepturile.
Din punctul de vedere al legalităţii procedurii de elaborare a actelor administrative de către autorităţile
publice , trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
• actele administrative ale consiliilor locale numite hotărâri trebuie adoptate prin votul
persoanelor care compun aceste autorităţi cu majoritatea cerută de lege:
• actele administrative ale primarului numite dispoziţii trebuie emise în conformitate cu legea,
dar şi cu hotărârile consiliului.
• actele administrative emise de prefecţi, numite ordine, trebuie să fie conforme cu legislaţia
specifică domeniului în care urmează să se aplice ordinul; în cazul ordinelor cu caracter tehnic
este necesară contrasemnarea de către şeful instituţiei publice de specialitate.

Capacitatea autorităţilor administraţiei publice locale de a rezolva problemele de interes public

reprezintă atât un drept, cât şi o obligaţie faţă de colectivităţile care le-au ales prin vot direct. Datorită
acestei simetrii juridice, atunci când o persoană care ocupă o funcţie de autoritate publică nu-şi
îndeplineşte obligaţiile, ea poate fi suspendată din funcţie, demisă sau trimisă în judecată ; în cazul
autorităţilor colegiale (consilii) acestea pot fi dizolvate, după care se organizează alegeri pentru
constituirea altui consiliu. Principiul legalităţii este circumscris de următoarele limite juridice :
● competenţa materială generală, teritorială şi funcţională a autorităţilor administraţiei publice
locale, prevăzute expres prin Constituţie şi legile organice ;
● competenţa materială specială, cum este execuţia bugetară, înfiinţarea şi desfiinţarea
serviciilor publice, colaborarea şi cooperarea cu alte autorităţi asocierea cu agenţi economici români sau
străini etc.,
● dreptul autorităţilor publice de a hotărî modul şi mijloacele de realizare a serviciilor şi
lucărilor publice numai în sfera lor de competenţă.
●respectarea ierarhiei forţei juridice a actelor administrative potrivit căreia actele de la vârful
ierarhiei au forţa juridică cea mai mare. Astfel, în adoptarea sau emiterea de acte administrative trebuie
respectate, în ordine următoarele: legile, ordonanţele guvernului, hotărârile de guvern, ordinele
miniştrilor şi prefecţilor, hotărârile consiliilor judeţene şi locale, dispoziţiile primarilor.

f). Principiul consultării cetăţenilor.

Principiul consultării cetăţenilor, prin formele prevăzute de lege, atunci când se adoptă decizii cu impact
deosebit asupra colectivităţilor locale exprimă ideea democraţiei participative.
Legitimitatea actelor administrative este cu atât mai mare cu cât autorităţile administraţiei publice
cooperează mai mult cu cetăţenii în procesul decizional; în plus, faptul că cetăţenii participă la adoptarea
decizilor constituie o garanţie pentru implementarea acelor decizii.
În cadrul aplicării acestui proces, există o relaţie biunivocă: pe de o parte, autorităţile administraţiei
publice trebuie să asigure transparenţa activităţii lor (să informeze corect şi la timp pe cetăţeni cu privire
la programele de dezvoltare şi la costurile alocate acestora), iar pe de altă parte, să permită accesul
cetăţenilor la elaborarea planurilor de amenajare şi sistematizare a teritoriului, la proiectarea bugetelor,
la programele de dezvoltare durabilă şi protecţie a mediului, la formele de cooperare locală, regională,
transfrontalieră şi europeană.
Esenţa democraţiei locale constă în realizarea unui sistem de autoguvernare cu şi pentru oameni sub
forma unui parteneriat între autorităţi şi cetăţeni. Administraţia are obligaţia de a invita cetăţenii să
participe la întrunirile comisiilor de specialitate, ale diferitelor comitete consultative, inclusiv la
şedinţele consiliilor judeţene, orăşeneşti sau comunale.
Participarea cetăţenească la autoguvernarea locală presupune realizarea concomitentă a patru cerinţe:
transparenţa administraţiei, transmiterea de informaţii către oameni, receptarea informaţiilor de la
cetăţeni şi implicarea acestora în actul decizional.

Analizaţi formele prin care cetăţenii participă la autoguvernare:

- în procesul de adoptare a deciziilor.................................................................................................
- în implementarea deciziilor..............................................................................................................
- prin alte forme...................................................................................................................................

32
B. CONDUCEREA SOCIALĂ Timp=30 minute
a) Obiectul şi scopul conducerii sociale.

Teoria administraţiei publice abordează tipurile de conducere socială prin metode şi instrumente
teoretico-ştiinţifice adecvate a relevat faptul managementul specific autorităţilor administraţiei publice
are două componente esenţiale:
● una tehnico- organizatorică, adică activitatea de conducerea propriu-zisa a unei autorităţi, a unei
instituţii sau serviciu public, pe baza unor norme, principii şi metode administrative;
● una social-politică, adică activitatea de conducere politică a societăţii la nivel central sau local, şi
care este determinată, la rândul său, de forma de proprietate, de dezvoltarea ecomomică, de regimul
politic, de caracteristicile sistemului social global.
Funcţia executivă pe care o realizează administraţia publică pentru sistemul politic reflectă principiul
separaţiei şi echilibrului puterilor şi exprimă trăsăturile definitorii ale statului de drept, tipul de regim
democratic şi pluralismul politic. Spre deosebire de o persoană care îşi poate organiza în mod individual
activitatea, în cazul colectivitătilor umane, formate din mai multe persoane, este nevoie de o conducere
unitară, pentru a-i pune de acord pe toţi membrii comunităţii, în vederea atingerii unor obiective de
interes general.
Conducerea socială a colectivităţilor umane implică organizarea şi coordonarea activităţilor prin
care oamenii produc bunuri, crează valori, transformă mediul natural şi social. In acest proces,
autorităţile administraţiei publice stabilesc în cadrul colectivităţilor umane obiectivele socio-
economice, alocarea resurselor, interdependenţa funcţională între diferite instituţii şi servicii, tactica şi
strategia şi raporturilor cu cetăţenii.
Scopul social al conducerii administraţiei publice, ea trebuie exercitată în interesul general
colectivităţilor umane, sau al satisfacerii unei utilităţi sau a unei lucrări de interes public.
Aceste interese vor fi, în primul rând, ale grupurilor sociale care deţin puterea politică la nivel central şi
la nivel local. Ca urmare, modul în care se exercită conducerea administraţiei publice exprimă modul
specific de funcţionare a puterii politice într-o societate concret determinată. Este evident că autorităţile
administraţiei publice trebuie să ţină seama de ambele categorii de interese atunci cînd elaborează
politici şi programe publice. Conducerea administraţiei publice înseamnă organizarea conştientă,
premeditată a activităţilor sociale de adoptare a deciziilor ca răspuns la provocarea generată de
fenomenele sociale.
Socialitatea relaţiilor dintre, administraţia publică şi celelalte structuri statale, economice şi sociale se
exprimă prin raporturile de colaborare, de subordonare sau chiar de constrângere, astfel încât în
raport cu mediul social administraţia la un moment dat poate fi în consens, sau în opoziţie, cu întregul
sistem social, sau numai cu anumite subsisteme ale acestuia.

b) Coordonarea structurilor teritoriale.

În managementul organizării administraţiei publice tipul de conducere este relativ independent de
caracterul regimului politic în sensul că fiecare autoritate acţionează în mod autonom, dar în limitele
legii. În mod reciproc caracterul de ansamblu al unui regim politic stimulează implementarea unui
anumit tip de conducere, respectiv coordonare, pentru structurile administrative.
Mutatis mutandis se poate utiliza tipologia şcolii lui Kurt Lewin, pentru a descrie metodele principale
de coordonare a structurilor funcţionale şi/sau teritoriale ale administraţiei publice.
● coordonarea de tip autoritar. Acest tip de conducere se reflectă în modul de organizare şi
funcţionare a administraţiei publice prin regimul de tutelă , sau altfel spus, prin dreptul pe care îl are o
autoritate publică, ierarhic superioară (de regulă politică) de a controla şi de a modifica toate actele
instituţiilor (funcţionarilor) ierarhic inferioare.
●coordonarea de tip democratic. Acest tip de conducere a administraţiei publice se reflectă cel mai
bine în cazurile în care adoptarea deciziilor se face în mod colectiv (deliberativ) de către autorităţile
administraţiei la nivel teritorial (consiliul judeţean) sau local (consiliile municipale, orăşeneşti şi
comunale).
33
 ● coordonarea de tip pasiv. Acest mod de conducere în administraţia publică exprimă lipsa de
intervenţie a autorităţilor publice ierarhic superioare în activitatea autorităţilor, instituţiilor şi serviciilor
publice din subordine; este evident că această conducere de tip pasiv nu este nocivă atâta timp cât
activitatea structurilor subordonate nu încalcă legalitatea.
● coordonarea de tip permisiv. Acest mod de conducere permite subsidiaritatea, adică satisfacerea
intereselor şi nevoilor colectivităţilor locale prin servicii publice organizate la nivelul şi sub coordonarea
autorităţilor publice de la nivel local.
In condiţiile statului de drept, în care separarea puterilor, descentralizarea serviciilor publice şi
autonomia locală constituie coordonate fundamentale, conducerea administraţiei se realizează pe două
paliere normative, palierul central (statal) şi palierul local.
● subordonarea actului de conducere de la nivel local faţă de actul de conducere de la nivel
central. In condiţiile statului de drept, în care separarea puterilor, descentralizarea serviciilor publice şi
autonomia locală constituie coordonate fundamentale, conducerea administraţiei se realizează pe două
paliere normative, palierul central (statal) şi palierul local. Acest mod de organizare a conducerii pe
două paliere are ca efect subordonarea actului de conducere de la nivel local faţă de actul de conducere
de la nivel central:
- în cazul în care conducerea serviciilor de la nivel local nu respectă dispoziţiile conducerii de
la nivel central, sunt înlocuiţi din funcţie conducătorii acelor servicii;
- actele serviciilor publice locale neconforme cu dispoziţiilor conducerii centrale sunt substituite
cu instrucţiuni ale celor din urmă.

c). Elaborarea şi implementarea politicilor publice.

Prin elaborarea şi implementarea politicilor publice nu se poate crea o altă colectivitate, dar poate
asigura evoluţia ei în sensul dorit de sistemul politic. Elaborarea politicilor publice ca atribut al
managementul administrativ reprezintă un sistem de norme şi proceduri care asigură orientarea,
îndrumarea şi controlul vieţii economico-sociale în vederea satisfacerii intereselor cetăţenilor prin
aplicarea metodelor şi tehnicilor manageriale la situaţii specifice.
Managementul administraţiei publice se caracterizează printr-o serie de acţiuni şi/sau activităţi specifice
prin care se elaborează politicile publice necesare dezvoltării durabile a unităţilor administrativ-
teritoriale: în funcţie de competenţa, implicarea şi contribuţia factorilor politici la conducerea procesului
de fundamentare şi adoptare a politicilor publice locale şi centrale, administraţia poate fi funcţională,
poate să corespundă, sau nu, cerinţelor autoreglării eficiente a colectivităţilor umane, poate să servească
adecvat, sau neadecvat, intereselor specifice acestora. Eficienţa politicilor publice depinde de modul în
care autorităţile administraţiei realizează următoarelor activităţi:
● înţeleg fenomenul social- politic care se manifestă la un moment dat în cadrul colectivităţii a cărui
soluţionare devine stringentă;
● stabilesc politici publice adecvate reglementării fenomenului social-politic prin alocarea resurselor
materiale, financiare, umane, necesare implementării acelor politici publice;
● aleg procedurile şi formele de intervenţie socială şi de (re)organizare a sistemului de acţiune prin
înfiinţarea unor instituţii şi servicii adecvate politicilor stabilite;
● reuşesc să reglementeze juridic fenomenul, prin adoptarea sau emiterea actelor administrative
cu caracter normativ;
● aplică deciziile şi controlează modul aplicării lor, luând măsurile de corecţie necesare în cazul
abaterilor de la scopul politicilor publice (feed-back).

Care este rolul administraţiei în stabilirea politicilor publice?

- sub aspectul elaborării ...................................................................................................................
- sub aspectul mijloacelor de realizare...............................................................................................
- sub aspectul formalizării juridice.....................................................................................................

d). Reglementarea raporturilor sociale.

Caracterul unui sistem administrativ exprimă ordinea de drept (sistemul de norme şi instituţii juridice)
ordinea socială (ansamblul de norme şi relaţii dintre grupuri de oameni) şi ordinea morală (ansamblul
de principii etice utilizat de fiecare colectivitate relativ autonomă).

34
Metodele de reglementare a relaţiilor sociale pot fi definite ca procedee, tehnici şi instrumente utilizate
de o autoritate publică pentru reglementarea unui fenomen sau proces social conform scopurilor
stabilite de puterea politică prin lege. Spre deosebire de administraţia privată, metodele de conducere
specifice administraţiei publice sunt utilizate pentru satisfacerea interesului general sau a unei utilităţi
publice întrucât administraţia nu doreşte profit în sens economic, ci beneficii în sens social, inclusiv
prin prestarea de servicii publice către cetăţeni.
Elementele specifice conducerii sociale de către administraţie sunt următoarele:
● Emiterea actelor administrative cu caracter normativ prin care autorităţile administraţiei
publice reglementează relaţiile sociale în sensul dorit de puterea politică ;
●Caracterul obligatoriu al deciziilor administraţiei publice faţă de toate persoanele fizice
şi/sau juridice dintr-o unitate administrativ-teritorială (spre deosebire de deciziile din administraţia
privată care sunt aplicabile numai agenţilor proprii);
● Caracterul unilateral al deciziilor administraţiei atât sub aspectul faptului că administraţia
decide singură, cât şi sub aspectul că aplică deciziile fără a se cere acordul celor cărora li se adresează.
● Utilizarea mijloacelor de constrângere ale statului în caz de necesitate. Administraţia
publică are competenţa de a organiza servicii publice în scopul menţinerii ordinii publice, apărării
domeniului public, siguranţei cetăţeanului, transporturilor, telecomunicaţiilor etc.
În acest sens, se poate afirma că administraţia are misiunea socială de a impune şi de a menţine ordinea
normativă printr-un mecanism de constrângere care să asigure executarea obligaţiilor instituţionalizate.
● Puterea discreţionară.
Funcţionarii care ocupă o poziţie de vârf în administraţie se bucură de o autoritate considerabilă şi de aceea, se
afirmă uneori că administraţia este o putere birocratică. Dreptul conducătorilor de instituţii şi servicii publice
de a da dispoziţii obligatorii subordonaţilor, fără consultarea acestora, constituie exemplul cel mai elocvant al
puterii discreţionare, desigur, în limitele normelor ce reglementează activitatea administraţiei. Atunci cînd se
face referire la puterea înalţilor funcţionari publici sau a managerilor experţi de a decide într-un anumit
domeniu de specialitate se utilizează conceptul de tehnocraţie.

e) Eficienţa conducerii sociale.

Metodele de conducere în administraţie pot fi evaluate prin prisma eficienţa activităţii pe baza unor
parametrii cum sunt:
- gradul de coerenţă şi corectitudine a deciziilor proprii, exprimat prin legalitatea şi oportunitatea
actelor şi faptelor administrative ;
- stilul de conducere a autorităţilor, instituţiilor şi servicilor publice;
- nivelul de satisfacere a interesele cetăţenilor măsurabil prin cantitatea şi calitatea de produse, servicii
sau lucrări de utilitate publică furnizate populaţiei.
Condiţiile obligatorii pentru administrarea eficientă a colectivităţilor umane sunt:
● corectitudinea sub aspectul respectării legalităţii de către administraţie;
● coerenţa , ca expresie a concordanţei dintre scopul administraţiei şi interesul public;
● eficienţa, ca posibilitate de a obţine beneficii sociale maxime cu costuri minime.
Noţiune de conducere administrativă defineşte metodele de management a autorităţilor, instituţiilor,
serviciilor şi agenţilor publici prin care se asigură dezvoltarea socio-economică a colectivităţilor umane.
.
f). Responsabilitatea administraţiei.
Nevoile şi interesele cetăţenilor, în calitatea de beneficiari ai serviciilor administrative sunt diferite faţă
de cele din trecut şi se caracterizează printr-o inversare a rolurilor sociale: serviciul public nu este creat
în interesul administraţiei (care impune celor guvernaţi să execute deciziile), ci în interesul cetăţenilor
(care au dreptul de a cere guvernanţilor să le respecte decizia), atât în ceea ce priveşte calitatea
serviciilor, cât şi faţă de modul în care sunt prestate.
Acest tip de conducere adminstrativă se caracterizează prin răspunderea fiecărei autorităţi şi/sau a
fiecărui funcţionar public, de la fiecare nivel ierarhic, se poate realizeaza prin:
● stabilirea răspunderii persoanele a conducătorilor şi/sau funcţionarilor publici pentru realizarea unor
obiective (nu asupra îndeplinirii unor sarcini);
● delegarea deciziilor operaţionale la primul nivel de competenţă ierarhic inferior potrivit principiului
apropierii dintre executant şi activitate ce trebuie executată;
35
● stimularea iniţiativei, pe baza respectării principiilor şi orientărilor definite de autorităţile publice şi
impunerea unui sistem de monitorizare şi evaluare pennanent;
● creşterea transparenţei şi celerităţii în funcţionarea sistemului administrativ, atât pe verticală (în ceea
ce priveşte informaţia), cât şi pe orizontală (în ceea ce priveşte coordonarea acţiunilor).

Explicaţi caracteristicile conducerii sociale

- prin obligativitatea deciziilor administraţiei...............................................................................
- prin tipul unilatreral de decizie..................................................................................................
- prin constrângere.........................................................................................................................

C. ADMINISTRAREA DOMENIULUI PUBLIC. Timp=20 minute

a) Noţiunea de domeniu public.
Termenul de "domeniu public", creaţie a doctrinei juridice franceze (Proudhon, 1833, "Trăite du
domaine public"), a fost formulat încă din antichitate în dreptul roman care stabilea o categorie de
bunuri ce nu puteau forma obiectul proprietăţii private, ci numai proprietăţii publice (colectivităţii).
Astfel, în prezent, se poate considera ca domeniul public este alcătuit din acele bunuri mobile si
imobile, care sunt destinate sa folosească tuturor membrilor unei colectivităţi umane, fie in mod direct,
fie prin intermediul unor organe special create spre a le administra, in scopul satisfacerii unor nevoi
sociale.
Autorităţile administraţiei publice locale sau de stat au asupra acestor bunuri un drept de administrare,
în virtutea căruia pot să posede, să folosească şi să dispună, în condiţiile prevăzute de lege, de bunurile
ce le-au fost încredinţate.
In baza legislaţiei privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia Dreptul de proprietate
publica aparţine statului sau unităţilor administrative-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii
sau prin natura lor, sunt de uz sau interes public.

b) Sfera de cuprindere.
Domeniul public local al comunelor, oraşelor si municipiilor este alcătuit din următoarele bunuri:
- drumurile comunale, vicinale si străzile; pieţele publice, comerciale, târgurile, oboarele si parcurile
publice, precum si zonele de agreement; lacurile si plajele care nu sunt declarate de interes public
naţional sau judeţean; reţelele de alimentare cu apa, canalizare, termoficare, gaze, staţiile de tratare si
epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile si terenurile aferente; terenurile si clădirile in care
isi desfăşoară activitatea consiliul local si primăria, precum si instituţiile publice de interes local, cum
sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile si altele asemenea; locuinţele sociale statuile
si monumentele, daca nu au fost declarate de interes public naţional; bogăţiile de orice natura ale
subsolului, in stare de zăcământ, daca nu au fost declarate de interes public naţional; terenurile cu
destinaţie forestiera, daca nu fac parte din domeniul privat al statului si daca nu sunt proprietatea
persoanelor fizice ori a persoanelor juridicede drept privat; cimitirele orăşeneşti si comunale "

c) Restricţiile juridice aplicabile bunurilor din domeniul public.

