CUPRINS

INTRODUCERE...............................................................................................................................2

CAPITOLUL I.AUDITUL: OBIECTIVE, REALIZĂRI ŞI LIMITE......................................................4

1.1. Repere istorice privind conceptul de audit.................................................................................4
1.2. Arhitectura conceptului de audit.................................................................................................5
1.3. Cadrul conceptual al auditului....................................................................................................7
1.4. Dimensiunile auditului..............................................................................................................10
1.5. Necesitatea realizării activităţii de audit financiar.....................................................................13

CAPITOLUL II.ACTIVITATEA DE AUDIT IN CADRUL INSTITUŢIILOR BANCARE................16

2.1. Auditul la instituţiile bancare............ ........................................................................................16
2.2. Auditul bancar si rolul acestuia în identificarea riscurilor bancare............................................17
2.2. Rolul auditului bancar şi importanţa acestuia...........................................................................23

CAPITOLUL III. TEORIE ŞI DIMENSIUNI PRACTICE ALE AUDITULUI ACTIVITATII BANCARE

LA” BANCA COMERCIALĂ CARPATICA”..................................................................................25
3.1. Prezentare generala a bancii...................................................................................................25
3.2. Cadrul general al misiunii de audit a activitatii de creditare.....................................................28
3.3. Acceptarea misiunii de audit la Banca Comerciala Carpatica.................................................30
3.4. Planificarea..............................................................................................................................31
3.5. Eşantionarea...........................................................................................................................36
3.6. Evaluarea controlului intern şi a sistemului contabil................................................................47
3.7. Raportul de audit.....................................................................................................................49

CONCLUZII....................................................................................................................................51

BIBLIOGRAFIE..............................................................................................................................55

1
 INTRODUCERE

Societatea romaneasca parcurge o perioada de profunde prefaceri generate de trecerea de la

un sistem centralizat la unul democratic, care preocupa atat economistii, oamenii de actiune- politicieni
si guvernanti, cat si pe oamenii de stiinta, punand in centrul intrebarilor, si implicit al raspunsurilor,
problematica economica.
Trecerea Romaniei la o economie de piata, al carui fundament il constituie proprietatea privata
si al carui mecanism presupune coroborarea si imbinarea organica a legilor pietei cu actiunea statului,
se dovedeste a fi un proces complex, dificil si de durata.
Aceasta economie nu este lipsita de inechitati si abuzuri, unele dintre acestea de mare
gravitate. In acelasi timp, este clar faptul ca intreprinderea particulara, moderna si spiritul intreprinzator,
cuplate cu democratia politica, ofera cea mai buna perspectiva de pastrare a libertatii, precum si cele
mai accesibile cai de dezvoltare economica.
In societatea contemporana, economia de piata, ca forma de organizare a vietii economice, in
care raportul dintre cerere si oferta determina principiile de prioritate in organizarea productiei si
realizarea bunurilor, are ca actor principal agentul economic- firma. Obiectivele urmarite de acesta
vizeaza, in esenta, obtinerea de profit, dar si supravietuirea, dezvoltarea, si chiar perenitatea sa.
Toate activitatile firmei se desfasoara intr-un mediu social specific, constituit din salariati,
furnizori, creditori, clienti, sistemul bancar, institutiile financiare etc.Acestea, la randul lor, exista in
mediul general social al economiei de piata, ce cuprinde cadrul economic, cadrul juridic, influentele
guvernamentale, internationale, factorii social- culturali, factorii demografici s.a.
In aceste conditii, pentru a produce profit, agentul economic- firma trebuie sa posede o inalta
capacitate de adaptare la cerintele si legitatile pietei, ale concurentei loiale.
O conditie esentiala a desfasurarii normale a activitatii este informatia operativa si reala cu
privire la patrimoniu, activitatea economica si comerciala desfasurata si rezultatele acesteia- profit sau
pierdere.
In conditii de legalitate si libera initiativa, cunoasterea de catre factorii interesati a acestor
obiective este o cerinta esentiala a conducerii pe baza criteriilor de profit. Informatia de calitate, reala si
operativa a situatiei economice si financiare, precum si a evolutiei acesteia, previne riscurile,
deficientele, si in general ineficienta, asigurand libera initiativa economica in conditii concurentiale.

2
 Cunoasterea este necesara, in primul rand, conducerii firmei si personalului acesteia. In al
doilea rand, se stie ca orice agent economic are nevoie de un grad ridicat de incredere si certitudine din
partea tertilor- agenti economici, parteneri de afaceri. Aceasta cunoastere se realizeaza cu ajutorul
documentelor primare si al evidentei tehnico- operative si contabile, furnizate de sistemul contabil.

3
 CAPITOLUL I

AUDITUL: OBIECTIVE, REALIZĂRI ŞI LIMITE

1.1. Repere istorice privind conceptul de audit

În sens etimologic, cuvântul "audit" îşi are originea în latinescul "audire", care însemna "a
asculta, a audia". Acest termen şi-a extins, în timp, aria semantică preluând sensuri precum "a
examina, a verifica, a revizui conturi".
Trebuie însă precizat că evoluţia auditului nu s-a realizat doar în sens etimologic. O scurtă
incursiune istorică evidenţiază că au existat transformări chiar în ceea ce priveşte obiectivele şi
tehnicile utilizate în cadrul activităţii de audit: 1
Perioada Obiectivele auditului Tipul verificarii Importanţa
controlului
intern
Antica – 1850 Detectarea fraudelor Verificare detaliată Nerecunoscut
1850 – 1905 Detectarea fraudelor şi a Verificare detaliată; Nerecunoscut
erorilor Se introduce
tehnica sondajului
1905 – 1933 Detectarea fraudelor şi a Verificare detaliată Uşor
erorilor; şi prin sondaj recunoscută
Exprimarea unei opinii cu
privire la corectitudinea
situaţiilor financiare
1933 – 1940 Detectarea fraudelor şi a Verificare prin In creştere
erorilor; sondaj
Exprimarea unei opinii cu
privire la corectitudinea
situaţiilor financiare
Dupa 1940 Determinarea gradului de Verificare prin Accent puternic

1
R.G.Brown – “Changing audit objectives and techniques” studiu publicat in “The accounting review”,
citat de L.Dobroţeanu în “Audit – Concepte si Practici”, Ed. Economică, 2002.

4
 sinceritate în raportarea sondaj
situaţiilor financiare;
detectarea fraudelor şi
erorilor
Tabel 1.1. Formele incipiente ale auditului
Se observă că, în timp, obiectivul primordial al auditului a evoluat de la detectarea fraudelor şi
erorilor la certificarea situaţiilor financiare, la verificarea conformitaţii acestora cu anumite criterii
prestabilite. Schimbarea obiectivului auditului a necesitat evoluţia tehnicilor de audit. În condiţiile
globalizării economiilor şi internaţionalizării pieţelor financiare, metodele tradiţionale de verificare, care
implicau un control exhaustiv al tranzacţiilor s-au dovedit mult prea costisitoare şi de durată. Din acest
motiv, ele au fost înlocuite cu tehnici de eşantionare şi sondaj statistic, tehnici asistate de calculator,
auditorul punând, în acelaşi timp, un accent deosebit pe eficienţa şi eficacitatea controlului intern.
În plus, pentru a veni în întâmpinarea complexităţii informaţiilor solicitate de utilizatori, auditorul
nu trebuie să asigure numai o ameliorare a credibilităţii situaţiilor financiare ci şi servicii care să aducă
un plus de valoare, precum raportarea iregularităţilor, identificarea riscurilor afacerii şi oferirea unei
consultanţe în ceea ce priveşte punctele nevralgice ale controlului intern. În auditul modern, evaluarea
situaţiilor financiare este, adesea, completată cu constatări rezultate din auditul fluxurilor financiare,
ceea ce asigură un supliment de informaţii financiare fiabile.
Elementele prezentate anterior evidenţiază că paradigma auditului extern s-a modificat iar rolul
auditorului a fost redefinit. Schimbările vizează, în principal, următoarele aspecte:
 scopul activităţii de audit;
 caracteristicile esenţiale ale independenţei misiunii de audit;
 promovarea tehnicilor statistice şi matematice, iar mai recent şi cele informatice
(recunoscute sub numele de tehnici de audit asistate de calculator - Computer Assisted
Audit Techniques: CAAT);
 factorul definitoriu al responsabilităţilor auditorilor.

1.2. Arhitectura conceptului de audit

În mediul academic şi practic nu există un punct de vedere comun în ceea ce priveşte definirea
conceptului de audit. Definiţia cea mai des invocată este însă cea prezentată în 1973 de Asociaţia
Americană de Contabilitate (American Accounting Association: AAA) în cadrul "Declaraţiei privind
conceptele de bază ale auditului". În declaraţia respectivă se precizează că "auditul este un proces

5
sistematic de obţinere şi evaluare obiectivă a unor afirmaţii privind acţiunile şi evenimentele cu caracter
economic, în vederea aprecierii gradului de conformitate a acestor afirmaţii cu criteriile prestabilite,
precum şi de comunicare a rezultatelor către utilizatorii interesaţi "2.
O analiză detaliată a acestei definiţii evidenţiază elementele principale ale activităţii de audit:
1. „Auditul este un proces sistematic”. Orice activitate de audit, indiferent de obiectivul său,
include, din punct de vedere metodologic, etape fundamentale precum: planificarea, dezvoltarea unei
strategii, selectarea probelor şi evaluarea acestora în raport cu obiectivele specifice ale misiunii.
2. „Obţinerea şi evaluarea în mod obiectiv a unor afirmaţii”. În esenţă, auditul constă în
colectarea şi evaluarea probelor care vor fi suportul opiniei auditorului. De exemplu, într-un audit
financiar, exerciţiul de „culegere a probelor” presupune, adesea, o verificare a principiilor şi metodelor
contabile folosite în întocmirea situaţiilor financiare cu principiile contabile general acceptate (Generally
Accepted Accounting Principles: GAAP), fapt ce implică o urmărire a informaţiilor în documentele
contabile şi compararea acestora cu valorile obţinute prin inventar, prin verificare încrucişată cu clienţii
sau prin investigare.
Evaluarea afirmaţiilor de către auditor presupune exercitarea judecăţii profesionale a acestuia,
ceea ce necesită o capacitate deosebită de interpretare şi analiză. De exemplu, pentru a aprecia dacă
instalaţiile sunt evaluate la valoarea cea mai mică dintre cost şi valoarea recuperabilă3, auditorul trebuie
să înţeleagă modul în care societatea determină valorile respective, lucru ce poate fi extrem de dificil
având în vedere estimările pe care le implică determinarea valorii recuperabile.
Deşi practica a demonstrat că există foarte rar probe care să susţină judecăţile auditorului,
aceste judecăţi sunt cruciale pentru auditarea informaţiilor contabile.
3. „Afirmaţii privind acţiunile cu caracter economic”: se referă la acele afirmaţii şi estimări
pe care managementul unei entităţi le face şi care, de altfel, se regăsesc incluse în situaţiile financiare
supuse auditului.
De exemplu, prezentarea în bilanţ a sumei de 2000 u.m. la poziţia „Terenuri” implică
următoarele afirmaţii:
 terenurile există în întreprindere;
 2000 u.m. reprezintă valoarea totală a terenurilor deţinute de societate;
 valoarea de 2000 u.m. este valoarea cea mai mică dintre valoarea contabilă şi valoarea
recuperabilă;
 valoarea de 2000 u.m. reprezintă valoarea justă4 a terenurilor.

2
Declaraţia (A Statement of Basic Auditing Concepts) este analizată de V.M. O'Reilly, M.B. Hirsch, P.L. Defiliese, H.R.
Jaenicke, în lucrarea Mongomery’s auditing, Editura John Wiley & Sons, New York, ed. a XI-a,1990.
3
Valoarea recuperabilă reprezintă valoarea cea mai mare dintre preţul net de vânzare şi valoarea de utilitate (IAS 36 –
Deprecierea activelor).

6
 4. „Aprecierea gradului de conformitate a afirmaţiilor cu criterii prestabilite”. Orice
misiune de audit are ca obiectiv principal formularea unei opinii de către auditor asupra afirmaţiilor
privind faptele şi evenimentele economice ce urmează a fi auditate; în acest mod se va preciza în ce
măsură afirmaţiile amintite sunt conforme cu criteriile sau standardele existente.
5. „ comunicarea rezultatelor către utilizatorii interesaţi ”. „Episodul” final al oricărei misiuni
de audit este întocmirea unui raport care informează cititorul asupra gradului în care afirmaţiile
clientului corespund cu criteriile agreate sau impuse.
Într-un audit financiar, prin opinia sa neutră exprimată, auditorul devine un garant al situaţiilor
financiare în faţa utilizatorilor externi, iar raportul de audit prezintă concluziile asupra gradului în care
situaţiile financiare sunt sau nu conforme cu principiile contabile general acceptate.
În România, Normele Naţionale de Audit, inspirate din referenţialul internaţional, au definit
auditul ca fiind „examinarea profesională a unei informaţii în vederea exprimării unei opinii responsabile
şi independente, prin raportarea la un criteriu standard de calitate”.
Ca un corolar al celor două definiţii, se poate aprecia că auditul este o activitate desfăşurată de
profesioniştii în domeniu, care colectează şi evaluează probe, în vederea exprimării unei opinii
independente privind comparaţia dintre aspectele observate şi cele prestabilite, conform unui criteriu
de calitate.
Plecând de la aceste aspecte generale, se poate observa astăzi că noţiunea de audit a fost
asociată unor domenii diferite precum: auditul financiar, auditul mediului, auditul sistemelor
informaţionale, auditul calităţii, auditul capitalului intelectual etc.

1.3. Cadrul conceptual al auditului

„Auditul operează cu idei abstracte; el îşi are bazele în numeroase tipuri de învăţare... are o
structură raţională de postulate, concepte, tehnici şi reguli, bazându-se pe un studiu intelectual riguros
care merită să fie numită „disciplină” în sensul curent al acestui termen” 5 Altfel spus, auditul are la bază
o teorie.
În sens restrictiv, teoria auditului este o teorie normativă, deoarece furnizează un ghid despre
cum ar trebui să fie practica de audit. Cu alte cuvinte, „scopul teoriei auditului este să furnizeze un
cadru conceptual raţional şi coerent pentru determinarea procedurilor de audit necesare pentru

4
Valoarea justă reprezintă „ valoarea la care poate fi tranzacţionat un activ sau decontată o datorie, de bună voie, între părţi
informate în cadrul unei tranzacţii în care preţul este determinat obiectiv” (IAS 18 – Venituri din actviităţi ordinare”).
5
Mautz şi Sharaf citaţi de O'Reilly, M.B. Hirsch, P.L. Defiliese, H.R. Jaenicke, op. cit.

7
atingerea obiectivelor de audit definite şi pentru evaluarea continuă a practicilor curente în scopul
perfecţionării lor”.
O trecere în revistă a literaturii de specialitate evidenţiază numeroase postulate care stau la
baza teoriei auditului. „Aceste postulate nu au fost descoperite de unul sau mai mulţi indivizi, într-un loc
geografic oarecare şi într-un moment precis de timp. De asemenea, ele nu pot fi rezultatul experienţelor
ştiinţifice de laborator. Dimpotrivă, ele fac obiectul schimbării, deoarece se bazează pe un mediu, pe o
structură a utilizatorilor de informaţii financiare şi pe necesităţile lor de informare, care evoluează în
mod continu.”6
Postulatele cel mai frecvent invocate în lucrările de audit sunt:
1. Situaţiile financiare şi informaţiile financiare sunt verificabile. Dacă această ipoteză
fundamentală nu ar fi reală, auditul nu ar avea sens şi nu ar exista. Verficarea nu implică probe de
netăgăduit, dar sugerează conceptul de asigurare rezonabilă. Mautz şi Sharaf subliniază că „doar pe
baza acestui postulat, se identifică
 teoria probei
 procedeul de verificare
 aplicarea probabilităţii teoriei de audit
 stabilirea graniţelor responsabilităţii auditorului”.
2. Pe termen lung, nu există un conflict de interese între auditori şi conducerea entităţii
auditate.
Atât auditorii cât şi managerii ar trebui să fie interesaţi în prezentarea unei imagini fidele a
situaţiilor financiare, deoarece adoptarea unor decizii de investiţii bazate pe informaţii pertinente este
benefică întreprinderii pe termen lung. Trebuie însă precizat că, pe termen scurt, pot exista conflicte în
ceea ce priveşte:
 dezacordul onest asupra aplicării unei politici contabile;
 încercarea managerilor de a cosmetiza situaţiile financiare, prin ameliorarea
performanţei publicate sau a gradului de atingere a altor obiective, pentru a-şi spori
propria remuneraţie sau acordarea unor bonificaţii suplimentare;
 fraude manageriale.
Din acest motiv, pe tot parcursul activităţii desfăşurate, auditorii trebuie să manifeste o atitudine
sceptică faţă de informaţiile furnizate de conducerea entităţii.
3. Rezultatul unei misiuni furnizează asigurări rezonabile dar nu absolute că vor fi
detectate erori semnificative cauzate, în special, de nereguli.

