Você está na página 1de 15

Omul medieval

Jacques Le Goff ne prezintă subiectul cărţii,şi anume condiţia


omului în societatea Occidentului creştin.Omul medieval este definit prin
prisma religiei,motiv pentru care nereligiosul este exlus din panorama
omului medieval.Omul medieval este o fiinţă complexă,el este
constituit din unirea conflictuală a sufletului şi a
trupului.Deasemenea în alcătuirea sa joacă un rol important şi
spiritul,care leagă mentalul uman de a treia persoană a
Sfintei Treimi,inima răspunzătoare de sentimente şi capul care
se opune inimii.Indiferent de statutul lor social,profesiunea lor , oamenii
medievali prezintă structuri mentale comune,obiecte
asemănătoare de credinţă,obsesia pentru păcat,vicii comune şi
o lume imaginară dominată de miracole ,fantasme,lumea
cealaltă,simbolistica viselor . Cartea de faţã ni-l prezintă pe omul
medieval şi ne oferã zece profiluri ale acestuia, scrise de zece
medievalişti. Ne întâlnim, pe rând, cu Călugării, Războinicul şi
Cavalerul,Ţăranul şi muncile câmpului, Orăşeanul,
Intelectualul, Artistul, Negustorul, Femeia şi familia, Sfântul
şi Marginalul.

Călugării-Giovanni Miccoli

1
Între secolele al X-lea şi al XІІ-lea creştinismul autentic este
redus la viaţa monastică.În conştiinţa de sine ,care s-a
manifestat treptat în cultura monastică,singurii adevăraţi
creştini erau călugării. Opţiunea pentru cenobitism a fost una
dintre aspectele decisive pentru excepţionala înflorire a
monahismului occidental în Evul Mediu. Modul de viaţă al
cenobiţilor este o reconstituire vie a vieţii apostolice care presupune
retragerea în mănăstiri şi celibatul.Mănăstirea era considerată
lume aparte,perfect ordonată,un centru de rugăciune , de
muncă şi de cultură.În comunităţile monastice s-au impus anumite
coduri de conduită,reguli.Una dintre aceste reguli prevedea
obligaţia călugărilor de a învăţa să citească.
De la jumătatea secolului al VІ-lea datează Regula Sfântului
Benedict,text care a devenit carta normativă a vieţii
monahale,datorită sistemului de organizare şi codului de conduită
propus.Autorul acestei opere de success este Benedict din Aniane care a
fost numit al doilea întemeietor al monarhismului occidental.
În perioada medievală au fost sanctificaţi diferiţi călugări
,anahoreţi şi episcopi.Mănăstirile păstrează relicvele ,
memoria acestor sfinţi,şi promit prin intermediul acestor
morminte sfinte o intervenţie ajutătoare.
În secolele al X-lea şi al XІ-lea mănăstirile, promovate fie de
rege,senior sau episcop ocupă un rol central în societatea
medievală.Pe lângă calitatea de centru religios ,mănăstirea
dispunea de gospodării agricole şi era obiectul expansiunii şi

2
întăririi politicii teritoriale a regilor şi seniorilor.Comunităţiile
monastice sunt subordonate intereselor care le înconjoară.Mănăstirile
se organizează în congreaţii,care aspiră să obţină de la Roma
independenţa.Exemplar este cazul abaţiei de la Cluny,întemeiată
de abatele Bernon,care va deveni,în secolele al XІ-lea şi al XІІ-
lea,congreaţia religioasă cea mai importantă a creştinătăţii.
Spre sfîrşitul secolului al XІ-lea familii şi sate întregi ,din
dorinţa unei vieţi religioase mai riguroase ,se organizează în
fraternitates legate de lumea monastică.
Recrutarea călugărilor se realizează dintre copii aflaţi la o
vârstă foarte fragedă,în scopul unei formări culturale, dar şi
dintre adulţi nobili care se dedică vieţii monastice,în scopul
mântuirii.
Bogăţia atinsă de unele mănăstiri şi îndepărtarea de
învăţăturile apostolice provoacă o reformă monastică.
Sistemul monastic se fărâmiţează treptat. Mănăstirile şi călugării
îşi pierd rolul dominant în societate.

