CUPRINS

CUPRIN
S 2
1. POLITICI ŞI REGLEMENTĂRI ÎN DOMENIUL ASIGURĂRILOR ŞI 2
REASIGURARILOR____________________________________________________________3
1.1 Reglementarea şi supravegherea pieţelor naţionale de asigurări şi reasigurări___________3
1.2 Programe internaţionale de reasigurare_________________________________________5
2. DECIZIA DE SUBSCRIERE__________________________________________________8
2.1 Adoptarea deciziei de subscriere în asigurări_____________________________________9
2.2 Activitatea de subscriere în asigurări__________________________________________11
2.3 Subscrierea reasigurarii___________________________________________________16
3. TRANZACTIONAREA REASIGURARII_______________________________________22
3.1 Reasigurători şi intermediari în reasigurare____________________________________22
3.2 Sistemul de distribute_____________________________________________________26
3.3 Negocieri precontractuale __________________________________________________28
3.4 Documentatia precontractuala ______________________________________________29
3.5 Procesul de tranzacţionare a reasigurării_______________________________________30
4. STABILIREA PREŢULUI ÎN ASIGURARE ŞI REASIGURARE____________________36
4.1 Elementele de baza ale cotatiei_______________________________________________36
Aplicarea cotelor de prima tarifare_________________________________________________38
4.2 Comisioane specifice reasigurarii____________________________________________44
4.3 Aspecte ale stabilirii preţurilor în reasigurare___________________________________48
5. RISCURIACOPERITE PRINREASIGURARE__________________________________52
5.1 Expunerile la dauna_______________________________________________________52
5.2 Categoriile de asigurări practicate de societăţile de asigurări________________________56
5.3 Implicaţiile clauzelor de asigurare în activitatea de reasigurare______________________57
5.4 Reasigurătorii şi clauzele poliţei de asigurare___________________________________67
CLAUZE COMUNE ALE ACORDURILOR DE REASIGURARE____________________69
1 Clauze comune tuturor reasigurărilor prin acord__________________________________69
2. Acorduri secundare

82

2
2
1. POLITICI ŞI REGLEMENTĂRI ÎN DOMENIUL ASIGURĂRILOR
REASIGURĂRILOR

Asigurările deţin un rol fundamental în structurile economice şi sociale naţionale, în

promovarea spiritului antreprenorial, foarte important pentru creşterea economică a tuturor ţărilor.
Societăţile de asigurare sunt considerate, pe bună dreptate, investitori instituţionali majori,
indispensabili pentru dezvoltarea pieţelor de capital. Importanţa financiară a asigurărilor şi rolul lor
aparte în economie şi societate cere, evident, crearea unui cadru legal şi prudenţial adecvat.
Întâlnim o foarte mare varietate a atitudinilor guvernelor în funcţie de propriile obiective
economice pe termen scurt sau pe termen lung. Astfel, în unele ţări a fost creat un cadru adecvat şi au
fost adoptate măsuri pentru mobilizarea resurselor naţionale şi chiar internaţionale pentru dezvoltarea
unui sector puternic de asigurări şi reasigurări, iar structura pieţei este gândită şi stimulată în aşa fel
meat să confere atracţie şi putere, în timp ce în altele, tot mai puţine, rigiditatea structurilor existente şi
a reglementărilor în vigoare cu un puternic caracter protecţionist au dus ia efecte contrare, cum ar fi o
dezvoltare lentă a sectorului protejat.

1.1 Reglementarea şi supravegherea pieţelor naţionale de asigurări şi reasigurări

Se spune pe drept cuvânt că puterea financiară a unei ţări se află în band §i asigurări.
Este o afirmaţie care nu mai are nevoie de argumente. De aceea, se poate observa cu uşurinţă că, în toate
ţările, domeniul bancar şi cel al asigurărilor sunt foarte strict reglementate. Acest lucru este firesc deoarece
implicaţiile activităţii din ac este domenii se răsfrâng în toate planurile (economic, politic, social, cultural), iar
urmările nu sunt doar imediate, având efecte resimţite pe o perioadă îndelungată de timp.
Reglementările şi măsurile adoptate la nivel naţional diferă de Ia ţară Ia ţară în funcţie de gradul de
protecţie al consumatorului, controlului investiţiilor străine şi protecţia industriilor interne. Datorită
internaţionalizării tot mai pronunţate a tranzacţiilor financiare este din ce în ce mai dificilă identificarea şi
menţinerea unor disparităţi între legislaţiile naţionale care reglementează aceste activităţi, în special între ţările
cu nivel de dezvoltare apropiat.
Reglementările în domeniul asigurărilor se împart în trei tipuri:
1. reglementări structurale, organizatorice privind condiţiile de constituire a societăţilor de asigurare şi
reasigurare, categoriile de asigurări ce pot fi practicate, formele de asigurare obligatorii;
2. reglementări prudenţiale, care se referă Ia: solvabilitate, lichiditate, capital;
3. reglementări referitoare la protecţia investitorilor, care se suprapun parţial cu celelalte două, dar
acoperă modul în care acestea se desfăşoară.

Asigurările fac obiectul unei supravegheri şi a unor reglementări stricte în cele mai multe ţări,
în special pentru protecţia asiguraţilor şi pentru creşterea rolului acestor servicii în procesul dezvoltării
economice, şi nu atât pentru extinderea intervenţiei statului. Importanţa lor a fost recunoscută pentru
promovarea unei concurenţe sănătoase şi a unei comportări responsabile a asigurătorilor. Pentru a servi
permanent acestor scopuri, reglementările şi legislaţiile naţionale se modifică, adaptându-se noilor
condiţii economice, în vederea asigurării protecţiei companii lor naţionale, controlului investiţiilor
străine şi a comerţului cu valori şi urmăririi transferurilor de fonduri în afara ţării.
Dacă avem în vedere una din ţările cu istorie bogată în asigurări, Anglia, se pare că ideea de
intervenţie a guvernului în practica asigurărilor a fost instituţionalizată odată cu înfiinţarea în anul 1575
a Camerei de Asigurări (Chamber of Assurances), unde trebuiau înregistrate poliţele de asigurări
maritime. Cu toate acestea, debutul supravegherii moderne este legat de Legea companiilor de asigurări
de viaţă din anul 1870 (Life Assurance Companies Act 1870) care a obligat asigurătorii de viaţă să îşi
constituie un depozit de 20.000 lire sterline la High Court înainte
O
de a începe vânzarea poliţelor de asigurare. La scurt timp după aceasta s-au emis reglementări şi au
început să se urmărească, în principal, calculele actuariale, norme privind contabilitatea şi marja de
solvabilitate. Prin Assurance Companies Act 1909, în vigoare jumătate de secol, supravegherea a
fost extinsă şi la asigurările de incendiu şi accidente. Ulterior, alte acte normative au completat sau
au amendat cadrul existent, tratând în mod diferit alte tipuri de asigurări, cum ar fi: asigurarea
industrială, stipulată ca o categorie distinctă prin Industrial Assurance Act 1923, care a avut ca
inovaţie majoră instituirea Comisionarului pentru Asigurare lndustriată2, asigurările de aviaţie,
autovehicule, tranzit şi maritime, care au fost introduse prin Assurance Companies Act 1946, care,
totodată, a adus noutăţi în abordarea solvabilităţii companiilor de asigurare. Au urmat amendamente
ale legislaţiei existente şi alte reglementări importante al căror scop a fost legat de supravegherea şi
mai atentă a asigurătorilor. Acestea au fost determinate de falimentul unor asigurători de
autovehicule, evoluţia pieţei, diversificarea formelor de asigurare şi de nevoia tot mai mare de
protecţie a asiguraţilor. Este vorba, în principal, de Companies Act 1967 şi Insurance Companies
Act 1974. Schimbări profunde au fost aduse, începând cu anul 1973, de Directivele europene.
Reputaţia unei pieţe este extrem de importantă şi orice eşec al unei societăţi de asigurare
afectează întreaga piaţă. De aceea, reglementarea strictă a activităţii societăţilor de asigurare,
controlul şi supravegherea acestora, impunerea unor condiţii stricte de constituire şi funcţionare
sunt absolut esenţiale pentru o evoluţie normală a pieţei, având efecte benefice asupra întregii
economii.
Activitatea de supraveghere apare ca o necesitate pentru protecţia asiguraţilor şi a pieţei
naţionale a asigurărilor şi reasigurărilor; ea este necesară şi datorită dezvoltării rapide a sectorului, a
competiţiei tot mai mari şi a internaţionalizării companiilor de asigurare. Opusă acestei situaţii este
dificultatea tot mai mare a procesului de supraveghere datorită diminuării transparenţei sectorului
prin tendinţele evidente manifestate în ultimii ani prin achiziţionările şi fuzionările multor companii
de asigurare, reasigurare, band sau societăţi de investiţii. Caurmare, marile companii de asigurare
ajung să facă parte din grupuri financiare complexe, ceea ce impune mai mult existenţa unei
organizaţii de monitorizare, evaluare şi supraveghere.
Au fost înfiinţate autorităţi de supraveghere1 a pieţei asigurărilor. Din punct de vedere
administrativ, ele au fost constituite fie ca organisme independente subordonate Parlamentului -cum
ar fi în Olanda - fie în subordinea guvernului, respectiv a unui minister (finanţe, comerţ etc.) -cum ar
fi în Marea Britanie, aparţinând de Department of Trade, sau România, aparţinând în prezent
Ministerului Finanţelor.
Necesitatea activităţii de supraveghere este strâns legată şi de realizarea şi menţinerea unui
echilibru între soliditatea financiară a companiilor şi influenţele pieţei şi presupune elaborarea unei legislaţii
şi a unor regulamente care să asigure continuitatea şi solvabilitatea companiilor de asigurare.
Scopurile activităţii de supraveghere sunt:
■ protejarea asiguraţilor, prin urmărirea solvabilităţii, a calităţii şi competenţei managementului, a
investiţiilor societăţilor de asigurare;
■ asigurarea condiţiilor pentru stabilitatea financiară, siguranţei şi soliditatea companiilor de asigurare
şi a fondurilor de pensii;
■ supravegherea şi impunerea unei conduite pentru companiile de asigurare care să fie în interesul
clienţilor;
■ stabilirea criteriilor privind capacitatea financiară şi lichiditatea companiilor de asigurare şi
reasigurare;
■ monitorizarea şi coordonarea dezvoltării sistemului de asigurări şi reasigurări;
■ evaluarea şi limitarea riscului pentru clienţi;
■ creşterea încrederii populaţiei in asigurări;
■ protejarea sistemului de asigurări de a nu ajunge la eşec;
■ protejarea şi supravegherea investiţiilor şi, implicit, a activelor clienţilor.
Responsabilităţile Autorităţii de Supraveghere sunt diferite şi încearcă să acopere aspecte legate
de organizarea şi desfăşurarea activităţii de asigurare/reasigurare, supravegherea şi controlul pieţei naţionale
de asigurări:

1
pot fi întâlnite sub denumiri diferite: autoritate, oficiu, comisie şi altele.

4
 ■ acordarea licenţelor de funcţionare pe baza studiilor financiare şi a formei juridice a companiilor de
asigurare şi pe baza experienţei şi credibilităţii managerilor;
■ evaluarea caracteristicilor tehnice a produselor, aprobarea condiţiilor de asigurare şi a portofoliului
de investiţii;
■ determinarea modului de calcul al primelor de asigurare, a rezervelor tehnice şi matematice;
■ stabilirea formelor de asigurare obligatorii ca forme de protecţie socială;
■ supravegherea activităţii companiilor de asigurare2 şi a fondurilor de pensii;
■ consultanţa şi emiterea de regulamente şi norme obligatorii proprii;
■ consultanţa pentru organismele oficiale implicate în activitatea de asigurări;
■ monitorizarea respectării legislaţiei în vigoare;
■ Evaluarea periodică a situaţiei financiare (la sfârşitul anului financiar), precum şi urmărirea
permanentă a menţinerii solvabilităţii, a competenţei manageriale;
■ inspecţii referitoare la organizarea administrativă, aspectele tehnice şi financiare ale societăţilor de
asigurare-reasigurare;
■ emiterea şi aplicarea de regulamente şi monitorizarea aplicării şi respectării lor;
■ reglementarea prin norme a investiţiilor fondurilor de asigurare, tipurile eligibile de active şi
structura portofoliului;
■ elaborarea reglementărilor privind lichidarea companiilor care nu respectă standardele impuse
privind solvabilitatea sau comportarea, inclusiv schemele de compensare pentru asiguraţi;
■ publicarea unui raport anual privind piaţa asigurărilor din ţara respectivă, evoluţii şi eventual
tendinţe.
Îndeplinirea acestor cerinţe trebuie privită în condiţii de eficienţă din două puncte de vedere:
1. din perspectiva autorităţii de supraveghere, întreaga activitate trebuie să se realizeze cu costuri
rezonabile;
2. din perspectiva pieţei, exercitarea controlului nu trebuie să ducă la inhibarea inovaţiei pe piaţă, dar să
ducă Ia identificarea, descurajarea şi pedepsirea fraudelor şi a încercărilor de fraudă, la apărarea
intereselor clienţilor.
Este foarte important faptul că restricţiile impuse în comerţul internaţional cu asigurări au la bază
priorităţile de dezvoltare a sectorului în fiecare ţară şi protecţia asiguraţilor.
Reasigurarea este mult mai puţin întâlnită în legislaţiile naţionale sau în reglementările
organizaţiilor internaţionale sau regionale, ceea ce a permis marilor companii de reasigurări desfăşurarea
unei activităţi mult mai ample şi a unui comerţ mai intens decât în cazul asigurărilor directe.

1.2 Programe internaţionale de reasigurare

Datorită diferenţelor de condiţii între poliţele de asigurare oferite în întreaga lume, o

societate transnaţional ă care doreşte o protecţie uniformă a activelor sale, se confruntă cu probleme
mult mai complexe decât o firmă ce acţionează pe o singură piaţă naţională.
În acest sens vom analiza două situaţii:
1. utilizarea poliţelor de completare (gap policies) pentru suplimentarea acoperirii oferite
de poliţele de asigurare autorizate achiziţionate de pe diferite pieţe ale lumii de către
societăţile transnaţionale;
2. utilizarea poliţelor master.
După cum indică şi numele, poliţele de completare au scopul de a completa şi a uniformiza
acoperirea oferită de poliţele individuale achiziţionate pe diferite pieţe naţionale. De exemplu, o
poliţă de completare poate acoperi riscurile de incendiu ce fac obiectul excluderilor în poliţele de
asigurare achiziţionate pe diferite pieţe locale (precum incendiul cauzat de un cutremur sau produs

2
Unele ţări interzic societăţilor de asigurare să practice concomitent asigurări de viaţă şi nori-viaţă pentru a preveni ca sumele din
asigurările de viaţă să fie folosite pentru plata daunelor la asigurările non-viaţă.

5
5
în timpul unor mişcări sociale etc.) astfel meat corporaţia să fie acoperită împotriva oricărei pagube
ce rezultă dintr-un incendiu, indiferent de cauza incendiul respectiv.
 Principalele tipuri de poliţe de completare sunt: poliţele de completare a condiţiilor
(difference in conditions policy), poliţele de completare a riscurilor (difference in perils policy),
poliţele de completare a sumei asigurate (difference in limits policy) şi poliţele umbrelă.
Poliţele de completare a condiţiilor au scopul de a îmbunătăţi condiţiile de asigurare al
poliţelor încheiate pe diferite pieţe ale lumii, astfel meat să se obţină un grad ridicat de uniformitate
la nivel de societate transnaţională în ceea ce priveşte condiţiile de asigurare. Poliţele de completare
a riscurilor urmăresc să obţină acoperirea unui set de riscuri comune la nivelul tuturor, filialelor
deţinute de o societate transnaţională. Poliţele de completare a sumei asigurate urmăresc să crească
limitele de asigurare (sumele asigurate) astfel încât în toate regiunile în care societatea
transnaţională operează să se aplice aceeaşi limită de asigurare. Poliţele umbrelă care, de obicei,
acoperă răspunderea civilă, sunt de fapt, poliţe care suplimentează asigurarea iniţială şi măresc
limitele de asigurare, în aceleaşi condiţii de asigurare ca şi cele aplicate în poliţele iniţiale.
Poliţele master reprezintă un sistem de asigurare în baza căruia, primele de asigurare şi
despăgubirile se pot deconta local deşi contractul master este încheiat la nivel internaţional. Astfel,
compania - mamă achiziţionează o poliţă master emisă de un grup de co-asigurători ce încasează
primele de asigurare şi plătesc proporţional despăgubirile aferente poliţelor încheiate în baza unui
program global de asigurare. Avantajul unei poliţe master este reprezentat de guvernarea
programului de asigurare al corporaţiei de către un singur contract de asigurare.
Riscurile politice cresc posibilitatea producerii unor pierderi din investiţii în străinătate. În
categoria riscurilor politice sunt cuprinse acţiuni ale unor puteri străine, acţiuni ale unor grupuri
teroriste, război, revoluţie etc. Situaţii care au generat riscuri politice semnificative au fost cele din
perioada relaţiilor încordate dintre SUA şi Uniunea Sovietică, ţările din Orientul Mijlociu şi ţările
din America Latină (Columbia, Panama, Nicaragua etc). Schimbările politice pe plan mondial
sunt deseori asociate crizelor economiei mondiale (precum fluctuaţia puternică a preţului
petrolului, creşterea ratei inflaţiei, creşterea ratei dobânzii, fluctuaţia puternică a ratelor de schimb
valutar etc.).
Prejudiciile cauzate de riscurile politice sunt numeroase; printre acestea amintim:
■ distrugerea proprietăţilor ca urmare a unor bombardamente;
■ răpirea managerilor marilor corporaţii în vederea obţinerii unor răscumpărări; reţinerea ilegală a
angajaţilor; evacuarea angajaţilor;
■ confiscarea proprietăţilor fără o compensare corespunzătoare; blocarea posibilităţilor de schimb
valutar;
■ devalorizarea monedelor naţionale; anularea abuzivă a licenţelor de import sau de export etc.
Managementul riscurilor politice. Metodele utilizate în administrarea riscurilor la care o
firmă este expusă pe plan naţional (evitarea riscurilor, asumarea riscurilor, transferul riscurilor prin
alte metode decât prin asigurare, dispersia şi asigurarea) pot fi utilizate şi în administrarea riscurilor
pe plan internaţional. O firmă poate decide să nu se angajeze în operaţiuni cu străinătatea sau să nu
realizeze investiţii în străinătate, utilizând astfel, metoda evitării riscurilor. De asemenea, poate
decide să-şi asume riscurile aferente operaţiunilor cu străinătatea, prin creşterea preţului produselor
sau serviciilor pe piaţa internaţională.
Exemple de transfer al riscurilor, altele decât asigurarea, sunt închirierea unei fabrici în
străinătate în locul cumpărării acesteia, vânzarea pe pieţe străine fără a oferi credit cumpărătorilor
sau obligarea clienţilor străini să suporte o parte din riscuri.
Alt exemplu de transfer al riscurilor diferit de asigurare este hedgingul. Această metodă
presupune cumpărarea şi vânzarea unor contracte futures cu valute, egale ca valoare dar opuse ca
efect. De exemplu dacă o firmă vinde în prezent o anumită cantitate de mărfuri pe credit în valoare
de 100.000 lire sterline (echivalente, în prezent cu 150.000 euro) cu scadenţă de plată peste 180 de
zile, managerul de risc al firmei respective poate decide să vândă 100.000 lire sterline pe piaţa
futures astfel meat pierderile din vânzarea mărfurilor pe credit să fie recuperate din vânzarea
realizată pe piaţa futures. Astfel, dacă peste 180 de zile valoarea a 100.000 de lire sterline este de

6
numai 125.000 euro în loc de 150.000 euro, contractul 6 futures este vândut obţinându-se un profit de
25.000 euro ceea ce compensează pierderea din vânzarea pe credit a mărfurilor.
Un exemplu de dispersie a riscului specific firmelor cu activitate internaţională,
deschiderea de unităţi în diferite ţări ale lumii astfel încât pierderea suferită într-o ţară să nu afecteze
rezultatele la nivel global ale firmei respective. Un alt exemplu în acest sens este stabilirea preţului
de vânzare sau de cumpărare de pe piaţa internaţională în funcţie de un „coş de valute" astfel încât
fluctuaţiile de curs valutar să nu afecteze valoarea tranzacţiei.
Utilizarea asigurării ca metodă de management al riscului politic este ilustrată prin
asigurarea creditelor de export şi asigurarea investiţiilor în străinătate.
Asigurarea creditelor de export. Asigurarea creditelor de export a fost lansată în anul
1961, în SUA. odată cu promulgarea Legii privind extinderea comerţului, care prevedea ca Banca
de irnport-export a SUA - Eximbank - să ofere firmelor americane asigurare împotriva pierderilor
datorate riscurilor politice şi riscului de neplată. Scopul acestui program era ca exportatorii
americani să poată opera în aceleaşi condiţii ca şi concurenţii lor străini, şi să promoveze exporturile
SUA. De aici, asigurarea creditelor de export a devenit o practică comună în multe ţări ale lumii. În
SUA, majoritatea poliţelor de asigurare a creditelor de export sunt emise de Eximbank şi
administrate de Foreign Credit Insurance Association care este o asociaţie ce reuneşte 50 de
societăţi de asigurări americane. Riscurile acoperite printr-o astfel de poliţă sunt: riscurile aferente
creditelor comerciale (de exemplu, riscul de insolvabilitate sau riscul de neplată) şi riscurile politice
(de exemplu, riscul de război, de expropriere etc).
Garanţi pentru investiţii. Încă din anul 1948, Guvernul SUA a căutat să mărească
volumul de investiţii directe realizate de firmele americane în străinătate prin protejarea
investitorilor americani împotriva anumitor riscuri specifice activităţii investiţionale străine. Astfel,
s-au elaborat trei programe de garantare a investiţiilor:
1. Programul de protecţie împotriva imposibilităţii de convertire a monedelor străine,
împotriva daunelor cauzate de expropriere sau confiscare, împotriva daunelor cauzate
de război, revoluţie, insurecţie sau mişcări sociale;
2. Programul de protecţie împotriva riscurilor politice şi riscurilor generale specifice
activităţii de investiţii în străinătate. În baza acestui program, guvernul american
suporta până la 75% din daunele suferite de firmele americane în urma investiţiilor
realizate de acestea pe pieţe străine;
3. Programul de acordare a unor garanţii extinse pentru investiţii, conform căruia
guvernul american suporta până la 100% din daunele suferite de firmele americane ce
finanţau anumite proiecte de construcţii de locuinţe.
O firmă străină se consideră expropriată atunci când este împiedicată:
1. să îşi exercite controlul deplin asupra unei părţi substanţiale din proprietăţile sale;
2. să îşi exercite drepturile fundamentale ca proprietar;
3. să primească dividendele ce îi revin.
Noţiunea de expropriere poate include, în unele cazuri, şi încălcarea de către guvernul unei
ţări a prevederilor unui contract de concesionare încheiat cu o firmă din ţara respectivă.
În practică, exproprierea propriu-zisă este foarte rar întâlnită. Pentru firmele. ce realizează
investiţii în străinătate, cele mai multe probleme apar în legătură cu împiedicarea execuţiei unor
contracte, cauzată în mod direct sau indirect de măsurile luate de autorităţile guvernamentale. De
exemplu, guvernul unei ţări poate retrage licenţa de import sau export, poate impune embargo
asupra unei alte ţări sau poate întrerupe furnizarea unor materii prime vitale pentru buna funcţionare
a activităţii unei firme.
În ceea ce priveşte riscul de război, revoluţie, insurecţie sau mişcare socială nu este
necesară o declaraţie de război pentru ca un astfel de risc să existe. Actele ostile ale unor organizaţii
naţionale sau internaţionale, inclusiv acţiunile de sabotaj, sunt considerate riscuri de război.
Înainte de se acorda garanţii pentru investiţii într-o anumită ţară, trebuie să se obţină
acordul guvernului ţări respective privind proiectul de investiţii şi programul de garantare propus. În
cazul investiţiilor SUA în străinătate, aceste garanţii iau forma unui contract între firma investitoare

