Escolar Documentos
Profissional Documentos
Cultura Documentos
Colaboratori:
Introducere 2
Conceptul de joc.
Rolul jocului în viaţa copilului.
Teorii despre joc 4
Ludoterapia:
noţiuni, istoric şi valoareaterapiei 10
Ludoterapia
dereglărilor emoţionale şi
de comportament la copii: 12
- Agresivitatea
- Hiperactivitatea
- Anxietatea
BIBLIOGRAFIA 42
INTRODUCERE
Ideeea dezvoltării conceptului de ludoterapie în acest ghid cuprinde următoarele
noţiuni cheie: joc, dificultăţi emoţionale, sociale şi de comportament,
terapie/recuperare prin joc.
Structura ghidului cuprinde capitole cu noţiuni teoretice, recomandări practice şi
tehnici concrete de lucru cu copiii – jocuri şi exerciţii ludice.
Capitolul I este dedicat analizei conceptului de joc şi numeroaselor teorii despre joc
elaborate pe parcursul timpului care vin să ne răspundă la un şir de întrebări din cele
mai complexe şi dificile: Ce este jocul ca atare? Pentru ce simte copilul o nevoie atât de
imperioasă de a se juca? Ce fel de funcţii formative îndeplineşte jocul în dezvoltarea
psihică şi multilaterală a copilului? Care sunt şi cum se explică particularităţile
caracteristice ale jocurilor copiilor? Este jocul, cu adevărat, o activitate simplă?
Acest capitol ne va demonstra că jocul copiilor poate constitui un teren important de
descifrare a capacităţilor psihologice, inclusiv a celor intelectuale şi a trăsăturilor de
personalitate, a aspectelor mai importante ale sociabilităţii lui: aici copilul învaţă să
înţeleagă şi să aprecieze conduita celor din jurul lui, cunoaşte valoarea socială a
acţiunilor umane şi prezintă contagiuni importante în conduită (prin imitare activă şi
pasivă), însuşindu-şi numeroase modalităţi de a reacţiona, proprii mediului în care se
află (familia, şcoala, comunitatea).
Jocul este o activitate complexă, specifică copiilor în toate timpurile (copiii s-au jucat,
se joacă şi se vor juca).
Capitolul III este adresat descrierii valorii terapeutice a jocului în relaţia cu copiii
agresivi, hiperactivi şi anxioşi. La început este prezentată o abordare teoretică a
noţiunilor, a cauzelor apariţiei dificultăţilor emoţionale şi de comportare. Apoi se
prezintă portretul psihologic al copilului cu probleme, indicatorii de identificare a lui şi
tehnici ludice concrete de depăşire a dificultăţilor emoţionale şi de comportament.
2
„fereastră” pentru comunităţile sociale defavorizate, constituindu-se într-un punct de
referinţă atât ca spaţiu, cît şi din punct de vedere pedagogic, social, economic şi cultural
pentru copii şi adulţi. Activităţile centrului ludic reprezintă pentru fiecare o modalitate
de integrare şi de adaptare, favorizează comunicarea, permit corectarea într-o manieră
lejeră a anumitor carenţe ale personalităţii copilului reducând într-o anumită măsură
(sau chiar depăşind) aşa-zisele„deficienţe sau handicapuri culturale”.
Eduard Claparède
3
CONCEPTUL DE JOC. ROLUL JOCULUI ÎN VIAŢA COPILULUI.
TEORII DESPRE JOC.
Conceptul de joc. Rolul jocului în viaţa copilului.
4
(J.Huizinga)
Jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitate a copilului generată de
trebuinţe, dorinţe, tendinţele specifice preşcolarului, de aceea această formă de
manifestare se întâlneşte la toţi copiii tuturor popoarelor.
La vârsta preşcolară copiii sunt foarte activi şi activitatea lor desfăşurată prin joc este
foarte necesară pentru dezvoltarea lor fizică şi psihică.
Prin joc copiii îşi satisfac dorinţa firească de manifestare şi independenţă. Realitatea
înconjurătoare este foarte complexă şi copilul nu poate să o cunoască decât prin
intermediul jocului. De aceea unii psihologi consideră jocul ca o activitate de pre-
învăţare. Esenţa lui constă în reflectarea şi transformarea pe plan imaginar a realităţii
înconjurătoare. Jocul nu constituie pentru copil o simplă distracţie, jucându-se el
cunoaşte şi descoperă şi lumea şi viaţa într-o formă accesibilă şi atractivă . Pe măsură ce
înaintează în vârstă şi se dezvoltă, conţinutul jocurilor se extinde cuprinzând şi
realităţile sociale dintre oameni.
Încă de timpuriu copilul simte nevoia unei comunicări active cu cei din jur – cu părinţii.
Începând cu vârsta preşcolară copilul imită în jocurile sale într-un mod specific, viaţa şi
activitatea adulţilor. În situaţii imaginate, create prin joc, copilul îşi realizează tendinţe
şi dorinţe nerealizate – astfel în joc îşi imaginează că este doctor, aviator, învăţător, etc.
O altă caracteristică a jocului o constituie faptul că el reflectă relaţiile determinate ce se
stabilesc între oameni. Rolurile interpretate de către copiii reflectă funcţiile realizate de
maturii ce-i înconjoară. În realizarea subiectului unui joc, copiii îşi imaginează că
muncesc şi imită relaţiile de ajutor, trăiesc aceleaşi bucurii ca urmare a succeselor
obţinute în colectiv.
Prin toate jocurile dar mai ales prin cele de mişcare, se oferă posibilităţi multiple de
dezvoltare armonioasă a organismului, realizând multe dintre sarcinile speciale ale
educaţiei fizice.
Prin joc dezvoltarea intelectuală este puternic influenţată în sensul dobândirii de noi
cunoştinţe, pe de o parte şi a diversificării acţiunilor mintale, pe de altă parte. Jocul
favorizează dezvoltarea atitudinilor imaginative, a capacităţilor de creare a unor
sisteme de imagini generalizate despre obiecte şi fenomene, posibilitatea de a opera
mintal cu reprezentări după modelul acţiunilor concrete cu obiectele în timpul jocului.
Jocul este prilejul realizării educaţiei estetice a preşcolarului, care se iniţiază în tainele
frumosului şi învaţă să-l creeze. Din pricina aceasta, multiple sarcini revin jocului,
îndrumarea şi controlul acestuia de către adult este absolut necesar, poziţie care se
opune total teoriei educaţiei libere a neintervenţiei adultului în jocul copilului.
Intervenţia adultului în jocul copilului determină transformarea jocului simplu în jocuri
mai bogate, mai complete, cu informaţii complexe şi elemente simbolistice
numeroase.
Centrul de greutate al dirijării jocului este însă procesul transformării jocului în muncă,
fără a altera plăcerea elementului distractiv, pregătindu-l pe copil atât pentru
învăţătură cît şi pentru viaţa reală, personală şi socială.
5
Teorii despre joc
Pentru elaborarea unei teorii ştiinţifice despre joc o însemnată contribuţie au adus
vederile unor pedagogi.
„Numeroase teorii despre joc elaborate pe parcursul timpului, unele contradictorii, iar
altele completându-se reciproc, vin să răspundă la o seamă de întrebări din cele mai
complexe şi dificile :
Pentru ce simte copilul o nevoie atât de imperioasă de a se juca? Ce fel de funcţii
formative îndeplineşte jocul în dezvoltarea psihică a copilului? Constituie jocul o formă
predominantă sau numai conducătoare de activitate a copilului preşcolar? Care sunt şi
cum se explică particularităţile caracteristice ale jocurilor de vârstă preşcolară? ”
Acestea sunt câteva întrebări la care pedagogii şi psihologii pe baza datelor observaţiei
şi ale cercetărilor experimentale au dat răspunsuri diferite.
Jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitate a copilului, constituie o formă
de manifestare întâlnită la copiii pe tot parcursul istoriei, este tovarăşul de nedespărţit
al copilăriei şi constituie una dintre formele cele mai importante de activitate a
preşcolarului. Preşcolarul este o fiinţă deosebit de activă, un copil sănătos, cu
organismul în creştere, nu poate să nu se joace, a-l opri să facă acest lucru înseamnă a-i
frâna dezvoltarea fizică şi psihică.
„Jocul deţine un rol atât de însemnat în viaţa copilului pentru că-i satisface dorinţa
firească de manifestare şi independenţă. Realitatea care-l înconjoară este mult prea
complexă. Cum să o cunoască, să se orienteze în mediul înconjurător? Jocul este
tocmai una dintre activităţile prin care copilul învaţă să cunoască lumea reală,
acţionând asupra obiectelor din jur, îşi satisface nevoia de mişcare şi înţelegere,
dobândeşte încredere în propriile puteri. Îmbrăcând forma jocului, această activitate
este tot atât de necesară dezvoltării fizice şi psihice a copilului ca şi lumina soarelui, de
aceea unii pedagogii afirmă că jocul este o activitate de pre-învăţare.”
Aristotel arată că până la al cincilea an de viaţă, copilul nu trebuie supus învăţării şi nici
unei munci aspre, pentru că prin acestea să nu dăuneze creşterii, ci trebuie să i se
asigure atâta mişcare cât îi este necesară. Această mişcare trebuie stimulată atât prin
diverse ocupaţii cât mai ales prin joc. Astfel, se conturează pentru prima oară ideea
folosirii jocului ca mijloc de educare.
Beatrice Tudor Bart în lucrarea sa demonstrează posibilităţile uriaşe ale jocului ca
metodă educativă, folosind expresia „învăţătura prin joc”. De fapt, întreaga copilărie
mică până la intrarea în şcoală realizează un astfel proces de instruire în care
modalitatea de bază o constituie jocul.
