Solidaritatea din perspectiva lui Emil Durkheim

Solidaritatea este definita ca un fapt social si se poate cunoaste prin intermediul efectelor sale
sociale.

Pentru a studia solidaritatea, Durkheim alege sa cerceteze mai intai diferitele specii de drept.
“Cum dreptul reproduce formele cele mai importante ale solidaritatii sociale, n-avem decat sa
clasam diferitele specii ale dreptului pentru a cauta apoi care sunt diferitele specii ale
solidaritatii sociale corespunzatoare.”(E. Durkheim, p.53)

“Orice percept de drept poate fi definit astfel: o regula de conduita sanctionata.” El identifica
doua tipuri de sanctiuni. Primele sunt cele represive si se regasesc in drepul penal. Ele constau
in mod esential intr-o durere sau cel putin, „o scadere aplicata agentului; ele au ca obiect a-l
atinge pe acesta in destinul sau sau in onoarerea sa, in viata sa sau in libertatea sa, de a-l priva
de ceva de care se bucura.” Celelalte sunt cele restitutive si constau „numai intr-o repunere a
lucrurilor la locul lor, intr-o restabilire sub forma lor normala a raporturilor tulburate, fie ca
actul incriminat este adus cu forta la tipul de la care a deviat, fie ca este anulat, adica privat de
orice valoare sociala.” Ele cuprind dreptul civil, dreptul comercial, dreptul de procedura,
dreptul administrativ si constitutional, abstractie facand de regulile penale care pot fi atasate
acestora din urma. (E. Durkheim, p. 54)

„Legatura de solidaritate sociala careia ii corespunde dreptul represiv este cea a carei ruptura
constituie o crima.” Crima este „orice act care, intr-un grad oarecare, determina impotriva
autorului sau aceasta reactie caracteristica pe care o numim pedeapsa.” (E. Durkheim, p. 55)

„Variatiile dreptului represiv dovedesc in acelasi timp ca acest caracter constant nu este o
proprietate intrinseca a actelor impuse sau prohibitive prin regulile penale, data fiind
diversitatea lor, ci se explica prin raporturile care le intretin cu o anumita conditie exterioara.
(E. Durkheim, p. 55-56)

Un actul criminal ofenseaza sentimente care se regasesc in toate constiintele sanatoase.

Regulile care opresc actele criminale si sanctioneaza dreptul penal „sunt gravate in toate
constiintele, toata lumea le cunoaste si simte ca sunt fondate”, iar daca se intampla ca o
„dispozitie penala sa se mentina un timp oarecare chiar daca este contestata de toata lumea,
este gratie unui concurs de imprejurari exceptionale, deci anormale, iar o asemenea stare de
lucruri nu poate niciodata dura.” (E. Durkheim, p. 57)

„Sentimentele colective carora le corespunde crima trebuie sa se singularizeze de celelelte

printr-o proprietate distinctiva: ele trebuie sa aiba o anumita intensitate medie. Ele nu numai
ca sunt gravate in toate constiintele, dar sunt puternic intiparite acolo. Nu sunt deloc valelitati
ezitante si superficiale, ci emotii si tendinte puternic inradacinate in noi. Proba acestui lucru
este extrema lentoare cu care dreptul penal evolueaza.”(E. Durkheim, p. 59)

„Sentimentele care genereaza sactiuni pur si simplu morale, adica difuze, sunt mai putin
intense si mai putin solid organizate decat cele care genereaza pedepse propriu-zise.” (E.
Durkheim, p. 60)

„Sentimentele care sunt intruchipate de regulile penale sunt determinate, ele au o mult mai
mare uniformitate; neputund fi intelese in moduri diferite, sunt peste tot aceleasi.” (E.
Durkheim, p. 60)