6
N. Feleagă, Îmblânzirea junglei contabilităţii, concept şi normalizare în contabilitate, Editura Economică, 1996.

8
 Standardul de audit ISA 200 ajută la corelarea acestui postulat cu responsabilităţile unui audit
modern. Norma prevede că, un audit efectuat în conformitate cu standardele de audit, are ca scop
detectarea erorilor semnificative, inclusiv a fraudelor care pot afecta situaţiile financiare. Auditorul nu
este un garant. Responsabilitatea sa constă în a-şi exercita îndatoririle cu maximă grijă şi competenţă,
având un grad adecvat de scepticism profesional.
4. Existenţa unui sistem de control intern satisfăcător reduce posibilitatea fraudei şi
erorilor.
Un sistem de control intern se bazează pe două elemente definitorii: separarea
responsabilităţilor în cadrul unei organizaţii şi verificarea internă propriu-zisă. Aceste două elemente
considerate împreună nu pot fi eficiente 100%, fapt care conduce la ipoteza că este mai corect a spune
că un sistem de control intern bun reduce eroarea, frauda, manipularea rezultatelor, pierderea activelor,
fără a elimina total riscul de apariţie a acestora. În aceste condiţii, auditorul are nevoie de probe
suplimentare faţă de cele solicitate de un control intern, pentru a-şi fundamenta aprecierea rezonabilă
despre situaţiile financiare auditate.
5. Aplicarea constantă a principiilor general acceptate de contabilitate oferă o imagine
fidelă a situaţiilor financiare.
În momentul în care auditorul îşi exprimă opinia sa în legătură cu situaţiile auditate, el consideră
ca element de referinţă aplicarea principiilor contabile general acceptate în evaluarea gradului de
fidelitate a situaţiilor sau informaţiilor analizate. Fără un astfel de criteriu, ar fi deosebit de dificil să se
stabilească, cu obiectivitate, dacă situaţiile financiare prezintă sau nu o imagine fidelă.
6. Activitatea curentă de audit este structurată în funcţie de experienţa şi cunoştinţele
acumulate din auditarea clientului în anii precedenţi.
În conformitate cu acest postulat, în lipsa unei probe contrarii, auditorul poate să presupună că
ceea ce a fost adevărat în trecut, pentru o societate auditată, va rămâne valabil şi în viitor. Altfel spus,
în absenţa unor schimbări în controlul intern operaţional şi de personal al clientului, auditorii îşi pot
planifica angajamentele curente, pe probele cumulate din misiunile de audit anterioare, ceea ce
măreşte eficienţa unei misiuni de audit.
7. Independenţa este esenţială în misiunea de audit. Independenţa este „piatra de
încercare” a profesiei de auditor. Fără o independenţă profesională de necontestat, opinia auditorului
devine suspectă. Din punct de vedere teoretic, factorii care permit determinarea gradului de
independenţă sunt integritatea şi obiectivitatea auditorului.
8. Statutul profesional de auditor independent impune anumite obligaţii profesionale.
În conformitate cu acest postulat, auditorul trebuie să respecte Codul privind conduita etică şi
profesională în domeniul auditului.

9
 1.4. Dimensiunile auditului

Într-un cadru restrâns, auditul poate fi clasificat, în conformitate cu obiectivul funcţiei pe care o
realizează, în:
 Audit de conformitate
 Audit al performanţei
 Auditul de atestare a situaţiilor financiare (audit financiar)

Auditul de conformitate are ca scop verificarea bunei aplicări a regulilor şi procedurilor, în

raport cu un sistem de referinţă dat (regulile şi regulamentele interne ale unei organizaţii, dispoziţii
legale şi reglementare).
Auditul performanţei reprezintă o revizuire sistematică a activităţilor unei organizaţii în
corelaţie cu anumite obiective stabilite de management, în scopul de a evalua performanţele, de a
identifica posibilele ameliorări şi de a elabora recomandări de dezvoltare a acestor activităţi.
Măsurarea performanţelor prin prisma economicităţii, eficacităţii şi eficienţei constituie o
necesitate pentru manageri, în scopul unei evaluări continue a rezultatelor obţinute în raport cu
obiectivele propuse.
Auditul atestării situaţiilor financiare, cunoscutul sub denumirea de audit financiar, are ca
obiectiv atestarea sau comunicarea unei opinii, de către o persoană independentă, potrivit căreia
situaţiile financiare sunt întocmite, sub toate aspectele semnificative, în conformitate cu un cadru
general de raportare.
O sinteză grafică a acestei clasificări se regăseşte în figura 1.1:

10
 AUDIT

Auditul Audit de Auditul

financiar conformitate performanţei

Examinarea Examinarea Examinarea

situaţiilor personalului şi totală sau
financiare a activităţilor parţială a
entităţii activităţilor
organizaţiei

Criteriul – Criteriul – Criteriul –

Principiile Politicile, obiectivul
contabile general regulamentele specific al
acceptate interne organizaţiei

Raport despre Raport despre Raport

corectitudinea conformitatea despre
situaţiilor cu criteriul ales sugestii,
financiare în recomandări
conformitate cu şi
principiile perfecţionări
general acceptate

7
Figura nr.1.1 Clasificarea auditului în funcţie de obicetivul urmărit
Din punct de vedere al modului de afiliere al auditorilor în realizarea misiunii, auditul
poate fi:
 Audit extern
 Audit intern
 Audit guvernamental
Auditul extern, recunoscut sub numele de audit independent, este efectuat pe bază
contractuală de către auditori independenţi, fie persoane fizice, fie persoane juridice, care au misiunea
de a certifica situaţiile financiare ale unei organizaţii.
Auditul intern, este „o activitate de evaluare în cadrul unei entităţi, activitate care reprezintă un
serviciu efectuat în favoarea entităţii. Funcţiile sale includ, printre altele, examinarea, evaluarea şi
monitorizarea corectitudinii şi eficienţei sistemului contabil şi a sistemului de control intern”.
Importanţa actuală a auditului intern este subliniată şi de existenţa Institutului Internaţional de
Audit Intern (The Institute of Internal Auditors: IIA). Acestă instituţie definea în 1999 auditul intern ca
fiind "o activitate independentă şi obiectivă, care dă asigurare unei organizaţii în ceea ce priveşte
gradul de control deţinut asupra operaţiunilor, o îndrumă pentru a-i îmbunătăţi operaţiunile…o ajută să-

7
Donald Taylor, G. Glezen, Auditing: integrated concepts and procedures, Editura John Wiley & Sons, New York, 1988.

11
şi atingă obiectivele evaluând procesele sale de management al riscurilor, de control şi de conducere şi
avansând propuneri pentru a le consolida eficacitatea".
Definiţia subliniază rolul de „consiliere” al auditorului intern, el realizând diferite recomandări,
pentru a ajuta la atingerea obiectivelor Controlului Intern.
Întrebarea care se pune este când şi de ce a apărut acest concept?
Funcţia de audit intern este una relativ recentă, apariţia ei fiind recunoscută în perioada crizei
economice din 1929-1933. Pentru a certifica situaţiile financiare, auditorii externi trebuiau să
desfăşoare numeroase activităţi pregătitoare: inventare de orice natură, analize de conturi, sondaje
variate, care necesitau timp îndelungat şi cheltuieli mari. Din acest motiv, s-a sugerat ca anumite
activităţi pregătitoare să fie preluate de personalul întreprinderii. Cabinetele de Audit Extern şi-au dat
acordul cu condiţia unei anumite supervizări.

AUDIT

Auditul Auditul intern Auditul

extern guvernamental

Efectuat de Realizat de Realizat de

auditori angajaţii angajaţii
independenţi, permanenţi ai instituţiilor
pe o bază organizaţiei guvernamentale
contractuală (Ministerul
Finanţelor
Publice, Curtea
de Conturi)

Include diferite Include atât Include atât

tipuri de audit, auditul de auditul de
majoritatea fiind conformitate conformitate
focalizate pe cât şi auditul cât şi auditul
auditul situaţiilor operaţional operaţional
financiare

Figura nr.1.2. Clasificarea auditului în funcţie de afilierea auditorilor8

8
Donald Taylor, G. Glezen, op. cit.

12
 1.5 Necesitatea realizării activităţii de audit financiar

Situaţiile financiare sunt elaborate şi prezentate pentru a satisface cerinţele comune de

informare financiară ale unei game largi de utilizatori: investitori, manageri, salariaţi, clienţi, creditori
bancari, stat etc. Concordanţa dintre conţinutul şi calitatea situaţiilor financiare, pe de o parte, şi
exigenţele referenţialului contabil, pe de altă parte, este controlată de managementul societăţii şi/sau
auditorii interni, iar la nivel superior de organele de control financiar ale statului. Caracterul subiectiv al
acestor forme de control, în condiţiile asigurării nevoilor proprii de informare ale investitorilor, a
constituit premisa apariţiei instituţiilor profesionale de auditori independenţi. Necesitatea unei astfel de
activităţi a fost accentuată de:
 Conflictul de interese dintre utilizatorii externi de informaţii contabile (acţionarii, creditorii
bancari) şi cei ce pregătesc şi furnizează aceste informaţii (managerii).
Se poate afirma că interesul managerului este legat, în principal, de cota-parte care îi revine
din profit. Acest interes îl determină să aibă un comportament oportunist, optând pentru procedurile
care îi permit menţinerea drepturilor proprii la un nivel ridicat.
Beneficiind de un acces imediat, complet şi gratuit la informaţiile contabile, managerii acordă o
atenţie deosebită felului în care informaţiile publicate sunt percepute în exterior, pentru că aceste
informaţii publicate informează terţii despre felul în care societatea a fost gestionată.
Acţionarii, în calitatea lor de proprietari, vor să se asigure că managerii nu au profitat de
mandatul încredinţat pentru a-şi însuşi o parte din bogăţia societăţii. Acţionarii nu reprezintă însă un
grup omogen. Astfel, acţionarii cu acţiuni privilegiate, sunt interesaţi de capacitatea întreprinderii de
a produce câştiguri viitoare, de strategia adoptată de aceasta pentru asigurarea “sănătăţii” pe termen
lung, în timp ce acţionarii cu acţiuni ordinare, vor fi interesaţi de mărimea dividendului ce le revine.
De asemenea, acţionarii minoritari şi majoritari nu au întotdeauna aceleaşi nevoi informaţionale şi
nici aceleaşi interese. Acţionarii minoritari sunt interesaţi de câştigul imediat sub formă de dividende, în
timp ce acţionarii majoritari sunt interesaţi de avantajele pe termen lung.
Creditorii, în special creditorii bancari, sunt interesaţi de capacitatea întreprinderilor de a
produce profit, acesta reprezentând singura sursă de acoperire a dobânzilor şi de rambursare a
împrumuturilor. În acest context, se acordă o atenţie deosebită ratelor de lichiditate şi de îndatorare.
Controlul conflictului de interese a fost asigurat de serviciile auditorului extern.
 Fundamentarea deciziilor de investiţii, împrumut şi alte decizii necesită informaţii despre
poziţia financiară, performanţele şi fluxurile de trezorerie ale unei societăţi, furnizate de situaţiile
financiare publicate. Consecinţele economice majore care pot rezulta, îi pot determina pe utilizatorii

13
externi să solicite de la auditorul extern asigurarea că situaţiile financiare sunt corecte, complete şi
conforme cu standardele contabile acceptate.
 Complexitatea crescândă pe care o cunoaşte contabilitatea determină riscul apariţiei
erorilor neintenţionate şi a interpretărilor greşite. Din acest motiv, utilizatorii externi solicită opinia
auditorului, pentru asigurarea credibilităţii informaţiei financiar-contabile, auditul în sine permiţând
reducerea, într-o măsură semnificativă, a “riscului informaţiei”.
 Accesul selectiv la înregistrările contabile pe baza cărora sunt construite situaţiile financiare,
a accentuat în practică inegalitatea dintre categoriile de utilizatori. Acţionarii şi băncile au dreptul la
informaţii specifice (altele decât cele publicate), adesea cu titlu gratuit, în timp ce alţi utilizatori pot
beneficia de astfel de informaţii contra cost. Chiar şi în astfel de condiţii, o examinare semnificativă a
informaţiilor, o evaluare a calităţii situaţiilor finaciare nu este certă.

 Majorarea sau diminuarea cheltuielilor. Normele contabile lasă o anumită marjă de manevră în
cuantificarea cheltuielilor care aparţin unui exerciţiu. De exemplu, pentru anumite active se indică doar
numărul maxim de ani în care trebuie amortizate. O durată mai mare sau mai mică de amortizare
afectează mărimea rezultatului. În mod similar, se pot analiza provizioanele şi posibilitatea activării
anumitor cheltuieli.
 Majorarea sau diminuarea veniturilor. In anumite cazuri, se poate grăbi sau încetini
recunoaşterea veniturilor prin aplicarea principiului prudenţei sau a principiului conectării cheltuielilor la
venituri.
 Majorarea sau diminuarea activelor. Existenţa unei flexibilităţi, în ceea ce priveşte calculul
amortizării si provizioanelor, crează posibilitatea majorării sau diminuării valorii nete a activelor. De
asemenea, stocurile se pot evalua prin diferite metode şi, ca urmare, valoarea lor poate fi diferită, cu
efecte asupra contului de profit şi pierdere.
 Majorarea sau diminuarea fondurilor proprietarilor. Modificarea veniturilor şi cheltuielilor
afectează mărimea rezultatului, şi în consecinţă, mărimea rezervelor. Se modifică, astfel, valoarea
fondurilor proprietarilor şi toate ratele calculate pe baza acestora.
 Majorarea sau diminuarea datoriilor. În unele ţări, normele contabile lasă posibilitatea
regularizării anumitor datorii, precum cele legate de pensionare, pe un interval de timp. Ca urmare, o
întreprindere interesată în majorarea rezultatului va proceda la repartizarea datoriei pe o perioadă
maxim permisă.
 Reclasificarea activelor şi datoriilor. Uneori, pot exista dubii în ceea ce priveşte încadrarea unui
element într-o categorie sau alta. Este, de exemplu, cazul titlurilor, care în funcţie de intenţia
întreprinderii, trebuie înscrise în activele curente sau activele necurente.

14
 Manipularea informaţiilor prezentate în anexă. Lipsa unor informaţii relevante poate afecta
deciziile utilizatorilor externi.
 Prezentarea informaţiilor. Criteriile utilizate în prezentarea informaţiilor contabile pot reprezenta o
portiţă pentru manifestarea creativităţii.