Bunurile aparţinând domeniului public nu sunt supuse regulilor dreptului civil (fiind scoase din circuitul
civil) datorită unor restricţii juridice impuse de lege, respectiv:
• Sunt inalienabile . Aceasta înseamnă că bunurile nu pot fi înstrăinate, prin niciun fel de
act sau fapt juridic, tocmai pentru că ele aparţin tuturor. Deşi ele nu pot fi trecute în proprietate privată,
ele pot fi utilizate prin metodele permise de lege respectiv pot fi date in administrare, concesionate sau
inchiriate. Trebuie precizat că dreptul de administrare este permis numai regiilor autonome şi
instituţiilor publice întrucât ele sunt, la rîndul lor, persoane juridice organizate de stat şi sub controlul
statului.
• Sunt insesizabile. Aceasta înseamnă că bunurile din domeniul public nu pot fi supuse
executării silite si nici nu se pot constitui garanţii reale. Cu alte cuvinte, creditorii administraţiei nu pot
urmări bunurile publice pentru a-şi realiza creanţa, dar pot urmării echivalentul în bani ai creanţelor.
36
 • Sunt imprescriptibile. Aceasta înseamnă că dreptul de proprietate al statului nu
prescrie niciodată în timp. Bunurile proprietate publică nu pot fi dobândite de alte persoane prin
uzucapiune sau prin efectul posesiei de buna credinţă.

d) Obiectul acitivităţii de administrare a domeniului public

Serviciile de administrare a domeniului public şi privat sunt destinate satisfacerii unor nevoi ale
comunităţilor locale, contribuie la ridicarea gradului de civilizaţie şi confort al acestora şi grupează
activităţi edilitar-gospodăreşti şi acţiuni de utilitate şi interes public local având ca obiect amenajarea,
întreţinerea si exploatarea:
- lacurilor, a ştrandurilor si a bazelor de odihna si tratament;
- deratizarea si dezinsecţia instituţiilor publice, a locuinţelor, a spatiilor comerciale si de alimentaţie
publică, a unităţilor de service si producţie;
- pieţelor agroalimentare, târgurilor si oboarelor;
- circulaţiei rutiere si pietonale; instalarea sistemelor de semnalizare si dirijare a circuţaţiei;
- curăţarea zăpezii si preîntâmpinarea formării poleiului si a gheţii;
- parcărilor, a panourilor publicitare, a mobilierului urban si ambiental;
- fondului locativ aflat in proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale;
- spălătoriilor si curăţătoriilor chimice,
- atelierelor de reparaţii auto;
- băilor publice, a sălilor de gimnastica si fizioterapie, a sălilor si terenurilor de sport,
a patinoarelor, pârtiilor si instalaţiilor de schi si transport pe cablu, a campingurilor;
- coşărit, ecarisaj, administrarea cimitirelor si crematoriilor, a grădinilor botanice si/sau
zoologice, a WC-urilor publice;
- reţelelor de iluminat public stradal si a iluminatului edificiilor publice, a monumentelor
arhitectonice si de arta, a spatiilor publice si peisagistice.

E. ADMINISTRAREA SERVICIILOR PUBLICE LOCALE.

a) Organizarea de servicii publice.
Folosim noţiunea de serviciu public în sens funcţional, ca activitate desfăşurată pentru satisfacerea unui
interes public de către un agent economic, regie autonomă, întreprindere, instituţie sau agent al
administraţiei. Managementul administraţiei publice presupune conducerea procesului de proiectare şi
adoptare a deciziilor privind înfiinţarea şi organizarea acestor servicii publice la nivel teritorial sub
coordonarea autorităţilor locale. Înfiinţarea şi organizarea unor structuri administrative proprii sub
formă de instituţii, de servicii, sau agenţi proprii exprimă viziunea strategică a administraţiei publice cu
privire la realizarea anumitor obiective cu caracter social.
Scopul organizarii unei instituţii sau serviciu public de către administraţie nu este obţinerea de profit,
ci de conformare (subordonare) politică sau socială. De aceea multe decizii administrative par a fi
"iraţionale" (din perspectiva managementului profesionist), dar “raţionale” pentru demnitari şi
funcţionari (din perspectivă politică) fiind justificate ca expresie a voinţei reprezenanţilor partidelor
politice; miniştrii, secretari de stat, preşedinţi de consilii judeţen, consilieri locali, primari etc.

b) Obligaţia administraţiei de a asigura servicii publice tuturor cetăţenilor.

Potrivit principiilor şi regulilor de funcţionare administraţia publică are următoarele obligaţii:
● de a elabora strategia organizării şi dezvoltării serviciilor publice din unitatea administrativ-teritorială
în care funcţionează; ● de a asigura mijloacele tehnice, umane şi financiare necesar bunei funcţionări a
serviciilor publice descentralizate;● de a controla modul în care serviciile publice îşi îndeplinesc
obligaţiile fie direct în cazul subordonării directe, fie indirect în cazul în care serviciul public a fost
delegat altei persoane juridice, prin intermediul contractului economic; ● de a elabora normele,
regulamentele şi ordinele pentru toate serviciile publice, indiferent de subordonarea acestora, şi de a le
aplica unitar; ● de a fixa politica taxelor şi tarifelor pentru serviciile publice de sub autoritate locală în
aşa fel încât să asigure atât eficienţa activităţii, cât şi satisfacerea interesului public.

c) Dreptul administraţiei de a organiza servicii publice.

37
 În ceea ce priveşte dreptul autorităţilor administraţiei locale de a înfiinţa servicii publice, există câteva
condiţii:
-obligaţia de a înfiinţa servicii publice de interes local numai în limitele legii, altfel spus, o
competenţă restrânsă în principiu numai la acele servicii publice care nu sunt statale. În România prin
legea administraţiei publice locale se precizează că la nivel local autorităţile administraţiei publice:
"organizează servicii publice de gospodărie comunală, transport local, reţele edilitare, întreţinerea şi
epararea drumurilor etc. ;
-autorităţile administraţiei publice au dreptul de a desfăşura la nivel local servicii publice cu
caracter statal cu precizarea că răspunderea revine primarului în calitate de reprezentant al statului ;
-autorităţile administraţiei publice locale au posibilitatea de a înfiinţa atât servicii publice
administrative, cât şi servicii publice comerciale şi industriale. În realitate acest lucru nu este permis nici
de legislaţia economică nici de proprietatea publică ;
-trebuie precizat că înfiinţarea de servicii publice trebuie să urmeze procedura prevăzută de lege
cu cele trei restricţii: fixarea obiectului de activitate, organizarea şi funcţionarea pe baza unui reguli
emise de administraţie, controlul modului în care îşi realizează prerogativele

d) Caracteristicile organizării serviciilor publice.

Acest atribut al conducerii, care constă în organizarea de servicii publice locale, are următoarele
caracteristici:
● înfiinţarea unor servicii proprii trebuie făcută numai în interes public (spre deosebire de persoanele
juridice private care au ca scop numai obţinerea profitului); ● organizarea unor servicii proprii solicită
alocarea de resurse disponibile la nivel local; ● capacitatea de acţiune este limitată de intervenţia puterii
politice care stabileşte obiectivele sociale, nivelul tehnologic, alocaţiile de la bugetul central şi, nu în
ultimul rând, de ordinea de drept. Aceste elemente restrâng flexibilitatea instituţiilor şi serviciilor
limitînd posibilităţile de reorganizare şi de reorientare la modificările socio-economice;● organizarea
unor servicii publice nu reflectă regulile pieţei (cerere-ofertă, concurenţă, profit etc.). Spre deosebire de
un agent economic privat care acţionează într-un sistem concurenţial care-l obligă la un efort
permanent de adaptare, rationalizare si modernizare, instituţiile publice nu au aceste obligaţii. ●
serviciile publice sunt mai puţin eficiente decât cele private deoarece nu sunt suspuse concurenţei; de
exemplu, prin alocarea pe criterii politice a resurselor de care are nevoie un serviciu public (clientelar),
se încalcă raportul corect între costuri şi valoarea cu care sunt livrate serviciile către cetăţeni.

Fundamentaţi obligaţia administraţiei de a furniza servicii publice :

- din perspectiva sistemului politic.........................................................................................
- din perspectivă socială.............................................................................................................
-din perspectivă cetăţeanului......................................................................................................

Rezumat

Pentru unitatea de învăţare nr. 4 este alocat un timp de studiu de 120 minute în care trebuie însuşite cunoştinţele teoretice
necesare pentru a înţelege obiectul şi scopul autoconducerii sociale ca formă de autoguvernare locală. Unitatea de învăţare
descrie formele şi metodele actuale de administrare a colectivităţilor locale, obligaţiile autorităţilor de a furniza servicii de
interes general tuturor cetăţenilor şi dreptul de a organiza aceste servicii. După studierea acestei părţi a modulului studenţii
vor fi capabili să realizeze următoarele activităţi: să definească atât conceptul de autoconducere, cât şi de autoguvernare;
să cunoască obiectul şi scopul conducerii sociale de către administraţie; să descrie modul în care se realizează
conducerea structurilor funcţionale şi teritoriale; să înţeleagă atât obligaţiile, cât şi dreptul autorităţilor
administraţiei în organizarea serviciilor publice pentru buna desfăşurare a vieţii sociale.
În prima secţiune, AUTOCONDUCEREA ŞI AUTOGUVERNAREA LOCALĂ au fost prezentate principiile organizării şi
funcţionării administraţiei publice locale: Autonomia locală; Descentralizarea; Subsidiaritatea; Eligibilitatea
autorităţilor; Legalitatea; Participarea cetăţenilor. Exerciţiul cere studenţilor să prezinte formele prin care cetăţenii
participă la autoguvernare.
În capitolul al doilea intitulat CONDUCEREA SOCIALĂ au fost expuse următoarele probleme; Obiectul şi scopul
conducerii sociale. Coordonarea structurilor funcţionale şi teritoriale; Elaborarea şi implementarea politicilor publice.
Reglementarea raporturilor sociale; Eficienţa conducerii sociale. Exerciţiul cere studenţilor să explice rolul administraţiei în
elaborarea de politici publice.
38
 În capitolul al 3-lea dedicat temei ADMINISTRAREA DOMENIULUI PUBLIC au fost tratate următoarele subiecte
Noţiunea de domeniu public, Sfera de cuprindere a domeniului public. Restricţii juridice aplicabile bunurilor publice;
Obiectul de activitate al administrării domeniului public.
Exerciţiul cere studenţilor să explice caracterele conducerii sociale.
În partea finală a unităţii de învăţare s-a prezentat GESTIONAREA SERVICIILOR PUBLICE cu următoarele paragrafe:
Înfiinţarea şi organizarea de servicii publice; Obligaţia administraţiei de a asigura servicii tuturor cetăţenilor; Dreptul
administraţiei de a organiza servicii publice; Caracteristicile organizării serviciilor publice.
Exerciţiul cere studenţilor să fundamenteze obligaţia administraţiei de a furniza servicii publice.

Evaluare Timp = 10 minute

Întrebări: 1. Ce se înţelege prin autoguvernare locală?
a).Autonomie în luarea deciziilor de către autorităţile locale; b)Autonomie în gestionarea resurselor proprii de către
colectivităţile locale; c)Autonomia teritorială.
2. În ce constă descentralizarea ?
a).În organizarea serviciilor publice la nivel local; b) În capacitatea autorităţilor alese de a hotărî în probleme specifice
colectivităţilor locale; c) În dreptul autorităţilor administraţiei locale de a-şi înfiinţa servicii proprii.
3. Ce reprezintă conducerea structurilor funcţionale şi teritoriale ?
a).Coordonarea serviciilor proprii; b).Coordonarea serviciilor deconcentrate; c).Organizarea sau reorganizarea unor servicii
administrative în teritoriu.
4. Care sunt trăsăturile specifice conducerii administrative?
a).Dreptul de a lua decizii în mod unilateral; b).Dreptul de a folosi metodele de constrîngere ale statului; c).Dreptul de a
încheia contracte.
5. De ce este obligată administraţia să presteze servicii cetăţenilor?
a) Pentru a asigura desfăşurarea normală a vieţii sociale; b) Pentru a satisface nevoile cetăţenilor; c) Pentru a executa lucrările
de interes public.
Răspunsuri : 1- a,b; 2-a,b,c; 3-a,c; 4-a,b; 5-a,b,c

Bibliografie.

PARLAGI, A.P. Teoria administraţiei publice, curs, Universitatea N.Titulescu,2008

ALEXANDRU, I. Structuri, mecanisme şi instituţii administrative, SNSPA, 1992
ANDRONICEANU,A. Management public, Editura Economică, Bucureşti,1999
BOCHENSKI, J.M. Ce este autoritatea ? Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
GRIGORESCU, V. Managementul relaţiilor publice şi corespondenţa economică, Strategic Management, Bucureşti, 1993.
MURARU, I. Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002
PROFIROIU A, & Bazele administraţiei publice, ed- a III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005.
POPESCU I.

39
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.5.

DECIZIA ADMINISTRATIVĂ.
Cuprins:
A. INTRODUCERE. Noţiunea de decizie. 1
B. POLITICA DECIZIONALĂ. 2
a) Decizia administrativă; b) Decizia politică; c) Decizia politico-administrativă.
lustrarea grafică a corelaţiei dintre politicile guvernamentale şi politicile locale.
C. FACTORII PROCESULUI DECIZIONAL. 4
a) decidentul; b) problemele care trebuiesc soluţionate; c) obiectivele; d) criteriile;
e) efectele f) rezultatul cercetărilor:
D. ETAPELE PROCESULUI DECIZIONAL 6
a) Identificarea problemelor; b) Clarificarea şi clasificarea obiectivelor; c) Căutarea
opţiunilor relevante; d) Alegerea alternativei optime; e) Evaluarea efectelor. Ilustrarea
grafică a etapelor procesului decizional
E. TRANSPARENŢA DECIZIONALĂ. 8
a)Noţiunea de transparenţă decizională; b)Obiectivele transparenţei decizionale;
c) Excepţii de la rincipiul transparenţei; d) Participarea cetăţenilor la procesul decizional
e) Sancţiuni
Rezumat 10
Evaluare 11
Bibliografie.

Timp necesar: 120 minute

După parcurgerea acestei unităţi veţi fi în măsură să deosebiţi deciziile administrative de cele politico-administrative.
Unitatea de învăţare descrie factorii procesului decizional, (de la apariţia fenomenului social până la soluţionarea lui), etapele
procesului decisional şi transparenţa decizională. După studierea acestei părţi a modulului veţi fi capabili să realizaţi
următoarele activităţi:

 să definiţi noţiunile de decizie administrativă şi politică;

 să cunoaşteţi factorii care influenţează adoptarea deciziilor administrative;
 să stabiliţi etapele unui process decizional ;
 să înţelegeţi obligaţia autorităţilor administraţiei de a asigura transparenţa decizională;
 să vă exercitaţi drepturile cetăţeneşti privind participarea la adoptarea deciziilor de interes general.

A. INTRODUCERE Timp=10 minute

Noţiunea de decizie
În teoria administraţiei publice decizia defineşte actul politico-administrativ deliberat, prin care o
autoritate a administraţiei centrale sau locale, în virtutea prerogativelor sale de putere publică, stabileşte
direcţiile si modalităţile de acţiune pentru realizarea unor obiective de interes general, sau a lucrărilor de
utilitate publică, pe baza analizei informaţiilor privind resursele disponibile şi utilizării lor eficiente.
40
Principala modalitate prin care se realizează managementul administraţiei publice, al autorităţilor,
instituţiilor, serviciilor şi agenţilor publici este decizia administrativă.
La nivelul ierarhic superior al admimnistraţiei publice centrale (guvernamentale) se disting doua tipuri
de decizii: statale şi politice.
Decizia pur administrativă este actul prin care autorităţile centrale ale administraţiei publice de
specialitate (guvernamentale) reglementează activităţi fără scop politic cum ar fi circulaţia pe
drumurile publice, utilizarea unităţilor de măsura, emiterea de monedă etc. În sens larg, se poate afirma
că orice decizie administrativă produce efecte politice, chiar dacă exprimă voinţa unor autorităţi ale
administraţiei publice din afara puterii poltice, din simplul motiv că produc efecte sociale, sau, altfel
spus, pentru că modifică status-quo-u sistemului socio-politic.
În procesul decizional conducătorii autorităţilor administraţiei publice sunt supuşi influenţei (presiunii)
unor factori din afara administraţiei care afecteaza pozitiv sau negativ corectitudinea deciziei, de tipul :

• factori rationali; definiţi prin elementele lor cuantificabile, prin posibilitatea de evaluare şi
prin coerenţa metodei de acţiune; • factori psiho-cognitivi: respectiv aptitudinile profesionale,
abilitatea decidentului de a folosi metode si procedurilor decizionale; psihologia conducatorului,
personalitatea, experienţa, profilul moral, comportamentul, principiile şi aspiraţiile sale; • factori
sociali: interesele colectivităţilor umane, nevoile şi aspiraţiile cetăţenilor; • factori juridici: sistemul de
drept, normele juridice de aplicare a politicilor publice în cadrul cărora trebuie să se înscrie decizia.

Analizaţi factorii care influenţează deciziile administraţiei

- de natură juridică......................................................................................................................
- de natură socială........................................................................................................................
- de natură psihologică.................................................................................................................

B. POLITICA DECIZIONALĂ. Timp=20minute

a) Noţiunea de activitate decizională
● Decizia administrativă este expresia prerogativelor de putere publică în virtutea căreia
autorităţile administraţiei publice au dreptul de elabora norme general obligatorii pentru institutiile,
serviciile şi agenţii din subordine în scopul realizării sarcinilor sale specifice. De principiu deciziile
majore sunt decizii politice despre obiective, iar deciziile minore sunt decizii despre mijloace. Puterea
politică adoptă uneori decizii care, deşi nu au un caracter politic, contribuie la implementarea politicilor
guvernamentale. Indiferent de caracterul deciziei, procesul decizional presupune o prelucrare prealabilă
a informaţiilor privind resursele, mijloacele şi efectele legate de o anumită soluţie pentru alegerea
variantei optime.
● Decizia politico-administrativă angajeaza evoluţia viitoare a societăţii şi are ca efect nu
numai modificarea propriei naturi, ci şi modificarea sistemului în ansamblul său. Deciziile politico-
administrative modifică în mod ireversibil atât guvernarea, cât şi pe cei guvernaţi prin modificarea
status-quo-ului.
● Efectele politice ale deciziilor, după amplitudinea efectelor pe care le produc la nivel statal,
pot fi clasificate în trei categorii:
- macrodecizii (numite şi primare sau majore) care se aplică întregii societăţi la nivel global şi
cu caracter ireversibil, stabilind obiective social-economice de amploare naţională;
- mezodecizii, care afectează anumite regiuni sau colectivităţi umane; acest tip de decizii şi
utilizează în special în domeniul sistematizării şi amenajării teritoriului prin planuri urbanistice;
- microdecizii, ( secundare sau minore) în sensul ca ele se aplică în cadrul deciziilor majore
stabilite anterior. Aceste decizii au, de obicei, un caracter mai tehnic, deoarece elementele pe care le
contin pot fi tratate rational.