7
şi o agenţie guvernamentală americană (Overseas Private Investor Corporation - OPIC). Contractul
astfel încheiat se bucură de sprijin deplin din partea guvernului american. Firmele investitoare pot fi
şi persoane juridice străine de exemplu, o filială a unei firme americane deţinută în totalitate sau în
cea mai mare parte de o firmă din SUA.
Investiţiile pot lua forma clădirilor, fabricilor, materialelor sau echipamentelor, patentelor,
tehnologiilor sau tehnicilor de fabricaţie, serviciilor de management sau de asistenţă tehnică,
garanţiilor pentru împrumuturi acordate unor bănci sau corporaţii străine etc. Garanţiile
guvernamentale sunt acordate pentru o perioadă de maximum 20 de ani în cazul investiţiilor de
capital şi pe perioada contractului de creditare în cazul în care investitorii acordă credite unor
organizaţii sau firme străine.
OPIC garantează doar investiţiile nou realizate de firmele americane în străinătate. OPIC
nu oferă garanţii pentru firmele deja lansate în străinătate sau pentru anumite tipuri investiţii ca de
exemplu construcţia unor cazinouri sau investiţii care contravin intereselor SUA. OPIC asigură şi
riscurile la care sunt expuşi exportatorii sau firmele americane de construcţ ii în străinătate. De
asemenea, OPIC sprijină firmele americane mici şi mijlocii care doresc să investească în ţări din
lumea a treia, acordându-le asistenţă de spe~cia1itate inclusiv consultanţă legală şi de contabilitate.
OPIC cere investitorilor participanţi la programele de garantare să participe ca şi
coasigurători în limita a 10% din valoarea oricărei daune înregistrate. Excepţie de la această regulă
fac instituţiile financiare care acordă împrumuturi în străinătate, în cazul cărora riscurile sunt
acoperite integral. În general, limita de acoperire nu trebuie să depăşească 100 milioane USD pentru
fiecare proiect de investiţii. De asemenea, investitorii se pot asigura împotriva pierderii de venit sau
creşterii dobânzilor, în limita a maximum 270% din valoarea investiţiei iniţiale.
Dezvoltarea curentului naţionalist, creşterea a gradului de intervenţie şi control a
guvernelor asupra ratelor de schimb valutar, creşterea ratei inflaţiei pe plan mondial sunt fenomene
care au intensificat necesitatea protejării investitorilor pe pieţele externe.
Firmele ce realizează investiţii în străinătate au, de asemenea, posibilitatea de a apela la
societăţi de asigurare private, a căror produse sunt mult mai flexibile decât cele oferite de
autorităţile guvernamentale. Astfel, asigurătorii pe piaţa internaţională oferă acoperire pentru toate
tipurile de tranzacţii efectuate în străinătate, însă perioada de acoperire este, în general, de maxim
trei ani, iar sumele asigurate sunt mult mai mici decât cele oferite de OPIC, de exemplu. Din acest
motiv, firmele ce doresc să investească în străinătate trebuie să studieze atât avantajele şi
dezavantajele oferite de asigurarea la societăţi de asigurare private, cât şi cele ale garanţiilor
guvernamentale.

2. DECIZIA DE SUBSCRIERE

O societate de asigurări sau reasigurări poate să-şi onoreze obligaţiile faţă de asiguraţi,
angajaţi, acţionari şi faţă de comunitate în sens larg doar dacă este solidă din punct de vedere
financiar. O activitate de subscriere eficientă reprezintă chei a stabilităţii financiare pentru o
societate de asigurări sau reasigurări.
Procesul de subscriere, care va fi prezentat în prima parte a acestui capitol, implică selectarea
riscurilor acceptabile, determinarea primei aferente acestora şi stabilirea termenilor şi condiţiilor
contractului de asigurare sau reasigurare. Riscurile care au fost subscrise trebuie să fie permanent
supravegheate, iar clauzele privind prima şi acoperirea trebuie să fie adaptate în funcţie de condiţiile
reale ale asigurării.
Reasigurătorii profesionali trebuie să cunoască foarte bine etapele procesului de subscriere a
reasigurărilor, dar şi a asigurărilor. Pentru a putea să îş i îndeplinească sarcinile asumate,
reasigurătorii profesionali trebuie să poată evalua obiectivele şi competenţele asigurătorului în ceea
ce priveşte activitatea de subscriere. Acest lucru este deosebit de important în cazul reasigurării prin

8
acord, deoarece reasigurătorul subscrie o întreagă categorie sau clasă de asigurări şi depinde de
competenţa asigurătorului de a subscrie corespunzător fiecare risc. În acest sens, reasigurătorul
poate realiza auditul activităţii de subscriere a asigurătorului, în vederea evaluării competenţei
acestuia.
Un reasigurător profesional poate dori să cunoască modul în care se desfăşoară procesul de
subscriere al asigurătorului pentru a putea oferi sfaturi utile unui asigurător. În primul capitol,
menţionam că una dintre funcţiile pe care le poate îndeplini reasigurarea este aceea de a oferi
asigurătorului consultanţă privind activitatea de subscriere. Acest serviciu poate îmbunătăţi poziţia
reasigurătorului în negocierea cu asigurătorul.
De asemenea, şi subscriitorii reasigurărilor facultative trebuie să cunoască activitatea de
subscriere a asigurătorilor. Subscrierea reasigurărilor facultative presupune aceleaşi etape ca şi
subscrierea asigurării unui risc individual. Reasigurătorii profesionali trebuie să înţeleagă
necesitatea unei strategii bine definite de subscriere a reasigurării.

2.1 Adoptarea deciziei de subscriere în asigurări

Luarea deciziei reprezintă esenţa procesului de subscriere. Subscriitorii iau decizii pe baza
experienţei în subscrierea anumitor riscuri. De asemenea, pot analiza teoriile şi conceptele legate de
procesul de luare a deciziei de subscriere.
În cele ce urmează vom prezenta un model de adoptare a deciziei privind subscrierea. Deşi
nu toţi subscriitorii urmează strict etapele enumerate, modelul of eră un cadru valabil pentru orice
decizie de subscriere, indiferent dacă este vorba de asigurare sau reasigurare.

Modelul de luare a deciziei de subscriere. Acest model implică

următoarele etape:
1. Identificarea situaţiilor care necesită o decizie de subscriere.
2. Culegerea, organizarea şi analiza informaţiilor relevante pentru decizia respectivă.
3. Identificarea şi elaborarea unor alternative.
4. Evaluarea alternativelor
5. Alegerea unei alternative.
6. Aplicarea şi supravegherea cursului ales al acţiunii.

Identificarea situaţilor care necesită luarea unei decizii de subscriere. Primul pas în
procesul de luare a deciziei de subscriere este identificarea situaţiei în care trebuie să se ia o decizie.
Atunci când un subscriitor primeşte o nouă propunere de afaceri, este evidentă necesitatea deciziei
privind acceptarea sau refuzul, dar în alte situaţii, necesitatea de a lua o decizie este greu de
determinat. De exemplu, dacă printr-o hotărâre judecătorească, un tribunal extinde acoperirea
pentru răspundere civilă şi asupra poluării, un subscriitor al reasigurării prin acord poate fi pus în
situaţia de a deci de dacă trebuie să excludă sau să limiteze acest tip de acoperire, cu ocazia fiecărei
reînnoiri a acordurilor privind răspunderea civilă.

Pentru a se determina necesitatea luării unei decizii, subscriitorul reasigurării trebuie să

identifice acordurile privind răspunderea civilă care acoperă riscul de poluare şi să evalueze
posibilele implicaţii ale hotărârii judecătoreşti asupra fiecărui acord în parte.

Culegerea, organizarea şi analiza informaţiilor. În ceea ce priveşte culegerea informaţiilor,

sub scriitorii trebuie să ţină cont de faptul că nu vor reuşi niciodată să cunoască absolut totul despre
un risc şi că poate fi suficientă o cantitate limitată de informaţii pentru a lua o decizie. Există
numeroase surse interne şi externe care pot oferi informaţii privind subscrierea, şi anume: cererile
de asigurare, rapoartele financiare, evidenţele guvernamentale, serviciile de evaluare financiară,
sondajele de opinie în rândul consumatorilor. Informaţiile privind subscrierea pot fi subiective sau

9
obiective. Informaţiile obiective constau în fapte care
9 pot fi verificate, iar informaţiile subiective se
referă la opinii sau impresii despre riscul respectiv. Subscriitorul trebuie să organizeze şi să
analizeze aceste informaţii şi să evalueze expunerile la daună.

Identificarea şi elaborarea alternativelor. Acesta este cel de-al treilea pas în procesul de
luare a deciziei de subscriere. Deseori, subscriitorii sunt solicitaţi să accepte riscuri în condiţii
nefavorabile în raport cu acoperirea dorită. De exemplu, cota de primă tarifară poate fi inadecvată
sau acoperirea solicitată poate fi mai extinsă decât este dispus să accepte subscriitorul. Sumele sau
limitele de asigurare solicitate pot depăşi autoritatea de subscriere a asigurătorului. Sau, este posibil
ca istoricul de daună al solicitantului să sugereze că daunele vor fi inacceptabil de mari în viitor. În
loc să respingă propunerea solicitantului, subscriitorul poate să-i ofere diverse alternative, cum ar fi:
creşterea primei, reducerea acoperirii sau impunerea unei modalităţi de control al daunei. De
asemenea, subscriitorul ar putea să modifice acordurile de reasigurare încheiate deja, pentru a face
un risc mai acceptabil. De exemplu, ar putea să reducă reţinerea netă, stabilită pentru o reasigurare
prin acord, şi să încheie o reasigurare facultativă excedent de daună.

Evaluarea alternativelor. Subscriitorul trebuie să evalueze toate alternativele. De exemplu,

un subscriitor poate încheia o poliţă care să asigure echipamentul unui antreprenor doar pentru
anumite riscuri. Subscriitorul va trebui să determine daunele care ar putea apărea în urma asumării
acelor riscuri. Un alt subscriitor ar putea emite o poliţă pentru bunurile unui producător, în
condiţiile unei franşize mări te. In acest caz, subscriitorul trebuie să determine cu cât se vor reduce
despăgubirile ca urmare a creşterii franşizei.

Alegerea alternativei. După evaluarea atentă a tuturor alternativelor, subscriitorul va alege

varianta pe care o consideră optimă. Celelalte alternative sunt clasificate în ordinea importanţei,
astfel meat dacă, din anumite motive, nu este disponibilă cea mai bună alternativă, subscriitorul să
poată alege următoarea alternativă de pe listă.

Implementarea şi supravegherea cursului dorit al acţiunii. Subscriitorii trebuie să ţină cont

şi de evoluţiile viitoare, care pot modifica expuneri le la daună după emiterea poliţei. De exemplu,
asiguratul se poate lansa în activităţi noi şi mai riscante, care cresc posibilitatea de producere a
daunei. Subscriitorul trebuie să fie la curent cu aceste modificări şi, dacă este posibil, să actualizeze
informaţiile de subscriere pe care se bazează decizia de a accepta riscul.
Revizuirea înştiinţări lor de daună şi a dosarelor de despăgubire achitate şi în suspensie
reprezintă o sursă excelentă de informaţii privind activitatea de subscriere. Revendicările raportate
pot evidenţia un risc evident, care poate fi redus sau eliminat prin metode de control al daunelor.
Procesele verbale întocmite în urma inspecţii lor pe teren, dosarele de despăgubire şi rapoartele
privind auditul primei ar putea indica nivelul de cooperare al asiguratului în ceea ce priveşte
controlul daunei şi negocierea revendicărilor.

Subscrierea asigurării. Societăţile de asigurări oferă servicii unei clientele foarte

diversificate. În cazul societăţilor de asigurări pe acţiuni, acţionarii urmăresc obţinerea unui profit
din investi ţi a realizată, iar deţinătorii de poliţă doresc o protecţie prin asigurare în schimbul unei
prime rezonabile. În cazul societăţilor mutuale, deţinătorii de poliţă doresc acelaşi lucru. De
asemenea, un grup de persoane sau organizaţii pot să-şi constituie propria societate de asigurări,
pentru a obţine o acoperire prin asigurare în schimbul unei prime rezonabile.
Subscrierea este o funcţie esenţială a oricărei societăţi de asigurare. Pentru a rezista pe piaţă,
o societate de asigurări trebuie să determine şi să evalueze acele riscuri care, în medie, pot genera
profit.

Obiectivele de subscriere ale asigurătorului. Principalul scop al subscrierii este acela de a

selecta şi menţine un portofoliu de asigurări eficient. Un portofoliu poate fi reprezentat de poliţe le

10
subscrise de un asigurător, dintr-o anumită categorie de asigurări, sau de toate categoriile subscrise
de asigurător. Există trei obiective care stau la baza selectării şi menţinerii unui portofoliu
profitabil:
• Oferirea unei acoperiri corespunzătoare
• Menţinerea standardelor de selecţie
• Menţinerea standardelor de stabilire a preţului

Fiecare asigurător trebuie să-şi stabilească anumite strategii de subscriere, anumite tipuri de
poliţe, precum şi regulile şi procedurile care descriu şi definesc natura şi obiectivele programelor de
subscriere. Elaborarea acestor standarde de subscriere reprezintă sarcina şefului departamentului de
subscriere.

Dacă un asigurător nu subscrie cu atenţie riscurile, există posibilitatea apariţiei unei selecţii
nefavorabile. Selecţia nefavorabilă apare atunci când asiguraţii cu o mare probabilitate de producere
a daunei sunt dispuşi să cumpere asigurare, în timp ce asiguraţii cu o probabilitate mică de
producere a daunelor nu sunt interesaţi să cumpere asigurare. Asigurătorul nu deţine, în aceste
situaţii, un portofoliu echilibrat de asigurări, ci acoperă numai acele riscuri cu o probabilitate de
daună mai mare decât cea care a stat la baza determinării primelor. Dacă se produce o selecţie
nefavorabilă, asigurătorul va trebui să crească primele, ceea ce ar putea conduce la pierderea celor
mai bune riscuri, generând mai departe creşterea primelor.
Rezultatul îl reprezintă creşterea în spirală a preţurilor, concomitent cu pierderea unei părţi a
afacerilor, fenomen ce va continua până când programul nu va mai putea fi aplicat.

La menţinerea standardelor de stabilire a preţului. Politica de stabilire a preţului, adoptată

de către asigurător, influenţează atât activităţile de vânzare, cât şi rezultatele activităţii de
subscriere. Asigurătorii trebuie să-şi stabilească cotele de primă tarifară pe baza informaţiilor
privind costul daunelor oferite de organizaţiile de consultanţă din domeniul asigurărilor, sau pe baza
istoricului daune lor anterioare. Aceste cote tarifare trebuie să reflecte diferenţele privind frecvenţa
şi severitatea daunelor probabile. Organizaţiile de consultanţă din domeniul asigurărilor deţin baze
de date referitoare la costul daunelor pentru majoritatea tipurilor de asigurări de bunuri şi de
răspundere civilă. Mai mult, majoritatea asigurătorilor de bunuri şi răspundere civilă şi-au elaborat
propriile programe de stabilire a preţului.
Există numeroase clase şi tipuri de riscuri pentru care organizaţi le de consultanţă din
asigurări nu publică date referitoare la costul daunelor. Pentru aceste asigurări, probabil că nu există
un număr suficient de poliţe pentru a fundamenta estimările daunelor şi nici alte categorii de
asigurări asemănătoare, care să poată fi utilizate ca element de comparaţie. Această lipsă de
informaţii credibile se manifestă adesea în cazul asigurărilor din domeniul inovaţiilor tehnologice
de vârf, cum ar fi comunicaţiile prin satelit. În cazul acestor asigurări, subscriitorii trebuie să se
bazeze pe propria experienţă pentru a face presupuneri privind potenţialul de daună al riscului.

2.2 Activitatea de subscriere în asigurări

Activităţile de subscriere ale asigurătorilor se împart în : (1) activităţi comune tuturor sub
scriitorilor şi (2) activităţi desfăşurate doar de către unii subscriitori. În exemplul următor sunt
prezentate activităţile de subscriere ale unui asigurător.

11
Activităţi de subscriere
Activităţi desfăşurate de toţi asigurătorii Activităţi desfăşurate doar de
către unii asigurători
• Identificarea şi evaluarea expunerilor la daună • Managementul riscului
• Analiza potenţialului de daună • Asistenţă de marketing
• Stabilirea preţului • Proiectarea acoperirii
• Elaborarea formularelor de poliţă şi a actelor adiţionale • Stabilirea cotelor de primă
• Selectarea riscurilor
• Prestarea serviciilor şi supravegherea riscurilor

Activităţi desfăşurate de toţi asigurătorii. Pentru a parcurge toate etapele procesului de luare
a deciziei de dubscriere sunt necesare anumite activităţi.
Identificarea şi evaluarea expunerilor la daună. În primul rând, asigurătorul trebuie să
analizeze expuneri le la daună ale potenţialilor asiguraţi. De această analiză va depinde rezultatul
celorlalte activităţi de subscriere. Informaţiile despre expuneri le la daună pot fi oferite de către
solicitanţii asigurărilor, inspecţiile de risc sau rapoartele financiare.
Un obiectiv fundamental al identificării şi evaluării expunerii la daună este acela de a
determina dacă riscul este în conformitate cu practicile I de subscriere ale asigurătorului. Riscul
poate să nu fie asigurabil în forma prezentată iniţial de solicitant, dar asigurătorul poate să
recomande anumite măsuri de control al daunei care să facă riscul asigurabil sau poate să restrângă
acoperirea oferită. De exemplu, asiguratul poate solicita o poliţă de asigurare pentru răspunderea
civilă generată de poluarea graduală. Programul de subscriere al asigurătorului nu acoperă însă
poluarea graduală. În acest caz, asigurătorul poate propune încheierea unei poliţe care să acopere
poluarea accidentală şi instantanee.

Analiza potenţialului de daună. Asigurătorii trebuie să ţină cont de acumularea potenţială de

daune, generată de producerea unui singur eveniment. De exemplu, după producerea unui accident
auto se pot înregistra revendicări atât pentru asigurarea auto, cât şi pentru asigurafea forţei de
muncă, ambele tipuri de asigurări putând să fie emise de aceeaşi societate de asigurări.
De asemenea, analiza potenţialului de daună generat de producerea unui singur eveniment
trebuie să se realizeze şi la nivelul unei singure poliţe. Producerea unui singur eveniment poate
genera atât daune privind bunurile cât şi răspunderea civilă, acoperite de aceeaşi poliţă. De
exemplu, în cazul asigurării familiale complexe, incendiile şi exploziile generează revendicări atât
pentru bunuri cât şi pentru răspunderea civilă. Astfel, dacă un musafir este vătămat Într-un incendiu
produs la domiciliul asiguratului, societatea de asigurări care a emis poliţa familială complexă
trebuie să soluţioneze revendicările pentru bunuri şi răspundere civilă. Poliţele complexe, care
combină diverse tipuri de acoperire, prezintă aceleaşi probleme privind acumularea daunelor
Analiza potenţialului de daună este un element esenţial al programelor de reasigurare.
„Reţinerea brută" reprezintă suma asigurată maximă pe care este dispus să o accepte asigurătorul,
iar „reţinerea netă" este suma pe care asigurătorul este dispus să o rişte pentru fiecare evenimentm
parte, după recuperarea unei părţi din despăgubire de la reasigurători. Când îşi stabilesc reţinerile
brute şi nete, asigurătorii primari trebuie să ţină cont de dauna maximă posibilă pe care ar trebui să
o acopere dacă sunt implicate mai multe poliţe în producerea unui singur eveniment.