15
 CAPITOLUL II. ACTIVITATEA DE AUDIT IN CADRUL INSTITUŢIILOR BANCARE

2.1. Auditul la instituţiile bancare

Mediul în schimbare în care se află băncile, prezintă oportunităţi majore pentru acestea, dar totodată
presupune riscuri complexe şi variabile care sunt o provocare pentru managementul bancar.
O evaluare externă a capacităţii băncii de a funcţiona sigur şi productiv în mediul său de afaceri se
efectuează, de regulă, o data pe an. Toate evaluările anuale sunt similare ca natură, dar se
concentrează pe aspecte uşor diferite în funcţie de scopul evaluării. Evaluările se realizează de către
autorităţile de supraveghere şi de către auditorii externi.
BNR, în calitate de autoritate de supraveghere, stabileşte dacă banca este viabilă, dacă respectă
cerinţele de reglementare şi dacă este „sănătoasă” şi aptă să-şi îndeplinească angajamentele
financiare faţă de deponenţi şi alţi creditori. De asemenea, se verifică totodată dacă operaţiunile băncii
pot periclita, sau nu, siguranţa sistemului bancar per ansamblu. Auditorii externi caută să asigure că
situaţiile financiare oferă o imagine fidelă a condiţiei reale a băncii. În plus, auditorii externi sunt
solicitaţi să evalueze dacă managementul îndeplineşte sau nu, obiectivele stabilite de consiliu şi să
constate dacă managementul expune, sau nu, capitalul băncii la riscuri exagerate. Băncilor li se cere,
de obicei, să treacă printr-un audit extern care implică cel puţin situaţiile financiare de la sfârşitul
exerciţiului financiar.
O evaluare credibilă a situaţiei financiare a unei bănci solicită analiştii şi supraveghetorii, întrucât
multe active bancare sunt nelichide şi nu posedă o valoare de piaţă determinată obiectiv. Noile
instrumente financiare fac şi mai dificilă evaluarea activului net al băncilor şi altor instrumente financiare
într-o manieră oportună. Liberalizarea pieţelor bancare şi de capital a mărit substanţial nivelul de
informare cerut în realizarea stabilităţii financiare, în timp ce furnizarea de informaţii utile, adecvate
participaţiilor şi tranzacţiilor lor a devenit esenţială pentru menţinerea unor pieţe disciplinate şi eficiente.
Pentru aceasta trebuie furnizate informaţii utile şi oportune care să satisfacă interesul utilizatorilor
externi referitor la informaţii financiar – contabile. În principiu, participanţii pe piaţă, deponenţii şi
populaţia nu sunt nici ei mai puţin interesaţi de informaţii decât autorităţile de supraveghere.
Prezentarea de informaţii poate fi gradual îmbunătăţită indirect prin contrapresiunea
exercitată de participanţii puternici de pe piaţă, deoarece, în condiţii normale, banca prezentând
informaţii, poate prin aceasta să-i determine pe investitorii şi deponenţii potenţiali să furnizeze
capital, deci să atragă noi fonduri. Dorinţa de a ascunde informaţii, în special cele care reflectă
rezultate slabe, poate să se transforme de cele mai multe ori într-o lipsă de transparenţă, care este
evidenţiată chiar şi în economiile cu sisteme bancare avansate. În plus, dată fiind sensibilitatea

16
lichidităţii băncilor la o percepţie publică negativă, informaţiile cu cel mai puternic impact de a declanşa
reacţii pe piaţă bruşte şi nefavorabile sunt, în general, prezentate în ultimul moment posibil, de obicei
involuntar.
Chemările la o transparenţă mai mare indică adeseori eşecul în a furniza informaţii utile şi oportune şi
acest lucru este cel mai acut atunci când informaţia căutată sau furnizată este negativă.
Autorităţile de reglementare au responsabilitatea de a rezolva problema disponibilităţii informaţiilor.
Deşi legislaţia bancară a fost folosită, în mod tradiţional, ca o modalitate de a forţa prezentarea de
informaţii de-a lungul timpului, acest proces a implicat furnizarea datelor statistice în scopuri de politică
monetară.
În prezent, autorităţile de reglementare implică obligarea la un minim de prezentări, inclusiv o cerinţă
ca băncile să publice părţi specificate din rapoartele lor prudenţiale şi alte informaţii pertinente.
Valoarea prezentărilor depinde în mare măsură de calitatea informaţiilor propriu-zise.
Cu toate acestea, furnizarea de informaţii poate fi costisitoare, de aceea nevoile de informare
trebuie examinate îndeaproape pentru a se asigura că dezavantajele prezentărilor sunt complet
justificate de beneficiile acestora.
Cerinţele de prezentare a informaţiilor financiare se concentrează, de regulă, pe publicarea de
informaţii cantitative şi calitative în raportul financiar anual al unei bănci, întocmit pe o bază consolidată.
Formatul de prezentare obligă la un set de situaţii financiare complet auditate.
Furnizarea de informaţii în sectorul financiar a fost îmbunătăţită în ultimul timp prin
formularea de standarde asupra calităţii şi cantităţii informaţiilor ce trebuie oferite publicului. Cerinţele
de prezentare trebuie revizuite periodic pentru a se asigura că necesităţile curente ale utilizatorilor sunt
satisfăcute şi că povara asupra băncilor nu este justificat de mare. Auditarea situaţiilor financiare a
apărut datorită nevoii pe care o au utilizatorii externi de a se baza pe şi de a avea încredere în aceste
situaţii.

2.2. Auditul bancar si rolul acestuia în identificarea riscurilor bancare

Rolul auditorului, în special al auditorului extern, este în principal acela de spori încrederea
utilizatorului în informaţia contabilă, de a aduce un plus de siguranţă faptului că informaţia contabilă a
fost obţinută, tratată şi prezentată în conformitate cu standardele şi principiile contabile acceptate.
Auditul poate releva prezenţa unor greşeli sau a unei fraude, dar aceste elemente sunt trăsături
secundare, ce apar în urma unei activităţi normale de audit. Acesta implică în general,acţiuni de
verificare şi control a activităţii băncii şi certificarea în final a corectitudinii, sub toate aspectele
semnificative, a cifrelor înscrise în documentele financiar-contabile finale.

17
 În procesul decizional, factorii de decizie se confruntă cu o probabilitate tot mai mare de a primi
informaţii incorecte datorită:
• distanţei dintre informaţii şi utilizatori. Lipsa accesului direct la sursa informaţională, cât şi numărul
mare de intermediari informaţionali pot duce la dezinformare intenţionată sau
neintenţionată.
• manipularea informaţiilor în scopuri personale, părtinirea şi motivele personale ale
furnizorului de informaţii. Dacă informaţiile transmise nu corespund celor ale factorului de decizie,
atunci informaţiile în cauză ar putea fi manipulate în favoarea ofertantului sau în scopul de a influenţa
utilizatorii într-o direcţie dorită.
• volumul mare de muncă. Creşterea volumului tranzacţiilor comerciale măreşte probabilitatea includerii
în evidenţe contabile a unor informaţii greşit înregistrate.
• complexitatea tranzacţiilor comerciale. Complexitatea tranzacţiilor comerciale între organizaţii a
devenit tot mai greu de înregistrat în contabilitate.
Riscul ca informaţiile prezentate să nu fie corecte reprezintă riscul informaţional asumat de bancă.
El reflectă probabilitatea ca informaţiile pe care s-a bazat estimarea riscului economic să nu fie exacte.
Auditul nu are nici o influenţă asupra riscului economic, însă poate avea un impact semnificativ asupra
riscului informaţional. Astfel, prin sporirea credibilităţii informaţiilor financiar– contabile, auditul reduce
într-o măsură semnificativă „riscul informaţiei” pentru utilizatorii situaţiilor financiare. S-a constatat că
pentru instituţiile mai mari, este mai practic să se suporte cheltuielile privind reducerea riscului
informaţional, decât pentru cele mici, fapt care poate fi realizat fie prin verificarea informaţiilor la sursă
fie prin auditarea situaţiilor financiare. Informaţiile auditate sunt utilizate în procesul decizional,
pornindu-se de la ipoteza că aceste informaţii sunt rezonabil de complexe, exacte şi nepărtinitoare.
De obicei, managementul angajează un auditor, care va asigura utilizatorii că situaţiile financiare
sunt fiabile. Astfel, rolul auditorului independent este de a asigura calitatea informaţiilor de natură
contabilă, în vederea prevenirii distorsionării informaţiei.
Cei mai mulţi dintre utilizatorii situaţiilor financiare auditate sunt acţionarii sau investitorii
potenţiali. Publicul este şi el, de asemenea, interesat de opinia auditorului cu privire la situaţiile\
financiare, deoarece atât veniturile sale prezente cât şi cele viitoare depind într-o mare măsură de
credibilitatea situaţiilor financiare.
Investitorii doresc întotdeauna ca remuneraţia capitalurilor avansate de ei să acopere
inclusiv riscul pe care ei şi-l asumă prin participarea la afacerea respectivă. Reducerea riscului
informaţional reduce prin urmare şi prima de risc pe care investitorii o pot pretinde. Astfel, auditul
situaţiilor financiare ale unei companii aduce, în ultimă instanţă, la diminuarea costurilor totale ale
acesteia, promovând o mai bună alocare a resurselor pe ansamblul economiei.

18
 Principalele măsuri care au fost luate în ultimul timp pentru a reduce riscul informaţiei, constau în
normalizarea şi standardizarea principiilor şi practicilor contabile şi în utilizarea pe scară tot mai largă a
auditului informaţiilor contabile în vederea stabilirii gradului de conformitate a acestora cu criteriile
respective. Din acest punct de vedere, rolul auditorului este tocmai acela de a furniza o asigurare
rezonabilă a calităţii informaţiilor contabile. Deşi nu există o reţetă universal valabilă care, odată
aplicată, să asigure un audit complet şi un rezultat garantat, el serveşte drept control asupra calităţii
informaţiilor, deoarece:
• furnizează o verificare independentă a informaţiilor contabile în conformitate cu criteriile
prestabilite care sunt de presupus că reflectă dorinţele şi nevoile utilizatorului.
• motivează preparatorul informaţiei să îşi conducă procesul contabil pe care îl are sub control de o
manieră care să fie în conformitate cu criteriile utilizatorului, deoarece acesta ştie că eforturile sale vor
constitui obiectul unei revizuiri de specialitate independente.
În cazul în care până la urmă se constată că situaţiile financiare sunt incorecte, auditorul poate fi dat
în judecată atât de utilizatorii informaţiilor cât şi de managerii care l-au angajat. Fără îndoială, auditorii
poartă o mare răspundere juridică semnificativă privind munca pe care o prestează.
Atunci când prezintă informaţiile sub formă de situaţii financiare, clientul face o serie de afirmaţii în
legătură cu starea sa financiară şi cu rezultatele activităţii sale. Utilizatorii externi care se bazează pe
aceste situaţii financiare pentru a lua decizii economice fac referinţă la raportul auditorului ca la un
indicator al fiabilităţii situaţiilor respective. Ei preţuiesc asigurarea oferită de auditor datorită
independenţei lui faţă de client şi datorită cunoştinţelor sale în domeniul raportării financiare.
Băncile comerciale, prin legea bancară în vigoare, sunt obligate să apeleze la un auditor extern – o
societate de expertiză contabilă autorizată în condiţiile legii să desfăşoare activitate în România – care
va acorda asistenţă de specialitate, va certifica situaţiile financiare finale şi va informa BNR cu privire la
orice act fraudulos. Instituţia de credit va numi auditorul independent şi va avea obligaţia de a publica
situaţiile financiare consolidate împreună cu opinia auditorului independent.
Consiliile de Administraţie ale băncilor vor contracta servicii de audit financiar cu auditorii financiari,
membri ai Camerei Auditorilor Financiari din România (CAFR) sau societăţii internaţionale de audit
financiar agreate de CAFR.
Auditul bancar intern este activitatea de audit organizată în interiorul unei instituţii de credit, ca o
componentă a activităţii de monitorizare a sistemului de control intern şi a evaluării gradului de
adecvare a nivelului fondurilor proprii în funcţie de riscurile la care băncile sunt expuse, în vedere
asigurării unei evaluări independente a adecvării politicilor şi procedurilor stabilite şi a modului în care
acestea sunt respectate.

19
 Auditul intern trebuie să acopere activităţile desfăşurate de bancă, atât la nivelul direcţiilorgenerale,
direcţiilor de specialitate şi compartimentelor funcţionale din cadrul centralei băncii respective, cât şi la
nivelul unităţilor teritoriale, având ca obiect sprijinirea conducerii centrale şi a unităţilor teritoriale în
vederea adaptării celor mai adecvate măsuri în activitatea proprie, în raporturile cu BNR, cu acţionarii şi
clienţii băncii comerciale.
Instituţiile de credit îşi vor organiza activitatea de audit intern în cadrul unor angajamente de
asigurare sau, după caz, prin furnizarea unor servicii de consultanţă, potrivit statutului auditului intern.
Auditul intern poate utiliza, în funcţie de obiectivul urmărit, una din următoarele forme,
specifice unui angajament de asigurare: auditul financiar (ce are în vedere verificarea credibilităţii
sistemului contabil şi informatic şi a situaţiilor financiare anuale), auditul de conformitate (ce are ca
obiectiv verificarea conformităţii cu legile, reglementările, politicile şi procedurile), auditul operaţional
(ce are ca obiectiv verificarea calităţii şi adecvării sistemelor şi procedurilor, analiza critică a structurii
organizatorice, evaluarea adecvării metodelor şi resurselor în raport cu obiectivele stabilite) şi audit al
conducerii (ce are ca obiectiv evaluarea din punct de vedere calitativ a modului în care este exercitată
funcţia de conducere pentru îndeplinirea obiectivelor băncii).
În limita statutului, auditului intern i se pot oferi următoarele tipuri de servicii de
consultanţă:
• angajamente oficiale de consultanţă – planificate şi formalizate într-un document scris;
• angajamente neoficiale de consultanţă – activităţi de rutină, cum ar fi: participarea la comitete
permanente, proiecte pe durată limitată, întruniri ad-hoc şi schimb de informaţii;
• angajamente speciale de consultanţă – participări la fuziuni şi achiziţii;
• angajamente de consultanţă pentru cazuri deosebite – participarea într-o echipă stabilită pentru
redresarea sau menţinerea activităţilor după un dezastru sau alt eveniment extraordinar sau întro
echipă desemnată să acorde sprijin temporar pentru îndeplinirea unei cerinţe speciale.
Auditul intern nu va putea asigura desfăşurarea unui angajament de consultanţă care determină
sustragerea de la cerinţele normale aferente unui angajament de asigurare, dacă serviciul respectiv
este mai bine desfăşurat ca şi angajamentul de asigurare.
Activitatea de audit bancar intern este organizată la nivel de centrală bancară, de către Comitetul de
Audit. Comitetul de Audit este format din trei membri ai Consiliului de Administraţie care nu fac parte
din Comitetul de Direcţie. Comitetul de Audit se întruneşte cel puţin o dată pe semestru. După fiecare
şedinţă, preşedintele Comitetului de Audit va redacta un raport care va cuprinde concluziile controlului
efectuat de Comitetul de Audit şi care va fi transmis Consiliului de Administraţie pentru informare.
Principalele atribuţii ale Comitetului de audit sunt:

20
• analizează, independent de conducerea instituţiei de credit, pertinenţa metodelor contabile şi a
procedurilor interne de colectare a informaţiilor;
• evaluează calitatea auditului şi a controlului intern, în special cu privire la măsurarea,
supravegherea şi controlul riscurilor şi propune, dacă este cazul, măsurile care ar trebui luate;
• analizează alte aspecte specifice indicate de către Consiliul de Administraţie;
• încurajarea comunicării între membrii Consiliului de Administraţie, conducătorii băncii, auditul intern,
auditorul financiar al băncii şi BNR;
• asigurarea relaţiei cu auditorul financiar al băncii, în sensul primirii planului de audit al acestuia şi
analizării constatărilor şi recomandărilor acesteia, precum şi ale altor organe de supraveghere şi control
din afara băncii.
Activitatea de audit intern şi cel extern poate fi identică sau complementară. În cazul
intervenţiilor identice, se face recurs la audit extern cum ar fi: lipsa de disponibilitate a auditorului intern
sau din raţiuni tehnice, atunci când auditul intern nu stăpâneşte un anumit domeniu. În ceea ce priveşte
intervenţiile complementare, intervenţia auditului extern vine în completarea lucrărilor realizate de
auditul intern şi este în special cazul intervenţiilor de audit financiar, pentru certificarea situaţiilor
financiare. În nici un caz auditul extern nu trebuie interpretat ca o denigrare a auditului intern de către
conducerea băncii. Din acest motiv, este preferabil şi natural să se stabilească relaţii de colaborare
între echipa de audit intern şi cea de audit extern, în scopul de a optimiza costurile şi timpii de
intervenţie. De aceea, pentru a-şi completa imaginea asupra băncii şi a-şi formula o opinie riguroasă,
auditorul extern se va baza pe concluziile formulate de departamentul de audit intern, concentrându-şi
atenţia în continuare asupra evaluării sistemelor de control intern concepute pentru a asigura
acurateţea înregistrărilor contabile şi a securităţii activelor.
Acest gen de cooperare este aplicabilă şi organelor de control ale autorităţii de supraveghere,
întrucât acestea se pot baza pe lucrările auditului intern pentru a determina domeniul ce urmează să fie
investigat. Totodată autorităţile de supraveghere comunică cu auditorii externi, în sensul că opinia şi
sesizările acestuia pot fi un motiv pentru exercitarea unui control din partea autorităţii sau ea însăşi
poate apela în exercitarea controlului la serviciile unui auditor independent. Această supraveghere se
realizează pe baza raportărilor de prudenţă bancară făcute de către departamentele
specializate din bancă şi prin inspecţii efectuate de către personalul BNR, împuternicit în acest sens,
sau de către auditori independenţi numiţi de banca centrală.
În multe privinţe, autoritatea de supraveghere şi auditorul extern au preocupări complementare
privind aceleaşi probleme, deşi focalizarea preocupărilor lor poate fi diferită. De aceea, este necesar
ca, atunci când un supraveghetor utilizează situaţii financiare auditate, acesta să ţină cont de faptul că