41
b) Fundamentarea politică a deciziilor.
Dupa modul în care se desfăşoara procesul de fundamentare si de adoptare a deciziilor politice, acestea
se împart în doua categorii: decizii autoritare si decizii negociate.
● Decizia autoritară se caracterizează prin faptul ca ea exprimă, în momentul alegerii variantei
optime, voinţa unilaterală a autorităţii publice care adopta decizia.
În adoptarea deciziei autoritare, soluţia finala este aparent voinţa unei autoritati publice (de regulă cu
caracter unipersonal) pe baza propriilor sale consideratii. În realitate procesul decizional este susţinut de
un procedeu vertical de informare, în timpul căruia funcţionarii de specialitate (consilieri, experţi) au
analizat datele problemei, au ierarhizat posibilităţile şi au elaborat varianta optimă. Sub aparenţa unei
decizii unice, există în realitate doua operaţiuni: una care a dus la fixarea conţinutului şi cealaltă care i-a
conferit caracterul obligatoriu. Dacă în prima operaţiune decizia este rezultatul efortului de gândire al
unor specialişti (pe criterii ştiinţifice), în a doua operaţiune decizia exprimă numai voinţa
demnitarului, a şefului instituţiei, sau a unui înalt funcţionar din administraţie (pe criterii subiective).
● Decizia negociata se obţine prin conciliere între mai mulţi participanţi la adoptarea deciziei
pe baza unor discuţii ce se finalizează printr-o întelegere care oglindeşte fie o identitate, fie un
compromis. În teoria administraţiei publice occidentale s-a exprimat opinia că toate deciziile politice
sunt rezultatul unor negocieri. Decizia negociată este rezultatul dezbaterilor din comisiile parlamentare
cu reprezentanţii guvernului astfel că ea depinde mai mult de ponderea grupurilor politice decât de
calitatea intrinseca a argumentatiei prezentate. În mod similar, la nivel judeţean, municipal sau
comunal, decizia finală, exprimată printr-o hotărâre a consiliului, exprimă rezultatul negocierilor dintre
grupurile de consilieri (care reprezintă diverse partide) pe de o parte, şi între comisiile de specialitate ale
consiliilor locale şi şefii de departamente (direcţii din primării).
Şi în procesul de elaborare si adoptare a deciziilor negociate sunt două operatiuni importante: prima
operatiune, elaborarea de către instituţii specializate în ştiinţe economice, sociale sau juridice, sau de
către specialişti guvernamentali, a unor variante de decizii; a doua operaţiune este dezbaterea
variantelor si adoptarea celei considerate optime de catre Parlament, de către Guvern, sau de către alte
institutii cu putere de decizie.
● Decizia politizată. În procesul de fundamentare si adoptare a deciziilor politico-administrative,
se manifestă o serie de factori perturbatori cum ar fi:
- faptul că informaţiile nu pot fi complet ratţionalizate; se ştie că factorii de decizie au propriile
lor convingeri, rezultate din experienţa lor, din preferinţele politice, din comportamentul sau
temperamentul lor.
- soluţia cu caracter ştiinţific propusă de experţi este întotdeauna modificată de factorii de
decizie conform unui modelul politic stabilit apriori, pe care nu îl pot modifica fără a pierde, în
acelaşi timp, posibilitatea de a interveni în negocieri.

C. FACTORII PROCESULUI DECIZIONAL Timp = 20 minute

Derularea procesului decizional implică mai multe etape şi elemente: componente care joaca un rol
diferit în procesul decizional.
• decidentul care poate fi autoritate publică , instituţie sau agent învestit cu prerogativele puterii :
guvernul, ministrul, prefectul, primarul, presedintele consiliului judetean sau local, seful institutiei sau
serviciului public;
• problemele care trebuiesc soluţionate; identificarea, analiza, formalizarea fenomenelor economice,
sociale, de legislaţie, etc;
• obiectivele: adaptarea activităţii autorităţilor, institutiilor si serviciilor publice locale la interesele
generale ale colectivităţii sau realizarea lucrărilor de utilitate publică;
• criteriile: organizarea instituţiilor administraţiei publice locale prin îmbunatatirea structurilor, a
pregatirii profesionale a personalului, fixarea atributiilor, introducerea mijloacelor moderne de
informare si calcul;
• efectele: reducerea cheltuielilor administratiei publice, reducerea personalului si cresterea eficientei
serviciilor publice ;
42
 • rezultatul cercetărilor: proiectul de lege, de hotarâre sau de administrare al prefectului sau dispozitie a
primarului; mijloace si instrumentele de aplicare a reformei în administratia publica;
• alternative: etapizarea actiunii pe parcursul mai multor ani, experimentarea masurilor în unităţi
administrativ-teritoriale sau într-o anumita categorie de institutii publice etc.

Analizaţi factorii decizionali care intervin în procesul de înfiinţare a serviciilor publice

descentralizate:
- factorii de la nivel central................................................................................................
- factorii de la nivel local....................................................................................................
- factorii juridici................................................................................................................

D). ETAPELE PROCESULUI DECIZIONAL . Timp=20 min.

a) Identificarea problemelor si a cauzelor

În virtutea faptului că autorităţile administraţiei publice au ca principală misiune socială satisfacerea

nevoilor şi intereselor cetăţenilor ele sunt obligate să elaboreze si/sau să adapteze deciziile în
concordanţă cu acest scop. Apariţia unei probleme sociale, ca si modul în care este percepută de
comunitate, constituie semnalul de alarmă pentru ca administraţia să ia deciziile necesare pentru
soluţionarea ei. Apariţia problemelor cu caracter social se datorează eşecului politicilor publice de
realizare a obiectivelor, de asigurare cu resurse, de protecţie socială etc. Dincolo de identificarea unei
probleme sociale şefii administraţiei publice trebuie să evalueze simptomele problemelor; deoarece o
problemă poate fi cu atât mai uşor de soluţionat, cu cât există mai multe informaţii corecte despre ea.
O evaluare incorectă a problemelor sociale are ca efect atât acutizarea lor, cât şi elaborarea unor decizii
pentru probleme care nu exista.
Deşi este dificilă, identificarea unor problemele sociale obligă autorităţile administraţiei publice la
adoptarea unor decizii pentru soluţionarea lor, pe baza unor strategiilor clare.
Exemplu:
- dacă autorităţile administraţiei consideră violenţa doar ca pe o încălcare a legii si ordinii, ele
vor lua decizia de a transfera soluţionarea fenomenului unor organe jurisdictionale (care nu pot
decît să majoreze pedepsele);
- dimpotrivă, dacă autorităţile vor înţelege că violenţa este cauzată de sărăcie, somaj, lipsa de
locuinţe, ele vor decide să soluţioneze problema prin mijloace de protectie sociala, prin crearea
de locuri de muncă, prin construcţia de locuinţe sociale etc.
● agenda de lucru. În aceasta primă etapă a procesului decizional, dupa identificarea si
evaluarea problemelor, se întocmeşte o lista de priorităţi care necesită adoptarea unor decizii. Odată ce
o problema a ajuns pe agenda de lucru a factorilor de decizie, autorităţile care se ocupa de soluţionarea
ei vor fi obligate să atraga atentia celorlalte autorităţi ierarhic superioare pentru a primi sprijin.
Autorităţile publice trebuie sa ţină seama de cauzele care pot modifica agenda lor de lucru, cum sunt:
calamităţile si catastrofele naturale; evenimente sociale neprevăzute, schimbari tehnologice în ambient;
poluarea, congestionarea traficului aerian, feroviar si rutier etc.
● stabilirea priorităţilor de pe agenda de lucru a guvernului, a ministerelor sau ale consiliilor
locale, se datoreaza factorilor de decizie politică pentru simplul motiv ca politicienii sunt tentati sa
foloseasca agenda în scopuri proprii.
Exemplu: pe agenda de lucru a şedinţelor consiliilor judetene sau locale, la propunerea consilierilor
(reprezentanţi ai partidelor politice), se pot face şi alte propuneri care nu erau înscrise pe ordinea de zi.
Stabilirea priorităţilor poate fi influenţată de funcţionarii publici, (care ridică probleme din aria lor de
responsabilitate), de societatea civilă, (prin ONG-uri care mobilizează pe cetăţeni) sau chiar de alte
instituţii publice.
43
b) Clarificarea şi clasificarea obiectivelor .

● Clarificarea obiectivelor si scopurilor se face dupa ce problema a fost identificată si inclusă pe

agenda de lucru; abia dupa ce s-au clarificat scopurile si obiectivele, şefii administratiei publice pot găsi
si evalua efectiv optiunile pentru atingerea acestor scopuri. Exemplu:
- dacă autorităţile administraţiei publice ajung la concluzia ca sărăcia este cauza tulburărilor
sociale, atunci vor lua decizia de a diminua această cauză prin garantarea unui venit minim prin
redistribuirea în mod egal a resurselor economice;
- dacă ajung la concluzia că sărăcia este o carenţă a educaţiei, atunci vor lua decizia de a rezolva
această problemă prin programe sociale, prin educaţia civica, învăţământ, etc.

În etapa de clarificare a scopurilor si obiectivelor apar distorsiuni ale procesului decizional generate de:
dezacordul între funcţionari si politicieni; amânarea deciziei de teama de a nu fi traşi la răspundere;
resurse financiare si economice .

● Clasificarea scopurilor si obiectivelor se face dupa clarificarea acestora Clasificarea metodica

consta în abordarea scopurilor si obiectivelor în functie de locul pe care îl ocupa fiecare dintre acestea
pe scara valorilor sociale stabilită de autorităţile politice. În procesul de clasificare pot fi întâlnite
dificultati de tipul:
- absenţa unor specialişti care sa coreleze obiectivele sociale cu scopurile politice;
- existenţa unor clasificări diferite a obiectivelor în funcţie de interese;
- incapacitatea politicienilor de a-şi defini politica;
- inexistenta unui standard care să definească scopuri cum sunt utilitatea publică, interesul
general, justitia socială.
Dezinteresul (incapacitatea) de a clasifica obiectivele conform importanţei lor socio-economice face ca
autoritatile administratiei publice sa adopte decizii în scopuri inutile sau în contradicţie cu necesitatea
socială.
c).Căutarea opţiunilor relevante

Corespunzator scopului si obiectivului urmarit, autorităţile de decizie încearcă să elaboreze soluţii pe

baza opţiunilor exprimate de demnitari, de înalti functionari de stat, parlamentari, lideri de partide
politice, organizaţii nonguvernamentale, profesionale, culturale. Culegerea si prelucrarea informaţiilor
despre obiective se realizeaza cu ajutorul unor persoane şi/sau institutii specializate, urmînd ca analiza
informaţiilor să fie completată cu strategia politică, economică, socială sau de altă natură, care să
permită clasificarea unei probleme în comparaţie cu altele. Valorificarea informaţiilor din etapa
precedenta permite ca în procesul de fundamentare a deciziilor de politici publice să se elaboreze un
număr de alternative (cel putin două) configurate potrivit unui set de criterii.Cunoaşterea opţiunilor
relevante se bazează pe principiul individualizarii si fundamentarii alternativelor care asigură atât
coerenţa premiselor, cât şi a eficientei fiecărei alternative, funcţie de factorului timp, de situaţia cea mai
convenabila, de resursele disponibile (proprii sau atrase), de consecinţele aplicării fiecărei alternative
etc.

d) Selecţia alternativei optime.

Această etapă implică selectarea alternativelor care se apropie cel mai mult de realizarea obiectivelor si
a scopurilor şi presupune mai multe activităţi : alegerea variantelor si a alternativei optime, pe baza
interpretarii valorii unor factori de influenta; stabilirea precisă a nivelului ierarhic unde trebuie luată
decizia si a termenului de punere în practica.
●Principiul optimizării, este un criteriu care asigură stabilirea factorilor determinanţi pentru
fenomenul social abordat; determinarea criteriului de apreciere a optimului si a eficientei lui; stabilirea
factorilor care pot fi influenţaţi şi a celor asupra carora nu se poate acţiona în procesul de aplicare a
44
deciziei adoptate; respectarea cerintelor specifice deciziilor politico-administrative.

Etapele procesului decizional

Fenomenul social care trebuie Surse de informare politice,

solutionat Identificarea juridice, sociale, economice,
problemei sociale si tehnice,
a cauzelor sale

Soluţii care sunt

disponibile ;
care este ordinea de Clarificarea si Conformitatea cu
prioritate clasificarea standardele
obiectivelor si
scopurilor

Influenţa
strategiei
politice
Optiunile posibile pentru
atingerea obiectivelor Stabilirea optiunilor
relevante

Restricţiile
juridice

Consecintele socio- Elaborarea

economice pentru fiecare alternativelor si
alternativă Previziunea
prevederea
efectelor
consecintelor pentru
sociale
fiecare

Evaluarea alternativelor Implementarea

pe baza criteriilor de politicilor
valoare sociala ▬ ▬-----------
Alegerea alternativei publice
cea mai apropiată
de standardele de
edficienţă

APLICARE FINALIZARE EVALUARE

45
 e) Eficienţa politico-administrativă a procesului decizional.
Eficienţa procesului decizional depinde de îndeplinirea condiţiilor privind fundamentarea corectă a
soluţiilor tehnico-economice şi socio-juridice:
• necesitatea de a ţine seama de implicatiile lor; importanta lor nu depinde de vointa celor care au
luat-o, ci de consecintele aplicarii ei;
• necesitatea de a exprima optiuni cu privire la scop, nu la mijloace de realizare;
• necesitatea de a produce efectul social necesar; ele nu pot fi izolate de efectele lor;
Deciziile politico-administrative, ca act de voinţă al autorităţilor administraţiei publice, influenţează
prin eficienţa, (respectiv ineficienţa sa), atât evoluţia colectivităţii umane, cât şi evoluţia politică a
factorilor decizionali (schimbarea lor prin alegeri )

Descrieţi un proces decizional prin:

- identificarea unei probleme sociale ................................................................................................................
- strategia de soluţionare.........................................................................................................
- programul de politici publice................................................................................................................................

E. TRANSPARENŢA DECIZIONALĂ.

a). Noţiunea şi obiectul transparenţei decizionale

Legislaţia actuală cuprinde o serie de regulile de procedură minimale care să asigure transparenţa
decizională privind activitatea autorităţilor administraţiei publice locale şi centrale, alese sau numite,
precum şi a altor instituţii publice finanţate din bugetele publice, în raporturile dintre acestea şi cetăţeni,
sau asociaţii ale cetăţenilor legal constituite.
Potrivit legii, autorităţile publice obligate să respecte transparenţa decizională sunt:
● autorităţile administraţiei publice centrale: ministerele, alte organe centrale ale
administraţiei publice din subordinea Guvernului sau a ministerelor, serviciile publice
descentralizate ale acestora, precum şi autorităţile administraţiei publice autonome; de
precizat că, deşi este autoritate supremă a administraţiei, Guvernul nu este menţionat.
● autorităţile administraţiei publice locale: consiliile judeţene, consiliile municipale,
orăşeneşti şi comunale, primarii, instituţiile şi serviciile publice de interes judeţean, respectiv
local.

b) Obiectivele transparenţei decizionale.

Transparenţa decizională a activităţii desfăşurate de autorităţile administraţiei publice la nivel central şi
la nivel local sunt stabilite în mod expres:
- să sporească gradul de responsabilitate a autorităţilor administraţiei publice faţă de cetăţeni;
- să stimuleze participarea activă a cetăţenilor la adoptarea deciziilor administrative;
- să crească gradul de transparenţă al întregii activităţi a administraţiei publice;
La baza obligaţiei privind transparenţa decizională în administraţia publică stau principii care asigură
atât oportunitatea, cât şi legalitatea actului decizional, cum sunt:
- informarea prealabilă a cetăţenilor cu privire la problemele de interes public care urmează să
fie dezbătute în consiliile locale;
- consultărea cetăţenilor la iniţiativa autorităţilor publice, în cursul procedurilor de elaborare a
proiectelor de acte normative;
- participarea activă a cetăţenilor la adoptarea deciziilor administrative proiectelor de care
presupune, pe de o parte, ca şedinţele să aibă caracter public, iar pe de altă parte, ca dezbaterile să fie
consemnate şi date publicităţii.

c) Excepţii de la regula transparenţei

46
Prevederile legii privind transparenţa decizională nu se aplică procesului de elaborare a actelor
normative şi şedinţelor în care sunt prezentate sau discutate informaţii cu privire la:
- apărarea naţională, siguranţa naţională şi ordinea publică, interesele strategice economice sau
politice ale ţării, precum şi deliberările autorităţilor, dacă fac parte din categoria informaţiilor
clasificate, potrivit legii;
- valoarea, termenele de realizare şi datele tehnico-economice ale activităţii comerciale, bancare,
financiare, dacă publicarea acestora aduce atingere principiului concurenţei loiale;
- datele cu caracter personal (dacă nu există acordul persoanei fizice respective).

d) Participarea cetăţenilor la procesul decizional

In cursul procesului de elaborare a actelor normative, autorităţile administraţiei publice sunt obligate să
facă public proiectul de act normativ ce urmează a fi adoptat; acest lucru trebuie realizat prin afişare la
sediul propriu (într-un loc accesibil), prin anunţul în site-ul propriu şi transmiterea proiectului către mass-
media locală sau centrală, după caz. În plus, autorităţile administraţiei publice trebuie să trimită
proiectele de acte normative tuturor persoanelor care au solicitat acest lucru.
Anunţurile cu privire la elaborarea actelor normative trebuie aduse la cunoştinţa cetăţenilor cu cel puţin
30 de zile înainte de supunerea spre analiză şi adoptarea lor de către autoritatea publică. Anunţurile
referitoare la actele normative ce urmează a fi elaborate în domeniul afacerilor trebuie transmise şi
asociaţiilor patronale sau grupurilor legal constituite, pe domenii specifice de activitate, cu respectarea
termenului prevăzut, de 30 de zile.
Termenul în care persoanele fizice sau juridice interesate pot face sugestii sau propuneri cu privire la
conţinutul actului normativ trebuie să fie de minimum 10 zile de la data publicării anunţului.
Proiectul de act normativ se trimite spre avizare (respectiv aprobare) la autorităţile publice ierarhic
superioare numai după ce s-au definitivat observaţiile şi propunerile primite din partea cetăţenilor.
In cazul în care o asociaţie cetăţenească a solicitat în scris discutarea proiectului de act normativ,
conducătorul autorităţii publice emitente are obligaţia de a organiza o întâlnire pentru dezbaterea
proiectului cu participarea celor interesaţi. În toate cazurile în care au loc dezbateri publice, acestea
trebuie să se desfăşoare în termen de maximum 10 zile de la data publicării locului şi datei de
desfăşurare a dezbaterii. In situaţii de urgenţă, atunci când este periclitat interesul public, proiectele de
acte normative pot fi adoptate fără respectarea acestei proceduri.
Participarea cetăţenilor la procesul decizional este garantată prin:
- obligaţia autorităţilor publice de a anunţa public data şi locul de desfăşurare a şedinţei;
- dreptul cetăţenilor de a-şi exprima opiniile, (cu valoare de recomandare);
- participarea asociaţiilor la şedinţe în ordinea de precădere;
- accesul liber al mass-media la dezbateri;
- posibilitatea invitaţilor de a se exprima cu privire la ordinea de zi;
Autorităţile administraţiei publice au obligaţia de a face public un raport anual cu privire la transparenţa
decizională, care trebuie afişat, la rândul lui, la sediul autorităţii emitente şi pe site-ul acesteia.

e)Sancţiuni
Orice persoană care se consideră vătămată în drepturile sale prin încălcarea dispoziţiilor legii
transparenţei se poate adresa instanţei de judecată potrivi legii contenciosului administrativ. Plângerea,
ca şi recursul sunt scutite de taxă de timbru şi se judecă în procedură de urgenţă.
Constituie abatere disciplinară fapta funcţionarului public care nu permite accesul persoanelor la
şedinţele publice sau împiedică implicarea persoanelor interesate în procesul de elaborare a actelor
normative de interes public. Constatarea şi sancţionarea faptei se realizează potrivit dispoziţiilor legii
funcţionarilor publici.

