1.

CONDIŢIILE DE BAZĂ PENTRU PROIECTAREA ELEMENTELOR

CONSTRUCTIVE ......................................... 3
1.1. CONDIŢII TEHNICE .................................. 3
1.2. CONDIŢII TEHNOLOGICE .............................. 5
1.3. CONDIŢII ECONOMICE ................................ 6
1.4. CONDIŢII ESTETICE .................................. 6
2. ELEMENTE DE ERGONOMIE.............................. 7
2.1. CONDIŢII GENERALE DE MUNCĂ........................ 8
2.1.1. CONDIŢIILE FIZICE ŞI PSIHICE ........................ 8
2.1.2. CONDIŢII IGIENICO-SOCIALE ........................ 9
2.1.3. CONDIŢII TEHNICO-ORGANIZATORICE ................. 9
2.1.4. CONDIŢII DE PROTECŢIA MUNCII .................... 10
2.1.5 MEDIUL AMBIANT ŞI ESTETICA ....................... 10
2.1.6. ILUMINATUL .................................... 10
2.1.7. CULOARE ...................................... 12
2.3. PRINCIPIILE DE BAZĂ ŞI REGULILE PRACTICE ERGONOMICE
ALE ECONOMIEI DE MIŞCĂRI ŞI REDUCERII OBOSELII ........ 18
2.4. PROIECTAREA FORMELOR PIESELOR ................... 20
2.5. CORELAŢIA DINTRE POZIŢIA APARATELOR ŞI A COMENZILOR 28
2.6. ILUZII OPTICE ..................................... 36
2.6.1. ILUZII GEOMETRICE .............................. 36
2.6.2. VALORI ESTETICE ALE FORMELOR .................... 38
2.6.3. INFLUENŢELE PSIHOLOGICE ALE FORMELOR ........... 39
2.7. ÎMBRĂCĂMINTEA ................................... 41
2.8. ÎNCĂLŢĂMINTEA ................................... 43
2.9. ACCESORIILE ...................................... 44
3. REGULI ERGONOMICE PENTRU ELEMENTELE DE MOBILIER .. 45
4. ELEMENTE PENTRU TRANSMITEREA MIŞCĂRILOR .......... 48
5. ELEMENTE DE GHIDARE ............................... 49
6. ELEMENTE DE ASAMBLARE ............................. 50
BAZELE PROIECTĂRII

2
 1. CONDIŢIILE DE BAZĂ PENTRU PROIECTAREA ELEMENTELOR
CONSTRUCTIVE

Designul este o activitate creatoare determinantă în stabilirea şi proiectarea formelor

şi esteticii obiectelor şi produselor industriale, având ca scop obţinerea de produse de
calitate. Calitatea se referă nu numai la aspectul estetic exterior ci şi la legăturile structurale
şi funcţionale care transformă sistemul într-o unitate organică ”formă, funcţie, culoare”.
Din păcate, nu există nişte condiţii sigure, precise sau recomandări care să constituie
baza de date necesară în aprecierea esteticii unui produs. Conceperea unui produs reprezintă
munca unui colectiv pluridisciplinar care cuprinde specialişti din diferite domenii( în funcţie
de natura produsului, de gradul acestuia de dificultate , de performanţele produsului, de
condiţiile de exploatare ale acestuia): designeri, ingineri proiectanţi, ingineri tehnologi,
ingineri chimişti, ingineri electronişti, economişti, etc. Principiul fundamental al esteticii
industriale este cuprins în următoarea formulă: estetic – util – funcţional - economic.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească elementele de mecanică fină, constituie
de fapt criteriile de care trebuie să se ţină cont în cazul proiectării diferitelor dispozitive,
aparate, etc. Aceste condiţii sunt extrem de variate, depinzând de funcţia, de destinaţia, de
condiţiile de utilizare şi de parametrii respectivului aparat (viteză, precizie, sensibilitate,
putere, tehnologia de execuţie, asamblare şi exploatare a produsului).
Pe lângă legităţile legate de funcţiile mecanismului şi care trebuiesc respectate,
elementele constitutive ale acestor aparate trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
• Condiţii tehnice;
• Condiţii tehnologice;
• Condiţii economice;
• Condiţii estetice.
Alături de aceste condiţii, se mai adaugă ca reguli ce trebuiesc a fi respectate cele
impuse de utilizarea unui anumit material, material a cărui proprietăţi, precizie de execuţie şi
de montaj, precum şi toleranţele necesare unei bune funcţionări a produsului joacă un rol
important.
Întrucât se vor utiliza destul de des anumiţi termeni, aceştia vor fi definiţi pentru a face
distincţie în utilizarea corectă a acestor noţiuni:
• mecanism: transmite şi transformă mişcarea;
• aparat: stabileşte relaţii între diferite mărimi fizice;
• maşină: transformă o formă de energie în alta, sau efectuează un lucru mecanic.

1.1. CONDIŢII TEHNICE

Condiţiile tehnice cuprind în esenţă totalitatea calculelor ce se execută în vederea

dimensionării corecte a elementelor ce fac parte din produsul de proiectat, concomitent cu
stabilirea formei acestora.
Principalele calcule ce se impun a se efectua în proiectarea elementelor de mecanică
fină, sunt:
• Calcule de rezistenţă;
• Calcule de rigiditate (deformaţii);
• Calcule la uzură;
3
• Calcule la vibraţii.
fiecare din aceste calcule având o preponderenţă mai mică sau mai mare, şi în fiecare caz se
obţine ca rezultat un parametru de bază (dimensiune, tensiune, deformaţie, pulsaţie proprie,
suprafaţa efectivă de contact, suprafaţa de răcire).
Calculul de rezistenţă va avea în vedere ca pe lângă calculul de dimensionare să
permită şi o verificare corespunzătoare, acolo unde este necesar, în vederea alegerii şi
stabilirii corecte a materialului, secţiunii şi formei piesei de proiectat.
Calculul de rigiditate, presupune calculul deformaţiilor de volum sau de contact ce
pot duce la importante neajunsuri:
• Modificarea poziţiei unei piese;
• Concentrarea eforturilor numai pe o parte a suprafeţei piesei;
• Intensificarea uzurii;
• Micşorarea preciziei de funcţionare, etc.
Pentru aceasta se va avea în vedere:
• Micşorarea momentelor de încovoiere sau torsiune, prin reducerea lungimii (deschiderii)
dintre reazeme, respectiv a braţului forţei.
• Adaptarea formei secţiunii pieselor solicitate la încovoiere astfel încât momentele de
inerţie (I) şi modulele de rezistenţă (W) să fie minime, astfel încât să se obţină secţiuni
uşoare cu module de rigiditate mărită (profile inelare, în H, în L, etc.);
• Alegerea unor materiale cu module de elasticitate (E) şi (G) ridicate.
Calculul la vibraţii se efectuează întrucât acestea periclitează buna funcţionare a
aparatelor producând oboseala materialului şi zgomot. Efectele se pot îndepărta nu numai
prin calcul ci şi prin anumite măsuri ce se pot lua, cum ar fi:
• Echilibrarea pieselor rotitoare;
• Rigidizarea unor piese (carcase), prin măsuri constructive cum ar fi nervurile de
rigidizare, aripi, etc.;
• Alegerea corespunzătoare a jocurilor dintre piese;
• Utilizarea dispozitivelor speciale de micşorare a vibraţiilor (moderatoare, amortizoare,
etc.).
Calculul la uzură, este deosebit de important întrucât uzura poate introduce erori de
funcţionare. Uzura se de fineşte ca procesul de distrugere a suprafeţelor în contact, în general
în timpul frecării, urmat de o schimbare a geometriei, calităţii şi proprietăţilor stratului
superficial al materialelor. Uzura poate fi:
• Uzura de aderenţă produce deformaţii plastice, zgârieturi ale suprafeţelor provocate de
întreruperea ungerii;
• Uzura prin oboseala stratului superficial (ciupire, piting), se poate reduce prin durificarea
stratului superficial şi utilizarea de lubrifianţi vâscoşi, ea apărând la piesele ce execută de
regulă mişcări de rotaţie. Se recomandă în astfel de situaţii utilizarea maselor plastice.
• Uzura abrazivă este un proces de degradare mecanic, provocat prin aşchierea sau
zgârierea suprafeţelor de contact, de către diferite particule dure provenite din mediul
înconjurător sau desprinse din însăşi piesele în mişcare rotativă.
• Uzura corozivă este rezultatul acţiunii unor substanţe agresive din lubrifiant sau mediul
înconjurător, asupra materialului piesei.
• Uzura prin cavitaţie se produce din cauza scăderii bruşte a presiunii pe suprafaţa unor
piese. Un exemplu de o astfel de uzură ar fi, paletele de la ventilator.
4
 Din punct de vedere al designerului aceste defecte ce au efecte atât asupra
parametrilor tehnici ai produsului cât şi asupra aspectului estetic al acestuia, acesta poate
preveni aceste aspecte negative, prin înlocuirea acolo unde este posibil a elementelor
metalice cu piese din masă plastică care se comportă mai bine la frecare, poate fi acoperită
cu un strat protector de vopsea pentru o protejare suplimentară a suprafeţelor cu implicaţii
estetice, permit eloxarea în vederea redării aspectului metalic. Reperele metalice pot fi
acoperite în vederea protejării lor împotriva uzurii, fie prin galvanizări ce se pot efectua într-
o gamă coloristică foarte variată în funcţie atât de dorinţele estetice ale designerului cât şi de
recomandările normativelor ce ţin cont de condiţiile de exploatare şi mediul în care sunt
utilizate produsele proiectate, fie prin vopsiri şi acoperiri cu diferite lacuri protectoare, sau
folii.
Trebuie ţinut cont că la efectele uzurii prezentate mai sus se adaugă şi fenomenul de
încălzire al pieselor, ceea ce determină proiectantul să aleagă materiale cu coeficienţi de
dilatabilitate care permit modificarea dimensională a pieselor fără repercusiuni asupra
funcţionării produsului, concomitent cu alegerea unui lubrifiant corespunzător, acolo unde
buna funcţionare a produsului o impune.

1.2. CONDIŢII TEHNOLOGICE

Condiţiile tehnologice impun ca piesele să fie simple ca formă, să permită prelucrarea

lor printr-un proces de fabricaţie adecvat şi să respecte precizia dimensională necesară. Între
forma reperului, materialul acestuia şi procesul tehnologic prin care acesta se realizează,
există o legătură. De multe ori alegerea unei forme corecte, realizabilă tehnologic, este mai
importantă decât calculele de rezistenţă. Există deci o legătură strânsă între formă şi procesul
tehnologic astfel:
• Piesele care se realizează prin turnare sub presiune, se caracterizează prin următoarele
avantaje: rezistenţă mecanică bună, calitatea suprafeţelor caracterizată de o rugozitate de
Ra=6,3µm, precizia dimensională poate fi de 0,02÷0,03mm şi se pot realiza piese cu
forme complicate, având în general o greutate cuprinsă între 1daN÷5daN.
• Piesele care se realizează prin ştanţare la rece, prezintă avantajul unei productivităţi
ridicate, se pot realiza piese complicate, se pot asambla prin lipire şi sudare, operaţie
care în cazul pieselor turnate nu se poate efectua.
• Piesele din mase plastice care se prelucrează prin injecţie prezintă avantajul că nu
necesită finisări ulterioare, se pot executa forme complexe, au un aspect plăcut, au o
precizie dimensională bună, etc.
• Piesele executate prin imprimare, cum ar fi cele utilizate de industria electronică,
prezintă avantajul posibilităţii mecanizării şi automatizării atât a procesului de execuţie
cât şi a celui de asamblare (montaj), eliminând astfel erorile de montaj concomitent cu
micşorarea gabaritului aparatului şi creşterea rigidităţii sistemului.
O importanţă deosebită o prezintă precizia procesului tehnologic ales pentru realizarea
piesei proiectate. Precizia de execuţie a pieselor poate fi: precizie dimensională (care se
referă la abaterile de formă ale reperelor), şi precizie dimensională care se referă la abaterile
dimensionale ale reperelor. Precizia dimensională se referă fie la dimensiunile nominale
(cele prescrise), fie la dimensiunile efective (cele reale, rezultate în urma procesului de
execuţie). Abaterile introduse deci de procedeul de prelucrare ales, pot fi:
5
• Abateri dimensionale (abateri de la dimensiunile prescrise);
• Abateri macrogeometrice (abateri de la forma geometrică prescrisă);
• Abateri microgeometrice (abateri de la netezimea suprafeţei).
Proiectantul va ţine cont şi de asigurarea interschimbabilităţii, permiţând în felul
acesta înlocuirea elementelor ornamentale ce se execută în diferite variante de culori sau
finisaje, fără prelucrări suplimentare. De subliniat este faptul că materialul ales impune şi o
anumită tehnologie în realizarea a reperului, cu anumite toleranţe şi cu o anumită calitate a
suprafeţelor. De asemenea, din punct de vedere funcţional, se vor proiecta piese rezistente
dar cu greutate redusă, aceasta fiind posibilă prin alegerea unui material cu rezistenţă
admisibilă mare şi greutate specifică mică. Alegerea materialului de către proiectant, va ţine
cont şi de posibilităţile de formare prin acoperiri chimice şi galvanice a acestuia, de compuşi
chimici la suprafeţele acestuia, în vederea protejării produsului faţă de agenţii agresivi ai
mediului, concomitent cu realizarea de suprafeţe ornamentale. Materialul ales de către
proiectant trebuie să corespundă şi cerinţelor economice, în sensul că nu trebuie să fie un
material deficitar, scump sau care să necesite tehnologii costisitoare pentru realizarea
reperului respectiv. Există o mare varietate de materiale ce pot răspunde cerinţelor
proiectantului: masele plastice, materialele feroase şi neferoase cu aliajele lor, materialele
ceramice, pietrele preţioase, sticla, cauciucul, lemnul, hârtia, etc.