Stabilirea preţului. Pentru majoritatea tipurilor de asigurări, un asigurător trebuie să

evalueze expunerea la daună a solicitantului, folosind calificative de evaluare. Există sute de
calificative de evaluare pentru principalele categorii de asigurări de bunuri şi de răspundere civilă.
Un subscriitor care nu cunoaşte calificativele de evaluare disponibile şi scopul urmărit de fiecare
dintre acestea, este posibil să clasifice în mod eronat riscurile asiguratului. Astfel, acesta ar putea
solicita fie prime prea mari, fie prea mici.
Atunci când un risc este evaluat greşit, consecinţele pot fi serioase. Riscurile supraevaluate
pot fi pierdute în favoarea altui concurent. În schimb, acceptarea unor asigurări sub evaluate reduce
12
profitul asigurătorului.
Majoritatea riscurilor comerciale mari sunt analizate pe baza planurilor de evaluare
individuale, primele fiind determinate în funcţie de daunele Înregistrate anterior de asigurat. Un
subscriitor poate folosi istoricul de daune al unui asigurat pentru a stabili cotele de primă sau, în
unele cazuri, se poate baza pe daunele care se produc pe parcursul anului de poliţă. Planurile de
evaluare individuale, spre deosebire de planurile de evaluare pe clase de asiguraţi (planuri în care
cotele de primă tarifare sunt determinate pe baza experienţei de daune a tuturor asiguraţilor care se
încadrează În clasa respectivă) sunt opţionale. Aceste planuri de evaluare individuale sunt un
instrument puternic, pe care asigurătorii îl folosesc atât pentru a încheia asigurări la cote de primă
competitive, cât şi pentru a face asigurabile solicitările mai puţin atractive, În schimbul unor cote de
primă mai mari.
Cotele de primă se aplică la o bază de calcul, care poate fi reprezentată, În cazul unei poliţe
de răspundere civilă auto, de numărul de automobile asigurate, sau, în cazul asigurării forţei de
muncă, de statul de plată. Subscriitorii trebuie să se asigure că expunerile sunt evaluate cu precizie
şi că sunt aplicate corespunzător cotele de primă. Dacă primele sunt calculate la începutul anului
de asigurare, acestea trebuie să se bazeze pe estimări realiste ale expunerilor pentru anul de
asigurare respectiv. Asigurătorii trebuie să cunoască şi să respecte legislaţia prin care se
reglementează modalitatea de determinare a cote lor de primă tarifare.
Subscriitorii trebuie să cunoască toate tipurile de cheltuieli care se vor înregistra, şi anume:
cheltuieli cu despăgubirile, cheltuieli cu subscrierea şi elementele marjei de profit. Aceste cheltuieli
sunt folosite pentru elaborarea cotelor de primă pentru diferite categorii şi clase de asigurări. Un
subscriitor nu poate utiliza eficient planurile individuale de evaluare sau analiza rezultatele
activităţii de subscriere ale unei calase de asigurări fără a înţelege procedurile şi practicile de
evaluare care stau la baza elaborării ghidurilor de stabilire a primelor.

Elaborarea formularelor de poliţă şi a actelor adiţionale. Capacitatea de a emite o poliţă

care să exprime în mod adecvat acoperirea oferită asiguratului este o altă competenţă esenţială
solicitată asigurătorului. Există o mare varietate de formulare de poliţă standard şi de acte adiţionale
disponibile în momentul încheierii unui contract de asigurare. Formularele standard, care au fost
elaborate pentru a onora necesităţile a milioane de deţinători de poliţă, trebuie să fie adaptate pentru
a reflecta nevoile specifice anumitor asiguraţi. Deseori, în cazul expuneri lor mai riscante, fie se
solicită o primă mai mare, fie se întocmeşte un act adiţional, prin care se exclude expunerea
respectivă, dacă asiguratul nu doreşte să plătească prima solicitată. Asigurătorii trebuie să cunoască
în detaliu formularele de poliţă standard şi actele adiţionale.
Atunci când nu există formulare de poliţă standard sau acte adiţionale, subscriitorii trebuie să
pregătească „formulare de poliţă manuscris" (manuscript policy forms) sau acte adiţionale pentru a
oferi formularea dorită pentru contractul de asigurare. Formularele de poliţă manuscris şi actele
adiţionale sunt redactate special pentru a onora nevoile de acoperire ale unui anumit asigurat.
Folosirea unor formulare de poliţă manuscris şi a unor acte adiţionale este întâlnită în cazul unor
societăţi mari, cum sunt companiile multinaţionale, şi a unor riscuri speciale mai mici, subscrise de
asigurătorii excedent de daună şi subscriitorii Lloyd's of London. Asigurătorii trebuie să respecte cu
stricteţe reglementările legale referitoare la formularele standard şi manuscris ale poliţe lor. Atunci
când doresc să reasigure acoperiri le subscrise prin poliţele manuscris, reasigurătorii trebuie să
analizeze formularea specifică fiecărei poliţe, pentru a înţelege extinderea acoperirii oferite.

Selectarea riscurilor. Asigurătorul va decide să accepte cererea de asigurare dacă:

• solicitantul prezintă un risc mediu sau mai bun decât media clasei de asigurări în care se
încadrează;
• prima de asigurare este adecvată;
• clauzele poliţei sunt adecvate riscului asumat;
• tipul asigurării solicitate se încadrează în practicile de subscriere ale asigurătorului.

13
 Asigurătorul trebuie să fie sigur că solicitantul va coopera chiar şi în afara programelor de
supraveghere a daunelor sau a cadrului condiţiilor care au stat la baza acceptării riscului. Dacă
asigurătorul nu poate obţine toate informaţiile pe care le consideră necesare, sau dacă consideră că
au fost trimise informaţii eronate, acesta va putea decide să respingă riscul.

Prestarea serviciilor şi supravegherea riscurilor. După ce asigurătorul se decide să accepte

riscul, poliţele trebuie să fie emise, iar clientul să primească servicii corespunzătoare. Procedurile
eficiente de subscriere prevăd supravegherea riscurilor după realizarea selecţiei. Supravegherea se
referă la revizuirea constantă a experienţei de daună, pe măsură ce aceasta evoluează. Asigurătorul
trebuie să ţină seama de toate solicitările de modificare a clauzelor poliţelor şi să prevadă
modificările sau creşterile expuneri lor şi riscurilor. În cazul clienţilor persoane juridice, este
necesar uneori ca asigurătorul să realizeze inspecţii regulate şi reevaluări ale primelor.
Supravegherea riscurilor după realizarea selecţiei poate conduce la rezilierea sau la refuzul
reînnoirii poliţei, sau la o nouă subscriere a riscului.

Activităţi realizate doar de către unii asigurători. Unele activităţi specializate nu sunt
practicate de toţi subscriitorii. Printre acestea se numără: managementul riscului, asistenţa de
marketing, proiectarea acoperirii şi determinarea cotelor de primă.

Managementul riscului. Unii asigurători au departamente sau filiale care sunt specializate în
servicii de management al riscului, completând astfel programele de subscriere. Serviciile de
management al riscului pot include programe de supraveghere a daunelor şi de soluţionare a
acestora, pentru clienţii care optează pentru acoperirea parţială sau integrală a daunelor, pe cont
propriu. Unii asigurători furnizează servicii specializate, inclusiv servicii de management,
asigurătorilor captivi şi grupurilor de reţinere a riscului.

Asistenţa de marketing. Atunci când se doreşte o cooperare directă între subscriitor şi

posibilii asiguraţi, asigurătorii oferă agenţilor şi brokerilor lor asistenţă pentru vânzarea produselor.
Deseori, în cazul unor asigurări de valoare mare sau deosebit de complexe, prezenţa unui subscriitor
care are autoritatea de a lua decizii şi de a explica criteriile de subscriere măre şte şansa ca agentul
sau brokerul să încheie afacerea. Unii asigurători deţin atât responsabilitatea de a vinde asigurări,
cât şi pe aceea de a găsi noi afaceri. Aceste responsabilităţi impun respectarea procedurilor de
subscriere prudenţi ale, în încercarea de a obţine volumul de prime sau numărul de poliţe stabilit,
precum şi obiectivele de profitabilitate. Un avantaj important obţinut de asigurători prin participarea
la activităţile de vânzare este cunoaşterea directă a riscurilor pe care sunt solicitaţi să le asigure. Un
alt avantaj este şi faptul că intră în competiţie directă cu concurenţii.

Proiectarea acoperirii. Există numeroase categorii de asigurări pentru care nu au fost

elaborate formulare standard de către nici o societate de asigurări, organizaţie de servicii de
asigurare sau asociaţie comercială. Asigurătorii trebuie să proiecteze şi să elaboreze poliţe proprii,
dacă doresc să servească aceste segmente de piaţă. Proiectarea produselor reprezintă, în mod
normal, responsabilitatea specialiştilor de la departamentul de subscriere, care sunt responsabili cu
dezvoltarea activităţii de subscriere.

Determinarea cotelor de primă tarifare. Un element important al strategiei de subscriere a

fiecărui asigurător se referă la elaborarea programelor de stabilire a primelor, pentru toate tipurile
de asigurări oferite. Asigurătorii autorizaţi pot să-şi determine cotele de primă pe baza informaţiilor
oferite de organizaţiile de servicii de asigurări, sau pot să-şi stabilească cote de primă proprii,
respectând prevederile lega le privind stabilirea primelor de asigurare. Responsabilitatea stabilirii
cote lor de primă este împărţită între departamentele de subscriere, marketing şi calcul actuarial.

Contribuţia reasigurării la îndeplinirea obiectivelor de subscriere. Reasigurătorii oferă

14
asistenţă asigurătorilor sub diverse forme:
(1) oferind informaţii utile pentru activitatea de subscriere;
(2) ajutând asigurătorii să-şi menţină standardele de selecţie;
(3) sprijinind asigurătorii la stabilirea cotelor de primă;
(4) realizând un audit al rezultatelor;
(5) reasigurând facultativ riscurile individuale.

(1) Oferirea informaţiilor privind subscrierea. În încercarea de a dispersa riscul, subscriitorii

reasigurării acceptă poliţe ale mai multor societăţi de asigurări. Prin urmare, majoritatea sub
scriitorilor de reasigurări cunosc în detaliu programele de subscriere ale asigurătorilor. Astfel,
reasigurătorii ştiu cum se realizează selecţia riscurilor, analiza potenţialului de daună, stabilirea
preţului şi elaborarea formularelor de poliţă pentru multe tipuri de asigurări şi asigurători. De
asemenea, un reasigurător poate prezenta riscurile specifice anumitor zone geografi ce, cum ar fi
riscul de cutremur, furtuni de vânt şi alte riscuri naturale. Reasigurătorii deţin informaţii şi în ceea
ce priveşte riscurile de răspundere civilă legală şi practicile legale din diferite jurisdicţii. Datorită
acestei perspective largi asupra pieţei asigurătorilor, reasigurătorii se pot consulta cu conducerea
asigurătorilor şi pot oferi sugestii în ceea ce priveşte programele de subscriere ale asigurătorilor.
(2) Menţinerea standardelor de subscriere. Reasigurătorii pot contribui la menţinerea
standardelor de selecţie adecvate, pentru toate tipurile de programe de subscriere ale asigurătorilor.
De exemplu, ei pot identifica clasele de riscuri care generează o frecvenţă sau o severitate anormală
a daunelor.
Dacă un asigurător doreşte aplicarea unui program de subscriere care permite utilizarea
formularelor de poliţă manuscris şi a actelor adiţionale, un reasigurător care este interesat în
reasigurarea programului respectiv poate oferi asistenţă de specialitate.
Majoritatea reasigurătorilor au fost implicaţi în programe de subscriere care folosesc
formulare manuscris, astfel meat au capacitatea de a evalua şi critica clauzele formularelor de poliţă
manuscris propuse. Reasigurătorii sunt interesaţi de forma şi conţinutul poliţelor manuscris
deoarece în cazul poliţelor manuscris probabilitatea apariţiei revendicărilor împotriva
asigurătorului, pentru erori sau omisiuni, este mai mare.
(3) Stabilirea cotelor de primă. Asigurătorii pot beneficia de asistenţă din partea
reasigurătorilor atunci când elaborează un program de asigurare. Reasigurătorii sunt bine informaţi
în ceea ce priveşte nivelurile de primă adecvate pentru toate tipurile de programe de subscriere, din
toate zonele geografice. Aceştia evaluează cu atenţie efectele concurenţei asupra cotelor de primă,
precum şi politicile de reglementare a cotelor de primă ale fiecărui stat. Reasigurătorii cunosc
intervalul de timp necesar pentru raportarea daunelor şi pentru constituirea rezervelor, pentru toate
categoriile şi tipurile de asigurări de bunuri şi răspundere civilă. Reasigurătorii pot contribui foarte
mult la stabilirea preţului asigurării pentru riscurile care implică sume asigurate sau limite de
răspundere mari.
O problemă importantă în ceea ce priveşte stabilirea preţului sau previziunea costurilor
daunelor, mai ales în cazul riscurilor mari, o constituie faptul că nu există un număr suficient de
unităţi de risc omogene pentru a estima consecinţele daune lor. Reasigurătorii pot stabili preţul
acestor riscuri cu o anumită marjă de eroare, datorită experienţei de daună oferită de numărul mare
de riscuri pe care le reasigură.

Auditul asigurătorului. Reasigurătorii verifică rezultatele obţinute de asigurători din

activitatea de subscriere, de despăgubiri şi de raportare financiar-contabilă. În urma acestui audit,
reasigurătorii pot face deseori recomandări pentru îmbunătăţirea procedurilor de subscriere şi de
control ale asigurătorului.

Reasigurarea facultativă a riscurilor individuale. Pentru riscurile individuale care nu sunt

incluse în acordurile de reasigurare, asigurătorii pot încheia reasigurări facultative. Reasigurarea
facultativă este folosită, de regulă, pentru a extinde programul de subscriere al asigurătorului şi

15
pentru a-l ajuta pe asigurător să-şi îndeplinească obiectivele de subscriere.

Contribuţia reasigurării în scopul lansării într-un nou domeniu de asigurări. Piaţa asigurărilor
este dinamică şi în continuă schimbare.
Mediul social, economic şi politic în permanentă schimbare, precum şi evoluţiile tehnologice
rapide au un efect major asupra tipurilor de riscuri asigurate. Aceste modificări pot duce la apariţia
unor tipuri complet noi de expuneri la daună. Asigurătorii evaluează continuu efectele acestor.
schimbări asupra strategiei şi politicii de subscriere existente şi analizează necesitatea de a modifica
programele de subscriere existente, precum şi oportunităţi le de a se lansa pe piaţă cu noi categorii
sau clase de asigurări.
Decizia unui asigurător de a se lansa pe piaţă cu noi produse necesită aprobarea
managementului de nivel superior. Conducerea societăţii trebuie să se asigure că au fost cercetate şi
evaluate corespunzător toate aspectele noului program de subscriere. Personalul asigurătorului
trebuie să aibă cunoştinţe tehnice şi să dispună de proceduri, sisteme informatice şi de control care
să garanteze îndeplinirea tuturor indicatorilor şi obiectivelor noului program.
Atunci când asigurătorii au în vedere lansarea unor noi tipuri de asigurări, se consultă şi cu
un reasigurător interesat. Astfel, poate beneficia de experienţa vastă a reasigurătorului şi de buna
cunoaştere a numeroaselor aspecte ale sub scrierii asigurării respective. Reasigurătorul îl poate
sprijini pe asigurător în evaluarea condiţiilor generale ale pieţei, pentru a determina dacă se justifică
pătrunderea pe piaţă cu acel produs. Reasigurătorii cooperează cu personalul tehnic de bază al
asigurătorului, care va fi de regulă responsabil pentru supravegherea şi administrarea noului
program.
De regulă, asigurătorii şi reasigurătorii sunt conservatori cu implementarea unui nou
program de subscriere. Capacitatea de a asigura riscuri individuale va fi probabil limitată, iar clasele
de asigurări foarte riscante vor fi excluse din acordul de reasigurare sau reasigurătorul va dori să
analizeze separat fiecare asigurare care prezintă un risc ridicat. Asigurătorul poate utiliza
reasigurarea facultativă pentru clasele excluse sau mărirea capacităţii de asigurare per risc.
După aplicarea unui nou program, reasigurătorul urmăreşte îndeaproape statisticile privind
primele şi daunele rezultate. În plus, reasigurătorul evaluează regulat activităţile de subscriere,
despăgubire şi rezultatele financiare ale asigurătorului, pentru a-i stabili performanţele. Dacă modul
în care asigurătorul îşi desfăşoară activitatea de subscriere, despăgubire sau evidenţă contabilă
prezintă deficienţe, reasigurătorul va recomanda conducerii superioare a asiguratului schimbările
care se impun.

2.3 Subscrierea reasigurării

Subscrierea reasigurării implică aceleaşi sarcini în ceea ce priveşte selecţia, stabilirea

preţului şi elaborarea poliţei ca şi în cazul asigurărilor, deşi există câteva diferenţe.

Subscrierea reasigurării comparativ cu subscrierea asigurării.

Deşi obiectivele subscrierii sunt similare în cazul asigurărilor şi al reasigurărilor,
competenţele tehnice necesare pentru a subscrie reasigurări sunt unice. În continuare se vor
accentua diferenţele dintre subscrierea reasigurării şi subscrierea asigurării.

Reasigurarea facultativă. Subscrierea reasigurării facultative este mult asemănătoare cu

subscrierea asigurării deoarece, prin natura sa, reasigurarea facultativă implică negocierea
individuală a riscurilor. Subscriitorii reasigurărilor facultative, în conformitate cu standardele lor de
selecţie, pot să accepte sau să respingă ofertele unui asigurător. Decizia de a accepta sau de a
respinge o anumită ofertă ţine seama de mai multe considerente, inclusiv de cele referitoare la clasa
de asigurări şi tipul acoperirii. Un alt considerent de bază îl reprezintă cota de primă sau prima
oferită în schimbul protecţiei conferite de reasigurare. Deseori, subscriitorul reasigurării facultative

16
va fi solicitat să reasigure doar o parte din expunerile la daună ale unui asigurat. Asigurătorul poate
dori să cedeze riscurile foarte mari sau acele părţi ale poliţelor pe care nu doreşte să le reţină pe
răspunderea sa. Sub scriitorul reasigurării facultative trebuie să deţină toate competenţele unui
asigurător şi, în plus, să poată să evalueze reasigurarea, să stabilească preţul acesteia şi să
întocmească documentaţia reasigurării negociate cu asigurătorul.

Cu excepţia cazului în care reasigurarea facultativă este folosită exclusiv pentru a creşte
capacitatea de a asigura un risc individual, subscriitorii reasigurării facultative trebuie să ţină seama
de posibilitatea apariţiei selecţiei nefavorabile. De regulă, subscriitorii facultativi primesc solicitări
pentru asigurări care nu corespund cerinţelor de subscriere ale asigurătorului din diferite motive,
cum ar fi experienţa de daună nefavorabilă, probabilitatea mare de risc şi riscurile speciale.

Reasigurarea prin acord. În cazul reasigurării prin acord, reasigurătorii realizează o selecţie
a societăţilor de asigurări pe care doresc să le reasigure şi nu a riscurilor individuale.
Dacă subscriitorul reasigurării prin acord consideră că asigurătorul este acceptabil în cea ce
priveşte stabilitatea financiară şi competenţa de subscriere, acesta va participa la unele sau la toate
acordurile care alcătuiesc programul de reasigurare al asigurătorului. Astfel, în loc să evalueze
riscurile individuale, reasigurătorul prin acord evaluează întregul portofoliu de riscuri ale
asigurătorilor.
Subscriitorul reasigurării prin acord negociază preţul expuneri lor la daună asumate. Din
prima de reasigurare se poate sau nu deduce marja pentru cheltuielile de subscriere ale
asigurătorului, cum ar fi comisioanele agenţilor de asigurare.
În etapa de selecţie, sub scriitorul reasigurării prin acord va analiza ghidul cote lor de primă
ale asigurătorului şi va determina dacă acesta este corect elaborat şi dacă este aplicat corespunzător.
De regulă, subscriitorul reasigurării prin acord nu este interesat de cotele de primă sau de primele pe
care asigurătorul le solicită pentru riscuri individuale.
Sub scriitorul reasigurării prin acord sau intermediarul reasigurării pregăteşte un singur
contract sau acord de reasigurare în care precizează modalitate a de împărţire a riscurilor între
asigurător şi reasigurător. Contractul de reasigurare va acoperi toate poliţele unui asigurător, care se
încadrează într-o anumită clasă de asigurări. Spre deosebire de poliţele de asigurare, pentru care
există o formă standard, în cazul reasigurărilor nu există contracte standard de reasigurare prin
acord. Toate prevederile contractelor de reasigurare prin acord sunt negociate şi acceptate de către
ambele părţi contractante. Majoritatea clauzelor contractelor de reasigurare sunt foarte flexibile.
Tradiţia existentă în domeniul reasigurărilor a consacrat diverse clauze des folosite, însă există şi
variaţii ale acestora. De exemplu, în S.U.A., o asociaţie a brokerilor şi reasigurătorilor, denumită
Brokers and Reinsurers Market Association (BRMA) a elaborat un manual cu clauze de reasigurare
prin acord frecvent folosite, pentru a facilita negocierea contractelor prin acord (folosirea acestor
clauze este opţională pentru reasigurători).

Politica şi strategia de subscriere a reasigurării prin acord. Toate activităţile de selecţie,

evaluare şi documentare ale unui reasigurător trebuie realizate în conformitate cu strategia şi
politica sa de subscriere. Asemenea asigurătorilor, reasigurătorii trebuie să determine categoriile de
asigurări, riscuri, tipurile de acoperiri şi unităţile de expunere pe care doresc să le reasigure.
Reasigurătorul trebuie să determine şi acceptabilitatea cerinţelor potenţiali lor reasiguraţi.
Organizarea internă şi încadrarea personalului vor reflecta aceste politici şi obiective.
Pentru o mai mare stabilitate, reasigurătorul va încerca, în mod normal, să-şi diversifice
portofoliul de re asigurări asumat prin participarea în mai multe domenii de asigurare şi zone
geografice. De asemenea, reasigurătorul va încerca să obţină o stabilizare în timp a costurilor
daunelor prin distribuţia daune lor asumate între mai mulţi reasiguraţi şi prin utilizarea mai multor
tipuri de acorduri de reasigurare. Strategia şi politica de subscriere vor determina regulile şi
procedurile de selecţie, de stabilire a primei şi de documentare, aplicate de reasigurător.
Dispersarea riscului, atât de importantă pentru un asigurător, nu poate fi realizată în acelaşi

17
mod şi de către reasigurători. Reasigurătorii încearcă să obţină un anumit „echilibru" (definit în cele
ce urmează) pentru fiecare acord sau categorie de acorduri similare pe care le acceptă. Dacă un
anumit acord nu este echilibrat, acest lucru se poate corecta prin combinarea unor acorduri similare,
neechilibrate.
„Echilibrul" se referă la relaţia dintre valoarea limitei per daună stabilită pentru acordul
respectiv şi prima anuală încasată în cadrul acelui acord. Un acord bine echilibrat va avea un volum
de prime anuale de câteva ori mai mare decât limita per daună pentru acel acord. Un acord
neechilibrat va avea o limită per daună mai mare decât prima anuală aferentă acordului.
Importanţa unui acord bine echilibrat este dată de profitabilitatea finală a acordului. Astfel, o
mică modificare a frecvenţei daune lor nu trebuie să afecteze negativ rezultatele anului de
subscriere respectiv. Profitabilitatea unui acord neechilibrat va fi puternic afectată de producerea
unei singure daune mari sau a câtorva daune mari pe parcursul unui singur an.
Reasigurătorii folosesc conceptul de „recuperare" pentru a determina dacă un anumit acord
este sau nu echilibrat. Perioada de recuperare în cazul unui acord este dată de numărul de ani
necesari pentru ca prima încasată să egaleze o singură daună totală. De exemplu, un acord tip
catastrofă pentru asigurările de bunuri, care prevede o limită de reasigurare mare, poate avea o
perioadă de recuperare de 15 ani, în timp ce un acord cu sumă reasigurată mai mică poate avea o
perioadă de recuperare de 3-4 ani. Cu cât este mai mare numărul de ani de recuperare, cu atât este
mai dezechilibrat acordul. Termenul de „recuperare" este doar un indicator care stabileşte relaţia
dintre primă şi limita daunei şi nu este o garanţie de menţinere a nivelului primei. Dacă se produce
o catastrofă, prima de reasigurare viitoare va fi probabil mai mare. Termenul de „recuperare" se
poate folosi corelat cu termenul de „rate-on-line„, care reprezintă raportul dintre primă şi limita per
daună. De exemplu, dacă un acord tip catastrofă are o limită de 50 mil. USD şi o primă de 2 mil.
USD, perioada de recuperare este de 25 de ani, iar raportul „rate-on-line" este de 4%.
Reasigurătorul trebuie să decidă dacă doreşte să deţină a poziţie de conducere, respectiv
aceea de reasigurător conducător, în acordurile de reasigurare. O poziţie de conducător oferă
reasigurătorului posibilitatea de a negocia termenii contractului şi de a-şi asuma un procent mare
din risc. Ceilalţi reasigurători respectă clauzele stabilite de reasigurătorul conducător şi preiau
anumite procente din risc în aceleaşi condiţii şi termene. Deţinerea poziţiei de conducere necesită
capacitatea de a subscrie o parte importantă din acord, precum şi experienţa de a negocia şi stabili
toţi termenii acordului. Competenţele necesare se referă la evaluarea costurilor daune lor anterioare
şi a costurilor viitoare estimate, astfel meat expuneri le la daună asumate să poată fi evaluate
corespunzător. Reasigurătorul conducător trebuie să deţină capacitatea de a evalua toate clauzele
acordului.
De regulă, el are responsabilitatea negocierii tuturor modificărilor viitoare ale termenilor
acordului. Deţinerea rolului de reasigurător conducător implică un mare consum de timp, însă oferă
şi avantaje precum controlul asupra termenilor acordului şi preluarea unei părţi mai mari din flSC.