„Ansamblul credintelor si sentimentelor comune majoritatii membrilor unei aceleiasi societati

formeaza un sistem determinat, care are viata sa proprie; putem sa-l numin constiinta
colectiva sau comuna.” Ea este „difuza in toata intinderea societatii”, este aceeasi in toate
partile si nu se schimba de la o generatie la alta, ci leaga generatiile succesive. „Ea este tipul
psihic al societatii, tip care are proprietatile sale, conditiile sale de existenta, modul sau de
dezvoltare, exact ca tipurile individuale, chiar daca de o cu totul alta maniera.” Ea
desemneaza „ansamblul similitudinilor sociale.” (E. Durkheim, P. 61)

Asadar, putem numi act criminal tot ceea ce ofenseaza starile puternice si definite ale
constiintei colective. „Nu trebuie spus ca un act ofenseaza constiinta comuna pentru ca este
criminal, ci ca este criminal pentru ca ofenseaza constiinta comuna.” (E. Durkheim, p.62)

Pentru a reglementa actele criminale se intituie o putere guvernamentala,care „prin ea insasi

destula forta pentru a atasa in mod spontan anumitor reguli de conduita o sanctiune penala. Ea
este capabila, prin actiunea sa proprie, sa creeze anumite delicte sau sa agraveze valoarea
criminologica a altora.” (E. Durkheim, p. 63)
„Peste tot unde se stabileste o putere directoare, prima si cea mai importanta functie a sa este
de a face sa se respecte credintele, traditiile, practicile colective, adica d a apara constiinta
comuna contra tuturor inamicilor dinlauntru sau din afara. Ea devine astfel simbolul acestei
constiinte comune, expresia vie in ochii tuturor.” (E. Durkheim, p. 63) „Ea respinge orice
forta antagonista, cum ar fi facut si sufletul difuz al societatii, chiar atunci cand acesta din
urma nu simte antagonismul sau nu-l simte la fel de evident, adica ea marcheaza drep crima
acte care o ofenseaza fara a ofensa in aceeasi masura sentimentele colective.” Astfel, tot crima
este si o ofensa contra unei autoritati intr-un fel transcendenta, pentru ca „nu exista forta
morala superioara individului, in afara fortei colective.” (E. Durkheim, p. 64)

Durkheim sustine ca pedeaspa este o reactie pasionala si ca acest lucru se observa mai ales la
societatile mai putin cultivate, deoarece „popoarele primitive pedepsesc pentru a pedepsi, il
fac sa sufere pe culpabil doar pentru a-l face sa sufere si fara a astepta pentru ele insele nici un
avataj de la suferinta la care il supun.” (E. Durkheim, p. 64) In vremurile noastre, situatia s-a
schimbat, societatea nu mai pedepseste pentru a se razbuna, ci pentru a se apara.

Acest lucru s-a produs, nu neaparat datorita faptului ca s-au modificat intentiile constiente ale
membrilor societatii, ci aceasta practiva „ se adapteaza noilor conditii de existenta, fara a se
schimba esential” (E. Durkheim, p. 65).Asa s-a intamplat in cazul pedepsei.

„Instinctul de razbunare nu este pana la urma decat instunctul de conservare exagerat de un

pericol.” (E. Durkheim, p. 65) Pentru ca pedeapsa sa ne poate proteja pentru viitor, ea trebuie
sa fie mai inainte o ispasire a trecutului.

Cu toate ca situatia s-a mai schimbat de-a lungul vremii, si ca astazi societatea pedepseste
actele criminale pentru a se apara nu pentru a se razbuna, pedeapsa poate fi descrisa in
continuare ca fiind pasionala. „Este suficient a vedea cum functioneaza pedeapsa in tribunale,
pentru a recunoaste ca resortul ei este cu totul pasional, caci si magistratii care condamna cat
si avocatii care apara se adreseaza unor pasiuni.” (E. Durkheim, p. 67)