A.P. Usova se referă la joc ca o formă de organizare a întregii vieţi şi activităţi a copilului
în grădiniţă. Prin aceasta înţelegem valorificarea jocului atât ca pondere în educaţie cât
şi ca durată efectivă a procesului pedagogic. Autoarea menţionează că în acest context
jocul constituie un principiu de educaţie, nu numai un mijloc oarecare. El reprezintă o
cale către socializarea copilului. În acest mod acţiunea lui educativă se va răsfrânge
asupra copilului ca membru al societăţii de copii, asupra colectivului de copii.
6
Comenski a arătat de asemenea în „Informatorul şcolii materne” necesitatea jocului în
viaţa copilului ca mijloc de dezvoltare fizică şi psihică : „Cu cât copilul lucrează, aleargă
şi trudeşte mai mult, cu atât doarme, creşte şi digeră mai bine, cu atât se face mai
sprinten la corp şi minte; numai dacă băgăm de seamă să nu i se întâmple ceva rău. De
aceea trebuie să li se pună la îndemână locuri anumite şi sigure pentru alergări şi
exerciţii, să li se arate cum se pot juca fără pericol.”
E. Claparède interesat de jocurile copiilor a atras atenţia asupra faptului că ele
reproduc ceea ce impresionează copilul, fapt ce determină asimilarea realităţii,
încorporarea ei ca act de trăire, fapt ce va constitui treptat un vast bagaj de posibilităţi şi
disponibilităţi de a reacţiona. De asemenea, Claparède se referă la universalul joc cu
păpuşile şi susţine că în acest joc nu se exercită la copii instinctul matern, ci o infinitate
de stări afective, de disponibilităţi nuanţate subtil şi de trăiri necesare în procesul
adaptării; jocul realizează un pre-exerciţiu mai mult mental, psihologic.
Lazarus subliniază faptul că „jocul constituie tipul fundamental de activitate, adică
forma de activitate ce susţine în cea mai mare măsură dezvoltarea psihică prin
antrenarea psihomotorie, senzorială, intelectuală şi afectivă, la o tensiune cu totul
specifică, ce prezintă pentru procesul creşterii şi dezvoltării psihice o importanţă tot
atât de mare ca şi activitatea de instruire din anii de şcoală.”
V.S. Vîgotski susţine că în perioada preşcolară jocul alimentează foarte mult tendinţa
spre libertate, emancipare de tutela strânsă a adultului. El are funcţii formative care
sunt în principiu educative. Totuşi influenţa condiţiilor generale de tutelă şi de muncă,
structura condiţiilor de contact, sensibilitatea faţă de acestea vor determina valoarea
educativă a jocului. Jocul apare ca o activitate complexă a copiilor în care ei reflectă şi
reproduc lumea şi societatea, asimilându-le şi prin aceasta adaptându-se la
dimensiunile lor multiple.
K. Gross tratează jocul din punct de vedere strict biologic, consideră că acesta ar fi un
exerciţiu pregătitor pentru viaţa profesională de mai târziu a adultului în sensul că ar fi
un mijloc de exersare a„predispoziţiilor” instructive, în scopul maturizării lor.
„În realitate, jocurile copiilor se deosebesc calitativ de jocurile animalelor, generate de
factori de natură biologică(instinctele). În istoria dezvoltării umane instinctele se
transformă sub influenţa condiţiilor sociale. De aceea, în timp ce la animale jocul
rămâne un fenomen pur biologic, la om el devine un fenomen de esenţă socială.”
A.S. Makarenko a atribuit jocului o importanţă considerabilă în viaţa copilului. Prin joc
se realizează educaţia viitorului om de acţiune. Aşa cum se comportă copilul în joc, tot
aşa se va comporta şi în muncă în perioada maturităţii. De asemenea, stabileşte
asemănările dintre joc şi muncă care constau în următoarele trei elemente comune :
„a) atât în joc cât şi în muncă avem de-a face cu un efort fizic şi intelectual. Fără acest
efort, jocul devine pasiv, nu poate mobiliza forţele fizice şi psihice ale copilului. În mod
similar, nici munca nu dă randament dacă este lipsită de efort fizic şi intelectual.
b) a doua trăsătură comună constă în coloritul emotiv pozitiv propriu unui joc reuşit, la
fel ca şi al muncii, care duce la rezultatul prevăzut. Jocul şi munca produce în egală
măsură plăcere, s-ar putea spune că plăcerea în joc, pasiunea copilului pentru joc sunt
7
elemente intrinsece ale jocului, la fel ca şi plăcerea pe care o simte omul în desfăşurarea
muncii productive.
c) a treia trăsătură comună o formează simţul de răspundere, care apare atât în joc, cât
şi în muncă. În joc, simţul de răspundere se manifestă prin grija copilului faţă de jucării,
prin respectarea cerinţelor şi a regulilor jocului. Dar şi în muncă simţul de răspundere se
manifestă în grija pentru bunul obştesc, pentru gospodărirea lui raţională.”
Munca este o formă de activitate prin care omul participă la producţia socială, creează
valori materiale şi culturale. Jocul, dimpotrivă, nu vizează producerea unor asemenea
bunuri, cu toate acestea, jocul îl deprinde pe copil cu eforturile fizice şi intelectuale şi în
felul acesta îl pregăteşte pentru munca de mai târziu.
Jocurile copiilor trebuie să fie astfel organizate şi îndrumate de către adulţi, încât să
constituie nu numai o treaptă premergătoare, dar şi o formă de activitate care să-l
apropie pe copil de adevărata muncă.
K.D. Uşinski arată că : „Jocul e joc tocmai pentru că în el copilul e de sine stătător; de
aceea orice amestec al adultului în joc îi răpeşte forţa reală de dezvoltare. Adulţii nu pot
avea decât o singură influenţă asupra jocului, fără să distingă caracterul lui de joc, şi
anume furnizarea materialului pentru construcţii de care copilul se va ocupa însă
independent.”
K. Bühler arată că : „Jocul constituie o activitate care produce plăcere copilului, dar nu
numai plăcere. În timpul jocului, copiii adesea depun eforturi, încearcă sentimentul
dezamăgirii, al insuccesului, cu toate aceste stări emotiv negative, ei nu renunţă la joc.
Pe de altă parte, plăcerea resimţită de copil este adesea rezultatul final al eforturilor pe
care el le depune în desfăşurarea jocului.”
A. Adler întăreşte ideea că : „Jocul constituie forma specifică de activitate prin care
copilul se afirmă, cunoaşte lumea, învaţă să se orienteze în ea şi dobândeşte încredere
în propriile puterile. Prin joc copilul nu numai că nu se îndepărtează de realitate,
dimpotrivă, se apropie tot mai mult de ea.”
J.Piaget susţine ideea că : „Însuşirea şi respectare regulilor are o influenţă puternică în
formarea judecăţii morale a copiilor, în evoluţia lor morală bazată cooperare”.
M. Taiban afirmă că : „Jocul reprezintă un mijloc de familiarizare a copiilor cu viaţa
înconjurătore, constituie un mijloc de valorificare, de aplicare creatoare a cunoştinţelor
dobândite.” Asigură înţelegerea anumitor legături interne, a semnificaţiei activităţii
umane, în care copilul se încadrează treptat, nici un alt mijloc nu favorizează mai deplin
integrarea copilului în viaţa cotidiană, deoarece jocul este calea care reproduce viaţa
reală sub forma ei cea mai directă – acţiunea.
„Jocul este asemenea unui film retrospectiv, în care copilul îşi oglindeşte propriile
impresii şi le derulează de această dată ca participant direct şi nu numai ca spectator.
Or, nici o altă cale nu este mai propice înţelegerii vieţii decât participarea directă la
fluxul ei.”
Problema educativă care se pune este aceea a dirijării şi orientării diverselor surse de
inspiraţie ale jocurilor copiilor, în primul rând a surselor indirecte ca literatura, plastica,
teatrul, inclusiv teatrul de păpuşi.
8
Cu cât copii evoluează pe plan fizic şi psihic, ponderea elementului de joc scade.
Procesul de instruire se realizează în acest nou context în cadrul lecţiilor. Trecerea de la
joc la lecţie se face printr-o formă intermediară (lecţia sub formă de joc sau jocul
didactic).
Jocul didactic este un valoros mijloc de instruire şi educare, el poate fi însă şi o metodă
eficientă în procesul instructiv-educativ, de asemenea poate fi utilizat ca procedeu
însoţind alte metode educative şi în sfârşit poate să constituire o formă de organizare a
activităţii şi vieţii copiilor.
Ursula Şchiopu susţine ideea că: „Jocul apare ca o activitate fundamentală formativă şi
dominantă în copilărie, iar munca are aceleaşi caracteristici, din ce în ce mai pregnante,
pe măsură ce se depăşeşte copilăria, este un fel de anticameră vastă şi bogat ornată a
muncii.
Aşadar jocul trebuie privit drept activitate care formează, modelează inteligenţa, dar
pe de altă parte permite să se surprindă numeroase din caracteristicile ei.”
De asemenea, jocul prilejuieşte o refacere energetică, o relaxare, o odihnă activă
evidentă, pe când munca se realizează printr-un important consum de energie care
trebuie refăcut.
Jocul copiilor poate constitui un teren important de descifrare a capacităţilor
psihologice, inclusiv a celor intelectuale şi a trăsăturilor de personalitate, a aspectelor
mai importante ale sociabilităţii copilului. Ele pot surprinde prin modul în care se joacă.
„Jocul – consideră Ursula Şchiopu – stimulează creşterea capacităţii de a trăi din plin, cu
pasiune, fiecare moment, organizând tensiunea proprie acţiunilor cu finalitate, având
funcţia de o mare şi complexă şcoală a vieţii.”
