ACIZII NUCLEICI

Acizii nucleici sunt componente nelipsite ale tuturor celulelor vii, remarcabile
pe de o parte prin aptitudinea lor de a se reproduce întocmai (de a se duplica), pe de
altă parte prin participarea lor la sinteza biologică a proteinelor. Datorită lor,
diviziunea celulară duce la celule identice. Acizii nucleici sunt deci sediul caracterelor
ereditare care asigură identitatea în timp a indivizilor şi a speciilor.
În general acizii nucleici sunt legaţi slab de proteine sub formă de
nucleoproteide. Se extrag din materialele biologice cu apă, cu soluţii saline sau cu
soluţii de detergenţi (care denaturează proteinele însoţitoare). În cursul operaţiilor de
izolare şi purificare se produc uşor ruperi de molecule. S-au pus la punct tehnici de
microdisecţie ale celulelor, care permit o mai bună separare a acizilor
nucleici.NENIŢESCU, VOL II, P.747
Iniţial au fost izolaţi din nucleul celular şi de aceea au fost denumiţi ,,acizi
nucleici”. Ulterior, au fost izolaţi şi din citoplasmă, mitocondrii şi cloroplaste. Între
acizii nucleici există diferenţe calitative, cantitative şi funcţionale, deosebiri ce rezidă
din compoziţia chimică şi din funcţiile biologice pe care le îndeplinesc: stocarea,
codificarea şi transmiterea ereditară a informaţiei genetice.
Acizii nucleici sunt compuşi macromoleculari ce se obţin prin împreunarea
(policondensarea) unor unităţi mai simple, numite nucleotide (sau mononucleotide).
Acizii nucleici sunt deci niște polinucleotide. Nucleotidele, la rândul lor, sunt compuse
din:
- o bază purinică sau pirimidinică;
- o monozaharidă şi anume o pentoză;
- un rest de acid fosforic, esterificat cu unul din hidroxilii pentozei. NENIŢESCU, VOL
II, P.747
S-a constatat că acizii nucleici izolaţi din timus, care predomină în nucleele
celulelor, sunt diferiţi de cei izolaţi din drojdia de bere, care predomină în citoplasmă.
Primii conţin în moleculă dezoxi-D-riboză şi au fost denumiţi acizi
dezoxiribonucleici sau prescurtat ADN, iar cei din urmă conţin în moleculă D-riboză
şi au fost denumiţi acizi ribonucleici sau ARN. Astfel, denumirea celor două tipuri
de acizi nucleici reflectă natura pentozei prezentă în structura lor. Acestei deosebiri
strict chimice îi corespunde, din punct de vedere biologic, o diferenţiere funcţională:

