Escolar Documentos
Profissional Documentos
Cultura Documentos
Petitul:
Obiceiul petitului mai este cunoscut si sub denumirile de: intelegere, petitura, croiala,
starostie, impetit.
La petit participa dupa situatie fie mirele singur, in cazul tinerilor mai indrazneti, fie
mirele insotit de parinti, nasi sau prieteni. Mirele mergea insotit de parinti daca stia ca il
place fata, daca nu stia acest lucru, tanarul trebuia sa trimita petitori inainte. Petitorii erau
barbati sau femei buni de gura. Mirele se putea duce insotit fie de parinti, de rude, de
oameni mai in varsta, sau de fratii mai mari daca nu are parinti.
In Transilvania starostele este inlocuit e un graitor, un om mai in varsta, bun de gura care
ii face intrarea mirelui.
In Transilvania, in Alba veneau parintii fetei la casa mirelui ca sa se inteleaga pentru a
vedea unde va locui fata lor. Se facea o masa mica la casa viitoarei mirese unde erau
chemate si rudele apropiate. Daca fata petita nu era de acord sa se marite cu baiatul
respectiv punea drept motiv faptul ca e prea tanara, ca nu are zestrea pregatita sau ca nu
are destula avere.
Daca se intelegeau, petreceau cu totii iar tinerii erau pusi sa manance amandoi dintr-un
blid, lapte dulce si cu placinta incretita. Se intocmea zestrea pentru ambele parti. Uneori
se facea si foaie de zestre in care fiecare isi trecea partea sa de zestre si se punea in
balanta aportul fiecaruia.
Cu trei-patru saptamani inainte de nunta se mergea la fata. Discutau, povesteau cum s-au
intalnit tinerii si li se tinea un fel de predica ca sa fie bagatori de seama, de zestre si de
nunta, toate acestea aveau loc in jurul unei mese plina cu mancare si bautura.
Meniul pentru masa de la petit consta intr-o cinstire cu bautura si cate ceva de mancare:
placinta cu branza, slanina cu malai, varza, castraveti acri, carne fripta, carnati cu
horinca, tuica, cozonac.
Obiceiuri dupa petit:
-in prima duminica dupa peteala, se intalneau parintii si stabileau zestrea;
-se mergea apoi la croit: de obicei mirele si mireasa impreuna cu mamele se duceau la
casa unuia dintre ei si se apucau de croit panzele de bumbac pentru camasile mirelui, ale
socrilor, soacre si cumnati.
-apoi se facea masa pentru cei adunati.
Chemarea la nunta :
Chemarea la nunta presupune invitarea oamenilor la nunta. Acest obicei se face in diferite
momente si in multe moduri, in functie de obiceiul locului.
In Transilvania chemarea la nunta se face cu o luna, cu doua-trei saptamani inainte si in
saptamana nuntii. De obicei se face in Duminica urmatoare logodnei. La acest ritual
participa mirele si mireasa, vornici, flacai din partea mirelui si fete din partea miresei.
Toti sunt imbracati de sarbatoare, flacaii, fetele si vornicii au costume nationale. Ei merg
sa cheme tineretul din sat. Au in mana un toiag impodobit frumos, cu panglica tricolora
sau rosie, pe umar au un colac mare impodobit frumos cu paglica, margele sau cu flori
din aluat. Baietii tin mana o plosca cu tuica, iar fetele una cu vin. Merg prin sat si invita
oamenii la nunta, si cine doreste sa vina, bea o gura de tuica sau vin din plosca. In plus, ei
mai trebuie sa dea celor care ii invita un semn: o lingura, un ou etc.
Mirele si mireasa merg sa invite pe cei batrani si pe la rude, la fel imbracati, cu toiag,
colac si plosca cu tuica sau vin.
Obiceiuri in sambata dinaintea nuntii:
In Transilvania petrecerea de sambata are loc in ambele case. La mireasa se joaca si se
mananca, apoi la mire au loc alte obiceiuri traditionale. Feciorii fac Sarantau, un dans
popular. Apoi tinerii danseaza trei jocuri si batranii unul. Mireasa coase palaria mirelui cu
varsta sa, pe care acesta o va purta in ziua nuntii. La masa se servesc bucate preparate
pentru nunta de a doua zi. Fetele fac o azima (paine nedospita) pe care mireasa o rupe
deasupra capului si o imparte fetelor. Tot sambata seara se duc brazii acasa la mireasa.
Mirele este barbierit in mod simbolic cu sapa sau cu coasa. Flacaii il ridica de trei ori cu
scaunul si il usuca cu un stergar.
Alaiurile de nunta:
Secventele nuntii sau alaiurile de nunta sunt impartite dupa traditie, in toate zonele tarii,
in alaiul nasilor, al mirelui si al miresei.
In partile Transilvaniei insa, se obisnuieste ca nasul sa vina si sa-l ia pe mire, impreuna
mergand la mireasa. Dupa cununie, mireasa merge acasa la mire, iar alaiul ei acasa la
dansa, urmand ca spre seara sa soseasca „socria” la casa mirelui, adica parintii si rudele
fetei, fiecare cu darul pregatit pentru tanara familie.