1.3. CONDIŢII ECONOMICE

Condiţiile economice au în vedere realizarea de produse cu preţuri de cost şi exploatare

cât mai reduse. Preţul de cost depinde de material şi de procedeul de fabricaţie, de adausurile
de prelucrare, de finisaje, de gabaritul şi greutatea produsului, în sensul ca acestea să fie
minime.
Analitic, costul total C al unui produs poate fi scris sub forma: C=B +AX, în care
B, reprezintă cheltuieli independente de numărul de bucăţi în care s-a fabricat piesa;
A, cheltuieli dependente de numărul de bucăţi în care s-a executat piesa;
X, numărul de bucăţi în care s-a executat piesa.
Dacă se ţine cont şi de cheltuielile cu repararea şi amortizarea maşinilor şi utilajelor, de
cheltuielile de regie, salarii, materii prime, dispozitive şi instrumente de măsură şi control,
costul pe bucată devine:
C 1
C= = B+ A
X X

1.4. CONDIŢII ESTETICE

Aceste condiţii sunt legate de aspectul exterior îngrijit şi plăcut al produsului.

Condiţiile estetice, sunt strâns legate de toate celelalte condiţii, astfel încât forma şi aspectul
exterior al unui produs, trebuiesc soluţionate în ansamblu şi nu izolat. Finisajele fie că sunt
realizate pe cale mecanică cum ar fi: rizurile, efectele de rază, perierile, etc. fie că sunt
realizate pe cale galvanică: acoperirile pe metale (nichelări, zincări, brunări, etc.), sau pe
mase plastice (metalizări în diferite variante de culori, cu sau fără luciu).

6
 2. ELEMENTE DE ERGONOMIE

Cuvântul ergonomie provine de la cuvintele din limba greacă: ergon=muncă şi

nomos=lege, descriere.
Ergonomia îşi propune nu numai să stabilească legi şi principii sau să descrie
condiţiile în care trebuie să fie solicitat omul în procesul muncii, ci să asigure o participare
cât mai eficientă a omului la muncă, în limitele posibilităţilor sale normale, prin valorificarea
integrală a capacităţii sale de muncă, în folosul progresului individual şi social.
Ergonomia este un rezultat al dezvoltării tehnico-economice şi sociale, şi urmăreşte
să influenţeze activ mersul ascendent al progresului social. Prin aceasta ergonomia este şi
trebuie considerată ca o cerinţă a progresului social. În ţara noastră, ergonomia este definită
ca ”ştiinţa mijloacelor optime de apărare şi menţinere a capacităţii de muncă”. V.
Anghelescu, în cartea ”Elemente de ergonomie aplicată”, foloseşte următoarea definiţie:
”Ansamblul integrat al ştiinţelor care permit obţinerea cunoştinţelor privitoare la munca
umană, necesare pentru a fundamenta în mod raţional şi optim, adaptarea muncii la om şi a
omului la meseria sa, cu scopul creşterii continue a productivităţii sociale, în condiţiile
economisirii efortului uman”.
Cunoscând legile, principiile şi noţiunile de ergonomie, se pot îmbunătăţi condiţiile
de muncă, se pot reduce timpii neproductivi, se poate interveni asupra scăderii solicitării şi
stării de oboseală a executanţilor, crescând rezultatele calitative şi cantitative ale muncii.
Eficacitatea muncii este influenţată în mod direct, în sens negativ sau pozitiv, de măsura în
care a fost organizată sau nu, ţinând seama de cerinţele ergonomiei.
Ergonomia poate fi de corecţie, sau de concepţie. Activitatea ergonomică s-a impus
la noi în ţară începând cu Simpozionul de ergonomie din anul 1968, prilej când a fost
acceptată ”Lista de control”. Această listă, a fost elaborată ca un inventar de probleme
generale ce se impun a fi analizate, pentru a adapta munca la om în cele mai răspândite
genuri de activitate ( deci se ţin cont şi de activităţile ţăranului, muncitorului, intelectualului,
studentului, elevului, nou născutului, etc.).
Aspectele investigate prin întrebările conţinute în lista de control ergonomic, sunt
grupate în următoarele domenii:
• Pustulaţia corpului;
• Travaliul muscular;
• Solicitarea perceperii;
• Solicitarea atenţiei;
• Solicitarea dexterităţii;
• Iluminatul;
• Culorile (cromatica);
• Zgomotul;
• Microclimatul;
• Vestimentaţia şi echipamentul de protecţie;
• Încărcarea executantului şi expunerea lui;
• Ambianţa psihologică
• Repausul şi odihna.

7
 Lista întrebărilor de control poate fi modificată sau completată cu probleme
specifice de la caz la caz.

2.1. CONDIŢII GENERALE DE MUNCĂ

Condiţiile generale de muncă cuprind totalitatea factorilor legaţi de mediu, de

ambianţa de muncă, care determină: un consum factorial de energie, gradul de oboseală al
executantului şi productivitatea muncii acestuia.
În funcţie de factorii de influenţă, condiţiile de muncă pot fi grupate în:
• condiţii fizice şi psihice;
• condiţii igienico-sociale;
• condiţii tehnico-organizatorice;
• condiţii de protecţia muncii.

2.1.1. CONDIŢIILE FIZICE ŞI PSIHICE

Factorii care alcătuiesc ambianţa fizică de muncă sunt: iluminatul, microclimatul,

puritatea aerului, zgomotul, vibraţiile, etc.
Factorii de ambianţă psihică sunt: cromatica, muzica funcţională, consideraţia-
desconsideraţia, colaborarea - necolaborarea, interesul - dezinteresul, variaţia - monotonia.
Iluminatul, se referă la asigurarea cantităţii optime de lumină şi la posibilitatea de adoptare a
celui mai bun mod de iluminare, în funcţie de specificul muncii şi de posibilităţile
executanţilor. Iluminatul constituie una din căile de creştere a productivităţii muncii şi de
menţinere a capacităţii de muncă. Datele statistice arată că acest factor poate să contribuie la
o creştere a productivităţii cu 5 ÷35%. Maximul de randament îl dă lumina naturală, în felul
acesta se poate economisi şi energie. Se recomandă alegerea unor corpuri de iluminat
corespunzătoare, concomitent cu o alegere corectă din punct de vedere a sursei de lumină,
valoarea iluminatului, având în vedere un iluminat uniform şi evitarea fenomenului de orbire
relativă. Astfel: piesele în mişcare şi care prezintă pericolul de a reflecta lumina se vor monta
în cutii sau panouri sau se vor masca într-o formă oarecare; se vor evita sursele luminoase
oscilante; se vor evita montarea surselor luminoase în câmpul vizual al executantului;
unghiul format de direcţia orizontală a privirii şi dreapta care uneşte unghiul cu sursa
luminoasă trebuie să fie mai mare de 300; în principiu se vor evita folosirea la locul de
muncă a iluminatului fără abajur; trebuie evitat fenomenul de orbire, prin reflexia razei de
lumină pe planul de lucru.
În cazul lucrărilor de mare precizie se vor respecta în plus următoarele reguli:
iluminatul se va efectua frontal; se vor folosi ecrane pentru evitarea privirii directe a sursei
luminoase.
Microclimatul şi puritatea aerului, au o importanţă deosibită asupra capacităţii de
muncă a omului. Factorii cei mai importanţi care determină condiţiile microclimatului sunt:
temperatura, umiditatea, viteza aerului, radiaţiile calorice ale mediului în care se desfăşoară
activitatea. Acţiunea nefavorabilă a cestor factori, sporeşte riscul de îmbolnăvire şi scade
productivitatea muncii.
Zgomotul şi muzica. În anumite condiţii şi limite, sunetul formează una din căile de
informaţie ale creierului, ceea ce permite omului să îndeplinească raţional şi eficient munca

8
sa. Trecând peste aceste limite, sunetele devin zgomot şi sunt deseori cauza oboselii,
nervozităţii, scăderii eficienţei în muncă. Se impune deci luarea de măsuri prin care să se
prevină sau să se reducă zgomotele dăunătoare, propagarea lor, reducerea intensităţii
percepţiei senzoriale a zgomotelor şi înlăturarea efectelor psihologice ale lucrului în mediul
zgomotos. Astfel se recomandă: folosirea căştilor acustice şi a antifoanelor (după caz);
folosirea mănuşilor, palmarelor, pentru prinderea comenzilor şi utilajelor vibrante,
zgomotoase; pauze scurte la intervale scurte de timp; săli liniştite de recreare în timpul
pauzelor; schimbarea periodică a locului de muncă.
Muzica funcţională în timpul producţiei are efecte favorabile asupra capacităţii de
muncă, producând o deconectare psihică ce creează senzaţia de destindere, înlătură efectele
oboselii, asigură o stabilitate a atenţiei la locul de muncă, iar acolo unde se desfăşoară
activităţi ritmice în timpul lucrului asigură menţinerea ritmului de lucru (prin reglarea
respiraţiei, pulsului şi tensiunii cardiace).
Cromatica influenţează consumul de energie şi deci implicit starea de oboseală,
precum şi rezultatele cantitative şi calitative ale muncii. În activitatea profesională a fiecărui
om, ambianţa cromatică prezintă o importanţă deosebită prin efectele psihologice şi
neuropsihice pe care cromatica obiectelor le exercită asupra omului. În afară de obţinerea
unor efecte psihologice (senzaţii care modifică dispoziţia şi comportamentul executantului),
utilizarea culorii în procesele de producţie se mai face în scopul captării privirii
executantului către anumite comenzi, piese, semnale, manete butoane, leviere, butoane, etc.,
pentru a reduce timpul de căutare a obiectului sau comenzii respective. Când suprafaţa piesei
este mică, se recomandă crearea unui contrast de culoare mai puternic, pentru ca aceasta să
devină uşor vizibilă. Cel mai puternic contrast de culoare se obţine între galben şi negru. Nu
se recomandă ca numărul de contraste să fie mai mare de 5, pentru că distrage atenţia.

2.1.2. CONDIŢII IGIENICO-SOCIALE

Alături de organizarea spaţiului de muncă, organizarea spaţiului de odihnă se

impune ca un factor hotărâtor în stabilirea unor condiţii optime pentru desfăşurarea unor
activităţi. Astfel asigurarea unei anumite cantităţi de apă, organizarea vestiarelor, timpul de
odihnă (pauzele), reprezintă factori importanţi pentru refacerea capacităţii de muncă.
Eficienţa timpilor pentru refacerea capacităţii de muncă, depind de modul cum sunt
amplasate în programul de lucru, de modul în care sunt folosite şi mai puţin de durata lor.
Pauzele trebuie să intervină când apare fenomenul de oboseală. Timpul pauzei,
trebuie folosit pentru refacerea capacităţii de muncă, pentru satisfacerea unor necesităţi
fireşti.
Este recomandat ca în cazul desfăşurării de activităţi monotone, ce se desfăşoară în
poziţia aşezat, să se efectueze în pauze exerciţii de gimnastică. În general în timpul pauzei se
va adopta o altă poziţie a corpului decât cea din timpul lucrului.

2.1.3. CONDIŢII TEHNICO-ORGANIZATORICE

Amenajarea unui loc de muncă, va avea în vedere asigurarea pentru executant a unei
poziţii comode în timpul lucrului. Aceasta se poate obţine prin dotarea locului de muncă
respectiv cu scaune ergonomice, funcţionale, cu bancuri de lucru şi birouri cu dimensiuni

9
reglabile, cu utilaje şi dispozitive de comandă, construite în funcţie de dimensiunile
utilizatorului.