Războinicul şi cavalerul-Franco Cardini

Începând cu secolul al X-lea societatea creştină se împărţea în


milites(cei care aveau privilegiul de a lupta) şi
rustici(majoritatea laicilor,agricultorii).Lumea secolului al X-
lea era o lume primejdioasă,dominată de invaziile barbare şi
luptele aristocraţiei,motiv pentru care oamenii timpului se
refugiază în castele,fortăreţe.

3
Ceremonia de învestitură cavalerească îşi are originea în secolului
al VІІІ-lea,şi reprezenta ritul de iniţiere al tânărului prinţ în
lumea puterii. În secolele al X-lea şi al XІ-lea,conflictul dintre marii
deţinători de seniori a avut efecte dezastruoase.Oamenii
înarmaţi (tyranni) comiteau acte de violenţă împotriva celor
lipsiţi de apărare(pauperes).Pentru a combate aceste acte de violenţă
clericii susţinuţi de aristocraţi şi milites iniţiază mişcarea pax şi
tergua Dei,care presupuneau interzicerea comiterii actelor
de violenţă în anumite zile a săptămânii,sau în anumite locuri
puse sub tutelă specială.Tot pentru protejarea pauperes
pledează şi etica cavalerească .Tot în această perioadă Grigore
al VІІ-lea a elaborat conceptul de miles sancti Petri ,cavaleri pregătiţi să
lupte în slujba preoţimii.În secolul al XІ-lea cavalerii luptau
împotriva islamului.În această perioadă se nasc poeme epice şi
legende ,adevărate propagande care îndemnau creştinii la luptă
împotriva păgânilor.
În prima cruciadă acţionau grupuri de „ cavaleri sărmani“.Aceşti
cavaleri se numeau „sărmani“deoarece au renunţat la setea de
glorie ,de îmbogăţire şi de aventură..După cucerirea din 1099 ,
nevoia de a întării teritoriile câştigate, explicã naşterea ordinelor
religioase militare – ordinul templierilor (consacrat apărării Sfântului
Mormânt şi a pelerinilor sosiţi la Ierusalim) şi ordinul ospitalierilor
(dedicat primirii, ajutorării şi protecţiei pelerinilor), cunoscut şi sub alte
nume: „de Rodos“, „de Malta“, „al Sfintei Maria“, „al teutonilor“.Una din
caracteristicile oricărui ordin religios este refuzul oricăror forme
de legătură cu războiul.Ordinele religioase militare prescriu pentru laici

4
legământul de luptă,de castitate ,supunere şi sărăcie
personală ,şi au apărut să întuchipeze idealul „cavaleriei
divine“,în opoziţie cu „cavaleria laică“,cea din urmă fiind
animată aspiraţia la aventurile din ţărâmuri îndepărtate, de
dorinţa căsătoriei şi a afirmării sociale. În secolele al XІ-lea şi al
XІІ-lea a apărut moda turnirului,care presupunea competiţie în
cadrul unor sărbători în cursul cărora cavalerii se întreceau
în mânuirea armelor.Turnirul a fost condamnat de
Biserică,care îşi multiplica îndemnurile împotriva jocurilor
militare şi punea în circulaţie zvonuri înfricoşătoare .Turnirul s-
a transformat treptat în spectacol şi a dezvoltat apariţia unei literaturi
proprii.
Odată cu procesul de schimbare a monarhiei feudale cu
cea absolutistă, cavaleria şi-a pierdut progresiv
importanţa.Suveranii statelor europene centralizate în curs
de apariţie au subordonat cavaleria printr-o serie de ordine de curte(cel
mai relevant exemplu fiind cavalerii Mesei Rounde),şi au privat-o de
puterile juridice şi social-politice.Alt motiv al decadenţei
cavaleriei îl constituie şi schimbarea substanţială a tehnicilor
militare şi al armamentului.
Cavaleria şi cultura care i-a conferit prestigiu,s-a dovedit a fi
printre cei mai puternici catalizatori ai procesului de civilizare.