Elemente ale subscrierii reasigurării prin acord. Elementele de bază ale subscrierii
reasigurării prin acord includ: selecţia riscului, stabilirea preţului, documentarea şi evaluarea
condiţiilor de piaţă.

Selecţia riscului. În selectarea acordurilor de reasigurare, reasigurătorii ţin cont de:

1. Acceptabilitatea asigurătorului
2. Oportunitate a condiţiilor acordurilor individuale care alcătuiesc programul de reasigurare al
asigurătorului
3. Corelaţia dintre practicile reasigurătorului şi strategia şi politica sa de subscriere

Reasigurătorii prin acord vor să aibă garanţia că un asigurător este responsabil din punct de
vedere financiar, bine condus şi capabil să subscrie riscurile care vor fi reasigurate. Gradul în care
un reasigurător este dispus să participe la un program de reasigurare al asigurătorului depinde de
evaluarea făcută de reasigurător asigurătorului. Dacă asigurătorul are o situaţie financiară slabă şi

18
un istoric nefavorabil al activităţii de subscriere, reasigurătorul poate să nu fie dispus să participe la
programul de reasigurare. Criteriul de acceptabilitate care se aplică asigurătorilor poate depinde
într-o oarecare măsură de natura riscurilor care vor fi reasigurate. Este posibil ca un reasigurător să
fie dispus să participe la acordurile de reasigurare din domenii în care daunele sunt raportate rapid,
dar poate să nu accepte participarea în acele domenii în care daunele nu sunt raportate timp de mai
mulţi ani, ca în cazul asigurărilor de răspundere civilă. Fiecare reasigurător are propriile reguli care
stabilesc criteriul de acceptabilitate al asigurătorilor.
În cazul asigurătorilor acceptabili, reasigurătorul evaluează fiecare acord care alcătuieşte
programul de reasigurare al asigurătorului. Reasigurătorii care nu deţin poziţii de conducere nu au
posibilitatea de a participa la toate acordurile de reasigurare al asigurătorului.
Indiferent de gradul de acceptabilitate al asigurătorului sau de termenii unui anumit acord,
un reasigurător ia în considerare numai acele acorduri care corespund strategiei sale de subscriere.
Reasigurătorii pot avea criterii de subscriere pe baza cărora delimitează acordurile propuse în trei
categorii:
• oportun sau preferat;
• incert;
• nedorit sau inacceptabil.

De exemplu, un reasigurător poate considera acordurile excedent de daună pentru asigurările

de accidente ca fiind oportune, iar acordurile excedent de daună pentru catastrofă, încheiate în zone
geografice supuse dezastre lor naturale, ca fiind nedorite sau inacceptabile. De regulă, reasigurătorii
au criterii de stabilire a volumul sau procentului de participare în cadrul fiecărui acord, în funcţie de
tipul de reasigurare şi de natura afacerii care va fi reasigurată.

Stabilirea preţurilor. Tehnicile şi procedurile utilizate pentru stabilirea preţului acordurilor

de reasigurare diferă mult în funcţie de tipul acordului şi de asigurările acoperite prin acord.
Stabilirea preţului acordurilor proporţionale, cum ar fi acordurile cotă-parte; este asemănătoare cu
determinarea primelor pentru poliţele de asigurare emise de asigurător. Principala variabilă ce
influenţează stabilirea preţului acordurilor de reasigurare cotă-parte este comisionul de reasigurare.
Alţi factori luaţi în calcul pentru stabilirea primei pot include ajustările comisionului variabil,
participarea la profit, franşizele sau limitele daune lor catastrofale.
La stabilirea preţului acordurilor excedent de daună şi a acordurilor excedent de daună
agregat (oprire de daună) se aplică tehnici diferite. Spre deosebire de acordurile proporţionale, în
care primele se împart în aceeaşi proporţie ca şi daunele, primele pentru un acord excedent de daună
se determină în funcţie de costurile anticipate ale daunelor (în funcţie de experienţa de daună şi de
riscul de daună).

Documentarea contractuală. În aparenţă, prevederile unui contract de reasigurare seamănă

foarte puţin cu prevederile unei poliţe de asigurare. Totuşi, după o analiză detaliată devine evident
că numeroase prevederi de bază din acordurile de reasigurare au corespondenţă în politele de
asigurare. Majoritatea poliţelor de asigurare cuprind declaraţii, acorduri de asigurare, definiţii,
excluded sj condiţii. Contractele de reasigurare au prevederi asemănătoare cu cele din poliţele de
asigurare, deşi nu se regăsesc în aceeaşi formă. Clauza „portofoliului acoperit" identifică expunerea
la daună ce va fi reasigurată. Clauza „reţinerii şi limitei de reasigurare" şi clauza „daunelor
acoperite" precizează modul în care se vor împărţi daunele şi cheltuielile pentru soluţionarea
daunelor. Excluderile se referă la asigurările sau daunele care nu sunt acoperite prin acord.
Prevederile contractului de reasigurare stabilesc termenul acordului, modul în care poate fi
reziliat, cum trebuie să fie raportate primele şi daunele şi cum pot fi soluţionate disputele între
părţile contractante. Deoarece reasigurările prin acord se aplică unui număr mare de poliţe
individuale, caracterizate de condiţii diferite de producere a daunelor, acestea trebuie să fie deosebit
de flexibile.
Nu există contracte de reasigurare standard şi nici clauze standardizate. Există însă variante

19
de clauze incluse frecvent în contractele de reasigurare. În funcţie de tipul clauzei, variaţiile pot fi
mai mari sau mai mici. Fiecare reasigurător şi fiecare intermediar de reasigurare va avea un set
propriu de clauze de reasigurare preferate, clauze pe care va încerca să le includă în acordurile pe
care le negociază.

Evaluarea condiţiilor pieţei. Toate funcţiile subscrierii reasigurării descrise anterior trebuie
să se realizeze în deplină cunoaştere a cadrului de desfăşurare a afacerilor. Acest cadru se referă la
concurenţa cu alţi reasigurători, la factorii economici şi sociali generali care afectează costurile
daune lor pentru fiecare tip sau clasă de asigurare, la prezenţa sau absenţa riscurilor de dezastre
naturale şi la climatul legal. Strategia şi politica de subscriere a reasigurătorului trebuie să fie
permanent reevaluată şi modificată în funcţie de mediul permanent în schimbare.

Procesul de subscriere a reasigurării prin acord. Fiecare reasigurător are propriile proceduri
interne de prelucrare şi documentare pentru subscrierea şi reînnoirea reasigurărilor prin acord.
Reasigurătorii trebuie să înregistreze toate cererile de subscriere propuse, indiferent dacă sunt
acceptate sau respinse. Cererile de reasigurare sunt supuse analizei, însă nu toate vor fi acceptate.
Uneori, este posibil ca reasigurătorii să analizeze ani la rând o astfel de cerere. În cazul
perfecţionării managementului asigurătorului, îmbunătăţirii situaţiei financiare sau al modificării
unor condiţii contractuale, cum ar fi nivelul primei, cererea poate fi acceptată, deşi în anii anteriori a
fost respinsă. Pentru ca subscriitorii reasigurării să economisească timp şi să-şi reducă numărul
subscrierilor respinse, sau accceptate dar nesubscrise, se recomandă analiza atentă a subserierilor
anterioare.
Cererile de reasigurare sunt, de regulă, prezentări scrise care includ toate informaţiile pe
care asigurătorul sau intermediarul le consideră necesare pentru a convinge subscriitorul unei
reasigurări să accepte un risc. Precontractul este un document care conţine o descriere concisă a
termenilor importanţi ai acordului de reasigurare propus şi va face parte aproape întotdeauna din
subscrierea reasigurării. Precontractul se va întocmi în dublu exemplar, având un spaţiu în care
subscriitorul reasigurării trebuie să semneze şi să precizeze care este partea pe care este dispus să şi-
o asume. Sub scriitorul reasigurării va returna asigurătorului sau intermediarului o copie a
precontractului semnat. Suma pe care o acceptă un reasigurător poate să nu fie aceeaşi cu cea pe
care o subscrie în final. Dacă toţi reasigurătorii contactaţi subscriu mai mult de 100% din ofertă,
asigurătorul sau intermediarul poate negocia modificarea cote lor subscrise.
Dacă condiţiile cererii de reasigurare nu pot fi acceptate de către sub scriitor în varianta în
care sunt prezentate iniţial, sub scriitorul poate face o propunere de modificare a anumitor termeni,
astfel încât reasigurarea să poată fi acceptată. Aceasta este o practică obişnuită şi face parte din
procesul normal de subscriere a reasigurării..
De regulă, imediat după acceptarea termenilor acordului şi subscrierea integrală a
reasigurării, va fi emisă o notă de acoperire, care reprezintă o dovadă temporară a acoperirii,
incluzând termenii esenţiali ai acordului şi procentul din risc asumat de fiecare reasigurător. Un
reasigurător poate să nu emită o notă de acoperire dacă aniticipează că acordul final va fi elaborat în
viitorul apropiat. O notă de acoperire este utilă dacă se previzionează o perioadă considerabilă până
la finalizarea acordului.
Subscriitorul reasigurării trebuie să înştiinţeze imediat departamentele de despăgubiri şi de
contabilitate în legătură cu condiţiile fiecărui acord pentru a fi înregistrate în baza de date. .
Subscriitorii reasigurării, inspectorii de daună, contabilii şi actuarii trebuie să se bazeze pe statistici
exacte privind primele, despăgubirile şi alte cheltuieli. Aceste statistici trebuie să fie întocmite într-
o formă cât mai detaliată. Informaţiile trebuie să fie clasificate în funcţie de categoria de asigurări şi
de tipul reasigurării (proporţională sau excedent de daună). De asemenea, în cadrul acestor categorii
largi trebuie să existe o clasificare statistică separată pe clase de asigurări şi pe subcategorii de
reasigurări.
În plus, fiecare departament al reasigurătorului are cerinţe de informare specifice. Astfel,
subscriitorii trebuie să urmărească evoluţia primelor şi experienţei de daună pentru fiecare acord în

20
parte. De asemenea, trebuie să supravegheze şi să evalueze profitabilitatea fiecărei componente
majore a portofoliului. Contabilii, inspectorii de daună şi actuarii au nevoie de informaţii specifice
responsabilităţilor pe care le au.
Reasigurătorii pot fie să-şi proiecteze propriile sisteme informatice, fie să le achiziţioneze de
la distribuitori specializaţi în proiectarea sistemelor informatice pentru reasigurări. Prezentarea
sistemelor informatice de subscriere a reasigurărilor este însă dincolo de scopul acestei cărţi.

Subscrierea expunerilor la riscul de catastrofă. Una dintre funcţiile de bază ale reasigurării o
reprezintă stabilizarea rezultatelor activităţii de subscriere a asigurătorilor. Acest obiectiv poate fi
îndeplinit de o varietate de acorduri de reasigurare. În funcţie de dimensiunea riscurilor de daune
catastrofale asumate de asigurătorii primari, reasigurătorul trebuie să adopte anumite strategii care
să îi permită depăşirea potenţialelor efecte devastatoare ale catastrofelor Dacă se compară valorile
potenţialelor daune catastrofale cu valoarea primelor nete, se observă că reasigurătorii îşi asumă o
parte disproporţionată din daunele raportate la prime, în comparaţie cu partea asumată de
asigurători. Prin urmare, reasigurătorii trebuie fie să-şi restrângă participarea la acordurile care
implică riscuri catastrofale, fie să încheie acorduri de retrocesiune cu alţi reasigurători, pentru a
limita efectele unei daune de natură catastrofală.

Dezastrele naturale. Principalele dezastre naturale sunt furtunile, uraganele, îngheţurile,

cutremurele, erupţiile vulcanice, incendiile şi inundaţiile. Sub scriitorii reasigurărilor trebuie să ţină
seama de potenţialul de daună catastrofală al fiecărei asigurări pe care o acceptă. Există clauze
speciale care limitează valoarea daunelor catastrofale acoperite de un anumit acord. Reasigurătorii
trebuie să dispună de sisteme informaţionale care să le permită să identifice şi să evalueze
potenţialele acumulări de daune catastrofale, acumulări ce pot afecta toate acordurile incluse în
portofoliul reasigurătorilor Reasigurătorii vor urmări acumulări le de riscuri catastrofale pe zone
geografice. Zonele sunt astfel delimitate, meat toate daunele generate de un eveniment, cum ar fi un
uragan, să se încadreze în aceeaşi zonă geografică.

Dezastrele determinate de activitatea umană. Daunele de natură catastrofală cauzate de om

se referă la incendiile şi exploziile specifice industriei chimice şi industriei prelucrătoare cu grad
sporit de risc, la incendiile produse în hoteluri şi clădirile administrative foarte înalte, la accidentele
aviatice, la prăbuşirea clădirilor sau stadioanelor Alte surse de potenţiale dezastre generate de om
includ poluarea mediului cu substanţe chimice, sau producerea în cantitate mare a produselor cu
defecte ce pot genera îmbolnăviri sau chiar decesul unui număr mare de utilizatori. Dezastrele
generate de om pot conduce la acumularea simultană a unui volum uriaş de daune aferente câtorva
acorduri privind răspunderea civilă şi bunurile. Reasigurătorii trebuie să ştie care este probabilitatea
de acumulare a acestor daune catastrofale.
O caracteristică a dezastre lor provocate de om o reprezintă numărul mare de interese
asigurate care pot fi implicate într-un singur dezastru. De exemplu, de câte ori se produce un
incendiu mare, o explozie sau o prăbuşire este posibil ca în litigiul care apare să fie implicate multe
interese diferite. Astfel, va fi implicat proprietarul bunului, inginerii şi arhitecţii care au proiectat
clădirea, toţi furnizorii care au oferit materialele şi produsele folosite în construcţii, administratorii
clădirii, chiriaşii şi alţi ocupanţi ai clădirii. Nu este deloc neobişnuit ca un asigurător să fi emis
poliţe mai multor părţi implicate în dezastrele produse de om. Tot astfel, reasigurătorii pot avea
încheiate diverse acorduri de reasigurare cu asigurători implicaţi în acelaşi dezastru provocat de om.
Datorită potenţialului mare de daune al dezastrelor generate de om şi a numărului mare de
persoane asigurate care pot fi implicate, este dificil ca un reasigurător să-şi determine cu precizie
daune potenţiale totale. O alternativă pentru reasigurător o reprezintă încheierea unui acord de
retrocesiune împotriva acumulării răspunderii, în care sumele acoperite şi reţinerile să se determine
în funcţie de evaluarea făcută de reasigurător necesităţilor sale proprii. O altă opţiune este aceea ca
reasigurătorul să limiteze suma reasigurată într-un singur acord, mai ales în cazul acordurilor
excedent de daună cu valori mari ale răspunderii civile.

21
3. TRANZACŢIONAREA REASIGURĂRII

Procesul de tranzacţionare a reasigurării implică cunoaşterea reasigurătorilor şi

inter mediari lor ce activează pe piaţa de reasigurare, alegerea sistemului de distribuţie, negocierea
precontractuală şi elaborarea documentaţiei precontractuale. Acest capitol descrie fiecare etapă a
procesului de plasare. Capitolul se încheie cu un exemplu de plasare a unei reasigurări facultative pe
piaţa directă şi un exemplu de tranzacţionare a unei reasigurări prin acord printr-un intermediar
(broker ).

3.1 Reasigurători şi intermediari în reasigurare

Reasigurători. În secolul al XIX-lea, Lloyd's of London şi alţi mari asigurători europeni

aveau capacitatea financiară necesară pentru a asigura riscuri mari, ei acţionând atât ca asigurători
cât şi ca reasigurători. În acea perioadă, majoritatea reasigurărilor erau subscrise de asigurători care
subscriau şi asigurări.
Prima societate specializată în reasigurări a fost Kolnische Ruckerverscherung Gesellscaft
(Cologne Reinsurance Company), înfiinţată în anul 1846. Înainte de primul război mondial,
activităţile de reasigurare specializate erau, în cea mai mare parte, desfăşurate de companiile
germane şi ruseş ti. După terminarea războiului, companiile de reasigurare americane au cunoscut o
dezvoltare rapidă. Totuşi, o mare parte a reasigurărilor continuă să fie subscrisă de asigurători şi de
subscriitorii Lloyd's of London.
Reasigurarea a fost întotdeauna o tranzacţie cu
caracter internaţional. Această caracteristică reflectă scopul reasigurării şi anume acela de a dispersa
cât mai mult riscurile mari şi posibilele daune catastrofale. Europa de vest a fost dintotdeauna şi
continuă să fie cel mai mare ofertant de reasigurare mondială. Această parte a Europei se
caracterizează prin solvabilitate şi responsabilitate financiară, în condiţiile unui cadru legislativ şi
fiscal favorabil.
Majoritatea companiilor de reasigurare sunt societăţi de capital, cu excepţia câtorva
asigurători mutuali. Lloyd's of London este unul dintre cei mai mari reasigurători din lume, însă nu
există statistici care să permită o comparaţie cu ceilalţi reasigurători. Principalele tipuri de
reasigurători sunt:
(a) Reasigurători profesionali autorizaţi
(b) Departamente de reasigurare ale asigurătorilor
(c) Reasigurători externi neautorizaţi
(d) Pool-uri şi asociaţii de reasigurare
(e) Societăţi de management în reasigurări

(a) Reasigurători profesionali autorizaţi. Un reasigurător profesional autorizat reprezintă o

societate specializată în activitatea de reasigurare, autorizată să subscrie reasigurări în statul
respectiv. Doar câţiva reasigurători profesionali autorizaţi subscriu şi asigurări, dar chiar şi în acest
caz cea mai mare parte din volumul de prime previne din reasigurări.
Primii zece mari reasigurători din lume, în raport cu volumul primelor nete de reasigurare
încasate în ultimii ani sunt cu sedii în ţări cu nivel de trai ridicat precum: Germania Elveţia, SUA,
Italia, Marea Britanie, Franţa.
(b) Departamentele de reasigurare ale societăţilor de asigurări. În majoritatea statelor, o
societate de asigurări poate să subscrie reasigurări pentru categoriile de asigurări pentru care este
autorizată. Numeroşi asigurători au optat pentru participarea pe piaţa reasigurărilor. O parte din
aceştia subscriu reasigurări doar prin intermediul poolurilor, asociaţiilor sau sindicatelor de
reasigurare, în timp ce alte companii şi-au înfiinţat departamente speciale de reasigurare. De
exemplu, în S.U.A, societăţile de asigurări deţin între 8 şi 10% din piaţa reasigurărilor (în condiţiile

22
în care această cotă s-a redus constant în ultimele trei decenii). Reducerea ponderii deţinute de
asigurători s-a datorat tendinţei acestora de a înfiinţa filiale cu statut de reasigurători profesionali
autorizaţi.
Constituirea unui reasigurător profesional autorizat, în locul menţinerii unui departament de
reasigurare intern, of eră câteva avantaje unui asigurător. În primul rând, atunci când negociază cu
un reasigurător profesional, asigurătorii pot depăşi reticenţa în privinţa dezvăluirii secrete lor
profesionale faţă de un potenţial concurent. În al doilea rând, un reasigurător deţinut de un
asigurător poate fi considerat un partener egal de către ceilalţi reasigurători profesional, facilitându-i
astfel încheierea de acorduri de retrocesiune avantajoase. În cele din urmă, această implicare în
domeniul reasigurărilor le permite asigurătorilor să atragă intermediari şi specialişti cu experienţă în
domeniul reasigurărilor. Principalul dezavantaj al constituirii unui reasigurător profesional autorizat
este determinat de costurile de funcţionare ale unei societăţi separate, în special de cheltuielile cu
capitalul social, precum şi de necesitatea prezentării rezultatelor activităţii separat de cele ale
companiei mamă.

Reasigurători externi neautorizaţi. Există situaţii în care asigurătorii intetpi încheie

reasigurări cu reasigurători externi neautorizaţi în statul respectiv. In unele ţări, acestor reasigurători
li se cere să constituie un depozit în numerar, să deţină o scrisoare de credit sau anumite fonduri
într-un cont de garanţie.