Ceea ce face ca pedeapsa de astazi sa fie diferita de cea de alta data este faptul ca este mai
bine dirijata, pentru ca spiritul de prevedere ne impiedica sa ne lasam prada actiunii oarbe a
pasiunii, el o conduce intre anumite limite, se opune violentelor absurde, ravagiilor
nemotivate. Astazi „pedeapsa consta intr-o situatie pasionala de intensitate graduala.” (E.
Durkheim, p. 67)
„Pedeapsa consta deci in mod esential intr-o reactie pasionala, de intensitate graduala, pe care
societatae o exercita prin intermediul unui corp constituit asupra acelora dintre membrii sai
care au violat anumite reguli de conduita.” (E. Durkheim, p. 71)

Orice tinde a slabi starea constiintei noastre ne slabeste si ne deprima, „rezultand o impresie
de tulburare si de indispozitie analoaga celei pe care o resimtim cand o functie importanta este
suspendata sau incetinita.”. De aceea trebuie sa luptam impotriva acestui lucru, „cu scopul de
a ne mentine integritatea constiintei.” (E. Durkheim, p. 71)

Cand un sentiment interiorizat de noi intra in contradictie cu un altul exterior, cel din urma
poate exercita o actiune slabire a primului, atragand o parte a energiei noastre intr-o directie
contrara.„Reprezentarea unui sentiment contrar celui al nostru actioneaza in noi in acelasi
sens si in aceeasi maniera ca sentimentul al carui substitu este.” (E. Durkheim, p. 71)

„Cum starile de constiinta contrare se slabesc reciproc, starile identice, schimbandu-se unele
cu altele, se intaresc reciproc.” (E. Durkheim, p.72)

„Deoarece sentimentele pe care le ofenseaza crima sunt, in sanul aceleia societati, cele mai
colective cu putinta, pentru ca sunt chiar stari cu deosebire puternice ale constiintei comune,
este imposibil ca ele sa tolereze contradictia.” (E. Durkheim, p. 73)

„Cand reclamam reprimarea crimei, nu pe noi personal vrem sa ne razbunam, ci ceva sacru pe
care il simtim mai mult sau mai putin confuz in afara sau deasupra noastra.” De aceea
„dreptul penal nu numai ca este esentialmente religios la origine, ci pastreaza mereu un grad
de religiozitate: asta deoarece acele acte pe care le pedepseste par a fi atentate contra a ceva
transcendent, fiinta sau concept.” „Datorita originii lor colective, universalitatii lor,
permanentei lor in timp, intensitatii intrinseci, aceste sentimente au o forta exceptionala si se
separa radical de restul constiintei noastre, ale carei stari sunt mult mai slabe.” (E. Durkheim,
p.73)

„Reactia penala nu este uniforma in toate cazurile, fiindca emotiile care o determina nu sunt
mereu aceleasi.” „Aceste variatii se produc cu necesitate si in plus sunt si utile, caci este bine
ca apelul la forta sa fie in concordanta cu importanta pericolului.” (E. Durkheim, p. 74)

„Daca cand se produce crima, constiintele ce sunt atinse nu se unesc pentru a-si marturisi
unele altora faptul ca raman in continuare in comuniune, ca acel caz particular este o
anomalie, ele nu vor putea sa reziste mult timp fara a fi tulburate. Trebuie ca ele sa se
intareasca asigurandu-se reciproc ca sunt mereu la unison; singura modalitate in sensul acesta
este de a reactiona in comun.” (E. Durkheim, p. 75)

Acesta caracteristica poate fi explicata prin faptul ca „represiunea organizata nu se opune

represiunii difuze, ci se distinge de ea numai prin diferente de grad: reactiunea organizata are
mai multa unitate.” (E. Durkheim, p 75)

Pe vremuri, poporul era cel care judecat crimele, adica avea functia tribunalului de astazi.

„Puterea de reactie de care dispun functiile guvernamentale, odata ce si-au facut aparitia, nu
este decat o emanatie a celei care este difuza in societate, fiindca de aici se naste.” „Constiinta
comuna s-ar slabi daca organul care o reprezinta nu ar participa la respectul pe care il inspira
ea si la autoritate particulara pe care o exercita.”(E. Durkheim, p. 76)

Putem descoperi ce specie de solidaritate simbolizeaza dreptul penal prin faptul ca „regulile
pe care crima le neaga exprima similitudinile sociale cele mai importante.” (E. Durkheim, p.
76)

Cum toti membrii unui grup se identifica unuii cu altii pe baza similitudini care exista intre ei,
la fel ei sunt atrasi si de conditia existentiala a tipului colectiv, adica prin reuniunea lor se
formeaza o societate.

