Aparatul respirator

Aparatul respirator cuprinde căile respiratorii şi plămânii. Căile respiratorii sunt

reprezentate de cavitatea nazală, faringe, laringe, trahee şi bronhii.
Căile respiratorii

Cavitatea nazală
Cavitatea nazală este formată din două spaţii simetrice numite fose nazale, situate
sub baza craniului şi deasupra cavităţii bucale. Fosele nazale sunt despărţite de septul
nazal şi comunică cu exteriorul prin orificiile narinare, iar cu faringele, prin coane.
Anterior, fosele nazale prezintă piramida nazală, cu rolul de a le proteja, dar şi cu rol
estetic.
În jurul orificiilor narinare sunt muşchi ai mimicii. În interior, fosele sunt
acoperite de mucoasa nazală, care are o structură deosebită în partea superioară, la acest
nivel aflându-se mucoasa olfactivă, care conţine neuronii bipolari. De la aceste celule
pleacă nervii olfactivi. Partea inferioară, numită mucoasa respiratorie, este mai întinsă şi
are o vascularizaţie bogată. Are în structura sa un epiteliu cilindric ciliat.
Din cavităţile nazale, aerul trece prin faringe, care reprezintă o răspântie între
calea respiratorie şi cea digestivă.
Laringele
Este un organ cu dublă funcţie: respiratorie şi fonatorie.
Laringele are formă de trunchi de piramidă triunghiular cu baza in sus. Baza
comunică cu faringele printr-un orificiu, delimitat anterior de epiglotă şi posterior de
cartilajele aritenoide. Vârful laringelui se continuă în jos cu traheea.
Laringele este format din cartilaje legate între ele prin ligamente şi articulaţii. Pe
cartilaje se prind muşchii laringelui, care sunt striaţi.
Aspectul interior al laringelui. Pe pereţii laterali ai laringelui se află două perechi
de pliuri cu direcţie antero-posterioară: două superioare — vestibulare şi două inferioare,
corzile vocale, care delimitează orificiul glotic.
Funcţia fonatorie a laringelui. Laringele este organul vorbirii, graţie corzilor
vocale. Producerea sunetelor este determinată de apropierea corzilor vocale, care astfel
îngreunează glota. Cu cât corzile vocale sunt mai apropiate una de cealaltă sunetele emise
sunt mai înalte. Sunetele sunt produse prin vibraţia corzilor vocale la ieşirea aerului din
plămâni. Ele vor fi întărite atât de cavităţile toracică, nazale, bucală, cât şi de sinusurile
paranazale, care au rol de cutie de rezonanţă. La producerea sunetelor articulate mai
participă limba, buzele, dinţii şi vălul palatin. Din combinarea sunetelor articulate rezultă
vorbirea.
Traheea
Traheea este un organ în formă de tub care continuă laringele până la vertebra
toracală T4, unde se împarte în cele două bronhii. Are o lungime de 10-12 cm. În
structura traheei se întâlneşte schelet fibro-cartilaginos, format din inele cartilaginoase
incomplete posterior, la acest nivel existând muşchiul traheal cu fibre musculare netede.
Bronhiile
La nivelul vertebrei T4, traheea se împarte în cele două bronhii principale –
dreaptă şi stângă. Aceste bronhii pătrund in plămân prin hil, unde se ramifică
intrapulmonar, formând arborele bronşic. Structura bronhiilor principale este
asemănătoare traheei, bronhiile principale fiind formate din inele cartilaginoase
incomplete posterior.
 Plămânii

Plămânii sunt principalele organe ale respiraţiei. Sunt situaţi în cavitatea toracică,
având o capacitatea totală de 5 800 cm3 de aer, cu variaţii individuale. Consistenţa
plămânilor este elastică, buretoasă.
Faţa externă a plămânilor este convexă şi vine în raport cu coastele. Pe această
faţă se găsesc şanţuri adânci, numite scizuri, care împart plămânii în lobi.
Plămânul drept prezintă două scizuri, care îl împart în trei lobi: superior, mijlociu
şi inferior. Plămânul stâng are o singură scizură, care îl împarte în doi lobi: superior şi
inferior.
Faţa internă este plană şi vine în raport cu organele din mediastin. Pe această faţă
se află hilul pulmonar, pe unde intră sau ies din plămâni vasele, nervii şi bronhia
principală.