9
LUDOTERAPIA: NOŢIUNI, ISTORIC ŞI VALOAREA TERAPIEI.
Cel mai bun lucru în viaţa copiilor este jocul. Este posibil să supravieţuieşti fără joc, dar
nu să trăieşti. Toţi copiii sănătoşi se joacă.
Jocul aduce copiilor ocazia de a asimila ceea ce în viaţa reală ar putea fi dificil să
înţeleagă; aceasta este forma lor de auto-terapie, modul în care lucrează asupra
confuziilor, anxietăţilor şi conflictelor lor. Mulţi copii nu sunt capabili să exprime
nevoile, trăirile şi sentimentele proprii, atunci jocul devine un mijloc accesibil de
exprimare.
Terapeutul/pedagogul trebuie să înţeleagă şi să interpreteze acest limbaj al copilului,
pentru a comunica la nivelul lui. Aria ludoterapiei este special adaptată diferitelor
nevoi ale copiilor, pentru a le da acestora siguranţă, sentimentul căminului şi
posibilitatea unui contact normal cu cei din jur. Astfel, terapeutul/pedagogul are
nevoie de cunoştinţe vaste, nu doar privind reacţiile şi comportamentul normal al
copiilor, ci , mai ales, privind stările emoţionale şi psihice în diferite condiţii speciale,
care desigur cer mai mult timp şi implicare personală mai mare.
Jocul este un proces de învăţare care oferă un larg evantai de posibilităţi prin care
copiii şi adolescenţii îşi manifestă şi îşi dezvoltă fantezia şi aptitudinile. Jocul,
preocuparea activă, ajută şi influenţează pozitiv psihicul copilului aflat în dificultate şi
tocmai de aceea este un real mijloc terapeutic adjuvant al tratamentului medical.
Psihologia copilului consacra pagini lungi în ceea ce priveşte terapia prin joc. Există
foarte multe opinii şi orientări, care au statutat că ludoterapia îşi atinge eficienţa şi
scopul în condiţii de aplicabilitate constantă şi angajată în standarde de calitate. Astfel,
începând cu anul 1920, psihanaliştii A.Freid şi M. Klain, G. Hag-Helmut introduc jocul
ca metodă în psihoterapie . Deoarece copiii nu erau preocupaţi de propriul trecut, în
lucrul cu ei nu putea fi administrată metoda asociaţiilor libere, fapt ce a favorizat
introducerea a două metode noi în psihoterapie: observarea jocului şi analiza
desenelor copiilor („Casă - Copac - Omuleţ”,„Desenul Familiei”). În această etapă jocul şi
desenul erau percepute doar ca instrumente de diagnosticare, considerate drept
mijloacele de bază ale comunicării copilului, fapt ce se datorează incapacităţii copiilor
de a exprima nevoile, trăirile şi propriile sentimentele. Jocul devenind un mijloc de
exteriorizare a traumei reuşeşte să-i diminueze intensitatea şi să-l facă pe copil să se
simtă mai bine.
În 1940, D. Levi dezvoltă ideea legată de manifestarea/trăirea conflictelor
emoţionale în cadrul jocului şi propune conceptul de „ludoterapie structurată” în
lucrul cu copiii ce au suferit o traumă psihică. Conform teoriei lui D.Levi, şedinţa de
ludoterapie constă din 3 etape:
1. Stabilirea contactului: prevede jocul liber al copilului, familiarizarea cu spaţiul
10
de joc şi cunoaşterea psihoterapeutului;
2. Introducerea în jocul copilului a situaţiei psihotraumante, asemănătoare celei
trăite de copil, prin intermediul jucăriilor. În procesul de reactualizarea a situaţiei
traumante copilul conduce jocul, reuşind astfel să treacă din poziţie pasivă de
victimă, în cea activă de conducător- fapt ce generează tratarea.
3. Continuarea jocului liber al copilului.
D. Levi propune principiul direcţionat al ludoterapiei, conform căruia iniţiativele din
cadrul jocului revin psihoterapeutului presupunând o bună pregătire tehnică şi
metodică a şedinţelor de ludoterapie. Ludoterapia lui Levi utilizează atât jocul liber al
copilului cît şi jocurile pe roluri.
În 1947, Virginia Axline introduce metoda „ludoterapiei nedirecţionate”, considerând
că jocul este mijlocul de maximă auto-manifestare a copilului, care permite
exteriorizarea totalmente a emoţiilor fără o eventuală implicare din partea adultului în
procesul de joc. Cercetând reacţiile emoţionale şi de comportament ale copilului în
diverse condiţii de joc, psihoterapeutul încearcă să înţeleagă trăsăturile lui de
personalitate, şi intervine cu anumite restricţii doar în cazul în care acesta iese din
limitele admisibilului.
În acest sens, V. Axline identifică următoarele sarcini/roluri ale psihoterapeutului:
· Observarea procesului de joc: cum se joacă copilul, cum manevrează obiectele, ce
alege, ce ignoră, ce stil de comportare adoptă, îi este dificil să treacă de la o stare la alta...?
· Analiza conţinutului jocului: ce subiect stă la bază (de singurătate, agresiv,
situaţii de accident...)?
· Aprecierea abilităţilor de comunicare a copilului: se simte contactul cu copilul,
care este nivelul de implicare a acestuia în joc?
· Stabilirea contactului cu copilul pe parcursul jocului: dacă în timpul jocului se
repetă una şi aceeaşi situaţie, psihoterapeutul poate interveni cu întrebări ce fac referinţă
la viaţa reală a copilului (de ex. „Dar acasă ţie îţi place să aşezi lucrurile la loc?”) .
· Atragerea atenţiei copilului asupra propriilor stări emoţionale pe parcursul
jocului : de ex.„Îmi pare că păpuşa – mamă nu este mulţumită de propriul copil?”
· Orientează copilul spre situaţii reale din viaţa lui: de ex.„Dar tu te-ai bătut vreo
dată ca aceşti doi soldaţi?”
· Să nu întrerupă evoluţia jocului copilului, în caz de necesitate să aştepte o
anumită perioadă de timp.
În prezent, ludoterapia foloseşte principiul combinat de abordare:
· Psihanalitică a Anei Freid şi Melani Klain
· Direcţionată a lui D. Levi
· Nedirecţionată a Virginiei Axline,
reuşind astfel să asigure un studiu multiaspectual şi profund al problemelor
emoţionale şi de comportament al copiilor şi o maximă depăşire a lor.
Deci, jocul reprezintă sursa dar şi resursele energetice ale copilului, şi este calea
minunată de a explora experienţele traumatizante sau ameninţătoare. Ludoterapia, ca
şi orice alt demers terapeutic , reprezintă un proces de optimizare, de suport sau de
11
recuperare a potenţialului atât de divers al copilului. Însoţit de pasiune şi
conştiinciozitate, de libertate şi fantezie, oferă rezultate uimitoare.
12
copilului.
13
presupuneri greşite pot influenţa în mod negativ relaţiile sociale şi autoatribuirile.
Teoriile lui Jean Piaget au jucat un rol foarte important. În opinia lui copiii de la 2 la 7 ani
pot fi uşor induşi în eroare de elementele vizuale dominante, deoarece nu au
capacitatea de a se concentra asupra a două aspecte simultan. Un copil de vîrstă mică
va spune că e mai mult lichid într-un pahar înalt şi îngust, decît în unul scund, dar cu un
diametru mai mare, chiar dacă a văzut că în amîndouă s-a turnat aceeaşi cantitate.
John Bowlby a fost influenţat de teoria evoluţiei a lui Darwin. El considera că relaţiile de
ataşament din copilărie au o influenţă puternică de-a lungul întregii vieţi. Copiii mici
care manifestă un ataşament evitant faţă de persoanele ce-i îngrijesc par rareori
supăraţi atunci cînd urmau a fi separaţi de ele. În schimb cei cu ataşament puternic erau
adesea supăraţi la despărţire şi încearcă să reţină persoanele îndrăgite. Copiii crescuţi
de părinţi autoritari tind să fie agresivi şi necooperanţi, să se teamă de pedeapsă şi să
aibă un nivel scăzut al spiritului de iniţiativă. Copiii crescuţi de părinţi permisivi adesea
nu reuşesc să-şi dezvolte simţul responsabilităţii şi autocontrolului. Părinţii fermi
asigură condiţii de creştere optime, copiii lor au comportamente ce denotă nivelul
ridicat de încredere în sine, stimă de sine şi autocontrol.
Cel mai important însă este faptul că la originea problemelor copiilor stă modul cum
aceştia sunt crescuţi şi educaţi în familie, şcoală, instituţie.
Ce este agresivitatea ?
Agresivitatea este un termen de origine latină: agressio – atac, simptom. În legătură cu
fiinţa umană, agresiunea înseamnă un comportament negativ (distructiv), nemotivat,
care vine în contradicţie cu normele şi regulile oamenilor din societate, care provoacă
daune fizice şi morale celor asupra cărora este direcţionată agresivitatea, dezvoltând
stări şi emoţii negative: încordare, frică, depresie, ş.a. Agresiunea este un
comportament verbal sau acţional, ofensiv, orientat spre umilirea, minimalizarea şi
chiar suprimarea fizică a celorlalţi. Comportamentul agresiv poate fi orientat şi contra
propriei personae (autoagresivitate), ca în cazul unor tulburări psihice.