Durkheim identifica doua tipuri de constiinte. Prima este cea ca contine stari individuale, care
ne fac diferi de ceilalti, iar a doua le contine pe cele care sunt comune intregii societati. „Chiar
daca sunt distincte, cele doua constiinte sunt legate una de cealalta , fiindca ele formeaza un
tot, avand amandoua acelasi substrat organic.” (E. Durkheim, p. 76) Rezulta de aici un tip de
solidaritate caracterizat de asemanari, care „leaga in mod direct individul de societate”. Acest
tip de solidaritate este numit mecanic. „Aceasta solidaritate estre exprimata de dreptul
represiv.” (E. Durkheim, p. 77)

Autorul explica ca atat tipul individual, cat si cel colectiv s-au format asemanator, adica
datorita unor cauze diverse si a unor lucruri intamplatoare. Astfel, pot exista anumite tendinte
care nu serveste la nimic sau sunt ineficiente. Acestea pot fi atat mostenite, cat si capatate de
individ. Cu toate astea, ele se mentin in societate pentru ca „odata ce fac parte din tipul
colectiv si mai ales daca sunt un element esential al acestuia, tot ceea ce constribuie la
periclitarea lor pericliteaza in acelasi timp coeziunea sociala si compromite societatea.” (E.
Durkheim, P. 77)

Functia pedepsei este „de a mentine intacta coeziunea sociala, mentinand intreaga vitalitatea
constiintei comune”, si de a repara raul pe care crima l-a facut societatii. „Pedeapsa este mai
cu seama destinata sa actioneze aspra oamenilor onesti , caci, fiindca serveste la vindecarea
ranilor facute constiintei colective, ea nu poate indeplini acest rol decat acolo unde asftel de
sentimente exista si in masura in care sunt vii.” (E. Durkheim, p.78)

Din toate cele spuse mai sus rezulta ca „solidaritatea sociala vine din aceea ca un anumit
numar de stari de constiinta sunt comune tuturor membrilor aceleiasi societati.” (E. Durkheim,
p. 78)

Datorita naturii sanctiunii restitutive, a faptului ca ea se adreseaza altor tipuri de actiuni,

rezulta ca un alt tip de solidaritate sociala ii corespunde. “Ceea ce distinge aceasta sanctiune
este aceea ca nu este expiatorie, ci se reduce la o simpla repunere la loc a lucrurilor.” (E.
Durkheim, p. 80)

Regulile cu sanctiune restitutiva pot sa nu faca deloc parte din constiinta colectiva sau sa fie o
parte slaba a acesteia.

Acesta se diferentiaza de dreptul represiv, datorita faptului ca cel din urma ia nastere din
exterior si cu cat „cu cat devine mai mult el insusi, cu atat se indeparteaza mai mult de aceasta
constiinta colectiva. „(E. Durkheim, p. 81)

Dreptul restitutiv isi creeaza organe din ce in ce mai specializate: tribunale consulare, consilii
profesionale, tribunale administrative de tot felul.

„Societatea este prezenta in toate relatiile pe care le determina dretul restitutiv, chiar in cele
care par complet private, iar prezenta sa, chiar daca nu este simtita, cel putin in situatii
normale, este esentiala.” (E. Durkheim,p.81)

Deoarece regulile cu sanctiune restitutiva sunt strainte constiintei colective, ele se stabilesc
intre parti restranse si specializate ale societatii, pe care le leaga intre ele. „Aceste relatii sunt
foarte diferite de cele pe care le reglementeaza dreptul represiv, caci acestea din urma leaga
direct si fara intermediar constiinta particulara de cea colectiva, adica indiviul de societate.”
(E. Durkheim, p. 82)

„Raporturile de acest tip pot lua doua forme diferite: uneori ele sunt negative si se reduc la o
pura abtinere, alteori sunt pozitive sau de cooperare” si le corespund doua feluri de
solidaritate sociala. (E. Durkheim, P.82)

„Raportul negativ care poate servi drep tip celorlalte este cel care uneset un lucru de o
persoana.” (E. Durkheim, p.82)

Exista doua feluri de drepturi pe care le disting jurisconsultii, reale si personale.