Baza plămânilor este concavă şi vine în raport cu diafragma. Vârful plămânului
depăşeşte în sus prima coastă şi vine în raport cu organele de la baza gâtului.
Structura plămânilor. Plămânii sunt constituiţi din: arborele bronşic, lobuli
(formaţiuni piramidale situate la nivelul ultimelor ramificaţii ale arborelui bronşic),
ramificaţiile vaselor pulmonare şi bronşice, nervi şi vase limfatice, toate cuprinse în ţesut
conjunctiv.
Arborele bronşic. Bronhia principală, pătrunzând în plămân prin hil, se împarte în
bronhii lobare, iar acestea, la rândul lor, se împart în bronhii segmentare, care asigură
aeraţia segmentelor. Acestea reprezintă unităţi anatomice şi patologice ale plămânilor.
Ele au limite, aeraţie, vascularizaţie şi patologie proprii. Plămânul drept are 10 segmente,
iar cel stâng, 9. Bronhiile segmentare se divid in bronhiole lobulare, care deservesc
lobulii pulmonari, unităţi morfologice ale plămânului de formă piramidală, cu baza spre
periferia plămânului şi vârful spre hil. Bronhiolele lobulare, la rândul lor, se ramifică în
bronhiole terminale, care se continuă cu bronhiolele respiratorii, de la care pleacă
ductele alveolare, terminate prin săculeţi alveolarL Pereţii săculeţilor alveolari sunt
compartimentaţi in alveole pulmonare.
Bronhiolele respiratorii, împreună cu formaţiunile derivate din ele – ducte
alveolare, săculeţi alveolari şi alveole pulmonare – formează acinii pulmonar. Acinul
este unitatea morfo-funcţională a plămânului.
Alveolele pulmonare au forma unui săculeţ mic, cu perete extrem de subţire,
adaptat schimburilor gazoase. În jurul alveolelor se găseşte o bogată reţea de capilare,
care, împreună cu pereţii alveolelor, formează membrana alveolo-capilară (membrana
respiratorie), la nivelul căreia au loc schimburile de gaze dintre alveole şi sânge.
Vascularizaţia plămânilor. Plămânii au o dublă vascularizaţie: nutritivă şi
funcţională. Vascularizaţia nutritivă este asigurată de arterele bronşice, din aorta
toracală, care aduc la plămân sânge cu oxigen. Ele intră în plămân prin hil şi însoţesc
arborele bronşic. Sângele venos ajunge în sistemul azygos, care se termină în vena cavă
superioară. Vascularizaţia nutritivă a plămânului face parte din marea circulaţie.
Vascularizaţia funcţională aparţine micii circulaţii. Ea începe prin trunchiul arterei
pulmonare care îşi are originea în ventriculul drept. Trunchiul arterei pulmonare aduce la
plămân sânge încărcat cu CO2. El se împarte în arterele pulmonare dreaptă şi stângă care,
prin ramurile terminale, ajung în jurul alveolelor, cedând CO2. Sângele oxigenat este
preluat de venele pulmonare şi transportat în atriul stâng.
 Pleura
Fiecare plămân este învelit de o seroasă numită pleură care prezintă o foiţă
parietală, ce căptuşeşte pereţii toracelui, şi o foiţă viscerală, care acoperă plămânul. Între
cele două foiţe există o cavitate virtuală, cavitatea pleurală, în care se află o lamă fină de
lichid pleural.
Mediastinul
Este spaţiul cuprins între cei doi plămâni. Anterior ajunge până la stern, posterior
– până la coloana vertebrală, inferior – până la diafragmă, iar superior comunică larg cu
baza gâtului.
Fiziologia respiratiei
Respiraţia reprezintă schimbul de oxigen şi dioxid de carbon dintre organism şi
mediu. Din punct de vedere funcţional, respiraţia prezintă:
 ventilaţia pulmonară — deplasarea aerului în ambele sensuri între alveolele
pulmonare şi atmosferă
 difuziunea O2 şi CO2 între alveolele pulmonare şi sânge
 transportul O2 şi CO2 prin sânge şi lichidele organismului către şi de la
celule
 reglarea ventilaţiei.