A.A. Rean propune să nu se identifice noţiunile: “agresiune” şi “agresivitate”. Acesta
defineşte că “agresiunea” e o acţiune intenţionată, îndreptată să facă pagube, să lezeze
o altă persoană, grup, ţară sau animale, eventual, “agresiunea” însă este o calitate a
individualităţii umane ce se exprimă prin pregătire de atac, de agresie. În felul acesta,
“agresia” este o acţiune, “agresivitatea” – pregătirea de a săvârşi atacul, agresiunea,
acţiunile de intervenţie. Alţi psihologi, cum ar fi Beron şi Riceardson, relevă următoarele
determinative principale ale “agresiunii”: de natură socială (frustrarea, atacul verbal şi
14
fizic, diversiunea, şantajul), externe (zăpuşeala, zgomotul, mulţimea, aerul poluat),
individuale (personalitatea, influienţa).
De obicei, agresiunea nu apare pe neaşteptate, ea poate apărea în rezultatul diferitor
relaţii între persoane, a provocaţiilor. De altfel, şi provocarea verbală şi cea neverbală
poate pricinui acţiuni fizice (violul, invazia…). Diversele particularităţi ale mediului, de
asemenea, ridică sau coboară probabilitatea apariţiei acţiunilor agresive. De exemplu,
în interioarele în care se simt mirosuri neplăcute, tranşante, nivelul agresiunii va fi mai
mare, decât într-un interior bine aerisit. În afară de aceasta, un mare rol în determinarea
reacţiilor agresive îl joacă particularităţile individuale ale omului. Printre persoanele
“normale” devin agresive cele impulsive, cu predispoziţie duşmănoasă, de asemenea,
persoanele cu un nivel scăzut sau ridicat al autocontrolului. De fapt, pentru cei agresivi
sunt caracteristice următoarele particularităţi individuale: insistenţa, predispoziţia
spre concurenţă, dorinţa de a se evidenţia, nerăbdarea, ostilitatea accentuată. Asfel de
oameni într-o mai mare măsură sunt afectaţi de bolile cardiovasculare.
Există mai multe ipoteze de elucidare a fenomenului agresivităţii. Acelaşi A.A. Rean
deosebeşte cinci direcţii de bază: teoria agresiei instinctuale (Z.Freuid, K. Lorenţ); teoria
agresiei frustraţionale (Dollard, Miller); teoria instructajului social (A.Bandura); teoria
transferului de excitabilitate (Zilmann); modele cognitive ale comportamentului
agresiv (Bercoveţ).
Z. Freuid corelează comportamentul agresiv al copilului cu etapele de dezvoltare
sexuală (1989). Reprezentantul teoriei instinctelor, K. Lorenţ, ca şi Freuid, socoate că
omului nu îi este dat să-şi stăpânească agresivitatea, el poate numai s-o îndrepte spre
albia necesară, utilă. După J. Dollard, agresiunea e o reacţie în urma unor frustraţii
(lipsire de drepturi, de bunuri). Efectul Katarsisului, se pronunţă aceştia, ajută omului
să-şi minimalizeze agresivitatea. Adepţii teoriei instructajului social, dimpotrivă, socot
că dacă acţiunile de agresivitate sunt săvârşite cât mai des, atunci ele devin fireşti în
comportamentul individului. În direcţia aceasta, un rol important îl au părinţii, care,
prin propriul exemplu, fără să conştientizeze, pot învăţa copilul să devină agresiv. După
părerea lui Bercoviţ, purtarea poate fi, totuşi, controlată. Zilmann, în schimb,
demonstrează că în anumite situaţii agresivitatea poate fi impulsivă şi se supune greu
unui control raţional.
Tipurile agresiunii
E. Fromm presupune existenţa a 2 tipuri de agresivitate: benignă –agresivitate
manifestată doar în momente de primejdie, alertă şi are caracter de protecţie; malignă
– agresivitate exprimată prin cruzime, cu caracter distructiv, apare spontan şi este
corelată structural cu personalitatea.
A. Bass şi A. Darki deosebesc 5 tipuri de agresivitate, care pot fi definite schematic în
felul următir:
1. agresiune fizică (acţiune fizică îndreptată împotriva altei personae);
15
2. iritare (irascibilitate, grosolănie);
3. agresivitate verbală (cuvinte necenzurate, înjurături, strigăte);
4. agresiune indirectă:
a) direcţionată (bârfe, glume răutăcioase);
b) nedirecţionată (strigăte în mulţime, tropăit cu picioarele);
5. negativism (comportament de opoziţie).
Toate aceste tipuri de agresivitate se pot observa în toate varietăţile de vîrstă, iar cîte o
dată se manifestă din copilăria fragedă. Mulţi factori influenţează formarea (stabilirea)
tipului agresiv de comportament, de exemplu, pot fi provocate de unele dereglări
somatice ori maladii a SNC, de asemenea, de mulţi factori sociali. În ultimul timp, au
apărut multe publicaţii bazate pe cercetări ştiinţifice care ar demonstra impactul cu
scenele de groază, violenţa de pe ecranele televizoarelor care măresc nivelul
agresivităţii spectatorilor.
16
Comportamentul copiilor agresiv
Studiu de caz:
100 de băieţi de 4 ani, provenind dintr-un mediu cu nivel socio-economic scăzut, sunt
împărţiţi aleator în 2 grupuri a cîte 50 de persoane. Evaluatorii notează
comportamentul agresiv/neagresiv al fiecărui copil într-un interval de 15 minute, după
care primul grup va urmări desene animate violente şi grupul al doilea va viziona
desene animate non-violente. Personajul principal al desenului animat urmărit de
primul grup este implicat în mai multe scene de luptă cu săbii şi pistoale. Personajul
principal al desenului animat urmărit de grupul al doilea este ursuleţul Winni Pooh.
După vizionare este evaluat comportamentul fiecărui copil din punctul de vedere al
nivelului de agresivitate. Rezultatele arată că la copiii din grupul 1, numărul gesturilor
violente a crescut considerabil în al doilea interval de joacă, ele fiind încă manifestate şi
două săptămîni mai tîrziu.
Comportamentul copiilor agresivi deseori este neadecvat, distructiv, care poate
provoca pericole, dar în special emoţii şi stări neprevăzute. Din cauza aceasta,
problema învăţării lor, ca să-şi exprime prin forme compatibile furia, este una
importantă pentru cei maturi. De fapt, ce este furia? Este un sentiment de indignare
puternică, care e întreţinut de pierderea controlului de sine. Sinonimul acestei stări este
furia, înverşunarea. După părerea lui Kevin, există patru mijloace de exprimare a
indignării:
1. Exprimarea directă a sentimentelor (verbal sau nonverbal), prin aceasta
interioritatea umană se eliberează de emoţiile negative.
2. Exprimarea indirectă a furiei, transferând-o asupra unui alt om sau asupra
unui obiect, şi care să i se pară celui indignat nepericulos. Nereacţionând imediat, omul
respectiv, mai devreme sau mai târziu, poate să simtă necesitatea de a arunca din el
furia, însă nu asupra celui care a provocat-o, dar asupra celui care îi cade sub mână, care
e mai slab şi nu poate da replica. O astfel de exprimare a indignării a fost numită
transfer.
3. Să se înfrâneze furia, alungând-o în interior. În cazul dat stările negative se
vor depozita treptat şi vor cauza stresul. K. Izard a făcut un tablou clinic, care
demonstrează că dacă omul permanent îşi frânează furia, atunci acesta e mai supus
stresului, deranjamentelor psihosomatice. După părerea lui Holt, indignarea
neexprimată poate cauza astfel de boli, cum ar fi: artrita reumatică, urticăria, psoriazul,
migrena, hipertensiunea arterială.
4. Să se reţină emoţia negativă până în momentul invaziei acesteia,
neoferindu-i posibilitatea să se dezlănţuie, între timp omul îşi oferă timp să-şi explice
cauza furiei şi s-o îndepărteze cât mai repede.
Este reuşită practica de a învăţa copiii să-şi anunţe sentimentele şi emoţiile şi să-şi
exprime indirect furia prin intermediul jocului. Mulţi autori socot că unul din cele mai
17
bune mijloace de exprimare a indignării este exteriorizarea verbală directă, într-un fel,
confesiunea faţă de cel care este izvorul acestei indignări. Kempbell sfătuie să se
exprime furia direct, printr-o formă verbală amabilă. Dacă lucrul acesta e imposibil,
atunci ar fi bine să se ajungă la împăcare şi înţelegere cu partenerul de comunicare.
Pentru ca furia sau obida să nu rămână neexteriorizate, maturii, de ex., pot să-şi
împărtăşească sentimentele prietenilor, iar copiii–părinţilor. O tehnologie pertinentă,
prin care să învăţăm copilul să-şi exprime furia în mod verbal, într-o formă respectabilă
poate fi: ”Scara indignării” de Kempbell. Pe treapta de jos se situează una din cele mai
necoapte forme ale comportamentului agresiv – agresiunea pasivă, care înseamnă o
modalitate ascunsă oamenilor pentru a-ţi atinge scopurile personale. Copilul pasiv –
agresiv nu-şi va exprima deschis nemulţumirea după o convorbire neplăcută cu mama,
el poate simplu să tacă, iar mai târziu va începe să-şi demonstreze capriciile în cele mai
nepotrivite locuri (în rand la magazine, în ospeţie). Un asfel de copil poate în mod
special, fără să-l observe nimeni, să distrugă jucăria în cabinetul psihologului, se poate
îmbrăca ţipător, ca să şocheze învăţătoarea, să uite să-şi însemne teme pe acasă. Ca să-i
ajuţi unui asemenea copil, trebuie să-l înveţi să-şi exteriorizeze furia. Dacă copilul, care
a acţionat pe ascuns, anunţă la un moment dat stările sale agresive, aceasta va fi un
indicator al corectări. Cu cât mai multă furie va scoate din sinele său, cu atât va fi mai
bine, aceasta va rămâne mai puţină ca să se încadreze în minciună, furt, sex, narcotice şi
alte forme de expresie a comportamentului agresiv – pasiv.