2.1.4. CONDIŢII DE PROTECŢIA MUNCII

Aceste condiţii urmăresc asigurarea executantului împotriva eventualelor accidente

ce ar putea avea loc, prin nerespectarea respectivelor reguli. Se va urmări deci evitarea
oricărui pericol de accident la locul de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale, acordându-se
atenţie normelor de tehnică şi securitate a muncii, specifice fiecărui loc de muncă

2.1.5 MEDIUL AMBIANT ŞI ESTETICA

Deoarece omul este o fiinţă biosocială, organizarea ambianţei utilizate de el drept

mediu de viaţă, trebuie să ţină seama de acest fapt. În estetica mediului ambiant, atât în ceea
ce priveşte aspectele sale obiective, cât şi cele subiective, se concretizează imaginea şi
expresia senzorial perceptibilă a procesului de desăvârşire umană a forţelor fiinţei umane.
Esteticul este perceput atât în mediul de muncă cât şi în experienţele artistice, nu
numai ca un accesoriu frumos sau ca un stimulent al productivităţii, ci chiar parte integrată
din noul caracter al muncii.
O organizare corectă din punct de vedere estetic, optimizează relaţia dintre
necesitate şi valoarea de întrebuinţare. Se va ţine cont de spaţiul aferent unei bune
desfăşurări a activităţii şi de factorii de mediu prezentaţi în tabelul de mai jos (tab.3.1):

Tabelul 3.1
Factor de mediu Unitate de Nivel de confort
măsură comod suportabil insuportabil
Zgomot dB 45 65 120
Vibraţii (amplitudine) mm 0,0203 0,228 1,525
0
Căldura: maxim C 21,3 24,1 40,6
Minim 18,9 17,3 -1
Viteza curentului de aer m/s 0,203 0,072 0
Ventilaţia (consum de aer / om) m3/h 34 22 8,5
Cantitatea de căldură necesară unui om / j/h 450 - 215
oră
Concentraţia în oxid de carbon % 0 0,01 0,03
Concentraţia în bioxid de carbon % 0,03 3 10
Umiditate relativă % 30÷70 30 15
Variaţia de presiune daN/cm2/s 0,5 1 5
Înclinaţia corpului omenesc în faţă sau grade 0 5 20
spate

2.1.6. ILUMINATUL

Stabilirea modului de iluminare a unei încăperi va ţine cont de destinaţia încăperii,

de necesitatea unei anumite cantităţi de lumină care trebuie repartizată în funcţie de efortul
vizual necesar unei anumite activităţi şi de o anumită calitate a luminii care să realizeze o
10
ambianţă luminoasă plăcută, evitându-se acomodările succesive între zonele de umbră şi
lumină, atât de obositoare pentru ochi.
Specialiştii propun o cantitate optimă de lumină pentru încăperile unei locuinţe de:
15÷20W/m2, pentru lumina incandescentă şi de circa 10W/m2 pentru lumina fluorescentă.
Iluminatul trebuie să creeze anumite valori estetice în armonie cu grupările şi stilul de
mobilier, să valorifice, să corecteze, să atenueze sau chiar să escamoteze anumite elemente.
Pentru fiecare încăpere este necesar să se prevadă:
Un iluminat general, care suprimă contrastele şi evită trecerile obositoare de la zonele de
umbră la zonele de lumină;
Un iluminat localizat care să concentreze lumina asupra planului de lucru, citit, depanat, etc.,
astfel încât să realizeze un confort vizual.
Tipuri de iluminare în locuinţă:
• Iluminatul direct dirijat de sus în jos cu o lampă suspendată de plafon;
• Iluminatul indirect care este dirijat spre plafon, reflectând o lumină estompată şi difuză.
Acest sistem de iluminat atenuează relieful obiectelor, datorită reducerii umbrelor.
• Iluminatul semiindirect, dirijat în special spre plafon şi numai în mică măsură în jos;
• Iluminatul semidirect, dirijat în special în jos şi restul spre plafon.
Pentru iluminatul locuinţei se pot folosi lămpi cu becuri incandescente şi lămpi cu
lumină fluorescentă. Se va ţine cont de faptul că un bec de putere mai mare emite o lumină
mai puternică decât mai multe becuri grupate, având fiecare o putere mai mică (de exemplu:
un bec de 40 W înlocuieşte două de 25W; un bec de 60W înlocuieşte 3 de 25W; unul de
100W înlocuieşte 6 de 25W sau 3 de 40W).
Lămpile fluorescente emit o lumină care se apropie ca tonalitate de lumina naturală
(când soarele este ascuns după nori şi cu o nuanţă de bleu). Deoarece această lumină
modifică unele culori, în special roşu şi orange, se recomandă ca încăperile să fie luminate de
becuri fluorescente de culori diferite (alb, se recomandă pentru locuinţe, dă lumină rece:
bleu, se folosesc ziua pentru a completa iluminatul natural insuficient, în aşa fel încât să
dispară complet efectul de iluminat artificial; roz, apropiată de lumina incandescentă, se
recomandă pentru dormitor sau acolo unde dorim să creăm o ambianţă caldă) şi asocierea lor
cu lumina incandescentă. O lampă fluorescentă produce de 3÷4 ori mai multă lumină şi are o
durată de funcţionare mult mai mare.
Sursele de lumină se ecranează întotdeauna pentru ca privirea să nu se fixeze pe ele,
ducând astfel la efectele neplăcute prezentate anterior. Ecranarea se realizează cu abajururi
sau profile speciale.
Lumina şi culoarea se influenţează reciproc, alcătuind împreună ambianţa vizuală. Astfel
culoarea rece a unui perete luminat de o lampă cu o lumină caldă, este schimbată total de
acesta în tonalităţi agreabile. O lumină prea albă sau prea cenuşie este deprimantă, dacă se
intervine şi se armonizează cu culori calde, senzaţia iniţială se va schimba. Lumina
incandescentă poate modifica şi nuanţele de culori ale altor materiale, cum ar fi: arama pare
mai roşie, mai aprinsă; sticlăria mai galbenă; lemnul de stejar mai închis.
Condiţiile principale ale unui iluminat de calitate:
• Se va prefera pe cât posibil iluminatul natural care stimulează favorabil capacitatea de
muncă a omului, având efecte tonifiante şi asigurând totodată şi economie de energie, iar
culorile din jur nu sunt alterate.

11
• iluminatul incandescent exaltă culorile roşu şi portocaliu, dar grizează şi slăbeşte
albastrul şi are ca efect secundar încălzirea;
• lampa electrică nu trebuie amplasată niciodată în câmpul vizual; în afară de sursele de
lumină localizate, este necesară o lumină de ambianţă pentru a evita contrastele excesive
dintre umbră şi lumină;
• cu cât culorile pereţilor sunt în culori mai închise, cu atât iluminarea trebuie să fie mai
puternică;
• punctele de lumină independente se aprind pe rând în funcţie de nevoile momentului;
• suprafaţa prea strălucitoare a unor birouri (sticlă, finisaje cu efect oglindă, etc.),
deranjează prin efectul de reflexie;
• lămpile incandescente au în general o garanţie de 1000 de ore de funcţionare; puterea lor
de iluminare scăzând în timp se recomandă schimbarea lor înainte de expirarea timpului
de funcţionare prescris;
• lămpile vor fi şterse de câte ori este necesar, pentru asigurarea luminozităţii iniţiale;
• se va ţine cont de modul de iluminare a obiectului ce face subiectul muncii respective, în
sensul că se va avea în vedere: tipul de material (lucios, mat, transparent, opac); poziţia
obiectului (orizontal, înclinat); distanţa dintre obiect şi ochi ( 500mm); durata şi
caracterul observaţiei vizuale (de durată, alternant).
În asigurarea unui iluminat confortabil şi plăcut, un rol important îl are alegerea
abajurului ca formă, culoare şi material. Culorile calde (galben, roz, alb) ale abajururilor, dau
senzaţia de calm şi invită la relaxare. Abajururile de culoare vie creează o ambianţă
excitantă. Culoarea verde este nefavorabilă. Abajururile cu peisaje, cusături, dantele, volane,
picturi, scoici, etc., încarcă aspectul general al încăperii şi ca atare este bine să fie evitate.
Lămpile de iluminat se recomandă să aibă o notă de simplitate, de eleganţă.

2.1.7. CULOARE

Culoarea este o componentă importantă pentru stabilirea unei ambianţe echilibrate,

întru-un spaţiu amenajat pentru desfăşurarea unei anumite activităţi. Culoarea însufleţeşte,
variază luminile şi umbrele, diversifică nuanţele, formele şi contururile, punând la îndemâna
celui care o foloseşte cu îndemânare, o paletă bogată în mijloace de expresie.
Ochiul omenesc are capacitatea de a distinge o mare varietate de culori (tente), mai
mult sau mai puţin pure, şi care au o anumită luminozitate (strălucire).
Tenta culorii este determinată de lungimea de undă şi ne permite să distingem o
culoare de alta. În gama spectrală distingem un număr de culori care, prin tranzacţii gradate,
trec în alte culori.
Puritatea (saturaţia), este proprietatea culorii de a fi mai concentrată (mai saturată),
sau mai diluată. Culorile spectrale, neamestecate cu altă culoare, se numesc pure sau saturate
şi au gradul de puritate egal cu unitatea.
Luminozitatea (strălucirea) culorii, este proprietatea acesteia de a fi mai mult sau
mai puţin vie.
Dacă o culoare este în acelaşi timp saturată şi luminoasă, se spune că avem o culoare
vie; dacă este mai puţin saturată dar este luminoasă, se numeşte pală; dacă este saturată dar
mai puţin luminoasă, culoarea devine adâncă; iar dacă nu este nici luminoasă şi nici naturală,
se spune că această culoare este moartă.
12
 Culorile de bază sunt: roşu, albastru şi galben, din amestecul acestora două câte două
obţinându-se derivate: galben + roşu = portocaliu; roşu + albastru = violet; galben + albastru
= verde. Acestea prin combinaţie formează: portocaliu + verde = maro roşcat; violet + verde
= gri bleu; verde + portocaliu = ocru. Cele afirmate mai sus se pot studia cu ajutorul cercului
culorilor complementare (fig.3.1):

Fig. 3.1 Cercul culorilor complementare

roşu
violet
portocaliu
albastru
galben
verde

Efectul culorilor asupra proceselor psihice umane, poate fi foarte mare şi aceasta s-a
dovedit prin metode ştiinţifice. De exemplu un mediu monoton şi rece din punct de vedere
coloristic, produce la copii o creştere a tensiunii nervoase, o stare de iritare permanentă, pe
când alegerea cu discernământ a culorilor, echilibrează temperamentul acestora. Efectele
psihofizice ale culorilor sunt prezentate în tabelul următor (tab.3.2):

Tabel 3.2: Efectele psihofizice ale culorilor

Denumirea Caracteristici emoţionale Utilizări recomandabile
culorii
Galben Culoare înviorătoare, optimistă Încăperi orientate spre nord cu
predispune la comunicativitate. luminozitate redusă.
Privită mult timp oboseşte (la tonuri
palide este suportabilă)
Portocaliu Culoare mai activă decât galbenul. Suprafeţele mici în încăperile destinate
Culori calde

Impresie de sănătate şi optimism. În copiilor. O cameră lungă şi îngustă

suprafeţe mari, pare ”dulceagă” şi poate fi senzorial scurtată colorând
uşor iritantă. pereţii din capete în portocaliu.
Roşu Culoare vie, excitantă, dinamică. Poate fi folosită în vestibuluri sau
Invită la acţiune. camere cu accente de înviorare.
Verde Culoare odihnitoare, exprimă Este indicată la suprafeţe mari, fiind
linişte, siguranţă, introspecţie. uşor de suportat în tonuri deschise, uşor
albăstrui. În tonuri tari se foloseşte la
tapiţerie, alături de culori luminoase,
Culori reci

deschise.
Albastru Îndeamnă la calm şi reverie. Se foloseşte la suprafeţe mari ale
Predispune la concentrare şi linişte camerelor, însă în tonalităţi foarte
interioară. deschise.

13
 Violet Culoare distantă, gravă, solemnă.
Alb Este obositor prin strălucirea ce o
prezintă datorită capacităţii de
reflectare totală a luminii.
Gri Capătă interes în prezenţa celorlalte
culori, ale căror efecte le slăbeşte.
Culori neutre
Se foloseşte la suprafeţe mici şi cu un
colorit curat-pur; contrastează agreabil
cu ocru, galben, galben-verzui.
Este folosit în general în suprafeţe şi
volume mici.
Poate fi folosit în suprafeţe dominante
cu alte culori. Gri-verzui; gri-albăstrui;
gri-galben; sunt combinaţii ce se

recomandă la pereţi, tapiserii, covoare.

Negrul Impresie de adâncime, plinătate şi Ca şi albul exaltă prin contrast celelalte
greutate. culori. Alături de un mobilier negru, o
tapiserie colorată este pusă în valoare
în mod plăcut.