21
situaţiile au fost întocmite pentru un scop care este diferit de scopul pentru care el doreşte să le
folosească.
Aşadar, rolul auditorului este acela de a spori încrederea utilizatorului în informaţia
contabilă, de a-l asigura că informaţia contabilă a fost obţinută, tratată şi prezentată în conformitate cu
reglementările şi principiile contabile acceptate.
Gradul de asigurare se referă la întregul proces de audit. Culegerea informaţiilor, clasificarea şi
sinteza acestora în vederea stabilirii concluziilor şi formării opiniei auditorului referitoare la calitatea şi
conţinutul situaţiilor financiare se bazează în mare parte pe reflexii şi raţionamente profesionale.
Autorul poartă răspunderea pentru forma şi expresia opiniei sale cu privire la situaţiile financiare,
însă nu el este răspunzător pentru modul în care acestea au fost elaborate şi prezentate
managementului băncii.
Auditorul are îndatorirea de a cunoaşte şi aprofunda cadrul general al legislaţiei financiar – bancare
şi al reglementărilor de profil stabilite de autoritatea de supraveghere pentru a putea înţelege modul de
respectare a acestora în cadrul tranzacţiilor băncii, al ofertei de produse şi servicii adresate clienţilor
săi.
Lipsa de conformitate, parţială sau totală a activităţii băncii cu prevederile legale şi
reglementare creează susceptibilitatea producerii de erori semnificative care pot fi ascunse sau uşor
detectabile de către auditor în situaţiile financiare ale exerciţiului. Pe de altă parte, băncile efectuează
operaţiuni specifice complexe şi importante, care pot fi observate numai din documentaţia folosită la
prelucrarea tranzacţiilor şi reflectarea acestora în datele contabile ale băncii. Acest lucru determină
apariţia riscului potrivit căruia detaliile tranzacţiei pot să fie înregistrate complet. De aceea, auditorul
trebuie să evalueze sistemele aferente de control intern şi să efectueze proceduri necesare pentru a
obţine o informare rezonabilă, în ceea ce priveşte finalizarea înregistrărilor contabile aferente acestor
tranzacţii, existenţa unor controale adecvate care să limiteze riscurile bancare ce pot apărea datorită
acestor tranzacţii şi caracterul adecvat al oricărei informări necesare, privind situaţiile financiare.
Prin urmare, calitatea informaţiei contabile în general şi în mod deosebit a celei din situaţiile
financiare ale exerciţiului, se află în strânsă interdependenţă cu riscul de audit, cu mărimea, felul şi
intensitatea acestuia. Auditorul stabileşte nivelul acceptabilităţii, caracterul semnificativ, pragul de
semnificaţie al informaţiei încă din momentul alcătuirii planului de audit.
Domeniile semnificative se stabilesc de către auditor ţinând seama de conturile semnificative care,
prin natura şi rulajele lor, pot ascunde erori semnificative sau prezintă probabilitatea existenţei erorilor.
Erorile semnificative pe care auditorul le poate constata în situaţiile financiare sunt purtătoare de riscuri
semnificative. Raportul între erori şi riscuri este invers proporţional, adică cu cât pragul de semnificaţie

22
este mai ridicat, cu atât riscul este mai scăzut şi invers. Nivelul riscului poate fi micşorat în procesul de
audit prin efectuarea unui număr mai mare de teste de control.
La încheierea misiunii de audit, auditorul are obligaţia să evalueze aprecierile şi să-şi
stabilească opinia cu privire la situaţiile financiare. Analiza pe care o face cu acest prilej trebuie să
conducă la stabilirea unor concluzii din care să rezulte opinia afirmativă, negativă sau, după caz,
imposibilitatea exprimării opiniei referitoare la: politice contabile folosite de banca auditată şi reflectarea
acestora în situaţiile financiare; standardele şi procedurile contabile folosite pe durata exerciţiului;
informaţia financiară cuprinsă în situaţiile financiare este suficient fundamentată pentrua fi înţeleasă şi
verificată.

2.3. Rolul auditului bancar şi importanţa acestuia

Bancile joaca un rol central în economie. Ele pastreaza economiile populatiei, ofera
mijloace de plata a bunurilor si serviciilor si finanteaza dezvoltarea afacerilor si comertului. Pentru a
îndeplini aceste functii într-un mod sigur si eficient, bancile trebuie sa se bucure de încrederea
populatiei si de a acelora cu care acestea fac afaceri. Stabilitatea sistemului bancar, national si
international trebuie de aceea sa fie recunoscuta ca o problema de interes public general. Acest interes
public este reflectat în modul în care bancile din toate tarile, spre deosebire de cele mai multe dintre
societatile comerciale, sunt subiectul controlului soliditatii lor financiare (în mod obisnuit se refera la un
control preventiv) realizat de bancile centrale si alte agentii oficiale de supraveghere. Situatiile
financiare ale bancilor sunt, de asemenea, subiectul examinarii efectuate de catre auditorii externi.
Opinia auditorului confera credibilitate acestor situatii si din acest motiv contribuie la promovarea
încrederii în sistemul bancar.
Auditul prin componentele sale interna si externa urmareste nu numai sa controleze, ci mai ales sa
propuna solutii pentru optimizarea activitatii la nivelul departamentelor
bancilor. Bancile au organizat auditul intern ca o componenta a activitatii de monitorizare a sistemului
de control intern si a evaluarii gradului de adecvare a nivelului fondurilor proprii în functie de riscurile la
care bancile sunt expuse, în vederea asigurarii unei evaluari independente a adecvarii politicilor si
procedurilor stabilite si a modului în care acestea sunt respectate.
Auditul intern acopera toate activitatile bancilor, inclusiv activitatile sediilor secundare din tara si
strainatate, cele desfasurate în cadrul entitatilor cuprinse în perimetrul lor de consolidare, precum si
cele desfasurate de catre societatile prestatoare de servicii auxiliare sau conexe.
Controalele interne adecvate în cadrul bancilor trebuie sa fie suplimentate de un audit intern eficient,
care sa evalueze în mod independent sistemul de control din cadrul organizatiei.

23
 Auditul intern este un organ independent de supraveghere al conducerii bancare, ale carui obiective
sunt examinarea si evaluarea activitatilor bancii. Activitatile sale includ revizuirea controlului în cadrul
bancii, de asemenea consultanta conducerii bancii în vederea perfectionarii metodelor folosite, a
sistemelor si a procedurilor bancii pentru a atinge o înalta eficienta a operatiunilor bancii.
.
Obiectivele auditului intern al bancilor sunt evaluarea si îmbunatatirea sistemului controlului intern,
procesului de administrare a riscurilor si procesului de conducere din cadrul bancilor.
În vederea îndeplinirii obiectivelor sale, auditul intern include, în principal, urmatoarele:
- analizarea modului de aplicare si a eficacitatii procedurilor de administrare a riscurilor si a
metodologiilor de evaluare a riscurilor semnificative;
- analizarea relevantei si integritatii datelor furnizate de sistemele informationale financiare si de
gestiune, inclusiv de sistemul informatic;
- analizarea acuratetei si credibilitatii înregistrarilor contabile si situatiilor financiare;
- analizarea gradului de adecvare a nivelului fondurilor proprii ale bancilor în functie de riscurile la care
acestea sunt expuse;
- testarea atât a operatiunilor, cât si a functionarii procedurilor specifice de control intern;
- analizarea modului cum sunt respectate dispozitiile cadrului legal si de reglementare, cerintele
codurilor de conduita, precum si analizarea modului cum sunt implementate politicile si procedurile
bancii;
- testarea integritatii, credibilitatii si, dupa caz, a oportunitatii raportarilor, inclusiv a celor destinate
utilizatorilor externi;
- protejarea elementelor patrimoniale bilantiere si extrabilantiere si identificarea metodelor de prevenire
a fraudelor si pierderilor de orice fel.
Auditul intern nu exclude auditul extern realizat de firme specializate de audit, importanta auditului
extern este recunoscuta si de catre Legea nr. 58/ 1998 privind activitatea bancara, republicata, care
stipuleza la art. 83, 84, 85 si 86 urmatoarele: “Situatiile financiare ale bancii, întocmite pe baza
individuala si, dupa caz, pe baza
consolidata, trebuie sa fie auditate, potrivit prezentei legi, de auditori financiari aprobati de Banca
Nationala a României.

24
 CAPITOLUL III
TEORIE ŞI DIMENSIUNI PRACTICE ALE AUDITULUI ACTIVITATII BANCARE LA
” BANCA COMERCIALĂ CARPATICA”

3.1. Prezentare generală a băncii

PROFIL BANCA COMERCIALA CARPATICA LA DATA DE 30.09.2008:

• Numar de angajati - 1.879
• Numar unitati - 201
• Numar ATM - uri - 160
• Numar ASV - uri - 17
• Active totale - 1.177 milioane lei noi
• Capital propriu - 135 milioane lei noi
• Capital social - 115 milioane lei noi
Capitalul social al Bancii este alcatuit din 1.032.850.654 actiuni nominative dematerializate, cu o
valoare de 0,1 RON fiecare si cu o valoare totala de 103.285.065,4 RON.
Capitalul social initial a fost de 50 miliarde de ROL, format din 50.000 de actiuni cu o valoare
nominala de 1.000.000 ROL/actiune, fiind inregistrat la Registrul Comertului prin Incheierea
Judecatoreasca nr. 257/12.02.1999. In 1999, valoarea nominala a actiunilor s-a modificat de la
1.000.000 ROL/actiune la 100.000 ROL/actiune, ca urmare a actiunii de indreptare materiala, numarul
actiunilor emise, modificandu-se astfel de la 50.000 la 500.000 de actiuni. In decursul activitatii, Banca
si-a modificat capitalul social de 14 ori, in special prin incorporarea rezervelor.

RETEAUA TERITORIALA
In prezent reteaua teritoriala a BCC numara 201 unitati.

Intenţia şi misiunea strategică a băncii

B.C. Carpatica S.A. impreuna cu HORUS BANQUE ET FINANCE, consultantul KfW (Kreditanstalt
fûr Wiederaufbau) in Romania deruleaza o linie de finantare, din Fondul Romano German, in urma
acordului semnat de acesta cu Ministerul de Finante.
In scopul acoperirii riscurilor inerente operatiunilor de comert exterior, in baza acordului de colaborare
incheiat de curand intre CARPATICA si EXIMBANK orice agent economic exportator sau care produce

25
pentru export poate beneficia de serviciile de asigurare, garantare si bonificatii de dobanda ale
EXIMBANK SA, in timp ce finantarea pentru activitatea sa o poate obtine de la CARPATICA.
In prezent Banca Comerciala Carpatica ofera credite cu destinatie rurala in USD si RON, in baza
unui acord incheiat cu Ministerul Finantelor Publice ( MFP) cu privire la Proiectul de Finantare Rurala,
finantat de catre Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (B.I.R.D.De asemenea, BCC
ofera creditul FIDA, cu destinatie rurala, un credit in USD, finantat din Fondul International de
Dezvoltare Agricola.

Concurenţii direcţi ai băncii pe piaţa de capital

Principala piata pe care concureaza Banca este piata produselor si serviciilor bancare din Romania.
O descriere a acestei piete si evolutiile legislative semnificative in legatura cu aceasta sunt surprinse
in cele ce urmeaza.
Piata bancara din Romania este marcata de schimbari semnificative, in concordanta cu tranzitia
Romaniei catre o economie de piata. Pana in 1998, sectorul bancar romanesc a fost dominat de cinci
institutii bancare controlate de stat care detineau majoritatea depozitelor si gestionau majoritatea
activitatilor bancare din Romania. La inceputul anului 1998, cele mai mari banci din Romania din punct
de vedere al activelor erau: Banca Comerciala Romana (BCR), Bancorex, Casa de Economii si
Consemnatiuni (CEC), Banca Agricola si Banca Romana de Dezvoltare (BRD), toate fiind controlate de
stat. .
Concurenta in sistemul bancar romanesc a crescut semnificativ odata cu infiintarea unor noi banci
private, precum si prin patrunderea pe piata din Romania a unor banci straine importante precum: ING
Barings, ABN AMRO, Citibank, Raiffeisen, Bank Austria Creditanstalt (in prezent HVB Bank), etc. In
1998 si 1999, sistemul bancar romanesc a suferit transformari semnificative. BRD a fost prima banca
de stat care a fost privatizata, urmata in scurt timp de BancPost.
In perioada 1999-2000, unele banci au intampinat dificultati de ordin financiar; Bancorex, cea mai
mare banca din Romania din punct de vedere al activelor si creditelor, a fost pusa initial sub
administrare speciala de catre BNR, iar in iulie 1999 BNR a revocat licenta bancara a acesteia. Multe
dintre activele Bancorex (formate din credite neperformante) au fost transferate la AVAB. O parte a
activelor si angajatilor Bancorex au fost preluate de BCR, impreuna cu un numar semnificativ de
depozite. De asemenea, doua banci private au intrat in faliment in 1999 (Banca Albina si BankCoop).
La inceputul anului 2000, Banca Internationala a Religiilor a fost de asemenea supusa procedurilor
de faliment. Datorita acestor circumstante, BNR a adoptat o serie de masuri, precum suspendarea
activitatii anumitor banci si in unele cazuri, revocarea licentei acestora, pentru intarirea sistemului
bancar. Ca rezultat al acestei politici, in ultimii patru ani, sistemul bancar romanesc a fost consolidat,

26
ceea ce a condus la ameliorarea pe ansamblu a sectorului bancar. In 2002, sistemul bancar din
Romania a continuat sa treaca prin numeroase schimbari majore.
Au fost autorizati noi participanti pe piata, cum ar fi MIRO Bank (actualmente ProCredit Bank),
prima banca specializata in credite mici. In plus, in urma privatizarii Bancii Agricole, BancaAgricola-
Raiffeisen SA si Raiffeisen Bank (Romania) SA au fuzionat pentru a forma Raiffeisen Bank SA. In
acelasi an, a fost finalizata si privatizarea BancPost. De asemenea, anumitor participanti pe piata, cum
ar fi Banca Romaneasca de Scont, Banca de Investitii si Dezvoltare si Banca Turco-Romana, le-au fost
retrase licentele de functionare.
In 2003, BERD si IFC au achizitionat impreuna 25% din capitalul social al BCR (cea mai mare
banca din Romania). Statul controleaza de asemenea Eximbank si CEC si a initiat procesul de
privatizare a celei din urma.
Un eveniment major in cadrul segmentului de banci cu capital majoritar strain se remarca fuziunea
dintre HVB Bank Romania si Banca Tiriac pe plan intern si fuziunea UniCredito si HVB Bank pe plan
extern. La sfarsitul lui 2004, in Romania activau 40 de banci si numeroase cooperative de credit.
Fundamentul sistemului bancar din Romania este reprezentat de capitalul strain, avand in vedere ca 12
dintre primele 15 banci din punct de vedere al activelor sunt detinute de investitori straini.
In prima jumatate a anului 2004, activele bancare din Romania au crescut pana la o valoare de
17.7 miliarde €. In decembrie 2004, activele din sistemul bancar totalizau 22,67 milioane Euro. Sistemul
bancar romanesc se remarca la ora actuala printr-un grad inalt de concentrare. Primele cinci banci
romanesti in funcţie de marimea activelor (BCR, BRD-Sociéte Générale, Raiffeisen Bank, CEC, RBS
Bank) deţineau la sfarsitul anului 2004, 59,2% din activele bilanţiere agregate, 55,7% din totalul
creditelor acordate, 59,5% din depozitele atrase, 61,5% din titlurile de stat si 60,5% din capitalurile
proprii ale bancilor comerciale romanesti. In ceea ce priveste nivelul ponderii deţinute de activele
bancilor cu capital strain sau majoritar strain in totalul activelor sistemului bancar s-a remarcat o
crestere cu 3,9 puncte procentuale faţa de anul 2003, atingand cota de 62,1% la 31 decembrie 2004.
Evoluţii favorabile s-au remarcat si in privinţa gradului de capitalizare a sistemului bancar (in crestere
reala cu 12,5% la sfarsitul anului 2004 faţa de 2003), ca urmare, in principal, a consolidarii poziţiei pe
piaţa bancara autohtona a unor banci cu capital strain, dar si a obligaţiei bancilor de a atinge pana la 31
mai 2004 un nivel minim al fondurilor proprii in suma de 370 miliarde ROL. Din punct de vedere al ţarii
de origine a capitalului investit in bancile si sucursalele bancilor straine care funcţioneaza pe piaţa
bancara romaneasca, la sfarsitul anului 2004 primele trei locuri au fost ocupate de Austria (cu 24,6% in
capitalul agregat pe sistem), Grecia (cu 10,1%) si Italia (cu 8,4%). Primele cinci banci din Romania
detin aproximativ 60% din activele sistemului bancar, iar primele 10 detin 80% din totalul activelor.