Solidaritatea reala leaga direct lucrurile de persoane si nu persoanele intre ele. „dreptul
restitutiv careia ii corespunde aceasta solidaritate: este ansamblul drepturilor reale. (...)
Drepturile reale cuprind dreptul de proprietate sub difersele sale forme.” (E. Durkheim, p. 83)

Exista insa raporturi de la persoana la persoana care nu sunt reale, dar care sunt totusi la fel de
negative ca si cele precedente si exprima o solidaritate de aceeasi natura.

Sunt situatii in care nu te poti bucura de un drept fara a nu-l incalca pe al altuia, iar din aceasta
cauza este necesar sa existe „anumite relatii pentru a repara prejudiciul, daca s-a consumat,
sau pentru a-l impiedica; ele insa n-au nimic pozitiv. Ele nu fac ca persoanele pe care le pun
in contact sa intre in concurenta, nu implica nicio cooperare,ci doar restaureaza sau mentin, in
conditiile noi in care s-au produs, aceasta solidaritate negativa a carei functionare a fost
tulburata in anumite circumstante.” (E. Durkheim, p. 84)

Din acest lucru rezulta ca „solidaritatea negativa nu este posibila decat acolo unde exista alta,
de natura pozitiva, pentru care prima nu este decat o rezultanta sau o conditie.” (E. Durkheim,
p. 85)

„Raporturile pe care le reglementeaza dreptul cooperativ cu sanctiuni restitutive si

solidaritatea pe care o exprima aceasta rezulta din diviziunea muncii sociale.” (E. Durkheim,
p. 90)

Exista doua tipuri de solidaritate pozitiva: „prima leaga direct individul de societate fara
niciun intermediar”, iar in cea de-a doua, individul „depinde de societate fiindca depinde de
partile care o compun.” (E. Durkheim, p. 91)
„Primul tip de solidaritate nu piate fi puternic decat in masura in care ideile si tendintele
comune tuturor membrilor societatii depasesc in numar si intensitate pe cele care apartin
personal fiecaruia dintre ei.” (E. Durkheim, p.91)

„Solidaritatea care deriva din asemanari atinge maximul cand constiinta colectiva acopera
total constiinta noastra intreaga si coincide in toate punctele cu ea; dar, in acest moment,
individualitatea noastra e nula. Individualitatea nu se poate naste decat in masura in care
comunitatea ocupa mai putin loc in noi.” (E. Durkheim, p.91) Solidaritatea prin asemanare se
opune indiviualitatii, cand aceasta isi exercita actiunea asupra noastra devenim fiinta
colectiva.

In societatile in care predomina aceasta solidaritate mecanica, individul devine un obiect de

care dispune societatea.

Opusul acestui tip de solidaritate este cea produsa de diviziunea muncii, care presupune ca
indivizii sa se deosebeasca intre ei. „Fiecare depinde cu atat mai mult de societate cu cat
munca este mai divizata, iar pe de alta parte, activitatea fiecaruia este cu atat mai persoanala
ci cat este mai specializata.” (E. Durkheim, p. 92) Acest tip de solidaritate este numit organic.

„Daca cele doua tipuri de solidaritate pe care le-am distins au expresia juridica pe care am
vazut-o, preponderenta dreptului represiv asupra celui restitutiv trebuie sa fie cu atat mai mare
cu cat tipul colectiv este mai pronuntat si diviziunea muncii mai rudimentara.” (E. Durkheim,
p. 94)

Se sustine ca societatile sunt cu atat mai primitive cu cat exista asemanari mai mari intre
indivizii din care sunt formate. In vremurile noastre, situatia se schimba. Astfel, indivizii
dintr-o societate tind sa se diferentieze, in timp ce societatile se aseamana din ce in ce mai
mult. Acesta este un efect al dezvoltarii diviziunii muncii.