Elaboraţi un raport cu privire la transparenţa decizională care să conţină:

- participarea cetăţenilor la şedinţele consiliului local...................................................................
- principalele propuneriale
cetăţenilor.................................................................................................
- modul de soluţionare a
propunerilor...................................................................................................
47
Rezumat Timp=10 minute

După parcurgerea acestei unităţi studenţii vor fi în măsură să deosebească deciziile administrative de cele politico-
administrative. Unitatea de învăţare descrie factorii procesului decizional, de la apariţia fenomenului social până la
soluţionarea lui, etapele procesului decisional şi transparenţa decizională.
În INTRODUCERE sunt explicate semnificaţiile noţiunii de decizie în genere şi în administraţie în special.
În capitolul privind POLITICA DECIZIONALĂ sunt abordate următoarele teme:Decizia administrativă, Decizia politică;
Decizia politico-administrativă. Unitatea cuprinde o ilustrare grafică a corelaţiei dintre politicile guvernamentale şi politicile
locale. Exerciţiul cere studenţilor să descrie factorii decizionali de natură politică, juridică şi socială.
În capitolul intitulat FACTORII PROCESULUI DECIZIONAL sunt explicaţe succint elementele care pot interveni şi care
pot influenţa procesul decizional, cum ar fi: decidentul; fenomenele care trebuiesc soluţionate; obiectivele; criteriile de
selecţie a obiectivelor şi scopurilor; efectele posibile ale deciziilor rezultatul cercetarilor efectuate de specialişti. Exerciţiul
solicită analiza factorilor decizionali care intervin în procedura de înfiinţare a unui serviciu public.
La partea consacrată ETAPELOR PROCESULUI DECIZIONAL sunt explicate următorele procedee:
Identificarea problemelor ce trebuie soluţionate; Clarificarea şi clasificarea obiectivelor; Căutarea opţiunilor relevante;
Alegerea alternativei optime; Evaluarea efectelor. Unitatea nr. 5 conţine şi o ilustrare grafică a etapelor procesului
decizional. Exerciţiul cere studenţilor să descrie procesul decizional.
În partea finală a unităţii de învăţare este tratată prolematica TRANSPARENŢEI DECIZIONALE prin prezentarea
următoarelor probleme: noţiunea de transparenţă decizională; obiectivele transparenţei decizionale; excepţiile de la
principiul transparenţei; participarea cetăţenilor la procesul decisional; Sancţiunile prevăzute de lege pentru nerespectarea
transparenţei. Exerciţiul propune studenţilor să elaboreze un raport privind transparenţa decizională în activitatea unei
autorităţi publice.

Evaluare. Timp=10 minute

Întrebări:
1. Ce semnifică o decizie a administraţiei publice?
a) O manifestare unilaterală de voinţă b) Un act prin care se modifică raporturi sociale c) Expresia formalizată a unei
politici publice.
2. Ce factori concură la adoptarea unei decizii?
a) autorităţile administraţiei publice b) cetăţenii c) agenţii economici
3. Care sunt etapele procesului decizional?
a) identificarea problemei, stabilirea obiectivelor, selectarea opţiunilor, alegerea variantei optime şi evaluarea
efectelor posibile, adoptarea deciziei; b) identificarea problemei, căutarea soluţiilor, adoptarea deciziei;
c) identificarea problemei, elaborarea strategiilor, adoptarea şi implementarea deciziei;
4. Care sunt obiectivele transparenţei decizionale?
a) să sporească responsabilitatea administraţiei; b) să stimuleze participarea cetăţenilor la luarea deciziilor;
c) să asigure publicitatea deciziilor.
5. Cum participă cetăţenii la procesul decizional?
a) prin propunerile adresate autorităţilor; b) prin participarea la şedinţele consiliilor locale; c) prin acţiuni în
contenciosul administrativ.
Răspunsuri 1.-a,b,c; 2.-a,b; 3.-a; 4.-a,b,c; 5.-a,b,

BIBLIOGRAFIE
48
PARLAGI, A.P. Teoria administraţiei publice, curs, Universitatea Nicolae Titulescu, 2008
ALEXANDRU, I. Ştiinţa administraţiei, editura ECONOMICĂ, 1999
ANDRONICEANU,A. Management public, editura ECONOMICĂ, Bucureşti,1999
BOCHENSKI, J.M. Ce este autoritatea ? editura HUMANITAS, Bucureşti, 1992.
CROZIER, M. Le phenomene birocratique, editura LE SEUIL, Paris, 1971.
HOGWOOD, B. Introducere în politicile publice, editura TREI, Bucureşti, 2000
LIPSKY, M. Street-level bureucracy: dilemmas of the individual in public services, Russel Stage, N.Y.1980.
PARLAGI, A.P. Dicţionar de administraţie publică, editura ECONOMICĂ, Bucureşti, 2004.
PROFIROIU.A,&Co. Bazele administraţiei publice, ediţia a III-a, editura ECONOMICĂ, Bucureşti, 2005 .

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 6

OPERAŢIUNILE TEHNICO-ADMINISTRATIVE.

Cuprins:
A. BIROCRAŢIA ADMINISTRATIVĂ. 2
a) Caracteristicile birocraţiei administrative.b) Disfuncţiile organizării birocratice;
c) Metode pentru debirocratizarea administraţiei.
B. REDACTAREA ACTELOR OFICIALE. 5
a) Caracteristici; b) Clasificare; c) Stilul; d) Tehnica de redactare; e) Structura actelor
oficiale f) Cuprinsul actelor oficiale.
C. GESTIUNEA DOCUMENTELOR.
a)Noţiunea de document; b)Înregistrarea documentelor; c) Predarea documentelor;
d)Publicitatea; e)Arhiva curentă; f)Perfectarea documentelor; g) Selecţionarea;
h)Păstrarea documentelor; i)Documentarea administrativă; j)Condiţiile documentării;
k)Etapele documentării.
D. OPERAŢIUNILE DE CONTROL.
a) Subiectele controlului; b) Obiectul controlului, c) Scopul controlului; d) Formele de control;
e) Procedura de control; f) Reguli generale de organizare a controlului;
g) Structura actelor de control.
Rezumat
Evaluare
Bibliografie.

Timp necesar: 150 minute

După parcurgerea acestei unităţi veţi fi în măsură să înţelegeţi fenomenul birocratic şi metodele necesare pentru
debirocratizarea administraţiei. Unitatea de învăţare prezintă tehnica de redactarea a documentelor oficiale şi modul în care
trebuie gestionate documentele. Ultima parte a modulului este destinată organizării activităţii de control ierarhic operativ.
După studierea acestei părţi a modulului veţi fi capabili să realizaţi următoarele activităţi:

 să definiţi noţiunile de birocraţie administrativă şi debirocratizarea;

 să cunoaşteţi regulile şi tehnica de redactare a documentelor oficiale ;
 să aplicaţi oricare dintre etapele necesare gestionării documentelor ;
 să înţelegeţi formele, procedura şi scopul activităţii de control ierarhic operativ
 să elaboraţi conform regulilor un raport de control.

A. BIROCRAŢIA ADMINISTRATIVĂ. Timp=30 min.

a) Caracteristicile birocraţiei administrative.

49
 ●Formalizarea regulilor. Organizaţia birocratică presupune un ansamblu de reguli scrise,
impersonale şi clar definite care acoperă toate aspectele: definirea rolurilor, raporturile de autoritate,
planificarea carierei, modalităţi de funcţionare. Toate componentele şi relaţiile unei structuri trebuie
codificate în reglementări şi legi, conform principiului supremaţiei dreptului. Aceste reguli trebuie să
fie formale, stabilite dinainte, şi nu informale sau improvizate după circumstanţele şi dorinţele
executanţilor. Există instrucţiuni specifice pentru fiecare eveniment care se produce. O birocraţie
eficientă se presupune că poate să prevadă totul, ceea ce implică clasificarea problemelor şi cauzelor
individuale după criterii definite.
● Specializarea. Specializarea îngustă defineşte fixarea strictă şi minuţioasă a sarcinilor ce revin
unui funcţionar, a modului în care trebuie realizate, a tehnicilor şi procedurilor ce trebuie respectate.
Specializarea oferă două avantaje. Primul este complementaritatea angajaţilor: trebuie ca atribuţiile
fiecăruia să fie clare şi să acopere ansamblul domeniilor de acţiune, astfel încât să nu existe nici
domenii neacoperite, nici repetări inutile. Al doilea avantaj este de a permite o utilizare eficientă a
controlului: cu cât o organizaţie pune accent mai mare pe specializarea sarcinilor, cu atât ea poate să
apeleze la calificarea înaltă a experţilor care exercită controlul.

● Ierarhia. Organizarea birocratică presupune o strictă dependenţă a fiecărui nivel inferior de

un nivel superior, conform unei ierarhii clare şi bine definite. Informarea şi deciziile generale coboară pe
nivelele ierarhice astfel încât fiecare angajat să-şi exercite competenţa fără să interfereze cu aceea a altor
executanţi. Cu cât o regulă este mai generală, cu atât ea este elaborată de la un nivel mai ridicat,
întrucît doar nivelul superior poate avea o vedere de ansamblu şi poate să ţină cont de factorii care
intervin în procesul de luare a decizilor. Întreaga ierarhie se supune legitimităţii. Atât superiorul cât
şi subordonatul nu pot încalcă drepturile care sunt prevăzute în regulament. Principiul ierarhiei aplicat
într-un mod strict are avantaje majore:
- permite controlul de ansamblu asupra activităţilor, astfel încât deciziile să fie clare pentru instiuţie şi
permite fiecărui funcţionar să acţioneaze în aria sa de competenţă.
- evită subiectivismul din cadrul relaţiilor de autoritate şi creează climatul de încredere necesar
muncii în echipă.
● Cariera. Birocraţia este forma de organizare care permite recrutarea, promovarea, şi
sancţionarea funcţionarilor pe baza unor criterii meritocratice şi impersonale. La angajare, criteriul
„merit” presupune ca alegerea candidatului să fie făcut în funcţie de califiacarea şi competenţa cerute de
post. Calificarea este determinată de aptitudini recunoscute public şi verificate după o procedură
impersonală (concurs, examene, diplome).
- Planul carierei. Cunoscut dinainte, salariul variază în funcţie de nivelul ierarhic: cu cât se urcă în ierarhie,
cu atât creşte responsabilitatea şi nivelul salariului.
- Garanţiile oferite de carieră care au ca efect maximizarea securităţii profesionale: securitatea muncii,
promovare şi salariu. Cariera generează avantaje pentru un funcţionar în patru direcţii :
- elimină aprecierile subiective din procedura de evaluare profesională a funcţionarului;
- atrage cei mai buni(calificaţi) candidaţi pentru că le asigură ascensiunea pe treptele ierarhic
superioare;
- focalizează activitatea funcţionarului numai spre sarcinile de serviciu (eliminînd stresul viitorului) ;
- prin stabilitatea postului îl determină pe funcţionar să fie devotat administraţiei.
● Codificarea relaţiilor cu mediul extern. Indiferent de activităţile pe care le desfăşoară,
administraţia comunică şi interacţionează cu exteriorul conform aceloraşi norme de impersonalitate.
Funcţionarul nu poate să-i trateze pe cetăţeni ca pe nişte prieteni sau ca pe nişte duşmani; el trebuie să
se comporte neutru, conform acelor reguli prestabilite prin regulamentul de ordine interioară. În
principiu, această codificare a raporturilor dintre administraţie şi mediul social prezintă patru avantaje
pentru cetăţeni: Echitatea în relaţionarea cu persoanele; cererea fiecărui solicitant este analizată
conform unor reguli bine cunoscute astfel că nimeni nu poate primi favoruri, şi nimeni nu poate fi
supus unor discriminări ilegale; Onestitatea; funcţionarul care respectă regulamentul în relaţia sa cu
cetăţenii este protejat atât împotriva corupţiei, cât şi a presiunilor din partea şefilor, sau colegilor, care
ar putea să-l abată de la corectitudine. Continuitatea; în administraţie aplicarea regulilor are caracter
impersonal, întrucât ele nu aparţin unui anumit funcţionar, şi nu se modifică odată cu schimbarea
funcţionaruli respectiv. Eficienţa; codificarea în funcţie de criterii bine definite autorizează luarea în
50
considerare a unui mare număr de situaţii diferite şi permite evitarea tratării diferite a cazurilor
asemănătoare.
● Presiunile politice. Administraţia publică are ca misiune realizarea funcţiei executive a statului,
ca instrument al puterii politice. Cel mai important element al relaţiei dintre administraţie şi puterea
politică este stabilirea nivelului până la care politicul poate interveni în activitatea administraţiei. Puterea
politică ia asupra sa responsabilitatea deciziilor cu caracter strategic, dar administraţia este aceea care
trebuie să asigure executarea acestor decizii. Conform modelului birocratic, administraţia este eficientă
atunci când ea executa întocmai obiectivele stabilite de puterea politică; în mod reciproc, politicul îşi
menţine puterea de decizie atâta timp cât nu perturbă activitatea administraţiei.
Birocraţia protejează principiile carierei şi ierarhiei de orice ingerinţă politică, chiar dacă
demnitarii (aleşi politic) încearcă politizarea administraţiei, adică recrutarea personalului după
criterii de alianţă politică mai degrabă decât după merit sau competenţă. Birocraţia impune demnitarilor
să acorde o atenţie deosebită intereselor funcţionarilor fără a scurtcircuita ierarhia sau a interveni direct
în activitatea instituţiei sau a serviciilor. În schimb, funcţionarul se dovedeşte un administrator loial şi
discret, oricare ar fi partidul sau puterea politică, atâta timp cât el este protejat împotriva politizării
funcţiei sale şi cât cariera depinde numai de competenţa sa profesională.
Conform lui M. Weber, birocraţia este instrumentul oricărei puteri politice: nici un fel de putere nu şi-
ar putea impune voinţa politică dacă nu ar avea la dispoziţie aparatul birocratic de execuţie a deciziilor
sale. Deciziile definitive pe plan politic sunt încredinţate unui corp de executanţi competenţi, eficienţi
şi supuşi, organizaţi după un sistem precis şi ierarhizat. Puterea politică utilizează astfel o maşină
eficientă numită birocraţie, care îi asigură o execuţie fidelă şi rapidă a deciziilor eliminând întru-totul
sarcinile care pot împiedica luarea decizilor.

b) Disfuncţiile organizării birocratice.

Modelul weberian a declanşat o serie de studii cu privire la funcţionalitatea „mecanismului
raţional”, la nivelul administraţiei publice în urma cărora s-a constatat că birocraţia are şi alte
trăsături decât cele de raţionalitate şi eficienţă, precum şi faptul că poate crea disfuncţii în operaţiunile
de birou.
● Conflictele de competenţă.
Potrivit concepţiei lui Robert K. Merton trebuie făcută distincţia între mijloace şi scopuri, care, în
condiţiile modelului weberian, dispare în operaţiunile de birou. Dacă iniţial era considerat un „mijloc”,
biroul a devenit de-a lungul timpului „scopul” activităţii birocraţilor. Philip Selznick a ajuns şi el la
concluzii asemănătoare relevând faptul că aparatul birocratic tinde să se dezvolte chiar şi în cele mai
democratice organizaţii.
- Conflictele dintre personalul administrativ (de execuţie) şi personalul de specialitate (de
decizie). Disfuncţiile se produc datorită divergenţelor care apar între specialişti şi personalul administrativ
din compartimente căruia i se deleagă anumite competenţe; personalul de execuţie vrea întotdeauna
competenţe cât mai mari.
Cercetările lui Merton din a doua jumătate a secolului XX au declanşat antipatia faţă de birocraţia
formală. Şi comentariile despre personalitatea birocratică au scos în evidenţă faptul că incapacitatea
instruită poate însemna sfârşitul oricărei organizaţii, deoarece scopurile reale sunt ignorate; spre
exemplificare, contabilii pot fi extrem de riguroşi în calcule, fără să-i intereseze consecinţele.
Potrivit concepţiei lui Selznick delegarea autorităţii către funcţionari superspecializaţi are ca efect
dorinţa acestora de a-şi realiza propriile interese, sectorial, în detrimentul sau cu neglijarea intereselor
întregii organizaţii.
● Conflictele de autoritate.
O tipologie a birocraţiei în context managerial s-a realizat prin intermediul a doi factori: structura
activităţilor şi concentrarea autorităţii, teoria fiind dezvoltată ulterior de Derek Pugh şi Grupul Aston.
Pugh şi echipa sa au identificat aceste variaţii ale birocraţiei, în funcţie de trei dimensiuni.
- prima stabileşte nivelul controlului asupra activităţilor şi poate fi exercitat într-o modalitate personală
sau impersonală prin proceduri administrative sau tehnologii de control.
- cea de-a doua dimensiune se referă la modul de structurare a activităţilor care poate fi la un
nivel standardizat, la nivel formalizat, la nivel specializat, sau nestructurat.
- ultima dimensiune se referă la nivelul autorităţii care ia decizii, care poate exprimă maxima
51
concentrare şi centralizare, saju dispersarea, sau şi fragmentarea acesteia .
Cea mai extinsă formă de manifestare a birocraţiei în administraţie este rigiditatea, inflexibilitatea, rutina
funcţionarilor care se limitează la aplicarea unui set de reguli rigide, lipsa de imaginaţie şi teama de
răspundere. Rigiditatea are două forme, una profesională care poate fi considerată normală în limitele
funcţiei, şi una care depăşeşte limitele profesionale, considerată anormală. Aceste forme reunite pot fi
definite ca un fenomen de „conservatorism al administraţiei”.
● Conflicele structurale.
Orice compartiment din cadrul administraţiei tinde să-şi mărească structura pentru că maximizarea este
o formă practică a birocraţiei. Tendinţa de expansiune este un fenomen specific oricărei organizaţii,
numai că, în cazul administraţiei, funcţionarii exagerează utilitatea activităţii lor, astfel încât ea devine
o funcţie sine qua non a biroului în care funcţionează.
Sistemul ierarhizat de organizare şi centralizare a puterii declanşează în special la nivelul
administraţiei publice, fenomenul „birocraţiei libere”, caracterizat prin comunicare redusă între nivelurile
ierarhice şi prin imposibilitatea unui control real. Funcţionarii devin interesaţi de propriile poziţii astfel
încît este greu de făcut o diferenţiere între scopurile personale şi cele publice.Raţiunea de a fi a
biroului trebuie să fie satisfacerea cetăţeanului, prin intermediul serviciului public, care este o funcţie
de politici, structurate prin sistemul de drept. În esenţă, biroul este suportul implementării politicilor, în
concordanţă cu voinţa celor aleşi, nu a demnitarilor, care „fac politica”.
Modelul de organizare “birou” defineşte procesul birocraţiei, conform „American College Dictionary”,
prin patru elemente: guvernare prin birouri; structura oficialilor care administrează birourile; excesiva
multiplicare şi concentrare a puterii în birouri administrative; excesiva guvernare, bandă roşie a rutinei.
● Absenţa concurenţei şi lipsa motivaţiei .
Serviciile furnizate de administraţia publică sunt mai puţin eficiente decât serviciile private deoarece
funcţionează în lipsa competiţiei şi nu sunt ameninţate cu spectrul falimentului. Competiţia creează
oportunitatea de a alege calea cea mai eficientă de acţiune, situaţie tipică pentru administraţia privată.
Din punct de vedere al stimulentelor individuale, se poate observa faptul că ele sunt mult mai restrictive
în cazul administraţiei publice, începând cu sistemul de salarizare şi sfârşind cu posibilităţile de concediere
a angajaţilor. Cauzele ineficienţei administraţiei se pot explica şi prin diferenţele dintre activităţile
administrative şi alte activităţi de producţie, care se referă la: dificultăţile în măsurarea
performanţelor, multiplicarea obiectivelor, tehnologia ambiguă etc. De asemenea, reducerea costului nu
este în interesul public.

c) Metode pentru debirocratizarea administraţiei.