Copilul, după ce s-a exprimat vulgar, folosind sudalme şi jargoane, a păşit pe treapta a
doua a scării indignării. În momentul confruntării cu un astfel de comportament e
necesar a stabili cu copilul un contact visual, să-l priveşti liniştit şi să-i dai voie să
vorbească. După aceasta, să-i povesteşti cum trebuia să procedeze corect, să-şi
exprime furia într-o formă potrivită.
Mijloacele de exprimare pozitivă a furiei sunt:
· Capacitatea de a îndrepta furia spre un obiect;
· Amabilitatea în comunicare/adresare;
· Tendinţa de a găsi o rezolvare constructivă;
· Formarea aptitudinilor empatice: încrederea, compasiunea, emoţia,
sensibilizarea;
19
Tehnici ludice de recuperare a copiilor agresivi
Jocul “Vocabularul emoţional”
Scopul: Dezvoltarea sferei emoţionale a copilului.
Conţinutul:
Copilului i se prezintă un set de fişe cu feţe ce redau diferite stări emoţionale şi i
se adresează întrebarea: ”Ce stări emoţionale sunt reprezentate pe cartonaşe?”.
Apoi copilului i se propune să-şi amintească când el a simţit o stare similară celei
din fişă. Ce simţea în starea dată? Ar dori el să se întoarcă în acea stare? Dar poate
această expresie a feţei să redea altă stare a omului? În ce alte stări redate în fişe
tu ai mai fost? Hai să le desenăm.”
Toate exemplele din viaţă prezentate de copil adultul le notează pe o foaie.
Peste 2-3 săptămâni jocul poate fi repetat, totodată comparând starea
emoţională anterioară a copilului cu cea prezentă. Se poate răspunde la
următoarele întrebări: “Ce fel de stări predominau 2-3 săptămâni în urmă:
negative sau pozitive? Dar ce poţi face tu pentru a trăi mai multe emoţii
pozitive? ”.
Jocul “Poreclele”
Scopul: Însuşirea tehnicilor ludice de descărcare acceptabilă a furiei cu
ajutorul mijloacelor verbale şi recepţionarea pozitivă a mesajului
agresiv.
Conţinutul:
Copiii transmit pe cerc mingea concomitent poreclindu-se cu cuvinte
neofensatoare/blânde. Acestea pot fi denumiri de fructe, legume, copaci,
ciuperci, flori etc. Fiecare adresare trebuie obligatoriu să înceapă cu cuvintele:
“Dar tu eşti….” (de ex. “Dar tu eşti o păpădie!”)
La final participanţii neapărat vor spune ceva plăcut, de ex. “Tu eşti o dulceaţă!”
Recomandare: jocul va fi mai eficient dacă se va organiza în tempou rapid, din
prealabil preîntâmpinând copiii că este doar un joc şi nu e bine să se supere unul
pe celălalt.
Acest joc este util nu doar copiilor agresivi dar şi pentru cei supărăcioşi.
Experienţa demonstrează faptul că oferind posibilitate copiilor de a exterioriza
emoţiile negative la permisiunea adultului, iar apoi a mai percepe cuvinte
plăcute/de încurajare la adresa propriei persoane diminuează dorinţa de a
acţiona agresiv.
Jocul “Miriapod”
Scopul: Dezvoltarea deprinderilor de relaţionare cu semenii şi crearea
atmosferei pozitive şi de coeziune a grupului .
Conţinutul:
Câţiva copii (5-10) se aşează unul după celălalt, ţinându-se de talia celui din faţă.
La comanda conducătorului “Miriapodul” începe să se deplaseze înainte, apoi se
aşează, sare pe un picior, trece printre obstacole( acestea pot fi scaune, blocuri
de construit etc.) şi execută alte sarcini. Sarcina de bază a participanţilor – e să nu
rupă “lanţul”, să păstreze Miriapodul întreg.
Jocul “Lipiciul”
Scopul: Dezvoltarea abilităţilor de relaţionare cu semenii, diminuarea
tensiunii musculare şi dezvoltarea coeziunii grupului.
Conţinutul:
Toţi copiii se mişcă, aleargă prin cameră pe un fon muzical. Doi copii, ţinându-se
de mână, încearcă să prindă colegii, concomitent rostind: “Eu sunt lipici şi vreau
să te prind!”. Fiecare copil prins “lipiciii” îl iau de mână, alăturându-l la gaşca lor.
Apoi toţi împreună îi prind pe ceilalţi.
Când toţi copiii vor deveni “lipici”, ei sub o muzică lentă dansează pe cerc,
ţinându-se de mână.
Ce este hiperactivitatea?
Hiperactivitate – (lat. „activus” –activ, grec. ”hyper” - prea, excesiv, denotă depăşirea
normei) se manifestă printr-o dezvoltare (nespecifică vârstei) a neatenţiei, instabilităţii,
impulsivităţii şi hiperactivităţii.
Prin hiperactiv se înţelege o persoana mai activă în general, într-un mod lipsit de
finalitate, comparativ cu alte persoane de aceeaşi vârstă, în timpul mesei, somn,
lectură, studiu sau alte activităţi. Hiperactivul pare mereu in mişcare. Numai acest lucru
nu indică existenta unei anomalii sau dereglări.
Deseori hiperactivii sunt însoţiţi de astfel de probleme ca neînţelegerea cu cei din jur,
întîmpină dificultăţi în procesul de învăţare, se subiestimează. Totuşi , nivelul de
dezvoltare la copii nu depinde de gradul hiperactivităţii şi poate depăşi indicii
caracteristici vârstei lor. Primele observări de hiperactivitate se depistează la vârsta de
până la şapte ani, mai frecvent la băieţi.
23
Aceşti copii sunt deseori foarte impulsivi şi se angajează în orice activitate fără să o
gândească. Le este greu sa-şi planifice dinainte munca sau joaca, fapt ce derivă o
activitate neglijentă la şcoală şi senzaţii de intensă frustrare în timpul jocului şi în
cercul prietenilor, deasemeni fiind imposibilă supunerea regulilor unui joc si luarea în
considerare a sentimentelor prietenilor. În mod invariabil, dau vina pe alţii – părinţi,
rude, profesori sau prieteni – pentru orice eşec. În toate aceste situaţii nu pot fi
influenţaţi prin judecata logica, iar comportarea lor nu se schimbă în cazul aplicării unei
pedepse.
Există diverse opinii vis-a-vis de cauzele apariţiei hiperactivităţii: acestea pot fi legate
de factorii genetici, o serie de deficienţe cerebrale, traume în timpul naşterii, boli
infecţioase pe care le-a suportat copilul în primele luni de viaţă, ş.a.
Ca regulă, la baza hiperactivităţii stă disfuncţia cerebrală minimală (DCM), pe care o
depistează medicul neurolog după efectuarea unei diagnosticări. La necesitate sunt
indicate tratamente cu preparate medicamentoase.
Însă, tratamentul copilului hiperactiv şi adaptarea lui în colectiv depinde de mai multe
persoane: educatori, psihologi, învăţători, care lucrează nemijlocit cu părinţii, ei pot să
înveţe copilul metode efective de comunicare cu colegii şi maturii.
Fiecare profesor, lucrînd cu copilul hiperactiv, se ciocneşte de o serie de probleme şi
dificultăţi, totuşi nu trebuie să uităm, că, în primul rând suferă însăşi copilul. El nu poate
să se comporte cum vor maturii, şi nu pentru că nu vrea, dar din cauza problemelor
fiziologice.
Copii despre care vorbim pot sta doar câteva minute într-un loc şi chiar în acest timp
prezintă un neastâmpăr excesiv. Ei vorbesc prea mult în timpul orelor de clasă, au o
putere de concentrare redusă, se bat în mod frecvent sau îşi provoacă colegii, ei distrug
repede hainele şi jucăriile.
În toate aceste situaţii nu pot fi influenţaţi prin judecată logică, iar comportarea lor nu
se schimbă în cazul aplicării unei pedepse.
Pentru a obţine unele succese în relaţia cu copiii hiperactivi, e necesar:
24
Portretul copilului hiperactiv
Probabil, în fiecare grup din grădiniţă, în fiecare clasă se găsesc copii cărora le vine greu
să stea mult timp locului, să tacă, să se supună sarcinilor maturilor. Ei complică lucrul
educatorilor şi profesorilor deoarece sunt foarte activi, impulsivi, agitaţi şi fără nici o
răspundere. Copiii hiperactivi nu sunt atenţi şi scapă diferite obiecte, îşi împing colegii,
creînd situaţii de conflict. Sunt foarte supărăcioşi , dar nu ţin pică.
Renumitul psiholog american V. Oclender comletează aceste caracteristici,
menţionînd, că aceşti copii deseori au o coordonare defectuoasă a mişcărilor, au un
control muscular insuficient. Sunt neîndemnatici, împrăştie sau scapă lucrurile, de
exemplu: varsă laptele. Unui astfel de copil îi este greu să-şi controleze atenţia. Uşor se
deconcentrează. Înaintează multe întrebări, dar foarte rar aşteaptă răspunsuri.