1. Ventilaţia pulmonară
Circulaţia alternativă a aerului se realizează ca urmare a variaţiilor ciclice ale
volumului cutiei toracice, urmate de mişcările în acelaşi sens ale plămânilor, solidarizaţi
cu aceasta prin intermediul pleurei. Variaţiile ciclice ale volumului aparatului toraco-
pulmonar se realizează în cursul a două mişcări de sens opus, definite ca mişcarea
inspiratorie şi mişcarea expiratorie.
Mecanica ventilaţiei pulmonare
Dimensiunile plămânilor pot varia prin distensie şi retracţie în două moduri:
1. prin mişcările de ridicare şi coborâre ale diafragmului care alungesc şi scurtează
cavitatea toracică
2. prin ridicarea şi coborârea coastelor, care determină creşterea şi descreşterea
diametrului antero-posterior al cavităţii toracice.
Respiraţia normală, de repaus, se realizează aproape în întregime prin mişcările
din prima categorie. în timpul inspiraţiei, contracţia diafragmei trage în jos faţa bazală a
plămânilor. Apoi, în timpul expiraţiei liniştite, diafragma se relaxează, iar retracţia
elastică a plămânilor, a peretelui toracic şi a structurilor abdominale comprimă plămânii.
A doua cale de expansionare a plămânilor o reprezintă ridicarea grilajului costal.
În poziţia de repaus, acesta este coborât, permiţând sternului să se apropie de coloana
vertebrală; când grilajul costal se ridică, acesta proiectează înainte sternul, care se
îndepărtează de coloana vertebrală, ceea ce măreşte diametrul antero-posterior cu
aproximativ 20% în inspiraţia maximă faţă de expiraţie. Muşchii care determină ridicarea
grilajului costal se numesc muşchi inspiratori şi sunt, în special, muşchii gâtului. Muşchii
care determină coborârea grilajului costal sunt muşchi expiratori; de exemplu, muşchii
drepţi abdominali.
Presiunea pleurală este presiunea din spaţiul cu-prins între pleura viscerală şi cea
parietală. În mod normal, există o sucţiune permanentă a lichidului din acest spaţiu, ceea
ce duce la o presiune negativă la acest nivel (mai mică decât valoarea celei atmosferice).
Presiunea pleurală variază cu fazele respiraţiei.
Presiunea alveolară este presiunea din interiorul alveolelor pulmonare. În repaus,
când glota este deschisă, aerul nu circulă între plămâni şi atmosferă; în acest moment,
presiunea în orice parte a arborelui respirator este egală cu presiunea atmosferică,
considerată 0 cm H2O. Pentru a permite pătrunderea aerului în plămâni în timpul
inspiraţiei, presiunea în alveole trebuie să scadă sub presiunea atmosferică; în timpul unei
inspiraţii normale ea devine negativă. Această presiune negativă uşoară este suficientă
pentru ca, în cele două secunde necesare inspiraţiei, în plămâni sa pătrundă aproximativ
500 ml de aer. Variaţii opuse apar în timpul expiraţiei: presiunea alveolară creşte ceea ce
forţează 500 ml de aer să iasă din plămâni în cele 2-3 secunde, cât durează expiraţia.
Forţele elastice pulmonare (de recul) care stau la baza realizării expiraţiei sunt
de două tipuri: 1. forţele elastice ale ţesutului pulmonar însuşi şi 2. forţele elastice
produse de tensiunea superficială a lichidului care căptuşeşte la interior pereţii alveolari
(surfactant) şi alte spaţii aeriene pulmonare. Deoarece suprafaţa internă a alveolelor este
acoperită de acest strat subţire de lichid, iar în alveole există aer, aici apar forte de
tensiune superficială. întrucât acest fenomen este prezent în toate spaţiile aeriene
pulmonare, efectul este o forţă rezultantă a întregului plămân, numită forţa de tensiune
superficială şi care se adaugă elasticităţii ţesutului pulmonar, favorizând expiraţia.
Volume şi capacităţi pulmonare. 0 metodă simplă pentru studiul ventilaţiei
pulmonare este înregistrarea volumului aerului deplasat spre interiorul şi, respectiv,
exteriorul plămânilor, procedeu numit spirometrie (datorită denumirii aparatului utilizat –
spirometru .
Există patru volume pulmonare diferite care, adunate, reprezintă volumul maxim
pe care îl poate atinge expansiunea pulmonară. Semnificaţia acestor volume este
următoarea:
1. Volumul curent este volumul de aer inspirat şi expirat în timpul respiraţiei
normale; în medie – 500 ml.