27
 La sfarsitul anului 2004, activele sistemului bancar au crescut cu 48%, ajungand la 899.179
miliarde lei. In cadrul sistemului bancar romanesc sunt active 40 de institutii de credit, din care 27 banci
universale, 7 sucursale ale unor banci straine si 6 institutii de credit specializate. Bancile cu capital
majoritar strain detin 6,14% din activele totale din sistemul bancar, 31,5% fiind detinute de banci cu
capital privat, inclusiv BCR, si 7,1% de catre bancile detinute de stat.
Nivelul creditelor neguvernamentale in Romania este scazut, reprezentand doar 16% din PIB, in
comparatie cu 102% media Uniunii Europene. In 2008 aceasta pondere a ajuns la 18% din PIB iar in
2009 va fi de 30% din PIB.

3.2. Cadrul general al misiunii de audit a activităţii bancare

Definirea unei imagini de ansamblu asociată procesului de audit impune prezentarea succintă a
etapelor de desfăşurare a acestei misiuni:
Acceptarea misiunii - prin care se realizează colectarea şi evaluarea iniţială a informaţiilor
despre organizaţie, a riscurilor sectorului de activitate din care aceasta face parte (domeniul de
activitate, mărimea, reglementările specifice, date despre polititica entităţii).
Planificarea misiunii de audit – care are drept finalitate realizarea unui plan de audit detaliat pe
obiective, termene, responsabili şi realizarea unui program de audit ce include bugetul financiar, fondul
de timp necesar realizării misiunii, precum şi ansamblul procedurilor, tehnicilor ce vor fi implementate
pe parcursul acesteia.
Evaluarea sistemului de control intern şi contabilitate, etapă ce include şi o evaluare a
sistemului informatic, analizat ca instrument care conferă încredere informaţiilor ce urmează a fi
auditate.
Aplicarea testelor de detaliu asupra conturilor clientului– concretizată în ansamblul tehnicilor şi
procedeelor aplicate de auditor în vederea colectării probelor necesare justificării opiniei formulate de
acesta (teste de detaliu, proceduri analitice), redactarea concluziilor iniţiale, în conformitate cu planul
iniţial.
Formularea opiniei şi întocmirea raportului de audit – recunoscută ca etapa finală a unei
misiuni de audit, se rezumă la analiza concluziilor şi formularea opiniei auditorului.
Urmărirea implementării recomandărilor raportului de audit (follow-up) - o activitate ulterioară
misiunii, în care auditorul solicită şi evaluează concluziile anterioare relevante şi recomandările pentru
a stabili dacă acţiunile necesare au fost implemenate la timp.
Etapele unei misiuni de audit sunt sintetizate în figura 2.1:

28
 I. ACCEPTAREA MISIUNII Scrisoare de
angajament
Colectarea informaţiilor
Evaluarea informaţiilor

II. PLANIFICAREA Plan de audit

Culegerea informaţiilor în detaliu
Calculul pragului de semnificaţie
Evaluarea riscului de audit
Desfăşurarea procedeelor analitice Program de
Dezvoltarea planului de audit şi a audit
programului de lucru în detaliu

- Elaborarea planului de audit

Probe de audit
III. EVALUAREA
CONTROLULUI INTERN ŞI A
SISTEMULUI CONTABIL
Identificarea controalelor
Evaluarea preliminară a riscului de Raport interimar
control asupra
Selecţia eşantioanelor controlului
Realizarea testelor de control intern

IV. APLICAREA TESTELOR DE

DETALIU
Probe de
Teste de detaliu privind tranzacţiile
audit
Teste de detaliu privind soldurile
Proceduri analitice

IV. FORMULAREA OPINIEI ŞI Raport de audit

ÎNTOCMIREA RAPORTULUI DE detaliat
AUDIT

Raport de audit
simplificat
V. ACTIVITATEA DE
URMĂRIRE A
RECOMANDĂRILOR
AUDITORULUI
(FOLLOW-UP)

29
 3.3. Acceptarea misiunii de audit la Banca Comercială Carpatica

O etapă preliminară în orice misiune de audit, indiferent de obiectivul acesteia, o reprezintă

„acceptarea misiunii”, în care auditorul realizează o documentare referitoare la client, pentru o evaluare
globală a riscurilor inerente şi de control, o analiză a mediului de afaceri şi a particularităţilor sectorului
de activitate în care acesta îşi desfăşoară activitatea.
Fondul de informaţii culese, care încearcă să evalueze „sănătea” bancii Carpatica, constituie
elemente care îi permit auditorului acceptarea unei scrisori de angajament sau refuzul acesteia. În
interesul clientului, dar şi al auditorului, este necesar ca o astfel de scrisoare să fie pregătită înaintea
începerii misiunii, pentru a evita orice neînţelegeri în legătură cu aceasta, deoarece documentul în sine,
confirmă acceptarea de către auditor a nominalizării sale şi descrie obiectivele auditului, aria auditului şi
responsabilităţile auditorului faţă de client.
În cadrul acestei etape, auditorul îşi va concentra atenţia asupra unor elemente majore cum ar
fi:
1. Identificarea particularităţilor bancii, a specificului activităţii şi a sectorului de activitate, a
mărimii acesteia şi a modului de organizare.
2. Stabilirea riscurilor pe care auditorul şi le-ar asuma acceptând misiunea. Auditorul caută să
obţină elemente care îi vor permite aprecierea celor mai importante riscuri, reţinând observaţii
referitoare la:
 un control intern insuficient sau carenţe notabile
 contabilitate neţinută corect şi la timp
 personal incompetent şi rotaţia mare a cadrelor din compartimentele finanaciar-contabilitate
 dezechilibre financiare, scăderea cifrei de afaceri, credite restante, pierderi mari, activităţi în
declin, ceea ce compromite viitorul exploatării
 riscuri fiscale
 riscuri juridice

Analiza rentabilităţii, a solvabilităţii şi a gradului de îndatorare pe ultimii 3 ani, completarea unui

chestionar pentru evaluarea integrităţii şi a competenţei managementului şi discuţiile cu alţi auditori,
jurişti, experţi tehnici care au oferit societăţii servicii reprezintă doar câteva dintre tehnicile utilizate de
auditor în atingerea obiectivelor precizate anterior.
3. Evaluarea integrităţii managamentului poate releva carenţe importante, fapt ce poate induce o
mare probabilitate ca erori semnificative şi alte iregularităţi să afecteze procesul contabil care se

30
reflectă în situaţiile financiare. Pentru un client nou, auditorii pot obţine informaţii despre integritatea
managementului prin comunicarea cu foştii auditori sau prin efectuarea de investigaţii la terţi, cum ar fi
banca unde clientul are deschise conturi sau linii de finanţare. În cazul misiunilor succesive de audit,
auditorul deţine deja un fond de cunoştinţe despre clientul său, dar această etapă de evaluare
preliminară nu poate fi ignorată, deoarece este posibil să fi avut loc schimbări substanţiale în mediul de
afaceri al clientului, modificări care pot avea un impact decisiv asupra planificării misiunii şi a situaţiilor
financiare supuse auditării.
4. Aprecieri ce vizează asigurarea independenţei auditorului şi evaluarea competenţei acestuia în
îndeplinirea misiunii.
Independenţa este „cheia” necesară profesiei de audit, factorii care determină gradul de
independenţă fiind integritatea şi obiectivitatea auditorului. În acest sens, nu pot exercita activităţi de
audit cei care primesc o remuneraţie de la clientul respectiv pentru alte activităţi decât cele prevăzute în
contractul de audit şi cei care au legături de afaceri sau anumite interese cu societatea în cauză
(inclusiv membrii familiei).
Lipsa experienţei în anumite sectoare poate face dificilă misiunea în sine, fapt pentru care
evaluarea competenţei auditorului şi mai ales a angajaţilor sau colaboratorilor folosiţi este necesară în
asigurarea calităţii unei misiuni de audit.
5. Analiza cost – beneficiu.
6. Cerinţele clientului: constrângeri de timp, calificarea auditorilor, raportări suplimentare.
Colectarea şi analiza informaţiilor îi conferă auditorului suportul necesar pentru a lua una dintre
următoarele decizii:
 acceptă angajamentul fără riscuri aparente;
 acceptă angajamentul, dar sunt necesare măsuri de supraveghere suplimentare;
 refuză angajamentul.

3.4.Planificarea

După o cunoaştere globală a bancii, auditorul are posibilitatea să-şi formuleze o strategie
generală de audit, concretizată într-un plan orientativ al activităţii sale, care la rândul său, reprezintă
baza elaborării programului de audit.
O planificare adecvată a activităţii de audit permite identificarea domeniilor semnificative de
audit, a punctelor slabe şi forte din cadrul sistemului. Această acţiune va fi diferită în funcţie de
mărimea entităţii, complexitatea auditului, experienţa auditorului şi, nu în ultimul rând, de cunoaşterea
activităţii desfăşurate de entitate.

31
 În acest sens, demersul metodologic impune parcurgerea următorilor paşi:
1. Analiza şi documentarea modelului de audit – etapă în care auditorul va urmări realizarea
următoarelor proceduri:

Cunoaşterea activităţii
entităţii
Analiza fraudelor şi
Desfăşurarea preliminară
erorilor
a procedeelor analitice

PLANIFICARE Evaluarea estimărilor

Calculul pragului de A contabile realizate de
semnificaţie management

Evaluarea riscului de audit

Aprecierea nivelului de şi a componentelor sale
eşantionare

Figura nr. 2.2 Procedeele specifice etapei de planificare

 Cunoaşterea activităţii entităţii reprezintă un proces continuu, cumulativ, de culegere şi

evaluare a informaţiilor, care presupune atât o analiză a factorilor economici generali cât şi a condiţiilor
specifice sectorului economic ce influenţează activitatea entităţii auditate şi nivelul de competenţă al
conducerii. Acest volum de informaţii permite identificarea domeniilor şi sistemelor semnificative.
 Desfăşurarea preliminară a procedeelor analitice este identificată ca o procedură
fundamentală a oricărui proces de audit. Auditorului i se solicită ca, în paralel cu cunoaşterea activităţii
entităţii, să realizeze o analiză preliminară a bilanţului, a indicatorilor de risc, lichiditate, activitate,
profitabilitate şi rezultate, informaţii care îl vor determina să pătrundă în aşa-zisele „secrete ale
situaţiilor financiare”. O astfel de analiză ar putea deveni mai pertinentă dacă s-ar compara date
curente cu cele din anul precedent pentru elemente precum: cifra de afaceri, costul vânzărilor, profitul
brut şi net, activele imobilizate, stocuri, creanţe, disponibilităţi şi datorii. Scopul acestei proceduri este
de a identifica erorile probabile şi elementele care necesită informaţii suplimentare sau testări detaliate.
 Evaluarea preliminară a principiului continuităţii activităţii. Abordarea auditului depinde,
în mare măsură de evaluarea preliminară a continuităţii activităţii. În cazul în care continuitatea
activităţii nu mai este sigură, auditorul va analiza toate domeniile asupra cărora aceast lucru ar avea un
impact (standardul de audit 570 „Principiul continuităţii activităţii”).

32
 Calculul pragului de semnificaţie. Relevanţa informaţiei este influenţată, în egală
măsură, de natura şi de pragul de semnificaţie a informaţiei respective. Detalii referitoare la importanţa
pragului de semnificaţie global şi la modul de calcul sunt prezentate în paragraful 2.2.1.
 Evaluarea riscului de audit şi a componentelor sale
 Aprecierea nivelului de eşantionare şi a selecţiei acestora.
Pe baza datelor culese de către auditor în cadrul acestei etape, se vor determina natura şi aria
de întindere a lucrărilor ce urmează a fi desfăşurate de către auditor pe parcursul misiunii şi se vor
stabili măsurile organizatorice necesare pentru executarea lor în condiţii de eficienţă maximă.
2. Alegerea membrilor echipei se va realiza în funcţie de experienţa şi specializarea lor în
sectorul de activitate al entităţii respective, avându-se în vedere gradul de disponibilitate al acestora şi
necesitatea respectării regulilor de etică profesională cu privire la integritatea, obiectivitatea şi
independenţa auditorilor.
3. Repartizarea lucrărilor pe oameni, în timp şi spaţiu: (stabilirea bugetului de timp) conform
modelului prezentat în tabelul 2.1
4. Aprobarea planului de audit din partea partenerului şi informarea în detaliu a membrilor
echipei de audit.
Planul de audit stabilit va sta la baza elaborării unui program detaliat de audit ce va servi pe de o
parte ca un set de instrucţiuni adresat asistenţilor implicaţi în cadrul misiunii, iar pe de altă parte ca un
mijloc de control şi evidenţă a desfăşurării activităţii. Programul de audit (de lucru), spre deosebire de
planul de audit, stabileşte în detaliu lucrările necesare pentru implementarea strategiei, numărul de ore
estimate pentru realizarea fiecărei lucrări şi persoanele responsabile de execuţia lor.

33
 Modelul unui program de lucru privind lucrările de audit pe anul…..
Client…….
Contract Nr.………..

Personalul afectat
Nume şi Funcţia Cod
Prenume
Gheorghe Şef Misiune M1
Ion
Radu Auditor A1
Stefan
Iancu Alina Auditor junior AA1
Cod Ref. EA12
Nr Cod LUCRAREA Data Buget ore estimate
M1 A1 AA Tota
crt L. prevăzu
1 l
tă
I PA1 Orientarea şi planificarea 2004 7 15 8 30
auditului
1 Cunoaşterea bancii Feb. 4 3 3 10
1.1 Identificarea domeniilor Feb. 3 6 6 15
semnificative
3 Redactarea planului de Feb. 3 2 - 5
audit
II PA1. Contractarea lucrarilor Feb. 6 - - 6
III PA1/ Aprecierea auditului intern Mart. 9 13 18 40
EB.
3.1 Descrierea procedurilor, Mart. 4 10 16 30
testelor de “urmărire”,
evaluarea preliminară
3.2 Teste de control asupra Mart. 5 3 2 10
domeniilor semnificative,
evaluarea finală
IV PC1/ Controlul conturilor Apr. 25 25 10 60
EB1
4.1 Imobilizări necorporale
4.2 Imobilizări corporale
Imobilizări financiare
Stocuri şi produse în curs
…..