Concluziile lui Goethe asupra influenţei culorilor a fost:

Roşu - stimulează forţa, dinamismul, căldura, implică sentimentul de dragoste;
Galben - vesel, odihnitor, demonstrează sentimentul de invidie;
Verde - liniştitor, dă speranţă, implică sentimentul de speranţă;
Albastru - răcoritor, calm, rece;
Violet - tristeţe, descurajare, agresivitate;
Orange - efect euforic.
Albul exprimă nevinovăţie pentru cele mai multe popoare, iar negrul exprimă
tristeţe. totuşi există şi popoare (populaţia africană) pentru care negrul exprimă spiritul
binelui, în timp ce albul pe cel al răului. La populaţiile chineze şi japoneze, albul semnifică
culoarea de doliu. Mihăilescu D. în cartea ”Limbajul culorilor şi formelor” afirmă că: verdele
la europeni exprimă invidia, la asiatici exprimă bucuria, iar în alte zone exprimă speranţa;
galbenul, la europeni exprimă laşitatea, iar la asiatici această culoare exprimă puritatea.
Se pot folosi contraste de culori pe care literatura de specialitate le prezintă ca fiind
uşor de recepţionat, conform tabelului de mai jos (tab.3.3):

Tabelul 3.3 Contraste de culori uşor de recepţionat

Culoarea de fond Culoarea care se aplică pe fond
Alb Albastru, verde, negru, oranj, roşu
Galben Negru, roşu
Roşu Verde
Negru Oranj
Purpuriu Negru
verde Roşu

Se pot stabili şi relaţii asupra caracterelor umane în funcţie de culorile pe care

aceştia le preferă. Astfel se poate efectua o clasificare a automobiliştilor în funcţie de
culoarea automobilului pe care acesta o doreşte la cumpărare (tab.3.4):
Tabelul 3.4
Culoarea Tipul de automobilist
caroseriei

14
 Galbenă Automobilist hotărât, conduce superficial, nerăbdător, dornic de noutate,
destins şi vesel. În automobilul galben se cântă şi este mai multă veselie decât
în celelalte.
Albastră Acest automobilist are sufletul fidel, statornic, devotat, singuratic şi cu
înclinare spre depresie.
Verde Are un stil de conducere defensivă. Luptă pentru propriile păreri, este
prezumţios, are încredere în dânsul.

În situaţia în care automobilistul îşi schimbă maşina, culoarea aleasă prezintă următoarea
caracteristică:
dacă schimbarea s-a făcut de la culoarea albastru la roşu: tânjeşte după o legătură delicată de
aceea conduce calculat;
dacă schimbarea s-a făcut de la culoarea roşu la albastru: doreşte sinceritate, acţiune, curaj,
un mod de viaţă pe care merită să o trăieşti cu dragoste.
În tabelul de mai jos (tab.3.5) se indică câteva din caracteristicile culorilor:
Tabelul 3.5
Culoare Putere de Senzaţia produsă Efecte psihologice Particularităţi
reflexie %
Roşu 25 Mărire de volum, Stimulează, domină, Măreşte pulsul şi
greutate, căldură. excită, împinge la tensiunea arterială
violenţă
Albastru 25 Răcoare, greutate Odihnitoare, calmează, Îndepărtează
mică, senzaţie de reface vitalitatea insectele, rezistă
depărtare slab la lumină
Galben 55 Impresie de cald şi Stimulează sistemul Îndepărtează
mărire de volum nervos, invită la ţânţarii şi imprimă
acţiune, la efort un sentiment de
sănătate
Portoca- 40 Impresie de cald şi Tonică, euforică, Oboseşte privirea
liu mărire de volum inspiră veselie datorită intensităţii
mari
Verde 35 Impresie de răcoare, Senzaţie de linişte Efect depresiv dacă
de uşor de depărtare este utilizat singur
Violet 25 Culoare rece, Inspiră melancolie, Rezistă slab la
scădere de volum favorizează misticismul lumină, favorabil
persoanelor
nervoase
Negru 5 Măreşte greutatea şi Odihnitoare dar Absoarbe toate
căldura, dar deprimantă radiaţiile luminoase
micşoreză volumul
Alb 85 Măreşte volumul Oboseşte, de aceea se Sinteză a tuturor
recomandă a fi utilizată culorilor, respinge
în combinaţii cu alte căldura
culori

În amenajările de interior se va ţine cont de rolul culorii vis-a-vis de orientarea şi

dimensiunile încăperilor. Pentru încăperile orientate:
• Spre sud se recomandă culorile: gri, alb, bleu, verde pal, roz;
15
• Spre nord se recomandă culorile: pentru camera de zi: galben pai, alb cu accente roşii,
orange, dormitor: roz, alb, auriu, bucătărie: galben deschis, alb, crem.
• Spre vest se recomandă culorile: nuanţe de gri, roşu, galben închis, albastru cu nuanţe
aurii.
Culorile reci (albastru, albastru-verzui, albastru indigo, verde închis, purpuriu, gri) sunt
indicate pentru încăperile în care se efectuează o muncă mai intensă şi mai monotonă, iar
culorile calde (roşu, galben deschis, cafeniu deschis, verde deschis, culoarea piersicii) pentru
locurile de odihnă sau de luat masa.
Trebuie să se ţină cont că monotonia coloristică oboseşte şi anulează caracterul
personal al unei încăperi, iar varietatea excesivă distruge unitatea interiorului.
Firile reflexive preferă culorile dulci şi reci iar cele expansive preferă culorile
îndrăzneţe şi contrastante.
În camerele de dimensiuni reduse, destinate locuirii permanente, trebuie să se evite:
culoarea roşie (care produce nelinişte), culoarea verde tare (care dă pielei un aspect
bolnăvicios), culoarea galben intens (dă reacţii maladive), excesul de alb (provoacă
contractarea irisului şi poate provoca chiar dureri de cap).
Cu ajutorul culorilor, volumul unei încăperi se poate transforma vizual, obţinându-se
efecte de înălţare, apropiere sau depărtare a pereţilor. O paletă de culori dulci, pastelate poate
compensa volumele rigide. Dacă camera este prea mică: pentru pereţi se vor folosi culori
calde, într-o singură nuanţă fără motive florale sau geometrice; uşile se vor vopsi în aceeaşi
nuanţă cu pereţii şi se va plasa convenabil o oglindă, care va dubla ca impresie dimensiunile
camerei. Dacă camera este prea înaltă: se va vopsi plafonul într-o culoare închisă sau se va
folosi un covor pe jos de culoare închisă; se vor evita tapetele sau draperiile în dungi
verticale. În situaţia în care camera este prea joasă se vor zugrăvi pereţii în culori vii
luminoase, se vor folosi covoare în nuanţe calde şi clare, iar mobilierul va fi de culoare
deschisă.
În amenajările de interior se va ţine cont ca întreaga gamă coloristică a obiectelor ce
fac studiu de ambient să fie bine armonizate. Astfel o stofă de mobilă de interior de culoare
violet închis, care îmbracă o canapea aşezată lângă o fereastră cu draperii galben aurii, are un
efect agreabil. Folosind aceeaşi combinaţie de culori, perdele violet închis şi tapiseria galben
auriu, efectul va fi însă neplăcut. O altă combinaţie reuşită ar fi de exemplu: o cuvertură bleu
cenuşiu cu perdele roşii. Dar şi de această dată combinaţia inversă dintre cuvertură roşie şi
draperia bleu cenuşiu, este , mai puţin agreabilă.
Un accent de culoare pe un fond liniştit poate da o combinaţie reuşită. Accentele vii
trebuie însă regăsite pentru a obţine unitatea de aspect a interiorului.
În spaţiile mici, tapiseriile creează impresie de încărcare şi implicit de micşorare a
spaţiului. Ţesăturile înflorate, multicolore plictisesc şi sunt foarte greu de asortat.
Există o anumită tehnică de armonizare a culorilor. O armonie coloristică echilibrată
poate fi: policromă (combinaţii de mai multe culori), monocromă (combinaţii de mai multe
nuanţe ale aceeaşi culori). Se folosesc minimum trei culori: mobilier, tapiserie, culoarea
accentelor decorative. Pentru o armonie cromatică, se asociază o culoare rece cu una caldă.
Se va alege întotdeauna mai întâi culoarea de bază, ţinând cont de luminozitate şi de funcţia
încăperii.
Formele pot fi accentuate prin culoare. Un pătrat împărţit în patru părţi egale, dă un
ritm plictisitor, uniform, fără fantezie. Dacă se colorează în verde doar o parte, lăsând

16
celelalte într-o culoare neutră, monotonia se rupe. Două culori apropiate, inegale ca
tonalitate, vor părea: cea mai deschisă prin alăturare va părea mult mai deschisă şi invers.
Dacă pătratul iniţial este împărţit inegal şi celui mai mic pătrat i se dă culoarea cea mai tare,
se produce o compensare prin culoare.
Culorile sunt influenţate de materialul pe care se aplică. Aceeaşi culoare capătă
aspecte diferite în funcţie de material astfel: o culoare pe hârtie este mată, compactă; pe
mătase ea este strălucitoare; pe catifea este mată, intensă.
Se va ţine cont în stabilirea culorii şi de fenomenul Purkyne, conform căruia dacă
este privită aproximativ 25 secunde o pată de culoare, spre exemplu galbenă, în jurul ei
ochiul începe să aibă senzaţia culorii albastre, senzaţie care este mai evidentă dacă privirea
este trecută brusc pe un perete alb. Rezultă deci importanţa atât estetică cât şi psihică în
alegerea culorii. Din acest punct de vedere al fenomenului Purkyne, maşinile din industria
textilă care prelucrează cu precădere materiale de culoare galbenă, capul acestora se
colorează în albastru.
La maşinile care prelucrează metalele la cald, şi care în timpul prelucrării ajung în
gama culorilor galben-roşu, se recomandă ca aceste maşini să fie vopsite în culori reci (ca o
compensare a efectului termic), verde (verde mazăre se preferă) sau albastru, respectându-se
totodată şi principiul contrastului . Se va avea în vedere ca la proiectarea echipamentului de
protecţie necesar desfăşurării activităţii la aceste maşini să se ţină seama de necesitatea
compensării efectului termic asupra omului, să fie uşor, izolator, să respingă radiaţiile
termice, să absoarbă transpiraţia, iar culoarea să fie rece (verde, albastru) sau albă. Piesele
calde se vor pune în evidenţă, iar executantul va fi dotat cu mănuşi.
Dacă mediile în care se desfăşoară activitatea au temperaturi scăzute, utilajele şi
echipamentele de producţie vor avea culori calde.
La alegerea culorilor se va ţine cont şi de gabaritul utilajului (pentru cele cu gabarite
mari se vor folosi nuanţe închise, iar pentru cele cu gabarite mici nuanţe deschise).
În mediile naturale (agricultură, mediul forestier), se adoptă principiul evidenţierii
utilajului şi a obiectului de prelucrat pentru prevenirea accidentelor (se vor folosi culoarea
roşu şi verde pentru evidenţiere şi prevenirea accidentelor; galben cu dungi pentru
avertizare).
Culoarea se va alege ţinând cont de estetic şi funcţional.
În domeniile: alimentar, farmaceutic, etc., unde se doreşte sublinierea aspectului
igienic al produsului, acesta va fi ambalat în culori: alb, crem, în ultimii ani introducându-se
şi albastru, care dau senzaţia de curăţenie şi prospeţime (şi nu sunt agreate de muşte).
Culoarea cenuşie prezintă avantajul evidenţierii majorităţii culorilor, fiind aplicată
de exemplu, la controlul firelor colorate.
Utilizarea culorii cu scop de normalizare, este reglementată pe plan mondial şi
naţional prin legi, norme, standarde. Prin culoare se poate semnaliza materia care circulă prin
anumite conducte (apa-verde; gazul-galben; ulei mineral-maron; acizi-portocaliu; negru-alte
materiale). Anumite situaţii pot fi prevenite printr-o marcare cu o culoare adecvată: pericolul
se indică prin culoarea roşie care stimulează la acţiune imediată; evitarea accidentelor se
marchează prin coloarea galben-portocaliu, care este cea mai vizibilă culoare; absenţa
pericolului prin culoarea verde care presupune drum liber. Se recomandă ca intensitatea
culorii să fie invers proporţională cu mărimea suprafeţei pe cere se aplică.