„Atat cat putem judeca starea dreptului in societatile foarte inapoiate , acesta pare a fi cu totul
represiv.” (E. Durkheim, p. 97) acest lucru datorandu-se faptului ca la acel moment constiinta
colectiva era intinsa si puternica, iar munca nu era inca divizata.

„Starea de disociere mai mult sau mai putin completa in care se gasesc elementul juridic si cel
religios este unul dintre semnele cele mai importante din care putem recunoaste daca o
societate este mai dezvoltata sau nu decat alta.” (E. Durkheim, p. 99)
„Legaturile care ne leaga de societate si care deriva din comunicarea de credinte si sentimente
sunt mai mult sau mai putin numeroase decat cele care rezulta din diviziunea muncii.” (E.
Durkheim, p.103)

Ceea ce il face pe individ sa fie legat de grupul sau este numarul contactelor dintre el si grup
si intensitatea variabila a fortelor care il ataseaza grupului.

In societatea in care solidaritatea este mai slaba, elementelor exterioare le este mai usor sa se
integreze.

Este cert faptul ca solidaritatea mecanica isi reduce importanta si ii leaga pe oamenii mai
putin puternic decat cea organica. Forta legaturilor sociale care au aceasta origine variaza in
functie de raportul dintre volumul constiintei comune si cel al constiintei individuale, de
intensitatea medie a starilor constiintei colective, dar si de determinarea acestor stari.

„Fiindca personalitatea individuala s-a dezvoltat si cuprinde mai multe elemente, exista mai
multe atentate posibile impotriva ei, dar sentimentul pe care il ofenseaza aceste atentate este
mereu acelasi.” (E. Durkheim, p. 107)

Dorind sa demonstreze ca numarul tipurilor criminologice s-a diminuat, Durkheim a alcatuit

un tabel ce cuprinde principalele tipuri si varietati ce au fost recunoscute in diferitele specii de
societati. Astfel, el ajunge la concluzia ca cea mai importanta pierdere pe care a suferit-o
dreptul penal este cea care se datoreaza disparitiei totale sau aproape toatale a crimelor
religioase.

Mai descopera ca „constiinta comuna numara din ce in ce mai putine elemente puternice si
determinate , deci intensitatea medie si gradul mediu de determinare a starilor colective se
diminueaza mereu.”, iar „singurele sentimente colective care au devenit mai intense sunt cele
care au ca obiect, nu lucruri sociale, ci individul.” (E. Durkheim, p. 116 )

Regresia religiei de-a lungul timpului „este legata de conditiile fundamentale ale dezvoltarii
societatilor si dovedeste astfel ca exista un numar mereu mai mic de credinte si sentimente
colective care sa fie si suficient de comune si suficient de puternice pentru a lua un caracter
religios. Asta inseamna a spune ca intensitatea medie a constiintei comune scade ea insasi in
timp.” (E. Durkheim, p. 118)
Constiinta comuna „consta din ce in ce mai mult in maniere de a gandi si a simti foarte
generale si indeterminate, care lasa loc liber unei multimi crescande de disidente individuale.”
(E. Durkheim, p. 119 )

Asadar, toate legaturile sociale care rezulta din asemanare slabesc progresiv, ceea ce face ca
un alt tip de solidaritate sa ii ia locul celei mecanice. Acest tip nou de solidaritate este cea
bazata pe rolul diviziunii muncii care face ca agregatele sociale superioare sa ramana unite.