Nunta este o adevarată sarbatoare, ea implică întreaga comunitate, aproape tot satul ia
parte la acest eveniment, pentru că este important atât pentru miri , cât şi pentru obştea
satească. „Căsătoria înseamnă trecerea de la societatea copilăriei sau adolescenţei la
societatea adultă, de la un anumit clan la altul, de la o familie la alta; adesea de la un sat
la altul.”Această trecere a tinerilor de la o stare la alta este marcată de anumite niveluri,
care sunt numite de unii specialişti „rituri de trecere”. Ceremonialul nunţii poate fi şi el
schiţat dupa aceste rituri. Astfel vom avea:
Aşa cum ştim, există trei momente esenţiale cu privire la nunta – peţitul, logodna şi
căsătoria -, dar mai sunt o serie de lucruri premergătoare, semnificative din punct de
vedere etnologic: portul tinerilor, întalnirile acestora, anumite practici pe care fetele sau
feciorii le fac pentru a se căsători. Portul este foarte important în tradiţia populară, căci
marchează trecerea de la o vârstă la alta, trecerea de la copilărie la adolescenţă, în cazul
nostru, sau de la adolescenţă la maturitate, după cum vom vedea în momentul în care
cununa miresei va fi înlocuită cu o năframă, iar clopul înstruţat al mirelui cu unul vechi şi
găurit. Aşadar, fetele(„cocoanele”)şi băieţii(„coconii”) mai mici sunt îmbrăcati foarte
simplu. Dar fetele de măritat se îmbracăcu zadii de lână, cu „vârste” negre si roşii, ori cu
„sumne” roşii, verzi sau albastre „de păr”(caşmir) sau de „travilă”(mătase). Se încalţă cu
„optinci de oargă”, cu „obdele de pănură”, iar pe cap poartă „pânzături de păr” roşii şi
verzi, înflorate, legate „înapoi”(la ceafă) sau umblă descoperite, „în capul gol”, cu o
floare la ureche.
Feciorii se încaltă tot cu „optinci de oargă” şi „obdiele de pănură”, se îmbracă
iarna cu „cioarici de lână albă” şi cu „lecric postăzit”(tivit cu catifea neagră), pe cap cu
„cujmă” neagră. Vara poartă, peste „cămeşa” de pânză, „teptari”(cojoc) înflorit, cusut cu
„carmăjie”(piele prelucrată, folosită pentru impodobit), cu „gatii” de pânză, cusute jos în
„roituri”(broderie), cu puţin trecând peste genunchi, iar pe cap poartă clop de paie cu
„cipcă”(panglică) colorată.
Această îmbrăcăminte, descrisă mai sus, puteă fi purtată numai de fetele de măritat
şi de feciorii de însurat. Bineînţles că există o vârstă la care tinerii erau consideraţi ca
fiind pregătiţi pentru căsătorie.
În satul Budeşti fetele de măritat aveau între 15-20 de ani, iar feciorii de însurat între 17-
25 de ani. Fetele trecute de această vârstă erau considerate fete bătrâne şi, deşi sătenii le
compătimeau, acestora li se strigau versuri pline de ironie. Deşi feciorii erau consideraţi
feciori de toamnă abia dupa 30-35 de ani, nici ei nu scăpau de acelaşi tratament care li se
aplica fetelor bătrâne. Astfel, la jocul duminical, la jocurile de la sărbători sau la nunţi,
fetelor bătrâne şi feciorilor bătrâni li se striga: „Măritaţi-vă, bătrâne,/Şi daţi drumu’ la
copile/ C-aţi purtat un car de flori/ Şi tri rânduri de feciori.”
În timpurile mai vechi, în satul Budeşti, ca de altfel în toate comunităţile rurale, un
criteriu destul de important era zestrea, averea. Tocmai de aceea „nu se adunau decât
bocotani cu bocotani şi săraci cu săraci.” Rareori o fată bogată primea consimţământul
părinţilor să se căsătorescă cu un băiat sărac, şi invers. „Dacă tătuşi să aveu tare dragi,
fugeu s-apoi ce să le mai facă părinţii?” Cu timpul s-a ajuns să se renunţe la această
opinie şi criteriile de baza au ramas hărnicia, cinstea, omenia. Bărbatul trebuie să aibă şi
el anumite însuşiri: frumuseţe „un ptic mai mândru ca dracu”, „să-ţi sie drag” că „nimnic
nu-i mai rău ca urâtu”, pentru că: „Decât cu urât în casă/Mai bine cu boala-n oasă,/ De
boala doctori te scot,/ Da’ de urât nu te pot.”
Un alt moment important care trebuie amintit este reprezentat de ocaziile de
cunoaştere ale tinerilor. De fapt, în comunităţile tradiţionale româneşti, care nu erau prea
mari, precum este şi Budeştiul, toata lumea se cunoştea. De mici se puteau întâlni cu
vitele, la biserică, duminică de duminică şi sărbătoare de sărbătoare, apoi la şcoală. Când
deveneau feciori de însurat şi fete de măritat, se întâlneau la jocul duminical, la vergel, la
sârbi, în şezători şi clăci, la sărbătorile de iarnă etc.
Din moşi-strămoşi se ţine obiceiul ca în fiecare duminică sau sărbătoare, în
„câşlegi”(perioadă în care nu este post), să se facă joc. Jocul se ţinea în centrul satului,
într-un „şopru” amenajat special, iar mai nou în căminul cultural. Doi, trei feciori
aduceau muzicanţi – „ceteraş, dobaş si zongoraş” – şi se juca toata după-masa. La joc
participă feciori si fete, iar cei însuraţi, dar mai ales nevestele, stau pe margine şi se uită.
Fata care merge pentru prima dată la joc, stă pe margine şi aşteaptă ca un fecior „s-o
bage-n joc.” Tot cu această ocazie, fetele bătrâne sunt luate în râs de feciorii sau de fetele
tinere. Aceştia le „strigă în ciudă”: „Mândruţ, pântru dumăta, /M-am sfădit cu
pretina/Care-o fetit cu mama;/Ş’amu fete şi cu mine/ Să sfăde, nu i-i ruşine.”
