Escolar Documentos
Profissional Documentos
Cultura Documentos
AMELIORAREA GRÂULUI
Grâul este un aliment de bază care este principala sursă de hrana pentru aproximativ 40%
din populaţie.
Datorită adaptabilităţii largi, arealul de cultură a grâului se întinde de la 600 latitudine
nordică până la 450 latitudine sudică. În privinţa altitudinii, grâul poate fi întâlnit până la o
altitudine de 3500 m.
Utilizarea în alimentaţie se datorează valorii alimentare dată de conţinutul în proteine cu
valoare nutritivă superioară, obţinută la un preţ de cost mult mai scăzut decât cel al porumbului.
Ca şi conţinut biochimic, în boabele de grâu se găsesc proteine bogate în aminoacizi
esenţiali 7-22%, amidon 65-70%, lipide 2-4%, săruri minerale, vitaminele B, K, PP, H (lipesc însă
vitaminele A, C, D).
Boabele de grâu îşi găsesc o largă utilizare în panificaţie, industria alcoolului şi a glucozei.
Tărâţele şi resturile vegetale sunt folosite în furajarea animalelor.
După MAK KEY (1966) citat de AURIAU şi colab., 1992), există 5 specii de grâu,
deoarece deosebirile între speciile grupei diploide şi între cele ale grupei tetraploide (conform
clasificării lui SEARS) sunt foarte mici, între acestea diferind doar câte o singură genă. (tabelul
1.2)
Tabelul 1.2.
Clasificarea speciilor de grâu, după MAK KEY 1966.
Grupa diploidă Grupa tetraploidă (4x) Grupa hexaploidă
(2x) (6x)
1.1.3. Germoplasma
Germoplasma la grâu este foarte bogată. Pe lângă populaţiile locale şi soiurile vechi (Odvoş
231, Cenad 117, A-15) se pot utiliza ultimele creaţii româneşti din principalele centre de
ameliorare.
Creaţiile de la Fundulea sunt mai timpurii, rezistente la iernare şi secetă, cu o calitate bună,
cu capacitate mare de adaptare, având producţie bazată pe capacitate mare de înfrăţire. Spicele şi
boabele sunt mai mici.
Creaţiile de la Lovrin sunt foarte productive, cu spice şi boabe mari, dar cu capacitate mai
slabă de
înfrăţire.
Rezistenţa la cădere este bună, dar sunt mai sensibile la iernare şi cu calitate mai slabă.
Soiurile străine prezintă caracteristici aparte în funcţie de zona de provenienţă. grupa
ecologică din estul Europei se caracterizează printr-o foarte bună rezistenţă la ger şi secetă,
capacitate de înfrăţire foarte bună, productivitate satisfăcătoare, foarte precoce dar bune calitativ.
Grupa ecologică din centrul Europei prezintă capacitate de producţie bună şi o rezistenţă la
iernare medie.
Grupa ecologică din vestul Europei se caracterizează printr-o productivitate foarte mare,
sunt forme tardive, cu spic foarte mare, foliaj bogat, pretenţioase faţă de umiditate şi fertilizare, dar
slabe din punct de vedere calitativ.
Grupa ecologică din estul Asiei se caracterizează prin precocitate, talie redusă, rezistenţă la
cădere, boabe mici.
Grupa ecologică din centrul Asiei se caracterizează prin rezistenţă la boli.
Grupa ecologică din America de Sud se caracterizează prin productivitate mai redusă dar
rezistenţă la aciditatea şi excesul aluminiului în sol.
Grupa ecologică din Africa este rezistentă la secetă, cuprinzând forme specifice de
primăvară.
Genitorii de profesie sunt soiuri sau linii care prezintă gene speciale, aceste soiuri fiind
amintite la determinismul principalelor caractere. Cei mai cunoscuţi sunt: Fiorello pentru boabe
mari, Norin 10 pentru talie mică, Atlas 66 pentru calitate, etc.
Speciile înrudite constituie un bogat rezervor de gene pentru rezistenţe la boli sau la factorii
de mediu nefavorabili.
Speciile diploide sunt rezistente la rugini şi făinare şi au o bună capacitate de înfrăţire.
Speciile tetraploide prezintă gene de rezistenţă pentru majoritatea bolilor. T.turgidum poate fi
folosit pentru îmbunătăţirea capacităţii de producţie, iar T.durum şi T.timopheevi pentru corectarea
calităţii.
Pe lângă speciile genului Triticum, mai pot fi folosite ca genitori pentru diferite tipuri de
rezistenţe, specii din genurile Aegilops, Agropyron, Secale, Haynaldia.
1.1.4. Obiective de ameliorare.
Obiectivele de ameliorare pot fi împărţite în patru mari categorii:
- Ameliorarea capacităţii de producţie în condiţii de mediu nelimitative.
- Stabilitatea recoltei în condiţii de mediu limitative (rezistenţă la boli, la factorii de mediu
nefavorabili, precocitate).
- Adaptare la tehnologia aplicată (recoltare mecanizată, rezistenţă la erbicide, adaptare la
condiţii de irigare).
- Îmbunătăţirea calităţii recoltei.
Aceste obiective se vor avea în vedere ca un complex, ameliorarea făcându-se concomitent
în toate direcţiile, acţionarea într-o singură direcţie fiind neeconomică.
Cu cât numărul obiectivelor propuse este mai mare cu atât progresul genetic este încetinit.
Ca urmare, se va stabili o strategie de ameliorare prin punctarea priorităţilor în funcţie de
necesităţile zonei deservite de laboratorul de ameliorare. Pentru a se realiza acest lucru este
necesară cunoaşterea factorilor limitativi din zonă, a posibilităţilor de progres genetic şi alegerea
unor metode de ameliorare care să poată duce la realizarea obiectivelor propuse.
Ameliorarea capacităţii de producţie. Nivelul producţiilor atinse de soiurile actuale este de
8.000-9.000 kg/ha, dar teoretic, potenţialul biologic poate permite atingerea unor valori de 11.000-
13.000 kg/ha. Pentru atingerea unor astfel de parametrii trebuie îmbunătăţite unele caracteristici
morfologice şi unele însuşiri fiziologice.
a.Optimizare proceselor fiziologice.
Producţia de boabe este realizată în urma acţiunii a trei procese fiziologice importante:
fotosinteza,
respiraţia,
utilizarea asimilatelor în procesele de creştere şi depunere a lor ca substanţe de rezervă.
Sporirea potenţialului fotosintetic se realizează prin obţinerea unor forme cu suprafaţa
foliară mai mare şi o poziţionare erectă a frunzelor astfel încât să valorifice mai bine lumina. Un
potenţial fotosintetic mai mare îl prezintă speciile diploide şi cele tetraploide de la care pot fi
preluate gene pentru îmbunătăţirea acestei însuşiri.
