Você está na página 1de 7

Pierdută în … mine!

Personaje:
- Alex, o fată rebelă de 17 ani
- Bărbatul, un prezentator invizibil
- Alexandra, o fată romantică de 17 ani
- Fata, o zână ocrotitoare
- Vocea 1, o mamă
- Vocea 2, un poliţist
- Vocea 3, mama lui Alex

O cameră de adolescent împărţită în două. O parte decorată încât să arate o fire romantică şi
visătoare (era Victoriană: alb, roz pal, sau un roşu bordo, flori, voaluri, cărţi, lumânări, perniţe.
Cealaltă parte arată o fire rebelă: multe postere, semne de interzis, o chitară, multă dezordine;
predomină negrul şi culorile închise). Camera este despărţită de un zid invizibil, imaginar.
Pe fundal începe să se audă muzică rock, de preferat ,,Nobody's home” şi se dă foarte încet la
intrarea în scenă a primului personaj.

Scena I

Intră o fată cu păr scurt şi îmbrăcată hippie. Începe să arunce din mână câteva foi cu care venise.
Se aşează pe jos cu nişte căşti mari pe urechi ţinând ritmul cu capul.
O voce de bărbat se aude din culise. Îi face o descriere ca şi cum ar prezenta un luptător sau un
concurent.

Bărbatul: Alex, 17 ani, singură la părinţi. Îi place muzica rock, să stea singură în cameră şi
mulţimea o enervează. Părinţii – o durere de cap în fiecare dimineaţă. Trăieşte ca şi cum nu ar
trăi şi vrea să se înţeleagă pe sine. Alex, sucees!

Alex se poartă ca şi cum nu aude. Planul rock rămâne ca şi înainte. Alex îngheaţă. În partea
cealaltă a scenei apare o fată cu păr lung, îmbrăcată într-o rochie albă şi cu flori în mână. Se aude
o melodie lină, visătoare; intră, pune florile într-o vază, se aşează pe o perină şi citeşte zâmbind o
carte.

Bărbatul: Alexandra, 17 ani, singură la părinţi. Este romantică, îi place să citească şi să


transpună poveştile în viaţa reală. Îşi adoră părinţii. Trăieşte un basm şi speră ca viaţa ei să nu se
schimbe niciodată. Alexandra, succes!

Ca şi Alex, se poartă ca şi cum nu aude vocea bărbatului. Îngheaţă.

Alex: (are o atitudine nepăsătoare, batjocoritoare) hm... ,,A deceda înseamnă a muri în mod
oficial.” Deştept tipu. Practic acum eu sunt … moartă. Logic că metaforic vorbind. Moartă pe
dinlăuntru. (vorbind cu amărăciune) Cine ar fi zis că la 17 ani voi sta închisă între pereţii ăştia şi
plictisindu-mă de moarte! (ultimele cuvinte ies puţin ţipate; continuă să se plimbe, jocul este liber,
gesticulează conform stării sale).
Ah! Viaţă amărâtă! Nu pot sa înţeleg de ce sunt aşa. Toţi se uită ciudat la mine, râd şi bârfesc
despre felul cum arăt, cum mă îmbrac. M-am săturat de privirile astea superioare şi pline de fiţe.
Sunt o ciudată! Nu mai vreau la şcoală, la bădăranii ăia cu feţe drăguţe. Nu mai vreau cicălelile
părinţilor! (Încearcă sa imite vocea grijulie şi severă a părinţilor). ,,Încearcă dragă să fii şi tu mai
sociabilă! Mai lasă muzica aia odata că-ţi suceşte minţile! Nu vezi că te-a prostit de tot! Ia, dom-le
şi tu o haină ca lumea pe tine, ce te îmbraci ca la înmormântare! Doamne, ce dubioasă
eşti!” (Revine la vocea normală.) Uf, o lume idioată şi egoistă! (Strigă pe silabe pentru a accentua
cuvântul. În acest timp aruncă diverse lucruri de prin cameră.) E G O I S T Ă! Egoistă! Vă pasă
doar de voi, nesuferiţilor! (Se aşează pe o perniţă cu genunchii la piept, pune capul pe genunchi ca
un om învins şi plânge încetişor; nu face mişcări bruşte, căci în partea cealalta acţionează
Alexandra şi nu trebuie să atragă atenţia asupra ei.)