17
 2.3. PRINCIPIILE DE BAZĂ ŞI REGULILE PRACTICE ERGONOMICE ALE
ECONOMIEI DE MIŞCĂRI ŞI REDUCERII OBOSELII

Cu cât o lucrare solicită efectuarea unui număr mai redus de mişcări, cu atât gradul
de oboseală scade iar productivitatea muncii creşte. Principiile şi regulile economiei de
mişcări au drept scop reducerea efortului fizic, a oboselii prin economisirea mişcărilor
efectuate de executant, mărirea eficacităţii şi securităţii muncii.
Soţii Frank şi Lillian Gilbert au stabilit şapte principii ale economiei de mişcări, la
care se adaugă şi regulile practice de aplicare.
Mişcările mâinilor trebuie să fie simetrice, simultane şi continue (simetria corpului
omenesc uşurează în anumite situaţii, efectuarea concomitentă a aceloraşi gesturi cu ambele
mâini, ceea ce face să se obţină o productivitate dublă în acelaşi timp). Decât să se efectueze
două mişcări diferite, este mai uşor, mai rapid şi mai corect să se execute aceeaşi mişcare cu
ambele mâini, ceea ce face să fie stabilite următoarele reguli practice:
• Când operaţiile se pot grupa în perechi, mişcările cu ambele mâini efectuate simultan
trebuie să înceapă şi să se termine în acelaşi timp;
• Numai în timp de repaus mâinile pot rămâne inactive;
• Pentru a ţine sau ghida piesele, este de preferat să se folosească dispozitive (se va
evita situaţia: o mână ţine piesa, cealaltă lucrează).
• În măsura în care o permite executarea corectă a muncii, mişcările mâinilor trebuie
să fie cât mai uşoare şi cât mai scurte. În raport cu masa de muşchi antrenată în
mişcare şi ţinând cont de lungimea mişcării, se pot diferenţia următoarele categorii
de mişcări (tab.3.6):

Tabelul 3.6 Categorii de mişcări ale mâinilor

Categoria Pivotul mişcării Partea corpului în mişcare
1 Încheietura degetelor Degetele
2 Încheietura pumnului Degetele şi palma
3 Cotul Degetele, palma şi antebraţul
4 Umărul Degetele, palma, antebraţul şi braţul
5 Articulaţia sternoclaviculară Degetele, palma, antebraţul, braţul şi masa
umărului

Această clasificare arată că este recomandabil ca să se înlocuiască o categorie

superioară de mişcări cu una inferioară, deoarece aceste mişcări, antrenând o grupă mai mică
de muşchi, sunt mai uşoare, mai puţin obositoare, mai precise. Această clasificare stă la baza
delimitării zonelor de lucru. Există două zone de lucru (fig. 3.2): zona de lucru normală, care
cuprinde mişcări de categoriile 1÷3, având ca rezultat un minimum de oboseală; zona
minimă de lucru, care cuprinde mişcări până la categoria 5, ducând la oboseală. Aceste zone
se pot delimita în plan tridimensional, atât pe verticală cât şi pe orizontală. Mişcările
mâinilor trebuie efectuate în aceeaşi succesiune logică sau tehnologică. Prin respectarea
acestui principiu se dobândeşte un anumit ritm constant, normal de lucru, un anumit
automatism în efectuarea mişcărilor, ceea ce scuteşte pe executant de a-şi pune de fiecare
dată întrebarea, după fiecare mişcare: acum ce urmează? Prin aceasta se elimină risipa de
energie, efort mintal şi de timp.
18
 Fig. 3.2 Repartizarea câmpului de acţiune al executantului

Este necesar impunerea unui loc fix, bine determinat pentru mijloacele de muncă şi
obiectele muncii, întotdeauna acelaşi loc. Acesta implică punerea în ordine şi orientarea
sculelor şi a pieselor, rezultând implicit reducere de timp şi energie cu căutarea lor. Se va
ţine cont ca materialele şi SDV-urile să fie aşezate cât mai aproape şi cât mai la îndemâna
executantului. Acesta va permite accesibilitatea uşoară la ele, vor putea să fie uşor apucate,
fără să necesite efectuarea unor mişcări de categorii superioare, aplecări, încovoieri, etc.
Când sculele nu pot fi dispuse direct pe planul de lucru, se pot utiliza panouri verticale,
stative, cărucioare în care sculele să fie aşezate conform succesiunii stabilite pentru utilizare.
Folosirea gravitaţiei la aducerea la locul de muncă şi la evacuarea obiectelor muncii de la
locul de muncă. Producerea surselor de energie necesare în aceste situaţii, nu costă nimic, iar
valorificarea ei necesită cheltuieli minime. Ţinând cont de aceasta, rezultă următoarele reguli
de organizare a locului de muncă:
Pentru alimentare cu piese la locul de muncă, respectiv evacuarea pieselor de la
locul de muncă, se recomandă folosirea sertarelor cu fund înclinat, jgheaburi, pante,
tobogane, rolganguri, etc.
Pe cât posibil, folosind gravitaţia, alimentarea cu obiectele muncii, să se facă chiar
în zona normală de lucru, în poziţia şi ordinea folosirii lor.
După alimentarea prin gravitaţie, piesele mici, plate, se vor apuca prin glisare, fiind
mai uşor decât în cazul apucării acestor piese prin ridicare.
Să se evite cazul când gravitaţia trebuie învinsă. De aceea nu se va alege niciodată
varianta aşezării pieselor pe sol, întrucât este necesar un consum suplimentar de energie şi
timp, pentru aducerea respectivului obiect la înălţimea planului de lucru.

19
 Principiul grupării sau prelucrării simultane, impune organizarea locului de muncă
în aşa fel încât acesta să fie aprovizionat, să se execute şi să se evacueze simultan cel puţin
două piese. Acest principiu ar duce la obţinerea unei reale economii de mişcări la pregătirea
şi încheierea operaţiilor, o specializare a muncii pe operaţii, având ca rezultat final creşterea
productivităţii muncii.
Securitatea muncii este un punct cheie, esenţial al simplificării muncii.

2.4. PROIECTAREA FORMELOR PIESELOR

La proiectarea aparatelor, dispozitivelor şi utilajelor se va ţine cont de forţa fizică

maximă a omului, precum şi de capacitatea sa de a menţine o perioadă lungă de
timp,respectiv în tot timpul zilei de lucru (sau cât durează activitatea respectivă), forţa
necesară pentru desfăşurarea activităţii. În general, omul poate executa repetat şi cu
frecvenţă mare sau timp prelungit, o muncă care să nu necesite mai mult de 10% din energia
maximă pe care o pot dezvolta masele musculare solicitate. Dacă munca respectivă necesită
o forţă ce depăşeşte această limită, va rezulta o oboseală prematură şi chiar de epuizare a
executantului concomitent cu scăderea randamentului utilajului prin întârzierea comenzilor
de către executant. Forţa maximă a executantului în cazul solicitărilor de efort frecvent, se
poate calcula cu relaţia:
F=GK/1000 ;
în care G=greutatea executantului; K=coeficientul posibilităţilor în poziţia dată.

Fig. 3.3 Variaţia forţei de tracţiune a braţelor

Aşa cum s-a mai specificat, la proiectarea utilajelor, maşinilor, precum şi la

proiectarea bunurilor de larg consum, trebuie să se ţină seama de trăsăturile medii ce
caracterizează fiinţa umană din punct de vedere al forţei, percepţiei, reacţiei şi comenzii.
Trăsătura considerată prioritară este cea care ţine cont de forţa fizică a omului. Forţa
maximă de tracţiune a omului este în poziţia ortostatică (fig. 3.3). În această poziţie
lucrătorul obţine o creştere a forţei cu 120% faţă de greutatea sa. Relaţiile multiple care
există între pârghiile sistemul osos şi muscular, determină o variaţie a forţei de tracţiune,

20
funcţie de poziţiile braţelor. Forţa maximă de apăsare, împingere, este tot în poziţie
ortostatică dar cu braţul în poziţie ridicat (fig. 3.4). Creşterea forţei de apăsare în această
poziţie este cu 130% faţă de greutatea omului.

Fig. 3.4 Variaţia forţei de apăsare a braţelor

Forţa de apăsare a picioarelor diferă în funcţie de poziţia picioarelor şi de direcţia

forţei. Cea mai mică forţă de apăsare cu ajutorul piciorului este în poziţia şezând, cu
articulaţia piciorului la 900 . Forţa cea mai mare se obţine când articulaţia genunchiului este
la 1700 ÷1750 . În figura alăturată (fig. 3.5), se poate analiza variaţia forţei de apăsare a
picioarelor.

Fig. 3.5 Variaţia forţei de apăsare a picioarelor

În tabelul de mai jos (tab.3.7), se dau valorile orientative ale eforturilor limită pe
care le poate depune lucrătorul în diferite condiţii de manipulare a elementelor de acţionare
şi comandă.

Tabelul 3.7 Valorile maxime ale eforturilor limită în daN:

Distanţa de la Mâna dreaptă Mâna stângă

21
 baza maşinii la Direcţia de acţionare a efortului
pârghia de În sus În jos Lateral În sus În jos Lateral
comandă
300 ÷650 14 8 4 12 6 3
650 ÷1050 12 12 6 10 10 4
1050 ÷1400 7 8 6 6 6 4
1400÷ 1800 7 14 4 12 12 3

O altă trăsătură de care trebuie să se ţină seama la proiectarea mijloacelor de muncă

o reprezintă capacitatea neuro-senzorială, cerebrală şi de reacţie a executantului. În
activitatea de producţie se produce un schimb permanent de informaţii şi comenzi între
utilaj, unealtă şi executant. Omul are capacitatea de a înregistra un număr imens de
informaţii, de ordinul zecilor de mii de biţi pe secundă. Creierul nu poate corela decât câteva
zeci de biţi pe secundă, luând decizii şi transmiţând comenzi doar în baza unor corelaţii
reduse de informaţii. Deci, produsul trebuie astfel proiectat, încât acesta să uşureze sarcina
creierului. Unealta furnizează informaţia, omul o percepe şi acţionează într-un anumit mod.
Uşurinţa şi rapiditatea acţionării utilajelor depind de patru factori principali:
excitaţia; percepţia; raţionamentul şi execuţia mişcării.
Pentru reducerea duratei şi a consumului de energie, fiecare din aceşti factori poate
şi trebuie să fie influenţat separat. În ceea ce priveşte natura excitaţiei, studiile ergonomice
au arătat că în aceste condiţii, executanţii reacţionează în mod normal în ordinea şi
rapiditatea arătată în tabelul de mai jos (tab.3.8):

Tabelul 3.8 Timpul mediu de reacţie în funcţie de timpul excitaţiei

Tipul excitaţiei Timpul de reacţie (µs)
Electrică 140
Tactilă 175
Auditivă 185
Vizuală 225
Vizuală dublă prin comenzi duble (cu ambele mâini) 325

Deoarece organul de simţ vizual este cel mai lent şi mai firav dintre toate organele
senzoriale, şi întrucât tactilul şi auzul au viteza de reacţie mai mare, este recomandabil să se
menajeze ochiul adresând cât mai mult posibil informaţiile indispensabile urechii şi
pipăitului.
Uneori semnalele luminoase sau sonore nu sunt satisfăcătoare sau nu pot fi folosite.
În acest caz, trebuie să fie folosite excitaţiile tactile cu ajutorul butoanelor, pârghiilor sau
manivelelor, care servesc atât pentru informaţie, dar mai ales pentru comandă.
Raţionamentul poate fi mai rapid şi mai uşor ţinând seama de următoarele condiţii:
reducerea numărului de răspunsuri şi a posibilităţilor de alegere; un nou semnal poate să
apară numai după îndeplinirea comenzii precedente; semnalele să fie decalate la intervale
regulate; semnalele de intervenţie să se anunţe prin semnale de avertisment; sensul mişcării
de comandă să fie corelat cu acţiunea de rezultată.
Viteza medie de raţionament este mai pronunţată la bărbaţi decât la femei şi la
persoanele de sub 40 de ani. Execuţia mişcării este mai rapidă şi mai uşoară dacă se ţine
seama de următoarele: distanţa de parcurs a comenzii să fie scurtă; forţa necesară să fie mică;
22
comanda să se execute pe un plan orizontal şi în special de la stânga la dreapta; să se
angajeze membrele mai mult în sensul extensiei lor decât în sensul flexiunii lor.
În execuţia motorie, soluţiile ce se adoptă trebuie să ţină seama de următoarea regulă
generală: dacă forţa angajată este mică, poate fi îndeplinită mai rapid şi cu mai multă
uşurinţă de către mâini, iar dacă comanda necesită o forţă sporită, aceasta trebuie executată
de către picioare.
Pentru informaţie, dar mai ales pentru execuţia manuală a comenzilor se folosesc
butoanele, iar pentru comenzile de picior pedalele şi butoanele de picior. Atât butoanele cât
şi pedalele trebuie să fie de forme diferite în funcţie de modul lor de acţionare, dar şi pentru a
putea fi uşor deosebite prin vedere şi pipăit.
După modul lor de acţionare, comenzile manuale (butoanele, capetele terminale,
etc.) şi comenzile de picior se pot grupa în următoarele clase:
Butoane pentru rotire continuă, peste 3600 (fig. 3.6);
Butoane pentru rotire continuă, sub 3600 (fig. 3.7);
Butoane pentru comutaţie gradată (fig. 3.8);
Capete terminale pentru comenzi de tragere sau apăsare (fig. 3.9);

Fig. 3.6 Forma butoanelor pentru rotire continuă, peste 3600

Fig. 3.7 Forma butoanelor pentru rotire continuă, sub 3600

Fig. 3.9 Forma capetelor terminale pentru comenzi de tragere sau

Fig. 3.8 Forma butoanelor pentru comutaţie gradată

23
 Butoane digitale (fig. 3.10): trebuie să fie separate de un spaţiu de minim 15mm, iar
la cele deservite de către mâna întreagă distanţa minimă este de 50mm. Aceste butoane au
diametrul Φ=12÷30mm, cursa minimă de 3mm (poate fi şi cu atingere), iar forţa de acţionare
250÷1100N. suprafaţa de acţionare va fi concavă şi rugoasă pentru a asigura un contact şi o
acţionare promptă.
Întrerupătoarele cu basculă (fig. 3.11), folosite în special la acţionarea rapidă, pot
avea 2÷3 poziţii sau momente: pornire şi oprire sau oprire. Dimensiunile pârghiei trebuie să
fie stabilite în funcţie de viteza de acţionare şi de rezistenţa necesară pentru controlul
contactului (se recomandă în general: diametrul Φ= 3÷25mm; lungimea=12÷50mm; cursa
minimă între 2 poziţii de 400; forţa de reacţie de 250÷1500N.