2. Volumul inspirator de rezervă este un volum suplimentar de aer care poate fi
inspirat peste volu-mulcurent-3000ml.
3. Volumul expirator de rezervă reprezintă cantitatea suplimentară de aer care poate
fi expirată în urma unei expiraţii forţate, după expirarea unui volum curent - 1100
ml.
4. Volumul rezidual este volumul de aer care rămâne în plămâni şi după o expiraţie
forţată — 1200 ml. Capacităţile pulmonare sunt sume de două sau mai multe
volume pulmonare:
Capacitatea inspiratorie, egală cu suma dintre volumul curent şi volumul
inspirator de rezervă, reprezintă cantitatea de aer pe care o persoană o poate respira,
pornind de la nivelul expirator normal până la distensia maximă a plămânilor (3500ml).
Capacitatea reziduală funcţională, egală cu suma dintre volumul expirator de
rezervă şi volumul rezidual, reprezintă cantitatea de aer care rămâne în plămâni la
sfârşitul unei expiraţii normale.
Capacitatea vitală, egală cu suma dintre volumul inspirator de rezervă, volumul
curent şi volumul expirator de rezervă, reprezintă volumul maxim de aer pe care o
persoană îl poate scoate din plămâni după o inspiraţie maximă (4600 ml).
Capacitatea pulmonara totală, egală cu capacitatea vitală plus volumul rezidual,
reprezintă volumul maxim până la care pot fi expansionaţi plămânii prin efort inspirator
maxim (5800 ml).
Toate volumele şi capacităţile pulmonare sunt cu 20-25% mai mici la femei decât
la bărbaţi.
Cu excepţia volumului rezidual, celelalte volume pulmonare se măsoară
spirometric. Pentru măsurarea volumului rezidual, ca şi a capacităţilor care îl includ, se
utilizează metode de măsurare speciale. Minut volumul respirator sau debitul respirator
este cantitatea totală de aer deplasată în arborele respirator în fiecare minut şi este egal cu
produsul dintre volumul curent şi frecvenţa respiratorie.
 Ventilaţia alveolară este volumul de aer care ajunge în zona alveolară a tractului
respirator în fiecare minut şi participă la schimburile de gaze respiratorii. Ventilaţia
alveolară este unul dintre factorii majori care determină presiunile parţiale ale oxigenului
şi dioxidului de carbon în alveole.
2. Difuziunea
După ventilaţia alveolară, urmează o nouă etapă a procesului respirator; aceasta
este difuziunea oxigenului din alveole în sângele capilar şi difuziunea în sens invers a
dioxidului de carbon.
Procesul are loc doar în condiţiile în care există o diferenţă de presiune, iar sensul
procesului va fi totdeauna orientat dinspre zona cu presiune mare câtre zona cu presiune
mică.
Concentraţia gazelor în aerul alveolar este foarte diferită de cea din aerul
atmosferic. Există câteva cauze ale acestor diferenţe. Mai întâi, cu fiecare respiraţie, aerul
alveolar este înlocuit doar parţial cu aer atmosferic. în al doilea rând, din aerul alveolar
este extras oxigenul, şi acesta primeşte permanent dioxid de carbon din sângele pulmonar.
În al treilea rând, aerul atmosferic uscat care pătrunde în căile respiratorii este umezit
înainte de a ajunge la alveole.
Aerisirea lentă la nivel alveolar este foarte importantă pentru prevenirea
schimbărilor bruşte ale concentraţiei sangvine a gazelor.
Membrana alveolo-capilară (respiratorie) este alcătuită din: 1. endoteliul capilar;
2. interstiţiul pulmonar; 3. epiteliul alveolar; 4. surfactant. Grosimea sa medie este de 0,6
microni, putând atinge în anumite locuri 0,2 microni. Suprafaţa sa totală este de 50-100
m2.