Sâriul este obiceiul de a se aduna fetele şi feciorii într-o sâmbătă seara la casa unei
fete şi de a petrece cu ceteră sau, mai demult, jucau dupa fluier. Într-o zi de joi, în
şezătoare, fetele şi feciorii hotărăsc să facă sâmbata „sâri”. Fetele pregătesc „mâncări”,
iar feciorii „nămnesc ceteraşi” şi aduc horincă. Petrec până a doua zi, apoi feciorii
„petrec” fetele(le conduc) acasă şi care se înteleg se hotărăsc „să se ieie”(să se
căsătorescă).
Vergelul are loc tot în sezătoare, iarna, pe la Sântion. Feciorii aduc ceteraşi şi fac
„bentic” – aduc băutură, iar fetele pregătesc mâncare: „brozbuţe”(sarmale), cozonaci,
plăcinte cu brânză, „pancove”(gogoşi). Fetele cheamă la vergel feciorii care li-s dragi.
După ce se adună, beau, joacă, mănâncă, iar la urmă se petrec acasă şi feciorul cu fata se
înteleg despre căsătorie.
Un alt obicei foarte vechi, care se păstrează şi astăzi în satele din Maramureş, este
acela ca în zilele de sărbătoare şi în serile de sâmbată feciorii să meargă la fete. Băieţii se
duc mai multi, doi sau trei, la aceeaşi fată, aduc horincă, beau, povestesc, iar, când aceştia
vor să plece, fata îl „petrece” la poartă doar pe cel pe care-l place. Bineiteles ca la
discutia tinerilor asista unul dintre parinti sau dintre bunici.
Şi în postul Crăciunului feciorii testează terenul, adică vizează anumite locuri unde
ar putea să se însoare şi fixează anumite fete pe care le-ar putea peţi imediat ce încep
câşlegile. În general, când feciorii fac ceata de umblat la colindat , mulţi dintre ei încearcă
să invite fata pe care are de gând s-o peţească. Dacă fata acceptă invitaţia la colindă, când
ceata ajunge cu colinda la casa feciorului, fata este pusă să se ocupe de servit cu bucatele
care au fost pregătite de sărbători, adicăse dă de înţeles că ar fi acceptată în familie, în
cazul în care tinerii se înteleg şi va fi peţită. De multe ori fata este chemată în casa de
sărbătoare („casa dinainte”) pentru a-i arăta ceea ce are făcut feciorul, adică zestrea:
cergi, ţoluri, într-un cuvânt bogăţia pe care o are. În cazul că s-ar hotărî să meargă de
noră, nu trebuie să mai facă nimic, feciorul având totul.
După ce s-a treminat cu colinda, mamele, respectiv parinţii, discută despre colindă,
care ce a văzut în casă, cine cu cine a vorbit, care a băut prea mult, adică năravurile
fiecăruia, cât sunt de „lotrii” sau de „mutalăi” unii dintre ei. În casa fiecărei familii se
discută despre fetele şi feciorii din sat, aşteptând cu nerabdare vreo veste: „care cu care s-
ar lua laolaltă”. De la Crăciun şi până la Bobotează este o mare agitaţie în sat, toată lumea
vrea să vadă ce se întamplă, cine pe cine a peţit şi dacă a fost primit sau nu.
Peţitul
Dupa ce am vazut ocaziile în care tinerii puteau să se cunoască şi să se hotărască cu
privire la un eventual soţ sau soţie, primul act premergător căsătoriei este peţitul.Cu
foarte mulţi ani în urmă, feciorul care vroia să se însoare trimitea o rudă foarte apropiată,
obligatoriu bărbat, la părinţii fetei ca s-o „peţescă”, adică s-o ceară în căsătorie. Întrând în
casă, peţitorul, după o discuţie pregătitoare în care abordează diferite teme gospodăreşti,
întreabăcu subînţeles părinţii fetei:
„- Am auzit că aveti de vândut fân şi otavă!”
Stăpânul casei, înţelegând unde bate peţitorul, îi răspunde pe dată: „să ne grăim cu
baba ţi cu fata.” Părinţii şi fata se retrag în altă cameră pentru a discuta împreună cererea
peţitorului. În sfârşit, odată hotărârea luată de către „consiliul familial”, stăpânul casei i-o
comunică peţitorului, cu aceleaşi subînţelesuri:
„- Ne-am grăit cu baba me şi cu fata şi ne-am înţeles să vă vindem o claie de fân şi
una de otavă. Dacă vi-i hia vă dăm şi o felderă de mălai şi una de grâu.”
Oferta cu fânul, otava, mălaiul şi grâul constituie un răspuns afirmativ. Fata este
de măritat şi se pot întelege.
De obicei feciorul se înţelegea cu fata, îi spunea intenţiile lui, iar aceasta trebuia să
comunice cererea părinţilor. Urmează ca fata să discute cu părinţii, în general fetele
discută cu mamele şi se înteleg între ele, urmând ca mama să-l convingă pe soţ, tatăl
fetei, în puţinele cazuri când nu sunt amandoi de acord. Dacă părinţii cad de acord dau
dezlegare fetei să-i spună feciorului că sunt de acord cu propunerea şi că poate veni cu
părinţii pentru a se întelege asupra zestrei ce o va primi sau asupra altor probleme ce pot
să apară. În multe cazuri, când nu sunt de acord părinţii şi nu vor nici în ruptul capului să
o lase pe fată sau pe fecior să se „ia împreună”, găsesc diferite motive:
„- Api noi am lăsa-o să se mărite cu tine, da’ nu suntem pregătiţi să se mărite în
câşlegile aiestea.”