Fig. 3.10 Buton digital

Fig. 3.11 Forma întrerupătorului cu basculă

Manivele (fig. 3.12), care se folosesc pentru reglaje grosiere sau fine într-o gamă
mare de valori. O manivelă bine proiectată are raza corelată cu poziţia, cu rezistenţa la rotire,
cu precizia şi cu viteza de acţionare necesară. Lungimea pârghiei, respectiv raza manivelei,
variază între 12÷500mm. Când manivela serveşte pentru reglaje rapide, raza optimă este de
70÷90mm la o rezistenţă scăzută; pentru o rezistenţă tangenţială de 0,9÷2,5daN, raza este de
120mm; pentru o rezistenţă tangenţială de 1÷3,5daN la reglajele fine şi de 2÷4daN la
reglajele rapide, raza este de 120÷200mm. În funcţie de poziţia şi de orientarea faţă de axa
24
verticală frontală, dimensiunile optime ale manivelelor sunt date în tabelul de mai jos
(tab.3.9).

Tabelul 3.9 Dimensiunile optime ale manivelelor

Înălţimea la care Poziţia (în grade) Raza (în cm.)
se află manivela Rezistenţa tangenţială de:
0 daN/cm 7 daN/cm 16 daN/cm
91 0 3,8÷11,4 11,4÷19 11,4÷19
99 90 6,4÷11,4 11,4÷19 11,4÷19
102 -45 6,4÷19 11,4÷19 11,4÷19
107 +45 6,4÷11,4 6,4÷11,4 11,4÷19
122 0 6,4÷11,4 11,4 11,4÷19

Fig. 3.12 Manivelă

Roţi de mână (fig. 3.13), se utilizează pentru comenzi rapide şi pentru diferite
reglaje de fineţe. Pentru rotaţiile mai mici de 900 sau cu o forţă tangenţială mare, dar cu o
rotaţie lentă, roţile de mână sunt mai eficace decât manivelele. La proiectarea roţilor de mână
se va ţine cont de înălţimea faţă de sol sau faţă de poziţia executantului, de rezistenţa
tangenţială, de fineţea de reglaj şi de orientarea roţii.
Roţile de mână de diametre (tab.3.10) mari nu sunt prevăzute cu mâner întrucât vor
fi manipulate cu ambele mâini. Suprafaţa interioară a roţilor de mână va fi prevăzută cu
ondulaţii, pentru a fi apucată mai bine cu degetele,iar suprafaţa exterioară va fi prelucrată
neted.

Tabelul 3.10Diametrul optim al roţilor de mână funcţie de orientarea şi înălţimea la care se

află roata.
Înălţimea la care Orientarea Diametrul optim (cm)
se află roata de roţii Rezistenţa tangenţială de:
mână (cm) (grade) 0 daN/cm 7 daN/cm 16 daN/cm
61 0 8÷15 25 41
91 0 8÷20 25÷41 41
91 lateral 8÷15 25 25
99 90 8÷25 25÷41 41
25
 102 -45 8÷15 15÷41 25÷41
107 +45 8÷15 25 25÷41
122 0 8÷15 20÷41 25÷41

Fig. 3.13 Roţi manuale: a) orientarea şi înălţimea faţă de sol; b) construcţia roţilor manuale;
c) construcţia unui mâner rotitor prelucrat complet şi cu suprafaţa de lucru lustruită.

Pârghiile (3.14),se folosesc pentru comenzi rapide şi prezintă dezavantajul că ocupă

mult loc. Cu cât braţul pârghiei va fi mai mare cu atât şi forţa necesară acţionării va fi mai
mică. Pârghiile lungi necesită pentru acţionare, o mişcare rectilinie, iar cele scurte necesită
pentru acţionare o mişcare oscilantă (arcuită). Pârghiile pentru a căror manevrare este
necesară o anumită forţă de acţionare, trebuie amplasate la înălţimea umerilor, pentru poziţia
de lucru ortostatică, şi la nivelul coatelor pentru poziţia şezând. Totodată acestea trebuie
plasate puţin lateral faţă de executant şi nu drept în faţă (fig. 3.15). Pentru ca mişcarea să fie
uşoară şi rapidă, este necesar un unghi de deplasare al pârghiei mai mic de 450. Cursa înainte
înapoi a unei pârghii nu trebuie să fie mai mare de 350mm, iar cursa stânga-dreapta să nu
depăşească 900mm. Lungimea pârghiei depinde de unghiul de deplasare, de viteza optimă de
acţionare şi de forţa opusă.

Fig. 3.14 Pârghie de comandă

26
Fig. 3.15 Plasarea pârghiilor

Fig. 3.17 Construcţia pedalelor: a) pedale de pornire (acţionare scurtă); b) pedale de mişcare
(acţionare prelungită)

27
Pedalele sau butoanele de picior, sunt de două tipuri: a. pedale de pornire (cu acţionare
scurtă); b. pedale de mişcare (cu acţionare prelungită).
Deplasarea permanentă în vederea acţionării pedalelor, este de cele mai multe ori anevoioasă
şi obositoare. Dacă locul de muncă este conceput pentru lucrul în poziţia ortostatică, nu se
vor folosi pedale, deoarece obligă pe executant ca o parte din timp acesta să-şi repartizeze
greutatea corpului pe un singur picior. Menţinerea echilibrului în această poziţie, reduce
capacitatea întregului sistem senzorial şi locomotor, produce tulburări cardiovasculare,
varice şi deformaţii osoase.
Dacă totuşi trebuie să se prevadă necondiţionat comenzi prin pedale, în poziţia
ortostatică, atunci se recomandă ca pedala să fie în formă de ”trap cu jug şi pârghie” (fig.
3.16), ceea ce permite o alternare a comenzii pentru fiecare picior.

Fig. 3.16 Pedale pentru poziţia în picioare: a) soluţie nefavorabilă; b) soluţie favorabilă

Dimensiunile pedalelor se înscriu în anumite limite:

Lăţimea minimă de 25mm;
Lungimea minimă de 75mm;
Cursa maximă de 60mm în cazul în care acţionarea se face din gleznă, sau de 175mm în
cazul în care acţionarea se face prin greutatea piciorului.
Pentru pedalele de pornire, forţa variază (cea necesară), între 1,5÷9daN, iar la pedalele de
mişcare variază între 1,5÷90daN.
La proiectarea pedalelor (fig. 3.17) şi a butoanelor de picior, trebuie să se ţină seama de
capacitatea de presiune a picioarelor, cât şi de obligaţia ca pedala să nu angajeze glezna la o
mişcare ce presupune o variaţie unghiulară mai mare de 250, respectiv 150 în cazul flexiei şi
100 în cazul extensiei, faţă de perpendiculara gambei pe laba piciorului.

2.5. CORELAŢIA DINTRE POZIŢIA APARATELOR ŞI A COMENZILOR

Utilizarea rapidă, corectă şi eficientă a unui aparat, în funcţie de o anumită funcţie

primită, depinde de asociaţia logică dintre sursa de informaţie şi ordinea comenzii.
Elementele de comandă pot fi cu mişcare de translaţie (fig.3.18) sau cu mişcare de
rotaţie parţială sau continuă (fig.3.19). Formele şi dimensiunile elementelor de comandă
depind de natura şi valoarea momentului de torsiune. Asamblarea lor cu arborele se

28
efectuează cu ajutorul ştifturilor, şuruburilor, arcurilor sau prin intermediul unor bucşe
metalice.

Fig. 3.18 Elemente de comandă cu mişcare de translaţie

Fig.3.19 Forme constructive de butoane pentru mişcarea de rotaţie

În practică, se întâlnesc diferite moduri de aranjare a aparatelor şi comenzilor:

gruparea aparatelor în bloc, iar butoanele sau levierele de comandă imediat dedesubt sau
lateral în aceeaşi poziţie; pentru operatorii de la tablourile de comandă, soluţia cea mai
convenabilă este poziţionarea separată a fiecărui aparat cu comanda sa, sau proiectarea
tablourilor de comandă de a cărui construcţie depinde calitatea, precizia şi solicitarea fizică
sau neurocerebrală a operatorului să ţină seama de respectarea următoarelor reguli:
În cazul în care aparatele de control sunt separate de comenzi, fiind dispuse pe
planuri diferite, acestea trebuie să păstreze aceeaşi poziţie şi ordine;
29
Ordonarea aparatelor după gen este mai obositoare pentru operator decât după succesiunea
urmăririi acestora;
La proiectarea unui tablou de comandă, trebuie menţinută o legătură între direcţia
mişcării acului indicator al unui aparat şi sensul comenzii, adică dacă se doreşte ca acul
indicator să se deplaseze pe cadran spre dreapta, să se rotească şi butonul, pârghia, etc., tot
spre dreapta. Ordonarea aparatelor după gen este mai obositoare decât succesiunea urmăririi
lor.
Între direcţia de mişcare a comenzii şi reacţia utilajului condus să realizeze o
legătură logică. De exemplu la macara, pârghiile de comandă trebuie corelate cu ridicarea,
coborârea şi deplasările la stânga ale braţului macaralei.
Rotirea elementului de comandă spre dreapta trebuie să marcheze pe aparatul de
control, o creştere, o accelerare, o ridicare, o intensificare. Rotirea spre stânga trebuie să
corespundă unei scăderi, atenuări sau încetiniri a produsului condus.
La compunerea unui tablou de comandă se impun următoarele cerinţe:
• Aparatele şi comenzile să fie amplasate în funcţie de succesiunea procesului tehnologic;
• Vederea să cadă pe cât posibil perpendicular pe cadran pentru a evita fenomenul de
paralaxă (fig.3.20; 3.21) şi oboseala; aparatele cele mai frecvent folosite vor fi aşezate în
câmpul vizual al operatorului, la înălţimea ochilor: 150 deasupra şi 450dedesupt sunt
limitele maxim acceptate (fig. 3.22).

Fig.3.20 Eroarea de paralaxă

Fig. 3.21 Sisteme utilizate pentru micşorarea erorii de paralaxă

30
 Fig. 3.22 Câmpul vizual normal: a) secţiune sagitală deschidere; b) secţiune sagitală suprafaţă; c)
secţiune plană

Să nu necesite o deplasare prea mare a vederii şi în nici un caz, să nu oblige la

întoarceri frecvente ale capului;
• Distanţa dintre panou şi ochi să fie calculată şi în strânsă corelaţie cu mărimea literelor şi
a cifrelor de pe cadranele aparatelor;
• Acele aparatelor să indice funcţionarea normală în aceeaşi poziţie, preferabil în dreptul
orei trei sau nouă, dacă aparatele sunt aşezate orizontal şi ora şase sau douăsprezece dacă
aparatele sunt distribuite pe verticală (în funcţie de direcţia de citire).
Citirea corectă a aparatelor se va asigura şi printr-o aşezare ordonată a acestora, în sensul
citirii lor de la stânga la dreapta sau de sus în jos.

Fig. 3.24 Erorile de citire

spontană a aparatelor

31
 Forma aparatelor (fig. 3.23)determină uşurinţa şi gradul de precizie al percepţiei sau
citirii, precum şi viteza de percepţie. După formă se deosebesc aparate de tip fereastră,
rotunde, semicirculare, dreptunghiular-orizontale şi dreptunghiular-verticale. Cele mai
precise şi rapide citiri ale aparatelor sunt cele în care indicatorul este fix iar cadranul este
mobil. Acest lucru (fig. 3.24) este confirmat şi de faptul că cele mai puţine erori de citire le
dau aparatele în formă de fereastră (0,5%), la care indicatorul este fix, iar în interior se
deplasează discul cu gradaţii.

Fig. 3.23 Forme constructive de scări şi cadrane

Scrierea şi divizarea cadranelor aparatelor prezintă importanţă pentru exactitatea

citirii, pentru viteza percepţiei informaţiei şi gradul de solicitare al executantului. Cea mai
bună divizare a cadranelor este cea multiplu de unu, cinci, zece sau o sută. La aparatele de
aceeaşi formă şi dimensiune se impune folosirea aceleiaşi scări de gradaţie.
Scrierea literelor şi cifrelor pe cadranele aparatelor de măsură şi control (fig. 3.25) trebuie să
fie corelată cu distanţa de lectură maximă preconizată, adică distanţa dintre ochiul
operatorului şi aparat. Pentru aceasta este necesar ca:
scrierea literelor şi cifrelor să respecte următoarele proporţii minime în funcţie de distanţa de
lectură (D) sau faţă de înălţimea literei sau a cifrei (I);
pe scalele fixe, cifrele se scriu orizontal, iar pe cele mobile, cu formă rotundă sau de
semicerc, cifrele se scriu tangenţial.