34
 V. EA1. Verificarea bilanţului Apr. 15 15 - 30
VI. EA1 Evenimente posterioare Apr. 8 2 - 10
închiderii exerciţiului
financiar
VII EA1 Chestionar al sfârşitului Apr. 10 5 - 15
lucrărilor
VIII EA1 Scrisoare de afirmare Apr. 10 - - 10
IX. EA1 Nota de sinteză Apr. 5 10 - 15
X. EA1 Raport de audit Apr. 8 12 - 20
10.1 Raport “scurt” Apr. 2 - - 2
10.2 Raport “lung” Apr. 6 12 - 18
Total buget ore 236
Tabelul nr. 2.1 Modelul unui program de audit9
Pragul de semnificaţie

Practica a demonstrat, în general, că nu există timp suficient pentru a realiza un audit detaliat.
Acesta este şi motivul pentru care auditorul acceptă încă de la începutul misiunii sale că va lucra cu o
anumită marjă de eroare. El trebuie să stabilească însă care este mărimea erorii pe care o poate
accepta, în cadrul fiecărei misiuni individuale. Dimensiunea marjei de eroare determină pragul de
semnificaţie, recunoscut ca o „graniţă” de la care auditorul va trebui să detecteze eventualele anomalii
semnificative, mărimea şi natura acestora.
Printre categoriile de risc cu care se confruntă auditorul, se poate aminti şi riscul de importanţă relativă,
caracterizat în documentaţia grupului francez de expertiză şi audit „Guerard –Viala” 10 astfel: „Importanţa
relativă nu este un risc în sine, ci un factor important care permite auditorului să aprecieze amploarea
altor riscuri (riscul economic, riscuri legate de sisteme). Ea se referă, în principal, la valoarea operaţiilor
prelucrate sau susceptibile de a fi prelucrate, dar trebuie să ţină cont, de asemenea, de anumite
elemente calitative (natura rezultatului: profit sau pierdere, inversarea tendinţelor)”.
În abordarea sa, este necesar ca auditorul să ţină cont de acest concept, pentru a determina:
 sistemele semnificative, pentru care va trebui să se asigure că riscul legat de controlul intern
este cât mai mic posibil. În majoritatea societăţilor, sistemele semnificative sunt: „vânzări-
clienţi”, „cumpărări-furnizori”, „salarizare-personal”, „producţie-stocuri”, „trezorerie”.
 conturile semnificative, pe care va trebui să le verifice cu o rigoare mai mare. În general,
aceastea sunt toate acele conturi a căror valoare reprezintă o parte importantă din conturile
anuale, cât şi cele care prin natura lor, ar putea fi susceptibile să reprezinte o parte
importantă (ex: provizioane, amortizarea imobilizărilor, etc.)

9
Prelucrare după sursa: Toma M., Chivulescu M – „Audit financiar şi certificare a conturilor anuale”
10
N.Feleagă, Îmblânzirea junglei contabilităţii, Editura Economică, Bucureşti 1996.

35
  pragul de semnificaţie, care îi va permite să aprecieze dacă erorile dezvăluite trebuie să fie
corectate sau nu, pentru a emite o opinie fără rezerve.

3.5. Eşantionarea

În general, din consideraţii de timp şi de cost, auditorul nu examinează totalitatea informaţiilor la

care are acces pentru a-şi colecta elementele probante cu privire la sistemul contabil şi de control
intern, ci aplică o metodă tradiţională de selectare a datelor numită eşantionare.
Standardul de audit 530 „Eşantionare în audit şi alte proceduri selective de testare” defineşte
procesul de eşantionare ca fiind „ aplicarea procedurilor de audit pentru mai puţin de 100% din
elementele din cadrul soldului unui cont sau a unei clase de tranzacţii astfel încât toate elementele să
aibă posibilitatea de a fi selectate”. Scopul final al acestei activităţi va fi formularea unei concluzii
referitoare la populaţia din cadrul căreia a fost extras eşantionul, în urma analizei şi evaluării acestuia.
În audit, eşantionarea poate folosi atât o abordare statistică, cât şi una non-statistică.
Eşantionarea statistică are în vedere, întotdeauna, întreaga populaţie şi este o bază „ mai
ştiinţifică” pentru exercitarea raţionamentului profesional al auditorului, obiectivul metodei fiind
determinarea mărimii eşantionului şi a criteriului de selectare.
Eşantionarea prin metode nestatistice implică o doză de subiectivism, bazându-se pe o
selecţie pe bază de hazard – auditorul folosindu-şi raţionamentul profesional atât în determinarea
mărimii eşantionului şi a criteriului de selecţie, cât şi în interpretarea rezultatelor. Ambele metodele
implică o serie de incertitudini concretizate într-un risc de eşantionare. Întotdeauna, auditorul este
supus riscului de a ajunge la concluzii diferite de cele la care s-ar fi ajuns printr-un control exhaustiv. În
esenţă, eşantionul, deşi corect realizat, nu este reprezentativ pentru populaţia analizată; în acest sens,
statistica oferă o regulă de verificare a reprezentativităţii unui eşantion într-o populaţie

x  x0
* 100  5% , unde x - este media populaţiei, x 0 - este media eşantionului.
x0

În cadrul misiunii sale, auditorul poate aplica această tehnică – atât asupra testelor de control,
când auditorul caută să demonstreze că elementele care constituie populaţia prezintă o caracteristică
comună (spre exemplu avizarea contractelor de leasing încheiate, sau autorizarea datelor de intrare
într-un sistem de procesare automată) - cât şi asupra procedurilor de fond, când auditorul urmăreşte
verificarea unei anumite valori din situaţiile financiare (de exemplu existenţa creanţelor).
Tehnica de eşantionare necesită un demers logic, implicând o succesiune de alegeri raţionale
(precum mărimea eşantionului, gradul de precizie, nivelul de încredere) care, în final, pot aduce dovezi

36
convingătoare în cazul unor arbitraje inerente. Utilizarea eşantioanelor în aplicarea testelor de audit,
implică, de regulă, următoarele etape:
1. Determinarea obiectivelor testului ce va fi aplicat
2. Definirea populaţie
3. Calcularea mărimii eşantionului
4. Selectarea eşantionului
5. Evaluarea rezultatelor

1. Determinarea obiectivului
Eficacitatea aplicării unei tehnici de eşantionare este determinată de definirea precisă a obiectivelor
sale, auditorul subliniind ce urmăreşte să demonstreze, să probeze (spre exemplu, un astfel de obiectiv
poate viza validitatea conturilor clienţilor entităţii auditate ).
2. Determinarea populaţiei
Ansamblul datelor – în fapt, populaţia – asupra căruia auditorul doreşte să ajungă la o concluzie şi
din care urmează să preleveze eşantionul corespunzător trebuie să fie în concordanţă cu obiectivul
stabilit în etapa anterioară.
O analiză a populaţiei se impune a fi realizată şi ea vizeză, pe de o parte, exhaustivitatea –
completitudinea populaţiei considerată a fi supusă controlului şi, pe de altă parte, omogenitatea
(natura şi structura) acesteia, pentru că o extrapolare a rezultatelor unui eşantion are valabilitate doar
într-o populaţie rezonabil omogenă. În situaţia în care populaţia nu este omogenă, se impune
stratificarea acesteia în vederea obţinerii unor rezultate pertinente, proces ce constă în divizarea unei
populaţii în subpopulaţiii, având caracteristici comune.
3. Calculul mărimii eşantionului
Literatura de specialitate, în speţă statistica, recunoaşte implicaţiile majore ale anumitor
caracteristici în vederea determinării eşantionului:
 Coeficientul de încredere, definit ca o expresie procentuală a probabilităţii că
eşantionul ales este reprezentativ pentru populaţie. Un procent de 95%, spre exemplu, va avea
implicaţii asupra mărimii eşantionului definindu-l ca un eşantion mare. Riscul de eşantionare este
complementul acestei mărimi, fiind exprimat ca:
Riscul de eşantionare =1- Coeficientul de încredere.
Adeseori aceste mărimi pot fi determinate plecând de la ecuaţia riscului de audit,
RA = RC * RI * RE * RNE

37
şi având ca premise cunoscute, spre exemplu:
Risc inerent (RI)= 70%
Risc de control(RC)= 100%
Risc de neeşantionare(RNE)=70%
Risc de audit (RA)=5%, de obicei se consideră o constantă.
RA 5%
RE = = = 10% şi, implicit,
RC * RI * RNE 100% * 70% * 70%
Coeficientul de încredere = 90%
 Marja de eroare reprezintă o estimare a erorilor care ar putea exista (marja de eroare
aşteptată)
Marja de eroare efectivă reprezintă dimensiunea abaterii descoperite efectiv în urma aplicării testelor
de audit asupra eşantionului.
Marja de eroare tolerabilă reprezintă marja de eroare maximă pe care auditorul este dispus să o
accepte.
 Deviaţia standard a populaţiei (abaterea medie pătratică)
În accepţiunea unei selecţii aleatoare simple, deviaţia standard se calculează astfel:
N N

0 =  ( xi  x0 ) 2 , unde x0 = x
i 1
i
i 1

N N

x i - elementele populaţiei

N – mărimea populaţiei
x 0 - media populaţiei

Mărimea eşantionului (n), poate fi determinată pe baza relaţiei11:

z 2 *  02
n = 2 z 2 *  02
x 
N
unde:  X - marja de eroare tolerabilă, care implementată în procesul de audit nu este altceva decât
pragul de semnificaţie individual, stabilit de auditor.
N – populaţia
z 2 - reprezintă argumentul funcţiei Gauss-Laplace pentru probabilitatea cu care se garantează
rezultatele.

11
Lilea E., Goschin Z. – Statistica aplicată, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 2002.

38
Intervalul de încredere al mediei:
x   x  x0  x   x

Literatura de specialitate12, propune şi altă metodă de determinare a eşantionului, mult utilizată

de cabinete de audit.
Factor de încredere
Mărime eşantion =
Precizie (exprimatã în %)
în care factorul de încredere este furnizat de tabelulul 2.2 şi depinde de cei doi parametri: gradul de
încredere şi numărul de erori estimate.

Numărul Gradul de încredere asociat eşantionării

70% 80% 90% 95% 99%
de erori
0 1.21 1.61 2.31 3.00 4.61
1 2.44 3.00 3.89 4.75 6.64
2 3.62 4.28 5.33 6.30 8.41
3 4.77 5.52 6.69 7.76 10.05
Tabelul 2.2 Valorile asociate factorului de încredere13

Precizia este, teoretic, eroarea tolerabilă, apreciată adeseori ca 75% sau 50% din pragul de
semnificaţie individual.
În acest context, un exemplu de determinare a mărimii unui eşantion, plecând de la premisele
cunoscute:
Eroarea tolerabila = 5%.
Ccoeficientul de încredere =95%
Factor de încredere = 3
Nr. erori asteptate =0
conduc la următorul rezultat - Mărimea eşantionului = 3 / 5% = 60 elemente
O analiză a variaţiei acestor elemente, transpusă în tabelul 2.3 generează următoarele concluzii:
Eroare Grad de Număr de erori Mărime
tolerabila încredere aşteptate eşantion
5% 95% 0 60
7% 95% 0 43
5% 90% 0 46
5% 95% 1 95
Tabelul nr. 2.3 Variaţia factorilor ce determină mărimea eşantionului

12
ACCA, Study text – Accounting and Audit Practice, nr 10, 2000
13
prelucrare după I.Gray, S.Manson – „The audit process: principles, practice and cases”, ed. 2000.

39
  o creştere a erorii tolerabile, pe care auditorul o poate accepta, determină o micşorare a
dimensiunii eşantionului;
 o reducere a nivelului de încredere conduce la o micşorare a dimensiunii eşantionului;
 o creştere a numărului de erori, la care auditorul se aşteaptă, determină o creştere a mărimii
eşantionului.
În termeni valorici, formula devine:
Valoarea populatiei * Factor de încredere
Mărime Eşantion =
Eroarea Tolerabila
şi
Valoarea populatiei Eroarea Tolerabila
Intervalul eşantionului = =
Marime esantion Factor de incredere
În acest caz, considerându-se cunoscute datele de intrare:
Valoarea populatiei = 5.000.000 u.m.
Eroarea tolerabila = 200.000 u.m.
Coeficientul de încredere =95% Factor de încredere = 3
Nr. erori asteptate =0
Rezultatul final va fi:
Mărime eşantion = 3 * 5.000.000 / 200.000 = 75 elemente
Interval eşantion = 5.000.000 / 75 = 66.666 u.m.

Determinarea mărimii eşantionului se realizează în funcţie de anumiţi factori care diferă atunci când
este vorba de aplicarea eşantionării în cazul testelor de control sau procedurilor de fond, factori ce pot
fi identificaţi în tabelele 2.4 şi 2.5.
Factor Efectul asupra dimensiunii eşantionului
Micşorare Creştere
Increderea declarată de auditor Creşterea evaluării Reducerea Riscului de
în sistemul contabil şi de control preliminare a Riscului control (o creştere a
intern şi, de aici, evaluarea de control încrederii în sistemul de
ricului de control control intern)
Creşterea ratei de Reducerea ratei de
Eroarea tolerabilă deviaţie pe care o deviaţie pe care o
poate accepta poate accepta
Reducerea numărului Creşterea numărului de
Eroarea aşteptată de erori, la care erori, la care auditorul
auditorul se aşteaptă se aşteaptă
Nivelul de încredere necesar Nivel redus de Nivel crescut de

40
 auditorului încredere încredere
Numărul de elemente în Efect neglijabil
populaţie
Tabelul nr. 2.4 Factori care influenţează dimensiunea eşantionului în cazul testelor de control

Factor Efectul asupra dimensiunii eşantionului

Micşorare Creştere
Evaluarea Riscului Inerent Reducerea Riscului Creşterea Riscului
Inerent Inerent
Evaluarea Riscului de Control Reducerea Riscului de Creşterea Riscului de
control control
Utilizarea altor proceduri de Creşterea utilizării altor Reducerea utilizării
fond pentru aceeaşi aserţiune procedee de fond altor procedee de
din situaţiile financiare fond
Creşterea ratei de Reducerea ratei de
Eroarea tolerabilă deviaţie, pe care deviaţie, pe care
auditorul o poate auditorul o poate
accepta accepta
Reducerea numărului Creşterea numărului
Eroarea aşteptată de erori, la care de erori, la care
auditorul se aşteaptă auditorul se aşteaptă
Nivelul de încredere necesar Nivel redus de Nivel crescut de
auditorului încredere încredere
Numărul de elemente în Efect neglijabil
populaţie
Stratificarea Stratificarea în Nu se aplică stratificarea
populaţie, dacă
este cazul
Tabelul nr.2.5 Factori care influenţează dimensiunea eşantionului în cazul procedurilor de fond

4. Selectarea eşantionului
Principiul care guvernează procesul de selectare a elementelor dintr-o populaţie, în vederea
formării unui eşantion, este acela că fiecare individ trebuie să aibă o şansă egală de a fi ales. Literatura
de specialitate (statistica) recunoaşte diferite metode de selecţie:
 Selecţie aleatorie
 Selecţie sistemică – ce urmăreşte tehnica: se stabileşte un punct de pornire, de la
care, aplicând un pas fix se alege fiecare element.

41
  Selecţie în bloc – alegerea spre exemplu dintr-un total de 100 de elemente pe cele
corespunzătoare poziţiilor 55-70.
 Selecţie pe bază de hazard „ aşa zisa alegere cu ochii închişi”.
Odată stabilit eşantionul, auditorul va proceda la testarea rezultatelor acestuia, în conformitate cu
obiective de audit stabilite.

5. Evaluarea rezultatelor
Erorile constatate asupra eşantionului se vor extrapola la populaţia din care a rezultat, metoda de
extrapolare fiind întotdeauna compatibilă cu metoda de prelevare a eşantionului.
a) Metoda valorică
Valoarea populatie
Eroare în populaţie =Eroare găsită în eşantion *
Valoare esantion
Spre exemplu, să presupunem că auditorul a selectat un eşantion a cărui valoare este apreciată la
400.000 u.m.(unităţi monetare), dintr-o populaţie de 5.000.000 u.m. În urma aplicării procedurilor de
fond, el va constata o eroare la nivelul eşantionului de 9.000 u.m. Extrapolând această eroare, la
întreaga populaţie, se va observa că aceasta este de:
5.000.000
9.000 u.m. * = 112.500 u.m.
400.000
Aşadar, valoare auditată a populaţiei = 5.000.000 u.m. – 112.500 u.m. = 4.887.500 u.m. Asociat
acestui caz, alte probleme ce pot apărea, sunt remarcate atunci când populaţia este neomogenă,
situaţie în care se impune stratificarea acesteia în vederea obţinerii unor rezultate pertinente.

b) Metoda numerică, asociată numărului elementelor dintr-o populaţie sau eşantion.