În privinţa suprafeţei foliare, prin crearea unor forme cu frunze mai late, se tinde spre o
suprafaţă foliară de 5-7 m2 suprafaţă folaiară/m2 de teren.
La asemenea suprafeţe foliare, pentru asigurarea unei bune aprovizionări cu substanţe
nutritive, este necesară şi dezvoltarea sistemului radicular.
În scopul direcţionării asimilatelor spre depunere şi evitarea consumării lor în procesele de
creştere, este necesară reducerea taliei, obiectiv ce contribuie şi la mărire rezistenţei la cădere.
b. Optimizarea proceselor de morfogeneză.
Formarea elementelor morfologice componente ale producţiei se realizează secvenţial. În
fiecare fază fenologică se formează câte un component de producţie, care are determinism genetic
stabilit. Pentru aceasta se urmăreşte selecţia formelor dorite sau folosirea metodelor adecvate pentru
crearea acestora, apoi a celor de identificare a creaţiilor valoroase.
În urma optimizării proceselor de morfogeneză se îmbunătăţesc caracteristicile morfologice
componente ale producţiei. Producţia de boabe are două componente importante: numărul spicelor
la unitatea de suprafaţă şi productivitatea unui spic.
Numărul de spice la unitatea de suprafaţă depinde de:
- capacitatea de înfrăţire care este un caracter determinat genetic cu influenţă din partea
condiţiilor de mediu;
- calitatea seminţei de care depinde numărul plantelor răsărite. Acest caracter este influenţat
de mărimea embrionului, viteza de germinare, puterea de străbatere care este mai mare la formele
cu coleoptil lung sau cele la care numărul rădăcinilor embrionare este mai mare.
- rezistenţa la iernare influenţează direct numărul spicelor la unitatea de suprafaţă prin
desimea plantelor rămase după trecerea peste iarnă.
Productivitatea spicului este un caracter complex, care include mai multe elemente
morfologice.
- numărul de boabe din spic este influenţat de durata de creştere a primordiei spicului care
duce la realizarea unei anumite lungimi a spicului şi de mărimea suprafeţei de asimilaţie care
contribuie la asigurarea asimilatelor pentru ducerea la maturitate a unui număr de boabe cât mai
mare, astfel existând posibilitatea creşterii numărului de boabe din spiculeţ mai mare de 3. Genetic
acest lucru se poate realiza prin transferarea de gene de la unele forme ce prezintă 7-8 boabe în
spiculeţ, de exemplu soiul Tetrastichum. Asemenea forme pot realiza în jur de 20.000 boabe/m2.
(AUSTIN şi colab. 1989)
- mărimea boabelor este un alt element component al productivităţi spicului. Acesta este
dependent de mărimea ovarelor, de durata de umplere a boabelor şi de longevitatea aparatului
foliar. Pentru creşterea mărimii ovarelor există gene speciale care pot fi găsite în soiurile: Lovrin
231, Fiorello, Cologna.
În ameliorarea capacităţii de producţie trebuie avute în vedere şi corelaţiile dintre acest
caracter şi alte caractere. În cazul unor corelări negative, îmbunătăţirea productivităţii se face greu.
Astfel, producţia de boabe este corelată negativ cu talia redusă. Formele cu talie mică sunt
rezistente la cădere, dar prezintă coleoptilul mic ceea ce afectează răsărirea, au o masă vegetativă
redusă ceea ce afectează capacitatea de asimilaţie, ducând şi la o micşorarea a mărimii boabelor.
Capacitatea de producţie este corelată negativ şi cu perioada de vegetaţie scurtă. Formele
precoce prezintă avantajul că sunt mai puţin afectate de boli şi de secetă, dar prezintă un număr de
fraţi mai mic
fiind scurtată
perioade de înfrăţire, sunt mai slab rezistente la ger şi prezintă boabe mai mici fiind redusă perioada
de umplere a boabelor.
Aceste corelaţii nedorite pot şi evitate prin găsirea unor forme care fac excepţie, forme la
care s-a realizat ruperea corelaţiilor, sau găsind forme care prezintă un "compromis" cu eficienţă
fiziologică maximă.
Ameliorarea capacităţii de producţie se realizează destul de greu deoarece este un caracter
complex, numărul genelor implicate fiind foarte mare. O altă piedică este faptul că interacţiunile
dintre genotip şi mediu sunt complexe, iar estimarea productivităţii din primele generaţii se face cu
precizie redusă. Fiind un caracter cantitativ şi dependent de acţiunea omului, numărul segregantelor
valoroase este redus, iar dacă se are în vedere prezenţa transgresiunilor, acestea apar foarte rar.
Pentru a creşte eficienţa ameliorării acestui caracter, trebuie făcută o selecţie indirectă
timpuriu pe baza elementelor morfologice componente ale producţiei, sau pe baza caracterelor
corelate cu aceasta. Selecţia timpurie trebuie făcută pentru caracterele cu ereditate simplă cum sunt:
mărimea boabelor, capacitatea de înfrăţire, masa a 1000 boabe.
O cale de selecţie rapidă, care cuprinde atât elementele fiziologice cât şi cele morfologice,
este alegerea prin intermediul indicelui de recoltă sau a randamentului de boabe.
Ameliorarea calităţii. Calitatea boabelor de grâu poate fi privită sub diferite aspecte, atât în
ceea ce priveşte conţinutul biochimic, cât şi însuşirile tehnologice.
a. Creşterea conţinutul de proteină.
În ceea ce priveşte conţinutul de proteină în boabele de grâu, există o variabilitate foarte
mare. Diferenţele dintre soiuri în privinţa conţinutului de proteină se menţin fără a fi influenţate de
condiţiile de mediu. Ca genitori pentru mărirea valorilor pentru acest caracter se pot folosi genitorii
de profesie: Atlas 66, linia F 26-70, Naphall, April.
Procentul de proteină este corelat negativ cu capacitatea de producţie. pentru a reduce la
minim efectul acestei corelaţii se recomandă folosirea unor metode rapide de detectare a
conţinutului de proteină încă din etape ale selecţiei, selecţia liniilor după cantitatea de proteină la
unitatea de suprafaţă sau selecţia pe baza indicelui de eficienţă a utilizării azotului ( produsul între
procentul de proteină şi indicele recoltei utile). Această corelaţie negativă se reflectă în faptul că nu
există soiuri foarte productive şi cu o calitate foarte bună. Îmbunătăţirea conţinutului în proteină se
poate realiza prin transfer de gene de la unele specii înrudite: T.turgidum, T.diccocoides, T.durum.
(PAYNE şi colab., 1980)
b. Sporirea proporţiei de aminoacizi esenţiali.