Studiu de caz: Pentru a treia oară în ultimile 5 minute, îvăţătoarea a trebuit să-i spună
lui Ionel, elev în clasa a 4-a, să stea la locul lui şi să-si stăpînească mîinile. Băiatul se
poartă de parcă ar avea arcuri la picioare. Nu merge, sare; nu stă jos, se agită pe scaun şi
nu doar activitatea motorie îl diferenţiază de restul clasei, ci şi cea verbală. Vorbeşte în
permanenţă, nu rezistă tentiei de a-şi împărtăşi ideile, fie că sunt bune sau nu. În
momentul în care îi vin, Ionel strigă răspunsurilre la întrebări, deranjează clasa şi e un
factor de stress considerabil pentru învăţătoare a cărei activitate este deja dificilă.
Ionel este aproape opusul colegului său- Vasile, care este foarte tăcut şi participă
arareori la discuţiile din clasă, doar atunci cînd subiectul îl interesează întradevăr. Vasile
îşi petrece cea mai mare parte a timpului privind fix pe fereasteră sau în gol : „visează cu
ochii deschişi”. El pare întotdeauna să fie cel puţin cu un pas în urma tuturor celorlalţi şi
reuşeşte de piuţine ori să urmeze instrucţiunile; trebuie să i se atragă atenţia pentru a
reveni cu picioarele pe pămînt. Rezultatele sale şcolare sunt slabe. Acest elev pur şi
simplu pare sa nu fie pe aceeaşi mărime de undă cu restul clasei. La început,
învăţătoarea a crezut că Vasile învaţă mai încet, dar şi-a schimbat părerea cînd în clasă s-
a purtat o discuţie despre diferite programe de calculator, ocazire cu care a fost
surprinsă de cunoştinţele sofisticate şi de priceperea de care dă dovadă băieţelul în
acest domeniu. În acel moment, învăţătoarea a început să bănuiască faptul că
problema lui era de altă natură. În acest caz Ionel şi Vasile au în comun mai mult decît
aceeaşi clasă şi aceeaşi învăţătoare. Oricît de greu ar fi de crezut, este posibil ca ei să
manifeste simptome diferite ale aceleiaşi tulburări: Hiperactivitate şi deficit de atenţie.
25
3. Se apuca cu entuziasm de un lucru fară a-l duce la bun sfirşit;
4. Îi vine greu să se organizeze;
5. Des pierde lucrurile personale;
6. Se fereşte de ocupaţii complicate şi migăloase;
7. Deseori uită.
II. Hiperactivitatea motorică
1. Se poartă obraznic;
2. Prezintă semne de nelinişte (bate cu degetul pe masă, dă din picior);
3. Doarme puţin, chiar din fragedă copilărie;
4. Este vorbareţ.
III. Impulsivitatea
1. Începe să răspundă fară a asculta întrebarea pînă la urmă;
2. Nu-i capabil sa-şi aştepte rîndul, se amestecă în vorba altora;
3. Greu se concentrează;
4. Nu poate să aştepte recompensele mult timp;
5. Nu poate sa-şi controleze şi dirijeze coordonarea;
6. În timpul îndeplinirii sarcinilor are un comportament şi rezultate diferite.
Daca în rubrica “DA” sunt acumulate 15-20 de raspunsuri, este vorba despre o
26
impulsivitate de grad mare; 7-14 puncte - grad mediu, 0-5puncte - grad mic.
Tehnici de liniştire:
Ritmul bătăilor din palme
Voce tare – şoaptă
Gimnastica degetelor
Scaunul cu întrebări
Pentru fiecare copil hiperactiv obisnuit trebuie gasită modalitatea de a-i asigura
progresul necesar la invatatura. Acest stil de învăţătură prezintă trei caracteristici:
o Copiii hiperactivi au nevoie de o încurajare constantă. Aceasta înseamnă că
trebuie să oferim copilului o recompensă (care poate fi un cuvint de laudă, o
bomboană, sau pur si simplu aprecierea «bine» sau «corect») dupa fiecare sarcină
îndeplinită, fie şi foarte mică. Dacă nu li se ofera prompt o forma oarecare de
recompensă, copiii îsi vor pierde rapid interesul pentru muncă şi vor trage concluzia că
nu au lucrat bine, comportare în contrast cu cea a copiilor obisnuiţi, care în mod normal
continuă să lucreze chiar daca nu sunt lăudaţi. O astfel de laudă sau recompensă
trebuie să urmeze cît mai repede posibil după ce copilul a facut bine un lucru, pentru ca
acesta să facă legatura logica dintre cele doua elemente şi să ştie ca-l recompensam
pentru rezultatul bun şi nu pentru urletul victorios pe care l-a scos la un minut dupa
rezolvare. Tot aşa copilul trebuie sa afle şi cînd nu a facut bine ceva, nu prin cearta sau
reproş, ci pur şi simplu informîndu-l.
o Copiii hiperactivi au nevoie de mai multe explicaţii la fiecare element nou
pînă ce îl asimilează. Aceasta explică felul exasperant de lent în care aceşti copii
înţeleg elementele simple din viaţa curentă. Pînă la urmă copilul va înţelege, daca
27
eforturile noastre persistă suficient de mult timp. Avem în acelasi timp avantajul ca el
uită şi ne iartă repede dacă din cînd în cînd ne pierdem răbdarea.
o Copiii hiperactivi au un mod de a lucra impulsiv. Atunci cind sînt confruntaţi
cu o problemă ei nu se gîndesc anterior cum trebuie rezolvată, ci o abordeaza în mod
impulsiv. Această lipsă de premeditare şi o proasta planificare dau rezultate slabe mai
ales atunci cind sarcina este complexă. De exemplu, ei nu citesc instructiunile înainte
de a construi o macheta.
Jocul„Ce e nou?”
Scopul: Dezvoltarea capacităţii de concentrare a atenţiei asupra detaliilor,
antrenarea memoriei şi gândirii la copii hiperactivi, formarea
deprinderilor de autoreglare a comportamentului.
Conţinutul:
Adultul desenează pe tablă orice figură geometrică. Pe rând, copiii se apropie de
tablă şi desenează/adaugă diverse detalii creând astfel un tablou. În timp ce un
copil se află la tablă, ceilalţi trebuie să închidă ochii, şi deschizându-i la semnalul
adultului vor spune ce s-a schimbat. Cu cât mai mult durează jocul, cu atât mai
dificilă devine identificarea noilor detalii.
Specialiştii consideră că jocurile cu apă şi nisip sunt foarte necesare pentru copiii
hiperactivi, pe care le putem organiza nu doar vara în jurul lacului dar şi acasă, în curte
etc. Aceste jocuri relaxează foarte mult copiii.
La început este nevoie ca adultul să ajute copilul în organizarea acestor jocuri. Este de
dorit ca ei să aleagă jucării/obiecte corespunzătoare: bărcuţe, mingi, bastonaşe, bucăţi
de stofă...Dacă cineva nu preferă nisipul, el poate fi înlocuit cu diverse crupe, care
preventiv va fi supusă dezinfectării termice.
Jocul “Arheologia”
Scopul: Dezvoltarea controlului muscular.
Conţinutul:
Adultul introduce mâna copilului în vasul cu nisip sau crupe şi o acoperă. Copilul
atent “descoperă” mina – imitând săpăturile arheologice. Totodată nu se permite
atingerea mâinii. În momentul când copilul şi-a atins mina, el imediat cedează
rolul adultului.
Jocul “Spune!”
Scopul: Dezvoltarea abilităţilor de control a reacţiilor impulsive.
Conţinutul:
Adultul indică următoarele: ”Copii eu am să vă adresez întrebări simple şi
complicate. Dar va trebui să răspundeţi la ele doar după ce eu voi da comanda
:”Spune!” Haideţi să facem o probă: “Ce anotimp e acum?”(pedagogul face o
pauză) “Spune!”; ” De ce culoare este cerul?” ...”Spune!”; “ Cât va fi 2 plus 2 ?” etc.“
Jocul poate fi organizat individual şi în grup.
Ce este Anxietatea?
32
crize de angoasă sunt crize de panică în care copilul este într-adevăr îngrozit, respiră cu
dificultate şi are palpitaţii.
Există „naturi” anxioase, dar este vorba adesea despre o ambianţă familiară tensionată
(enervare, surmenaj), despre un eveniment traumatizant recent (divorţ, doliu, mutare)
sau despre o disciplină extrem de strictă. Există mai multe tipuri de anxietate: poate fi
vorba de anxietate atunci când părinţii se despart de el, acesta plânge isteric. În cazul
dat, vorbim de o anxietate anticipativă. Ea se manifestă , de asemenea , şi înaintea unui
examen. După o intervenţie chirurgicală, accidente de maşină, ş. a. e vorba de o
anxietate după un şoc .
Împotriva anxietăţii se luptă prin crearea unui climat familial de încredere, în care
copilul reuşeşte să se exprime şi să se facă înţeles: părinţii trebuie să-şi facă timp să-l
asculte şi să-l liniştească.Anxietatea foarte severă este ameliorată prin relaxare, terapie
comportamentală, psihanaliză. Calmantele sunt administrate cu mare prudenţă (risc
de dependenţă şi de somnolenţă), dar pot fi utile pe perioade scurte.
Psihologul Spence (1997) a verificat existenţa a şase forme de anxietate distincte, dar
corelate la copii: Panica însoţită de agorafobie spaţii fobia socială, anxietate de separare,
anxietatea generalizată şi temerile fizice.
T ip d e t u lb u ra re Ca ra c t e rist ic i g e n e ra le
A g ora fobia T e a m a de s itua ţiile s a u loc uri c a re a r pute a a m inti/între ţine un a ta c de pa nic ă , te a m a pe ntru loc uri public e , în
s pe c ia l g înd pe rs oa na e s te s ing ură ; s e bă nuie şte c ă a c e a s tă tulbura re s e tra ns m ite de la pă rinte la c opil.