Difuziunea oxigenului se face din aerul alveolar spre sângele din capilarele
pulmonare, deoarece presiunea parţială a O2 în aerul alveolar este de 100 mm Hg, iar în
sângele care intră în capilarele pulmonare este de 40mmHg. După ce traversează
membrana respiratorie, moleculele de O2 se dizolvă în plasmă, ceea ce duce la creşterea
presiunii parţiale a O2 în plasmă; consecutiv, O2 difuzează în hematii, unde se combină cu
hemoglobina. În mod normal, egalarea presiunilor parţiale, alveolară şi sangvină, ale O2
se face în 0,25 secunde. Hematia petrece, în medie, 0,75 secunde în capilarul pulmonar;
dacă echilibrarea apare în 0,25 secunde, rămâne un interval de 0,50 secunde, numit
margine de siguranţă şi care asigură o preluare adecvată a O2 în timpul unor perioade de
stress (efort fizic, expunere la altitudini mari etc.).
Difuziunea CO2 se face dinspre sângele din capilarele pulmonare spre alveole,
deoarece presiunea parţială a CO2 în sângele din capilarele pulmonare este de 46 mm Hg,
iar în aerul alveolar, de 40 mm Hg. Deşi gradientul de difuziune al CO2 este de doar o
zecime din cel al O2, CO2 difuzează de 20 de ori mai repede decât O2, deoarece este de 25
de ori mai solubil în lichidele organismului decât O2. În mod normal, egalarea presiunilor
parţiale, alveolară şi sangvină, ale CO2 se face în 0,25 secunde.
3. Transportul gazelor
Transportul sanguin al oxigenului se face în proporţie de 1% sub formă dizolvată
în plasmă şi restul sub forma unei combinaţii labile cu hemoglobina (Hb), denumită
oxihemoglobină.
Datorită fierului bivalent pe care îl conţine, Hb se combină foarte rapid cu
oxigenul, fiecare din cei doi atomi de fier ai grupărilor hem putând fixa o moleculă de
oxigen. În repaus, sângele arterial transportă, sub formă de oxihemoglobină, 97,5% din
cantitatea totală de oxigen. Forma dizolvată, deşi minimă comparativ cu cea combinată cu
Hb, din punct de vedere funcţional este cea mai importantă, deoarece se află în schimburi
directe cu lichidele interstiţiale şi, prin acestea, cu celulele.
 Transportul sanguin al dioxidului de carbon se face în mică măsură (aproximativ
8%) sub formă dizolvată în plasmă şi în cea mai mare parte sub forma unor combinaţii
chimice labile (bicarbonaţi, carbohemoglobină). Dioxidul de carbon rezultat din oxidările
celulare ajunge prin difuziune în lichidul interstiţial. În sânge, se dizolvă în lichidele
plasmatice şi pătrunde cu uşurinţă în eritrocite, datorită difuzibilităţii sale ridicate.
Atât în plasmă, cât şi în eritrocite, sub influenţa anhidrazei carbonice, dioxidul de
carbon se hidratează, rezultând acid carbonic care se disociază rapid, eliberând anionul
bicarbonic, care se combină cu ionul de potasiu în eritrocit şi cu cel de sodiu în plasmă.
Sub formă de bicarbonaţi se transportă în sânge aproximativ 80% din dioxidul de carbon,
din care 10% în eritrocite şi 70% în plasmă.
4. Reglarea respiraţiei
A. Mecanismele sistemului nervos central
Muşchii respiratori sunt muşchi scheletici, aşadar, pentru a se contracta, au nevoie
de stimuli electrici transmişi de la nivelul sistemului nervos central. Aceşti stimuli sunt
transmişi prin neuroni somatici. Muşchiul inspirator cel mai important, diafragma, este
inervat prin fibre motorii ale nervilor frenici, care îşi au originea în regiunea cervicală a
măduve spinării. Impulsurile ajung la nivelul nervilor frenici pe căi voluntare sau
involuntare ale SNC. Această dualitate a căii de conducere permite controlul voluntar al
respiraţiei în timpul unor activităţi cum sunt vorbitul, cântatul, înotul, alături de controlul
involuntar, care permite oamenilor să respire automat, fârâ efort conştient.
Centrii bulbari
Ritmul de bază, involuntar, automat al respiraţiei este generat în bulbul rahidian.
Respiraţia spontană are loc atât timp cât bulbul şi măduva spinării sunt intacte.
Bilateral, în bulb există două grupuri de neuroni care generează ritmul de bază:
grupul respirator dorsal (GRD) şi grupul respirator ventral (GRV). Activitatea nervoasă
din alte zone ale SNC şi aferenţele nervilor vag (pneumogastric), glosofaringian şi ale
nervilor somatici influenţează activitatea GRD şi a GRV.