Dintre aminoacizii esenţiali, lizina şi metionina sunt deficitari. Conţinutul în lizină este
corelat negativ cu procentul de proteină până la valoarea de 16%. Dintre soiurile bogate în aceşti
doi aminoacizi, pot fi folosite ca genitori Naphall, Hybrid English.
c. Îmbunătăţirea calităţii din punct de vedere tehnologic.
- Calitatea de morărit se referă la randamentul maxim de produs finit (făină) la un consum
energetic minim. Acest fapt depinde de mai multe caracteristici. Una dintre acestea este procentul
de endosperm din bob care trebuie să fie între 73 şi 86%. Procente ridicate prezintă boabele mari,
pline, sferice, cu sănţuleţul ventral superficial.
Un consum energetic redus se obţine la boabele cu duritate mică, uniforme, la care
endospermul se desprinde uşor de pericarp.
- Calitatea de panificaţie este o însuşire complexă care este dependentă de conţinutul de
proteină şi de calitatea acesteia. O proteină bogată în gluten duce la obţinerea unei făini cu putere
mare, cu randament al aluatului bun, cu o putere mare de absorbţie a apei. Calitatea glutenului
influenţează caracteristicile pâinii: volum, porozitate, elasticitate. (GRAYBOSCH şi colab., 1996)
- Calitatea pentru paste făinoase este dependentă de conţinutul de gluten şi de o altă
componenţă a glutenului. În această situaţie, glutenul trebuie să fie puţin gonflabil, iar aluatul să îşi
păstreze forma
la modelare.
Ameliorarea rezistenţei la iernare. Rezistenţa la iernare este o însuşire care influenţează
direct capacitatea de producţie. Aceasta este determinată poligenic cu contribuţia unor gene majore.
Fiind un caracter cantitativ, se atinge cu greu nivelul rezistenţei părintelui cel mai rezistent, dar
adesea apar transgresiuni favorabile.
Pentru această însuşire, trebuie ales un prag minim de rezistenţă, deoarece este corelat
negativ cu capacitatea de producţie. Limita de rezistenţă trebuie stabilită în funcţie de
caracteristicile climatice ale zonei unde va fi cultivat viitorul soi. Pentru asigurarea unei siguranţe a
recoltei capacitatea de producţie trebuie testată concomitent cu rezistenţa la iernare. În cazul în
care testarea în condiţii naturale nu este relevantă, din cauza iernilor blânde, testarea acestui
caracter trebuie făcută în condiţii artificiale, deşi aceste metode nu caracterizează complet rezistenţa
la iernare, ci mai mult rezistenţa la ger. Astfel, cele două metode trebuie aplicate împreună, sau
testarea trebuie făcută în zone cu ierni aspre.
Ameliorarea rezistenţei la boli. Rezistenţa la boli este un obiectiv permanent deoarece
variabilitatea ecologică a agenţilor patogeni este foarte mare. Permanent apar numeroase rase
fiziologice specializate astfel că în această direcţie de ameliorare progresele se obţin greu.
În trecut programele de ameliorare s-au bazat pe folosirea genelor de rezistenţă totală, uşor
de transferat prin back-cross din surse de gene cunoscute. Diversificarea continuă a agenţilor
patogeni face ca soirile create prin această metodă să aibă o viaţă scurtă, apariţia unei rase
fiziologice noi ducând la distrugerea soiului.
În prezent, se conturează ameliorarea rezistenţei la boli prin acumularea în genotip a
oligogenelor sau amestecul unor genotipuri diferite în privinţa genelor de rezistenţă (soiuri
multilinale), acestea fiind forme tolerante. (KNOTT, 1995)
Astfel de soiuri se pot crea cu o bună rezistenţă la făinare şi rugini, dar pentru rezistenţa la
septorioză şi fuzarioză sursele de gene de rezistenţă sunt mai puţin cunoscute. Sursele de rezistenţă
la boli au fost prezentate la descrierea determinismului genetic al principalelor caractere.
Ameliorarea pretabilităţii la mecanizarea culturii.
Pretabilitatea la mecanizarea lucrărilor din tehnologie necesită o bună rezistenţă la cădere şi
la scuturare.
Rezistenţa la cădere este un caracter dependent de înălţimea plantelor şi constituţia
anatomică a paiului. Rezistenţa paiului la frângere este bună când ţesuturile mecanice sunt bine
dezvoltate (startul de sclerenchim) şi numărul fasciculelor libero-lemnoase este mare. Elemente de
selecţie sunt şi diametrul şi lungimea paiului.
Cel mai frecvent şi mai facil, îmbunătăţirea rezistenţei la cădere se face prin crearea de
soiuri cu pai scurt, diametru mare, o bună ancorare a rădăcinilor în sol. Cel mai dificil se
îmbunătăţeşte elasticitatea paiului. (STORLIE şi TALBERT, 1993)
Testarea acestei însuşiri se poate face prin metode indirecte (măsurători biometrice sau
studii anatomice asupra paiului) sau direct în câmp, folosind agrofondurile de provocare.
Rezistenţa la scuturare este un caracter care la soiurile actuale de grâu nu pune probleme
deosebite. Aceasta depinde de gradul de acoperire a boabelor cu glume şi palee.
Ameliorarea precocităţii. Obţinerea de soiuri precoce este un obiectiv important datorită
unor avantaje care apar. Formele precoce sunt mai puţin atacate de principalele boli, scapă de
acţiunea nefavorabilă a secetei şi temperaturilor ridicate, dar sunt mai puţin productive.
În ameliorare se urmăreşte crearea de soiuri din toate grupele de precocitate pentru a se
obţine o amplitudine a precocităţii de 8-10 zile. Durata perioadei de vegetaţie depinde de modul de
desfăşurare a procesului de vernalizare, de fotoperiodism, de ritmul de creştere şi de rezistenţa la
iernare. (CAMBRON şi colab., 1996)
Pentru perioada de vegetaţie există o variabilitate foarte mare. Formele cele mai precoce se
găsesc în Orient, fiind cu 12-14 zile mai precoce decât soiul Fundulea 29, iar cele mai tardive în
vestul Europei,
fiind cu 12-14
zile mai tardive decât acelaşi martor. Pornind de la acest genofond se pot crea soiuri care să permită
o eşalonare a recoltatului, astfel încât să nu apară pierderi din cauza supracoacerii (pierderi prin
scuturare, degradare a producţiei datorită încolţirii în spic, etc.)
Tabelul 1.3.