Nr. elemente populatie
Eroare în populaţie =Eroare găsită în eşantion *
Nr. elemente esantion
Un exemplu similar metodei precedente, poate fi descris astfel: se consideră o populaţie formată
din 400 elemente, din care auditorul va selecta un eşantion de 20 elemente. În urma testelor
desfăşurate, se constată o eroare la nivelul eşantionului de 9.000 u.m., pe care extrapolând-o la nivelul

400
populaţiei va fi de: 9.000 u.m. * = 180.000 u.m.
20

3.6.Evaluarea controlului intern şi a sistemului contabil

42
 Sistemul contabil al unei entităţi este format din ansamblul de metode şi documente utilizate
pentru a identifica, colecta, analiza, înregistra şi raporta tranzacţiile acesteia. Auditorul trebuie să
dispună de o înţelegere suficientă a acestuia pentru a putea identifica categoriile de tranzacţii,
înregistrările semnificative din contabilitate, documentele justificative, fluxul contabil şi raportarea
situaţiilor financiare – toate acestea având drept scop minimizarea posibilităţilor de producere a erorilor,
lipsurilor din gestiune şi a fraudelor. De asemenea, el este interesat de referenţialul contabil aplicat
în cadrul societăţii, pentru a putea realiza o verificare a realităţii cu reglementările legale.
O societate românească care aplică Ordinul ministrului finanţelor publice nr.94/2001
întocmeşte, prezintă şi publică următoarele situaţii financiare:
 un bilanţ
 un cont de profit şi pierdere
 un tablou al variaţiilor capitalurilor prorpii
 un tablou al fluxurilor de trezorerie
 politicile contabile şi notele explicative, care reprezintă informaţii suplimentare referitoare la
situaţiile financiare principale şi prezentarea metodelor contabile aplicate în societate.
În cadrul activităţii sale, auditorul va stabili prin proceduri proprii de control dacă:
 tranzacţiile au fost înregistrate în mod cronologic în conturile contabile corespunzătoare, cu
sumele înscrise în documentele justificative şi, ulterior, va verifica dacă se regăsesc în
documentele de sinteză şi situaţiile financiare de închidere a exerciţiului;
 tranzacţiile sunt executate în concordanţă cu autorizarea conducerii;
 accesul la activele societăţii, la documentele de evidenţă şi înregistrările contabile este permis
doar în conformitate cu autorizarea conducerii;
 este efectuată inventarierea generală a activelor şi pasivelor societăţii şi, ulterior, corelarea
înregistrărilor din conturi cu realităţile înscrise în inventare.
O bună înţelegere a sistemului de contabilitate utilizat de client, îl poate determina pe auditor să
aprecieze în ce măsură acest sistem generează situaţii financiare de încredere.

Probe de audit
În cadrul procesului de audit, auditorul colectează elemente probante care pot susţine, justifica
opinia sa de audit. Legislaţia în vigoare, inclusiv Standardele de audit nu oferă un model standardizat al
raportului de audit, a chestionarelor utilizate, a dosarului de audit, foilor de lucru, ci pune un accent
deosebit pe raţionamentul profesional al auditorului. În acest sens, orice afirmaţie a acestuia trebuie să
fie justificată şi documentată. Termenul "probe de audit" însumează toate informaţiile obţinute de
auditor, dintr-o combinaţie adecvată de teste de control şi proceduri de fond, atât din interiorul societăţii

43
auditate cât şi din exteriorul acesteia. Acestea se regăsesc adesea sub forma elementelor reprezentate
în figura 2.7:

Confirmări primite de la Discuţii cu

partenerii socităţii : bănci, angajaţii societăţii
furnizori, clienţi, alţi auditate, cu
auditori, evaluatori managerii acesteia

PROBE
DE AUDIT
Documentele contabile
şi primare ce stau la baza Reglementări
situaţiilor financiare contabile
(facturi, chitante,
contracte, procese
verbale, balanţa de
verificare, registrul jurnal)

Figura nr. 2.7 Probe de audit

Principala condiţie a acestui semnificativ volum de documente este validitatea informaţiei pe

care o conţine. Auditorul nu lucrează plecând de la ipoteze, ci se bazează pe certitudini astfel încât
informaţiile culese să fie fiabile, relevante şi utile, iar constatările făcute să fie justificate şi, în
consecinţă, incontestabile.
Caracterul just al elementelor probante se apreciază în funcţie de relevanţa şi fiabilitatea lor. În
unele situaţii, auditorul se sprijină pe elemente probante care nu sunt concludente prin ele însele, dar
care contribuie la definitivarea concluziilor. Certitudinea auditorului sporeşte în cazul în care elemente
probante din surse diferite şi de naturi diferite sunt concordante între ele.
Fiabilitatea elementelor probante colectate este apreciată în funcţie de originea lor internă sau
externă, de natura lor scrisă sau orală şi de circumstanţele în care s-au obţinut, astfel:
 probele de audit din surse externe (spre exemplu, confirmarea de la o terţă parte) sunt mai
credibile decât cele generate intern.
 probele de audit generate intern, sunt mai credibile atunci când sistemul contabil şi de control
intern sunt funcţionale.
 probele de audit obţinute direct de auditor sunt mai credibile decât cele obţinute de entitate.
 probele de audit sub formă de documente scrise sunt mai credibile decât declaraţiile orale.
Raţionamentul auditorului asupra a ceea ce presupune o probă de audit adecvată şi suficientă este
influenţat de următorii factori:

44
  Pragul de semnificaţie;
 Nivelul riscului de audit, implicit al riscului de control şi al riscului inerent ;
 Experienţa şi profesionalismul auditorului;
 Sursa şi credibilitatea informaţiilor disponibile.
Reprezentarea grafică a relaţiei dintre riscul de audit, pragul de semnificaţie şi probele de audit este
transpusă în figura 2.8, care relevă atât un raport invers proporţional între mărimea pragului de
semnificaţie şi probele de audit ce urmează a fi colectate, cât şi o relaţie inversă între riscul de audit şi
probele de audit.

Figura nr.2.8 Relatia între riscul de audit, pragul de semnificaţie şi probele de audit 14
Astfel, dacă menţinem, de exemplu, riscul de audit constant, dar reducem mărimea pragului de
semnificaţie se observă necesitatea creşterii probelor de audit. Similar, dacă menţinem mărimea
pragului de semnificaţie constantă şi reducem probele de audit, impactul se răsfrânge asupra riscului
de audit, prin creşterea acestuia.

Teste de audit

Alături de procedeele specifice pentru obţinerea acestor probe de audit, Standardele de Audit
recomandă auditorilor să folosească teste de audit, cum ar fi :
 Testele de control
 Procedurile de fond

Testele de control

Având în vedere obiectivele controlului intern, care se pot rezuma în asigurarea validităţii,
14
Graham W. Cosserat – „Modern Auditing”, Ed. John Wiley & Sons, New York, 2000.

45
exhaustivităţii, acurateţii şi confidenţialităţii resurselor informaţionale ale unei organizaţii, auditorul, prin
intermediul testelor de control, va verifica eficienţa şi veridicitatea controlului intern şi a sistemului
contabil, adică măsura în care acestea permit prevenirea sau detectarea şi corectarea erorilor
semnificative şi a fraudelor, cât şi modul de desfăşurare al controalelor interne de-a lungul perioadei.
Altfel spus, prin aceste teste, auditorul urmăreşte conformitatea controlului intern existent în
cadrul entităţii cu măsurile scrise adoptate de aceasta pentru a asigura integritatea patrimoniului,
eficienţa activităţilor desfăşurate şi consecvenţa de aplicare a acestui control (permanenţa sa).
Abaterile semnalate pot fi cauzate de factori, cum ar fi schimbări ale personalului cheie, fluctuaţii
sezoniere semnificative în volumul tranzacţiilor şi erori umane, ceea ce implică din partea auditorului
efectuarea unor cercetări detaliate privind aceste aspecte, în special cercetări privind schimbările
personalului din funcţiile cheie ale controlului intern.
Într-un mediu informatizat, obiectivele testelor de control nu diferă de cele corespunzătoare unui
mediu manual ; cu toate acestea, unele proceduri se pot nuanţa incluzând şi viziunea controlului
"instrumentului informatic " : controlul general al sistemului informaţional şi controlul aplicaţiilor
informatice, cu testele de control specifice.
Tehnicile clasice de audit sunt reprezentate de : descrieri narative, chestionare (chestionarul de
control intern), diagramele de flux de date (flowchart) care pot fi utilizate în mod singular sau în mod
combinat. Astăzi, se constată un ritm accelerat de înlocuire a acestora cu tehnicile moderne, asistate
de calculator. Astfel, instrumente de interogare a datelor pot fi adecvate atunci cînd sistemul de control
intern şi de contabilitate nu furnizează probe evidente care să documenteze performanţa controalelor
interne.

Procedurile de fond sunt reprezentate de testele efectuate de auditor pentru detectarea erorilor
semnificative din situaţiile financiare şi sunt structurate în 3 categorii:
 Teste de detaliu privind tranzacţiile
 Teste de detaliu privind soldurile
 Procedurile analitice
Nivelul acestor proceduri depinde de nivelul de asigurare a testelor de control ; când testele de control
nu pot fi realizate sau nu oferă probe suficiente, se execută procedurile de fond. Mai mult, atunci când
auditorul identifică punctele slabe în cadrul sistemului de control intern sau sistemului contabil,
demersul său va fi reprezentat de aplicarea procedurilor de fond.
Testele de detaliu privind tranzacţiile sunt teste ce permit auditorului să verifice dacă
elementele reflectate în debitul sau creditul unui cont sunt reale şi au la bază documente justificative
care să le ateste integritatea şi caracterul complet.

46
 În esenţă, auditorul, plecând de la documentele justificative, urmăreşte înregistrarea integrală,
completă şi corectă a acestora în contabilitate sau, invers, analizează problema plecând de la
înregistrările contabile, caz în care verifică dacă există documente justificative care să ateste existenţa
reală a activelor şi pasivelor şi valoarea corespunzătoare. Ultimul sens este recunoscut în literatura de
specialitate şi sub sintagma de “audit trail“  (traseu al auditării) care, într-un cadru general, poate fi
privit ca o întoarcere la originea operaţiunilor care au condus la determinarea rezultatelor. Deşi la
origine a fost un instrument de control contabil, mai mult sau mai puţin recunoscut de specialişti, el este
astăzi utilizat cu precădere într-o contabilitate informatizată, fiind recunoscut ca un instrument al
auditorului intern.
Împrumutată din contabilitate, în domeniul sistemelor informatice 15 „ traseul auditării presupune
refacerea tuturor activităţilor care au afectat o informaţie, din momentul introducerii acesteia în sistem şi
până la părăsirea acestuia. Traseul auditării documentează calea pe care o parcurg datele de la
intrarea în sistem şi până la ieşire şi trebuie să jurnalizeze suficiente informaţii pentru a reconstitui sau
verifica întregul ciclu, fie manual, fie prin proceduri informatizate”.
Unul dintre specialiştii în domeniu, Weber16 precizează că în orice sistem trebuie să existe două
tipuri de trasee ale auditării:
 Unul contabil, care menţine înregistrări cu privire la evenimentele din cadrul sistemului
 Unul operaţional, care menţine înregistrări cu privire la resursele consumate de către fiecare
eveniment.
Astăzi, acest instrument poate oferi informaţii ce permit atât o verificare a documetelor contabile care
să ateste operaţia generată cât şi o identificare a persoanei, calculatorului, datei şi orei la care s-au
introdus aceste date.
În concluzie, aceste teste de detaliu permit depistarea tranzacţiilor fictive care pot genera o
supraevaluare sau o subevaluare a elementelor din situaţiile financiare.
Testele de detaliu privind soldurile sunt definite ca ansamblul testelor ce permit, de exemplu,
verificarea realităţii mărimii totale a soldului unui cont de creanţă prin confirmarea scrisă a debitorului
acestui cont.
Procedurile analitice au în vedere comparaţii între informaţiile financiare ale exerciţiului curent
cu informaţiile financiare ale exerciţiilor anterioare ; prognoze sau estimări ale auditorului în legătura cu
metoda de amortizare ; comparaţii între rezultatele societăţii auditate cu media pe ramura din care face
parte aceasta. Aceste proceduri, în conformitate cu Standardul de audit 520 constau în analiza
tendinţelor şi indicatorilor semnificativi, examinarea variaţiilor (fluctuaţiilor) ce pot scoate în evidenţă

15
Microsoft Encarta Online Encyclopedia 2001 http://encarta.msn.com
16
citat Munteanu, A. – Auditul sistemelor informaţionale contabile, Ed. Polirom, 2001.

47
domeniile semnificative de auditat.
În aplicarea procedurilor analitice, este necesar ca auditorul să ia în considerare testarea
controalelor, pentru că atunci când controalele sunt eficiente, acesta va avea o încredere mai mare în
credibilitatea informaţiilor şi, prin urmare, în rezultatele procedurilor analitice.
Procedurile analitice sunt utilizate în diferite scopuri :
 în etapa de planificare, sprijinind eforturile auditorului de înţelegere a mediului de afaceri cât şi
de identificare a domeniilor cu risc potenţial.
 ca proceduri de fond, atunci când utilizarea lor poate fi mai eficientă decât a testelor de detaliu,
în vederea reducerii riscului de nedetectare.
 în etapa de revizuire generală a auditului, atunci când auditorul poate formula o concluzie
generală privind conformitatea situaţiilor financiare.
Eficienţa şi eficacitatea procedurilor analitice depinde de disponibilitatea, relevanţa, credibilitatea
informaţiilor furnizate pentru aplicarea procedurilor analitice cât şi de acurateţea cu care pot fi
previzionate rezultatele.

3.7. Raportul de audit

Raportul de audit reprezintă instrumentul prin care se comunică obiectivele auditării,

normele/standardele aplicate, constatările şi concluziile misiunii. Potrivit Standardului de audit 700,
acesta " trebuie să conţină, în scris, o exprimare clară a opiniei asupra situaţiilor financiare considerate
un tot unitar". Chiar dacă normele legale nu impun utilizarea unui raport standardizat, în practică, se
regăseşte o tendinţă spre a formaliza conţinutul acestui raport tocmai pentru a asigura o bună
înţelegere şi o identificare uşoară a elementelor semnificative din partea utilizatorului final.
Elementele de bază ale Raportului sunt: titlul raportului, paragraful introductiv, paragraful privind
aria de aplicabilitate, opinia exprimată de auditor, data raportului, adresa şi semnătura auditorului.
Standardele de audit, recomandă ca în cadrul paragrafului introductiv, auditorul să includă o
declaraţie asupra faptului că situaţiile financiare revin în responsabilitatea conducerii entităţii. O astfel
de remarcă este esenţială deoarece întocmirea situaţiilor financiare impune, din partea
managementului, efectuarea estimărilor şi raţionamentelor contabile semnificative, precum şi
determinarea principiilor şi metodelor contabile utilizate. În contrast, responsabilitatea auditorului este
de a certifica aceste situaţii financiare, cu scopul de a exprima o opinie asupra lor.
În paragraful referitor la aria de aplicabilitate, este necesar să se sublinieze faptul că auditul a
fost efectuat în conformitate cu Standardele de audit şi, totodată, procedurile de audit desfăşurate au
avut în vedere:

48
  examinarea, pe bază de teste, a probelor ce vor susţine valorile din situaţiile financiare şi
alte informaţii pertinente;
 constatarea respectării principiilor contabile folosite la întocmirea situaţiilor financiare;
 evaluarea estimărilor semnificative făcute de managementul entităţii;
 evaluarea prezentării generale a situaţiilor financiare.
Modalităţile de exprimare a opiniilor sunt:
- opinia fără rezerve – este exprimată atunci când auditorul a obţinut o asigurare
rezonabilă (din datele analizate) asupra faptului că toate datele semnificative, incluse în posturile din
bilanţul contabil şi celelalte situaţii financiare, au fost culese şi sistematizate după o metodă acceptabilă
şi permanentă, în conformitate cu normele legale.
- opinia cu rezerve - formulată atunci când auditorul a constat erori, anomalii în aplicarea
principiilor şi standardelor contabile; a constatat incertitudini care afectează calitatea şi conţinutul
informaţiilor cuprinse în situaţiile financiare.
În aceste situaţii, pragul de semnificaţie joacă un rol determinant şi în cadrul raportului, se detaliază
toate aspectele semnificative care au determinat emiterea unei opinii cu rezerve.
- imposibilitatea emiterii unei opinii – ce apare în anumite situaţii când obiectivul auditului
nu poate fi atins deloc sau aproape deloc, deaorece probele sunt insuficiente şi nu pot justifica nici un
fel de opinie.
- opinie adversă (opinie contrară) – care este formulată, în general, când situaţiile
financiare nu reflectă o imagine fidelă şi nu pot folosi drept bază în adoptarea unor decizii.
Normele de audit prevăd că raportul de audit financiar îmbracă două forme: modelul simplificat
destinat utilizatorilor externi, ce va prezenta într-o formă sintetică şi clară opinia auditorului şi modelul
detaliat, destinat conducerii societăţii şi Adunării generale a acţionarilor. În cadrul raportului de audit,
forma detaliată, se anexează: bilanţul, contul de profit şi pierdere, o descriere a regulilor şi metodelor
contabile, se face o analiză dinamică a principalelor posturi din bilanţ şi, totodată, el va conţine
recomandările, sugestiile auditorilor privind îmbunătăţirea sistemului actual.
Forma detaliată a unui Raport de audit prezintă, în sumar, următoarele:
 Aspecte referitoare la client şi activitatea acestuia: Obiectul de activitate; Structura
organizatorică.
 Sistemul contabil: Prezentarea registrelor contabile; Aspecte referitoare la evidenta contabilă.
 Prezentarea sistemului informatic.
 Politicile şi tratamentele contabile semnificative.
 Aplicarea principiilor contabile: Principiul continuităţii activităţii; Principiul permanenţei
metodelor; Principiul prudenţei; Principiul independenţei exerciţiului; Principiul intangibilităţii;

49
 Principiul necompensării; Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului; Principiul
pragului de semnificaţie.
 Secţiunile contabilităţii: Capitaluri proprii; Active imobilizate; Stocuri şi creante pe termen
lung; Creditori şi angajamente; Trezorerie; Cheltuieli, venituri şi rezultate; Impozite şi taxe;
Contabilitatea sucursalelor din străinătate.
 Analiza principalilor indicatori economico-financiari: indicatori de lichiditate; indicatori de
risc; indicatori de activitate; indicatori de profitabilitate.