Tabelul 3.10 Date practice pentru proiectarea cadranelor aparatelor

Dimensiunea Raportul în funcţie de:
Distanţa de Înălţimea
citire D literei I
Înălţimea literei (cifrei) I D:200 -
Lăţimea literei (cifrei) L D:300 2I:3
Grosimea scrisului D:1200 I:6
Distanţa dintre 2 litere (cifre) Dl D:1200 I:6
Distanţa între cuvinte sau grupuri de cifre Dc D:300 2I:3

32
 Fig. 3.25 Diferite forme de
cadrane

În funcţie de distanţa de citire maxim preconizată D, trebuie asigurate următoarele raporturi

pentru scrierea gradaţiilor:
înălţimea liniilor mari D/90;
înălţimea liniilor mijlocii D/125;
înălţimea liniilor mici D/200;
grosimea liniilor D/5000;
distanţa dintre două linii mari D/50;
distanţa dintre două linii mici D/600.
Pentru sublinierea zonelor de toleranţă este foarte utilă folosirea culorilor;
Mărimea cadranelor depinde de distanţa de citire şi de numărul subdiviziunilor. Diametrul
minim este de 25mm, pentru o citire de la maximum 50 de diviziuni. Dacă distanţa creşte la
3000mm, numărul subdiviziunilor scade la 10. Pentru a avea 50 de subdiviziuni la o distanţă
de citire de 5000mm, este necesar un aparat cu diametrul de 110mm
Iluminarea tablourilor de comandă este foarte importantă. Se va evita reflexia surselor de
lumină sau a ferestrelor pe geamurile aparatelor de măsură. Aparatele să nu fie amplasate în
faţa unei ferestre, căci reverberaţia luminii îngreunează citirea, conduce la greşeli şi măreşte
oboseala.

Fig. 3.26 Variante de ace indicatoare

33
Contrastele de lumină trebuie evitate. De aceea se recomandă folosirea cât mai rar a
semnalelor luminoase. Cele mai eficace semnale luminoase sunt cele discontinue, cu o
frecvenţă de 3÷10 aprinderi pe secundă.
Acul indicator va avea forma şi dimensiunea stabilită (fig. 3.26) în funcţie de destinaţia
aparatului şi precizia acestuia. Acul indicator trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
greutate redusă; rigiditate mare; rezistenţă mecanică şi rezistenţă la şoc ridicate.
Pentru a evita rotirea acului indicator în afara spaţiului aferent scării, pe cadranul
scării se montează limitatori care au rolul de a prelua această posibilă deplasare a acului (fig.
3.27).

Fig. 3.27 Limitatori pentru cursa acului indicator

Acul indicator se poate monta direct (fig. 3.28) sau indirect, cu ajutorul unei tije port
indicator.

Fig. 3.28 Fixarea directă a acului indicator la arborele aparatului

Un rol deosebit de important în proiectarea unui produs, îl ocupă carcasa acestuia.

Carcasele au rolul de a asigura fixarea elementelor produsului, de a-l proteja faţă de acţiunea
mediului înconjurător (praf, umezeală, gaze, agenţi corozivi, etc.), contra loviturilor, a
şocurilor şi de a asigura un transport bun şi o aşezare corespunzătoare a produsului.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească carcasele, pe lângă cele de natură
estetică sunt: să fie rezistente şi rigide (acesta realizându-se printr-o formă adecvată, care va
fi executată dintr-un material şi printr-o tehnologie bine stabilite, iar acolo unde este cazul şi
de o nervurare adecvată); durabilitate (aceasta se va asigura atât din punct de vedere tehnic
cât şi din punct de vedere estetic, prin acoperiri adecvate ale suprafeţelor expuse); etanşeitate
bună, impusă de condiţiile de funcţionare ale produsului şi a mediului în care acesta va
funcţiona (fig. 3.29); precizia funcţionării mecanismelor componente; greutate minimă;
posibilitate de transport; etc.

34
 Fig. 3.29 Posibilităţi de etanşare ale elementelor de carcasă

Constructiv se deosebesc următoarele tipuri de carcase:

• în formă de corp întreg (formată din cutia principală şi capac);
• din corpuri separate compuse din două părţi distincte;
• din corpuri demontabile care se asamblează prin şuruburi şi ştifturi;
• dintr-un corp numit şasiu şi alte corpuri ce fixează diferite mecanisme ale aparatului.
Carcasele se pot executa prin turnare, sudare, lipire, presare, ştanţare, sau din panouri
fixate demontabil. În funcţie de rolul şi destinaţia produsului, carcasele se vor proiecta cu
elemente demontabile sau nedemontabile.
Ca o concluzie generală, trebuie de remarcat faptul că activitatea designerului este
extrem de laborioasă, aceasta necesitând un volum mare de cunoştinţe şi utilizarea acestora
concomitent cu respectarea regulilor de proiectare specifice acestui tip de activitate. De
asemenea designerul trebuie să ţină seama de fenomenul ,,iluzii optice” (fig.3.30), de
efectele culorii asupra diferitelor forme (fig. 3.31), de diferitele efecte ce se pot crea prin
structuri punctiforme (fig. 3.32; 3.33) sau liniare, de valorile estetice ale diferitelor forme
(fig. 3.34), sau de influenţele psihologice ale acestora (fig. 3.35).

35
 2.6. ILUZII OPTICE

2.6.1. ILUZII GEOMETRICE

Iluzii geometrice am denumit iluziile de volum, de suprafaţă, de lungime, de relief, de

expresie. În figura…sunt prezentate schematic aceste tipuri de iluzii:
Iluzia de relief Iluzia de suprafaţă
Iluzia de volum

Iluzia de lungime

Iluzia de expresie
36
Fig. 3.31 Efectul culorii asupra unui cub: a) cubul pare mai mare, mai uşor; b) cubul pare mai mic,
mai greu; c) colorat în diferite culori se obţine senzaţia de spaţiu

Fig. 3.32 Crearea senzaţiei de apropiere-depărtare: a) aproape; b) departe

Fig. 3.33 Crearea senzaţiei de claritate – neclaritate - luminozitate: a) mat-suprafaţă luminoasă; b)

lucios – suprafaţă neclară

37
 2.6.2. VALORI ESTETICE ALE FORMELOR

Fig. 3.34 Valorile estetice ale diferitelor forme:

Fiecare formă geometrică are o valoae estetică (D. Birkoff), exprimată prin cifre:

1,25 0,9 1,16

1,5 1,0 0,75

0,16 0,29 1,0 0,62

38
 2.6.3. INFLUENŢELE PSIHOLOGICE ALE FORMELOR

Fig. 3.35 Influenţele psihologice ale formelor

a. b. c.

d. e. f.

g.

Formele geometrice influenţează psihicul în felul următor:

pătrat= realism, spirit practic, preferinţă pentru lucruri naturale;
cerc = idealism, spiritualitate, dorinţă de perfecţiune;
triunghi cu vârful în jos = feminitate, pasivitate, imitaţie;
grila = probleme grave interioare, introspecţie;

39
triunghi cu vârful în sus = activitate, creativitate, dorinţă, masculinitate;
cerc cu diagonale = erotism şi creativitate, impulsul de a uni plăcerea cu sentimentul
două triunghiuri, unul cu vârful în sus şi celălalt cu vârful în jos = echilibru în sens fizic şi
spiritual, armonie între realism şi idealism, între dorinţă şi acţiune.
Formele se mai pot clasifica în: forme dure (prisma, cubul, piramida) şi forme moi (cilindrul,
sfera, conul, în general cele obţinute prin revoluţie).

40
 2.7. ÎMBRĂCĂMINTEA

Îmbrăcămintea constituie alături de mediul ambiant (fie că este vorba de mediul

interior fie că este vorba de mediul exterior, referirea se face la cel unde se desfăşoară
activitatea analizată) un al doilea microclimat, care menţine o temperatură apropiată de cea a
corpului, la circa 300÷310 cu mici variaţii. Graţie ”mantalei de aer” existente în spaţiile
intervestimentare, asociată cu o porozitate medie a hainelor, de circa 80%, îmbrăcămintea
funcţionează pe principiul izolatorilor termici. Rolul îmbrăcămintei este foarte important, aşa
cum s-a arătat mai sus, asigurând deci o temperatură constantă corpului, vis-a-vis de
variaţiile atmosferice excesive sau a celor din microclimatul în care se desfăşoară activitatea.
Îmbrăcămintea trebuie privită şi sub aspectul unui echipament de protecţie.
Îmbrăcămintea permite funcţiile excretorii ale pielii (transpiraţia) şi absorb excesul
de umezeală a corpului (se va pune accent pe fibrele naturale: mătase, in, bumbac, etc.), iar
prin diversitatea materialelor, culorilor, croielilor, veşmintele împodobesc corpul, punând în
valoare sau accentuând liniile sale frumoase, ascunzând defectele. Echipamentele de
protecţie trebuie să asigure prin culoare şi croială un confort fizic şi psihic, concomitent cu
posibilitatea asigurării unei game de tipodimensiuni cât mai vastă.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească îmbrăcămintea sunt destul de
numeroase:
Să fie moale, uşoară, comodă, să nu stânjenească funcţiile musculare, mişcările respiratorii,
circulaţia sangvină sau activitatea aparatului digestiv. În acest sens se va evita purtarea
centurilor, jartierelor, corsetelor strânse, toate acestea fiind dăunătoare motilităţii intestinale
şi circulaţiei sangvine periferice.
Să corespundă sezonului în care este purtată pentru a evita îmbolnăvirile datorată condiţiilor
climatice nefavorabile (supraîncălzirea corpului, transpiraţii, răceli, etc.).
Să menţină uniformă temperatura corpului, printr-o alegere adecvată a culorii (care poate fi
cu o putere mare de reflexie a razelor calorice, sau să le absoarbă).
Să fie compusă din mai multe straturi vestimentare pentru a asigura o izolaţie bună prin
straturile de aer intervestimentare (aerul este un bun izolator termic).
Să fie aerată bine, permeabilă, suficient de poroasă (incomplet izolantă), în vederea asigurării
funcţiilor respiratorii ale pielii precum şi a celei de excreţie. Circulaţia aerului este stânjenită
de hainele din piele sau cauciuc, acestea fiind recomandate ca echipamente de protecţie în
zonele cu temperaturi excesive.
Să nu producă leziuni ale pielii datorită ţesăturii aspre sau a materialului sintetic din care este
confecţionată, cum ar fi reacţiile alergice, erupţiile.
Atât îmbrăcămintea exterioară cât şi cea de corp trebuie să fie uşor de întreţinut (să poată fi
uşor curăţată, spălată, uscată, călcată), să poată fi schimbată des, sau ori de câte ori este
nevoie.
În general, îmbrăcămintea trebuie să fie strict personală: lenjeria, pălăria, hainele,
încălţămintea, etc.
Să slujească în primul rând igienei, sănătăţii corpului confortului, şi în al doilea rând să
corespundă convenţiilor stabilite de modă (să fie utilitară dar să facă şi impresie bună,
plăcută; să nu deformeze corpul; să aibă o notă personală, adaptându-se la genul, vârsta şi
ocupaţia individului).

41
În concluzie îmbrăcămintea trebuie să respecte condiţiile necesare asigurării unui confort
fizic şi psihic şi să fie concepută dintr-o ţesătură a cărei proprietăţi să fie bine cunoscute.
Sunt date mai jos caracteristicile fibrelor sintetice:
Relonul: rezistă la soare (nu se taie, nu se decolorează), nu intră la spălat, nu se deformează,
are stabilitate coloristică, prezintă însă dezavantajul că sunt uşor inflamabile (iau repede foc).
Se întreţin uşor: hainele din relon se pot spăla la 200C sau cu apă rece; se usucă repede; nu se
calcă; se pot curăţa şi cu substanţe chimice (neofalină), dar cu anumite precauţii.
Polistirenul: intră în compoziţia multor tipuri de ţesături datorită proprietăţilor sale; îşi revine
forte repede după şifonare; are rezistenţă mare la uzură; este un bun izolator termic (atât la
căldură cât şi la frig); nu intră la apă; nu se ”pârleşte” la călcat; se întreţine uşor prin spălare
cu apă caldă la 300C sau cu apă rece; se calcă la temperaturi mici (fierul de călcat să fie
cald); nu se curăţă chimic.
Acetatul: este suplu, plăcut la purtat, îşi revine după şifonare; se spală cu apă caldă la
temperatura de 250÷300C; se calcă cu fierul cald; se poate curăţa şi cu esenţe minerale
(benzină), dar cu precauţii speciale.
Relonul, teronul: are mare elasticitate şi posibilitate de a reveni la forma iniţială după ce a
fost şifonat; nu intră la apă; este uşor şi plăcut la purtat; se spală numai cu apă caldă la
temperatura de 300÷400C; se calcă cu fierul cald; se curăţă în general în curăţătorii.
Viscoză, mătase artificială, fibre artificiale: sunt rezistente la uzură şi la lumină; se spală cu
apă la temperatura de 400C; se calcă cu fierul fierbinte; se curăţă chimic sau cu neofalină, dar
cu precauţii speciale.
Triacetatul: neşifonabil, se presează uşor; spălatul cu apă se face la 300C; se calcă cu fierul
călduţ.