Clasificarea speciilor genului Horedum, (după RAJHATY)
Specii diploide Specii tetraploide Specii hexaploide
2n=14 2n=28 2n=42
H.bogdanii H.brevisubulatum H.arizonicum
H.bulbosum H.bulbosum H.lechleri
H.californicum H.depressum H.leporinum
H.comosum H.geniculatum H.hexaploidum
H.compressum H.jubatum H.parodii
H.geniculatum H.murinum
H.glaucum H.secalinum
H.marinum H.tetraoploidum
H.sibericum H.turkestanicum
H.pussilum
H.stenostachys
H.violaceum
H.vulgare
1.2.3. Germoplasma.
Germoplasma cuprinde atât forme româneşti cât şi străine. Cele româneşti sunt genotipuri
foarte bine adaptate condiţiilor de mediu, cu o bună capacitate de producţie şi satisfăcătoare din
punct de vedere calitativ.
Între soiurile străine se conturează două grupe importante. Grupa soiurilor din nordul
Europei sunt caracterizate prin precocitate, pai scurt şi ariste fine.
O a doua grupă este cea a soiurilor din sud (Africa şi Asia). Aceste forme sunt mai tardive,
cu talia înaltă şi ariste aspre.
Speciile sălbatice sunt utilizate pentru preluarea de gene de rezistenţă la boli şi la factorii de
mediu nefavorabili.
Ameliorarea
rezistenţei la secetă. Orzul este cunoscut ca pretenţios faţă de rezervele de apă din sol. Deşi există
genotipuri xeromorfe cu frunze înguste şi tari, acestea nu pot fi folosite în ameliorare deoarece
prezintă spice foarte mici, deci au slabă capacitate de producţie. Forme productive au frunze late şi
sunt pretenţioase faţă de apă. Faţă de orzul cu şase rânduri, orzoaica de primăvară este mult mai
sensibilă. Dacă nu se pot face testări aparte, în selecţie pot fi urmărite şi unele caractere
morfologice corelate cu o bună rezistenţă la secetă. Pe lângă forma frunzelor pot fi avute în vedere
şi înfrăţirea bogată, un sistem radicular bine dezvoltat sau prezenţa cerozităţii sau a perişorilor pe
frunze.
Ameliorarea precocităţii. Precocitatea este un element care fereşte orzul de două mari
neajunsuri: influenţa secetei şi a atacului de boli. Pe lângă acestea formele precoce îşi găsesc
utilizare şi în furajarea sub formă de masă verde. Foarte important este faptul că la orz au fost
create unele forme foarte productive şi precoce, aceasta datorită faptului că pentru această însuşire
apar frecvent transgresiuni foarte valoroase.
Secara este o cultură puţin extinsă din cauza unor deficienţe. Deşi valorifică foarte bine
solurile slab fertile, putându-se dezvolta foarte bine atât pe solurile grele umede, cât şi pe cele
nisipoase, boabele sunt puţin utilizate în furajare sau alimentaţie, acestea fiind panificabile.
1.4.3. Germoplasma.
Germoplasma la triticale este alcătuită din soiurile de triticale existente, româneşti sau
străine. Un loc foarte important îl ocupă soiurile de grâu şi cele de secară. Pot fi utilizate şi unele
specii înrudite cu grâul şi secara. Dintre acestea cele mai importante sunt speciile tetraploide de
grâu, acestea utilizându-se la crearea triticalelor hexaploide.
Hibridarea
îndepărtată este principala metodă de obţinere a triticalelor. Această metodă se poate realiza pe mai
multe căi.
Una dintre aceste căi este hibridarea între grâu şi secară, urmată de încrucişarea hibrizilor F1
cu triticale hexaploide.
O altă posibilitate este cea de hibridare a triticalelor cu grâul urmată de încrucişarea
hibrizilor F1 cu triticalele heaxaploide.
Ultima posibilitate este cea de încrucişare a grâului hexaploid cu grâul tetraploid, urmând ca
hibrizii F1 să se încrucişeze cu triticalele.
Existenţa multor soiuri de triticale face posibilă încrucişarea acestora între ele urmată de o
selecţie specifică plantelor alogame.
Se pot utiliza şi alte metode de creare a variabilităţii, cum sunt mutageneza sau metodele
biotehnologiilor.
1.5.AMELIORAREA OVĂZULUI
Ovăzul
este o plantă
cultivată pe suprafeţe restrânse din cauza producţiilor scăzute şi a slabei rezistenţe la cădere ceea ce
îngreunează recoltatul. Conţinutul în proteine (peste 12 %) şi grăsimi (aproximativ 4%) al boabelor
de ovăz face ca acestea să fie un furaj de calitate excelentă pentru toate speciile de animale, mai
ales pentru categoriile de reproducţie. Această însuşire este dată de calitatea proteinei de ovăz. În
ţările nordice, având în vedere acest aspect, boabele de ovăz sunt utilizate în alimentaţia umană sub
diferite forme.
1.5.4. Germoplasma.
Germoplasma la ovăz este foarte bogată. Deşi soiurile ameliorate româneşti sunt puţine,
există un număr foarte mare de soiuri străine foarte valoroase, dar şi un număr mare de populaţii
locale, deoarece ovăzul s-a menţinut în cultură în zonele de deal şi munte numai pe baza acestor
cultivare.
Dintre soiurile străine, cele din Nordul Europei şi din America de Nord sunt cele mai
valoroase din punct de vedere productiv şi calitativ. Cele din Centrul Europei sunt mai rezistente la
secetă, iar cele din Est sunt rezistente la temperaturi scăzute.
Pe lângă aceste forme ale speciei cultivate se pot folosi cu succes în ameliorare şi unele
specii înrudite în îmbunătăţirea rezistenţelor la boli, secetă, salinitate şi iernare. Folosirea acestora
trebuie făcută cu atenţie pentru pot transmite şi unele caractere nefolositoare. Un alt inconvenient al
folosirii speciilor înrudite este gradul ridicat de sterilitate al hibrizilor îndepărtaţi.
Formele fără pleve se pot utiliza pentru îmbunătăţirea calităţii, reducând procentul de pleve
în favoarea creşterii celui de proteină.
Rezistenţele la
boli şi dăunători sunt caractere pentru care numărul genelor implicate este foarte mare. În special
pentru rezistenţa la boli este cunoscut atât determinismul monogenic cât şi cel poligenic.
Pentru rezistenţa la tăciunele comun (Ustilago zeae) este cunoscută gena fundamentală Pp şi
genele secundare Sn, Un, S4 şi W4.
Rezistenţa la atacul de Fusarium sp. Există un complex de gene cu efecte de aditivitate,
epistazie şi dominanţă.
Un număr mare de gene sunt cunoscute şi pentru rezistenţa la helmintosporioză
(Helminthosporium turcicum), cele mai cunoscute fiind bmo, P, b, Su1, Wx, şi Ht. Dintre acestea
doar gene Ht asigură rezsitenţă de tip monogenic.