Administraţia este sufocată de legi şi de avalanşa de instrucţiuni de aplicare a legilor care mai mult
încurcă decât clarifică dispoziţiile acestora. În plus, o serie acte normative conţin dispoziţii contrare
astfel că funcţionarii trebuie să solicite explicaţii altor autorităţi sau să le aplice după bunul plac.
Studiile arată că trei sferturi dintre managerii instituţiilor publice sunt excedaţi de birocraţie, de
timpul pierdut cu formalităţile pentru obţinerea avizelor, autorizaţiilor acordurilor, certificatelor de
la alte diverse instituţii.
Cele mai eficiente metode pentru debirocratizarea administraţiei sunt următoarele:
● utilizarea formelor de recrutare a funcţionarilor pe baza unor criterii tehno-ştiinţifice:
- încadrarea cu prioritate a absolvenţilor de cursuri universitare şi postuniversitare;
- atragerea unor specialişti în business care pot contribui cu experienţa lor, fie prin contracte de
consultanţă, fie prin elaborarea de proiecte,
- promovarea funcţionarilor din interiorul administraţieie pe bază de competenţă profesională.
● aplicarea principiilor de piaţă ale modelului “firmă”, care sunt potrivite sistemului “birou”.
Acest lucru se referă la metodologia de elaborare a strategiilor, politicilor, metodologiilor de coordonare
şi organizare, forme de control descentralizat etc. O altă măsură ar putea fi eliminarea sau diminuarea
structurării în „clase” a funcţionarilor administraţiei publice şi implementarea imparţială a politicilor
publice.
● introducerea tehnologiei informaţei (IT). Recurgerea la inovaţiile oferite de tehnologia informaţiei
(IT) a fost una dintre forţele motrice ale programelor de simplificare a administraţiei în cea mai mare parte a
ţărilor OCDE. Studiile de ţară confirmă că exploatarea IT-ului în cadrul operaţiilor în interiorul autorităţilor
administrative şi între acestea, precum şi între administraţie şi cetăţeni, este principalul elementul
52
favorabil al punerii în practică a procedurilor de simplificare administrativă şi aceasta în trei domeni
fundamentale:
- exploatarea unor sisteme complexe în cadrul autorităţilor şi instituţiilor administrative, în legătură cu
protecţia socială, fiscalitatea sau eliberarea autorizaţiilor;
- conexiunea între structurile administrative;
- ameliorarea comunicării între administraţie şi cetăţeni.

Explicaţi următoarele disfuncţii ae birocraţiei:

- conflictele de competenţă................................................................................................................
- conflictele de autoritate....................................................................................................................
- conflictele de structură.....................................................................................................................

B. REDACTAREA DOCUMENTELOR OFICIALE. Timp=30 min.

a). Caracteristicile actelor oficiale.

În sens larg prin documente (acte) oficiale se înţeleg acele înscrisuri care cuprind informaţii relevante
trimise sau primite de o autoritate publică, (instituţie sau serviciu al acesteia) în raporturile pe care
aceasta le are cu alte persoane juridice sau fizice.
Specificul actelor oficiale rezidă în următoarele elemente:
Conţinutul actelor oficiale este determinat de caracterul juridic, economic, administrativ, cultural de
personal, diplomatic etc. Obiectul actelor oficale se referă la iniţierea, desfăşurarea, modificarea sau
încetarea raporturilor dintre o autoritate publică (instituţie sau serviciu al acesteia) şi alte persoane
juridice sau fizice. Regulile de logică formală ce trebuie respectate şi anume, claritatea şi concizia
mesajului; rapiditatea răspunsului; evitarea corespondenţei inutile.
Comunicarea actelor oficiale prezintă o importanţă deosebită pentru buna desfăşurare a activităţii
autorităţilor administraţiei publice din următoarele considerente:
● este forma de comunicare cea mai sigură dintre o instituţie publică şi alte persoane;
● oferă posibilitatea consemnării în scris a oricărei fapt sau act administrativ;
● permite înregistrarea contabilă a unor operaţiuni;
● poate servi ca probă în justiţie (ad probationem);
● asigură, printr-un ciclu de corespondenţă, istoricul relaţiilor oficiale dintre o autoritate a
administraţiei publice şi şi o altă instituţie;
● constituie o sursă de documentare arhivistică.
b). Clasificarea actelor oficiale:
Actele (documentele) oficiale pot fi clasificată funcţie de mai multe criterii;
- după obiect şi scop: acte de solicitare, de dispoziţie, de informare, de constatare, de îndrumare şi
control, de reclamaţie, de procedură sau de tehnică.
- după modul de redactare : documente netipizate şi documente tipizate. Documentele tipizate sunt
formulare imprimate în prealabil în care există rubrici, sau coloane albe, care trebuie completate cu
datele cerute de textul formularului, de către cetăţean sau de către un funcţionar public: certificatele de
stare civilă; procesele verbale privind constatarea şi sancţionarea contravenţiilor; adeverinţele;
diplomele; Documentele tipizate se clasifică în:
- formulare cu regim special; acestea sunt documente înseriate cu numere de ordine a căror
folosinţă trebuie justificată. Exemplarele pe care s-au făcut înscrieri greşite se anulează cu
menţiunea "anulat" şi se păstrează pentru justificare. Predarea şi primirea formularelor cu regim
special se face pe bază de proces verbal.
- formulare fără regim special; pe acestea se pot face rectificări cu menţiunea corectat de mine şi
semnătura celui care a făcut modificarea. Aceste formulare nu se păstrează pentru justificare.
Documentele netipizate sunt înscrisuri redactate în mod liber fără a respecta un anumit model. Aceste
documente se utilizează ocazional cum sunt cererile, reclamaţiile, ofertele, adeverinţele, etc.
53
- după natura documentului. Documentele se clasifică după natura şi destinaţia lor în:
- documente originale; primul exemplar se trimite obligatoriu destinatarului;
- copia simplă, scrisă la indigo în acelaşi timp cu originalul care se păstrează în arhiva
curentă în eventualitatea pierderii originalului.
- duplicatul, este o reproducere a documentului original care s-a distrus sau pierdut. Duplicatul
se eliberează în cazurile şi forma prevăzută de lege. Publicarea pierderii unui act se face în
Monitorul Oficial prin declararea actului pierdut ca fiind nul. Duplicatul se eliberează de aceeaşi
instituţie care a întocmit originalul iar pe noul act se face menţiunea "duplicat"
- copia de pe original. în acest document se transcrie literă cu literă textul original. Pe document
se menţionează "copie" locul sigiliului şi semnătura. Actul original se poate reconstitui pe baza
copiei dacă legea prevede această procedură. Copiile de pe original pot fi:
- copia certificată este documentul pe care o persoană împuternicită îl confirmă ca fiind
autentic. Autentificarea se face prin înscrierea formulei "conform cu originalul" semnarea şi
ştampilarea documentului. De regulă copia certificată se eliberează de către secretariatul
instituţiei care a întocmit originalul (ex. copie certificată după o hotărâre judecătorească);

- copia legalizată este documentul autentificat de către notarul public care reproduce exact
conţinutul actului original. Pe verso se face de regulă încheierea de legalizare iar documentele
astfel întocmite se înscriu într-un registru special al notariatului;
- fotocopia este reproducerea prin mijloace tehnice a documentului şi are valoare juridică numai
dacă este legalizată de notariat Aceasta este o măsură de garanţie a autenticităţii pentru evitarea
folosirii unor trucaje prin fotocopiere;
- extrasul este o parte dintr-un document care trebuie certificat, sau legalizat pentru autenticitate.

c ) Stilul actelor oficiale.

● Corectitudinea. Respectarea normelor gramaticale, ortografice şi de punctuaţie dovedeşte
respectul faţă de destinatar şi gradul de cultură al expeditorului, (ex. amplasarea greşită a unei virgule
poate să schimbe schimbă sensul unei fraze: "nu este vinovat nu se pedepseşte").
● Claritatea. In actele oficiale nu sunt permise cuvintele cu mai multe înţelesuri, termenii
neclari, sau expresiile confuze. Textul trebuie redactat clar pentru ca să rezulte limpede care sunt
drepturile, obligaţiile, termenele şi alte clauze ale raporturilor cu instituţia respectivă.
● Concizia. Această cerinţă se asigură prin construcţia de fraze scurte şi folosirea termenilor de
specialitate. Prin concizie se face economie de spaţiu şi timp, mai ales atunci când unele documente
trebuie multiplicate în mai multe exemplare.
● Precizia. Această condiţie se respectă prin utilizarea unor termeni oficiali, a unităţilor de
măsură, a literelor alături de cifre etc.
● Oficialitatea. Această cerinţă presupune folosirea unor expresii ponderate, politicoase,
concrete. In actele oficiale este interzisă uitilizarea expresiilor triviale şi a sintagmelor care exprimă
ameninţare, violenţă, şantaj etc.

d).Tehnica redactării actelor oficiale.

Redactarea documentelor cu caracter oficial se face de către un funcţionar care trebuie să cunoască
foarte bine normele, procedurile şi legislaţia specifică instituţiei în care funcţionează.
Tehnica redactării actelor oficiale cuprinde o serie de reguli privind întocmirea documentelor.
● aşezarea în pagină trebuie să fie expresivă; în acest scop textul trebuie obligatoriu
dactilografiat, sau cules pe calculator. In practică se întâlnesc două forme de redactare: scrierea
"BLOCK" în care toate paragrafele încep pe aceiaşi linie verticală şi scrierea "INDENTED
FORM" în care primul rând al fiecărui paragraf se scrie cu 1 cm în interior fată de celelalte rânduri.
● pagina standard utilizată în corespondenţa oficială este formatul A.4. (210 mm x 297
mm). în cazul în care textul este scurt şi încape pe o singură pagină se utilizează formatul "memo"(210
mm x 135 mm).
● plicurile cu fereastră permit vizualizarea adresei destinatarului; foile se pliază pe
orizontală în trei şi se introduc în plic în aşa fel încât destinatarul să vadă antetul instituţiei expeditoare
atunci când deschide scrisoarea.
54
 ● menţiunile. Pe plic trebuie scrise obligatoriu în partea dreaptă numele sau denumirea
persoanei şi/sau instituţiei, adresa acesteia, numărul de ieşire al scrisorii şi eventuale precizări de tipul
"confidenţial"
e). Structura actelor oficiale.
In corespondenţa oficială există o serie de elemente obligatorii, dar şi elemente ocazionale. Elementele
obligatorii sunt următoarele:
• Antetul. Acesta cuprinde denumirea şi adresa unităţii emitente. Atunci când instituţia este
subordonată unei autorităţi publice centrale se menţionează şi denumirea acesteia. In antet se pot
menţiona numărul postului telefonic, al faxului, E-mailul, codul poştal, etc. Antetul poate fi scris
central (în partea de sus a paginii, pe mijloc)în cazul utilizării formatului A.4. sau lateral (pe
latura din stânga a paginii) atunci când se utilizează formatul A.5. Denumirea instituţiei se scrie
cu majuscule, iar celelalte menţiuni cu litere minuscule.
• Numărul şi data înregistrării. Aceste elemente sunt necesare pentru a proba identitatea scrisorii,
momentul de la care se nasc drepturi şi obligaţii precum şi pentru clasarea numerică. De regulă
numărul şi data înregistrării se scriu în colţul din dreapta sus al paginii. Denumirea lunii este de
preferat să fie scrisă în litere.
• Adresa destinatarului. Aceasta cuprinde următoarele elemente: denumirea instituţiei, cu
indicarea direcţiei sau serviciului căruia îi este destinată; localitatea cu numărul de cod poştal;
strada şi numărul; judeţul sau sectorul după caz. Numele de persoane se dactilografiază integral
cu majuscule iar titlurile se scriu prescurtat, pe acelaşi rând (prof.dr.ing.etc.)
• Textul scrisorii. Scrisul trebuie să înceapă la un interval de 4 rânduri faţă de antet. De regulă
textul se scrie la un interval de un rând şi jumătate, sau la un rând, cu interval dublu între
alineate, pe ambele feţe al hârtiei. Dacă se face menţiunea "în atenţia domnului" aceasta se
subliniază. Menţiunile de tipul "Secret" şi "Strict secret" se scriu în drepta sus, deasupra adresei
destinatarului, cu majuscule şi se subliniază.
• Semnăturile. Scrisorile oficiale conţin de principiu două semnături: a conducătorului instituţiei
şi a funcţionarului care a redactat textul precedate de denumirea funcţiei acestuia (director, şef
serviciu, consilier, inspector, etc.) Iniţialele celui care a redactat şi a celui care a dactilografiat
scrisoarea se scriu în colţul din stânga jos, dspărţite printr-o linie oblică (ex. AP/CO).
• Stampila se aplică pe semnătura conducătorului instituţiei. In cazul documentelor tipizate există
un spaţiu special marcat cu iniţialele LS (locul pentru ştampilă).
• Inscripţii exterioare. Pe plic se inscripţionează denumirea persoanei şi /sau a instituţiei căreia i
se adresează scrisoarea, adresa completă, a destinatarului, pe verso adresa expeditorului, numărul
scrisorii, menţiuni speciale (secret).
f). Condiţii de formă şi fond.
Actele oficiale se redactează conform unui plan care asigură transmiterea logică a informaţiilor în aşa fel
încât să asigure înţelegerea lor corectă de către destinatar. In acest scop, o scrisoare cuprinde:
Introducerea. Această parte conţine o formulă prin care autoritatea (instituţia) îl informează pe
corespondent asupra obiectului scrisorii (angajare, îndeplinirea unei obligaţii, încheierea unui contract
etc.) Oficialitatea. Această cerinţă presupune folosirea unor expresii ponderate, politicoase, concrete. In
documentele oficiale este interzisă uitilizarea expresiilor triviale şi a sintagmelor care exprimă
ameninţare, violenţă, şantaj etc. Tratarea subiectului. In partea a doua a documentului se motivează în
fapt şi în drept obiectul şi scopul lucrării în aşa fel încât să justifice soluţia adoptată de autoritatea
publică în acest sens. Concluzia trebuie să fie clară în aşa fel încât să evite revenirea petentului cu alte
scrisori pe acelaşi subiect. Încheierea. Actele oficiale se încheie cu o formulă de politeţe, care constă
într-o mulţumire sau un salut. De regulă formula de politeţe folosită la început trebuie repetată la final.
Forma de prezentare. Acest element se referă atât la corectitudinea gramaticală a textului, cât şi la
estetica prezentării lui. In cazul documentelor complexe există forme specifice de prezentare.
În cazul unor texte lungi, în care sunt expuse idei diferite, textul trebuie împărţit în capitole şi
subcapitole. Aceste au titluri, respectiv subtitluri, indexate cu cifre şi litere. Titlurile şi subtitlurile
trebuie să exprime concis obiectul capitolului în aşa fel încât să uşureze parcurgerea textului.
Paragrafele. Acestea sunt părţi dintr-un articol despărţite prin alineat nou. Primul cuvânt se scrie la 1
cm drepta faţă de linia verticală a textului. Citatele. Reproducerea unor texte din alte documente se face
prin utilizarea ghilimelelor la începutul şi la sfârşitul textului citat. Sursa de la care a fost preluat citatul
55
 se indică printr-o notă la subsol care trebuie să cuprindă numele autorului, denumirea exactă a lucrării,
editura şi anul apariţiei, pagina. Nu este recomandabilă utilizarea numerelor care fac trimitere la
bibliografie. Trimiterile. In cazul unor scrisori oficiale sunt necesare explicaţii suplimentare ce pot fi
date prin note de subsol. Caracterul literelor folosite la subsol trebuie să fie mai mic decât cel din text. O
notă începută pe o pagină trebuie să se termine pe aceeaşi pagină .Trimiterile se pot marca prin
prescurtări de tipul V. (pentru vezi) şi Cf. (pentru conf.). Sublinierile. Constau în trasarea sub un
cuvânt, sau expresie, a unei linii. Abuzul de sublinieri nu este permis în corespondenţa oficială.

Redactaţi un act oficial prin care solicitaţi instituţiilor din subordine să vă trimită un raport
de activitate ţinând cont de următoarele elemente:
- de structură ...................................................................................................................................
- de conţinut. .....................................................................................................................................
- de formă ..........................................................................................................................................

C. OPERAŢIUNILE DE SECRETARIAT Timp=35 min.

a). Noţiunea de document. Prin noţiunea de “document” în sens strict, se înţelege orice suport de
informaţii: acte, manuscrise, hărţi, fotografii, filme, planuri, înregistrări video, înregistrări fonice, ştampile
şi orice alt obiect purtător de informaţii. Documentul, în sens larg, defineşte un obiect care cuprinde
elemente ale cunoaşterii, care poate fi identificat, conservat, consultat şi transmis, fără ca prin aceste
operaţii să fie alterate elementele cognitive pe care le conţine.
Documentele pot fi clasificate după criterii diferite: după conţinut : economice, administrative, de stare
civilă, etc., după întinderea efectelor juridice: actele normative, care conţin norme general obligatorii
pentru toţi, sau individuale care se referă la o singură persoană; după data emiterii sau adoptării lor; după
alfabet, sau limbă.
b). Înregistrarea documentelor. Autorităţile şi instituţiile administraţiei publice au obligaţia,
stabilită prin lege, de a înregistra toate documentele primite sau emise, ori adoptate. Înregistrarea
documentelor este obligatorie din următoarele considerente:
- ad validitatem; acest lucru înseamnă că un document este considerat valid numai dacă el a fost
înregistrat, pentru că înregistrarea dovedeşte că acel document există, ori a existat.
- ad probationem; acest lucru înseamnă că un document care a fost înregistrat poate face proba
drepturilor şi a obligaţiilor care se nasc, se modifică, ori se sting, ca urmare a înregistrării.
- ad prioriti; odată înregistrat un document devine opozabil terţilor, adică are întâietate cel care a
depus primul documentul. Ex. Inregistrarea unei invenţii sau inovaţii la Oficiul de Stat pentru Invenţii si
Mărci.
Înregistrarea documentelor trimise autorităţilor publice, sau a actelor emise de acestea se înregistrează la
Registratura generală; celelalte documente pot fi înregistrate direct la departamentele sau direcţiile la care
au fost trimise.
- Actele de stare civilă se înregistrează totdeauna şi obligatoriu în registre speciale.
- Petiţiile, reclamaţiile, sesizările etc.,se înscriu în registre special constituite în acest scop.
Atunci când datele de identificare ale unei persoane sunt înscrise numai pe plic, acesta se va anexa
scrisorii. Pe documentul primit se aplică în colţul din dreapta sus ştampila de înregistrare cu denumirea
instituţiei, data şi numărul sub care a fost înregistrat actul. Persoanei care a depus actul i se înmânează o
dovadă care conţine aceleaşi elemente. Documentele se înscriu în Registrul de intrare-ieşire, în ordine
cronologică, începând cu numărul unu din 1 ianuarie şi terminând cu 31 decembrie din acelaşi an
calendaristic. În registru se completează toate rubricile şi coloanele. Pe coperta fiecărui registru se trece
denumirea instituţiei, numărul volumului, numerele extreme de înregistrare (de la 1 …la n) şi datele
calendaristice.
c). Predarea documentelor. Predarea documentelor la compartimentele din structura unei
autorităţi publice se face pe baza unei condici de evidenţă, în care se menţionează numărul actului, data şi
semnătura de primire. În condici nu sunt permise ştersături sau radieri; datele se pot corecta însă printr-o
linie orizontală peste ceea ce s-a greşit şi efectuarea unei noi înscrieri. Dacă se impune avizul mai multor
compartimente pe acelaşi act, acesta se trimite la fiecare compartiment prin condica de evidenţă. Dacă
56
 pentru aceeaşi problemă se primesc mai multe acte provenind de la aceeaşi persoană, rezolvarea se poate
face pe oricare din ele, cu condiţia de a face menţiune pe celalate că problema s-a soluţionat la numărul
(n1...nX) Actele pierdute pot fi reconstituite şi vor fi certificate de secretarul consiliului local ori judeţean
şi vor avea acelaşi număr de înregistrare ca actul pierdut.
d). Publicitatea documentelor. Documentele rezolvate se predau la registratură spre a fi
comunicate persoanelor fizice şi juridice interesate.
● în cazul actelor normative, este obligatorie publicarea lor în Monitorul Oficial al României
(cele de interes naţional) sau în Buletinul oficial (în cazul celor de interes local).
● în cazul actelor cu caracter individual comunicarea se face prin poştă sau direct petiţionarului
sub semnătură de primire. O copie de pe actul expediat se înapoiază, cu numărul de ieşire, către
compartimentului care a avut competenţa soluţionării.