Şi invocă numeroase motive: că nu au făcut horinca şi că nu vreau să ia de
împrumut, că fata nu şi-o gătat cămaşa soacrei etc. Atunci feciorul le zice:
„- Şi dacă o aştept până în câşlegile celelalte, o daţi după mine?
- Api om vede ce-a mai si, că-i mult până atunci.”
Feciorul îşi dă seama că ar fi în zadar aşteptarea şi se orientează spre o altă fată.
Întâmplator, dacă fata află c-o fost a peţi şi la alta, îi reproşează feciorului:
„- Ai fost la ceielaltă şi n-ai căpătat. Amu zii la mine, amu-s bună şi eu!”
Feciorul poate fi refuzat, dar dacă fata îl place, acceptă şi se mărita cu el. Dacă nu,
ruşinea poate fi şi mai mare, dacă a fost şi la a doua fată şi „n-a căpătat-o”.
Peţitul se păstreaza şi în zilele noastre, însă nu mai implică la fel de multi
participanţi. Feciorul se duce şi „se înţelege” cu fata, iar în aceeaşi seară vine în casa fetei
şi o cere părinţilor. Dacă feciorul este plăcut de familia fetei i se acceptă propunerea, iar
dacă nu acesta este refuzat.
Logodna(credinţa)
În sfârşit, dacă părinţii s-au hotărât să-şi mărite fata, sunt invitaţi feciorul care a
peţit-o şi părinţii lui să vină „pă văzute”. Dacă toate au decurs bine, feciorul invită fata
împreuna cu părinţii ei să-i întoarcă vizita. Dacă mirele şi mireasa nu sunt din acelaşi sat,
mersul „pă văzute”capătă o semnificaţie deosebită pentru fată. De multe ori se întâmplă
ca ea să vadă pentru prima dată gospodaria unde „merge de noră”. Dupa ce viitorii cuscri
s-au înţeles asupra zestrei fetei şi a feciorului, despre locul unde vor sta aceştia, se
stabileşte data „credinţei”,care se face, de obicei, într-o sâmbătă seara.
Logodnicii, însoţiţi de părinţii lor şi de rudeniile mai apropiate, se duc la preot
acasă, unde are loc „credinţa” sau logodna bisericesca. La sfârşitul ceremoni-alului,
logodnicii schimbă între ei verighetele şi „dau mâna”. Urmează apoi la casa logodnicei o
petrecere cu ceteraşi, băutură şi mâncăruri, petrecere care ţine până a doua zi. Aici se ia
un „blid”(farfurie) de grâu în care se ascund verighetele mirilor. Amândoi caută în acelaşi
timp şi cel ce o găseşte mai întâi se spune că va avea noroc. La „credinţă” participă
rudeniile mai apropiate şi prietenii intimi ai logodnicilor, fiecare contribuind cu băutură.
Mâncarea este pregătită de părinţii fetei, iar angajarea ceteraşilor şi completarea băuturii
cade în sarcina logodnicului. La această petrecere, prietenii logodnicilor îi strigă miresei
versuri ironice, pentru a face o atmosferă glumeaţă, destinsă:
„Mniresucă credinţâtă,
Spânzură-te de-o rătită,
De-a si bine spânzurată
Bine-a si şi măritată!
Măritată încă-i bine,
Da’ nu sie după cine;
Măritată-i bine tare,
Da’ nu sie după care.”
În zori de zi, după ce pleacă „credinţaşii” spre casele lor, cuscrii, împreună cu
mirii, fixează când să se meargă la „sânge”(analize medicale) că să poată depune actele la
primărie pentru cununia civilă.
„ Logodna presupune rituri de separare şi rituri de prag şi ia sfârşit prin rituri de agregare
preliminare la noul mediu.” Astfel, logodna simbolizează despărţirea de părinţi, iar datul
mâinii şi schimbul verighetelor sunt rituri de agregare a noii familii.
Dupa ce mirii au rezolvat cu analizele şi au „băgat zilele” la primărie, primăria le
dă termen de gândire înainte de a spune „da” şi să primească actul oficial de căsătorie. La
cununia civilă iau parte fraţii, cumnaţii, părinţii, stegarul şi druştele. Se merge la primărie
cu o „uiagă de horincă” şi cu ceva de „îmbucat”, iar, după cununia la primărie, se
serveşte câte o gura de horincă, se felicită mirii şi de data asta mirii sunt siguri că nu se
mai poate întampla nimic şi că-i sigură căsătoria şi urmează pregătirile de nuntă.
Vestirile
Înainte ca nunta să aibă loc, preotul trebuie să strige de trei ori, în trei sărbători,
„herdetişul”(vestirea nunţii în biserică), când merge lumea la biserică. Şi se spune aşa:
„Măria lu’ Pătru lu’ Vasalie şi cu Ionu lu’ Grigore să vestesc pentru a-ntâia oară în
vederea căsătoriei; dacă cineva are ceva împotrivă sau dacă cunoaşte ceva care ar si
împotriva religiei, să anunte parohia imediat.” Se întamplă să fie neamuri între ei sau să
fie fată ruşinată sau să fie alte motive. Lumea mai zice: „Părinte, nu ar si bine să se iei
laolaltă că-s neamuri, îs veri de-al doilea sau de-al treilea şi îi cruce-n sânge” şi atunci
preotul trebuie să verifice. Dacă-i adevarăt, preotul nu-i mai cunună, dar dacă totul
decurge normal, dupa trei herdetişuri, se poate face nunta.