Atacul de rugină (Puccinia sorghi) poate fi controlată de genele rpa, rpd şi rpc.
Androsterilitatea este o însuşire importantă în producerea seminţei hibride la porumb. Din
diferite surse au fost descoperite 20 de gene recesive ("ms") alături de 3 tipuri de plasmagene
(T,S,M) care contribuie la determinarea androsterilităţii de tip nucleo-citoplasmatic. Pentru a utiliza
acest tip de androsterilitate este necesară crearea formelor paterne posesoare a genelor restauratoare
de fertilitate ("Rf"). Aceste gene sunt în număr de 3: Rf1 şi Rf2 pentru sursa T, şi Rf3 pentru sursa S.
Folosind acest complex de forme parentale este posibilă obţinerea seminţelor hibride la un preţ de
cost mai mic, eliminându-se lucrarea manuală de castrat.
1.6.3. Germoplasma.
Germoplasma la porumb este foarte bogată. Polenizarea alogamă a făcut posibilă apariţia
unei variabilităţi foarte pronunţate.
Cultivarea în America, din cele mai vechi timpuri, dar şi extinderea foarte rapidă în cultură
în Europa, a dus la apariţia unui număr mare de populaţii locale. Aceste forme sunt foarte
valoroase pentru procesul de ameliorare având un grad mare de adaptabilitate fiind posesoarele
unor complexe de gene de rezistenţă la atacul bolilor, dar care imprimă şi o bună capacitate
combinativă, element esenţial în crearea de hibrizi. O bună parte din aceste populaţii locale sunt
stocate în Banca de gene ( porumbul de tip: Hângănesc, Cincantin, Arieşan, Suceava, Dobrogea,
Bănăţean), dar ele mai pot fi întâlnite sporadic în zonele unde agricultura este mai puţin dezvoltată.
Tot în categoria formelor vechi, cu valoare asemănătoare populaţiilor locale, sunt soiurile
create la începuturile ameliorării ştiinţifice ( ICAR 54, Phister, Românesc de Studina, Portocaliu de
Târgu Frumos, Galben timpuriu). Aceste soiuri sunt păstrate şi în cadrul laboratoarelor de
ameliorare sau la Banca de gene.
Forme asemănătoare sunt găsite şi în colecţiile din străinătate. Aceste soiuri şi populaţii
locale străine sunt folosite adesea ca surse de îmbunătăţire a rezistenţelor la boli sau a altor însuşiri.
Ca surse de material iniţial se utilizează şi hibrizii româneşti sau străini cultivaţi sau scoşi
din cultură, cât şi liniile consangvinizate forme parentale. Acestea sunt forme mai uşor de
îmbunătăţit, progresul obişnuit fiind mai rapid.
O categorie aparte de material iniţial o constituie sursele speciale de gene. Acestea sunt linii
consangvinizate care posedă gene speciale pentru îmbunătăţirea calităţii, pentru reducerea taliei sau
pentru androsterilitate. Din aceste surse genele respective se transferă la liniile consangvinizate
forme parentale aflate în curs de ameliorare.
Ameliorarea
capacităţii de producţie. Capacitatea de producţie la porumb este un caracter foarte complex.
principalele componente ale producţiei la unitatea de suprafaţă sunt: numărul plantelor la hectar şi
producţia pe o plantă.
Numărul plantelor la unitatea de suprafaţă este dependent de unele caracteristici
morfologice şi fiziologice: habitusul plantei, ritmul de creştere, capacitatea de asimilaţie şi
pretenţiile faţă de lumină.
O desime mai mare se poate realiza prin crearea unor forme cu creştere rapidă în primele
faze de vegetaţie, cu o suprafaţă de asimilaţie sporită şi cu o capacitate de utilizare eficientă a
luminii. Pentru a realiza aceste deziderate plantele trebuie să prezinte frunze late şi poziţionate la un
unghi cât mai ascuţit faţă de verticală pentru a valorifica cu eficienţă sporită lumina. Pe lângă
acestea, talia plantelor trebuie redusă, în acest sens fiind utilizate genele de scurtare a internodiilor
situate sub inserţia primului ştiulete. Prin aceasta se realizează şi o îmbunătăţire a rezistenţei la
cădere. În asemenea condiţii pot fi realizate desimi de 120.000 plante la hectar numai dacă
pretenţiile faţă de lumină şi umiditate sunt reduse, cele faţă de substanţele nutritive din sol fiind
satisfăcute prin sistemul de fertilizare. (ANGLADE şi colab., 1992)
Productivitatea plantei este realizată pe baza mai multor componente morfologice, cele mai
importante fiind: numărul ştiuleţilor pe plantă, greutatea ştiuleţilor, randamentul de boabe şi masa a
1000 boabe.
Numărul ştiuleţilor pe plantă este un caracter cu variabilitate destul de bună. Atât în cadrul
speciei, cât şi în cadrul genurilor înrudite există forme cu mai multe inflorescenţe femele. Din acest
punct de vedere, există două posibilităţi în ameliorare. Există surse pentru crearea de hibrizi
prolifici, cu mai mult de 2 ştiuleţi pe plantă. Dezavantajul acestora este faptul că nu suportă
umbrirea, deci densităţile care se pot aplica sunt reduse. Faza critică pentru umbrire este în
perioada înfloritului, în acest moment plantele fiind şi foarte înalte.
O altă direcţie, şi cea mai favorabilă, este crearea hibrizilor semiprolifici, cu 2 ştiuleţi pe
plantă. Aceştia pot realiza un ştiulete normal chiar în condiţii de mediu nefavorabile, suportând şi
desimi destul de ridicate. Surse pentru crearea unor astfel de hibrizi se găsesc în materiale
americane: soiul Florida 300 sau liniile R 71 şi B 60. Pot fi utilizate în acest sens şi forme din genul
Euchlena.
În privinţa producţiei pe ştiulete se urmăreşte crearea de forme la care numărul boabelor pe
ştiulete să fie de 800-1000, cu o masă a 1000 boabe de 400-500 g şi un randament minim de 80%.
În selecţionarea unor forme productive trebuie avute în vedere corelaţiile care sunt stabilite
între producţie şi unele caractere morfologice. Aceste corelaţii sunt diferite la liniile
consangvinizate faţă de hibrizi.
La liniile consangvinizate, cele mai importante corelaţii pentru selecţie, sunt cele dintre talia
plantelor şi randamentul de boabe sau cele dintre numărul ştiuleţilor pe plantă şi dimensiunile
ştiuleţilor.
În cazul hibrizilor, în selecţie se folosesc alte corelaţii, respectiv cele dintre capacitatea de
producţie şi înflorirea târzie, talia plantelor, numărul internodiilor de sub ştiulete, numărul
ştiuleţilor pe plantă, dimensiunile ştiuleţilor şi randamentul de boabe.