e). Constituirea arhivei curente. Fiecare compartiment (direcţie, serviciu, birou) are obligatia in
domeniul sau de activitate sa îşi constituie arhiva proprie pe baza a două instrumente de lucru:
A - Indicatorul termenelor de păstrare stabileşte în mod unitar termenele de păstrare
pentru toate grupele de documente administrative, precum şi a materialelor preconstituite: registre, condici,
cartoteci etc. Grupele de documente sunt înscrise în nomenclator pe capitole (în funcţie de activitatea
specifică) pe subcapitole şi subdiviziuni. În dreptul fiecărei grupe se specifică termenul de păstrare cu cifre
arabe, care reprezintă numărul anilor de păstrare. Pentru autorităţile publice şi serviciile din subordine care
desfăşoară acelaşi tip de activitate se întocmeşte un singur indicator de termene. În celelalte cazuri se
întocmesc indicatoare diferite.
B- Nomenclatorul dosarelor. Acest nomenclator cuprinde, pe compartimente, toate categoriile de
documente care trebuie păstrate conform indicatorului termenelor: prima rubrică menţionează denumirea
direcţiei; a doua rubrică menţionează compartimentele din cadrul direcţiei; a treia rubrică are menţionate
cu cifre arabe denumirea documentelor şi conţinutul pe scurt: ex. autorizaţii; bilanţuri; cadastre; donaţii;
în rubrica a patra este prevăzut termenul de păstrare; rubrica a cincea este destinată observaţiilor.
f). Perfectarea dosarelor. După soluţionarea dosarelor acestea sunt perfectate, ceea ce înseamnă
numerotarea filelor, coaserea dosarelor, certificarea datelor şi menţionarea numărului de file pe care le
conţine. Dosarele nu trebuie să conţină mai mult de 300 file. Pe prima copertă se înscrie denumirea
instituţiei, a direcţiei, indicativul conform nomenclatorului, numărul de file, numărul volumului şi
termenul de păstrare. La sfârşitul fiecărui an celendaristic se face inventarierea dosarelor. Acestea se
predau la arhiva generală pe bază de inventar. Scoaterea documentelor din evidenţa arhivei se face în
cazurile în care: Au fost selecţionate; Au fost distruse; S-a constatat lipsa lor din arhivă; Au fost predarte
la altă arhivă.
g). Selecţionarea. Selecţionarea defineşte procedura de alegere a documentelor care trebuie
păstrate din totalitatea documentelor arhivate. Prin selecţionare se au în vedere documentele cu termen de
păstrare permanentă, care trebuie predate Arhivelor Statului, precum şi eliminarea documentelor care nu
mai prezintă importanţă după ce a expirat termenul de păstrare. Selecţionarea se face de către o comisie de
selecţionare numită de autoritatea administraţiei publice la care se constituie arhiva.Documentele secrete
de stat se inventariază, se selecţionează şi se predau în conformitate cu legea specială privind documentele
clasificate. Sigiliile şi ştampilele se iau în evidenţă într-un registru separat, în care se aplică şi amprenta
lor în tuş.
h). Păstrarea documentelor. Autorităţile şi instituţiile publice care constituie arhivă au obligaţia
de a asigura spaţii corepunzătore pentru păstrarea documentelor în condiţii optime. La împlinirea
termenului de păstrare autorităţile administraţiei publice trebuie să predea documentele la Arhivele
Naţionale.
i). Documentarea administrativă. Conceptul de documentare administrativă se referă la
posibilitatea de a studia documentele aflate în posesia administraţiei publice, fie din arhiva curentă, fie din
arhiva generală. Scopul documentării administrative este cunoaşterea actelor şi faptele anterioare pentru
elaborarea unei decizii ulterioare.
Documentarea administrativă are o triplă semnificaţie:
- ca volum de documente existent la un moment dat în administraţia publică;
57
 - ca acţiune de informare, de studiu, a documentelor;
- ca disciplină a ştiinţei administraţiei.
Emiterea unui act normativ presupune cunoaşterea celorlalte acte din domeniul respectiv pentru a se
elimina paralelismele, contradicţiile, confuziile: cunoaşterea celorlalte acte administrive se face prin
documentare. Izvoarele documentări pot fi:
- primare, sau altfel spus, documentele ca atare, originale, şi
- secundare, sau altfel spus, surse pentru a descoperi izvoarele primare.
j) Condiţiile documentării.
• documentarea trebuie să fie completă. Aceasta înseamnă că documentare trebuie să cuprindă
analiza tuturor documentelor relevante pentru scopul urmărit: dacă se urmăreşte adoptarea unei decizii cu
privire la un anumit domeniu, se vor studia actele normative, deciziile anterioare, sau alte documente,
exclusiv din acel domeniu.
• documentarea trebuie să fie raţională. Această condiţie se referă la faptul că persoana care face
documentarea trebuie să aibă în vedere toate documentele legale, valide, utile şi să elimine documentele
nelegale, confuze, inutile etc.
• documentarea trebuie să fie sistematică., această condiţie se referă la organizarea procesului de
documentare potrivit unui sistem ştiinţific de reguli, norme şi termene.
k). Etapele documentării: Documentarea administrativă presupune următoarele etape:
Identificarea izvoarelor şi selecţionarea lor. Conservarea documentelor prin tehnici şi metode de păstrare;
Utilizarea documentelor (studiu, analiză, statistici); Difuzarea rezultatelor (constatări şi propuneri de
perfecţionare a unui domeniu de activitate al administraţiei)

Explicaţi necesitatea înregistrării documentelor oficiale

- sub aspectul probei..................................................................................................................
- sub aspectul validităţii............................................................................................................
- sub aspectul priorităţii în timp...............................................................................................

D. OPERAŢIUNILE DE CONTROL. Timp=30 min.

a). Subiectele activităţii de control.

Atât funcţionarii, cât şi instituţiile care se află în subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea
altor autorităţi publice ierarhic superioare sunt supuse controlului, fie la solicitarea altor
autorităţi, fie din oficiu. Activitatea de control se exercită numai de către funcţionarii publici
împuterniciţi de persoana care, prin natura funcţiei şi a atribuţiilor stabilite prin fişa postului,
are dreptul de a analiza, verifica şi controla activitatea instituţiilor sau serviciilor din
subordine.
Funcţionarii publici cu atribuţii de control se numesc şi se eliberează din funcţie de către
conducătorul autorităţii publice : preşedinte, prim-ministru, ministru, prefect, primar etc.,
potrivit legislaţiei în vigoare.

b). Obiectul activităţii de control :

Activitatea specifică a controlului administrativ poate avea ca obiect :
- verificarea concordanţei dintre actele emise de unităţile controlate, şi legislaţia
naţională şi/sau cu acquis-ul comunitar;
- necesitatea, legalitatea şi oportunitatea acţiunilor întreprinse de unităţile controlate ;
- conformitatea activităţii cu normele economice, tehnice, metodologice;
- modul de gestionare a mijloacelor materiale şi financiare;
-felul în care conducătorii şi funcţionarii publici din instituţiile controlate îşi realizează
sarcinile stabilite prin fisa postului;
- monitorizarea aplicăriii măsurilor dispuse ca urmare a controlului.

c). Scopul activităţii de control:

58
 - acordarea de sprijin, îndrumare şi/sau consiliere în domeniul de activitate controlat
- depistarea neconformităţii, inoportunităţii, ilegalităţii sau iregularităţii acţiunilor din
unităţile controlate,
- propuneri de măsuri care să ducă la remedierea deficienţelor
- elaborarea de soluţii care să permită conducerii instituţiei si/sau functionarilor învestiti
cu putere de decizie, să adopte măsurile necesare pentru eliminarea acestora, astfel încât să
determine îmbunătăţirea activităţii structurilor şi/sau a compartimentelor controlate.

d). Formele de control.

● Controlul de fond. Acest tip de control se exercită din dispoziţia
conducătorului asupra direcţiilor, serviciilor sau compartimentelor din structura organizatorică
a instituţiei pe care o conduce precum şi asupra unităţilor din subordine, de sub autoritate sau
din coordonarea sa. Controlul de fond are ca obiect verificarea tuturor activităţilor, actelor şi
procedurilor îndeplinte de funcţionarii publici din compartimentele controlate, atât în ceea ce
priveşte legalitatea şi oportunitatea, cât şi în ceea ce priveşte regularitatea, conformitatea,
obiectivitatea eficacitatea acestora. La controlul de fond pot participa şi funcţionari publici din
alte domenii de specialitate, (economic, juiridic, achiziţii publice, resurse umane, IT, etc.) din
cadrul ministerului.
● Controlul tematic se exercită numai într-un anumit domeniu de activitate al unităţilor
controlate: cum sunt; procedura de eliberare a avizelor, autorizaţiilor şi acordurilor; activitatea
privind controlul conformării şi managementul riscului; modul de realizare a atribuţiilor din
domeniul specific de activitate; acţiunile privind gestionarea resurselor; organizarea şi
funcţionarea compartimentelor; participarea la realizarea proiectelor, planurilor şi programelor.

e). Procedura de organizare a controlului.

Activitatea de control se desfăşoară pe baza programelor anuale/trimestriale aprobate de
conducătorul instituţiei (atunci când are aparat propriu de control) sau de consiliul de
administraţie (comitet de coordonare, adunare generală etc.) La solicitarea corpului de control,
direcţiile/compartimentele de specialitate au obligaţia de a nominaliza funcţionarii de
specialitate care vor participa la controlul de fond şi/sau tematic. Funcţionarii publici care
exercită controlul au obligaţia de a propune conducătorilor instituţiilor sau serviciilor publice
controlate unele măsuri pentru reorganizarea activităţii unităţilor, direcţiilor sau
compartimentelor controlate,
- suspendarea emiterii unor acte sau realizării unor activităţi;
- anularea unor proceduri neconforme cu legislaţia naţională şi/sau comunitară;
- modificarea actelor normative, a standardelor sau instrucţiunilor în concordanţă cu
evoluţia legislaţiei interne/europene.
Verificarea tuturor sesizărilor care privesc persoane cu funcţii de demnitate publică se va
efectua numai cu aprobarea conducătorului (preşedinte, ministru, prefect, primar) notele de
control şi sintezele având regim confidenţial. Sinteza notei de control cu propunerile de măsuri
aprobate de conducătorul autorităţii publice care a efectuat controlul se transmite instituţiilor
verificate.
În termen de 30 de zile de la primirea propunerilor aprobate de ministru, instituţiile vizate au
obligaţia să transmită autorităţii publice, în scris, măsurile luate. În cazul în care această
obligaţie nu a fost îndeplinită, corpul de control, prin funcţionarul responsabil, îl informează
pe conducătorul autorităţii publice. În cazul unor încălcări grave ale prevederilor legale,
constatate de şeful autorităţii publice în sinteza notei de control, aceasta se transmite împreună
cu anexele şi documentele organelor de urmărire penală, respectiv Parchetului de pe lângă
instanţa judecătorească în raza cărei funcţionează. Procesele-verbale întocmite de personalul
Corpului de Control pot constitui, potrivit legii, mijloace de probă.
În exercitarea controlului, funcţionarii Corpului de Control au obligaţia să ia măsurile necesare
pentru asigurarea şi conservarea mijloacelor de probă şi să înştiinţeze de îndată procurorul
competent despre luarea acestor măsuri. În baza ordinului de serviciu, funcţionarii împuterniciţi
să exercite controlul au dreptul să solicite documente, înscrisuri, informaţii şi orice alte date
59
referitoare la aspectele care fac obiectul verificărilor. Unităţile controlate, inclusiv agenţii
economici care sunt obligaţi prin lege să ceară, să obţină sau să se conformeze autorizării, au
obligaţia să pună la dispoziţia funcţionarilor cu atribuţii de control documentele, informaţiile şi
datele necesare în vederea finalizării controlului.

f). Reguli generale pentru desfăşurarea activităţii de control.

● Solicitarea documentelor. Anterior începerii controlului persoanele cu atribuţii de
control au obligaţia de a solicita, analiza şi de a-şi însuşi conţinutul unor documente privind
activitatea ce urmează a fi controlată, cum sunt:
- procesele-verbale, analizele, sintezele, notele, rapoartele informative, dările de seamă,
reclamaţiile, sesizările, propunerile şi alte asemenea documente;
- actele normative care reglementează activitatea controlată;
- regulamentele de organizare şi funcţionare şi regulamentele de ordine interioară ale
unităţii controlate;
- normele, instrucţiunile, şi dispoziţiile emise de autorităţile ierarhic superioare;
- actele administrative emise de instituţia controlată.
- avizele şi acordurile, ori de cîte ori acestea sunt cerute de lege.
● Elaborarea planului operativ de control, în care vor fi indicate atât obiectivele cu
caracter general, cât şi aspectele specifice, de detaliu, perioada în care se va desfăşura
controlului, durata şi modalităţile controlului, persoanele împuternicite să participe şi alte
elemente necesare pentru eficacitatea controlului. Pentru a nu bloca activitatea instituţiei
controlate persoanele care exercită controlul trebuie să reducă durata verificărilor la timpul
strict necesar. Controlul se exercită de regulă, la sediul unităţii verificate sau la locul
desfăşurării unei anumite activităţi, pentru a se putea verifica în mod direct modul de lucru şi
rezultatele activităţii celor controlaţi. Verificările se efectuează sistematic, iar în caz de nevoie
pot fi repetate. Persoanele care exercită controlul răspund pentru felul cum au efectuat
controlul în cazurile în care n-au constatat la timp deficienţele, dacă acţiunea de control a fost
superficială, incompletă, sau lipsită de obiectivitate şi corectitudine.
● Verificarea operaţiunilor tehnico-materiale efectuate de funcţionari.
Funcţionarii publici cu atribuţii de control sunt obligaţi să respecte Constituţia şi celelalte legi,
regulamentele de organizare şi funcţionare, ordinele şi instrucţiunile ministrului de resort,
dispoziţiile conducătorului instituţiei şi codul de conduită al funcţionarilor publici.
Funcţionarii publici ca atribuţii de control au dreptul şi obligaţia de a-şi exercita cu bună
credinţă atribuţiile prevăzute în ROF şi aprobate prin ordinul ministrului (sau al conducătorului
instituţiei). Indiferent de modalitatea de control utilizată, condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească întotdeauna funcţionarul public cu atribuţii de control sunt competenţa
profesională, exigenţa, obiectivitatea şi independenţa deplină a acestuia fată de cel controlat.
Funcţionarii publici cu atribuţii de control au obligaţia de a semnala neregulile şi ilegalităţile
din activitatea instituţiilor controlate astfel încât corpul de control să acţioneze ca un factor
dinamizator în perfecţionarea managementului autorităţilor, instituţiilor şi compartimentelor
din sistemul protecţiei mediului şi gospodăririi apelor.
g). Structura actelor de control.
Actele elaborate în urma efectuării controlului sunt:
• Raportul de control, în cazul controlului de fond;
• Nota de control, în cazul efectuării controlului tematic;
• Informare, în toate celelalte cazuri privind cereri, sesizări, petiţii, sau solicitări de altă
natură.
Actele de control trebuie să cuprindă în mod obligatoriu următoare capitole:
Denumirea, sediul şi forma de organizare a unităţii supuse controlului; Numele şi funcţia
persoanelor care au fost supuse verificării; Data, locul şi durata controlului conform
delegaţiei de serviciu; Obiectivele supuse controlului; Documentele, datele, şi orice alte tipuri
de informaţii care au fost verificate; Deficienţele, iregularităţile sau ilegalităţile constatate,
precum şi persoanele vinovate; Propuneri de măsuri privind restabilirea legalităţii,
remedierea deficienţelor, perfecţionarea activităţii şi/sau reorganizarea muncii.
60
Stabilirea persoanelor responsabile pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor aprobate de
conducerea autorităţii publice; Numele şi semnătura persoanelor care au exercitat controlul.

Elaboraţi un plan de control operativ care să conţină:

- obiectul ……………………………………………………………………………………..
- modalităţile…………………………………………………………………………………
- documentele ………………………………………………………………………………..

Rezumat

După parcurgerea acestei unităţi studenţii vor fi în măsură să înţeleagă fenomenul birocratic şi metodele necesare pentru
debirocratizarea administraţiei. Unitatea de învăţare prezintă tehnica de redactare a documentelor oficiale şi modul în care
trebuie gestionate documentele Ultima parte a modulului este destinată organizării activităţii de control ierarhic operativ.
După studierea acestei părţi a modulului studenţii vor fi capabili să realizeze următoarele activităţi:

să definească noţiunile de birocraţie administrativă şi debirocratizarea; să cunoască regulile şi tehnica de redactare

a documentelor oficiale ; să aplice oricare dintre etapele necesare gestionării documentelor ; să înţeleagă formele de
control, procedura şi scopul activităţii de control ierarhic operativ; să elaboreze conform regulilor un raport de
control.

În capitolul iniţial numit BIROCRAŢIA ADMINISTRATIVĂ, sunt prezentate caracteristicile birocraţiei administrative,
disfuncţiile organizării birocratice precum şi metodele cele mai eficiente pentru debirocratizarea administraţiei. Exerciţiul
propus spre rezolvare cere studenţilor să explice disfuncţiile birocraţiei prin conflictele de competenţă, de autoritate şi de
structură.
În capitolul rezervat pentru REDACTAREA ACTELOR OFICIALE sunt descrise pe larg caracteristicile actelor oficiale,
clasificarea lor, stilul şi tehnica de redactare, structura actelor oficiale şi cuprinsul actelor oficiale. Exerciţiul cere studenţilor
să redacteze un document care să respecte normele privind structura, conţinutul şi forma cerute actelor oficiale.
În partea a treia dedicat GESTIUNII DOCUMENTELOR se explică o serie de termeni şi procedee specifice operaţiunilor
de secretariat şi de arhivă, cum sunt: Noţiunea de document; Înregistrarea documentelor; Predarea documentelor;
Publicitatea; Arhiva curentă; Perfectarea documentelor; Selecţionarea; Păstrarea documentelor; Documentarea
administrativă; Condiţiile documentării; Etapele documentării. Exerciţiul solicită studenţilor să explice în ce constă
necesitatea înregistrării actelor oficiale.
În ultima parte a unităţii de învăţare sunt explicate OPERAŢIUNILE DE CONTROL precum: Subiectele controlului;
Obiectul controlului, Scopul controlului; Formele de control; Procedura de control; Reguli generale de organizare a
controlului; Structura actelor de control.Exerciţiul propune studenţilor să elaboreze un plan de control operativ.

Evaluare Timp = 20 min.

Întrebări:
1. Ce se înţelege prin duplicat ?
a) copia de pe original, b) copia certificată de autoritatea emitentă; c) actul emis de aceeaşi autoritate în locul actului original
2. La ce se referă condiţia ad validitatem?
a) la legalitatea actului; b) la oportunitatea actului, c) la îndeplinirea condiţiilor de valabilitate
3. Cum se realizează publicitatea actelor oficiale?
a) prin mass-media; b) prin publicarea în Monitorul Oficial; c) prin comunicare.
4. Care sunt condiţiile documentării administrative?
a) să fie complectă; b) să fie raţională; c) să fie sistematică.
5. Care sunt formele de control?
a) controlul de fond; b) controlul tematic; c) controlul special.
6. Ce măsuri pot fi aplicate ca urmare a controlului?
a) modificarea procedurilor ; b) suspendarea emiterii unor acte; c) anularea unor operaţiuni
Răspunsuri :
1-c; 2-c; 3-b; 4-a,b,c; 5-a,b; 6-a,b,c.

Bibliografie.