1
ADN reprezintă materialul genetic, iar ARN intervine nemijlocit în biosinteza
proteinelor.
Acizii ribonucleici sunt clasificaţi după funcţia îndeplinită în: ARN de transfer
(ARNt), ARN mesager (ARNm) şi ARN ribozomal (ARNr).
Metaforic, ADN este un text sau un program conţinând informaţii care sunt
citite şi transcrise cu ARN mesager. El aprovizionează ribozomii, computere
moleculare, care traduc instrucţiunile în conformitate cu codul genetic şi construiesc
mecanismul celular: proteinele şi enzimele. Proteinele şi enzimele sunt comparaţi cu
nişte roboţi în miniatură care clădesc şi întreţin celula.
Structura acizilor nucleici
Unitatea structurală a oricărui acid nucleic este mononucleotidul, care prin
polimerizare succesivă formează lanţuri oligonucleotidice şi polinucleotidice.
Structura polinucleotidică a acizilor nucleici a fost demonstrată prin hidroliza
acestora.
Prin hidroliza blândă cu amoniac a acizilor nucleici rezultă unităţi structurale
constituite din câte o singură moleculă de bază, pentoză şi acid fosforic. Unităţile
structurale sunt denumite mononucleotide. Prin hidroliza mai pronunţată, cu
amoniac mai concentrat, se pune în libertate acidul fosforic şi compuşi formaţi dintr-o
bază şi o pentoză numiţi nucleozide.
Hidroliza se poate produce şi enzimatic cum se întâmplă, de exemplu, în
timpul digestiei. Nucleozidele sunt scindate în cele două componente, o pentoză şi o
bază cu azot. Enzimele care produc această hidroliză, nucleazele, sunt de două
tipuri: endonucleaze, ce hidrolizează legăturile fosfat diesterice din interiorul catenei
polinucleotidice şi exonucleaze, care hidrolizează legătura nucleotidică terminală de
la capătul 5’ sau 3’.
Acizii nucleici sunt polimeri înalţi, care se găsesc în concentraţie mare în
nucleele celulelor vii. Moleculele acizilor nucleici conţin mononucleotide, legate între
ele prin legături fosfodiesterice, care formează, în final, lanţuri polinucleotidice, de
dimensiuni variabile. Mononucleotidele sunt consideraţi ,,monomerii“ unei
macromolecule, aşa cum aminoacizii sunt consideraţi unitatea structurală a
proteinelor.
Acidul dezoxiribonucleic (ADN) reprezintă materialul genetic universal, iar
stabilirea detaliilor de structură şi a funcţiilor sale reprezintă una din marile realizări
ale omenirii în ultimii 25 de ani. ADN a fost descoperit în anul 1869 de elveţianul

2
Friedrich Miescher, în celule şi spermă de somon. A denumit produsul ,,nucleină”,
datorită prezenţei lui în nucleele celulare. Indicaţii privind rolul ADN în stocarea
informaţiei apar începând cu anul 1940, când Avery, T. Casspecson şi J. Branchet
demonstrează existenţa acizilor nucleici în orice celulă animală şi vegetală.
ADN este compus dintr-o bază heterociclică azotată (purinică sau
pirimidinică), o pentoză (dezoxiriboza în forma sa furanozică) şi un rest de acid
fosforic esterificat cu gruparea hidroxil de la atomul de carbon 5’ din molecula
pentozei. Monozaharida din ADN este 2-desoxi-D-riboza, iar monozaharida din ARN
este D-riboza.
OH
Baza azotata
5'
HO P O
O

O H H

H H
OH OH

Figura 1. Reprezentarea schematică a unei dezoxiribonucleotide

În ADN se găsesc două baze purinice, adenina (A) şi guanina (G), şi două
baze pirimidinice: citosina (C) şi timina (T) (şi uneori şi 5-metilcitosină). În ARN se
găsesc aceleaşi baze purinice ca în ADN, şi de asemenea se găseşte citosină. În
locul timinei apare însă uracilul (U). NENIŢESCU, P. 747
Acizii nucleici (ADN şi ARN) sunt constituiţi din patru nucleotide care se
deosebesc după baza azotată: citozină, timină, adenină şi guanină pentru ADN şi
citozină, uracil, adenină şi guanină pentru ARN.
O NH2

N N
NH N

N N
N NH2 H N
H
NH2
Guanina O Adenina O

H3C
N
NH NH

N O
H N O N O
H H

Citozina Timina Uracil

Figura 2. Structura bazelor azotate prezente în acizii nucleici

3
 În macromoleculele de acizi nucleici, gruparea 3/-OH a unui
/
dezoxiribonucleotid e legată de gruparea 5 -OH a altui dezoxiribonucleotid printr-o
legătură fosforică diesterică.
Secvenţa nucleotidelor din macromoleculele de ADN constituie informaţia lor
genetică. Deşi secvenţa bazelor azotate nu este mereu cunoscută, s-a stabilit totuşi
că în acizii dezoxiribonucleici, adenina intră în aceeaşi proporţie cu timina şi guanina
intră în aceeaşi proporţie cu citozina.
A G A +G
S-a constatat că raporturile şi sunt unitare, iar raportul diferă
T C T +C
de la o specie la alta şi ia valori cuprinse între 1,1 şi 1,5 în funcţie de speciile de
ADN. Cercetătorii J. Watson şi F. Crick, în anul 1953, ţinând seama de aceste
rapoarte, au pus în evidenţă, prin studii de difracţie de raze X, structura de dublu
helix a ADN.
În structura dublu helix a ADN, perechile de baze azotate sunt plasate spre
centrul helixului, ceea ce măreşte stabilitatea macromoleculei în soluţii datorită
protecţiei asigurate de această orientare faţă de moleculele de apă (ruperea ADN ar
aduce bazele azotate în contact cu apa). Resturile fosfat, încărcate negativ, şi
dezoxiriboza, polară, se află la exteriorul helixului.