CONCLUZII
Abordarea unei misiuni de audit, identifică următoarele etape: acceptarea clientului,
planificarea, evaluarea sistemului de control intern şi contabilitate, aplicarea testelor de detaliu asupra
conturilor şi întocmirea raportului de audit. Importanţa şi amploarea etapei de evaluare a sistemului de
control intern şi contabilitate impun evidenţierea acesteia în mod distinct, deoarece rezultatele şi
concluziile ei au un impact deosebit asupra activităţilor ulterioare.
Pornind de la această premisă, strategia unei misiuni de audit, într-o formă detaliată, permite o
structurare a activităţilor misiunii conform figurii.2.8 :

50
 Figura nr. 2.8 Structurarea activităţilor unei misiuni de audit
(sursa: ACCA – Accounting and Audit Practice, nr. 10, 2000)

A. Determinarea strategiei de audit

Etapa 1. Orice misiune de audit debutează cu abordarea generală a misiunii şi o determinare a
scopului în sine. În cadrul acestei etape, auditorul elaborează şi documentează un program de audit
care va stabili natura şi întinderea lucrărilor de audit ce urmează a se desfăşura.

B. Aprecierea sistemului de control intern

Etapa 2. Obiectivul acestei etape este determinarea fluxului de documente şi stabilirea ariei
controalelor existente; acest „moment” reprezintă mai mult un exerciţiu de identificare a faptelor,

51
exerciţiu realizat prin discutarea sistemului contabil şi a fluxului documentelor cu toate departamentele
semnificative precum: vânzări, stocuri, personal, lichidităţi, aprovizionare.
Etapa 3. Scopul principal este pregătirea unei documentaţii exhaustive care să faciliteze evaluarea
sistemelor; aceasta poate include: diagrame de organizare, chestionare de control intern, note
descriptive, diagrame de fluxuri de date (flowchart-uri).
Etapa 4. În cadrul acestei etape, obiectivul auditorului este acela de a confirma înţelegerea
sistemului contabil şi de control intern. În acest sens, auditorii vor desfăşura o serie de teste de
„urmărire” a tranzacţiilor prin sistemul propriu-zis, observând controalele operaţionale, procedură care
va stabili în ce măsură sistemul contabil operează în maniera cunoscută.
Etapele 2 şi 3 descrise anterior vor fi realizate în detaliu pentru fiecare client nou, rezultatul fiind
ataşat dosarului permanent, şi, ulterior, el va fi analizat şi reevaluat în fiecare an.

C. Evaluarea sistemului de control intern

Etapa 5. Scopul evaluării sistemului este de a măsura încrederea şi a formula baza testării
eficienţei acestuia în mod practic. Aprecierea evaluării constituie fundamentul formulării unor
recomandări din partea auditorilor pentru sistemul existent şi defineşte aria testelor care vor fi efectuate
în etapele viitoare (mai exact fazele 6-8).

D. Testarea sistemului de control intern

Etapa 6. Evaluarea controlului intern se va concretiza în verificarea practică a eficienţei acestui
control prin intermediul unor teste de control asociate numai domeniilor semnificative identificate în
etapele anterioare. Efectuarea acestor teste se va finaliza prin formularea unor concluzii:
controalele sunt eficiente, situaţie în care auditorii vor limita procedurile de detaliu.
controalele sunt ineficiente în practică, deşi ele apar puternice în documentele descriptive, caz
în care auditorii vor extinde aria procedurilor în detaliu.
În acest sens, prin analiza figurii 2.8 se evidenţiază faptul că etapa a 6-a poate fi realizată numai dacă
controalele evaluate în etapa a 5-a au fost eficiente.
Etapa 7. După evaluarea sistemului de control intern şi realizarea testelor de control, auditorii îşi
vor rezuma concluziile şi recomandările într-o scrisoare interimară de apreciere a controlului intern,
adresată managementului entităţii.
E. Testarea situaţiilor financiare
Etapele 8 şi 9. Acestea nu se referă la modul de operare a sistemului, ci probează valorile
(cifrele) din jurnalele contabile şi, eventual, conturile anuale. Testele de detaliu sunt proiectate să

52
evalueze, pe de o parte, efectul erorilor, dacă acestea există şi, pe de altă parte, să verifice valorile
(cifrele) din conturile anuale şi să opereze ajustările necesare.

F. Exprimarea opiniei.
Practica recunoaşte două tipuri de opinii formulate de auditor: una statutară şi una non statutară.
Etapa 11. Raportul de audit este rezultatul final al activităţii de audit, în care auditorul îşi exprimă, în
mod clar, opinia sa independentă asupra situaţiilor fianciare auditate.
Etapa 12. Practica recunoaşte o a doua formă de raport, modelul detaliat adresat în general
managementului şi Adunării generale a Acţionarilor. Acest raport descrie într-o formă mai amplă
elementele pozitive şi negative ale societăţii, aducând în plus sugestii şi recomandări asupra
îmbunătăţirii sistemului.

53
 Bibliografie
1) Aslău T., Bazele teoretice ale controlului finanaciar, ediţia a-II-a revizuită, Editura Concordia,
Arad, 2002.
2) Aslău T., Elemente şi noţiuni introductive de audit contabil şi financiar, 2003
3) Boulescu M., Ghiţă M., Expertiză contabilă şi audit financiar contabil, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1999.
4) Brândaş C, Necesitatea şi conţinutul auditului sistemelor informaţionale, Revista de Audit
Financiar, nr. 3/2003.
5) Eden A., Riscurile de audit în condiţiile utilizării sistemelor informatice de prelucrare a datelor;
Revista de Audit Financiar, nr. 2/2003.
6) Gheorghe D., Impactul tehnologiilor informaţionale asupra activităţilor de audit financiar,
Revista de Audit Financiar, nr. 4/2003.
7) Ghiţă M., Mareş V., Auditul performanţei finanţelor publice, Editura CECCAR, Bucureşti 2002.
8) Mitroi F., Auditul de performanţă, Editura Adevărul S.A., Bucureşti, 1999
9) Munteanu A., Auditul sistemelor informaţionale contabile - cadru general, Editura Polirom, Iaşi,
2001.
10) *** Norme generale de organizare şi funcţionare a auditului public intern, OMF 332 /2000, MOF nr.
96 /2000.
11) *** Legea 672 privind auditul public intern, MOF 953 /2002.
12) *** Norme generale privind exercitarea activităţii de audit public intern, OMF nr. 38 /2003 /MOF
1364 /2003.
13) *** Codul privind conduita etică a auditorului intern – OMF 252 /MOF nr. 128 /2004.
14) *** Activitatea de audit financiar – OUG nr. 75 /1999 /R /MOF /598 /2003.
15) *** International Auditing Practice Statements (IAPS), EFAC, 2003.
16) *** International Standards on Auditing (ISA)t EFAC, 2003.
17) *** IS Standards, Guidelines and Procedures for Audit and Control Professionals,* ISACA,
Roiling Meadows - Illinois, 2004.
18) *** Codul privind conduita etică a auditorului intern – OMF 252 /MOF nr. 128 /2004.
19) *** Modificări la OUG 75, privind auditul intern, aduse prin OG nr. 37 /2004, MOF nr. 91 /2004.
20) *** Norme proprii privind executarea auditului public intern în cadrul Ministerului Finaţelor Publice –
OMF nr. 445 /2004.
21) *** Hotărârea nr. 36 – Camera Auditorilor financiari din România – Asimilarea standardelor
Internaţionale de audit ale Institutului Internaţional de audit. MOF nr. 1245 /2004.

54
 Academia de Studii Economice
Facultatea de Finanţe, Bănci si Burse de Valori
Master – Managementul Sistemelor Bancare

AUDITAREA ACTIVITĂŢII UNEI INSTITUŢII BANCARE.

STUDIU DE CAZ – BANCA COMERCIALĂ CARPATICA

Coordonator: PROF. UNIV. DR. DEDU Vasile

Drăghici Nicoleta-Ana

-Bucureşti 2009-

55
 NICOLETA-ANA DRAGHICI
Cal.Mosilor, Nr.253, Bl.53, Sc.1, Et.4, Ap.16,
Sector 2, Bucuresti
Telefon:0723993009

DATE PERSONALE: Data si locul nasterii  - 31.05.1984, Targoviste

Nationalitate - Romana
Cetatenie - Romana
Stare civila - Necasatorit

EDUCATIE:
2007-2009 - Academia de Studii Economice – Facultatea de Finante,
Asigurari, Banci si Burse de Valori
- specializarea Master “MS Bank”
2003-2007 - Academia de Studii Economice – Facultatea de Cibernetica,
Statistica si Informatica Economica
- specializarea Informatica Economica
1999.2003 - Liceul Teoretic “Valdimir Streinu” Gaesti
- specializarea matematica-informatica

CALIFICARI:

Training Produse de creditare Alpha Bank Romania

Curs identificare documente de identitate false

Training aplicatie credite- UBIS

Training aplicatie carduri de debit

Training aplicatie “Salary”

Curs Prelucrarea Tranzactiilor BackOffice

Curs IT: sistemul ABT, ICBS

Curs Calitate – Program “CAMPION”

Curs Pedagogie

Diploma Analist Programator

Diploma concurs “Le mot d’or”

Stagiu practica Raiffeisen Bank

56
EXPERIENTA PROFESIONALA :

iulie 2008 - prezent – Volksbank Romania SA, post: Back Office – Liabilities Officer

analizarea bazei de date cu clientii existenti si contactarea clientilor potentiali pentru deschiderea de depozite,
supervizarea activitatilor customer-ului atunci cand clientii solicita informatii despre depozite, scolarizarea
celorlalti colegi in vederea promovarii depozitelor, promovarea si procesarea depozitelor clientilor, deschidere,
gestionare si inchidere tuturor tipurilor de conturi, realizarea operatiunilor valutare fara numerar, realizarea
operatiunilor in lei si valuta fara numerar, promovarea si procesarea cererilor pentru Internet Banking, promovarea
si procesarea cererilor de carduri bancare, promovarea si procesarea tuturor facilitatilor pentru conturi curente,
gestionarea adreselor de poprire;

aprilie 2008 – iulie 2008 - Alpha Bank SA, post: Front Office – Consilier Vanzari Principal

prezentare si promovare produse de creditare, coordonarea activitatii de creditare in cadrul agentiei, analiza si gestiune
credite acordate persoanelor fizice (credite de nevoi personale, AUTO, ipotecare, imobiliare, carduri de credit), verificarea
si analiza inregistrarilor din C.I.P., C.R.B., BIROUL DE CREDITE, BLACK LIST, ARHIVA ELECTRONICA aferente
clientilor persoane fizice, intocmirea dosarelor de credit, intomirea contractelor de credit, actelor aditionale, contractelor de
garantie si a actelor pentru inregistrarea garantiilor la Judecatorie si Arhiva Electronica, inregistrarea informatiilor in
aplicatiile informatice aferente facilitatiilor de credit acordate,

august 2007 – aprilie 2008– Alpha Bank SA, post: Front Office – Operator Ghiseu Universal:

prezentare si promovare produse de creditare, analiza si gestiune credite acordate persoanelor fizice (credite de nevoi
personale, AUTO, ipotecare, imobiliare, carduri de credit), verificarea si analiza inregistrarilor din C.I.P., C.R.B., BIROUL
DE CREDITE, BLACK LIST, ARHIVA ELECTRONICA aferente clientilor persoane fizice, intocmirea dosarelor de credit,
intomirea contractelor de credit, actelor aditionale, contractelor de garantie si a actelor pentru inregistrarea garantiilor la
Judecatorie si Arhiva Electronica, inregistrarea informatiilor in aplicatiile informatice aferente facilitatiilor de credit
acordate, calcularea si perceperea comisioanelor aferente creditelor acordate, urmarirea reinnoirii politelor de asigurare
aferente garantiilor imobiliare si a politelor de viata aflate in garantarea creditelor in derulare, urmarirea evolutiei creditelor
restante si neperformante, intocmirea adreselor de refinantare a creditelor, inrolarea clientilor – persoane fizice si juridice,
deschiderea conturilor curente ale clientilor, efectuarea de verificari in bazele de date, monitorizarea activitatii clientilor
prin conturile curente, efectuare operatiuniilor de constituire depozite, schimburi valutare interbancare ale clientilor, plati in
lei si valuta, efectuarea operatiunilor pentru subscrierea clientilor la produsul Alph Click, efectuarea de operatiuni de
retragere/ eliberare numerar, efectuarea de schimburi valutare la Casa de schimb valutar, efectuarea operatiunilor de
incasare a facturilor de utilitati cu care banca are conventii incheiate, intocmirea registrului pentru evidenta numerarului si
a jurnalului operatiunilor de incasari si plati

-mai 2007 – iulie 2007 – Raiffeisen Bank SA, post: Front Office –Ofiter Tranzactii Clienti PJ :

inrolare clienti PJ, verificare si administrare conturi curente, deschidere, inchidere si administrare conturi de
depozit , actualizare informatii despre client, verificare, validare, preluare si procesare instrumente de plata pentru
PJ , eliberare extrase de cont , redactare scrisori de bonitate pentru PJ , completare si remitere catre
Administratia Centrala documentatie scrisori de garantie , mentenata si fidelizare clienti Corporate.

57
mai 2006 – mai 2007 - Raiffeisen Bank SA, post :Back-Office -Ofiter Tranzactii: 

deschidere, inchidere si administrare conturi PJ(curente, de depozit), creditari conturi de card PJ, procesare
instrumente de plata de credit/debit in lei pentru PF si PJ, procesare plati valutare pentru PJ si PF, scanari
specimene de semnatura PJ, viramente salarii in conturile de card ale salariatilor PJ, intocmirea si redactactarea
scrisorilor de confirmarea solduri pentru PJ  intocmire si remitere rapoarte catre Administratia Centrala.

LIMBI STRAINE :
Engleza - scris, citit,vorbit- mediu
Franceza – scris, citit, vorbit- mediu

CUNOSTIINTE IT:
Microsoft Word, Exel, PowerPoint, Acces
Limbaje de programare : Pascal, C/C++, C#
Baze de date: FOX PRO
Navigare Internet: Internet Explorer, Mozzila, Opera,

PERMIS CONDUCERE : Categoria B

ABILITATI : -adaptabila lucrului in echipa

-asimilare rapida de noi cunostinte
-rezistenta la stres
-abilitati de negociere
- abilitati organizatorice

58
59