Ţăranul şi muncile cimpului

Profilul omului de la ţară,aparţinând clasei de mici producători,

5
îşi schimbă trăsăturile de la o regiune la alta.Aproximativ
nouă zecimi din populaţia Europei trăia pe şi din pământul
muncit.Populaţia agrară trăia în special adunată în sate
lipsite de fortificaţie sau , protejate de ziduri sau construcţii
de apărare,de unde pleca în zori să muncească pe câmpurile
din jur,să culeagă fructe din păduri,să ducă turmele la
păşune,să vâneze sau să pescuiască.
Preocuparea ţăranului era să asigure propriei sale familii
producţia de cereale ,care constituia ingredientul
fundamental al alimentaţiei umane. Deasemenea un rol
important îi revenea cultivării viţei-de-vie şi păstoritului.Pe
timpul iernii bărbaţii confecţionau coşuri,reparau unelte,iar
femeile ţeseau pentru nevoile familiei.Rutina de zi cu zi era
întreruptă de participarea la liturghie,frecventarea cârciumii
din sat duminica,participarea la târguri ,mersul la moară sau la
prăvălia fierarului,de marile sărbători religioase şi nunţi.
Comunitatea rurală era subordonată puterii unui senior ,laic
sau cleric,proprietar de terenuri.Astfel pământurile erau
divizate în trei porţiuni:o porţiune exploatată de senior,o a
doua porţiune împărţită ţăranilor în concesiuni familiale,şi o
a treia porţiune de păduri şi terenuri necultivate ,de folosinţă
colectivă.Seniorul era deţinător de puteri cu caracter
militar,teritorial şi jurisdicţional,îi judeca pe săteni şi avea
până şi dreptul de a-i condamna la moarte.Aspiraţia ţăranilor
la libertate trezea răscoale împotriva seniorului.
Biserica satului nu era doar loc de rugăciune ,ci chiar inima

6
comunităţii,participarea la viaţa parohiei constituia o
educaţie politică pentru ţăran.Ţăranii se rugau pentru
calitatea recoltelor,clemenţa cerului,sănătatea oamenilor şi
al animalelor.
Ţăranii simţeau aversiune faţă de orăşeni,cărora le
reproşau fiscalitatea,politica de aprovizionare care dăuna
ţinutului.

Orăşeanul

Oraşul era aşezarea unei umanităţi foarte


speciale,condamnată de unii ,lăudată de alţii.Viaţa la oraş
presupunea un mod de a trăi specific,concentrarea unei
mese de oameni pe un teritoriu restrâns,folosirea cotidiană a
banilor şi acumularea unor drepturi,însă cetăţenia era greu
de dobândit.Îngrămădeala oraşului a determinat structura
construcţiei:concentrarea de turle,case alipite.A fi orăşean în
Evul Mediu înseamnă a depinde de piaţă,a duce lipsă de apă
potabilă,a trăi în dejecţii.La început s-au îndreptat spre oraş
oamenii înstăriţi,dar din secolul al XІІ-lea porţile oraşelor erau
trecute de săraci ,fugari,fiii ţăranilor care erau atraşi de
atelierele urbane.
Familia urbană era mai restrânsă şi mai fragilă,dirtrusă de
economia mediul şi etica oraşului,despărţirile fiind tot mai
dese.Banul era sângele oraşului,mentalitatea negustorească
domina.Roata Fortunei ducea societăţi şi indivizi spre reuşită sau