Ameliorarea calităţii. În ameliorarea calităţii porumbului se urmăresc două aspecte:
creşterea procentului de proteină în boabe şi îmbunătăţirea calităţii proteinei. Pentru destinaţiile
speciale ale boabelor de porumb sunt luate în considerare alte aspecte.
Procentul de proteină din bobul de porumb, de regulă are valori de 9-11%. În ameliorarea se
urmăreşte depăşirea pragului maxim, dar şi îmbunătăţirea calitativă a proteinei, deoarece este
deficitară în anumiţi aminoacizi esenţiali (lizina şi triptofan). procentul de proteină din bob este
determinat poligenic, fiind cunoscut faptul că un procent scăzut este dominant asupra procentului
ridicat. Pentru a
creşte procentul
de proteină din bob se recomandă, ca în hibridări, forma cu conţinutul cel mai mare în proteină să
fie utilizată ca formă mamă, deoarece 2/3 din endosperm provine de la genitorul matern.
Fracţia proteică cea mia importantă din proteina porumbului este zeina, care reprezintă
aproximativ 55%. Această fracţie este deficitară în cei doi aminoacizi esenţiali lizina şi triptofanul.
Pe lângă zeină, în proteina porumbului se mai găsesc: glutelina în proporţie de 40%, globulina în
proporţie de 2% şi 3% albumine. În aceste trei fracţii proteice se găseşte lizina şi triptofanul. Calea
de îmbunătăţire a conţinutului în lizină şi triptofan este cea de scădere a participare a zeinei.
Aceasta se realizează destul de dificil datorită corelaţiei pozitive dintre procentul de proteină din
bob şi procentul de participare a zeinei.
Pentru a reduce procentul de participare a zeinei se pot utiliza genele "o" şi "fl". Astfel, gena
"o" reduce participarea zeinei la 25,4%, crescând procentul de lizină de la 1,6% la 3,7% , iar gena
"fl" reduce participarea zeinei la 28,7 crescând procentul de lizină la 3,4%. Aceste gene au fost
introduse în unii hibrizi, menţinând înalt şi nivelul producţiilor. (POLLACSEK, 1970)
Calitatea boabelor de porumb poate fi testată cel mai bine prin experimentări pe animale,
răspunsul acestora la furajarea cu porumb fiind cel mai bun criteriu de selecţie deoarece s-a
constatat că există diferenţe în privinţa preferinţelor faţă de unii hibrizi, chiar dacă din punct de
vedere biochimic aceştia sunt apropiaţi. (GIELEN şi colab., 1988)
O utilizare specială a boabelor de porumb este cea din industria alimentară, pentru
extragerea uleiului. Grăsimile se găsesc într-o concentraţie mai mare în embrionul boabelor. Pentru
a creşte randamentul extragerii uleiului, în selecţie se vor reţine formele cu embrion mare.
Creşterea mărimii embrionului se realizează destul de greu, deoarece este un caracter determinat
poligenic, determinismul fiind destul de puţin cunoscut.
Boabele de porumb sunt frecvent utilizate în industrializare pentru extragerea amidonului.
Amidonul de porumb are două componente principale: amilopectina (75%) şi amiloza (25%). Cele
două componente au întrebuinţări diferite, astfel că, în funcţie de scopul industrializării, există gene
cu ajutorul cărora se pot crea forme bogate în una sau în cealaltă dintre componente.
Amilopectina se utilizează în industria coloranţilor şi a adezivilor. Pentru a creşte
participarea amilopectinei până la 100% din totalul amidonului se pot utiliza genele "wx".
(WHISTLER şi colab., 1984)
Cealaltă componentă, amiloza, este folosită în industrial maselor plastice, a celuloidului, a
celofanului. Prin utilizarea genelor "ae", amiloza poate reprezenta până la 80% din totalul de
amidon. (BOYER şi PREISS, 1978)
Pe lângă aceste utilizări întâlnite pe scară mai largă, în privinţa calităţii la porumb, pot
apărea obiective speciale, care impun crearea unor hibrizi deosebiţi. Astfel se poate urmări
obţinerea unor hibrizi cu boabe bogate în zahăr la porumbul zaharat, hibrizi a căror boabe să aibă
capacitatea de a-şi mări volumul la prelucrarea termică în cazul porumbului pentru floricele sau
hibrizi cu un conţinut ridicat de acid nicotinic în boabe, în cazul în care se urmăreşte utilizarea
acestora în tratarea unor boli de nutriţie. (PAN şi NELSON, 1984)
Ameliorarea duratei de vegetaţie. Acest obiectiv este prezent la majoritatea speciilor. Deşi
este cunoscut faptul că capacitatea mare de producţie la porumb este corelată cu o durată de
vegetaţie lungă, crearea de hibrizi precoce rămâne un obiectiv de ameliorare datorită unor avantaje
pe care le aduc. Condiţia creării unor astfel de hibrizi estre aceea de a combina o bună capacitate de
producţie cu o perioada scurtă de vegetaţie. Formele cu perioada de vegetaţie de 90-120 zile permit
extinderea porumbului şi în zonele colinare, iar în zonele de şes, se ocoleşte perioada de secetă din
vară, care duce la o slabă legare a florilor şi la apariţia fenomenului de şiştăvire. Asemenea hibrizi
constituie şi bune premergătoare pentru culturile de toamnă, eliberând terenul mai devreme.
Pentru a rupe corelaţie dintre productivitate şi tardivitate, în ameliorare se va aplica o
alegerea foarte riguroasă a genitorilor, dar şi o selecţie specială pentru parcurgerea într-un ritm
foarte rapid a
fazelor de
vegetaţie premergătoare înfloritului. Aceşti hibrizi trebuie să prezinte un număr mai mare de
frunze, la nivelul formelor tardive, crescându-se aceste caracter de la 8-10 frunze cât prezintă
formele precoce, la aproape de 20-24 frunze, cât prezintă formele tardive. Asemenea tipuri morfo-
fiziologice se pot crea prin efectuarea de încrucişări între linii foarte productive din convarietatea
dentiformis cu linii foarte precoce din convarietatea indurata.
O altă cale de a grăbi maturizarea este obţinerea unor hibrizi capabili să germineze la
temperaturi mai scăzute, astfel devansându-se data semănatului. Surse pentru realizarea acestui
deziderat pot fi găsite printre populaţiilor locale vechi.
Ameliorarea rezistenţei la temperaturi excesive. Temperaturile scăzute afectează cultura
porumbului în primele faze de vegetaţie. Din acest punct de vedere, în ameliorare, se vor crea
forme capabile să germineze la temperaturi mai scăzute, la nivelul a 5-100C sau chiar sub 50C.