Alexandra: (cu un zâmbet pe buze, se opreşte din citit) Ah! Iubirea... sentimentul cel mai nobil,
cântat de Shakespeare şi Vergilius.... Aş vrea să-l trăiesc aşa până, până la
nesfârşit. (înfăşurându-se cu un şal, se lasă culcat cu capul pe o perniţă, cu faţa la scenă şi se
confesează cu bucurie şi chiar importanţă)
Uitându-mă în urmă, nu pot să nu mă minunez de viaţa care am avut-o. Şi acum am atins
culmea. (zâmbeşte melancolic) Mă plimb cu părinţii la ţară, în zăvoiul galben şi râdem la lumina
lunii până seara târziu. Adorm în iarbă şi scriu versuri ca un poet melancolic. Toţi mă stimează.
Sunt drăguţă, veselă, cam prea vorbăreaţă... Ah! Iubesc toamna sa mă plimb pe aleile
singuratice. Nu fug de oameni, dar atunci când mă plimb singură în locuri ascunse... simt că sunt
Eminescu, că sunt stăpâna acelor locuri şi ele mă ascultă. Sunt repectată că sunt aşa... mai altfel.
Blândă, calmă şi mereu zâmbitoare. (se ridică şi se aşează pe genunchi)Adesea, mă gândesc, cum
ar fi fost dacă m-aş fi născut cu mulţi ani înainte? Lumea zice că m-aş fi potrivit veacurilor
trecute. Cred că au dreptate. (se ridică treptat şi gesticulează – se mişcă ca şi cum s-ar plimba, se
preface că ia o flore de jos şi o miroase, se leagănă ca şi cum ar dansa) Să zburzi în natură,
înconjurată de lumânări să te laşi purtată de valurile muzicii … viaţa e doar un cantec, un basm.

(Alexandra îngheaţă îmbrăţisându-se, stând în picioare şi cu capul plecat; Alex, ridică capul plâns
cu o privire plină de ură şi oboseală; tristă, înşiră în faţa ei o seringă, un cuţit şi un pistol; le scoate
pe rând din anumite locuri ascunse: de sub o pernă, de sub nişte foi, dintr-o chitară; se pune pe
genunchi în faţa lor şi se uită cu groază şi nedumerire; nu ştie ce să aleagă; pune mâna pe fiecare,
pe rând; se uită la ele, le pipăie şi le lasă cu tristeţe jos; nu prea-i place nicio metodă; într-un final
cu voce tristă şi sinistră îşi exprimă gândurile.)

Alex: Nu sunt ceea ce vreau să fiu. Nu mă potrivesc vouă. Sunt altfel decat voi şi... m-am săturat
să fiu un chin şi o neplăcere pentru voi... şi voi pentru mine nişte lighioane! (Un sunet ca de tobe
se aude încet; se uită în stânga şi-n dreapta şi speriată vorbeşte în continuoare.) Vă las. Ştiu că sunt
un chin pentru voi. Mamă, tată de acum nu o să vă mai fie ruşine că aveţi un copil ca mine!
Trebuie să vă las! Nu mai ma timp!(apucă în grabă cuţitul, îl lasă repede jos, apucă pistolul, îl duce
la tâmplă şi dă să apese cu teamă; tobele se aud mai tare; cu groază rosteşte) Aţi venit! Nu! Nu mai
am timp! (tobele se aud foarte tare preţ de câteva secunde şi se opresc de-odată; se uită speriată în
jur şi cu o uşurare vizibilă rosteşte, încă cu pistolul la tâmplă) Am crezut că au venit! Părinţii
dirijează o orchestră şi totdeauna cântă pe scări la trombon. Mai am timp! (când să se
concentreze asupra pistolului, tobele se aud din nou; terifiată dă să apese, dar pe fundal încep să se
audă diverse sunete ca de muzică corală: aaaa aaaa; este o muzică liniştitoare; treptat, Alex, lasă
pistolul jos, continuând să asculte şi uitându-se în jur ca şi cum ar fi vrut să descopere sursa; tobele
se aud foarte încet, vocile de asemenea scad în intensitate; se aude o voce de fată foarte placută şi
blândă, din culise)
Fata: Mă bucur că ai renunţat!

Alex: (cu o voce şoptită, speriată pune întrebările) Cine eşti? Ce vrei?

Fata: Eu te voi ajuta să renunţi pentru totdeauna. Sunt aici doar pentru tine.

Alex: Cine eşti? De ce nu te arăţi? La ce să renunţ?

Fata: Să renunţi la chin, să renunţi la ideea de a nu-ţi trăi viaţa.