Figura 3. Segment de macromoleculă de ADN

4
 Planurile bazelor azotate sunt paralele unul faţă de celălalt şi perpendiculare
pe axa helixului. Planurile dezoxiribozei sunt aproape în unghi de 900 faţă de planul
bazelor. Lanţurile sunt astfel răsucite încât nu pot fi separate decât prin derularea
helixului. Cele două catene polinucleotidice sunt aliniate în direcţii opuse: una în
sensul 5/-3/, iar cealaltă în sensul 3/-5/, aranjament ce produce o asociere stabilă
între catene.
Bazele azotate formează între ele perechi complementare ţinând cont de
aspectele:
• distanţa inter-lanţ fiind constantă, pentru a se evita tensiunile sterice, se impune
împerecherea unei baze purinice (mai mare) cu o bază pirimidinică (mai mică).
• împerecherile incorecte GT, TG, AC şi CA formează un număr mai mic de punţi de
hidrogen decât cele corecte.
Watson şi Crick au dedus formarea perechilor de baze complementare
permise pe baza analizei unor factori sterici şi a probabilităţii formării punţilor de
hidrogen. În perechea AT există două punţi de hidrogen şi în perechea CG există trei
punţi de hidrogen. În perechea TG, incorectă, există o punte de hidrogen şi o
juxtapunere de grupe donoare de H+, deci un număr mai mic de punţi de hidrogen
decât în cazul împerecherilor corecte.
Prin difracţie de raze X s-a dovedit că adenina formează o pereche cu uracilul
(în ARN) sau cu timina (în ADN), iar guanina cu citozina. Acestea au fost denumite
perechi de baze Watson-Crick.

Figura 4. Legături de hidrogen Watson - Crick

Natura regulată a structurii helixului dublu impune o serie de restricţii sterice.
Legăturile glicozidice ataşate la o pereche de baze se găsesc la circa 10,85 Å
distanţă, o pereche de baze purină-pirimidină potrivindu-se perfect în acest spaţiu.

5
 3,4 Å

34 Å

Figura 5. Reprezentarea helixului dublu de ADN

Modul de împerechere purină-pirimidină este în acord şi cu posibilităţile de
stabilire a punţilor de hidrogen, care sunt mult mai puternice decât în cazul perechilor
A-G şi C-T. Între adenină şi timină, respectiv între adenină şi uracil se stabileşte o
legătură dublă şi între guanină şi citozină se stabileşte o legătură triplă.
Fiecare tură a helixului dublu conţine 10 nocleotide, ceea ce corespunde cu
distanţa de 34 Å. Grupările fosfat şi dezoxiriboza, care formează ,,coloana
vertebrală” a moleculei, sunt situate la exteriorul elicei şi bazele azotate sunt aşezate
spre interiorul ei. Diametrul elicei este de 20 Å şi pasul elicei este de circa 3,4 Å.
Structura bicatenară a ADN generează două şanţuri de adâncimi şi lărgimi
diferite: şanţul minor (fosa mică ,,minor groove”) şi şanţul major (fosa mare ,,major
groove”), la nivelul cărora se leagă diverşi compuşi biologic activi. La helixul dublu al