Această caracteristică permite semănatul mult mai de timpuriu, astfel că plantele beneficiază în
perioada înfloritului şi ulterior, de o climă mai favorabilă. De asemenea, se permite lungirea
perioadei de vegetaţie în favoarea creşterii capacităţii de producţie. Pentru realizarea acestui
obiectiv se recomandă efectuarea de hibridări între forme indurata din zonele nordice cu forme
dentiformis din zonele sudice.
Acţiunea temperaturilor scăzute în primele faze de vegetaţie este foarte dăunătoare asupra
sistemului radicular, aceste fiind inhibat din creştere. Acţiunea dăunătoare a temperaturilor scăzute
se manifestă şi asupra boabelor în curs de germinaţie sau a plantulelor răsărite, inhibând sau
diminuând activitatea metabolică.
Rezistenţa la temperaturile ridicate este un obiectiv necesar hibrizilor destinaţi cultivării în
partea de sud şi sud-est a ţării. În perioadele cu temperaturi ridicate, în aceste zone se semnalează şi
seceta, acest tip se rezistenţă fiind corelată cu rezistenţa la secetă.
Ameliorarea rezistenţei la secetă. Rezistenţa la secetă este un obiectiv special. Seceta şi
arşiţa au influenţă nefastă în perioada înfloritului şi a umplerii boabelor. Aceste condiţii duc la
distrugerea viabilităţii polenului şi a receptivităţii stigmatelor. Evitarea acestei situaţii se poate
realiza prin cultivarea hibrizilor timpurii, dar aceştia au o slabă capacitate de producţie.
Pentru a îmbunătăţi rezistenţa la secetă şi arşiţă, cei mai buni genitori sunt găsiţi printre
formele indurate cu o bună precocitate, sau preluând gene de la genurile înrudite Euchlena şi
Tripsacum. De la aceste forme se preiau gene care imprimă modificări ale ritmului de creştere,
accelerând creşterea în primele faze de vegetaţie, dar şi o mai bună dezvoltare a sistemului
radicular. (MUREŞAN şi CRĂCIUN, 1971)
Testarea foarte rapidă a materialului pentru acest caracter se poate realiza cu succes prin
testul germinării în soluţie de zaharoză.
Ameliorarea rezistenţei la boli. Rezistenţa la boli a porumbului este un obiectiv foarte
important datorită numărului mare de agenţi patogeni care apar la această plantă. Unii dintre aceştia
pot avea provoca atacuri foarte puternice, pagubele produse fiind foarte importante. De asemenea, o
serie de boli se instalează pe ştiuleţi sai boabe, provocând deprecierea materialului semincer.
Unele boli, cum sunt: Fusarium sp., Pythium sp. şi Giberella sp., prezintă pericol foarte
mare după semănat, pe solurile reci şi cu exces de umiditate. Pentru aceşti agenţi patogeni nu se
cunosc surse de gene pentru rezistenţă. Prevenirea şi combaterea lor se poate face numai prin
măsurile agrotehnice şi aplicarea tratamentelor la sămânţă.
Alte boli foarte răspândite sunt tăciunii, boli provocate de Ustilago maydis şi Sorosporium
holci-sorghi. Nici pentru acestea nu se cunosc surse de rezistenţă totală din cauza numărului mare
de rase fiziologice ale agenţilor patogeni. Prin mutaţii au fost create câteva gene de rezistenţă
specifice unor rase. Ca surse de toleranţă la aceste boli se pot utiliza populaţiile locale şi unele
soiuri vechi din Rusia.
Rezistenţa la rugină, boală provocată de Puccinia sorghi este posibil a fi rezolvată prin
transferarea
genei Pp1d,
genă care imprimă rezistenţă totală.
Pagube foarte importante se datorează atacului de Helminthosporium turcicum. Pentru acest
agent patogen se cunosc doar surse de toleranţă. Ce mai valoroşi genitori se pot găsi în
germoplasma provenită din Gruzia, sau în cadrul genurilor înrudite Euchlena şi Tripsacum.
Ameliorarea rezistenţei la dăunători. Dăunătorii care produc pagubele cele mai mari la
porumb sunt sfredelitorul porumbului şi molia.
Sfredelitorul porumbului produce pagube importante datorită faptului că atacă toate
organele plantei: frunză, tulpină ştiuleţi. Atacul la frunze poate fi combătut pe cale genetică prin
utilizarea genelor W22 şi W22R care duc la apariţia în frunze a unor toxine. Aceste substanţe nu se
regăsesc şi în pănuşi şi ştiulete, astfel că acestea sunt atacate. Foarte păgubitor este şi atacul la
tulpină deoarece provoacă frângerea plantelor, îngreunând lucrările de recoltat. (GUTHIRE şi
colab., 1986)
Molia atacă în stadiul de larvă. Ouăle sunt depuse pe stigmatele ştiuletelui, iar larvele
pătrund pe sub pănuşi la ştiulete. Prevenirea atacului se poate realiza prin crearea unor forme cu
ştiuleţi bine acoperiţi de pănuşi.
Ameliorarea aptitudinilor pentru recoltarea mecanizată. mecanizarea lucrării de recoltat la
porumb este un obiectiv fără de care nu se concepe o tehnologie modernă. Efectuarea unei astfel de
lucrări în bune condiţii este împiedicată de existenţa plantelor căzute sau frânte, a celor cu sistem
radicular slab ancorat în sol care la recoltare se pot smulge sau a celor cu ştiuleţi cu pănuşi strânse,
rahis foarte gros şi tenace. Având în vederea acest complex de caracteristici, ameliorarea
aptitudinilor pentru recoltare mecanizată este un obiectiv ce prezintă mai multe componente.
Un principal component este rezistenţa la cădere şi frângere. Căderea se datorează unei
slabe înrădăcinări. Din acest punct de vedere se caută crearea hibrizilor cu sistem radicular profund,
aceste aducând şi avantajul unei valorificări mai bune a rezervelor de apă şi substanţe nutritive din
sol.
Frângerea poate avea două cauze. Una este atacul de sfredelitorul porumbului, iar cealaltă, o
slabă dezvoltare a ţesuturilor mecanice din tulpină. Testarea celei de a doua cauze se poate realiza
în laborator prin metode speciale, ca urmare selecţionarea unor genotipuri rezistente la frângere este
posibilă.