A nxie ta te a de Îng rijora re e xc e s ivă privind de s pă rţire a de o pe rs oa nă iubită s a u de c a s ă ; ne voia de a s e a fla m e re u lîng ă
s e pa ra re pe rs oa na c a re le ofe ră îng rijire ; c a re zulta t a pa re o inc a pa c ita te a func ţionă rii s oc ia le şi şc ola re . Pă rinţii
de s c ope ră c ă c opiii c u un a s tfe l de c
A nxie ta te a L a c opiii c u a nxie ta te g e ne ra liza tă îng rijoră rile nu s e c onc e ntre a ză a s upra unui obie c t a num e . A c e şti c opiii
g e ne ra liza tă m a nife s tă o ne linişte pe rm a ne ntă în le g ă tură c u fa m ilia , prie te niii, şc oa la , s ă nă ta te a şi pe rform a nţa lor în
g e ne ra l.
L a a c e s te c a ra c te ris tic i s e a da ug ă o a ltă tră s ă tură de finitorie a tulbură rii, şi a num e inc a pa c ita te a de a c ontrola
îng rijora re a re s im ţită . C opiii c u a c e s t tip de c om porta m e nt pot s ă fie foa rte c um inţi şi s ă e zite s ă pa rtic ipe la
dive rs e a c tivită ţi. D in c a
A ta c ul de pa nic ă A ta c urile de pa nic ă pot fi g e ne ra te de o te a m ă inte ns ă , c ople şitoa re , c a re a c a pa re a ză g îndurile , s e ntim e nte le şi
s e nza ţiile pe rs oa ne i. E le s unt bruşte şi a c ute în jur de 1 0 m inute . L a a dulţi a ta c urile de pa nic ă s unt fre c ve nt
c onfiunda te c u o c riză c a rdia c
D in punc t de ve de re g og nitiv pot a pă re a te a m a de pie rde re a c ontrolului şi o pute rnic ă dorinţă de a fug i.
Fobia s oc ia lă Spre de os e bire de c opiii c u fobii s im ple s a u s pe c ific e , c e i c u fobii s oc ia le s unt în g e ne ra l m a i m a ri, pre zintă o
form ă m a i g ra vă a tulbură rii şi s unt m a i e xpuşi ris c ului de a s ufe ri ulte rior de de pre s ie , inc a pa c ita te pe rs is te ntă
de a vorbi. S-a c ons ta ta
Fobiile s pe c ific e A nxie ta te a şi fric a s pe c ific e , produs e de un obie c t s a u o s itua ţie şi a vînd dre pt c ons e c inţă c om porta m e nt de
e vita re .
Sindrom ul de s tre s R e tră ire a unor g înduri, s e ntim e nte s a u a une i de tre s e a s oc ia te c u un e ve nim e nt e xtre m de tra um a tiza nt c a re
pos t tra um a tic de te rm ină o e xc ita ţie s porită de a m orţire (bloc a j). D ure a ză c e l puţin o lună . A c e a s tă tulbura re a pa re în te rm e n de
tre i luni şi nu pe rs is tă m a i m ult
T ulbura re a obs e s iv Pre oc upa re a pe ntru obs e s ii (g înduri/dorinţe c e prova c ă a nxie ta te , im puls ul de a a c ţiona pe ntru a o ne utra liza ).
c om puls ivă
T ulbură rile a nxioa s e Sim ptom e de a nxie ta te c e re zută dire c t din c ons um ul une i s ubs ta nţe : de e xe m plu inha la nţi, a lc ool, s tim ule nte ,
indus e de o s ubs ta nţă m e dic a m e nte .
C ons um a re a une i a num ite s ubs ta nţe toxic e în m od re pe ta t în c iuda e fe c te lor a dve rs e , e s te o c a ra c te ris tic ă a
de pe nde nţe i de s ubs ta nţe . A c e a s ta s e c a ra c te rize a ză prin inc a pa c ita te a de a înde plini o oblig a ţie m a joră
(a bs e nte is m re pe ta t, s us pe nda re , e xm a tric u
33
Criteriile de apreciere a copiilor anxioşi
1. Neliniştea sufletească permanentă;
2. Greutate sufletească, uneori nici nu pot să se concentreze;
3. Muşchii încordaţi în regiunea feţei, gâtului;
4. Iritare;
5. Dereglări ale somnului.
Indicii copiilor anxioşi
(test)
1. Nu poate să lucreze timp îndelungat;
2. Îi este greu să se concentreze;
3. Orice încercare trezeşte nelinişte;
4. În timpul îndeplinirii sarcinii este încordat;
5. Se emoţionează mai mult ca altul;
6. Des vorbeşte situaţii încordate;
7. De regulă se înroşesc în situaţii necunoscute;
8. Se plâng des de vise straşnice;
9. Este fecventă dereglarea scaunului;
10. Mâinile, de obicei, sunt reci şi umede;
11. Transpiră mult, când se emoţionează;
12. Nu au poftă de mâncare;
13. Doarme neliniştit, adoarme că greu;
14. Este speriat şi îl sperie totul în jur;
15. Este neliniştit, uşor se indispune;
16. Deseori nu-şi stăpâneşte lacrimile;
17. Suportă greu aşteptările;
18. Nu-i place să înceapă un lucru nou;
19. Nu e încrezut în sine şi în puterile sale;
20. Se teme să confrunte greutăţile;
34
să întrerupă lecţiile şi activităţile uzuale. Cînd învăţătoarei i se cere să precizeze numele
elevilor a căror situaţie trebuie să fie discutată la următoarea şedinţă, ea se gîndeşte
imediat la Dănuţ şi la alţi doi băieţi care deranjează orele. Numele Carolinei nici nu-i
trece prin minte.
Doi ani mai tîrziu, Carolina ajunge la psihologul şcolii pentru că este în pericol să repete
anul. Evaluarea făcută în acest moment arată că, de fapt, Carolina este o fată isteaţă dar
copleşită de îngrijorări, temeri şi de sentimentul propriei inadaptări. În plus ea şi-a
dezvoltat o serie de comportamente evitante din cauza anxietăţii şi depresiei sporite şi,
prin urmare, i s-au accentuat temerile, acuzele somatice şi apsenteismul.
· Ridicarea autoaprecierii
Numiţi copilul pe nume, lăudaţi-l şi pentru succesele cele mai mici în faţa altor copii şi
spuneţi concret pentru ce l-aţi lăudat. E de dorit ca acestor copii să li se facă
complimente, de a-l dezmierda pentru că îl ajută să se cunoască pe sine de la cei din jur.
35
Cum ne jucăm cu copiii anxioşi?
· Includerea copiilor în orice joc nou trebuie să se efectueze pe etape. Lăsaţi-i
mai întâi să facă cunoştinţă cu regulile jocului, să se uite cum se joacă alţi copii şi numai
după aceasta să devină un participant al jocului.(numai dacă însăşi doreşte);
· De exclus momentele competitive (de ex. cine mai repede, cine e primul)
· Dacă introduceţi o nouă joacă, ea trebuie să nu-i surpriză, să nu fie total
necunoscută, deoarece copii anxioşi se vor simţi în primejdie , cel mai bine este de a
organiza jocul cu materiale ştiute deja de copii. Se poate folosi o parte din regulile unui
joc în care copiii s-au jucat anterior.
· Jocurile cu ochii închişi se recomandă a fi organizate numai după un lucru
îndelungat şi numai atunci când el singur va hotărî că va face faţă acestor sarcini.
· Tehnici ludice de recuperare a copiilor anxioşi
Jocul “Complimentele”
Scopul: Creşterea nivelului de autoapreciere a fiecărui participant,sporirea
procesului de comunicare în cadrul grupului, mobilizarea
participanţilor.
Conţinutul:
Copiii sunt aşezaţi în cerc. Fiecare primeşte câte un cartonaş ce conţine o acţiune
aprobată de cei din jur pe care copilul trebuie să o exprime în glas. Fiecare mesaj
trebuie să înceapă cu cuvintele: “Odată eu…” (de ex. “Odată eu am ajutat
prietenului să facă tema…”).
Pentru gândire/pregătire se oferă 2-3 min. apoi fiecare copil prezintă mesajul său
despre cât de bine el a realizat sarcina sau fapta menţionată în fişă.
După ce s-au manifestat toţi copiii, adultul poate face o concluzie: fiecare copil
posedă anumite calităţi pozitive, talente şi de aceea trebuie să avem o atitudine
binevoitoare, grijulie faţă de cei din jur.
Jocul “Sculptura”
Scopul: Antrenarea abilităţilor de control a muşchilor feţei, mâinilor,
picioarelor etc. diminuarea tensiunii emoţionale şi musculare la
copii anxioşi.
Conţinutul:
Copiii sunt divizaţi în perechi: unul este “sculptorul”, celălalt – “sculptura”. La
indicaţia conducătorului “sculptorul” modelează din “lut” sculptura:
· Copilului care nu se teme de nimic
· Copilului care este mulţumit de tot cel înconjoară
· Copilului care executat o sarcină dificilă etc.
Subiectele pentru sculptură pot fi propuse de adult sau alese de copii. Apoi
copiii pot să se schimbe cu rolurile sau este posibilă varianta sculpturii în grup. La
sfârşitul jocului este binevenit să discutăm cu copiii senzaţiile, sentimentele ce
le-au avut pe parcursul identificării cu rolurile de “sculptor”, “sculptura” sau care
din figuri era plăcut să o reprezinţi şi care – nu.
Jocul “Bataia”
Scopul: Relaxarea muşchilor părţii de jos a feţei şi a mâinilor.