Chematul la nuntă
Înainte de a se ocupa de nunta propriu-zisă, mirele şi mireasa merg a chema la
nuntă. De obicei, chematul la nuntă se face înainte cu două săptămâni. Dacă nunta se face
„detilin”, adică separat, mireasa şi druştele cheamă nuntaşii ei, iar mirele şi stegarii invită
apropiaţii lui. Totuşi, din partea mirilor mai pot merge la chemat şi părinţii. Dar,la o
nuntă de „bocotani”(oameni înstăriţi) se trimit chemători care invită întreg satul la nuntă.
Este bine dacă se poate prinde o sărbătoare, că atunci lumea este pe-acasă. Mirele intră în
casă, dă bineţe cu „Lăudăm pe Iisus”, gazdele răspund: „În veci, amin, să fie lăudat.” De
obicei are loc un astfel de dialog:
„- Noa, şăzi la daca-i zinit.
-Api nu pot şide tare mult că am mult de îmblat.
- Apăi şăzi un ptic, să nu ne fugă peţitorii.”
Atunci mirele se aşează, iar când se ridică spune:
„- Am zinit să vă chem să luaţi parte şi dumavoastă la nuntă.
- Da’, pă când-ii ?
- Api, păste două duminici.
- Să sie într-un ceas bun şi cu noroc, om mere, să sim sănătoşi. Dacă nu, om trimete
fecioru or fata.
- Bine dară, vă aşteptăm cu drag. Dumnezău să vă ajute!”
Dacă cheamă alticineva din partea mirilor atunci zic: „S-o rugat mnirele(mnireasa) să
luaţi parte şi dumavoastă la nuntă, pă duminecă.” „Om mere, să aibă năroc!” Unii
întreabă: „Da’ mare-i nunta? Cine le zâce?”
Astfel, chematul la nuntă, ca moment ceremonial, „nu este numai un <prim pas al
nunţii>, cum se considera indeobşte, ci aparţine în egală măsură şi fazei marginale a
obiceiului...Consumându-se aparent inerţiile unui act protocolar, chemarea comportă
destule semnificaţii care îi sporesc ponderea în complexul de acte ceremoniale nupţiale.
Ea defineşte astfel, printr-o dublă deschidere semantică: una confirmatoare, îndreptată
spre recunoaşterea ordinii existente în cadrul familiei, neamului şi mai departe în rândul
întregii comunităţi.”
Neamul a stat întotdeauna la temelia existenţei noastre: străbunii ne-au lăsat o serie
de legi nescrise, prin care trecerea noastră prin pragurile vieţii, era pazită şi ferită. Am
moştenit o întregă zestre spirituală care sfidează vremelnicia, de aceea, în satele
maramureşe, se mai poate auzi un duios cântec de fluier, se mai poate juca o învârtită şi
se mai pot oficia atâtea ceremonialuri, luate parcă din lumea basmelor.
Concomitent cu pregătirea steagului, la mireasă se face „împletitul cununii”, tot în
cadrul unei petreceri la care iau parte druştele şi prietenele miresei. În satul Budeşti,
cununa pe care o poartă mireasa se numeşte „munună” şi este împodobită cu oglinzi,
„bumbuşti” şi tidru. Cioburile de oglindă simbolizează viata frumoasă, îndestulată,
strălucitoare a mirilor, iar „bumbuştile” sunt puse pentru ca mireasa să facă copii frumoşi.
De asemenea, tot „munună” purtau şi druştele. După ce este terminată, mununa este
aşezată pe capul miresei, iar cei prezenţi, veselindu-se, „horesc” cântece de nuntă
adecvate:
„La cusutul cununii
Joacă ruja violii
Din mijlocu’ grădinii.
Joacă ruja, să clăte,
Hireş fecioraş îşi ie.
Ochişori mândrii, vărgaţi,
Luaţi samă ce luaţi
Ca să nu vă înşelaţi,
C-aiesta nu-i târg de ţară
Să vinzi şi să cumperi iară.”
Când feciorii au terminat de jucat steagul, iau mirele şi se îndreaptă spre casa miresei.
Aici sunt întampinaţi de mireasă şi de druşte, care-i aşteaptă cu „struţurile”. Druştele cos
struţul stegarului, iar mireasa mirelui. După acestea începe petrecerea, muzicanţii aduşi
de mire încing atmosfera, lumea începe să joace şi să cânte, se aduce mâncare şi horincă,
iar petrecerea durează până la doua – trei dimineaţa.
În sfârşit soseşte ziua cea mare, ziua nunţii. În ziua nunţii, stegarul, de dimineaţa,
merge la mire acasa şi pune steagul în colţul „tărnaţului”, sus, să vadă lumea unde-i
nunta, în cazul în care mai vin oameni şi din alte sate.. Mirele şi mireasa merg la biserică
şi se spovedesc duminica dimineaţa, iar, dacă nunta are loc marţea sau joia, atunci mirii
se spovedesc înainte cu o zi. După ce mirii vin de la spovedit, începe pregatirea şi
îmbrăcarea mirilor, în acelaşi timp şi la mire şi la mireasa.
Mai demult, mireasa, înainte de a pleca la cununie, se scălda în apă neîncepută dacă
era „fată cinstită”. În apă „pune bani de argint, ca să sie cu noroc şi să nu să lege de ie
ceas rău; la mână să lega cu argint ziu şi să cântare cu grunz de sare ca să nu să ieie de ie
meşteşâguri”. Cântărirea „cu sare mare şi argint ziu să făce în ptelea goală” pe un cântar
mare, luat împrumut de la un „jâd”(evreu) sau „pă cântaru’ cu care să măsura grâul
îmblătit”. După scăldat şi cântărire, mireasa era îmbrăcată cu: poale cu colţi, „sumnă”
roşie sau albastră, cămaşa albă „cu bezeri pă la gură şi cu colţi formăluiţi pă la mâneci”.