6
B-ADN, ca trăsături marcante se remarcă fosa mare cu 12 Å lăţime şi fosa mică cu 6
Å lăţime.

Figura 6. Reprezentarea spaţială a helixului dublu de ADN

Apariţia foselor se datorează faptului că legăturile glicozidice nu sunt diametral
opuse una faţă de cealaltă. La formarea fosei mici contribuie atomii de O-2 de la
bazele pirimidinice şi atomii de N-3 de la bazele purinice. Fosa mare se situează pe
partea opusă a fosei mici şi are o adâncime de 8,5 Å faţă de fosa mică care are 7,5 Å
adâncime.
Fiecare fosă posedă atomi donori sau acceptori de hidrogen, astfel că în fosa
mică, atomii N-3 de la adenină şi guanină şi O-2 de la timină şi citozină sunt
acceptori de hidrogen, iar grupările amino ataşate la atomul C-2 de la guanină sunt
donori de hidrogen. În fosa mare, atomii N-7 de la guanină şi adenină şi O-4 de la
timină şi O-6 de la guanină sunt potenţiali acceptori de hidrogen. Grupările amino
ataşate la atomul C-2 de la guanină şi C-4 de la citozină pot servi ca donori de
hidrogen.

Structurile ADN
Structura primară a ADN se referă la modul de aranjare (secvenţa) al
bazelor azotate în lanţul polinucleotidic.

7
 NH2

N
N
5 / A NH2
O N
N N
O-
3/ C
5 /
O
O N O
O O O
H3C
P 3/ NH
T
5 /
N O
O- O O O
O
P 3/

O- O O
O-
P

O-

Figura 7. Structura primară a lanţului de ADN

S-a demonstrat că, în general, bazele purinice şi pirimidinice se găsesc în

A G
cantităţi echimolecolare, astfel încât raporturile şi sunt unitare. În schimb,
T C

A +T
raportul variază după natura speciei şi are valori de 1,3–1,5 (0,45–2,7 pentru
G +C
bacterii, 0,94 pentru grâu, 1,77 pentru alge verzi unicelulare, 0,66 pentru om).
Valorile diferite obţinute au condus la presupunerea că macromolecula de ADN nu
este formată dintr-un singur lanţ polinucleotidic.
Structura secundară a ADN a fost propusă de Chargraf (1940) şi confirmată
experimental de Watson şi Crick în 1953 (premiul Nobel în 1962). Molecula de ADN
este formată din două lanţuri polinucleotidice complementare şi antiparalele, răsucite
elicoidal spre dreapta în jurul unei axe comune de simetrie. La scara răsucită în
spirală cele două părţi laterale sunt reprezentate de legăturile fosfodiesterice, iar
treptele scării de legăturile de hidrogen dintre bazele heterociclice azotate orientate
spre interior. Distanţa între două baze azotate este de 0,34 nm, iar perioada de
identitate de 3,4 nm, ceea ce înseamnă că se realizează un tur complet cu 10
perechi de baze azotate.
Structura chirală de dublă elice a ADN determină o activitate optică mult mai
mare decât contribuţia centrelor de chiralitate ale dezoxiribozei. Valoarea activităţii
optice a unui ADN în condiţii diferite, permite aprecierea gradului de menţinere a
structurii de dublă elice nealterată.