61
PARLAGI, A.P. Teoria administraţiei publice, curs, Universitatea Nicolae Titulescu, 2008
ALEXANDRU, I. Structuri, mecanisme şi instituţii administrative, SNSPA, 1992
ANDRONICEANU,A. Management public, Editura Economică, Bucureşti,1999
BOCHENSKI, J.M. Ce este autoritatea ? Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
CROZIER, M. Le phenomene birocratique, editura LE SEUIL, Paris, 1971.
HOGWOOD, B. Introducere în politicile publice, editura TREI, Bucureşti, 2000
LIPSKY, M. Street-level bureucracy: dilemmas of the individual in public services, Russel Stage, N.Y.1980.
MURARU, I. & Co. Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002
PARLAGI, A.P. Dicţionar de administraţie publică, Editura Economică, Bucureşti, 2004.
PROFIROIU.A,&Co. Bazele administraţiei publice, ediţia a III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005 .

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 7

COMUNICAREA DINTRE ADMINISTRAŢIE ŞI CETĂŢENII.

Cuprins:
A. RELAŢIILE CU PUBLICUL.
a) Noţiunea de relaţii publice ale administraţiei; b) Obiectul relaţiilor cu publicul;
c) Tipologia relaţiilor cu publicul; d) Atribuţiile administraţiei; e) Forme şi mijloace
de realizare a relaţiilor cu publicul în administraţie.
B. COMUNICAREA DINTRE ADMINISTRAŢIE ŞI CETĂŢENI.
a) Noţiunea de comunicare, b) Informaţiile, c) Componentele procesului de comunicare
d) Etapele comunicării; e) Rolul funcţionarilor în comunicare.
C. RELAŢIONAREA CU CETĂŢENII.
a) Socialitatea relaţiilor, b) Formele specifice de relaţionare; c) Comportamentul relaţional;
d) Semnificaţia relaţională; e) Sensurile de comunicare.
Rezumat
Evaluare
Bibliografie.

Timp necesar: 90 minute

După parcurgerea acestei unităţi veţi fi în măsură să înţelegeţi şi să descrieţi activitatea de relaţii publice specifică
administraţiei. Unitatea de învăţare descrie elementele procesului de comunicare, etapele, comportamentele şi semnificaţiile
fiecăruia pentru cetăţeni. După studierea acestei părţi a modulului veţi fi capabili să realizaţi următoarele activităţi:

 să definiţi noţiunile de public relaţion şi comunicare

 să cunoaşteţi elementele procesului de comunicare ;
 să stabiliţi etapele unui process de intercomunicare între administraţie şi cetăţeni;
 să înţelegeţi obligaţia autorităţilor administraţiei publice în relaţiile cu cetăţenii;
 să urmaţi un model comportamental specific interrelaţiilor cu cetăţenii.

A. RELAŢIILE CU PUBLICUL. Timp=15 min.

a). Noţiunea de” relaţii publice” în administraţie.
Conform definţiilor curente relaţiile publice se referă la teoriile şi tehnicile utilizate de o autoritate
(instituţie sau serviciu al acesteia) pentru iniţierea, menţinerea şi perfecţionarea raporturilor cu alte
persoane fizice sau juridice. Pentru ştiinţele sociale relaţiile publice reprezintă arta de a stabili raporturi
reciproc avantajoase între diferitele grupări umane. În sens politic, relaţiile publice sunt definite şi ca
tehnici de manipulare (în sens pozitiv ori negativ), pentru că realizează un tip de comunicare socială
sprijinindu-se atât pe mediile şi grupurile cărora li se adresează, cât şi pe diferite canale de comunicare
socială, inclusiv prin intermediul administraţiei.
În sfera administraţiei relaţiile publice au ca scop convingerea cetăţenilor cu privire la necesitatea
realizării unor obiective de interes general, mobilizarea acestora la realizarea obiectivelor, stimularea
interesului faţă de politicile de dezvoltare durabilă. Centrul Belgian de Relaţii Publice, a lansat o teorie
62
potrivit căreia orice instituţie publică trebuie să aplice o politică sistematică de îmbunătăţire a relaţiilor
sale cu cetăţenii. Ca urmare, autorităţile administraţiei publice locale şi centrale, precum şi instituţiile sau
serviciile publice de sub autoritatea acestora, trebuie să facă eforturi susţinute cu scopul de a răspunde tuturor
solicitărilor, de a furniza toate informaţiile necesare colectivităţii locale cu scopul de a crea un climat de
încredere faţă de ele.

b). Obiectul relaţiilor cu publicul

Relaţiile publice reprezintă o activitate cu caracter permanent şi organizat, prin care autorităţile şi
instituţiile publice trebuie să obţină şi să păstreze încrederea cetăţenilor în legalitatea şi legitimitatea
activităţii pe care ele o desfăşoară. Prin activitatea administraţiei publice în direcţia perfecţionării relaţiilor
publice, autorităţile şi instituţiile publice vor putea să câştige încrederea, simpatia şi înţelegerea
cetăţenilor faţă de politica lor. Aceste legături sociale s-au născut, se menţin şi au eficienţă atâta timp cât
ele se manifestă într-un climat de respect reciproc, adevăr şi legalitate.
Obiectul relaţiilor cu publicul complex datorită multitudinii de probleme pe care trebuie să le cuprindă:
● cunoaşterea nevoilor, intereselor şi aspiraţiilor cetăţenilor,
● cooperarea cu alte persoane pentru elaborarea (în cunoştinţă de cauză), a proiectelor şi a
programelor de interes general ;
● crearea un climat de încredere faţă de administraţie, de aparatul propriu sau de serviciile şi
instituţiile proprii.
● Perfecţionarea şi/sau schimbarea tipurilor de raporturi cu cetăţenii conform cerinţelor sociale,
economice, culturale etc.

c). Tipologia relaţiilor cu publicul

În activitatea administraţiei publice se pot distinge două tipuri de relaţii publice:
● Relaţiile publice interne au caracter interpersonal, datorită faptului că ele se stabilesc şi se
consumă în cadrul raportului dintre funcţionarii serviciului public şi cetăţenii care se adresează servi-
ciului respectiv. Aceste relaţii cu cetăţenii pot fi:
- cu consilierii personali ai miniştrilor sau ai altor conducători de agenţii guvernamentale;
- cu înalţii funcţionari sau cu funcţionarii publici din administraţia publică de la nivel central;
- cu consilierii aleşi în consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale;
- cu autorităţile, instituţiile sau serviciile administrative;
- cu funcţionarii din aparatul consiliilor locale.
- cu persoanele împuternicite să reprezinte o autoritate sau instituţie publică.
Serviciile de „relaţii publice" nu trebuie confundate cu „biroul de informaţii" sau de „registratură" şi nici
incluse în structura altor compartimente funcţionale din aparatul ministerelor, prefecturilor sau consiliilor
locale, ci organizate ca servicii de sine stătătoare, cu atribuţii proprii, specifice. Aceste servicii trebuie să
fie subordonate direct ministrului, prefectului, preşedintelui consiliului judeţean, primarului sau unui
viceprimar şi să răspundă pentru activitatea lor în fata consiliului local respectiv.

d). Atribuţiile administraţiei publice.

Prin serviciul de relaţii publice administraţia realizează o serie de atribuţii, cum ar fi:
● informarea funcţionarilor cu privire la activitatea desfăşurată de autoritatea publică locală, sau centrală,
din care fac parte.
● asigurarea mijloacelor de comunicare internă şi externă;
● informarea cetăţenilor cu privire la activitatea şi la stadiul îndeplinirii programelor de dezvoltare
edilitară, gospodărească şi urbanistică a localităţii, precum şi cu privire la politicile publice elaborate;
● atragerea simpatiei cetăţenilor şi a ameliorarea raporturilor dintre aceştia şi serviciile, instituţiile şi
agenţii din subordine;
● perfecţionarea programelor de explicare a politicilor publice pentru mai buna înţelegere a activităţii
administraţiei;
● augmentarea realaţiilor cu mass-media centrală şi locală prin purtătorul de cuvânt al acestuia;
● organizarea de conferinţe, simpozioane, mese rotunde etc., cu conţinut informativ;
● campanii de publicitate pentru cunoaşterea de către cetăţeni a stadiului de realizare a obiectivelor de
dezvoltare economico-socială, edilitar-gospodărească şi urbanistică;
63
● organizarea unor adunări publice, manifestaţii, spectacole şi a altor activităţi cultural-artistice şi
distractive
● respectarea principiului transparenţei.

e). Forme şi mijloace de realizare a relaţiilor cu publicul

Atribuţiile serviciilor relaţii publice se îndeplinesc folosind o serie de mijloace de acţiune, cum sunt:
● Publicitatea şedinţelor. De regulă, şedinţele organizate de autorităţile administraţiei publice sunt
deschise, astfel că publicul poate să participe la dezbateri. În unele cazuri, cum ar fi aprobarea bugetului,
legea prevede ca proiectul să fie supus dezbaterii publice înainte cu minim 15 zile de data la care urmează
să aibă loc şedinţa. Sedinţele consiilor judeţene şi ale consiliilor local se se aduc la cunoştinţa cetăţenilor
prin mass-media. Dezbaterile din şedinţele consiliului se consemnează într-un proces-verbal, semnat de
preşedinte, de secretar şi de trei consilieri; Procesul-verbal se depune într-un dosar special al şedinţei
respective, care va fi sigilat şi semnat de preşedinte, secretar şi consilierii menţionaţi . Orice persoană
interesată are dreptul de consulta dezbaterile unei şedinţe a consiliului local.
● Oficialitatea dezbaterilor Potrivit legislaţiei, domeniul relaţiilor publice este încredinţat
funcţionarului cu cel mai înalt rang respectiv secretarului general al guvernului, al ministerului, al
consiliului judeţean, şi secretarilor consiilor locale. Secretarul asigură oficialitatea actelor îndeplinind
următoarele atribuţii: participă la şedinţele consiliului, fără drept de vot; efectuează apelul nominal şi ţine
evidenţa participării la şedinţe a consilierilor; notează rezultatul votului şi informează preşedintele asupra
cvorumului necesar pentru adoptarea oricărei hotărâri ce se adoptă de consiliu; supraveghează sau
întocmeşte stenogramele şi procesele-verbale, urmărind ca acestea să fie semnate, sigilate şi parafate de
persoanele prevăzute de lege; ţine evidenţa proceselor-verbale ale şedinţelor în dosare speciale; urmăreşte
ca la deliberarea şi adoptarea unor hotărâri să nu ia parte consilierii care se află în conflict de interese;
întocmeşte şi înaintează primarului proiectul ordinii de zi a şedinţelor ordinare ale consiliului.
● Şedinţele de lucru. Şedinţele de lucru se organizează cu funcţionarii publici care exercită
funcţii de conducere. La şedinţă participă, de regulă, şeful autorităţii publice, ministrul, prefectul, preşe-
dintele consiliului judeţean, primarul, viceprimarii, secretarul consiliului local şi şefii serviciilor publice
deconcentrate sau descentralizate, după caz.
Ordinea de zi a şedinţei cuprinde următoarele probleme: informări prezentate de şefii serviciilor publice
cu privire la activitatea desfăşurată în săptămâna care se încheie şi la stadiul şi modul de îndeplinire a
hotărârilor; prezentarea programului de activitate pentru săptămâna următoare; informări prezentate de
funcţionarii care exercită funcţii de conducere cu privire la activitatea desfăşurată în săptămâna care se
încheie şi la activităţile ce se vor organiza şi desfăşura în săptămâna următoare; informarea cu privire la
activitatea desfăşurată în săptămâna care s-a încheiat şi prezentarea principalelor concluzii desprinse din
analiza activităţii desfăşurate de aparatul serviciului public săptămâna care se încheie;prezentarea
programului de activitate a aparatului pentru săptămâna următoare, a măsurilor care trebuie luate pentru
înlăturarea deficienţelor apărute în săptămâna care se încheie şi îndeplinirea hotărârilor.
Şedinţele de lucru cu funcţionarii publici impun următoarele acţiuni:
- informarea conducerii asupra nerealizării obiectivelor şi hotărârilor programate (prin acţiuni de
informare, sesizare, control, reclamaţii, audienţe, analiză, cercetare);
- verificarea programelor, planurilor şi proiectelor în care au fost prevăzute obiectivele şi acţiunile
pentru îndeplinirea acestora;
- stabilirea responsabilităţilor pe servicii, funcţionari, personal de execuţie pentru obiectivele şi hotărârile
nerealizate;
- analiza cauzelor (materiale, umane, financiare, tehnice, morale etc.) care au dus la nerealizarea
obiectivelor stabilite pentru serviciul public respectiv;stabilirea abaterilor şi cauzelor acestora.
- adoptarea deciziilor de înlăturare a disfuncţionalităţilor şi corectarea abaterilor; întocmirea informării
şi a programului de activităţi pentru săptămâna următoare; organizarea şi desfăşurarea conferinţelor,
seminarilor, consfătuirilor şi simpozioanelor.
● Conferinţele. Conferinţa este un mijloc oral de relaţii publice interne şi externe folosit adesea de
serviciile de relaţii publice, având ca obiectiv transmiterea de informaţii şi prezentarea de explicaţii unui
ansamblu de persoane care constituie publicul auditoriu. Conferinţa, în cadrul ei, poate da loc la
dezbateri, schimburi de păreri şi de vederi în legătură cu problemele prezentate de conferenţiar.
Există mai multe tipuri de conferinţe:
64
- Conferinţa obişnuită, în cursul căreia o persoană, bine pregătită profesional şi informată asupra activităţii
serviciului public, desemnată de conducerea acestuia, tratează un subiect în legătură cu multiplele acţiuni
desfăşurate de aparatul respectiv, furnizând informaţii şi explicaţii publicului.
- Conferinţa oficială se deosebeşte de conferinţa obişnuită prin faptul că informaţiile esenţiale furnizate de
către un membru al conducerii serviciului public, şi nu e un simplu reprezentant al acestuia.
-Conferinţa de presă , constă în comunicarea unor date, indicatori, rapoarte etc. de activitate către
reprezentanţii mass-media.
● Consfătuirile. Consfătuirile sunt şedinţe în care unul dintre conducătorii serviciului public prezintă
în faţa specialiştilor sau cetăţenilor un referat care conţine probleme de interes comun. Participanţii la
consfătuire îşi spun părerea pe marginea referatului prezentat şi prezintă soluţii la probleme puse în
discuţie.

● Seminariile. Seminarul este un cerc de studiu care se organizează şi funcţionează în cadrul

instituţiilor administraţiei publice şi în serviciile subordonate acestora, în scopul perfecţionării pregătirii
profesionale a funcţionarilor publici. Programul seminarului cuprinde: teza, temele de studiu şi pentru
dezbatere, componenţa nominală a grupelor de studiu şi dezbaterea pe specialităţi şi domenii.
In încheierea lucrărilor seminarului, moderatorul acesteia prezintă principalele concluzii care s-au
desprins din dezbateri.
●Simpozioanele. Simpozionul este o reuniune a unor specialişti din diferite domenii de activitate, în
cadrul căreia, pe baza unei teme generale, participanţii prezintă referate care susţin şi dezvoltă tema supusă
dezbaterii.După fiecare referat prezentat se adresează întrebări autorului şi se poartă discuţii. In încheierea
lucrărilor, moderatorul prezintă principalele concluzii care s-au desprins din referate şi dezbateri.

Elaboraţi un program de activitate pentru serviciul de PR de la nivelul unui consiliu judeţean care să cuprindă toate formele de realizare
sercinilor specifice

B. COMUNICAREA DINTRE ADMINISTRAŢIE ŞI CETĂŢENI .

Timp=30 min
a). Noţiunea de comunicare

P rin obiectivele, scopurile şi atribuţiile lor, autorităţile publice, trebuie să se comunice, în dublu
sens, atât cu celelalte instituţii ale statului, cât şi cu societatea civilă, sau, mai exact, cu cetăţenii
care sunt beneficiarii serviciilor administrative. Prin comunicare se înţelege transferul de informaţii de la
administraţia publică (sursa) la cetăţean (receptorul), care poate fi abordat ca persoană fizică, colectivitate
sau structură socială, cu sau fără personalitate juridică.
Informaţiile de interes general, cum sunt actele cu caracter normativ, se transmit societăţii civile cu
ajutorul unor mijloace tehnice, de tipul presei scrise sau audiovizuale, atunci când legea obligă
administraţia să le publice pentru a putea fi cunoscute de către toţi locuitorii dintr-o unitate administrativ
teritorială. Atunci când actele administrative au caracter individual, ele se comunică în scris sau direct
prin viu grai numai persoanei fizice sau juridice interesate. Toate mijloacele de transmitere, prelucrare,
decodificare şi receptare a informaţiilor formează un ansamblu de instrumente care uşurează procesul de
comunicare.
Cele mai utilizate mijloace tehnice de comunicare sunt: E-mailul, telefonul, faxul, teleimprimatorul,
radioul, televiziunea, presa scrisă, documentele, ceea ce impune să completăm definiţia dată mai sus
comunicării.
b) Informaţiile.
Materia primă a procesului de comunicare este informaţia. Pentru managementul administraţiei publice,
informaţia este o resursă ce poate fi folosită, cumpărată, stocată, prelucrată, vândută, dezvoltată şi
controlată. Ca sursă primordială, informaţia este folosită pentru controlul resurselor fizice: naturale,
financiare, energetice, umane.
După domeniul de activitate din care provin şi după conţinutul lor, informaţiile se pot clasifica în:
economice, sociale, profesionale, culturale, educative, de divertisment, juridice, militare etc. Autorităţile
administraţiei publice (sau instituţiile şi serviciile din subordine) folosesc toate aceste categorii de
65
informaţii, ponderea cea mai largă având-o cele din domeniul social, economic, juridic, sanitar, cultural,
profesional şi educativ şi ecologic.
Ceea ce trebuie reţinut cu privire la fenomenul comunicării este că informaţiile, transmise prin mijloace
moderne de comunicare, au efecte psihologice deosebit de importante: ele au capacitatea de a solidariza,
de a sensibiliza sau chiar de a provoca stări de criză ori de destabilizare a echilibrului politic şi social.
Cercetările recente efectuate de specialişti asupra exploziei informaţionale actuale au arătat că 95% din
perioada activă a unui individ este ocupată cu o formă sau alta de comunicare: vorbit, scris, citit,
ascultat, vizionat etc.