GRD se află bilateral în bulb, localizat în nucleul tractului solitar. Neuronii acestui
grup sunt neuroni inspiratori (descarcă impulsuri în timpul inspiraţiei). Sunt consideraţi
generatorii ritmului primar al respiraţiei, deoarece activitatea lor creşte gradat în timpul
inspirului. Astfel, în respiraţia normală, semnalul începe foarte slab şi creşte uniform, în
timp de două secunde, luând aspectul unei pante ascendente. Înceteazâ brusc pentru
următoarele trei secunde şi apoi se reia un alt ciclu; acest model se repetă pemnanent.
Activitatea GRD este stimulată de scăderea presiunii parţiale a oxigenului, de
creşterea presiunii partiale a CO2, de scăderea pH-ului, de creşterea activităţii la nivelul
SRAA. Activitatea GRD este inhibată de destinderea plămânilor.
Eferenţele de la GRD merg la motoneuronii intercostali si la nervul frenic
controlaterali, precum si la GRV.
GRV, localizat anterior şi lateral de GRD, conţine neuroni care rămân aproape
total inactivi în timpul respiraţiei normale liniştite. Când semnalele pentru creşterea
ventilaţiei pulmonare devin mai mari decât normal, semnalele respiratorii se îndreaptă
dinspre mecanismul oscilator de bază al GRD către GRV;
Aceşti neuroni contribuie atât la inspiraţie, cât şi la expiraţie. în plus, ei sunt
implicaţi în elaborarea unor semnale expiratorii puternice cĂtre muşchii abdominali in
timpul expiraţiei forŢate (astfel, aceastĂ arie operează ca un mecanism de suprastimulare,
când sunt necesare nivele înalte ale ventilaţiei pulmonare).
 Centrii pontini
Sunt arii ale trunchiului cerebral care modifică activitatea centrilor bulbari
respiratori.
Centrul apneustic se găseşte în zona inferioară a punţii, dar nu a fost identificat ca
entitate neuronală. Eferenţele de la acest centru determină creşterea duratei inspiraţiei,
micşorând frecvenţa respiratorie; rezultatul este un inspir mai adânc şi mai prelungit.
Centrul pneumotaxic, localizat dorsal, in puntea superioară, transmite continuu
impulsuri câtre aria inspiratorie. Efectul principal al acestora este de a controla punctul de
întrerupere al pantei inspiratorii, determinând, astfel, durata inspirului (limitează
inspiraţia). În acelaşi timp, însă, un semnal pneumotaxic puternic poate creşte frecvenţa
respiratorie până la 40 pe minut.
Chemoreceptorii centrali (aria chemosenzitivă a centrului respirator), localizaţi la
nivelul bulbului rahidian, sunt stimulaţi de creşterea concentraţiei ionilor de hidrogen din
lichidul cefalorahidian (LCR) şi din lichidul interstiţial. lonii nu pot traversa bariera
hematoencefalică; CO2 poate traversa această barieră, apoi se hidratează, rezultând
H2CO3 care disociază în H- şi HCO3-, ceea ce modifică concentraţia H- în LCR şi ţesutul
cerebral: astfel, dioxidul de carbon sangvin are un efect foarte mic de stimulare directă
asupra acestor chemoreceptori, în schimb, efectul său direct, prin H- este remarcabil.
Aproximativ 85% din controlul bazal al respiraţiei prin mecanism chimic se realizează
prin efectul stimulator al dioxidului de carbon asupra chemoreceptorilor centrali. Restul
de 15% se realizează cu ajutorul chemoreceptorilor periferici.
B. Chemoreceptorii periferici
Se găsesc în afara SNC, la nivelul corpilor aortici şi carotidieni. Ei sunt stimulaţi
de scăderea presiunii parţiale a O2, creşterea presiunii parţiale a CO2 şi scăderea pH-ului
în sângele arterial. Chemoreceptorii periferici sunt singurii din organism care detectează
modificarea presiunii parţiale a O2 în lichidele organismului. Sunt stimulaţi de scăderea
presiunii parţiale a oxigenului în sângele arterial sub 60-80 mmHg. Impulsurile aferente
de la aceşti receptori sunt transmise sistemului nervos central prin nervii vag (de la corpii
aortici) şi glosofaringian (de la corpii carotidieni), consecinţa stimulării lor fiind creşterea
frecvenţei şi amplitudinii respiraţiilor.