8
 Legăturile de hidrogen se formează numai între aceleaşi perechi de baze
azotate: adenină (A) cu timină (T) şi guanină (G) cu citozină (C), o bază purinică de
pe o catenă cu o bază pirimidinică de pe cealaltă catenă (principiul
complementarităţii). Cuplarea a două baze purinice nu este posibilă deoarece s-ar
depăşi diametrul dat de dubla elice de 2 nm iar cuplarea a două baze pirimidinice nu
este posibilă fiind prea departe una de cealaltă.
Folosind metoda de calcul PPP (Parizer-Paar-People, de câmp autocoordonat
,,SCF”, corespunzătoare unui formalism dezvoltat pentru orbitale moleculare), au fost
determinate energiile de interacţie ale legăturilor de hidrogen. S-au găsit valori
energetice mai mari pentru legăturile A-T şi C-G (∆ H=-19,18 kcal) decât pentru
legăturile dintre alte baze azotate: A-A (∆ H=-5,8 kcal), T-T (∆ H=–5,2 kcal) sau C-T
(∆ H=–6,5 kcal).
Structura terţiară a ADN se referă la modul superior de aranjare a helixului.
Astfel, molecula de ADN nu este statică, ci poate adopta diferite conformaţii.
Conformaţia B este cea descrisă de Watson şi Crick şi este predominantă în celulă.
Conformaţia A corespunde tot unei elice drepte, dar mai compactă cu pasul de 2,8
nm şi cu 11 baze pe tur. Atât în cazul B-ADN, cât şi în cazul A-ADN predomină
conformerii anti. Conformaţia Z (zig-zag) este o elice stângă cu pasul de 4,56 nm şi
cu 12 perechi de baze pe tur. Ea este prezentă atât în condiţiile fiziologice, cât şi în
condiţii speciale (la concentraţii mari de cationi). Într-o succesiune de baze G-C,
dezoxinucleotidul guaninei adoptă conformaţia sin, iar cel al citozinei, conformaţia
anti, ducând la o catenă în zig-zag între cele două conformaţii. Se pare că această
conformaţie reprezintă un semnal de recunoaştere sau că joacă un rol în
variabilitatea genetică a organismelor.
ADN nuclear este împachetat cu proteine, complecşii rezultaţi formând un
filament de cromatină şi cromozomii. Se poate spune că materialul genetic celular
este organizat sub formă de cromatină în interfază (perioada între două diviziuni) şi
sub formă de cromozomi în cursul mitozei (diviziunea celulară propriu-zisă).
Conformaţii ale ADN
Studiile de difracţie a razelor X şi de dicroism circular efectuate pe ADN din
diverse surse biologice au pus în evidenţă existenţa mai multor tipuri structurale de
ADN: A, B, Z, C şi H (Figura 8); primele trei fiind denumite şi forme canonice.
Conformaţiile ADN au unele caracteristici comune:
• localizarea resturilor pentozo-fosfat spre interiorul helixului,

9
• ionizarea totală la pH neutru ce creează un exterior al helixului încărcat negativ,
• împachetarea spre interior a bazelor,
• formarea foselor prin încolăcirea catenelor.
Sensul rotirii elicei este înspre dreapta pentru conformaţiile A şi B şi spre
stânga pentru forma Z. Helixul A e cel mai scurt iar helixul Z e cel mai subţire. Helixul
A e mai lat şi mai scurt decât helixul B şi perechile lui de baze sunt mai înclinate în
raport cu axa helixului.

Figura 8. Formele canonice ale ADN

Multe din diferenţele structurale dintre tipurile de helixuri apar datorită plierii
diferite a unităţilor de dezoxiriboză. Inelele furanozice pot fi împachetate astfel încât
patru atomi sunt aproape coplanari iar cel de-al cincilea atom este la aproximativ 0,5
Å distanţă faţă de acest plan.
În figura 9 sunt redate vederile formelor canonice ale ADN, obţinute privind
helixul din partea de jos, în lungul axei acestuia.

10
 A-ADN

B-ADN

Z-ADN
Figura 9. Forme canonice ale ADN
În conformaţiile prezentate s-a atribuit culoarea albastră, bazelor azotate, culoarea
roşie, dezoxiribozei şi culoarea galben, resturilor fosfat.
Urmărindu-se distribuţia unităţilor componente ale ADN s-a observat:
• în forma A apare o gaură mare în mijloc, urmată de bazele azotate, resturile fosfat
şi dezoxiriboza fiind dispuse în capătul helixului
• în forma B, bazele azotate sunt la centru, urmate de dezoxiriboză şi de resturile
fosfat la periferie
• în forma Z nu se poate indica un anumit domeniu de distribuţie a unităţilor
componente.
Se poate nota că resturile fosfat şi dezoxiriboza sunt foarte aproape de centrul
helixului şi că bazele azotate sunt aproape de sfârşitul acestuia, astfel se explică de
ce conformaţia Z-ADN prezintă o fosă mică foarte adâncă şi o suprafaţă convexă în
locul fosei mari specifice formei B-ADN.