Datorita fapului ca solidaritatea mecanica pierde teren in fata cele organice si structura
societatilor se modifica, iar acest lucru determina faptul ca exista doua tipuri sociale care sa
corespunda celor doua tipuri de solidaritati. Cele doua tipuri sociale se comporta la fel ca si
solidaritatea careia ii corespunde. Astfel, „unul regreseaza regulat, pe masura ce altul
progreseaza, iar acesta din urma este cel care se defineste prin diviziunea muncii.” (E.
Durkheim, p.132)

In ceea ce priveste autoritate de care asculta membrii unei societati, Durkheim spune ca „e
lesne de inteles ca indivizii nu pot fi supusi decat unui despotism colectiv, caci membrii unei
societati nu pot fi dominati decat printr-o forta care sa fie superioara- si nu exista decat una
care sa aiba aceasta calitate, anume cea a grupului.” (E. Durkheim, p. 133)

Durkheim infirma teoria confom careia egoismul este punctul de plecare al umanitatii, iar
alturismul este mai recent, spunand ca „gasim altruism inca de la inceputul umanitatii, si chiar
sub o forma excesiva, caci acele privatiuni pe care salbaticul s-i le impune pentru a asculta de
traditia religioasa tin de comportamentul altruist.” La omul civilizat „egoismul merge pana
acolo incat se amesteca cu alturismul, caci se intampla ca fiecare dintre noi are un mod
propriu de a fi altruist, mod ce tine de caracterul nostru personal, de profilul nostru spiritual si
de care refuzam sa ne indepartam.” (E. Durkheim, p. 135)

In vremurile noastre obligatiile materiale devin mai numeroase si capata un caracter public.
Rolul pe care il joaca contractul in cadrul lor se scade continuu, in timp ce controlul social
asupra lor creste. Motivul pe care il atribuie Durkheim este „disparitia progresiva a organizarii
segmentare.” (E. Durkheim, p. 142)

Contractul reprezinta angajamentele care au fost dorite de indivizi si care nu au alta origine
decat aceasta libera vointa. „peste tot unde exista contract, el este supus unei reglementari
care este opera societatii si nu a particularilor, reglementare ce devine mereu mai voluminoasa
si mai complicata.” (E. Durkheim, p. 142)

„Cand oamenii se unesc printr-un contract, o fac deoarece , ca urmare a diviziunii muncii,
simpla sau complexa, ei au nevoie unii de altii. Dar, pentru a coopera armonios, nu este
suficient ca ei sa intre in legatura, nici doar sa simta starea de dependenta reciproca in care se
gasesc. E nevoie , de asemenea, sa fie fixate, pentru intreaga durata a relatiei lor, conditiile
cooperarii. Trebuie ca datoriile si drepturile fiecaruia sa fie definite nu numai in vederea
situatiei prevazute in momentul in care se incheie contractul, ci si prevazand circumstantele
care se pot produce si o pot modifica.” (E. Durkheim, p. 143)

„Dreptul contractual este cel care determina consecintele juridice ale actelor noastre, acte pe
care insa nu noi le-am determinat.” (E. Durkheim, p. 144) Acesta exercita asupra noastra o
actiune reglatoare, deoarece stabileste ceea ce trebuie sa facem si ceea ce trebuie sa cerem.

Autorul defineste dreptul administrativ ca fiind „ansambul regulilor care determina mai intai
functiile organului central si raporturile dintre acestea, apoi pe cele ale organelor imediat
subordonate celui precedent, relatiile acestor functii din urma unele cu altele, relatiile cu
primele si cu functiile difuze ale societatii.” (E. Durkheim, p. 147) Actiunea sociala care se
exprima sub aceasta forma este de natura pozitiva si care ca obiect „fixarea modului in care
trebuie sa coopereze aceste functii speciale.” (E. Durkheim, P.147)

In concluzie, Emile Durkheim este autorul clasic al sociologiei care a reusit sa surprinda cel
mai bine felul in care diferitele tipuri de solidaritate isi fac simtita prezenta, dar si modul in
care solidaritatea se gaseste in societatile de astazi si in cele primitive.

Bibliografie

Emile Durkheim, Diviziunea muncii sociale, 2007, Editura ANTET XX PRESS, Prahova