7
ruină.
Istoria oraşelor din Occident este întreţesută de episoade
violente ,revoluţii având ca miză onoarea familială.Nu exista
reputaţie fără onoare,şi nici onoare fără autoritate,cea din
urmă fiind transpusă în acte de violenţă.
Orăşeanul trăia în cartiere,înconjurat de vecini,care
contribuiau la formarea identităţii legitimau conjugalitatea unui
cuplu,participau la botezuri ,căsătorii,funeralii.Oraşul dispunea de
spaţii ale sociabilităţii:taverna(loc de întâlnire al
bărbaţilor),cimitirul(loc de joacă al copiilor),fântâna şi
cuptorul(unde se adunau femeile)şi piaţeta(unde se discută
despre problemele oraşului).Cartierul avea şefii lui şi confrerii
de ajutor reciproc,dar şi de supraveghere iar uneori de
excludere.Aceste confrerii aveau atât rol pacificator cât şi
protector,şi erau amenajate în biserici.
Termenii urbanitate şi civilitate desemnau arta specifică de a
trăi în lumea urbană.Oraşul era locul privilegiat al consumului
alimentar,a hranei diversificate.Spaţiul urban a instituţionalizat
prostituţia.Părinţii dădeau bani fiilor pentru vin şi fete.
Purgatoriul oferea speranţa mântuirii,iar munca era privită
pozitiv.Apar sfinţi meşteşugari,negustori şi şcolile
urbane,care pregăteau viitori meşteşugari şi negustori.
Orăşeanul Evului Mediu era cumpătat ,ordonat si politicos.

Intelectualul

8
În Evul Mediu,intelectualul nu exista. Cuvântul „intelectual“ era
cunoscut şi folosit în poziţie adjectivală, însoţind diferite
substantive („cunoaştere intelectuală“, „virtute
intelectuală“),desemnând deci o calitate.
Termenul „intelectual“,desemnând nu o calitate ,ci o categorie de
persoane,intră în circulaţie foarte târziu,în secolul al XΙX-
lea.Pentru a-i desemna pe cei pe care noi îi numim
intelectuali,omul medieval folosea următorii termeni: : „maestru“şi
„profesor “(desemnau persoane care predau după ce
studiaseră), „erudit “ şi „doct “(desemnau persoane care au
acumulat cunoştinţe din cărţi), „filosof “(se referă mai ales la
antici), „litterati “(toţi cei care ştiau să citească şi să scrie).
În Europa secolului al XΙ-lea iniţiativa culturală se afla în
mâinile clericilor.Apar şcoli specializate pe o anumită
disciplină la Leon (teologie),la Orleans(poezie),la Paris
(retorică,dialectică,teologie).Învăţământul devenea una
dintre munci,la fel ca activităţile meşteşugăreşti sau
comerciale.Edictul conciliului de la Lateran (1179) marca dezvoltarea
instituţională a universităţi. Disciplinele erau organizate după
vechea schemă a celor şapte arte liberale: trivium (gramatica
,logica, retorica) şi quadrivium (aritmetica,geometria,muzica,astronomia).
Sunt evocate figuri spectaculoase: Abélard, Ioan din Salisbury, Anselm,
Bonaventura, Toma de Aquino, Roger Bacon. Extrem de interesantă analiza
întrepătrunderii dintre teologie şi politică a lui William
Ockham, John Wycliff, Jan Hus şi Jean Gerson, care s-au
angajat în conducerea proiectelor de reformă şi în organizarea

9
societăţii.