11
 Figura 10.
Tipul A-ADN apare când umiditatea relativă este redusă sub aproximativ 75%.
Tipul C-ADN se observă în condiţii de relativă deshidratare, prezintă 9,2
perechi de baze de spiră şi poate fi observat în soluţii concentrate de NaCl şi în
glicol.
Forma H-ADN este o formă supercondensată care se realizează la pH mic.
Structura Z-ADN apare la concentraţii saline mari şi are şi o fosă helicală.
Majoritatea ADN există în forma Watson-Crick. Cu toate acestea descoperirea
formei Z-ADN subliniază caracterul flexibil, dinamic al moleculei de ADN.

Tranziţii conformaţionale
Secvenţele de ADN pot exista sub formă de helixuri dublu răsucite spre
dreapta (A, B) sau stânga (Z). Forma B apare la grad ridicat de hidratare. Structura A
apare la uscarea fibrei. Hidratarea formei B este redusă prin adăugare de sare sau
solvenţi organici; în acest caz apare o tranziţie către forma A sau Z, în cazul
secvenţelor alternante purină-pirimidină. Forma B este caracterizată de o energie
potenţială mai scăzută decât forma A.
Tranziţia B-A este imposibilă la temperaturi scăzute pentru o concentraţie
dată de sare. Ea este caracterizată de mărimea cooperativităţii şi de diferenţa de
energie liberă între stările A şi B în condiţii fiziologice. Deşi ambele conformaţii sunt

12
stabilizate de interacţii electrostatice între sarcinile alăturate din perechile de bază,
conformaţia B are mai multe interacţii van der Waals favorabile comparativ cu
conformaţia A.
Tranziţia B-Z implică parcurgerea a două etape: o etapă lentă ce corespunde
inducerii unei deformări structurale, urmată de o propagare cooperativă a acestui
,,nucleu” în forma canonică Z-ADN, cu helix răsucit spre stânga. Această fază e
afectată de natura segmentelor cuplate la acest nucleu potenţial iniţiator al formei Z.
A doua fază este influenţată de compoziţia şi secvenţa fragmentului iniţiator al
conformaţiei Z. Tranziţia nu cere numai modificare arhitecturii helixului de la
răsucirea spre dreapta la cea spre stânga, ci şi deplasarea perechilor de baze, cu
menţinerea intactă a legăturile de hidrogen.
Proprietăţile fizico-chimice ale acizilor nucleici
Acizii nucleici sunt substanţe incolore sau galben pal, cu aspect de pulbere.
Soluţiile acizilor nucleici sunt fluorescente datorită adeninei şi guaninei.
S-a constatat că ADN prezintă proprietăţi de semiconductor.
Replicarea ADN. Biosinteza ADN constă în replicarea, adică desfacerea
dublei elice de ADN parental şi construirea pe fiecare dintre cele două catene a câte
unei catene complementare, câte o replică la fiecare. Rezultă două molecule ADN
fiice, identice cu parentala şi sinteza ADN este numită replicare semiconservativă. Se
asigură astfel, transferul de informaţie genetică de la ADN parental la ADN fiu şi, în
consecinţă, menţinerea stabilităţii genetice a fiecărui organism (a speciei). După
acest mecanism, fiecare din cele două catene de ADN funcţionează ca o matrice.
Dubla matrice se desface parţial şi enzimele încep să asambleze noul ADN
cuplând nucleotide după o secvenţă complementară celei a matricei, adică C la G şi
A la T. Informaţia genetică s-a transmis în cele două duble elice, de exemplu pentru
fiinţele umane, genomul, în care sunt implicate aproximativ trei milioane de perechi
de baze heterociclice.
Biosinteza ADN este un proces complet care necesită prezenţa:
• ADN matrice
• celor patru dezoxiribonucleozid-trifosfaţi (dATP, dGTP, dCTP şi dTTP)
• ribonucleozid-trifosfaţilor (ATP, GTP, UTP, CTP), pentru sinteza de ARN în timpul
sintezei de ADN
• ioni de magneziu;