Peste cămaşă poartă „teptar cu ruji” şi apoi „gubă din lână de oaie albă, cu bdiţ”. În
picioare avea „optinci de oargă, cu obdele de pănură, albe, legate cu aţe de lână neagră,
împletite.” Mireasa era îmbrăcată de druşte care o piaptănă, îi împletesc părul în doua
cozi în care-i puneau „cipce” şi „măderan” (şi astăzi, mirii din satul Budeşti păstrează
costumul popular, deşi opincile sunt înlocuite de pantofi, iar mununa miresei de coronite
cu voal). În timp ce-i fixează mununa pe capul miresei, druştele „strâgă”:
„Mniresucă, mniresucă,
Până-ai fo’ la mama ta
Te-ai culcat sara pă ţol
Şi te-ai sculat târzior;
Da’ de astăzi înainte
Ti-i culca numa pă braţă
Şi ti-i scula dimineaţă,
Că bărbatu-i mare câne,
Orice faci, nimic nu-i bine,
Că bărbatu-i mare drac,
Nu-i poţi fa’ nimnic pă plac.
Mniresucă, mniresucă,
Cununiţa ta cea verde
Cum te scoate dintre fete
Şi te bagă-ntre neveste.
Nevestia-i haină gre’,
Tăte grijile-s în ie.”
Mirele este îmbrăcat cu „cioarici albi, de lână”(dacă era iarnă), cu opinci de oargă,
obiele de pănură albă, legate cu curele de piele, iar peste mijloc are o curea lată de piele,
înflorată. Cămaşa este din pânză de casă, albă, cusută „cu găurele” de către mireasă. În
cap poartă clop sau cuşmă, înstruţat cu „struţ din cununa mniresii”.
Iertările la mire
Între mire şi părinţi are loc un astfel de dialog:
„Mirele(către tată): - Să trăieşti, dragă tată, şi fa bine şi mă iartă, că nu-s prunci
să să nască şi să crească, la părinţi să nu greşească, şi fă bine şi dă-mi binecuvântarea să
pot pleca la sfânta taină a cununiei.
Tatăl: - Să-ţi dăie Dumnezău noroc şi bucurie şi să sii cuminte cum ai fost şi până acum
şi să nu avem ruşine după tine.
Mirele(către mamă): - Să trăieşti, mamă dragă, şi fă bine şi mă iartă că ştii
cum îs coconii, mai mult cu mamele, şi le greşesc mai mult, fă bine şi dă-mi
binecuvântarea ta să pot mere la sfânta taină a cununiei.
Mama: - Api, dragul meu, eu te iert că nu mi-ai greşit, aşă-s coconii, da’
iartă-mă şi tu că şi io te-am mai bătut când am fost mai năcăjită şi poate n-ai meritat.”
Urmează apoi fraţii şi surorile care, la fel, îi fac „strâgături”, apoi unchii, mătuşile şi
naşii. La urma feciorii închină cu horincă celor din jur, joacă „în roată”, iar ceteraşii „zâc
de strâgat” şi feciorii strâgă:
„Mnire, mnire, dragu mneu,
Ascultă-mă ce zic eu:
Înainte de-a pleca
De la casa mâne-ta
Cheamă, tu, pe tată-tău,
Cheamă şi pe mamă-ta
Şi le sărută mâna,
Mâna, şi-i săruta-n faţă
Că ei te-o purtat pă braţă.
Nici amu nu-i zina lor
Că le-ai fo’ drag pân ocol,
Pân ocol şi pân grădină-
Da’ tu sângurel ai zină:
Te-ai păzât la însurat
Ca floarea la scuturat.”
Iertările la mireasa
La mireasă iertările păstrează aceeaşi ceremonie. Înainte de plecarea spre
biserică, mireasa rosteşte:
„Dragi părinţi, imi cer iertare,
Să-mi daţi binecuvântare
Că-s în ceasu’ de plecare
Cu străinii pă ce cale;
Iar în drumu’ care zine
Nu ştiu, rău mi-a si, ori bine,
Ştie bunu Dumnezău
Cum mi-a si binele mneu.
Şi de mi-a si rău ori bine,
Nu voi face de ruşine.
Eu imi cer iertări o mie,
Amu, la căsătorie,
S-aveţi bine şi ticneală
Că eu plec în astă sară,
Dumnezău să vă trăiască,
De rele să vă ferească!”
Apoi, cu un pahar de horincă în mână, închină întâi tatălui, apoi mamei. Părinţii miresei
răspund:
„Să sie în ceasul cel bun!
În ceasu’ cu năroc!
Să sii cuminte!”
Îi pun mâna pe creştet, îi fac o cruce şi o săruta. Mireasa sărută mâna
părinţilor. Aici, la mireasă, mai tot satul se adună. Curioşii stau pe la ferestre, prin
„şatră”, prin tindă, să vadă cum îi „tomnită” mireasa. Rudele, dar şi femeile, chiar dacă
nu sunt chemate la nuntă, strigă miresei strigături până vin solii mirelui să anunţe că
mirele pleacă la cununie. Există „strigături” alcătuite sub forma unui dialog între mireasă,
nuntaşi şi mama miresei:
Mireasa: „Plânge-mă, mămucă, tare
C-amu nu-s a dumitale,
Că mândru m-aşteaptă-n cale.