Artistul

Artizanul medieval era modest,devotat în munca sa,umil şi mulţumit


în anonimat,îşi dorea doar răsplata divină nu faima şi
popularitatea.Artistul Evului Mediu timpuriu nu îşi semna
operele.Condiţia artistului,lucrător manual, este marcată de
mentalitatea medievală ,care desconsidera muncile
manuale.În textele medievale nu găsim nici un termen care
să-l desemneze pe cel pe care astăzi îl numim artist,termenul
„artist“ desemna o persoană care studia sau practica artele
liberale.
În interiorul domeniului artistic cel mai apreciat era arhitectul,căruia îi
era recunoscută o componentă conceptuală şi
organizatorică.Deasemenea orfevrierii,care prelucrau
materiile cele mai preţioase,specialiştii în topire şi meşterii
sticlari se bucurau de recunoştinţă.În regiunea Meuse odată cu
înmulţirea marilor centre comerciale s-a constatat şi o
înflorire a activităţii artistice,manifestată în domeniul artelor
topitoriei şi orfevrăriei.Orfevrierii din Meuse se bucurau de o
popularitate ieşită din comun,însă de această faimă se
bucura în adevăratul sens al cuvântului comitentul .Tot în
această perioadă s-au afirmat miniaturiştii,copiştii.
Până spre sfârşitul secolului al XΙ-lea majoritatea artiştilor
au fost clerci.La începutul secolului al XІІ-lea se schimbă

10
atitudinea faţă de artist, înscrisuri elogioase aşternute pe
zidurile noilor catedrale celebrează artistul, perioada e marcată şi
de înflorirea semnăturilor. Tot mai multor pictori şi sculptori
le este recunoscută munca.
Artişti importanţi ai epocii:sculptorul Giovanni
Pisano,pictorul Giotto di Bondone,orfevrierul Vuolvinus.

Negustorul

La începutul secolului al XΙ-lea negustorii alcătuiau unul dintre


elementele constitutive ale societăţii. Aceştia importau stofe şi
veşminte costisitoare, pietre preţioase, aur, vin, untdelemn,
fildeş, fier şi alte metale, sticle şi o mulţime de alte produse
menite să satisfacă nevoile de grandoare ale elitei.
Atitudinea societăţii faţă de negustor era cu totul
contradictorie. Pe de o parte, era greu să se lipsească de
el.pe de altă parte, prestigiul social al negustorilor este
modest, trezeşte invidia şi duşmănia, există îndoieli cu
privire la responsabilitatea şi cinstea sa.La început Biserica s-a
declarat împotriva acestei activităţi,însă din secolul al XΙΙΙ-lea
Biserica recunoaşte importanţa economică a comerţului.
Secolul al XlII-lea şi prima treime a secolului al XlV-lea
reprezintă o perioadă de înflorire a corporaţiei negustorilor.
Negustorii,denumiţi în această perioadă şi „poporul gras" , joacă

11
un rol important în conducerea cetăţii , o masă de lucrători
salariaţi, argaţi, mici meşteşugari şi mici comercianţi depind
de ei.
Negustorul se distingea prin energie, spirit
întreprinzător,curaj,politeţe dar şi prin tupeu, egoism şi
dezinvoltură. Ei rivalizează cu aristocraţia în veşminte şi
podoabe, ca şi în ceremoniile funerare, organizate cu
maximum de pompă.
În secolul al XlII-lea, numeroşi negustori au întreprins expediţii
maritime, lungi şi primejdioase,un exemplu bun fiind Marco
Polo. Încetul cu încetul, tipul dominant al marelui negustor se modifică: se
trece de la întreprinzătorul care călătoreşte pe mare şi pe
uscat, la negustorul instalat în birou, care îşi conduce
afacerile, în principal, prin corespondenţă şi prin intermediul
agenţilor.

Femeile şi familia

În secolul al Xl-lea, schema tripartită ce domină concepţiile


asupra societăţii creştine nu acordă femeilor nici un loc specific
Oamenii Bisericii o priveau cu neîncredere: femeia este urmaşa Evei,
fiinţă slabă, gata să păcătuiască.Femeia era subordonată
bărbatului,bărbatul trebuia să domine femeia.
În această epocă mariajul avea rol de conciliere între familiile
rivale,iar femeia este cea care pecetuieşte pacea.Primii amatori de
asemenea căsătorii au fost chiar conducătorii creştinătăţii,astfel

12
despărţirile în cadrul familiilor regale declanşau războiul. Fetele
erau date în căsătorie abia adolescente unor bărbaţi cu mult
mai în vârstă. Dota adusă de soţie depăşea deseori contribuţia
soţului, cu toate că femeia dispunea de drepturi infime
asupra averii.
Rolul femeii era acela de a procreea, sarcinile ocupau aproape jumătate
din viaţa femeilor căsătorite. În familiile înstărite mamele îşi
dădeau bebeluşi la doică imediat după botez. Femeia trebuia să
vegheze aspura familiei, ea era stăpâna ordinii casnice, a
păcii familiale.