Poo/urile şi asociaţiile de reasigurare. Uneori, reasigurătorii se confruntă cu riscuri pe care

nu doresc să le accepte datorită frecvenţei sau dimensiunii ridicate a daunelor. Poolurile sau
asociaţiile pot acoperi asemenea expuneri.
În cazul unui pool de reasigurare, unul dintre membrii poolului emite poliţa de asigurare, iar
ceilalţi membrii ai poolului reasigură o parte prestabilită din fiecare risc care intră sub incidenţa
poliţei. Asiguratul are o relaţie contractuală numai cu societatea care a emis poliţa, deci nu are
drepturi legale împotriva altor membri ai poolului.
Poolurile permit accesul la întreaga capacitate de reasigurare a industriei asigurărilor în
vederea acoperirii riscurilor foarte mari. Aceste riscuri pot semnifica distrugerea unei mari
întreprinderi industriale, prăbuşirea unei aeronave sau un alt eveniment similar.
A vând în vedere că poolurile au, de regulă, specialişti proprii membrii poolului nu au
nevoie de consultanţă pentru reasigurări. Astfel, chiar şi reasigurătorii mai mici pot participa la un
pool, mărind astfel capacitatea poolului. De asemenea, reasigurătorii străini, care nu au foarte multe
informaţii despre riscul asigurat, pot participa la un pool, punând la dispoziţia acestui a capacitatea
lor de reasigurare. Participarea la pool este avantajoasă şi pentru reasigurătorii de dimensiuni mari.
Se asigură astfel un flux constant de prime de reasigurare în condiţiile unor costuri minime pentru
fiecare participant.

Societăţile de management în reasigurări realizează, în favoarea companiilor de

reasigurare, o parte sau toate funcţiile de management. În schimbul acestor servicii, societatea de
management obţine o taxă, un comision asupra primelor de reasigurare sau o combinaţie a acestora.
Tipurile serviciilor oferite de o companie de management în reasigurări diferă în funcţie de
necesităţile reasigurătorului. În unele cazuri, acestea se limitează la vânzare şi subscriere, dar în alte
cazuri, pot include şi managementul sau investiţiile.
Principalele avantaje ale unei companii de management în reasigurări, comparativ cu
deţinerea personalului propriu de reasigurare, sunt următoarele:
• disponibilitatea imediată a specialiştior cu experienţă în reasigurări (avantajoasă, în special,
reasigurătorilor nou înfiinţaţi);
• cheltuieli fixe reduse;
• acces imediat la asigurătorii şi reasigurătorii care au apelat la serviciile companiei de
management .
Deoarece majoritatea companiilor de reasigurări nou înfiinţate au dimensiuni reduse,

23
companiile de management reprezintă o alternativă viabilă comparativ cu formarea propriului
personal. O companie de management în reasigurări poate lucra cu mai mulţi reasigurători mai mici,
astfel meat costul serviciilor de management se distribuie între aceştia.
În cazul apelării la o companie de management, costurile fixe sunt, de regulă, mai mici decât
cele în cazul deţinerii unor specialişti proprii. Angajaţii trebuie să primească salarii şi avantaje în
plus, indiferent de valoarea afacerilor subscrise. Sumele plătite companiilor de management depind,
de regulă, de volumul afacerilor subscrise şi de profitabilitatea acestora.
Companiile de management în reasigurare pot lucra cu societăţi de intermediere asociate.
Aceste asocieri oferă, de regulă, o sursă rapidă de venituri pentru noul reasigurător.
Principalul dezavantaj al folosirii serviciilor unei companii de management constă în lipsa
controlului asupra afacerii. Compania de management ia cele mai multe decizii de management,
fapt ce poate fi în detrimentul reasigurătorilor. De aceea, proprietarii unei societăţi de reasigurare
trebuie să găsească o companie de management cu o tehnologie avansată, cu competenţă
managerială şi cu reputaţie ireproşabilă.

Cel de-al doilea mare dezavantaj apare pe măsură ce reasigurătorul se extinde. La un

moment dat, costul serviciilor oferite de compania de management poate depăşi costurile
remunerării unei echipe proprii de management. Este mai dificil să găseşti un personal managerial
pregătit corespunzător, în cazul unui reasigurător aflat în etapa de maturitate, decât în cazul unei
companii nou înfiinţate.
În funcţie de forma de proprietate, companiile de management în reasigurări pot fi
clasificate în societăţi captive sau societăţi independente. O societate captivă este deţinută de către
una sau mai multe dintre companiile cărora le oferă servicii. O firmă captivă poate oferi servicii de
management şi altor reasigurători decât companiei mamă. În acest caz, firma captivă trebuie să
încerce să evite şi să prevină discriminarea faţă de reasigurătorii neasociaţi, cărora le oferă servicii.
O companie de management în reasigurări poate controla întregul portofoliu al unui
reasigurător sau numai o parte din acesta. De exemplu, un reasigurător poate să deţină controlul
asupra asigurărilor încheiate în zone geografice pe care acesta le cunoaşte bine, apelând la o
companie de management pentru afacerile derulate în alte zone geografi ce, sau care se încadrează
în alte categorii de asigurare.

Intermediari de reasigurare. Intermediarul de reasigurare (denumit şi broker) stabileşte

legătura dintre un asigurător şi un reasigurător şi participă la negocierea contractelor de reasigurare.
Intermediarul facilitează schimburile financiare şi transferul informaţiilor între asigurător şi
reasigurător, oferind şi alte servicii de reasigurare.
Intermediarii de reasigurare pot fi societăţi reprezentate de un singur broker şi doi sau trei
angajaţi, sau firme mai mari, cu peste 1000 de angajaţi.
Intermediarii de reasigurare sunt remuneraţi, în primul rând, prin comisioanele asupra
primelor cedate reasigurătorilor. În tabelul următor sunt prezentate procentele comisioanelor de
brokeraj practicate în SUA.

24
 Comisioane de brokeraj practicate în SUA
Tipul reasigurării Comision de brokeraj, ca
procent din prime
Acorduri proporţionale 1%
Acorduri excedent - nivel de lucru 5%
Acorduri excedent - altele decât nivelul de lucru 10%
Reasigurări facultative proporţionale 2,5...5%
Reasigurări facultative excedent - nu se plăteşte 10%
comision societăţii cedente
Reasigurări facultative excedent - comision plătit 5%
societăţii cedente

Comisioanele pot fi însă negociate, determinându-se în funcţie de particularităţile fiecărui

contract. De regulă, ele se plătesc de către reasigurător, chiar dacă, în majoritatea cazurilor,
intermediarul este
considerat a fi agentul asigurătorului. Uneori, intermediarul poate obţine şi un comision de
participare la profit, dacă rata daunei aferentă portofoliului cedat este favorabilă.
De regulă, asigurătorul şi reasigurătorul îşi reglează plăţile primelor şi despăgubiri lor prin
intermediari. În general, intermediarii obţin venituri din investirea acestor fonduri.

Îndatoririle unui intermediar de reasigurare. Principalele îndatoriri

ale unui intermediar de reasigurări sunt:
• obţinerea protecţiei prin reasigurare în cele mai bune condiţii posibile;
• evaluarea puterii financiare a reasigurătorilor aleşi;
• transmiterea rapidă a plăţilor şi informaţiilor între asigurător şi reasigurator;
• păstrarea evidenţelor contabile pentru toate fondurile primite sau transmise asigurătorului
sau reasigurătorului.

De regulă, intermediarii elaborează proiectele contractelor de reasigurare pe care le

negociază. Aceste proiecte de contract sunt supuse întâi aprobării asigurătorului şi apoi sunt
transmise reasigurătorului spre acceptare.
În cazul conflictelor dintre asigurător şi reasigurător, intermediarul îl reprezintă, de regulă,
pe asigurător. Majoritatea conflictelor se referă la soluţionarea revendicărilor sau la calcularea
valorii primelor.
Intermediarii pot oferi şi alte servicii societăţii cedente, cum ar fi cele de consultanţă în
activitate a de subscriere, sugestii pentru soluţionarea revendicărilor sau pentru constituirea
rezervelor etc. Marile societăţi de intermediere deţin modele şi programe computerizate ce pot fi
utilizate de către companiile cedente pentru stabilirea reţineri lor şi limitelor de reasigurare, mai ales
în cazul contractelor de reasigurare împotriva catastrofelor.

Contabilitatea intermediarilor. Primele de reasigurare, despăgubirile şi celelalte plăţi sunt

regularizate, de obicei, prin intermediari. Asigurătorul transmite intermediarului primele de
reasigurare, acesta îşi deduce comisionul, iar soldul rămas este repartizat între reasigurători. Când se
produc daune, asigurătorul transmite intermediarului informaţiile necesare, acesta urmând să
încaseze despăgubirea acoperită de reasigurător. Dacă sunt implicaţi doi sau mai mulţi reasigurători,
intermediarul va colecta de la fiecare partea din daună acoperită şi va transmite totalul
asigurătorului.

Pentru a eficientiza derularea transferuri lor financiare, intermediarii compensează uneori

25
plăţile între reasigurători şi asigurători. De exemplu, dacă asigurătorul trebuie să primească 100 000
USD pentru despăgubiri şi trebuie să plătească reasigurătorului 200 000 USD prime de reasigurare,
intermediarul poate compensa daunele cu primele şi să expedieze reasigurătorului suma netă de
100000 USD (mai puţin comisionul de brokeraj).
Sumele ce urmează să fie transmise asigurătorului sau reasigurătorului sunt păstrate de către
intermediarul de reasigurări. Intermediarul poate investi aceste fonduri pentru a obţine un venit,
deşi, din punct de vedere legal, nu le poate utiliza pentru alt scop decât cel pentru care au fost
constituite iniţial. În unele state, legile prevăd ca aceste fonduri să fie evidenţiate în conturi separate
de celelalte fonduri ale intermediarului.

3.2 Sistemul de distribuţie

Există două sisteme de distribuţie a reasigurării. În cadrul pieţei directe, reasigurarea este
plasată prin intermediul personalului reasigurătorului, aceştia tratând direct cu asigurătorii.
Reasigurătorii direcţi apelează la specialiştii proprii în vânzări pentru a prezenta şi negocia
condiţiile de reasigurare.
Specialiştii în vânzări oferă servicii precum cele de subscriere sau de consultanţă financiar-
contabilă. De cele mai multe ori, reasigurătorii direcţi deţin resurse financiare suficiente pentru a
subscrie programe de reasigurare de amploare. Astfel, un reasigurător direct poate să acopere
întregul program de reasigurare al unui asigurător.
Pe piaţa in directă, reasigurarea este plasată prin intermediarii de reasigurare. Intermediarii
sunt similari brokerilor de asigurare ei neavând, în general, nici o relaţie contractuală nici cu
asigurătorul şi nici cu reasigurătorul. Ei nu-şi asumă nici un risc. Reasigurătorii ce acţionează pe
piaţa indirectă au, de regulă, mai puţine resurse financiare în comparaţie cu cei de pe piaţa directă.

Alegerea reasigurătorului. Pentru a opta între un intermediar şi un reasigurător direct trebuie

să se răspundă la următoarele întrebări:
• Ce sistem de distribuţie este mai. adecvat şi mai compatibil cu sistemul de distribuţie al
asigurătorului ? Altfel spus, asigurătorul subscrie asigurările direct, prin agenţi sau prin
brokeri?
• Asigurătorul preferă un sistem de distribuţie similar cu al său?
• Asigurătorul preferă să-şi utilizeze propriile resurse pentru a găsi reasigurătorii adecvaţi şi a
încheia reasigurarea, în loc să apeleze la un intermediar pentru aceasta?
• Portofoliul reasigurat este foarte specializat? Impune o capacitate de reasigurare atât de mare
meat este nevoie să se apeleze la reasigurători internaţionali ?
• Cunoştinţele şi obiectivitatea intermediarului justifică costul reprezentat de brokeraj în
comparaţie cu costul reasigurării directe?
• Serviciile prestate de intermediar sunt într-adevăr necesare?
• Sediul reasigurătorului sau intermediarului se află în apropierea asigurătorului? Acest lucru
ar putea îmbunătăţi comunicarea, ar simplifica luarea deciziilor, ar creşte rapiditatea
soluţionării revendicărilor şi ar facilita relaţiile între cele două părţi.

Răspunsurile la aceste întrebări sunt utile atunci când se doreşte să se stabilească care dintre
cele două variante, intermediere şi reasigurare directă, acoperă mai bine cerinţele asigurătorului. De
asemenea, trebuie să ia în considerare avantajele şi dezavantajele caracteristice cel or două forme de
tranzacţionare a reasigurării.
a. Avantajele reasigurării prin intermediari. Negocierea reasigurării prin intermediari
poate avea câteva avantaje. Intermediarul are experienţă în elaborarea program el or de reasigurare şi
în negocierile cu reasigurătorii. Acest lucru poate favoriza obţinerea unor condiţii de reasigurare
mai bune, decât în cazul în care asigurătorul acţionează independent.
26
 Un intermediar are acces la numeroşi reasigurători din întreaga lume, în timp ce un
asigurător independent putea contacta doar câţiva reasigurători. Astfel, intermediarul poate mări
oferta de reasigurare accesibilă asigurătorului primar. Această extindere a pieţei poate conduce la
obţinerea unor termene şi condiţii mai bune pentru asigurător. Deoarece intermediarul plasează
numeroase reasigurări, acesta poate avea o putere de negociere mai mare decât asigurătorul în
disputele cu reasigurătorii.
b. Dezavantajele reasigurării prin intermediari. Introducerea unei terţe persoane în
procesul de reasigurare poate încetini transmiterea informaţiilor şi poate duce la creşterea şanselor
de apariţie a neînţelegerilor. Intermediarii au tendinţa de a include în programul de reasigurare mai
mulţi reasigurători, crescând astfel posibilitatea de a se produce erori şi neînţelegeri. De asemenea,
unii reasigurători contactaţi de intermediari pot avea un capital foarte mic.
Intermediarii sunt remuneraţi pe baza comisionului, care se adaugă la costul reasigurării.
Totuşi se poate întâmpla ca primele reasigurătorului direct să fie egale cu costul reasigurării
indirecte. În final, insolvabilitatea intermediarului ar putea avea repercusiuni severe, atât pentru
asigurători, cât şi pentru reasigurători. În ciuda acestor dezavantaje, numeroşi asigurători consideră
că avantajele utilizării intermediarilor sunt mai mari decât dezavantajele.

Avantajele reasigurării directe. Deoarece reasigurătorii direcţi sunt adesea societăţi de

dimensiuni mari, aceştia pot oferi întreaga reasigurare dorită de asigurător, sau cea mai mare parte
din aceasta. Dacă experienţa de daună este negativă pentru o categorie de asigurări şi favorabilă
pentru o altă categorie, reasigurătorul direct poate continua subscrierea ambelor categorii de
reasigurări. Dacă cele două tipuri de asigurări ar fi fost reasigurate separat, lucru care se poate
întâmpla în cazul intermedierii, reasigurătorul care acoperă asigurările cu o experienţă de daună
negativă poate rezilia contractul.
A vând în vedere dimensiunile mari ale reasigurătorilor direcţi, probabilitatea ca aceştia să
aibă suficientă putere financiară este mai mare, oferind asigurătorului o mai mare securitate.
Neimplicarea unui intermediar
poate reduce cheltuielile, permiţând reasigurătorului să solicite o primă mai mică. Absenţa
intermediarului poate accelera comunicarea şi transferul de fonduri.

Dezavantajele reasigurării directe. Din punct de vedere al asigurătorului, principalul

dezavantaj al negocierii cu reasigurătorii direcţi constă în faptul că reasigurătorul direct acţionează
în interes propriu. Un alt dezavantaj potenţial este reprezentat de incapacitatea reasigurătorului
direct de a împărţi reasigurarea cu alt reasigurător. Astfel, dacă un reasigurător direct este incapabil
să acopere o parte din portofoliul propus de asigurător, acesta ar putea fi nevoit să apeleze la un
intermediar, cel puţin pentru acea parte a programului care nu poate fi reasigurată. De asemenea,
adeseori personalul de vânzare al reasigurătorilor direcţi nu poate sonda piaţa pentru a obţine cel
mai bun preţ şi cele mai bune condiţii de reasigurare, în beneficiul asigurătorului.

Stabilirea relaţiilor. Relaţiile de reasigurare se stabilesc pentru o lungă perioadă de timp.

Aranjamentele de reasigurare reprezintă o decizie managerială importantă pentru asigurător.
Managementul trebuie să fie convins de credibilitate a reasigurătorului sau intermediarului, pentru li
se implica într-o relaţie pe termen lung. Reasigurătorul sau intermediarul trebuie să solicite
asigurătorului documente care să ilustreze activitatea asigurătorului pe o perioadă de mai mulţi ani,
pentru' a stabili astfel de relaţii.
Angajaţii reasigurătorului direct trebuie să-i contacteze numai pe acei asigurători care
corespund obiectivelor reasigurătorului. Analizând informaţiile financiare oferite de asigurător şi
discutând cu conducerea acestui a, reasigurătorii direcţi pot determina posibilitatea unor relaţii
reciproc avantajoase. Deoarece reasigurătorii sunt cei care îşi asumă riscul subscrierii, ei îi vor
selecta cu atenţie pe acei asigurători cu care vor intra în contact. Contrar acestora, intemlediarii nu
îşi asumă riscul de subscriere propriu unei relaţii de reasigurare. Intermediarul este mai puţin
preocupat de gradul de compatibilitate al obiectivelor părţilor şi astfel el beneficiază de un număr

27
mai mare de potenţiali clienţi decât reasigurătorii direcţi. Se poate întâmpla ca intermediarii şi
reasigurătorii direcţi să concureze pentru portofoliul aceluiaşi asigurător.

Serviciile oferite. Reasigurătorii direcţi şi intermediarii se concentrează asupra diferenţierii

serviciilor oferite în comparaţie cu ceilalţi concurenţi. În general, aceste servicii includ:
• Elaborarea programului de reasigurare, inclusiv evaluarea actuarială a reţinerii optime
pentru asigurător;
• Consultanţă în domeniul subscrierii, soluţionării şi controlului daunelor;
• Soluţionarea eficientă a revendicărilor de reasigurare.
Intermediarii furnizează următoarele servicii suplimentare :
• Prospectarea pieţei internaţionale a reasigurărilor în vederea optimizării preţului, acoperirii
şi protecţiei financiare oferite de reasigurare;
• Intermedierea unei reasigurări prin acord cu mai mulţi reasigurători;
• Obiectivitate în discuţiile cu asigurătorii.

Reasigurătorii direcţi urmăresc, în principal, eficienţa în relaţiile lor cu asigurătorii. Aceştia

tratează direct cu asigurătorii în negocierea termenilor contractuali, primelor de reasigurare şi
procedurilor de soluţionare a daunelor. Comunicarea directă poate fi mai rapidă şi mai puţin expusă
neînţelegerilor în comparaţie cu comunicarea prin intermediar.
Intermediarii se concentrează îndeosebi asupra necesităţilor asigurătorilor. Ei trebuie să
asigure o acoperire şi condiţii de asigurare mai bune decât cele pe care le-ar fi obţinut asigurătorul
prin forţe proprii. De asemenea, intermediarii distribuie primele şi colectează daunele de la
reasigurătorii implicaţi în aranjamentul de reasigurare. Asigurătorul emite un singur cec pentru plata
primelor şi trimite intermediarului avizul de daună sau cererea de rambursare a despăgubirilor.

3.3 Negocieri precontractuale

Stabilirea condiţiilor de reasigurare finale poate implica negocieri prelungite. Aceste

negocieri precontractuale diferă în funcţie de caracteristicile fiecărui caz: reasigurare directă,
plasare prin intermediari sau reasigurare mixtă.

Reasigurarea directă. Pe piaţa directă toate contactele se desfăşoară între asigurător şi

reasigurător. În urma întâlnirilor cu reasigurătorul, asigurătorul poate iniţia o relaţie de reasiguare
cu reasigurătorul direct. Dacă asigurătorul a încheiat deja un contract cu un alt reasigurător, el
trebuie să dezvolte sau să modifice programul de reasigurare în vigoare.
Asigurătorul discută. cu reasigurătorul condiţiile de bază şi obiectivele urmărite.
Reasigurătorul elaborează o propunere şi o trimite asigurătorului spre acceptare.

Reasigurarea prin intermediari. Pe piaţa indirectă, asigurătorul este considerat client al

intermediarului, deci se aşteaptă ca acesta din urmă să acţioneze în interesul asigurătorului atunci
când negociază reasigurarea. (Intermediarul poate să acţioneze în numele reasigurătorului în
anumite situaţii, precum în cazul colectării primelor de reasigurare. ).
Când tranzacţionează o reasigurare, asigurătorul cooperează cu intermediarul la elaborarea
propunerii. Intermediarul îndeplineşte următoarele funcţiuni:
• Contactează potenţialii reasigurători;
• Prezintă propunerea potenţialilor reasigurători;
• Obţine cotaţiile şi acceptarea lor;
• Transmite refuzurile sau contraofertele;

28
 • Întocmeşte, în cele mai multe cazuri, contractul de reasigurare . Facilitează elaborarea
documentaţiei contractuale.

În cadrul acestui proces, intermediarul prezintă oferta în numele asigurătorului însă numai
acelor reasigurători care satisfac condiţiile financiare impuse de asigurător.
Înainte de a accepta afacerea, reasiguratorul trebuie să realizeze o evaluare a asigurătorului.
Intermediarul coordonează această evaluare în vederea minimizării interferenţelor în activitate a
asigurătorului. Pentru a minimiza aceste interferenţe, evaluarea poate fi făcută de mai mulţi
reasigurători simultan.

Reasigurarea mixtă. Înainte de anii 1990, programele de reasigurare ale asigurătorilor erau
plasate de obicei fie pe piaţa directă, fie prin intermediari. Ca urmare a creşterii complexităţii
reasigurării, a concurenţei şi a cererilor pentru sume asigurate mai mari, reasigurarea mixtă ( ce
combină reasigurarea directă cu cea încheiată prin intermediar) a devenit din ce în ce mai
răspândită. Asigurătorul poate contacta reasigurătorul direct pentru un anumit segment al
programului de reasigurare, iar intermediarul pentru un alt segment. Dacă reasigurătorul direct nu
poate accepta întregul program, el va fi cel care va contacta printr-un intermediar un alt reasigurător
de pe piaţa indirectă şi nu asigurătorul. În alt caz, asigurătorul poate sugera reasigurătorului direct şi
intermediarului să participe împreună la acelaşi contract de reasigurare. Dacă plasarea reasigurării
este realizată de un intermediar, el poate apela la un reasigurător direct în cazul în care este necesară
o capacitate de reasigurare suplimentară sau portofoliul are un specific deosebit. Reasigurătorul
direct poate recunoaşte relaţia de intermediere sau poate acţiona independent.
Complexitatea relaţiilor implicate de acest tip de plasament poate crea dificultăţi în
negocierile contractuale. Asigurătorii, reasigurătorii şi intermediarii trebuie ia măsuri pentru a evita
neînţelegerile.