Alex: De ce? Ce legatură ai tu cu mine?

Fata: Eu sunt... o zână. Şi sunt aici ca să te ajut să redescoperi frumuseţea vieţii, să te redescoperi
pe tine. Asta e misiunea mea. Cum aţi zice voi... sunt îngerul tău păzitor. Nu sunt înger... ceva de
genul.

Alex: Şi de ce nu te văd? Nu te arăţi oamenilor?

Fata: Asta o să afli mai târziu. Acum, închide încet ochii (Alex, este încă în genunchi şi face ce-i
spune Fata), aşa şi deschde-i acum. Aşa. Acum priveşte! (Amândouă se uită spre Alexandra; o văd;
Alex se minunează şi se tot pipăie la ochi, se ciupeşte, nu-i vine să creadă; în final se linişteşte şi o
urmăreşte pe Alexandra; Alexandra îşi revine, deschide ochii visători, dă drumul la muzică şi
aşezându-se tot pe jos, ia o hârtie şi un pix şi scrie o scrisoare)

Alexandra: (în timp ce scrie, rosteşte câteva fraze) Dragă mamă şi tată, … aşa, vă mulţumesc …
pentru tot. Sunt bine... la desen, profesorul spune că am talent. Diseară, o să ne întâlnim pe islaz
şi o să cântăm cu chitara până târziu în noapte. Cred că şi greierii o să ne alunge de atâta veselie
şi gălăgie... (mimează ceva, ca şi cum ar mai vorbi; vocea se aude din nou) Vă iubesc, Alexandra.
Gata şi scrisorica. Astăzi trebuie să o pun la poştă. Sărăcuţii, nu mai m-au vazut de două luni. Uf,
aşa-i viaţa. Ei, dar gata cu tristeţea. Să dansăm. (şi dansează; după doua minute, se aşează pe jos şi
îngheaţă)

(Alex şi Fata, privesc uimite scena. Alex cu tristeţe o priveşte şi chiar dă să plângă)

Fata: Draga mea, nu plânge. Mai bine hai să discutăm despre ce-am văzut. Ce crezi ca
reprezintă?

Alex: Ce să fie? O tipă care are totul. Şi.. mi-ar plăcea să gândesc rău despre ea, dar nu pot. E
prea bună ca s-o urăsc.

Fata: Într-adevăr, mulţi o iubesc. Dar, răspunsul care-l voiam nu mi l-ai dat. Chiar nu-ţi
aminteşte nimic? De nimeni?
(Alex se gândeşte; la un moment dat pe faţa ei se vede că şi-a adus aminte ceva, dar în loc să se
bucure, se întristează mai tare) Ei, la cine te-ai gândit?

Alex: (cu greu şi foarte trist, şoptit) La mine.

Fata: Aşa este, Alex. La tine. Fata aceea eşti tu. Închipuirile, visurile şi dorintele tale, de când erai
mică, i-au dat viaţă Alexandrei. Aşa-ţi doreai să fii la 17 ani. Nu e aşa că e ciudat, cum toată
frumuseţea şi bunătatea ta s-au dus în altă parte? Ai rămas neagră pe dinlăuntru!

Alex: Aşa este. Acum sunt doar o epavă, o ciudată. Nu mai am nimic bun în mine. Nimănui nu-i
place de mine, nu-i place cum sunt. Toţi mă ignoră. La ce bun să se uite la o epavă?!

Fata: Greşit! Greşit! Greşit! Prima regulă: Niciodată nu lăsa pe alţii să te judece şi să-ţi
influenţeze părerea despre tine!

Alex: Dar... chiar e adevărat! Uite..

Fata: Nu! Alexandra trăieşte datorită ţie. Alexandra e din tine. Eşti tu. Doar că tu nu te vezi.
Ascultă!
(se aud nişte voci pe fundal, 3 persoane vorbesc; e ca o amintire din trecut)

Vocea 1: Doamnă, aveţi o fiică minunată. Mi-a salvat copilul.


Vocea 2: (cu o voce grijulie) Alex a mea?
Vocea 3: Doamnă, fiică dumneavoastra este o eroină. S-a dus în faţa maşinii pentru a salva acest
copil, chiar dacă ar fi putut fi accidentată.
Vocea 2: Oh! Sunt atât de mândră de ea! Întotdeauna e gata să ajute pe alţii, în ciuda riscurilor.