Foaie verde de alun,
Hai, mămucă, rămas bun,
Că mă duc să mă cunun,
Că m-aşteaptă mândru-n drum.
Să dau mâna cu badea
Înainte la popa,
Că de el nu m-oi lăsa-
Nu ştiu bine-a si ori ba.
Da’ noi zicem ca nu-i rău
Tăte-s de la Dumnezău.
Nuntaşii: Mnireasă din doi părinţi
Ce gândeşti de te măriţi?
De-ai şti cum îi măritată
Şidea-oi la mă-ta fată,
De-ai şti cum îi cu bărbat
N-ai sâli la măritat.
Poţi fată să lăcrămezi
După binele ce-l pierzi;
Binele ce l-ai avut
Nu l-i mai ave mai mult.
Te-o cerut fecior din sat,
Te-o cerut şi nu te-o dat.
Mireasa: Te-ai temut, mamă-ai temut
C-oi zini după-mprumut
Şi nu ţi l-oi da mai mult.
Da’ m-ai mai putut lăsa,
Nu ţ-aş si mâncat casa,
De-aş si ros o grindă, două,
Ţ-aş si făcut alta nouă,
De-aş si ros-o jumătate
Şi io-am avut în ie parte.
Mama miresei: Mniresucă, struţ de vie,
Be-ţi paharu-aiest dintâie
C-amu pleci la cununie.
Verde popa te-a jura,
Gata-i de fetia ta.
De-i răbda nu ţ-a si rău,
De nu, vai de capu’ tău;
De-i răbda bine ţ-a si,
De nu, -ţi cată-a suferi.”
Mersul la cununie
După ce se termină cu închinatul şi iertăciunile, „să îmbie cu cureti şi pancove”, iar
când se face semn că e de plecat nănasul se ridică în picioare şi zice „Tatăl nostru” şi
„într-un ceas bun şi cu noroc să plecăm la cununie”. Toţi nuntaşii din partea mirelui
pornesc la cununie. În frunte merg feciorii, cuprinşi peste umere, cu „uiegi de horincă în
mână, înstruţate cu rujmălin, legat cu aţă roşie”, jucând în chiote şi strigături. După
feciori urmează mirele, stegarul, nănaşii, părinţii şi restul nuntaşilor. Când mirele
porneşte de acasa trimite soli la mireasă s-o anunţe să plece şi ea cu alaiul ei la biserică.
Mirele nu se ducea dupa mireasă, însă astăzi nu se mai păstrează obiceiul şi întregul alai
al mirelui, împreună cu el, se duce la casa miresei.
La sosirea solilor, mireasa se pregăteşte să meargă la cununie şi iese de dupa masă
în sensul în care răsare soarele(de la stânga la dreapta). Şi în acest moment nuntaşii îi
strigă miresei:
Mniresucă, mniresucă,
Vin străinii să te ducă;
Ti-i duce de-aici cu dor
Ca luniţa p’ângă nor,
Ti-i duce de-aici cu jele
Ca luniţa p’ângă stele.”
În „ocol”(curte), după ieşirea din casă, se aranjează nuntaşii: în faţă mireasa, de o
parte druştele, de altă parte, în dreapta miresei, nănaşii. Spre biserică mireasa merge
„cătilin”, urmată de fete, feciori, nuntaşi şi curioşii care vin să vadă „cum îi gătată
mnireasa, cât îi de mândră”.
Alaiul mirelui ajunge înaintea miresei la biserică. Tot drumul feciorii „strigă” şi
„horesc”, se creează o atmosferă plină de veselie, dar în acelasi timp emţionantă. Paleta
cântecelor de nuntă este foarte variată în satul Budeşti, existând anumite strigături care se
referă la locuitorii acestui sat denimiţi „răşinari”, datorită faptului că Budeştiul este un sat
de munte, înconjurat de păduri de conifere. În timp ce cântă, bărbaţii, aşezaţi în faţă,
opresc alaiul mirelui, se aşează roată, într-un genunche, cu „uiegile de horincă” în mână
şi încep să strige:
„Morţii voşti de răşinari,
Staţi în loc şi bateţi pari
Şi-ngrădiţi care cum ştiţi
Ş-apoi de-acolo porniţi.”
În rândurile de mai jos voi exemplifica câteva din strigăturile care se aud la
majoritatea nunţilor din Budeşti:
„Când a si nunta mândrii
M-oi culca ş-oi adurni
Pă pragu’ bisericii
Să văd cine m-a trezi.
De’ m-a trezi mnireasa
Atâta i-i viata,
De’ m-a trezi mnirele
Atâtea i-s zilele.”
Cununia religioasă
La poarta bisericii, fetele şi feciorii rămân cu ceteraşii, „învârtesc” şi „strigă”
strigături, unii dintre ei strigând versuri mai glumeţe:
„Ia, ce s-o muiet cărarea
C-amu s-o-nsurat mnirarea.”
În biserică mirii sunt încadraţi de druşte şi de stegar. În spatele lor stau nănaşii, cu
„lumnini” înstruţate, aprinse. În timpul cununiei, neamurile apropiate stau în jurul
mirilor, să nu ia cineva din cununa miresei sau din struţul mirelui „c-apoi fac cu ele orice
meşteşâguri să-i despărţa”. Ritualul religios este cel obişnuit în biserica româneasca
ortodoxă.