3.4 Documentaţia precontractuală

Documentaţia precontractuală reprezintă o parte integrantă a oricărei tranzacţii de

reasigurare. Documentaţia cuprinde informaţii precum condiţiile contractuale ale asigurătorului şi
acceptarea acestora de către reasigurător.
Documentaţia precontractuală are următoarele scopuri:
• Stabilirea intenţiei de subscriere;
• Furnizarea informaţiilor necesare;
• Îndeplinirea prevederilor legale;
• Certificarea acordului până la semnarea contractului.

Stabilirea intenţiei de subscriere. Negocierile precontractuale determină spiritul acordului şi

finalizarea înţelegerii. Înregistrarea concisă şi completă a negocierilor asigură corecta înţelegere de
către cele două părţi a intenţiei de încheiere a aranjamentului. de reasigurare. Documentaţia
evidenţiază, de asemenea, modul şi motivul pentru care a fost luată decizia.

Furnizarea informaţiilor necesare. Pentru a decide să accepte sau să refuze o propunere,

reasigurătorii trebuie să aibă la dispoziţie anumite informaţii. Documentaţia pregătită în cadrul
negocierilor conţine informaţii ce vor fi utilizate la elaborarea propunerii oficiale şi a contractului
final. Informaţiile trebuie să fie cât mai exacte şi mai complete posibil.

Îndeplinirea prevederilor contractuale. Plasamentul reasigurării prin intermediari face

deseori subiectul reglementărilor legale privind asigurarea. Cele mai întâlnite prevederi legislative
se referă la scrisoarea de împuternicire şi la înregistrarea contabilă a daune lor şi primelor.
Dacă încheierea reasigurării se realizează printr-un intermediar, acesta trebuie să deţină o
29
autorizare scrisă (procură) din partea asigurătorului prin care i se acordă dreptul de a negocia
tranzacţia. Procura îl protejează pe reasigurător împotriva angajării într-un aranjament cu un
intermediar ce nu are autorizaţie scrisă din partea asigurătorului. De asemenea, procura clarifică
relaţiile dintre asigurător şi intermediar.

Înregistrarea contabilă a primelor şi daunelor. Intermediarii de reasigurare sunt solicitaţi ca

în rapoartele lor financiare să separe fondurile lor proprii de cele datorate asigurătorilor sau
reasigurătorilor. Primele şi despăgubirile de la diverşi asigurători şi reasigurători pot fi înregistrate
în acelaşi cont dacă se specifică cu precizie cui îi revin aceste sume. Aceste reguli contabile previn
compensarea fondurilor plătite unui asigurător cu cele achitate de alt asigurător.

Certificarea acordului până la semnarea contractului. Cu ani în urmă, întocmirea

documentaţiei contractului final dura luni sau chiar ani. Dacă în tranzacţie erau implicaţi
participanţi din mai multe ţări, întârzierile în obţinerea semnăturilor erau inevitabile. Până la
finalizarea contractului, documentaţia precontractuală servea ca dovadă a intenţiilor părţilor.
Mai recent, inovaţiile tehnice au redus perioada de timp dintre momentul începerii
negocierilor şi cel al finalizării contractului. De exemplu, utilizarea computerelor permite
intermediarilor şi reasigurătorilor să înregistreze clauzele preferate în memoria acestora şi să le
ajusteze în funcţie de circumstanţele fiecărui contract în parte. Modificarea proiectului de contract
sau reînnoirea acestui a se poate realiza în câteva minute. Comunicaţiile prin fax şi mesageria rapidă
accelerează procesul de negociere.

3.5 Procesul de tranzacţionare a reasigurării

Această secţiune prezintă modul în care se poate realiza plasarea reasigurării. Exemplele
prezentate evidenţiază diferenţele în documentaţia precontractuală a reasigurării facultative şi a
reasigurării prin acord.
Reasigurările facultative şi prin acord pot fi plasate fie pe piaţa directă, fie pe cea indirectă.
Pentru simplificare, exemplele prezintă încheierea unei reasigurări facultative printr-un resigurător
direct şi plasarea unei reasigurări prin acord printr-un intermediar.

Tranzacţionarea unei reasigurări facultative prin intermediul unui reasigurător direct.

Condiţiile reasigurării facultative influenţează de cele mai multe ori acoperirea şi preţul poliţei de
bază. Mai mult, asigurătorul nu va încheia contractul de asigurare până nu se stabilesc condiţiile
finale de reasigurare. Ca urmare, tranzacţia de reasigurare se finalizează rapid.
Documentaţia obişnuită, inclusiv documentaţia precontractuală, cuprinde următoarele:
• Propunerea asigurătorului;
• Verificarea şi subscrierea de către reasigurător;
• Autorizarea de către reasigurător;
• Confirmarea că asigurătorul a subscris riscul;
• Nota de reasigurare emisă de reasigurător;
• Documentaţia poliţei trimisă reasigurătorului de către asigurător;
• Certificatul facultativ emis de reasigurător.

Propunerea. Asigurătorul înmânează propunerea direct reasigurătorului, propunere ce

conţine informaţii detaliate, astfel meat reasigurătorul să poată stabili dacă reasigurarea propusă
corespunde criteriilor sale de acceptare. Propunerea conţine de asemenea principalele clauze ce vor
fi incluse în contractul final.

30
 Verificarea şi subscrierea de către reasigurător. După pnmlrea propunerii, reasigurătorul
declanşează procedura de verificare culegând informaţii atât despre asigurător cât şi despre asigurat.
Procesul de verificare are ca scop obţinerea răspunsurilor la următoarele întrebări:
• Reasigurătorul acoperă în prezent şi alte poliţe pentru acelaşi asigurat?
• Există alt asigurător care are aceeaşi propunere de reasigurare ?
• Reasigurătorul a mai încheiat în trecut reasigurări pentru acest asigurat? Dacă da, atunci care
a fost experienţa de daună?

Verificarea împiedică reasigurătorul să depăşească valoarea maximă stabilită pentru

reasigurarea unui anumit risc.
După finalizarea procedurii de verificare, reasigurătorul stabileşte dacă mai sunt sau nu
necesare informaţii suplimentare. Reasigurătorii de bunuri solicită tot atâtea informaţii ca şi
asigurătorul - informaţii referitoare la tipul construcţiei, gradul de ocupare, mijloacele de protecţie
şi riscurile externe. În plus, atât reasigurătorii de bunuri, cât şi cei de accidente trebuie să cunoască
valoarea primelor stabilite de asigurător, tipul de reasigurare ce se doreşte a se încheia şi suma ce se
va ceda în reasigurare. Reasigurătorul poate solicita asigurătorului şi rapoartele tehnice şi financiare
ale asiguratului. Pe baza acestor informaţii, reasigurătorul poate să decidă dacă riscul îndeplineşte
criterile sale de subscriere. În cadrul acestei analize, el urmăre şte să obţină răspunsuri la
următoarele întrebări :
• Riscul ce urmează să fie re asigurat corespunde portofoliului dorit de reasigurător ?
• Reasigurarea acestui risc poate aduce profit pe termen lung?
• Dacă riscul este inacceptabil, se pot lua măsuri pentru a face riscul acceptabil?
• Riscul ce urmează să fie reasigurat se încadrează în categoria de riscuri excluse în
aranjamentul de retrocesiune al reasigurătorului?
• Ce experienţă are asigurătorul în subscrierea acestui tip de risc?
• Care este limita de acoperire acceptabilă pentru reasigurător ?
• Sunt necesare şi alte informaţii pentru a lua decizia de primire în reasigurare ? Dacă da, care
sunt acestea?

Dacă reasigurătorul consideră că riscul este acceptabil, următorul pas va fi acela de a stabili
preţul reasigurării.
Autorizarea. Dacă riscul este acceptabil, reasigurătorul comunică asigurătorului obţinerea
autorizaţiei, stabilind totodată valoarea primelor şi condiţiile de acoperire. Autorizaţia reprezintă o
ofertă din partea reasigurătorului care prevede subscrierea riscului în schimbul unei anumite valori a
primelor şi în anumite condiţii..
Această ofertă nu garantează emiterea certificatului de reasigurare. Informaţiile ulterioare
referitoare la risc şi clauzele finale ale poliţei trebuie să satisfacă criteriile de subscriere ale
reasigurătorului. Autorizările au, în general un termen de valabilitate de 60 de zile. Acest termen
permite asigurătorului să negocieze cu asiguratul condiţiile de asigurare.

Confirmarea. Confirmarea avizează reasigurătorul că poliţa de asigurare a fost încheiată.

După ce se emite poliţa, asigurătorul trimite reasigurătorului confirmarea, specificând termenele,
condiţiile şi valoarea primelor de asigurare. Pe lângă aceasta, asigurătorul include şi informaţiile
suplimentare solicitate de reasigurător.

Nota de acoperire. Nota de acoperire reprezintă un acord scris, emis după evaluarea poliţei,
în care reasigurătorul se obligă să acopere riscul. Nota de acoperire cuprinde schema contractului
facultativ şi este similară paginii de declaraţii din poliţa de asigurare. Aceasta garantează emiterea
certificatului de reasigurare facultativ.

Documentaţia poliţei. Asigurătorul trimite o copie a poliţei originale reasigurătorului.

Această copie va cuprinde şi pagina de declaraţii sau eventualele acte adiţionale.
31
 Certificatul de reasigurare facultativă. După ce primeşte documentaţia de la asigurător,
reasigurătorul emite certificatul de reasigurare facultativă. De obicei, certificatul ia forma unui
document foarte concis ce prezintă pe prima pagină condiţiile de acoperire iar pe verso clauzele
referitoare la desfăşurarea tranzacţei de reasigurare. Certificatul cuprinde datele de identificare ale
asiguratului, asigurătorului şi ale poliţei reasigurate. Asemenea poliţei de asigurare, certificatul
reprezintă contractul final care specifică toate condiţiile, termenele, excluderile din reasigurare,
precum şi comisionul de reasigurare, dacă este cazul.

Tranzacţionarea unei reasigurări prin acord printr-un intermediar. Documentaţia necesară

încheierii unei reasigurări pe piaţa indirectă se aseamănă cu cea pentru reasigurarea facultativă.
Documentaţia include:

• Propunerea de reasigurare elaborată de intermediar

• Verificarea şi subscrierea de către reasigurători
• Acceptarea reasigurării
• Documentaţia contractului formal elaborat de intermediar
Diferenţele între documentaţia utilizată pentru contractele prin acord şi cea pentru contractele
facultative se datorează faptului că reasigurarea prin acord acoperă mai multe poliţe. Această
documentaţie va fi discutată în rândurile ce urmează.

Propunerea. Propunerea de reasigurare conţine numeroase informaţii referitoare la obiectele

acoperite şi la asigurător. Deoarece propunerea intermediarului are rolul de a evidenţia condiţiile
contractului de reasigurare, aceasta trebuie să ofere suficiente informaţii părţilor ce urmează să
participe la tranzacţia de reasigurare.
În secţiunea referitoare la subscriere, propunerea trebuie să cuprindă cel puţin
următoarele informaţii:
• Obiectul ce urmează a fi reasigurat
• Primele subiect, anterioare şi estimate, aferente categoriei de asigurări avute în vedere
• Istoricul daunelor pentru asigurarea avută în vedere
• Filosofia managementului asigurătorului
• Informaţii financiare privind asigurătorul (bilanţ contabil, rapoarte financiare auditate,
rating)
• Procedurile de asigurare utilizate de asigurător
• Rezultatele analizei la faţa locului asupra activităţii asigurătorului

Obiectul supus reasigurării. Descrierea categoriilor de asigurări ce vor fi reasigurate

reprezintă elementul de bază al propunerii. Această descriere trebuie să cuprindă tipul şi numărul
poliţelor subscrise precum şi procentul ce revine fiecărei categorii din totalul primelor. În figura 4.4
este ilustrată această secţiune a propunerii.

Profilul limitelor. Profilul limitelor prezintă reparţiţia limitelor de asigurare şi a primelor

corespunzătoare. Profilul indică numărul poliţelor şi volumul de prime corespunzătoare unui anumit
interval al limitelor de asigurare. Aceste informaţii relevă atât numărul de poliţe ce trebuie acoperite
prin reasigurare, cât şi frecvenţa riscului.
Distribuţia geografică. Propunerea trebuie să indice teritoriul în care se vor încheia
asigurările şi volumul de încasări al fiecărei zone geografice. Aceste informaţii cruci ale în
asigurările de bunuri, pot fi utile şi cazul asigurărilor contra accidentelor. Anumite jurisdicţii sunt
cunoscute pentru sentinţele judecătoreşti severe în cazurile de răspundere civilă şi, prin urmare,
reasigurătorul trebuie să cunoască procentul asigurărilor încheiate în aceste jurisdicţii. Pe baza
informaţiilor privind distribuţia geografică a asigurărilor de bunuri, reasigurătorul de bunuri va

32
putea evalua gradul de risc.

Primele subiect anterioare şi estimate. Propunerea indică primele aferente categoriei de

asigurări ce face obiectul contractului de reasigurare. O mare atenţie trebuie acordată modului în
care s-a calculat valoarea acestor prime. De exemplu, primele menţionate pot fi subscrise sau
cuvenite. Primele raportate pot să reprezinte totalul primelor aferente categoriei de asigurări
acoperite sau numai primele corespunzătoare poliţe lor reasigurate.
Anumite poliţe, precum cele de asigurare a gospodăriilor sau cele complexe, oferă acoperire
atât pentru bunuri, cât şi de răspundere civilă, în schimbul unei prime unice. Dacă contractul de
reasigurare acoperă numai riscul de daună a bunurilor, sau numai pe cel de răspundere civilă, va fi
necesar să se identifice primele aferente riscurilor reasigurate. De exemplu, primele subiect pentru
contractul de reasigurare a daunelor produse bunurilor pot reprezenta 85% din primele aferente
asigurării gospodăriilor.

Istoricul daunelor. Istoricul daune lor este esenţial pentru estimarea experienţei de daună
viitoare şi a costului reasigurării. Numărul anilor cuprinş i în istoricul daune lor depind de tipul
poliţelor ce vor fi reasigurate şi de stabilitatea portofoliului de asigurări. În cazul asigurării
gospodăriilor se poate solicita un istoric al daunelor numai pentru ultimii trei ani, în funcţie de
validitatea datelor statistice. În asigurarea comercială, cele mai dese dispute apar în legătură cu
valoarea proprietăţii. În plus, pot apărea pierderi ca urmare a întreruperii activităţii productive, sau
alte daune întâmplătoare cu perioade de repetare mai lungi. Prin urmare, în asigurarea comercială se
solicită, în general, un istoric al daunelor pentru ultimii cinci ani. Deoarece revendicările privind
răspunederea civilă au o perioadă mai mare de apariţie, reasigurătorii solicită un istoric al daunelor
de până la IO ani, în funcţie de categoria de asigurări considerată. Reasigurătorii analizează
revendicările cu care s-au confruntat asigurătorii pentru a-şi stabili propriile proceduri de
soluţionare a daunelor şi de formare a rezervelor.
Istoricul daunelor trebuie să includă fiecare revendicare ce se încadrează în categoria de
asigurări avută în vedere, chiar dacă nu intră în sfera contractului de reasigurare. Aceste daune
trebuie incluse, deoarece inflaţia poate determina, în viitor, includerea în contract. Informaţiile
privind daunele trebuie să cuprindă următoarele:
• Data producerii daunei
• Data înştiinţării daunei
• Despăgubiri plătite şi rezerve
• Modificări semnificative ale rezervelor
• Data achitării despăgubirii
• Situaţia curentă a fiecărei daune: în curs de soluţionare sau achitată

Filosofia managementului. Această secţiune a propunerii permite managementului

asigurătorului să explice reasigurătorului diferite aspecte ale activităţii sale. Aceasta se poate referi
la concepţia managementului faţă de asumarea riscului, la poziţia în ceea ce priveşte subscrierea,
planurile referitoare la prime şi la strategia de viitor.
Deseori, se includ date referitoare la pregătirea membrilor cheie din echipa managerială a
asigurătorului şi o prezentare a personalului implicat.
Reasigurătorii preferă procedurile manageriale stabile şi consecvente, care pot oferi rezultate
predictibile. Dacă managementul a fost schimbat recent, sau dacă acesta demonstrează o înclinaţie
pentru schimbare, estimarea direcţiei spre care se îndreaptă asigurătorul este mult mai dificilă. Dacă
asigurătorul are tendinţa de a schimba reasigurătorii, agenţii sau categoriile de asigurări subscrise,
aceşti factori ar putea reduce predictabilitatea necesară stabilirii unor relaţii de reasigurare pe tennen
lung.

Informaţii financiare. Importanţa analizării situaţiei financiare a asigurătorului a fost

discutată anterior. De cele mai multe ori, propunerea se referă la rating-ul asigurătorului şi la alte

33
informaţii financiare. Propunerea de subscriere poate include şi alte informaţii suplimentare sau
acestea pot fi acordate la cererea reasigurătorului. Astfel de informaţii cuprind bilanţul contabil pe
ultimii ani, rapoarte financiare auditate şi altele.

Proceduri de asigurare. Sistemul şi procedurile de asigurare utilizate de asigurător sunt

prevăzute în general în regulamentele şi manualele cu caracter intern. Ghidul activităţii de
subscriere, ghidul reţineri lor şi manualul departamentului de despăgubiri sunt cele mai utile în
determinarea procedurilor de asigurare. Ghidul activităţii de subscriere ilustrează categoriile de
asigurări subscrise de asigurător şi procedurile sale de subscriere. Ghidul reţineri lor indică reţinerea
asigurătorului pentru fiecare clasă de risc cedată în cadrul unui contract excedent de sumă asigurată.
Manualele departamentului de despăgubiri indică procedurile utilizate pentru soluţionarea
despăgubirilor şi stabilirea rezervelor.

Analiza la faţa locului. Dacă manualele interne sunt completate cu vizite la sediul
asigurătorului, reasigurătorul va putea cunoaşte mai bine managementul, personalul şi activitate a
asigurătorului. Vizitele se pot efectua înainte, dar şi după ce reasigurătorul emite autorizaţia.
Analizele la faţa locului pot evidenţia faptul că personalul utilizat în activitate a de
subscriere este insuficient, că nu are experienţa necesară sau că extinderea agresivă determină
concentrarea asupra vânzărilor în defavoarea controlului şi a calităţii. Analiza revendicărilor poate
indica existenţa unor rezerve de daună insuficiente, fapt ce conduce la imprecizia estimării
rezultatelor pe termen lung.

Verificare şi subscriere. Reasigurătorii prin acord trebuie să înţeleagă pe deplin implicaţiile

clauzelor propuse şi să sugereze alternative pentru a face contractul acceptabil. Obiectul acestor
clauze cuprinde primele, perioada contractului, clauzele de reziliere, excluderile, comisioanele şi
clauzele adiţionale.
Primele. Propunerea de contract trebuie să cuprindă valoarea sugerată a primelor. Valoarea
primelor reprezintă subiectul cel mai frecvent negociat în cadrul contractului.
Perioada contractului. Perioada contractului indică data începerii şi expirării contractului.
De asemenea, este necesar să se explice foarte clar dacă contractul este încheiat pe criteriul
producerii daunelor sau pe criteriul poliţelor (în capitolul 7 se vor defini aceşti termeni).
Rezilierea. Clauzele de reziliere trebuie să precizeze când intră în vigoare rezilierea şi dacă
este necesar un preaviz. Aceste clauze trebuie să prevadă dacă rezilierea se va realiza pe criteriul
"cutoff" sau "runoff sj dacă asigurătorul poate optaîntre acestea.
Excluderi. Toate excluderile aplicabile asigurărilor ce fac obiectul contractului de
reasigurare vor trebui specificate. Excluderile trebuie negociate cu asigurătorul pentru a se evita
afectarea activităţii de subscriere a acestuia.
Comision de reasigurare. În cazul anumitor contracte de reasigurare, reasigurătorii plătesc
un comision de reasigurare asigurătorului. Pe lângă acesta, propunerea trebuie să furnizeze detalii
privind modul de calcul al comisioanelor de reasigurare, data scadenţei şi modalitatea de soluţionare
a soldurilor creditoare sau debitoare.
Clauze adiţionale. Alte clauze sau condiţii importante pentru realizarea contractului vor
trebui menţionate în propunere.

Autorizare. Deseori, intermediarul prezintă propunerea reasigurătorului conducător.

Reasigurătorul conducător negociază condiţiile contractului şi, de regulă, îşi asumă o mare parte din
risc. După ce reasigurătorul conducător acceptă propunerea, el va stabili primele şi celelalte clauze
de reasigurare. Dacă asigurătorul acceptă condiţiile reasigurătorului, propunerea este prezentată
reasigurătorilor adiţionali. Reasigurătorii adiţionali care acceptă propunerea sunt cunoscuţi sub
denumirea de reasigurători secundari. Reasigurătorii secundari îşi asumă un procent din risc în
aceleaşi condiţii ca şi reasigurătorul conducător.
În autorizaţia emisă de reasigurător se va stabili partea din reasigurare (specificată de obicei

34
sub formă de procent) pe care reasigurătorul doreşte să o subscrie. Spre deosebire de autorizaţii le
din reasigurarea facultativă, autorizaţiile din cadrul reasigurării prin acord nu au, în general, o
perioadă de valabilitate. Totuşi, stabilirea unor perioade, de valabilitate devine din ce în ce mai
frecventă, pe măsură ce creşte importanţa documentaţiei formale.
Reasigurătorul va comunica autorizaţia mai întâi prin telefon iar apoi printr-o scrisoare de
confirmare. Nota de acoperire sau precontractul nu vor fi emise până ce nu se va definitiva
procentul de participare. Prin aceasta se elimină situaţia în care nota de acoperire va trebui reemisă,
deoarece s-a modificat procentul de participare.
Documentarea contractuală. Documentaţia formală pentru reasigurarea prin acord include
precontractul, nota de acoperire, acordul asupra obligaţiilor şi drepturilor părţilor şi clauzele
contractului.
Precontractul şi nota de acoperire. Pe piaţa indirectă, precontractul are rolul de a rezuma
condiţiile contractului. Precontractul devine din ce în ce mai complex, deoarece are rolul unui
contract provizoriu până la elaborarea şi intrarea în vigoare a contractului propriu-zis. Intermediarul
trimite precontractul reasigurătorilor participanţi. După ce toate aceste precontracte au fost semnate
şi returnate intermediarului, acesta din urmă va elabora nota de acoperire. Nota de acoperire
cuprinde aceleaşi condiţii de bază ca şi precontractul, lista reasigurătorilor participanţi şi procentul
lor de participare. Intermediarul semnează nota de acoperire, finalizând astfel plasamentul, şi o
trimite atât asigurătorului, cât şi reasigurătorilor.