Conţinutul:
“Imaginaţi-vă că v-aţi certat zdravăn cu prietenul, îndată începe bătaia. Inspiraţi
adânc aer, încleştaţi tare-tare dinţii, strângeţi tare-tare, până la durere, mâinile în
pumn. Pentru câteva secunde rămâneţi nemişcat, cu respiraţia oprită.
Gândiţi-vă: “Dar poate nu merită să ne batem?!”
Expiraţi şi relaxaţi-vă. URA! Neplăcerile sunt depăşite! Scuturaţi mâinile. Aţi simţit
o descătuşare/eliberare?
Recomandare: acest joc se poate organiza şi cu copiii agresivi.
37
LUDOTECA – RESURSA DE VALOARE A UNEI
COMUNITĂŢI SĂNĂTOASE.
O atenţie deosebită trebuie acordată rolului mediilor extraşcolare, care contribuie în
paralel cu activităţile şcolare la dezvoltarea şi formarea tinerii generaţii. Mijloacele de
informare în masă, bibliotecile, diversele tipuri de centre, cercuri structurate pe
domenii de interese au o importanţă modelatoare considerabilă. Aceste medii, prin
resursele informaţionale de care dispun şi prin personalul de specialitate pot oferi
modele viabile pentru personalităţile în formare a copiilor.
Un exemplu în acest sens îl constituie LUDOTECA ( lat. “ludo” – a se juca, a exersa, a
acţiona într-un fel şi grec. “theca” – loc de întâlnire , de conversare) ceea ce înseamnă loc
de întâlnire pentru a se juca.
Structura Ludotecii
Ludoteca este un loc dotat cu utilaje, jucării, instrumente, materiale de consum care
sunt puse la dispoziţia beneficiarilor, şi este o structură care are nevoie de un sediu fix,
de o bază de referinţă mai mult sau mai puţin structurată, care, ca serviciu, poate
dezvolta acţiunea sa în întreaga comunitate.
a) Serviciu Social
Serviciul său nu are limită de vârstă, sex, rasă, religie, statut, ea este deschisă pentru
copii, adolescenţi, bătrâni, persoane cu probleme.
Este un spaţiu de agrement care, fiind situat într-un anumit teritoriu, va trebui să ţină
cont de potenţialul, de resursele, dar şi de lipsurile pe care acest teritoriu le prezintă.
Este deci, un serviciu care ia naştere dintr-o analiză bine structurată a teritoriului, care
ar ţine cont de situaţia socio-economică, de structurile şi serviciile existente, de
modelele culturale pe care ludoteca îşi va construi bazele.
În acest sens, ludoteca:
· este un serviciu integrat într-o reţea de servicii din teritoriu
· promovează iniţiative în teritoriu
· este un posibil observator asupra tuturor categoriilor de beneficiari.
b) Serviciu educativ
Este un mediu structurat în modul corespunzător pentru a răspunde exigenţelor
specifice, stimulant pentru toţi, un loc care favorizează, mai ales, câştigarea
autonomiei din partea copiilor, favorizează comunicarea şi promovează informarea
pentru toţi.
38
Este un mediu favorabil convieţuirii dintre persoanele de aceeaşi vârstă, dar şi de vârste
diferite, unde schimbul de informaţii se efectuează în dependenţă de interese.
Oferă:
Celor mici, spaţii adecvate pentru autonomia primelor mişcări şi a primelor funcţii
elementare, obiecte şi jucării care favorizează libertatea de a experimenta, unde există
figuri de referinţă sigure şi stabile.
Celor de vârstă şcolară mică şi medie, valorificarea jocului în sens educativ, nu doar
din punct de vedere instructiv, dar care tinde să valorifice potenţialul fiecăruia. Este un
spaţiu unde jocul şi jucăria sunt mijloace de exprimare, comunicare, schimb, informare,
şi constituie un intermediant dintre mediul înconjurător (persoane, lucruri, locuri, etc.)
şi copii.
Pentru adolescenţi, este un loc de întâlnire, unde pot găsi siguranţă prin intermediul
jocurilor, mijloacelor, jucăriilor, activităţilor adecvate care au scopul să consolideze
personalitatea, un mediu în care să găsească confirmarea propriilor valori sau unde să
poată găsi alte valori prin intermediul activităţilor spontane.
Pentru adulţi şi părinţi, este un loc unde aceştia pot sta împreună cu copii lor sau pot
trăi într-un context motivat de schimburi sociale în formă de joc, de informare pe
diferite teme care corespund intereselor lor, precum şi participarea activă în baza
potenţialului, competenţelor şi intereselor acestora.
Pentru bătrâni, este un spaţiu unde se pot simţi vitali prin intermediul propriei trăiri şi
prin intermediul activităţilor („a face”) drept confirmare a potenţialului şi a creşterii
continue.
Pentru persoanele cu dizabilităţi sau cu probleme, ludoteca este o structură unde
există un „spaţiu” în care ajutorul gândit pentru ei nu este doar unul tehnic sau de
recuperare directă, ci unul care le-ar oferi posibilitatea de a trăi şi exercita, prin
intermediul jocului şi a persoanelor care-i sunt aproape, unde trăieşte experienţe de
viaţă adecvate necesităţilor sale.
Pentru elevi şi studenţi, un loc unde universităţile, instituţiile şi agenţii de cercetare,
pot colabora, experimenta, studia, cerceta pe teme despre dezvoltarea copilului, a
jocului şi a jucăriei.
În concluzie
Ludoteca - serviciu educativ este un mediu care oferă posibilitatea de a trăi
pozitiv schimbările, ca pe o etapă a dezvoltării.
c) Serviciu cultural
Ludoteca este un serviciu care nu neagă propriile tradiţii populare, ci ajută să le
regăsească şi transforme potenţialul fiecăruia într-o adevărată comoară. În acelaşi
timp, nu rămâne legată de trecut, ci găseşte în viitor energia pentru a da beneficiarilor
posibilitatea de a creşte prin intermediul cunoaşterii, învăţării, îmbunătăţirii stării
generale, dar şi posibilitatea de a face faţă, în colectiv, complexului de probleme mai
mult sau mai puţin grave care apar în dezvoltarea existenţei umane şi în diferite
contexte sociale.
În ludotecă, cultura foloseşte astfel de mijloace precum jocul, jucăriile, cărţile,
39
exprimarea, muzica, mijloace de comunicare, povestirea, materie primă etc.
În concluzie:
· Cultura este expresia personală a potenţialului fiecărui beneficiar „aşa
cum este el”.
Un alt aspect foarte important ţine de faptul că ludoteca este o „fereastră” pentru
comunităţile sociale defavorizate, constituindu-se într-un punct de referinţă atât ca
spaţiu, cât şi din punct de vedere pedagogic, social, economic şi cultural pentru copii şi
adulţi. Activităţile centrului ludic reprezintă pentru fiecare o modalitate de integrare şi
de adaptare, favorizează comunicarea, permit corectarea într-o manieră lejeră a
anumitor carenţe ale personalităţii copilului reducând într-o anumită măsură (sau
chiar depăşind) aşa-zisele„deficienţe sau handicapuri culturale”.
40
· Responsabilizarea comunităţii faţă de educaţia copiilor prin promovarea
voluntariatului. Voluntarii implicaţi în proiectul „Ludoteca centru ludico-educativ” au
fost recrutaţi din cadrul studenţilor de la diverse facultăţi a Universităţii de Stat din
Moldova, Universităţii Pedagogice de Stat „I. Creangă”, Universităţii Libere
Internaţionale din Moldova, Universităţii Tehnice din Moldova, considerându-se a fi cei
mai în măsură pentru realizarea obiectivelor proiectului.
În ludotecă jocul înseamnă confruntare, distracţie, autodepăşire, perseverenţă,
autoeducare, altruism, încredere, curaj, forţă, echipă, şi lista ar putea continua la
nesfârşit pentru că jocul ne îmbogăţeşte viaţa, îi dă un sens, o logică, dacă nu cumva
putem privi viaţa însăşi un joc, „Marele joc”, în care suntem, fie că vrem, fie că nu vrem,
implicaţi cu toţii. Adevărat spunea J. Huizinga că „Jocurile fondează civilizaţia şi sunt în
fruntea convenţiilor care generează culturi ...”
Concluzii:
- Ludoteca este un serviciu care, prin alegerea liberă şi folosirea liberă a
jocului şi a jucăriei, promovează dezvoltarea autonomiei şi a educaţiei copilului,
şi atunci când vorbim despre educaţie, o înţelegem aşa cum a văzut-o Socrate: „A
educa nu înseamnă a umple un vas, ci a alimenta o flacără”.
- Ludoteca este un serviciu care, având o incidenţă efectivă (reală) asupra
procesului de dezvoltare, trebuie să colaboreze cu alte două agenţii care
determină educaţia copilului: familia şi şcoala. Educaţia unui copil este foarte
complexă şi doar foarte puţini părinţi ştiu să intervină competent. Ludoteca este
în stare să explice clar ce înseamnă a fi un„bun părinte”.
- Pentru a avea o ludotecă bună este nevoie de o dotare bună cu jucării şi
materiale variate, în stare să satisfacă toate necesităţile copilului. Dar pentru a
avea un impact pozitiv asupra vieţii comunitare, ludoteca trebuie să fie deschisă
pentru toţi, aceasta va permite o folosire cât mai eficientă a acestui patrimoniu.
41
BIBLIOGRAFIA
42
Asociaţia “Prietenii Copiilor”
Republica Moldova
Mun. Chisinau
MD-2069
Str. Calea Iesilor 13, oficiu 82
Tel: (+373 22) 59-59-31
Fax: (+373 22) 74-98-54
www.prieteniicopiilor.md
office@prieteniicopiilor.md
voluntariat@prieteniicopiilor.md
CHIŞINĂU 2009