Aparatul Cardiovascular

Este alcătuit din inimă şi sistemul de vase prin care circulă sângele şi limfa.
Funcţional prin rolul său de transport pe care îl îndeplineşte el contribuie
alături de sistemul nervos la realizarea unităţii funcţionale a întregului
organism. În cadrul său se disting sistemul circulator, sistemul sanguin şi
sistemul limfatic.
Sistemul circulator sangvin este format din inimă, artere, capilare şi vene.
Sistemul limfatic transportă mediul intern al organismului numită limfă,
prin capilare limfatice, vase şi ganglioni limfatici.

Sistemul circulator
Inima

Organ musculos, cavitar, tetracameral care pompeazăritme în artere sângele

ce îl primeşte prin vene. Este aşezată în cavitatea toracică între cei doi
plămâni are o formă conică cu vârful orientat spre diafragmă.
În secţiune se observă că inima este constituită din două atrii şi două
ventricule, separat complect prin septurile interatrial şi interventricular.
Fiecare atrie comunică cu ventricolul respectiv prin orificii
atrioventriculare prevăzute cu câte o valvă ce se deschid doar într-un anumit
sens spre ventricule în partea stângă bienpsidă şi ân partea dreaptă
tricupsidă.
Inima poate fi considerată din punct de vedere funcţional ca o pompă dublă
ca deservind o circulaţie separată- circulaţia mare ( sistemică ) ce începe din
ventricolul stâng şi este formată din aortă, arterele mari şi mici, arteriloe,
capilare, venele, vene mijlocii şi mari, venele care se deschid în atriul drept,
şi circulaţia mică ( pulmonară ) constituită din artera pulmonară, ce are
originea în ventricolul drept, capilare, venele pulmonare ce se deschid în
atriul stâng.

Structura inimii

Este alcătuit din trei straturi concentrice :

- endocard
- miocard
- epicard
 Endocardul – este constituit dintr-un endoteliu situat pe o membrană
bazală, este format din fibre colagene, de reticulină
elastice, celule conjunctive şi numeroase terminaţii senzitive.
Miocardul – muşchiul inimii, este mai gros în ventricule ( mai ales în cel
stâng ) decât în atrii este alcătuit din fascicule de fibre musculare cardiace,
miocardul artial este neted pe faţa internă iar cel ventricular prezintă muşchii
papilari şi trabecule cărnoase de care se prind prin cordaje valvele
atrioventriculare.
În peretele inimii în afară de celulele miocardice mai sunt şi celulele
specializate în generarea şi conducerea impulsurilor de contracţie – ţesutul
excitoconductor nodal. Acesta este grupat în mai multe formaţiuni :
a) nodulul sinoatrial – situat în peretele atriului drept lângă orificiul de
vărsare al venei cave superioare
b) nodulul atrioventricular – în septul interatrial fascicolul Hiss care
porneşte din nodulul atrioventricular, intră în septul interventricular şi
după un scurt traiect.
Se împarte în două ramuri, dreaptă şi stângă unde se distribuie
subendocardic celor două ventricule şi se termină prin reţeaua #### în
fibrele moicardului ventricular.
Epicardul – este o membrană conjunctivă subţire ce acoperă suprafaţa
cardiacă şi constituie forţa viscerală a paricardului. Între forţele
pericardului se află cavitatea pericardică cu o lacună subţire de lichid
care favorizează alunecarea în timpul activităţii cardiace.
Vascularizaţia inimii este extrem de legată fiind asigurată de cle două
artere coronare ( dreaptă şi stângă ) care se desprind de la originea aortei
şi se împart în ramuri care nu se ansamblează între ele.
Obstrucţia unei coronare sau a ramurilor sale provoacă necroza
teritoriului cardiac deservit – infarctul miocardic.
Sângele venos ale cordului este colectat de venele coronare cere se
varsă în timusul coronarian ce se deschide direct în atriul drept.
Inervaţia inimii este realizată de fibre vegetative simpatice şi
parasimpatice ce formează plexul cardiac.

Proprietăţiile muşchiului cardiac

Din punct de vedere structural este un muşchi strait cu proprietăţi

comune cu muşchii striaţi dar şi o serie de proprietăţi caracteristice :
- ritmicitatea ( automatismul ) – proprietatea de a se contaracta sucesiv
ca urmare a impulsurilor generate de modul sinoatrial. Dacă o inimă
 este scoasă din organsism deci lipsită de influenţe extrinseci
vegetative, ea continuă să se contracte dacă i se asigură anumite
condiţii.
- Conductibilitatea – proprietatea miocardului în special al ţesutului
nodal de a conduce unda de contracţie de la nivelul modului sinoatrial
în întreg cordul. Lezarea sistemului de conducere prezintă tulburări
ale activităţii cardiace denumite blocuri ( totale, parţiale, raciură )
- Excitatibilitatea – proprietate miocardică de a răspunde printr-o
contracţie la stimuli adecvaţi. Miocardul se contractă numai dacă
stimulul are o anumită intensitate prag şi atunci contracţia este
maximală.
- Contractibilitatea – proprietatea miocardului de a se contracta atunci
când este stimulat decvat. Contracţiile miocardului se numesc sistole,
iar relaxările diatole. Energia necesară contracţiei miocardului este
furnizată prin desfacerea legăturilor fosfatneacroergici ale ATP.
Aceste procese extrem de intense se pot realiza numai în condiţiile
unui aport corespunzător de O2 deoarece spre deosebire de muşchii
scheletici inima nu poate face datorie de O2.

Activitatea mecanică a inimii

Reprezintă succesiunea contractelor sistole şi relaxărilor diastole.

Când atriul şi ventricolul sunt relaxate sângele venos umple atriile,
presiunea intraartrială creşte şi determină deschiderea valvelor a ### şi
### ajunge în ventricul. Contracţia ventricolului pompează 2/3 din
volumul de sânge pe care îl conţine restul rămâne în ventricol.

Ciclul cardiac durează 0,8 sec :

- distola 0,5 secunde
- sistola 0,3 secunde
Activitatea mecanică a cordului este apreciată pe baza valorii diabetelor
sistolic şi cardiac.
Debutul sistolic – cantitatea de sânge expulzată de ventricule la fiecare
sistolă şi variază între 70-90ml.
Debutul cardiac – este obişnuit prin înmulţirea debitului sistolic cu
frecvenţa cardiacă pe minut şi are obişnuit valori de 5,5 l dar în efort
poate creşte până la 30-40l, acesta mai creşte în timpul sarcinii, fibrei şi
scade în timpul ######.
Zgomotele inimii – consecinţa activităţii mecanice cardiace.
În mod obişnuit se aud două zgomote: sistolic şi diastolic.
 Cel sistolic – zgomot prelungit cu tonalitate joasă este produs de
închiderea valvelor atrioventriculare şi de sistola ventriculară.
Cel diastolic – scurt şi ascuţit este consecinţa închiderr valvulelor
semilunare ale aortei şi artere pulmonare.
Variaţiile postentialelor electrice în timpul revoluţiei cardiace se pot
înregistra grafic sub formă de electrocardiogramă şi reprezintă metoda
cea mai folosită pentru investigarea cordului.