35
4. STABILIREA PREŢULUI ÎN ASIGURARE ŞI REASIGURARE
În acest capitol se prezintă elementele de bază ale cotaţiei în asigurare şi reasigurare.
Numeroase metode de stabilire a primelor se aplică atât în asigurare, cât şi în reasigurare. Ele vor fi
prezentate în paginile următoare. De asemenea, în acest capitol se vor prezenta asemănările şi
deosebirile dintre asigurări şi reasigurări în acest domeniu.

4.1 Elementele de bază ale cotaţiei

Numeroase aspecte ale cotaţiei sunt similare atât în asigurări, cât şi în reasigurări. În această
secţiune se vor discuta aspecte generale, precum scopurile cotaţiei, componentele cotei de primă,
evaluarea riscului şi a experienţei de daună, tehnicile actuariale şi reglementarea cote lor de primă.
Unele aspecte ale cotaţiei diferă în funcţie de categoria de reasigurări, sau între asigurări şi
reasigurări. Această secţiune se va încheia cu o analiză referitoare la aceste diferenţe.

Scopurile cotaţiei. Asigurătorii şi reasigurătorii tind să stabilească cote de primă stabile,

care să faciliteze controlul daunelor şi să fie uşor de aplicat. Cotele de primă stabile nu fluctuează
puternic de la an la an. Cumpărătorii de asigurare şi reasigurare preferă primele stabile, pentru a-şi
asigura o mai bună stabilitate bugetară şi financiară.
În general, asiguraţii cu o frecvenţă şi o severitate redusă a daune lor ar trebui să fie răsplătiţi
pentru eforturile lor de a controla daunele prin perceperea unor prime mai mici, iar aceia care au o
frecvenţă şi o severitate ridicată a daunelor ar trebui să fie penalizaţi prin impunerea unor prime mai
mari. De exemplu, în asigurarea auto, cotele primelor de asigurare se bazează în parte pe experienţa
de daună anterioară a asiguratului.
Structura cote lor de primă nu trebuie să fie atât de complexa, meat cei care încheie
asigurarea să nu ştie cum să o aplice. Agenţii şi brokerii trebuie să fie capabili să explice clienţilor
lor modul de calcul al acestor cote, iar intermediarii şi reasigurătorii trebuie să ştie să le explice
asigurătorilor.

Componentele cotelor de primă. Cota de primă reprezintă prima de asigurare percepută

pentru fiecare unitate de risc. Unitatea de risc reprezintă baza de calcul al primelor de asigurare şi
este echivalentă cu 100 de unităţi monetare din suma asigurată.
Primele se calculează prin înmulţirea cotelor de primă cu numărul unităţilor de risc. Atât în
asigurare, cât şi în reasigurare, cote le de primă se determină pe baza următoarelor elemente:
1. Daune
2. Cheltuieli cu soluţionarea daunelor
3. Alte cheltuieli
4. Profit.

1. Daune. Daunele şi cheltuielile cu soluţionarea daunelor nu sunt cunoscute în momentul în

care se subscrie poliţa şi, de aceea, stabilirea unor cote de primă corecte este dificilă. Primele de
asigurare şi reasigurare trebuie să fie suficient de mari pentru a acoperi daunele. Primele mai multor
asiguraţi sunt cumulate pentru a plăti daunele unui număr mic de asiguraţi. De obicei, factorul
daună din cota de primă se stabileşte pe baza experienţei de daună a tuturor asiguraţilor care se
încadrează într-o anumită clasă de risc (această procedură este denumită evaluarea riscului). Dacă
asiguratul sau asigurătorul a suferit anterior numeroase daune ca urmare a riscului pentru care se
stabileşte cotaţia, atunci stabilirea factorului daună se va face pe baza acestor daune şi nu pe baza
daunelor suportate de asiguraţii din categoria respectivă de risc (această procedură este denumită
evaluarea experienţei de daună). Evaluarea riscului şi evaluarea experienţei vor fi prezentate mai
târziu în acest capitol.

2. Cheltuieli cu soluţionarea daunelor. Cheltuielile cu soluţionarea daunelor reprezintă

36
costurile pentru stabilirea şi achitarea despăgubirilor, mai puţin valoarea daunei. Cheltuielile cu
soluţionarea daunelor pot fi repartizate sau nerepartizate. Cheltuielile repartizate sunt determinate
direct de o anumită revendicare şi cuprind cheltuielile cu investigaţiile, cheltuielile de judecată,
onorariile inspectori lor de daună independenţi etc. Cheltuielile nerepartizate nu sunt legate de o
anumită revendicare, ele incluzând salariile personalului departamentului de despăgubiri şi
cheltuielile cu închirierea sediului. În general, cheltuielile cu soluţionarea daunelor nerepartizate nu
fac obiectul reasigurării. Atunci când se prevede împărţirea cheltuielilor cu soluţionarea daunelor, în
contractele de reasigurare, trebuie să se precizeze dacă aceste cheltuieli sunt repartizate sau
nerepartizate.
Cotele de primă ale asigurătorului trebuie să fie în aşa fel stabilite, meat să acopere atât
cheltuielile repartizate, cât şi pe cele nerepartizate. În general, cheltuielile nerepartizate legate de
soluţionarea daunelor nu fac obiectul limitei de acoperire din poliţă şi pot atinge valori
semnificative. De exemplu, majoritatea poliţelor de asigurare de răspundere civilă acoperă
cheltuielile de judecată ale asiguratului în plus faţă de limita de asigurare prevăzută în poliţă.
Cheltuielile de soluţionare a daune lor materiale pot fi mărite în cazurile în care, pentru stabilirea
daunelor, se apelează la specialişti din exterior. La stabilirea cotelor de primă trebuie să se ţină cont
şi de cheltuielile nerepartizate. Dacă cote le de primă nu sunt suficient de mari pentru a le acoperi,
atunci asigurătorul poate deveni insolvabil.
Deoarece reasigurarea nu acoperă cheltuielile nerepartizate, reasigurătorul va lua în
considerare, la calcularea cote lor de primă, numai cheltuielile repartizate. În reasigurarea
proporţională, cheltuielile repartizate vor fi suportate proporţional de cele două părţi. În reasigurarea
excedent de daună, cheltuielile repartizate pot fi acoperite într-unul din următoarele două moduri:

.Cheltuielile repartizate cu soluţionarea daune lor se plătesc peste limita de reasigurare în

aceeaşi proporţie cu cea a despăgubirilor plătite de reasigurător faţă de valoarea totală a
despăgubirilor plătite de asigurător.
Cheltuielile repartizate cu soluţionarea daunelor sunt incluse în valoarea daunei şi sunt
supuse aceloraşi limite de reţinere şi reasigurare.

3. Alte cheltuieli. Celelalte cheltuieli cuprind următoarele:

• Cheltuielile de vânzare a poliţelor
• Cheltuieli generale de administrare
• Taxe, contribuţii şi impozite

Cheltuielile de vânzare a poliţelor reprezintă cheltuielile cu negocierea asigurărilor, cu

elaborarea poliţelor de asigurare, cu plata şi încasarea primelor şi comisioanelor, precum şi
cheltuielile legate de prestarea celorlalte servicii aferente. Comisioanele şi cheltuielile cu
publicitatea reprezintă exemple de cheltuieli de vânzare a poliţelor. În cazul reasigurătorului,
costurile cu vânzare a includ comisioanele de brokeraj şi comisioanele de reasigurare.

Cheltuielile generale de administrare reprezintă cheltuieli de subscriere, care nu sunt legate

strict de vânzarea poliţelor. Acestea cuprind salariile personalului de subscriere şi impozitul pe
salarii, cotizaţiile de participare la diferite asociaţii, precum şi alte cheltuieli legate de administrarea
departamentului de subscriere.

Taxele, contribuţiile şi impozitele cuprind taxele locale şi de stat, taxele de autorizare,

contribuţiile la asociaţiile de garantare şi alte cheltuieli asemănătoare. Se face precizarea că
impozitele pe venit şi pe clădiri nu sunt incluse În această categorie de cheltuieli.
La stabilirea cote lor de primă, asigurătorii trebuie să ia în considerare şi costul net ale
reasigurării. Costul net al reasigurării reprezintă primele de reasigurare minus comisionul de
reasigurare şi minus recuperările estimate din reasigurare. La rândul său, reasigurătorul trebuie să ia
în considerare costul retrocesiunii. Retrocesiunea are loc atunci când reasigurătorul transferă o parte

37
 din riscul asumat unui alt reasigurător. Costul net al retrocesiunii reprezintă diferenţa dintre primele
de retrocesiune şi recuperările estimate din retrocesiune.

4. Profitul. Marja de profit se adaugă cotei de primă, pentru a oferi asigurătorului sau
reasigurătorului o anumită rată de rentabilitate. Marja contextuală (denumită uneori marjă de risc)
este inclusă în marja de profit, pentru eventualitatea În care daunele reale sunt mai mari decât cele
estimate.
Marja de profit este necesară, deoarece asigurătorii activează pe o piaţă de capital
internaţională, în care se solicită o anumită rată de rentabilitate a investiţei, corespunzător gradului
de risc pe care îl prezintă. Deţinătorii de capital ar putea să investească În bunuri imobiliare, sau în
societăţi de producţie, în loc să investească În societăţi de asigurare. Pentru a atrage şi a păstra
capitalul, asigurătorii trebuie să ofere profituri tot atât de mari ca cele oferite de celelate alternative
de investiţii cu grad de risc similar. Proiectele cu risc de investiţie ridicat oferă o rată de rentabilitate
ridicată. În mod similar, când riscul de a subscrie asigurări creşte, va creşte şi marja de profit.

Evaluarea riscului şi a experienţei de daună. Asigurătorii şi reasigurătorii stabilesc cotele de

primă pe baza:
(1) cotaţiei riscului,
(2) a cotaţiei experienţei de daună, sau
(3) pe baza combinaţiei dintre cotaţia riscului şi cotaţia experienţei de daună.

(1) Cotaţia riscului. În cazul cotaţiei riscului, cota de primă se aplică fiecărei unităţi de risc.
Diferenţele dintre valorile primelor corespunzătoare asiguraţilor aparţinând aceliaşi categorii de risc
se datorează numărului unităţilor de expunere şi nu cote lor de primă. În cotaţia riscului se
utilizează cotele de primă tarifare şi cotele de primă evaluate.
Cotele de primă tarifare se stabilesc în funcţie de probabilitatea de daună caracteristică
categoriei de risc analizate. Cotele de primă tarifare utilizate de asigurători sunt publicate În ghiduri
tarifare şi reprezintă media cotelor de primă aplicate asiguraţilor dintr-o anumită categorie de risc.
Cote le de primă sunt exprimate per unitate de risc.

Aplicarea cotelor de primă tarifare

Cota de primă tarifară pentru asigurarea de răspundere civilă a unui magazin alimentar este
de 4USD la 1000 USD cifră de afaceri. Dacă volumul vânzărilor este estimat la 250.000USD,
numărul unităţilor de risc este egal cu 250 (250 000/1000). Primele tarifare se calculează prin
înmulţirea cotei de primă cu numărul unităţilor de risc.:
4USD X 250 = 1.000 USD prime
La sfârşitul perioadei de asigurare, cifra de afaceri a magazinului a fost de 300 000USD sau
300 unităţi de risc. Primele tarifare vor fi ajustate pentru a reflecta expunerea efectivă la risc:
4USD)(300= 1200 USD prime Deşi numărul unităţilor. de risc se poate
modifica, cota de primă rămâne aceeaşi.

Cotele de primă evaluate se stabilesc pe baza judecăţii subscriitorului şi se utilizează pentru

acele riscuri care nu se încadrează în nici una dintre categoriile de risc enumerate în ghidurile
tarifare. Cotele de primă evaluate se mai utilizează, alături de alte tehnici de cotaţie, la stabilirea
preţului niveluri lor superioare de asigurare.
De asemenea, cotele primelor de reasigurare au la bază o cotaţie tarifară sau evaluată. În
reasigurarea facultativă, cotele de primă tarifare se aplică în acelaşi mod ca şi în asigurare. În
reasigurarea prin acord proporţională, primele de reasigurare reprezintă un procent din primele
încasate de asigurător pentru fiecare poliţă, ceea ce înseamnă că depind de
I cote le de primă tarifare şi că sunt evaluate şi aplicate de asigurător. În reasigurarea prin acord
excedent de daună se poate utiliza cotaţia tarifară, pentru nivelurile de reasigurare inferioare, şi

38
cotaţia evaluată, pentru nivelurile superioare.

(2) Cotaţia experienţei de daună. Cotaţia experienţei de daună modifică cote le de primă
tarifară în funcţie de o anumită experienţă de daună. Unii asiguraţi cu valoare asigurată mare au o
experienţă de daună suficient de îndelungată, care poate permite asigurătorului să estimeze
experienţa de daună viitoare a asiguratului. Pentru aceşti asiguraţi, asigurătorii pot stabili anumite
cote de primă calculate pe baza experienţei de daună a asiguratului, în locul cotelor de primă
tarifare corespunzătoare categoriei de risc. Cotaţia experienţei este utilizată în principal în
asigurarea de răspundere civilă şi de accidente a forţei de muncă.
Cotaţia experienţei are scopul de a facilita controlul daunelor. Dacă asiguratul s-a confruntat
cu un număr mare de daune în ultimi 3 ani, ca urmare a riscului ce urmează să fie cotat, cota de
primă tarifară va fi mărită în următorul an de asigurare corespunzător experienţei negative. În
schimb, în cazul unei experienţe de daună favorabile, cotele tarifare se vor reduce.

Există două tipuri de cotare a experienţei.

Cotaţia prospectivă ajustează primele pentru perioada de asigurare viitoare în funcţie de
experienţa de daună din perioada de asigurare anterioară.

Aplicarea cotei de primă prospective :

Cota de primă în asigurarea de accidente a forţei de muncă pentru perioada anterioară a fost
de 5 USD per 1000 USD fond de salarii. Fondul de salarii al asiguratului a fost de 1500000 USD
Primele de asigurare se calculează prin înmulţirea cotei de primă cu numărul unităţilor de risc:
5USD X 1.500 = 7 500USD

În ultimii 3 ani, asigurătorul s-a confruntat cu numeroase accidente serioase. Pe baza acestei
experienţe, cota de primă pentru perioada de asigurare viitoare a fost mărită la 6 USD per 1000
USD fond de salarii. Considerând valoarea fondului de salarii constantă, primele aferente perioadei
de asigurare viitoare sunt egale cu 9000 USD :
6 USD X 1500 = 9000USD

La sfârşitul perioadei de asigurare, fondul de salarii real a fost de 1800000 USD. În urma
recalculării, primele de asigurare au fost stabilite la l0800USD :

6USD X 1800 == 10 800USD

Cotaţia retrospectivă stabileşte cotele de primă pentru o anumită perioadă de asigurare în

funcţie de experienţa de daună aferentă aceleiaşi perioade de asigurare. Cota de primă se stabileşte
în funcţie de cheltuielile cu despăgubirile şi marja de profit şi est_ supusă unei limite minime şi
maxime. Stabilitatea cote lor de primă poate fi asigurată prin limitarea volumului daunelor luate în
considerate în cotaţia experienţei, reducându-se astfel fluctuaţiile foarte puternice pe care le pot
cauza daunele deosebit de mari.

Deoarece cotele de primă se stabilesc pe baza experienţei de daună a asiguratului în perioada

de asigurare, cotaţia retrospectivă permite asiguratului să reţină o mare parte din risc. Pe măsură ce
creşte valoarea daunelor, se măresc şi primele necesare pentru a acoperi daunele, astfel meat
asiguratul îşi reţine o parte din daunele proprii. Totuşi, există două limite ce pot afecta mărimea
sumei plătite de asigurat. Limita de asigurare per eveniment poate nivela mărimea daunelor luate în
calcul la stabilirea cote lor de primă. De exemplu, dacă limita per eveniment este de 250000USD, la
calcularea retrospectivă a primelor se vor lua în calcul limita de 250000USD, chiar dacă dauna
depăşeşte 250000USD.
O a doua limită care poate influenţa calculaţia primelor retrospective sunt primele de
asigurare maxime. Indiferent cât de severe sunt daunele, asiguratul nu va plăti niciodată mai mult

39
decât limita maximă a primelor.

Cotaţia retrospectivă are implicaţii şi în domeniul reasigurării. Când o poliţă este cotată
retrospectiv, valoarea primelor finale se va stabili după soluţionarea tuturor daunelor sau după
trecerea unui anumit număr de ani prestabilit. Contractele de reasigurare trebuie să precizeze modul
în care se vor stabili primele de reasigurare în această situaţie.
În cadrul contractelor de asigurare excedent de daună, reasigurătorii îşi stabilesc cotele de
primă în funcţie de experienţa asigurătorului, dacă aceasta este suficient de îndelungată. Cotaţia
retrospectivă poate fi utilizată în situaţia în care asigurătorul doreşte să reţină o mare parte din risc,
fără Însă ca prima de reasigurare să depăşească o limită maximă.

Relaţii între cotaţia riscului şi cotaţia experienţei. Opţiune a de a efectua cotaţia pe baza
riscului, a experienţei de daună sau a combinaţiei dintre acestea două depinde de mărimea
experienţei de daună. În general, cu cât experienţa de daună este mai îndelungată, cu atât este mai
probabil ca primele să se calculeze pe baza experienţei de daună a asiguratului sau a asigurătorului.
În figura următoare este ilustrată această relaţie.

Experienta de Experienta de
dauna rwdusa dauna
sau inexistenta îndelungata

Cotatia
riscului
Cotatia
experientiei
^ r
Combinatie între
cotatia riscului si
cotatia experientei I

Relaţia dintre cotaţia riscului şi cotaţia experienţei

Atât asigurătorii cât şi reasigurătorii subscriu diferite tipuri de acoperiri structurate pe

niveluri, în special în domeniul răspunderii civile. De exemplu, un asigurat care doreşte să obţină o
acoperire de 10 milioane de USD pentru răspundere civilă poate cumpăra trei poliţe. Una din poliţe
acoperă o treaptă de acoperire de până la 2 milioane. O altă poliţă poate acoperi un nivel cuprins
între 2 şi 5 milioane. O a treia poliţă poate acoperi o treaptă cuprinsă între 5 milioane şi 10
milioane.
În general, experienţa de daună este mai mare pentru treptele mai joase. Nivelul în care se
produce cel mai mare număr de daune este denumit nivel sau treaptă de lucru. În tabelul următor se
prezintă daunele suportate de societatea ABC pe o perioadă de trei ani.

Daunele suportate de compania ABC

■
Mărime daune DAUNE
(USD) Valoare (USD) Număr Cota de primă calculată pe
baza:
0-25000 3520000 2350 experienţei
25001-100000 2100000 400 Experienţei/riscului
100001-1000000 0 0 riscului

Primul nivel poate fi considerat nivel de lucru, deoarece cuprinde un număr de 2 350 de
daune în valoare de 3 520 000USD. Această valoare este suficientă pentru a aplica cotaţia

40
experienţei la stabilirea primei de asigurare pentru nivelul de acoperire în valoare de 25 000USD.
Nivelul intermediar va fi probabil cotat pe baza combinaţiei risc-experienţă, iar nivelul superior, în
care nu au existat daune, va fi cotat numai în funcţie de risc.
Primele aferente niveluri lor superioare ale reasigurării excedent de daună, indiferent dacă
este facultativă sau prin acord, vor fi probabil calculate pe baza riscului şi nu pe baza experienţei.
Aceasta se datorează faptului că informaţiile referitoare la daună pentru aceste niveluri sunt
insuficiente, iar experienţa de daună poate să nu fie un indicator solid al daunelor viitoare. În
reasigurarea contra catastrofei nu există, în general, o experienţă de daună suficient de bogată şi din
acest motiv reasigurătorii utilizează metode complexe pentru a modela expunerea la riscul de
catastrofă. Modelarea riscului de catastrofă va fi prezentată în capitolele următoare.

Tehnici actuariale. Costurile asigurării şi reasigurării nu pot fi cunoscute până în momentul

în care se plătesc toate despăgubirile. Astfel, asigurătorii şi reasigurătorii trebuie să estimeze sumele
ce se vor plăti pe baza contractelor de asigurare şi reasigurare. Cu cât este mai mare incertitudinea
valorii finale a despăgubiri lor, cu atât va fi mai dificilă cotaţia produsului. .
Pentru a depăşi aceste dificultăţi, asigurătorii şi reasigurătorii utilizează câteva tehnici de
estimare a costului despăgubiri lor, a rezervelor şi primelor. Aceste tehnici cuprind factorii tendinţei
şi evoluţiei, factorii creşterii limitelor şi factorii excedent de daună.

Factorii tendinţei şi evoluţiei daunelor. Creşterea frecvenţei şi costului litigii lor afectează
cotele de primă ale asigurării de răspundere civilă. Evoluţiile demografice şi schimbările în
tehnologia de construcţii au influenţat cotele de primă ale asigurării de bunuri. Asigurătorii şi
reasigurătorii trebuie să ia în considerare aceste modificări în evoluţia daunelor şi a forţelor pieţei,
pentru a asigura flexibilitatea cotelor de primă. Cele două tehnici ce sprijină asigurătorii şi
reasigurătorii în activitatea de elaborare a cotelor de primă sunt factorii tendinţei şi evoluţiei
daunelor.
Factorii tendinţei ajustează experienţa de daună anterioară corespunzător noilor condiţii
estimate pe perioada în care vor fi aplicate cote le de primă revizuite. Această tehnică utilizează
daunele anterioare pentru a previziona daunele viitoare prin ajustarea mediei despăgubirii şi a
frecvenţei în funcţie de inflaţie, de modificările legislative, de evoluţia tehnologică şi de alte
condiţii. Factorii tendinţei utilizează experienţa recentă, pentru a reflecta atât condiţiile curente cât
şi evoluţiile viitoare.
Factorii evoluţiei daunelor ajustează experienţa de daună anterioară în scopul determinării
valorii finale a despăgubirilor; avându-se în vedere şi rezerva pentru daunele produse dar
neraportate. Aceasta se realizează prin înmulţirea valorii daunelor suportate cu factorul ce reflectă
daunele produse dar neraportate şi corectarea erorilor în stabilirea rezervelor pentru despăgubiri le
neachitate. Factorii evoluţiei daunelor explică modificările valorii daunelor din momentul în care
sunt raportate până în momentul achitării despăgubiri lor, inclusiv a daunelor produse dar
neraportate.