(vocile nu se mai aud; Alex zâmbeşte trist)

Fata: Ce zici? Mai eşti tu acea Alex?

Alex: Nu.

Fata: De ce Alex? De ce crezi asta?

Alex: Cred că... nu mai am curaj îndeajuns.

Fata: Oare? Acum vorbeşti cu mine, cu o zână, căci aşa ţi-am zis eu că sunt, dar de fapt tu nu ştii
ce sunt cu adevărat. Vorbeşti cu o voce! Se întâmplă la ordinea zilei?

Alex: Nu. Dar, nu e curaj, adică nu curaj din acela care să ajute pe cineva sau... (întreruptă de
Fata)

Fata: Sau ce? A doua regulă: Curajul e curaj în orice situaţie! Fie că fac bine pentru alţii, fie că
fac bine pentru mine, atat timp cât îmi asum riscurile pentru ceea ce fac e tot Curaj! Curaj să fii
ceea ce visezi, să trăieşti aşa cum eşti, să ai un caracter integru, asta înseamnă Curaj de fiecare zi!

Alex: (puţin revoltată) Şi ţie ţi se pare că-l am?

Fata: La şcoala ai avut psihologie ieri. Ţi-a plăcut ora?

Alex: Normal că nu. Să scrii într-una şi să înveţi cine ştie ce termeni ciudaţi, cred că nimănui nu-i
place.

Fata: Dar, Alex, ieri s-a vorbit despre ceva frumos. Să vedem ce-ai reţinut. Câte temperamente se
găsesc într-un om?
Alex: (cam nesigură, se bâlbâie puţin) Parcă..., 4 ?

Fata: Bravo, Alex! 4. Numai că doar doua dintre ele sunt mai pronunţate. Aşadar, ce tip de
temperament crezi că ai?

Alex: … (dă din umeri că nu ştie)

Fata: Nu ştii. Normal, dacă nu ai fost atentă! Lasă că îţi spun eu! Prietenii pentru asta sunt, nu?
Eşti melancolic cu... (se mai gândeşte puţin) coleric.

Alex: Şi e de rău?

Fata: Draga mea, niciun temperament nu e rău sau bun. Toate au puncte tari şi puncte slabe.
Apropo, ştiai că tipul acesta de temperament este foarte întâlnit la genii, marii dictatori, dar mai
ales oameni deosebiţi din domeniul artei? (Alex se miră, nu-i vine să creadă)Da, da, Alex. Nu te
mira. Poate te întrebi de ce vorbim de psihologie, ei bine, este cheia către sufletul tău.

Alex: Ok. Te ascult.

Fata: Oo, nu drăguţă. Tu o să vorbeşti. Când erai mică, cu părinţii înainte de culcare, vorbeai
adesea despre visurile tale. Erai mândra de ce erai şi de altfel şi părinţii tăi de tine. Dar, la un
moment dat, vremea bună a plecat şi nori negri şi grei au început sa poposească deasupra ta.
Când ai început să fii nemulţumită de tine?

Alex: Of, nu întrebări d-astea!

Fata: Haide, Alex! Ştii răspunsul.

Alex: (bâlbâindu-se) poi... uf, … s-a întâmplat când tata... ştii tu, a plecat … dincolo.

Fata: Ce-a păţit, Alex? Ce s-a întâmplat cu tatăl tău că nu prea am înţeles.

Alex: Ei, a... a murit. (plânge)

Fata: De ce plângi Alex? Ţi-e dor de el?

Alex: Da... mi-e dor de el, dar nu plâng din cauza asta.

Fata: Dar?

Alex: (plânge în hohote, ţipă) Când a murit, a zis că eu i-am fost singura salvare, speranţă. Dar,
eu n-am putut să-l ajut cu nimic. Nu i-am făcut nimic, nu i-am fost sprijin, nu l-am putut
vindeca, nimic. El făcea totul pentru noi, pentru mine şi pentru mama. El ne-a crescut, ne-a
hrănit. El a făcut totul. Şi ce-a primit? O moarte cruntă şi dureroasă. De-abia puteam să-l privesc
cu băşicile acelea pe faţă. Mi-era groază să mă duc la el la spital. Cum am putut să mă gândesc la
mine în tot timpul acela? Uf, o egoistă, o ciudată, asta sunt. Când propriul tată murea, eu mă
gândeam la mirosul insuportabil din spital. Vezi, nu trebuie să mai trăiască un om ca mine! (s-a
mai liniştit puţin)
Fata: Asta a fost atunci. Şi după, ce s-a întâmplat?