După ce se încheie cununia religioasă, până la poarta bisericii, mirii merg
„alăturea”, cu lumânări aprinse. De aici, încadraţi de naşi şi druşte, se îndreaptă spre casa
unde are loc nunta şi, la fel ca la venirea spre biserică, feciorii cântă şi strigă:
Petrecerea
În satul Budeşti au existat două tipuri de nunţi: nunta „laolaltă” şi nunta
„detilin”(separat). Mai demult nunţile aveau loc atât la casa miresei, cât şi la casa mirelui,
iar nuntaşii nu se adunau decât dimineaţa, fiecare petrecând la casa aceluia care l-a
invitat. Nunta se făcea separat fie pentru că nu încăpeau foarte multi nuntaşi într-o
singură casă(pe atunci nunta nu se făcea la căminul cultural), fie pentru că mirii
aparţineau unor familii de „bocotani” şi aceştia vroiau să demonstreze că au suficientă
avere încât să-şi permită să facă două nunţi. Totuşi, cele mai multe nunţi se făceau
„laolaltă” pentru ca familiile mirilor să fie scutite de cheltuieli în plus.
Jocul miresei
După ce se termină de mâncat, mesele se scot afară şi începe jocul. Bineînţeles,
jocul este deschis cu „jocul miresei”. Pentru jocul miresei nănaşii cer două „blide” pentru
bani, care se pun unul peste altul, iar stegarul ia mireasa şi o joaca primul. Stegarul este,
după mire, cel mai imporant din nuntă şi el trebuie să pună bani mai mult ca oricare
dintre nuntaşi. Se mai întamplă ca mama stegarului să mai aibă pregatit ceva: un set de
vase, o cergă sau o perină şi să le pună la jocul miresei. Urmează apoi alţii care vor să
joace mireasa, în timp ce stegarii strigă:
Jocul găinii
După ce se încheie jocul, se pun iar mesele şi începe „ospăţul”. Când ospăţul este în toi,
când limbile încep să se dezlege şi cântecele de nuntă se revarsă ca un izvor nesecat,
apare socăciţa, cu poalele prinse-n brâu, aducând pe o tava tradiţionala găina de nuntă,
pregătită cu „zgardă din pancove, verdeaţă, cipce colorate şi ţâglare-n gură”. Găinile, deşi
sunt dar pentru nănaşi din partea gazdelor, sunt predate contra cost. În timp ce se aduc
găinile, socăciţele strigă „hori” specifice, numite şi „ horile găinii” sau „strigături la
găina”, concepute sub forma unor dialoguri în care nănaşii sau nuntaşii „hulesc” socăciţa:
Să nu ptic pă oricine
Să mă facă de ruşine.
Ziu cu găina-nstruţata
Nănaşa la ie să uită,
Nu cu pleve de ovăs.
Nănaşă nu asculta
Ce zâce socăciţa,
O găsât-o la fântână,
Şi te spal-o săptămână!
Că mi-a da şi aldămaş.
Găina-i a dumitale.”
Stegarul şi mirii pun apoi bucăţi de carne de găină şi bucăţi de ţipoi, impodobite cu flori,
intr-un cuţit, pe care le oferă oaspeţilor. Capul si gâtul de la găină se dau ceteraşilor. In
ciocul deschis al găinii instruţate se pun si monede de unu sau trei lei.
Învălitul miresei
După ce se termină masa de dimineată se face „invăluitul miresei”, obicei adus din
satele de pe valea Vişeului. Fiecare nănaşă are o „pânzătură” pe care o pune pe capul
miresei facându-i semnul crucii. Mireasa işi aruncă de pe cap pânzătura peste steag, dar
stegarul i-o dă înapoi atârnată în cuţit. Acest joc se repetă de trei ori, simbolizând
impotrivirea miresei de a renunţa la statutul de fată. După ce-i pun toate nănaşele
pânzăturile pe cap, i se dă miresei cununa jos şi i se lasă pânzătura care-i place mai mult,
cu care va fi „invalită inapoi”, la fel ca şi nevestele. Cât durează invălitul miresei, fetele îi
strigă miresei:
Hoarea miresei
Strîgăturile de la învălitul miresei provoacă lacrimi miresei şi apropiatelor acesteia,
însă voia buna se reia cu muzică şi joc. Ca o revanşă la bărbătescul care a fost jucat în
noapte, femeile, împreună cu mireasa, joacă „hoarea miresei”. Ceteraşul începe să le
cânte, femeile se prind în roată şi încep să horească:
„Măieran în colţu mesei
Să horim hoarea miresei,
Să horim că-i supărată
Că să află măritată,
Să horim că-i bănuită
Că s-află căsătorită
Şi dintre fete ieşită.
Ie-ţi, mnireasă, cununa
Şi ţi-o dă de-a duriţa
Pân grădina mâne-ta.
Unde-a sta cununa-n loc
Să răsaie busuioc,
Nu-i mai si fată la joc;
Să răsaie lamâiţă-
Nu-i mai si fată-n uliţă
Nici nu-i da bădii guriţa.
Mnireasă, cununa ta
învârstată-i mânânţel
Şi-i purta-o puţîntel.
Mnireasă, de-amu-nainte
Cărările ţî-s oprite,
Numa tri ţî-s năpustite:
În grădină după ceapă,
La fântână după apă
Şi la mă-ta câteodată,
Când i si mai supărată.”
Încheindu-se aceste hori, ceteraşii „zîc de învârtit”, înveselind atmosfera. Până când nu
pleacă ceteraşii toată lumea bea, mănâncă şi dansează. În momentul în care aceştia pleacă
petrecerea se termină şi nuntaşii pleacă acasă primind sticle de horincă. Pe drumul lor
spre casă trebuie să servească cu această horincă oamenii care le ies în cale.