Religia

Vieţile de sfinţi şi culegerile de miracole îi împart pe slujitorii


lui Dumnezeu în diferite categorii : martiri, fecioare, mărturisitori.
Aceştia tindeau să se identifice cu Hristos, sau să se apropie
cât mai mult de norma absolută.
Tabloul sfinţeniei creştine medievale este foarte variat.Totul decurge
din cultul martirilor, care au murit după exemplul lul Hristos. De la
sfîrşitul secolului al V-lea, în Orient prestigiul sacru al împăra-
tului, conducător al poporului creştin, sporea în paralel cu
prestigiul eremiţilor şi al călugărilor, care renunţau la orice
proprietate privată, la violenţă şi la viaţa sexuală. În Occidentul
bântuit de invadatorii germanici şi împărţit în mai multe regate
barbare, episcopii, păstrătorii relicvelor şi apărătorii cetăţilor,
devin figurile centrale ale vieţii bisericeşti. Sfântul din

13
Antichitatea târzie era un adept al vieţii pasive, căutînd
desăvărşirea prin renunţarea la lume, în schimb Occidentul din
Evul Mediu timpuriu a fost marcat cu precădere de figurile unor
conducători religioşi şi ale unor întemeietori profund angajaţi
în viaţa activă.
Aspiraţia către sfinţenie se baza pe concepţii diferite: la nord de Alpi,
legătura foarte puternicã între naşterea aristocratică, putere şi
sfinţenie a dat sfinţi aristocraţi precum Ludovic cel Sfânt (rege),
Cunegunda (împărăteasă), Edwiga (ducesă); în ţările
mediteraneene eremiţi, pelerini sau laici binefăcători care se
identificau cu Hristos ,renunţau la plăcerile vieţii au fost ulterior
canonizaţi.
În mulţimea sfinţilor medievali se remarcă: Sfântul
Francisc din Assisi (întemeietorul ordinului fraţilor minoriţi) şi
Sfântul Dominic (întemeietorul ordinului fraţilor predicatori).

Marginalul

Marginalitatea rezulta din respingerea sistemului instituit de către


indivizi sau grupuri ce refuză să se conformeze normelor de
convieţuire, legilor şi principiilor cărora viaţa colectivă le
rămîne supusă. Marginalul era perceput de societate drept „diferit“,şi a
fost omniprezent în arhivele de poliţie şi ale tribunalelor.
În mentalitatea oamenilor medievali stabilitatea era o valoare preţioasă,
motiv pentru care ideea de călător, străin implică un risc de
marginalizare. În societatea medievală au existat două

14
pedepse de excludere,de marginalizare: surghiunirea, care
presupunea excluderea de la viaţa comunitară şi
excomunicarea, practicată de Biserică, care presupunea
excluderea din comunitatea creştină.
Principalii factori ce duceau la marginalizare sunt :o viaţă solitară,
departe de comunităţile umane, şi practicarea anumitor meserii.
Sensibilitatea medievală privea cu neîncredere şi teamă vagabonzii,
infirmii, cerşetorii, bolnavii,leproşii, dar şi văduvele. Nu
lipseau, fireşte, violenţa, hoţia şi crima.
Numeroase meserii erau considerate păcătoase,
ilicite,nedemne sau impure, iar cei care le practicau se
găseau la marginea societăţii: cămătarii, proxeneţii
,prostituatele, hingherii, călăii, gunoierii, groparii, măcelarii,
ciobanii şi profesioniştii spectacolului:comedieni, menestreli,
bufoni, dansatori pe sârmă.

15