Alex: După? Îmi plăcea să citesc în casă pe fotoliul lui, să mă plimb seara prin parc...

Fata: Şi de ce ai încetat să faci toate aceste lucruri minunate care-ţi hrăneau sufletul?

Alex: Poi, … nu prea îmi plăcea să ies în oraş cu colegii şi râdeau de mine. Apoi, într-o seară când
mă plimbam în parc, au pus nişte câini să mă alerge. Ziceau să stau în casă sau să ies cu ei în
oraş. I-am urât atunci. Cred că aşa am început să mă schimb...

Fata: Să te schimbi?

Alex: Da. Adică, să ajung în starea în care sunt acum.

Fata: În ce stare eşti Alex?

Alex: Nu mai ies din casă decât la şcoala, nu vorbesc cu nimeni şi nici cu părinţii. Şi (revenind la
glasul plângăcios) acu câteva clipe... am vrut să mor.

Fata: Alex, de ce nu mai vrei să trăieşti?

Alex: (începe să ţipe, plânge) Poi, cum să trăiesti în halul ăsta? Nu înţelegi? Nu e nicio fericire,
niciun farmec. Soarele e negru. Tu nu înţelegi că nu sunt ca ceilalţi? Eu nu râd, nu glumesc, nu
zâmbesc într-una, nu ies în oraş, nu-mi place să vorbesc aiureli. Urăsc întrebarea: ,,Bună! Ce
faci?”, şi nici nu aşteaptă răspunsul că-şi vede de drum mai departe. Urăsc ipocrizia şi prostul
gust. M-am săturat! Ce rost are să trăiesc într-o lume care nu mă vrea şi pe care nici eu nu o
vreau?!

Fata: Regula cu numărul 3: ,,Cunoaşte-te pe tine şi fii mulţumitor!”. Ce zici de ea?

Alex: Mulţumitor? Pentru ce? Că râd de mine? Că nu sunt ca ei? De ce m-am născut aşa, dacă în
lumea asta ca să trăieşti trebuie să fii ca toată lumea?!

Fata: Alex! Cei din lumea mea se arată oamenilor. Au corp şi sunt chiar frumoşi. Numai eu, şi alţi
câţiva, ne-am născut fără trup. Decât vocea ni se aude. Dar, eu am venit la tine. Chiar dacă puteai
să mă iei în râs şi să nu mă crezi, să nu vorbeşti cu mine şi să mă alungi. Aşa cum sunt, eu am
venit la tine să te ajut. Ce dacă eşti diferită? Eminescu cum a fost? Mozart, Dali, Beethoven? Ei
au murit, dar, cu siguranţă mai sunt şi alţii ca tine. Cum nici eu nu sunt singura fără trup. Vezi,
Alex, eu încerc să-ţi arăt că oricât de diferită ai fi şi oricât de greu îţi pare, poţi să te bucuri de
viaţă. Ai vazut-o pe Alexandra?
Ce se mai bucura! Tu trebuie să fii aşa, căci ea e din tine! Dacă Alexandra trăieşte, acea părticică
mică de speranţă, optimism şi voie buna e încă în tine! Şi în plus, Alex, sunt atâţia oameni care ar
da orice să trăiască. Tu eşti sănătoasă, ai un corp drăguţ, dar alţii n-au mâini, picioare, sau mai
rau au diverse malformaţii. Alex, tot ce-ţi cer este să priveşti în lăuntrul tău şi să decizi odată
pentru totdeauna ce trebuie să faci. Nu uita, un tip a spus asta: ,,Pentru ca răul să triumfe, e
suficient ca oamenii de bine să nu facă nimic.”
(Fata nu se va mai auzi de acum înainte. A plecat)
Alex: Ar trebui sa înţeleg că... aşa cum sunt, pot fi de folos altora? Dar, auzi? Hello! Mai eşti?
Hey! Hei! Ai plecat? Fără ,,Pa”, nimic? Nu mă aşteptam să pleci aşa! Mă auzi? (se plimbă prin
cameră) Trebuie să mă regăsesc. Cu ce-ar trebui să încep? ,,Pentru ca răul să triumfe, e suficient
ca oamenii de bine să nu facă nimic.” Cred ca ar fi bine să fac o plimbare! ,,Pentru ca răul să
triumfe, e suficient ca oamenii de bine să nu facă nimic.” (iese meditând la ce îi spusese Fata;
cortina se trage).