Un element care influenţează atât căderea cât şi frângerea este înălţimea plantelor, formele
cu talie înaltă fiind sensibile. Reducerea taliei se poate realiza prin utilizarea genelor de obţinere a
hibrizilor brahitici, cu internodiile de sub ştiulete scurte. (HEBERT, 1990)
Un alt aspect al uşurării recoltatului mecanizat se referă la morfologia ştiuleţilor. Pentru a
obţine o bună calitate a acestei lucrări, ştiuleţii trebuie să fie inseraţi uniform pe tulpini, înălţimea
de inserţie fiind mai joasă, pedunculul să fie mai redus pentru o desprindere uşoară a ştiuleţilor, iar
îmbrăcarea în pănuşi să fie lejeră pentru o depănuşare rapidă şi completă.
Ca obiective speciale în ameliorarea porumbului pot fi amintite crearea unor hibrizi pentru
cultivarea în condiţii de irigare şi a unor genotipuri rezistente la erbicide.
Hibrizii destinaţi cultivări în zonele irigate trebuie să prezinte însuşiri aparte. Astfel, trebuie
să suporte desimi foarte mari la unitatea de suprafaţă. Pentru aceasta trebuie să fie rezistenţi la
cădere, puţin pretenţioşi faţă de lumină, foarte rezistenţi la atacul bolilor şi să fie capabili să
valorifice doze mari de îngrăşăminte.
Rezistenţa la un spectru cât mai larg de erbicide este impusă de gama largă de buruieni
întâlnită în culturile de porumb. Combaterea buruienilor prin erbicidare este un element de
modernizare a tehnologiei, excluderea praşilelor manuale şi reducerea celor mecanice contribuind
la creşterea eficienţei economice a culturii.
2.1.3. Germoplasma.
Germoplasma la mazăre este destul de bogată în soiuri de provenienţă autohtonă sau străine.
Soiurile autohtone sunt productive, dar cu o talie mai înaltă, din acest motiv se recomandă
combinarea cu soiurile americane sau olandeze. Materialul străin se împarte în trei categorii, după
înălţime. Din grupa celor cu talie mică, buni genitori sunt Neuga şi Rondo, iar dintre cele cu talie
mijlocie Auralia.
Speciile înrudite constituie o importantă sursă se gene de reziszenţă pentru condiţiile de
mediu nefavorabil: pentru rezistenţa la secetă şi arşiţă P.fulvum, pentru rezistenţă la temperaturi
scăzute P.arvense. Unele dintre acestea (P.elatius) pot fi utilizate în îmbunătăţirea rezistenţelor la
boli şi chiar a capacităţii de producţie.
Fuzarioza este o altă boală foarte răspândită. Cele mai tolerante sunt soiurile americane, de
la care genele de rezistenţă pot fi transferate în procesul de ameliorare. Aceste transfer se realizează
destul de dificil datorită numărului mare de rase fiziologice ale agentului patogen, dar şi datorită
faptului că sunt implicate un număr mare de gene, pentru unele rase, gene dominante, pentru altele
gene recesive.
Rezistenţa faţă de atacul de Oidium sp. Este mai puţin cunoscută. Au fost identificate gene
recesive în unele populaţii din Mexic şi Peru.
Atacul de Peronospora pisi poate provoca pagube importante în anii umezi şi reci. În unele
soiuri străine au fost stabilite surse recesive de rezistenţă.
Virozele sunt foarte frecvente la mazăre, fiind provocate de viruşi diferiţi. Pentru acestea au
fost stabilite surse importante de rezistenţă în germoplasma provenită din India, bazate pe gene
recesive.
Bacteriozele (Pseudomonas sp.) sunt prezente în majoritatea anilor. Pentru diferitele rase ale
acestui agent patogen se cunosc gene de rezistenţă, gene provenite din surse engleze sau franceze.
Pe baza acestora se poate crea o toleranţă la atac.
Dintre dăunători, cel mai frecvent şi mai periculos este gărgăriţa mazărei. Sursele precise de
rezistenţă nu sunt precizate. Se ştie că un atac mai redus apare când nu există concordanţă între
înflorire şi perioada de zbor maxim a insectei. Ca urmare, formele mai precoce sunt mai rezistente,
aceasta fiind în fond, o rezistenţă aparentă.
Ameliorarea aptitudinilor pentru recoltarea mecanizată. Recoltarea mazărei se realizează, de
obicei, în două etape. Morfologia plantelor face ca în timpul recoltatului să apară un procent mare
de pierderi. Acestea pot fi eliminate prin crearea unor forme rezistente la cădere şi scuturare şi cu
maturizare uniformă a păstăilor.
Rezistenţa slabă la cădere este cauzată de tulpinile înalte şi de structura anatomică deficitară
a tulpinii. Deşi este necesară obţinerea unor forme cu talie mai redusă, o reducere a taliei prea mult
face ca inserarea păstăilor să fie aproape de nivelul terenului, păstăile respective pierzându-se la
recoltat. Ca urmare, formele cu talie pitică nu sunt de dorit.
Cele mai favorabile sunt formele cu talie mijlocie, tulpină elastică şi groasă şi o grupare a
inflorescenţelor spre vârful tulpinii. Inserarea primelor păstăi spre baza tulpinii face ca la recoltat,
acestea să nu fie tăiate de aparatul de tăiere al combinei. De asemenea, păstăile inserate spre vârful
tulpinii nu ajung pe sol şi îmbolnăvirea lor se realizează mai greu.
Crearea unor forme cu tulpină elastică şi groasă, şi cu înflorire grupată la vârful tulpinii se
poate obţine prin încrucişări cu forme cu tulpină fasciată. Folosirea acestora trebuie făcută cu
atenţie deoarece, pe lângă aceste caractere favorabile, mai transmit si unele însuşiri negative:
tardivitate şi producţie mică din cauza păstăilor şi boabelor mici.
Rezistenţa la cădere se poate îmbunătăţi şi prin crearea formelor cu frunze transformate în
cârcei foarte ramificaţi, care duc la legarea plantelor unele de altele, formându-se o masă de plante
care se susţin, astfel căderea fiind împiedicată. Aceste forme prezintă şi tulpini mai scurte şi o
fructificare rapidă şi uniformă.
Pierderi la recoltat apar şi din cauza slabei rezistenţe la scuturare. Selecţia pentru
îmbunătăţirea rezistenţei la scuturare se poate face prin observarea stratului pergamentos din păstaie
cu care rezistenţe este direct corelată. Gene de rezistenţă pot fi preluate de la mazărea de grădină,
formele bogate în zahăr fiind mai rezistente la scuturate decât formele obişnuite.
Cel de-al treilea aspect ce intervine în uşurarea recoltării mecanizate este uniformizarea
maturizării. O coacere mai uniformă o prezintă tipul de plante cu flori grupate. Acest obiectiv poate
fi îmbunătăţit folosind la hibridări tipul fasciat, uniformitatea maturizării fiind legată de înflorirea
într-un interval de timp scurt.