c). Componentele procesului de comunicare

Orice proces de comunicare are în mod obligatoriu următoarele elemente componente:
● sursa care, în cazul nostru, este o structură a administraţiei publice: guvern, minister, agenţie
guvernamentală, consiliu judeţean sau local, prefectură, instituţie, serviciu sau agent public care transmite
mesajul;
● mijlocul de transmitere prin care circulă şi se transmite mesajul; de regulă, în administraţia
publică, acest instrument este Monitorul Oficial al României (respectiv publicaţiile oficiale judeţene),
deoarece conform legii actele administrative cu caracter normativ trebuie în mod obligatoriu publicate
pentru a putea produce efecte juridice;
● receptorul este, de principiu, colectivitatea umană care recepţionează mesajul. În cazurile în care
o colectivitate este organizată într-o anumită formă (politică, economică, etnică, religioasă, culturală,
sau de altă natură,) se presupune că au compartimente, sau persoane angajate special, pentru a recepta
mesajele..
● conţinutul mesajului sau, altfel spus, informaţiile transmise de către administraţie spre
societatea civilă: prin mesaj se înţelege ce se predă, ce se transmite, sau se comunică: vorbe, text scris,
sunete, imagini sub formă de ştiri, veşti, comunicate, documente, scrisori etc.
Mesajul transmis de o autoritate a administraţiei publice, trebuie să cuprindă următoarele elemente:
-obiectul mesajului, care defineşte situaţia sau evenimentul la care se referă comunicatul;
-conceptul mesajului, pe care îl are administraţia sau colectivitatea umană asupra acestui obiect, situaţii,
evenimente etc. Prin concept se înţelege forma logică, reprezentând cea mai înaltă treaptă de
abstractizare, susceptibilă de a permite perfecţionarea prin ridicarea progresivă a gândirii de la simplu la
complex, prin oglindirea din ce în ce mai exactă a realităţii obiective în continuă transformare.
-simbolurile folosite pentru a transmite conceptul;
-opiniile şi atitudinile care reflectă politica autorităţii sau instituţiei care transmite mesajul.
Datorită acestor elemente, este posibilă codificarea oricărui mesaj.
exemplu dacă o sursă transmite informaţii referitoare la o structură organizatorică, despre care
suntem informaţi că reprezintă o colectivitate umană constituită pe baza unor norme legale, care
are ca obiect o activitate economică şi care are ca scop furnizarea unui produs sau serviciu de
interes general, putem înţelege semnificaţia informaţiei, mesajul său, adică faptul că este vorba
despre un serviciu public. Această definiţie a serviciului public e cunoscută de sursă care îşi
foloseşte experienţa şi cunoştinţele teoretice şi practice pentru a transpune conceptul de „serviciu
public" în simboluri: de pildă, roţile înaripate pentru serviciul public de transport de călători pe
calea ferată; un fulger pentru furnizorul de energie electrică; picătura de apă pentru serviciul
public respectiv etc. Totalitatea informaţiilor transmise prin cuvinte, imagini, sunete sau simboluri
va fi recepţionată de individ, sau de colectivitate, ca un mesaj unic.
Procesul de comunicare pe care-l realizează administraţia publică îşi poate atinge scopul numai dacă
cetăţenii înţeleg un conţinut identic cu cel pe care-l doreşte administraţia în momentul transmiterii
mesajului.

d).Etapele comunicării
Etapele procesului de comunicare a mesajelor sunt, de regulă, următoarele:
● codificarea mesajului de către autorităţile administraţiei publice, respectiv ale instituţiilor sau
66
serviciilor din subordine ;
● transmiterea mesajului codificat prin mijloacele de comunicare prevăzute de lege;
● recepţia mesajului de către cetăţeni;
● decodificarea mesajului ajuns la destinaţie.
În cazul autorităţilor administraţiei publice, mijlocul oficial de comunicare este limbajul vorbit şi scris.
Limbajul vorbit are mai multe şanse de a-şi atinge scopul, întrucât poate fi susţinut şi de gestică.
Limbajul scris rămâne forma esenţială în transmiterea informaţiilor, atât în procesul de comunicare cu
structurile publice subordonate, cât şi cu cetăţenii. Forma scrisă a actelor administrative, prin intermediul
cărora se transmite concret voinţa administraţiei, este cerută ad validitatem (adică pentru existenţa valabilă a
actului), cât şi ad probationem (adică pentru a putea face dovada drepturilor şi obligaţiilor care se nasc, se
modifică sau prin executarea actului).

e). Rolul funcţionarilor publici în comunicare

In procesul de comunicare acţionează o serie de factori care influenţează fie pozitiv, fie negativ mesajul
transmis. In legătură cu intervenţia acestor factori în procesul de comunicare, funcţionarii publici trebuie
să respecte o serie de condiţii pentru a putea asigura claritatea mesajului:
● funcţionarii publici trebuie să posede un portofoliu bogat de simboluri, adică să aibă un
vocabular din care să poată selecta cuvintele cele mai adecvate;
● funcţionarii trebuie să cunoască exact semnificaţia şi nuanţele fiecărui termen pe care vor să-1
folosească pentru a produce o anumită atitudine (de adeziune sau de respingere) sau o anumită acţiune;
● ei trebuie să aibă idei clare despre mesajul pe care vor să-1 trimită;
● trebuie să aibă o imagine clară a vocabularului celui căruia i se adresează, întrucât trebuie să-şi
aleagă şi să-şi modeleze limbajul pentru a fi cât mai bine înţeles de cetăţeni, funcţie de nivelul de cultură
diferit al fiecăruia. Sistemul de simbolizare, limbajul şi experienţa, atât ale administraţiei publice, cât şi
ale cetăţenilor, au o influenţă deosebită asupra modului în care ajută la folosirea conceptelor şi deci la
orientarea unei persoane în mediul în care se află, la interacţiunea indivizilor cu autorităţile publice şi
instituţiile subordonate. Dacă se dă un sens diferit unui cuvânt (decât sensul lui obişnuit), atunci apare
pericolul blocării sau distorsionării comunicării.

Mutatis mutandis funcţionarii publici pot aplica modelul propus de H. D. Laswell referitor la formele de
interacţiune în procesul de comunicare, ceea ce înseamnă că ei trebuie să ţină seama de întrebările: cine
transmite mesajul, ce se transmite prin acel mesajul, cum se transmite şi cu ce efecte sociale?

Elaboraţi un model de comunicare cu următoarele elemente:

- sursa de comunicare..................................................................................................................
- conţinutul mesajului....................................................................................................................
- modul de transmitere...................................................................................................................
- destinatarul.................................................................................................................................

C. INTERCOMUNICAREA CU CETĂŢENII. Timp=20 min

a). Socialitatea relaţiilor.
Procesul de comunicare implică, din partea administraţiei publice, codificarea mesajului, iar din partea
cetăţeanului, decodificarea mesajului.
Funcţie de codurile utilizate, de simbolurile folosite, de limbajul utilizat de administraţie şi de modul în
care acesta este înţeles de cetăţeni, putem avea următoarele stări de interacţiune între administraţie şi
cetăţeni:
● administraţia publică şi cetăţenii au majoritatea simbolurilor comune, adică folosesc acelaşi
limbaj şi deci cea mai mare parte a mesajului este înţeleasă de către cetăţeni; în acest caz, comunicarea
este facilă şi utilă, existând premisele ca mesajul să aibă efectele dorite;
● administraţia publică şi cetăţenii au un număr redus de simboluri comune şi, în consecinţă,
cetăţenii înţeleg numai o parte din mesajul transmis, ceea ce face ca procesul de comunicare să fie
dificil;
● administraţia publică şi cetăţenii nu au un limbaj comun şi deci comunicarea nu poate avea loc.
67
În acest caz, administraţia va trebui să găsească alt mijloc de comunicare dacă doreşte să comunice, în
măsura în care această situaţie indică existenţa unui potenţial de informaţii transmisibile;
● sfera de simboluri pe care o foloseşte societatea civilă este mult mai bogată decât cea utilizată
de administraţia publică şi, ca atare, gradul de înţelegere al administraţiei este incomplet. Acest tip de
relaţie se întâlneşte, de regulă, între funcţionarii publici incompetenţi şi cei care se adresează acestora;
de asemenea, în cazul în care cetăţenii retransmit răspunsul lor, apare o dificultate din partea
administraţiei de a înţelege acest răspuns.

b) Formele specifice de relaţionare

În relaţiile de comunicare dintre autorităţile administraţiei publice, instituţiile şi serviciile acestora, şi
cetăţeni, trebuie luate în considerare anumite fenomene sociale specifice de tipul:

● obişnuinţa, adică un mod cunoscut al administraţiei publice de a folosi simbolurile în

relaţiile cu cetăţenii, pentru a permite comunicarea. Cu alte cuvinte, cetăţenii sunt fie informaţi, fie
familiarizaţi cu termenii, expresiile şi exprimarea funcţionarilor publici cu care intră, de regulă, în
contact.
● reacţia cetăţeanului; atunci când administraţia transmite un mesaj cetăţenilor, aceştia
reacţionează într-un anumit fel faţă de acest mesaj; administraţia publică va trebui să cunoască reacţia
cetăţenilor la mesaj şi să-şi modifice limbajul în funcţie de această reacţie. In interacţiunea dintre
autorităţile administraţiei publice şi cetăţeni fiecare mesaj trebuie să ţină seama de răspunsul cetă-
ţeanului. Este de înţeles, aşadar, că una dintre condiţiile de bază, pe care trebuie să le îndeplinească
administraţia publică, este aceea de a şti să asculte. Deşi acest lucru pare foarte simplu, el nu se
realizează în practică, fapt care conduce la o comunicare greoaie şi incompletă.
● atitudinea funcţionarului. Funcţionarii vor reacţiona negativ ori de câte ori va creşte cantitatea
şi/sau complexitatea informaţiilor pe care trebuie să le transmită sau, dimpotrivă, vor fi mai binevoitori
când aceste sarcini se diminuează.
● informaţia de răspuns din partea administraţiei publice. Aceasta poate fi definită ca orice
informaţie, dar numai în contextul legislaţiei, sau altfel spus, în conformitate cu normele stabilite prin
legi, hotărâri, instrucţiuni, regulamente, ordine şi dispoziţii. Informaţia de răspuns este foarte importantă
pentru că ea se transmite în circuitul comunicării sociale în scopul reglării unor acte şi fapte
administrative.
● înţelegerea (descifrarea) mesajelor. Autorităţile administraţiei publice, respectiv funcţionarii
publici, trebuie să înţeleagă corect, sau altfel spus, să „descifrze" mesajele primite din partea societăţii
civile. Pentru această operaţiune trebuie respectate următoarele reguli:
- recunoaşterea dreptului cetăţeanului la exprimarea opiniei;
- crearea unui mediu propice comunicării;
- calificarea funcţionarilor publici pentru relaţiile cu publicul;
- efortul de a înţelege conţinutul comunicării (mesajul); expunerea punctului de vedere al
administraţiei la sfârşitul convorbirii.
Aceste reguli ar trebui aplicate atât în cazul audienţelor acordate de funcţionarii publici care exercită
funcţii de conducere, cât şi în cazul serviciilor publice care lucrează direct cu publicul.

c) Comportamentul relaţional.
Regulile prezentate mai înainte trebuie să fie completate şi susţinute de un comportament adecvat al
fiecărui funcţionar public indiferent de funcţia pe care o exercită. Cerinţele principale ale acestui
comportament sunt următoarele:
1- să se ştie care sunt atribuţiile care afectează interesele generale ale cetăţenilor din colectivitatea în
care funcţionează; 2- să manifeste solicitudine faţă de cerinţele cetăţenilor; să nu provoace şi să nu
întreţină discuţii inutile, în afara subiectului abordat de petiţionar; 3-să fie capabil să găsească soluţiile
corecte la problemele cetăţenilor; 4- să comunice clar şi concis soluţiile date la problemele care privesc
comunitatea şi la cele ale fiecărui cetăţean; 5- să finalizeze soluţia (activitatea) pe care a stabilit-o împre-
ună cu cetăţenii; 6- să informeze cetăţenii cu privire la activitatea administraţiei publice; 7- să fie receptiv
la propunerile sau cererile cetăţenilor, referitoare la activitatea instituţiei ori serviciului public reclamat.

68
d) Semnificaţia relaţiiilor.
Orice persoană fizică, cetăţean al statului, locuitor al unei comune, al unui oraş, atunci când solicită un
produs sau serviciu universal, însemnă că are dreptul la satisfacerea unei nevoi sau a unui interes legat de
existenţa sa.Legătura pe care cetăţeanul o stabileşte cu primăria (care reprezintă autoritatea publică locală
cu activitate permanentă şi care trebuie să soluţioneze problemele curente ale colectivităţii locale în care
funcţionează) implică rezolvarea problemei sau a problemelor sale. Cetăţeanul comunică cu administraţia
în mod direct, prin viu grai, prin cereri, memorii, audienţe, reclamaţii, informări, propuneri, recomandări
sau alte documente scrise. Prin acestea, se solicită soluţionarea unor probleme privind eliberarea
diferitelor autorizaţii, aprobări, ajutoare sociale, restituirea unor imobile, locuinţele, asistenţă socială,
asistenţă sanitară, gospodărirea localităţii, salubrizare, asigurarea condiţiilor de locuit (alimentarea cu
apă, căldură, canalizare, lumină), realizarea unor lucrări edilitare, gospodăreşti, administrarea pieţelor,
comerţul şi aprovizionarea cu alimente sau bunuri de larg consum, stingerea unor stări conflictuale între
vecini, probleme de cadastru, registru agricol, acte de stare civilă şi altele.
La toate aceste solicitări, autoritatea, instituţia, serviciul sau agentul public trebuie să răspundă, prin
aparatul de care dispune, format din funcţionarii publici care exercită funcţii de conducere sau de
execuţie, în temeiul reglementărilor legale.Procesul de comunicare între o autoritate a administraţiei publice
(sau instituţie subordonată) şi cetăţeni poate fi perturbat de birocraţie, incompetenţă profesională, lipsa de
răspundere, lipsa de iniţiativă şi de curaj, necunoaşterea legilor şi a actelor normative, de superficialitate şi de
necunoaşterea atribuţiilor de către funcţionari publici.

e) Sensurile de comunicare
Autorităţile administraţiei publice comunică pe verticală cu ministerele de resort şi cu Guvernul, precum
şi cu instituţii centrale ale administraţiei publice, unităţi economice, culturale, educative, sanitare, de
interes naţional.
De la Guvern către serviciile publice desconcentrate în teritoriu se transmit legi, hotărâri de guvern,
instrucţiuni, regulamente, dispoziţii, solicitări pentru diferite situaţii statistice, informări, rapoarte, dări de
seamă etc.
De la serviciile publice desconcentrate spre Guvern se comunică informări, rapoarte, dări de seamă,
situaţii statistice, analize diferite, scrisori, acte financiar-contabile, bilanţuri etc.
Pe orizontală, serviciile publice desconcentrate în teritoriu comunică cu consiliile judeţene, municipale,
orăşeneşti şi comunale, cu celelalte instituţii ale administraţiei publice subordonate consiliilor locale, cu
alte servicii publice, precum şi cu cetăţenii. Mesajele care se transmit în acest proces de comunicare
conţin diferite documente de interes local, numite în limbajul comun „ corespondenţă ".
La nivelul municipiilor, oraşelor şi comunelor, sensurile de comunicare sunt următoarele:
● de la autorităţile administraţiei publice locale către cetăţeni se comunică hotărâri ale consiliilor
judeţene şi locale, ordine ale prefecţilor, dispoziţii ale primarilor, decizii ale conducătorilor de instituţii;
autorizaţii, avize acorduri;
● de la cetăţeni către autorităţile administraţiei publice locale se comunică cereri, petiţii, plângeri şi
reclamaţii cu privire la rezolvarea unor probleme de interes personal referitoare la gospodărirea
comunală, asistenţa socială, locuinţe, locuri de muncă, probleme ale fondului funciar
● de la serviciile publice locale către unităţile economice, sociale, culturale, sanitare, educative şi
celelalte, se comunică răspunsuri la solicitările, soluţii la problemele formulate de acestea, colaborări,
acţiuni comune etc.
● de la instituţiile şi serviciile publice sociale, culturale, sanitare, educative, se comunică către
consiliile locale diferite solicitări, informări, rapoarte, dări de seamă, rezultatele unor studii şi analize,
situaţii statistice, colaborări sau asocierea la diverse activităţi.
Schema logică a comunicării pe verticală

69
 Legendă:
1.- Ordonanţe; 2 - hotărâri ale guvernului; 3 - instrucţiuni; 4 - regulamente; 5 - dispoziţii; 6 – situaţii statistice solicitate; 7 - informări;
8 - alte acte oficiale; 9 - informări; 10 - rapoarte; 11 - dări de seamă; 12 - situaţii ; 13 – analize; 14 - scrisori; 15 - acte financiar-contabile; 16 - bilanţuri.

Elaboraţi o schemă de comunicare pe orizontală între următoarele autorităţi

- consiliul judeţean…………………………………………………………………… …
- prefectură………………………………………………………………………………
- serviciile publice deconcentrate…………………….........................................................
- cetăţeni…………………………………………………………………………………

Rezumat

În capitolul A denumit RELAŢIILE CU PUBLICUL studenţii se familiarizează cu o serie de concepte teoretice specifice
activităţii de public relations cum sunt: Noţiunea de relaţii publice ale administraţiei; Obiectul relaţiilor cu publicul;
Tipologia relaţiilor cu publicul; Atribuţiile administraţiei Forme şi mijloace de realizare a relaţiilor cu publicul în administraţie
Exerciţiul propune studenţilor să realizare un program de activitate pentru serviciul de PR de la nivelul unui consiliu judeţean care să
Cuprindă toate formele de sarcni specifice acestui compartiment.
În paragraful B, intitulat COMUNICAREA DINTRE ADMINISTRAŢIE ŞI CETĂŢENI, sunt abordate următoarele
probleme: Noţiunea de comunicare, Informaţiile; Componentele procesului de comunicare; Etapele comunicării; Rolul
funcţionarilor în comunicare. Exerciţiul cere studenţilor să imagineze un process de comunicare pe baza unor
elemente cum sunt sursa de comunicare, conţinutul mesajului, metoda de transmitere şi destinatarul.
În ultima parte a unităţii de învăţare este atacată tema RELAŢIONAREA CU CETĂŢENII în care sunt prezentate:
Socialitatea relaţiilor, Formele specifice de relaţionare; Comportamentul relaţional; Semnificaţia relaţională; Sensurile de
comunicare. Exerciţiul cere studenţilor să orezinte graphic schema comunicării pe orizontal dintre următoarele subiecte;
Consiliul judeşean, prefectură, serviciile desconcentrate şi cetăţeni.
După parcurgerea acestei unităţi studenţii vor fi în măsură să înţeleagă şi să descrie activitatea de public relations specifică
administraţiei. Unitatea de învăţare descrie elementele procesului de comunicare etapele, comportamentele şi semnificaţiile
fiecăruia pentru cetăţeni. După studierea acestei părţi a modulului studenţii vor fi capabili să realizeze următoarele activităţi:

- să definească noţiunile de public relaţion şi comunicare

- să cunoască elementele procesului de comunicare ;
- să stabilească etapele unui process de intercomunicare între administraţie şi cetăţeni;
- să înţeleagă obligaţia autorităţilor administraţiei publice în relaţiile cu cetăţenii;
- să urmeze un model comportamental specific interrelaţiilor cu cetăţenii.

Evaluare: Timp=10 min.

Întrebări
1. Ce se înţelege prin noţiunea de relaţii publice?
a) Comunicarea cu cetăţenii; b) Raporturile pe care administraţia are obligaţia să le asigure cu toate autorităţile, instituţiile,
organizaţiile şi cetăţenii, c) Relaţii cu celelalte autorităţi din sistemul administraţiei publice.
2. Care sunt formele de realizare a activităţii PR?
a) Publicitatea activităţilor desfăşurate de autorităţile administraţiei; b) Conferinţele de presă; c) Referendumul.
3) Care este rolul funcţionarului public în comunicare?
70
 a) Să respecte dreptul la opinie al cetăţenilor, b) să înţeleagă mesajul transmis de cetăţeni; c) să explice sensul deciziilor luate
de autorităţile administraţiei publice.
4. Ce se înţelege prin comportamentul relaţional al funcţionarului ?
a) să fie receptiv; b) să fie comunicativ; c) să fie concesiv
5. Care sunt deosebirile dintre comunicarea verticală şi cea orizontală?
a) Comunicarea verticală se realizează între autorităţi cu competenţă materială şi teritorială diferite, b) Comunicarea
orizontală se realizează între autorităţi cu competenţă teritorială similară, c) nu există deosebiri.
Răspunsuri.
1: b. 2: a,b. 3:a,b,c. 4: a,b. 5: a,b.

Bibliografie

PARLAGI, A.P. Teoria administraţiei publice, curs, Universitatea Nicolae Titulescu, 2008
ALEXANDRU, I. Structuri, mecanisme şi instituţii administrative, SNSPA, 1992
ANDRONICEANU,A. Management public, Editura Economică, Bucureşti,1999
BOCHENSKI, J.M. Ce este autoritatea ? Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
MURARU, I. & Co. Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002
PARLAGI, A.P. Dicţionar de administraţie publică, Editura Economică, Bucureşti, 2004.
PROFIROIU.A,&Co. Bazele administraţiei publice, ediţia a III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005 .

71