13
• un sistem enzimatic complex (enzimele având activităţi specifice, sintetizând
catene în direcţia 5/-3/ şi 3/-5/).
Cercetările despre ADN au avut impact asupra medicinii căci prin
recombinarea ADN se modifică microorganisme, care devin ,,fabrici” de produs
medicamente, cum ar fi: insulina, folosită de diabetici sau interferonul, folosit de
pacienţii cu boli maligne.
Studii asupra ADN uman au scos la suprafaţă faptul că anumite gene sunt
asociate cu anumite boli, lucru care-i ajută pe cercetători pentru a diagnostica diferite
boli. De exemplu, medicii folosesc o tehnologie, numită chimioplastie, prin care se
sintetizează o moleculă conţinând ADN şi ARN într-un tratament al unei forme de
hemofilie.
Tehnologia recombinării ADN este folosită şi în agricultură şi biotehnologie.
Variante de plante cu gene modificate pot da producţie mai mare, pot fi mai
rezistente la temperaturi mai ridicate, la acţiunea unor agenţi chimici sau la atacul
enzimatic etc.
Efectul hipercromic. ADN nativ prezintă un spectru de absorbţie în ultraviolet
cu un maxim la 260 nm. Dacă soluţiile de ADN sunt încălzite sau supuse unei variaţii
mari de pH sau se modifică constanta lor dielectrică prin adăugarea în soluţiile lor
apoase de cetone, alcooli, uree, amide sau săruri ale metalelor grele, structura
regulată a ADN este distrusă şi are loc fenomenul de denaturare.
În timpul denaturării, legăturile covalente din structura ADN rămân intacte, dar
sunt distruse atât legăturile de hidrogen dintre catenele polinucleotidice, cât şi
interacţiile de natură hidrofobă dintre bazele azotate. Astfel, molecula nativă de ADN
îşi pierde structura dublu helicoidală şi trece într-o formă dezordonată (random coli).
Modificarea structurii atrage după sine şi schimbarea unor proprietăţi fizice:
creşterea absorbţiei la 260 nm, modificarea rotaţiei optice, diminuarea viscozităţii,
creşterea coeficientului de densitate etc.
Explicaţia efectului hipercrom constă în aceea că bazele azotate purinice şi
pirimidinice, în stare liberă, sub formă de nucleozide şi nucleotide, absorb la 260 nm,
dar valoarea absorbţiei la aceeaşi lungime de undă de către preparatele native de
ADN este mai mică decât însumarea aritmetică a absorbţiilor parţiale ale bazelor.
După denaturare, efectul dispare şi absorbţia creşte proporţional cu conţinutul de
perechi de baze A-T.