42
 2.8. ÎNCĂLŢĂMINTEA

Încălţămintea trebuie să îndeplinească şi ea anumite condiţii care să ţină cont de

igiena picioarelor, de deformarea acestora şi de eleganţa sau cerinţele modei. Condiţiile
esenţiale care trebuiesc respectate sunt următoarele:
Să fie flexibilă pentru ca piciorul să se poată îndoi nestânjenit şi fără a depune un efort
suplimentar;
Să folosească la maxim ”spaţiul util” al dimensiunilor, permiţând mişcarea normală, prin
evitarea vârfurilor prea ascuţite care ”înghesuie degetele”, a pantofilor strâmţi sau scurţi care
stânjenesc mersul;
Tocul să nu depăşească 3÷4cm şi să aibă o suprafaţă mare de sprijin. Tocurile înalte care de
fapt sunt elegante, prezintă dezavantajul influenţării negative a circulaţiei periferice sangvine
în picior, obligând la o poziţie anormală a piciorului şi solicitând în felul acesta tendonul lui
Achile, degenerează muşchii gambei, ducând la apariţia piciorului plat, a monturilor, a
bătăturilor şi a altor deformaţii funcţionale care tulbură mersul;
Atunci când condiţiile de desfăşurare a unei anumite activităţi o impune, să prezinte o talpă
izolantă, sau rezistentă la acizi şi uleiuri;
Să aibă o formă atrăgătoare dar corespunzătoare scopului propus (mers prelungit, muncă în
anumite condiţii, plajă, sport, recreaţie, etc.), purtarea modelelor atrăgătoare, elegante, la
modă dar neraţionale trebuind să fie limitată numai la împrejurări deosebite.
Să poată fi schimbată des, uşor accesibilă la încălţat şi descălţat;
Să fie corespunzătoare anotimpului, condiţiilor climatice: permeabilă la aer şi uşoară vara,
pentru a asigura mişcarea şi respiraţia picioarelor; toamna, iarna şi primăvara încălţămintea
va fi călduroasă, izolantă faţă de umiditate şi de frig, în caz de nerespectare a condiţiilor
acestora de adaptare a încălţămintei la condiţiile climaterice, pot apărea diferite boli (răceli,
reumatism, boli ale aparatului respirator, digestiv sau circulator).
Să poată fi întreţinută, curăţată (eventual să fie spălată dacă este din cauciuc, dată cu cremă
dacă este din piele sau înlocuitori, sau curăţată cu substanţe chimice speciale pentru cea din
antilopă).

43
 2.9. ACCESORIILE

Principalele accesorii sunt:

Poşeta sau geanta, care trebuie să fie comode, uşoare, uşor de întreţinut, adecvate scopului
pentru care au fost proiectate să fie purtate (de zi, de ocazie, de voiaj, etc.), să nu necesite
prin formă sau mărime modificarea poziţiei corpului când aceasta este purtată, să fie
ergonomică (adaptabilă la diferite tipodimensiuni, forma curelelor şi a torţelor să nu fie
tăioase sau incomode) şi să corespundă cerinţelor modei din punct de vedere al culorii,
formei şi dimensiunii, fără însă să afecteze confortul fizic al celui sau celei care poartă
respectivul produs;
Ochelarii reprezintă un alt accesoriu care însă trebuie să răspundă sensibil unor cerinţe
vizând atât sănătatea cât şi regulilor ergonomice: trebuie să corespundă funcţional şi tehnic
vis-a-vis de recomandările medicale (dioptrie, distanţă interpupilară, umbrar, etc); să fie
uşori şi uşor de întreţinut; forma şi materialul ramei să corespundă formei feţei celui care îl
poartă; să asigure o vizibilitate cât mai bună în sensul asigurării prin formă a unui unghi de
vedere cât mai amplu (370 în plan orizontal şi 280 în plan vertical); să corespundă rolului
pentru care a fost creat (eleganţă, protecţie solară, medicali-pentru vedere, protecţia muncii).
Mănuşile pot avea şi ele diferite destinaţii: eleganţă, ocazii speciale, protecţie faţă de
condiţiile atmosferice, aderenţă, protecţie suplimentară la locul de muncă, etc. În funcţie de
destinaţie ele vor îndeplini condiţiile de a asigura un confort fizic şi psihic prin formă,
culoare şi materialul din care sunt executate (dantelă, voal, mătase, bumbac, izolante, piele,
lână, blană, etc.) cu respectarea condiţiilor tipodimensionale.
Pălăria, basca, căciula, beretul, şapca, reprezintă opţiunile pentru un obiect cu rolul de a
proteja, sau orna, în anumite situaţii şi condiţii capul. Acest accesoriu trebuie să
îndeplinească atât condiţiile de protecţie cât şi cele estetice. Acest obiect va fi proiectat în
aşa fel încât să corespundă cerinţelor momentului şi scopului pentru care este purtat.
Culoarea, forma şi materialul (fetru, dantelă, piele, blană, ţesăturile textile, etc.), sunt
principalele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească aceste obiecte.
Ciorapii sunt şi ei consideraţi un accesoriu important, ei trebuind să asigure protecţie,
izolaţie, să fie estetici şi la modă, să fie absorbanţi, şi în general să permită prin dimensiuni,
culoare, fineţe, să se adapteze scopului şi momentului în care sunt purtaţi.
Îmbrăcămintea, încălţămintea şi accesoriile, trebuie să asigure eleganţă, comoditate şi
protecţie faţă de agenţii agresivi ai mediului (temperatură; uleiuri şi chimicale; aşchii;
agăţarea hainelor; agăţarea accesoriilor, fiind vizată şi regula lănţişorului, accesibilitatea lor
uşoară la îmbrăcare - dezbrăcare, rezolvarea necesităţilor fireşti fără probleme, etc.).

44
 3. REGULI ERGONOMICE PENTRU ELEMENTELE DE MOBILIER

Pentru o proiectare corectă din punct de vedere a regulilor ergonomice a elementelor

de mobilier, se va ţine cont de o amplasare la înălţimea optimă a spaţiilor de depozitare, prin
respectarea următoarelor date generale:
Până la 0,5m (măsurat de la nivelul pardoselii), este zona cu acces mai dificil, deoarece
vizibilitatea este redusă şi suntem obligaţi să ne aplecăm sau să îngenunchem.
De la înălţimea de 0,5m până la 1,8m, este zona cea mai recomandabilă de depozitare, cu
vizibilitate bună (nu este necesară modificarea poziţiei corpului pentru a avea vizibilitate). În
această zonă se vor amplasa obiecte de utilitate zilnică.
De la înălţimea de 1,8m până la 2,2m, este zona rezervată obiectelor care se folosesc mai rar
(geamandane, pălării, articole de sezon, etc.)
Peste înălţimea de 2,2m, este zona considerată a fi utilizată pentru depozitarea obiectelor cu
folosinţă mai rară (materiale de camping, plăpumi, pături, perne de rezervă).
Adâncimea elementelor de depozitare, trebuie să corespundă mărimii, formei şi volumului
obiectelor, ţinându-se seama de faptul că acestea se vor aşeza pe un singur rând (nu pe două
sau mai multe rânduri), pentru a putea fi uşor scoase şi rearanjate. Astfel se recomandă
următoarele adâncimi:
0,15m pentru sticle, pahare, ceşti, etc.
0,25m pentru cărţi, anuare, cataloage, etc.
0,35m pentru discuri, albume, încălţăminte, lenjerie, obiecte pentru bucătărie, etc.
0,45m pentru picup, lenjerie, aspirator, etc.
0,60m pentru îmbrăcăminte, valize aşezate pe orizontală, etc.
Există patru tipuri curente de gabarite pentru cărţi:
format tip I, având înălţimea până la 20cm. şi lăţimea de 13÷17cm.
format tip II, având înălţimea până la 20cm. şi lăţimea de 17cm.
format tip III, având înălţimea până la 38cm. şi lăţimea de 17cm.
format tip IV, având înălţimea până la 46cm. şi lăţimea de 17cm.
Nu se acceptă o lăţime de rafturi mai mică de 18cm şi mai mare 40cm, iar lungimea unui raft
va fi ≤1m (pentru a nu se încovoia). Înălţimea optimă a blatului care se rabate este
recomandată a fi cuprinsă între 0,70÷0,80m. Sertarele se recomandă a avea înălţimea de
8cm.
Lenjeria se recomandă a fi aranjată în sertare de 0,13m înălţime, dispuse la o înălţime de
maximă de 1,50m. Lenjeria de pat, feţele de masă, şervetele, se recomandă a dispune de un
spaţiu de depozitare cu o suprafaţă aferentă de 0,45 x 0,60m, repartizată pe blaturi mobile,
fixate pe cremaliere la 30cm distanţă. Spaţiul necesar lenjeriei este de 0,40m3 pentru familii
compuse din 2 persoane şi de 1m3 pentru familii compuse din 4 persoane.
Scaunele de tip taburet se recomandă să aibă următoarele dimensiuni:
30 x 30cm pentru suprafaţa de sprijin şi o înălţime a blatului de 32cm, pentru cele obişnuite
40 x 42cm pentru suprafaţa de sprijin şi o înălţime a blatului de 73cm, pentru taburetele de
tip bar.
Scaunele trebuie să fie astfel proiectate încât să asigure o poziţie confortabilă a corpului.
Cercetările bazate pe considerente antropometrice şi ortopedice asupra poziţiei corpului
omenesc în şedere, demonstrează următoarele concluzii:

45
greutatea corpului să se repartizeze uniform pe toată coapsa în aşa fel încât aceasta să fie în
contact de-a lungul ei cu blatul scaunului;
înălţimea la care se fixează blatul pentru şedere al scaunului să fie egală cu înălţimea
gambei, în aşa fel încât talpa piciorului să stea bine pe pardoseală;
planul de şedere precum şi spătarul să fie înclinate în sensul preluării unei părţi din greutatea
corpului concomitent cu asigurarea realizării relaxării sistemului muscular şi a unei bune
circulaţii a sângelui în organism
forma spătarului trebuie să asigure o rezemare corectă a omoplaţilor şi a mijlocului. Unghiul
de înclinare al spătarului depinde şi de funcţia scaunului. Astfel, scaunele destinate
sufrageriilor, au spătarul mai puţin înclinat şi un gabarit mai mic. Scaunele destinate
desfăşurării unor activităţi de birou, sunt prevăzute cu perne şi cu tapiserii mai rigide, iar
spătarul poate fi aproape drept. Spătarele care formează un unghi de 900 cu planul de şedere,
conferă o atmosferă solemnă.
Fotoliile pot varia atât dimensional cât şi din punct de vedere al formelor, funcţie de rolul şi
scopul acestora. Fotoliile pot fi cu sau fără braţe, cu sau fără sprijin al capului, rabatabile sau
nu, cu o lăţime minimă a şezutului de 50cm şi o înălţime minimă faţă de sol de 30cm pentru
fotoliile fără braţe şi respectiv 40cm pentru fotoliile cu braţe.
Canapeaua are acelaşi gabarit ca fotoliile, lungimea variind între 1,8÷2m.
Patul şi divanul sunt elemente de mobilier a căror gamă dimensională poate varia astfel:
90 x 200cm pentru o persoană
135 x 200cm pentru două persoane
55 x 120cm pentru copii mici
60 x 160cm pentru copii mari
înălţimea de la sol se recomandă să fie de 35÷45cm
Dimensiunile recomandate pentru paturile de o persoană pot varia:
75 x 180cm minim
90 x190cm mediu
100 x 190cm maxim
iar pentru cele de două persoane:
130 x190cm minim
140 x 190cm mediu
180 x 200cm maxim
Mesele sunt elemente de mobilier care au dimensiunile variabile funcţie de rolul lor
funcţional:
Masa de înfăşat are înălţimea recomandată de 900cm
Masa de bucătărie are înălţimea recomandată de 800cm
Masa de călcat are înălţimea recomandată de 780cm
Biroul are înălţimea recomandată de 760cm
Etc.
Înălţimea liberă sub placa mesei trebuie să fie de numai 60cm pentru a se putea sta comod cu
picioarele. Zona minimă a suprafeţei destinate scrisului trebuie să fie 70 x 60cm.
Masa destinată servitului trebuie să fie pliantă sau extensibilă, având o suprafaţă de 55
x30cm de persoană. Pentru mesele care au blatul sub formă dreptunghiulară, se recomandă
următoarele dimensiuni: - pentru 4 persoane: 120 x80cm (lăţimea minimă fiind 60cm)
- pentru 6 persoane: 140 x80cm

46
 - pentru 10 persoane: 250 x 90cm
Pentru mesele care au blatul sub formă pătrată, se recomandă următoarele dimensiuni:
- pentru 4 persoane: 85 x 85cm
- pentru 6 persoane: 90 x 90cm
Pentru mesele care au blatul sub formă de disc, se recomandă următoarele dimensiuni:
- pentru 4 persoane: Φ 90cm
- pentru 6 persoane: Φ150cm
În amenajările de interior se va ţine cont de dimensiunile ecranului televizorului, urmându-se
următoarele recomandări: conul de vizionare va avea 600÷700; iar distanţa de vizionare va fi
în funcţie de diagonala televizorului: 3m pentru o diagonală de 59cm, 2m pentru o diagonală
de 43cm, 2m pentru o diagonală de 36cm, înălţimea amplasării televizorului în raport cu
pardoseala va fi de 100cm.

47
4. ELEMENTE PENTRU TRANSMITEREA MIŞCĂRILOR

48
5. ELEMENTE DE GHIDARE

49
6. ELEMENTE DE ASAMBLARE

50