14
 Temperatura de fuziune a ADN este funcţie liniară de conţinutul perechilor
de baze G-C, fapt justificat de existenţa a trei punţi de hidrogen între aceste baze
faţă de două punţi de hidrogen care se formează între T şi A. Speciile de ADN,
izolate din diverse surse au temperaturi de fuziune caracteristice pentru că au
conţinut procentual distinct în G+C. Cu cât conţinutul procentual G+C este mai mare,
cu atât temperatura de fuziune este mai înaltă, ceea ce demonstrează încă odată că
perechea de baze G-C conferă moleculei de ADN o mai mare stabilitate.
Denaturarea şi renaturarea ADN. Dacă preparatele de ADN sunt încălzite
brusc la temperaturi mai înalte decât temperatura de fuziune, cele două catene
polinucleotidice se despart datorită mişcării browniene. Experimental s-a demonstrat
că prin încălzirea soluţiilor de ADN, la temperaturi cuprinse între 63°C şi 100°C,
catenele polinucleotidice suferă o rupere a legăturilor de hidrogen care leagă în mod
normal bazele. În consecinţă, catenele se separă şi moleculele devin monocatenare.
Fenomenul se numeşte denaturare termică, fiind denumit şi ,,topire”, deoarece este
însoţit de obţinerea unei soluţii, iar căldura furnizează energia necesară pentru
ruperea legăturilor de hidrogen.
Fenomenul de denaturare se realizează în mai multe etape. Iniţial, cele două
catene se derulează parţial, dar rămân reunite prin anumite segmente, în care bazele
continuă să formeze perechi. Segmentul derulat al catenei poate lua o conformaţie
întâmplătoare, care se schimbă de la un moment la altul. Când temperatura a atins
punctul de topire are loc separarea completă a celor două catene.
Temperatura de denaturare este influenţată de mai mulţi factori dintre care cel
mai important este proporţia de baze G+C. Cele trei legături de hidrogen dintre
citozină şi guanină asigură în mare măsură stabilitatea structurii catenare. Dovada o
constituie faptul că topirea termică, derularea şi denaturarea încep în regiuni bogate
în legături A-T şi continuă cu regiuni cu conţinut crescut în G-C. Temperatura de
topire este cu atât mai mare cu cât procentul G+C este mai ridicat.
Efectul hipercromic însoţeşte denaturarea termică şi se manifestă printr-o
creştere progresivă a capacităţii de absorbţie a radiaţiilor UV cu lungimea de undă de
260 nm. Această creştere este corelată cu conţinutul în baze de tipul A-T şi va fi în
final cu aproximativ 40% mai mare faţă de absorbţia moleculelor normale bicatenare.
Dacă soluţia de ADN denaturat se răceşte brusc, catenele complementare rămân
separate, ceea ce înseamnă că denaturarea a devenit permanentă.

15
 Solubilitatea. ADN se dizolvă uşor în apă şi este stabil în medii slab bazice şi
acide. ARN este rapid degradat în mediu bazic. Cu coloranţii bazici, acizii nucleici
dau compuşi greu solubili. Datorită acestei proprietăţi apare ,,bazofilia” nucleelor
celulare, adică posibilitatea de a fi colorate cu coloranţi bazici, cum este albastrul de
metilen.

Separarea şi identificarea acizilor nucleici

Acizii nucleici se pot extrage din ţesuturile animale şi vegetale cu soluţii 0,1-
0,2 M de NaCl. Ei pot fi separaţi de cantităţi mici de proteine asociate prin agitarea
soluţiilor coloidale cu amestec cloroform: etanol 8:1 (volum)..
Izolarea ARN din drojdie se realizează printr-o scurtă tratare a drojdiei cu
alcalii. Acizii nucleici se dizolvă şi se separă, apoi se tratează cu acid acetic şi
precipită ARN.
Acizii nucleici şi nucleotidele se pot separa prin cromatografie în strat subţire
sau pe coloană.
Hidroliza acizilor nucleici, realizată cu acizi tari, conduce la baze azotate,
pentoze şi acid fosforic. Acidul fosforic este pus în evidenţă cu molibdat de amoniu,
rezultând fosfomolibdatul de amoniu, galben. Pentozele pot fi puse în evidenţă cu
reactivul Bial (ARN dă o coloraţie verde intensă iar ADN dă o coloraţie roşie) sau cu
amestec de fluoroglucină şi acid clorhidric.

BIBLIOGRAFIE

O CHIMIE ORGANICA C.D NENITESCU VOL.II ED.DIDACTICA SI PEDAGOGICA BUCURESTI

1980
O INTRODUCTION TO GENETIC ANALYSIS, GRIFFITHS AJF., 2004
o BIOLOGIE MANUAL PENTRU CLASA A XII A, GHEORGHE MOHAN, AUREL ARDELEAN ED.
CORINT

16