Compararea factorilor tendinţei şi a evoluţiei daunelor:

Deoarece inflaţia afectează valoarea finală a despăgubirilor pentru anumite revendicări

(situaţie cunoscută ca evoluţia daunelor) dar este luată în considerare şi de factorii tendinţei, putem
crede că factorii tendinţei şi evoluţiei daunelor se suprapun. Pentru a înţelege mai bine diferenţa şi
motivul pentru care factorii tendinţei şi evoluţiei daunelor nu se. suprapun, să. presupunem călin
asigurător stabileşte cotele de primă pentru asigurarea de răspundere civilă. Aceste cote urmează să
intre în vigoare în 1.01.99, şi vor fi stabilite pe baza experienţei de daună a poliţelor emise în 1995.
Să presupunem că în 7.01.95 s-a produs un accident şi că rezerva pentru această despăgubire a fost
estimată la 1000 USD. În momentul plăţii despăgubirii, respectiv în data 31.12.97, valoarea acesteia
era de 3 000 USD. Raportul egal cu 3 (3 000USD valoarea finală a despăgubirii/ 1 000USD rezerva
iniţială) reprezintă factorul evoluţiei daunelor. Să presupunem acum că, dacă aceeaşi daună se

41
produce în 1999, valoarea estimată a despăgubirii este de 4 000USD. Raportul de 1,333 ( 4000USD
valoarea finală a despăgubirii/ 3 000USD valoarea actuală a despăgubirii) reprezintă factorul
tendinţei. .

Anul Rezerva iniţială estimatăVa Valoarea finală a despăgubirii

1995 1 000USD 3 000USD
1999 4 000USD

Factorii creşterii limitelor. În asigurarea de răspundere civilă, cote le de primă se compun

din cotele de bază şi factorii creşterii limitelor. Cotele de bază reprezintă cotele tarifare utilizate
pentru calcularea primelor corespunzătoare limitei de bază. Limita de bază reprezintă suma
asigurată minimă pentru care s-au stabilit cote de primă tarifare. De exemplu, limita de bază pentru
asigurarea de răspundere civilă a persoanelor juridice poate fi de 100 000USD per eveniment.
Motivul pentru care cotele de primă sunt calculate pentru limita de bază este acela că, prin limitarea
mărimii daune lor individuale la valoarea limitei de bază, experienţa de daună pentru această
categorie de asigurări este mult mai stabilă decât dacă s-ar lua în considerare valoarea lor totală.
Factorii creşterii limitelor modifică cota de primă de bază în scopul stabilirii cotaţiei acelor
sume asigurate care depăşesc limitele de bază. Cotaţia unei limite de asigurare excedentare limitei
de bază este calculată prin înmulţirea cotei de bază cu factorul creşterii limitelor. Noua cotă de
primă este înmulţită cu numărul unităţilor de risc pentru a determina valoarea primelor. Factorii
creşterii limitelor satisfac unul din scopurile cotaţiei, respectiv acela de a fi uşor de aplicat.

Aplicarea factorilor creşterii limitelor

Să presupunem că limita de bază pentru asigurarea de răspundere civilă a

producătorului este de 100 000USD, iar cota de primă de bază este de 1,25USD per 1 O00USD cifră
de afaceri. Factorul creşterii limitelor pentru o asigurare de 1000000USD este de 2,66.
Dacă producătorul are o cifră de afaceri anuală de 8 milioane USD, unităţile de. risc sunt
egale cu 8 milioane USD împărţite la 1000, respectiv 8 000 de unităţi. Primele aferente limitei de
bază sunt calculate după cum urmează:

1.25USD cota limitei de bază x 8 000 unităţi de risc = 10 000USD prime

Cota de primă pentru o limită de asigurare de 1 mil.USD se calculează prin înmulţirea cotei
limitei de bază de 1.25USD cu factorul creşterii limitelor, respectiv cu 2.66.

1.25USD X 2,66 = 3,325USD per 1 000 cifră de afaceri.

Primele corespunzătoare limitei de 1 milion sunt calculate după cum urmează:

3,325USD 8 000 26
cota de X unităţi de = 600USD
primă risc prime
pentru
limita crescută

Probleme ridica te de factorii creşterii limitelor. Utilizarea uniformă a

factorilor creşterii limitelor prezintă următoarele probleme:
• Factorii creşterii limitelor nu includ cheltuielile repartizate cu soluţionarea daunelor
peste cota limitei de bază. Dacă reasigurarea acoperă şi cheltuielile repartizate, factorii
limitelor crescute trebuie modificate.
• Factorii creşterii limitelor sunt calculaţi, în general, pentru poliţe cu limite de asigurare de

42
 până la 1 milion de USD / eveniment. Pentru poliţele cu limite de asigurate de peste 1
milion, factorii creşterii limitelor sunt mai puţin corecţi.
• Factorii creşterii limitelor includ cheltuielile nerepartizate cu soluţionarea daune lor şi cu
marjele de profit ale asigurătorilor. Reasigurătorii pot dori să modifice aceşti factori, pentru
a reflecta cheltuielile cu despăgubirile şi profitul din activitatea de reas 1 gm;are.
• Informaţiile referitoare la revendicări, utilizate pentru a calcula factorii creşterii limitelor,
pot să nu fie suficient de detaliate. Pentru asigurările de răspundere civilă cu perioadă de
raportare deosebit de extinsă, factorii creşterii limitelor pot fi inadecvaţi.
• Informaţiile utilizate pentru calcularea factorilor de creştere a limitelor pot fi incomplete,
deoarece unii asigurători nu raportează toate informaţiile necesare.

Factorii excedent de daună. Când un asigurat optează pentru limitarea mărimii daunelor
luate în considerare la calcularea retrospectivă a primelor, asigurătorul se expune unor riscuri mari
fără a beneficia de o mărire a primelor. Pentru a compensa asumarea acestor riscuri, asigurătorii
utilizează factorii excedent de daună. Factorii excedent de daună ajustează cotele de primă în
vederea reflectării acelor daune ce depăşesc limita daunelor utilizată în cotaţia retrospectivă.
Una dintre diferenţele dintre factorii creşterii limitelor şi factorii excedent de daună este
segmentul din distribuţia mărimii daunelor ce este luat în considerare. Factorii creşterii limitelor pot
fi utilizaţi pentru a mări cota de primă pentru acele daune ce se încadrează între limita de bază şi
limita daune lor. Factorii excedent de daună pot fi utilizaţi pentru a mări cota de primă pentru
daunele mai mari decât limita daunelor.

Diferenţe în stabilirea cotaţiei. Deşi există numeroase abordări comune în stabilirea preţului
asigurării şi reasigurării, în anumite domenii, precum cele enumerate mai jos, apar diferenţe:
• asigurarea de răspundere civilă şi asigurarea de bunuri,
• reasigurarea facultativă şi prin acord
• reasigurarea proporţională şi excedent de daună

Asigurarea de răspundere civilă şi asigurarea de bunuri. În asigurarea de răspundere civilă

şi în cea de bunuri, cotele de primă se stabilesc în mod diferit, datorită mărimii şi a incertitudinii
riscului de răspundere civilă, determinate de întârzierile în raportarea şi soluţionarea daunelor.
Diferenţe apar şi între asigurarea şi reasigurarea de răspundere civilă. Daunele din
reasigurarea de răspundere civilă sunt caracterizate printr-o frecvenţă mai redusă şi o mai mare
severitate decât daunele ce se încadrează în reţinerea asigurătorului. Datorită marilor întârzieri în
raportarea daunelor de răspundere civilă, pot trece mai mulţi ani până ce reasigurătorii sunt
informaţi de producerea acestora. Reasigurătorii îşi asumă un risc mai mare comparativ cu
asigurătorii, deoarece rezultatele finale ale activităţii de despăgubire, corespunzătoare unei anumite
perioade de acoperire, sunt mult mai variabile în cazul reasigurătorului decât în cazul asigurătorului.

Reasigurarea facultativă şi prin acord. În general, reasigurătorii facultativi cunosc, înainte

de autorizarea acoperirii, valoarea primelor solicitate asiguratului, cu toate că primele pot fi
modificate în funcţie de costul reasigurării facultative. Cunoscând exact care este valoarea primelor
şi a riscului, reasigurătorii facultativi pot determina costul reasigurării facultative.
În schimb, reasigurătorii prin acord stabilesc cotele de primă în
funcţie de valorile estimate ale încasărilor din prime şi ale unităţilor de risc şi în funcţie de
profilul limitelor. Aceste estimări pot să nu fie exacte.
Deoarece reasigurarea facultativă acoperă riscurile în mod individual, stabilirea preţurilor în
reasigurarea facultativă este identică cu cea a din asigurare. Reasigurarea prin acord acoperă un
întreg portofoliu de asigurări şi, de aceea, cotaţia reasigurării prin acord diferă de cea a asigurării.

Reasigurarea proporţională şi excedent de daună. Când reasigurarea este întocmită sub

formă proporţională, primele şi daunele aferente fiecărei poliţe reasigurate sunt împărţite într-un

43
procent predeterminat, între asigurător şi reasigurător Prin urmare, valoarea primelor de reasigurare
depinde de metodele de cotaţie ale asigurătorului. Dacă primele, de asigurare sunt inadecvate,
atunci şi primele de reasigurare vor fi necorespunzătoare.

4.2 Comisioane spec if ice reasigurării

În tranzacţiile de reasigurare există două tipuri de comisioane. Intermediarii pot obţine un

comision sub forma comisionului de brokeraj. Asigurătorii pot primi comisioane sub forma
comisioanelor de reasigurare. În figura următoare sunt ilustrate cele două tipuri de comisioane.

Prime Prime minus

comision de brokeraj

ASIGURATOR
INTERMEDIAR REASIGURATOR

] ] ]
Despagubiri T Despagubiri
Comision de reasigurare

T
Comision de reasigurare

Comisioanele caracteristice tranzacţiei de reasigurare

Comisionul de brokeraj reprezintă o compensare a serviciilor pe care le furnizează

intermediarul de reasigurare. Procentul comisionului de brokeraj variază în funcţie de tipul de
reasigurare şi de volumul primelor.
Comisionul de reasigurare reprezintă suma pe care o plăteşte reasigurătorul asigurătorului
pentru acoperirea parţială sau integrală a cheltuielilor de vânzare şi a cheltuielilor generale de
administrare. Acest comision poate include şi participarea la profit. Comisioanele de reasigurare
pot lua următoarele forme:
• Comision de reasigurare fix
• Comision de participare la profit
• Comision de reasigurare variabil

Comision de reasigurare fix. Comisionul de reasigurare sub formă fixă reprezintă un procent
prestabilit din primele de reasigurare, fără nici o .
ajustare în funcţie de experienţa de daună a asigurătorului. Comisionul fix este indicat pentru
asigurătorii nou înfiinţaţi sau pentru cei care se lansează Într-un nou domeniu de asigurări, mai
puţin familiar. Experienţa de daună favorabilă din primul an se poate datora norocului şi nu
competenţei în subscriere şi în cotaţie. S-ar putea ca reasigurătorul să nu dorească să plătească
asigurătorului o parte din profit - reasigurătorul putând utiliza profitul pentru compensarea unei
eventuale experienţe de daună negative în viitor.

De asemenea, comisionul fix poate fi utilizat în contractele proporţionale ce implică un risc

de catastrofă ridicat, care poate expune contractul unui număr neobişnuit de mare de daune.
Pregătindu-se pentru această posibilitate, reasigurătorul îşi poate păstra profitul, pentru a acoperi
daunele catastrofale în momentul producerii lor. În această situaţie, reasigurătorul nu va dori să
împartă profitul cu asigurătorul, menţinându-l ca rezervă pentru experienţa de daună negativă din
44
anii următori.

Comision de participare la profit. Reasigurătorii pot oferi asigurătorilor o recompensă

pentru asigurările profitabile cedate, prin acordarea unui comision de participare la profit,
suplimentar comisionului fix. Comisionul de participare la profit se calculează pe baza excedentului
de profit obţinut din contract, după scăderea marjei minime de profit ce revine reasigurătorului (vezi
figura 5.4). Profitul excedentar reprezintă valoarea profitului pe care reasigurătorul doreşte să îl
împartă cu asigurătorul.

Formula de calcul a comisionului de participare la profit:

Pentru a determina marja de profit, trebuie să fie scăzute din valoarea primelor toate cel elate
elemente de calculaţie. După obţinerea valorii profitului, acesta poate fi împărţit între asigurător şi
reasigurător.

Formula comisionului de participare la profit (Cpp) este următoarea:

C = P -Cr - D -C -M ■ P
r U W1
Cpp=Pa ^ f pr W pr *pp

unde:
Pa = valoarea primelor de reasigurare;
Crf = comisionul de reasigurare fix;
Dpr = despăgubirile şi cheltuielile cu soluţionarea daunelor suportate de reasigurător;
Cr = celelalte cheltuieli ale reasigurătorului;
Mpr = marja minimă de profit dorită de reasigurător;
Pa = valoarea primelor de reasigurare;
Ppp = procentul de participare la profit.

În reasigurarea proporţională, primele de reasigurare se determină conform prevederilor

contractului de reasigurare. Comisionul de reasigurare sub formă fixă a fost discutat în secţiunea
anterioară. Următoarea secţiune se referă la celelalte elemente din formula de calcul a comisionului
de participare la profit.

Cheltuielile reasigurătorului cu daunele şi soluţionarea daunelor. În reasigurarea

proporţională, daunele şi cheltuielile cu soluţionarea daune lor se calculează pe baza procentului de
repartizare convenit de asigurător şi reasigurător. De exemplu, reasigurătorul unui contract
proporţional poate accepta să primească 80% din primele asigurătorului şi să plătească 80% din
despăgubiri le şi cheltuielile cu daunele suportate de asigurător. Dacă asigurătorul suportă
despăgubiri şi cheltuieli repartizate în valoare de 2 milioane USD, reasigurătorul va plăti 1,6
milioane USD.

Celelalte cheltuieli ale reasigurătorului. Celelalte cheltuieli ale reasigurătorului cuprind:

cheltuielile de administrare generale, comisionul de brokeraj plătit intermediarului şi provizioanele
pentru venitul anticipat din investiţii. Aceste elemente sunt exprimate sub formă de procent din
primele de reasigurare.
Cheltuielile de administrare generale au fost prezentate mai înainte în acest capitol, în
secţiunea referitoare la componentele cotei de primă. În SUA, costurile operaţionale variază între
3% şi 10% din valoarea primelor subscrise. Aceste cheltuieli variază în funcţie de mărimea,
diversitatea activităţii societăţii şi de eficienţa managerială. Reasigurătorii eficienţi au un avantaj
concurenţial, deoarece costurile operaţionale mici determină reducerea primelor de reasigurare.
Comisionul de brokeraj plătit intermediarilor de reasigurare variază între 1%, în cazul
contractelor proporţionale prin acord, şi 10%, pentru reasigurarea excedent de daună facultativă.

45
Un. volum de prime ridicat determină, în general, reducerea procentului comisionului de brokeraj.
Provizioanele pentru venitul din investiţii anticipat se determină în funcţie de fluxul de
numerar estimat, generat de contractul de reasigurare prin acord. Fluxul de numerar previzionat de
reasigurător este egal cu încasările de prime mai puţin comisionul de reasigurare, comisionul de
brokeraj, despăgubirile şi cheltuielile repartizate cu soluţionarea daunelor. Momentul intrării şi
ieşirii numerarului este foarte important. Se poate întâmpla ca reasigurătorul să nu încaseze primele
decât după 60 sau 90 de zile de la data raportării lor. Despăgubirile pot fi mici la început, pentru ca
apoi să crească. După stabilirea fluxului de numerar, se va stabili rentabilitatea investiţiei. În
general, rentabilitatea investiţiei reprezintă rentabilitatea medie a active lor investite ale
reasigurătorului. Venitul anticipat din investiţii este exprimat ca procent din primele de reasigurare.
Compensaţia pentru venitul de investiţii se reflectă în marja de profit şi nu separat.

Marja minimă de profit dorită de reasigurător. Din încasările de prime se scade şi marja
minimă de profit. Profitul a fost discutat anterior în secţiunea referitoare la componentele cotei de
primă. Marja minimă de profit este necesară reasigurătorului pentru ca acesta să obţină un nivel de
rentabilitate competitiv al capitalului. Marja minimă. de profit se determină în funcţie de sumele pe
care reasigurătorul ar putea să le câştige din investiţiile cu risc redus, de valoarea riscului implicat
de reasigurare şi de raportul prime / (capital plus rezerve), dorit de reasigurător.

Procentul de participare la profit. După achitarea comisionului de reasigurare către

asigurător, din încasările de prime se scad valoarea daunelor şi a cheltuielilor cu soluţionarea daune
lor, celelalte cheltuieli ale reasigurătorului şi marja minimă de profit. Rezultatul se înmulţeşte cu
procentul de participare la profit. Procentul de participare la profit variază în general între 15%
şi 50%, procentul cel mai des întâlnit fiind de 25%.
Acest procent poate lua valori reduse în următoarele situaţii:
• reasigurătorul consideră că profitul obţinut din contract reprezintă în mică măsură
contribuţia asigurătorului;
• contractul nu este echilibrat;
• contractul este expus riscului de catastrofă;
• oferta de reasigurare pentru aceste categorii de asigurări este redusă şi reasigurătorul poate
stabili propriile condiţii de reasigurare

În lipsa circumstanţelor de mai înainte, procentul de participare la profit poate fi ridicat. În

general, procentele de participare la profit ridicate sunt asociate unui volum ridicat de prime de
reasigurare.

Exemplu de aplicare a comisionului de participare la profit:

Un asigurător subscrie un volum de prime de 3 000 000USD din asigurări de bunuri.
Asigurătorul cedează reasigurătorului 80% din prime, despăgubiri şi cheltuieli repartizate cu
soluţionarea daunelor, conform contractului de reasigurare proporţional.
Comisionul de reasigurare reprezintă 30% din valoarea primelor, iar daunele şi cheltuielile
cu soluţionarea daunelor ating valoarea de 1 500 000USD.
Deoarece contractul este echilibrat, reasigurătorul oferă un comision de participare la profit
de 25%. Costurile reasigurării deţin următoarele procente din valoarea primelor de reasigurare:

Cheltuieli generale 4,5%

Comisioane de brokeraj 1,0%
Provizioane pentru venitul din investiţii (3,5%)
Marja de profit minim şi cheltuieli neprevăzute 5,0%
Total cheltuieli ale reasigurătorului 7,0%

Reasigurătorul calculează comisionul de participare la profit în următorul mod:

46
 Primele de reasigurare :
3 000 000USD X 80% = 2 400 000USD
Total cheltuieli ale reasigurătorului ( 7% ):
(2400 000USD X 7%) = (168 000USD)
Comision de reasigurare (30%) :
(2400000 X 30%) = (720 000USD)
Daune şi cheltuieli repartizate cu soluţionarea
daunelor :
(1 500 000USD X 80USD) = (1 200 000USD)

j
T/ r, i • A <• < 312 000USD
Valoarea profitului de repartizat
Comision de participare la profit (25%) :
312 000USD X 25% = 78 000USD

Comision variabil. Comisionul variabil este specific unui aranjament de participare la profit
în care comisionul este corelat cu rata daunei, pentru o perioadă de timp specificată. Când rata
daunei creşte, comisionul descreşte până la o anumită limită minimă. Când rata daunei descreşte,
comisionul se măreşte, până la o limită maximă. Acest tip de comision este utilizat în cazul
următoarelor tipuri de contracte de reasigurare prin acord:
• contracte ce acoperă poliţe cu limite de asigurare mici, precum poliţele auto pentru
persoanele fizice sau poliţele de asigurare ale agricultorilor
• contracte ce acoperă poliţe care impun constituirea unor rezerve reduse pentru daunele
produse dar neraportate, precum poliţele de asigurare de bunuri
• contracte cu un volum ridicat de prime de reasigurare
• contracte stabile, cu rezultate predictibile

Comisioanele variabile sunt simplu de aplicat. La începutul contractului se plăte şte un

comision provizoriu. Pentru fiecare reducere a ratei daunei aferentă perioadei specificate, procentul
comisionului se măreşte, fără însă a depăşi procentul maxim. În schimb, dacă rata daunei depăşeşte
un anumit nivel, procentul comisionului se reduce, fără însă să scadă sub o anumită valoare minimă.
Dacă contractul acoperă riscul de catastrofă, ajustările se vor face astfel meat pierderile
extraordinare suportate într-un anumit an să compenseze parţial profitul din alţi ani.
Elementele ce se iau în calcul la stabilirea comisionul variabil sunt cheltuielile generale ale
reasigurătorului, limita minimă şi limita maximă a comisionului şi perioada de calcul. Cheltuielile
generale ale reasigurătorului sunt similare cu cele utilizate la calcularea comisionului de participare
la profit.

Exemplu de aplicare a comisionului variabil:

Clauza comisionului variabil conţine următoarele prevederi:

• Dacă rata daunei este de 65%, sau mai mult, comisionul va fi de 25%.
• Dacă rata da unei este cuprinsă între 35% şi 65%, procentul comisionului se va mări cu o
treime din diferenţa dintre 65% şi rata daunei.;
• Dacă rata daunei este mai mică decât 35%, atunci comisionul va fi de 35%.

Dacă rata daunei asigurătorului este de 50% , comisionul variabil se va calcula după cum
urmează:
65% - 50% = 15%
15% : 3 = 5% 25% +
5% = 30%

47
 Într-o clauză contractuală separată se poate stabili ca procentele ratei daunei, care depăşesc
65%, să fie scăzute din profitul anilor viitori. Procentele mai mici de 35% pot fi raportate pentru
daunele din anii viitori.

35%
Maximum
.2
.m
o
O

25%

Minimum

Raportare 35% 50% 60% Deducere

Comisionul variabil

Comisioanele variabile sunt mai frecvent utilizate în contratele cotă parte decât în
contractele excedent de sumă asigurată, datorită faptului că o daună mare într-un contract excedent
de sumă poate afecta istoricul daunelor pentru mai mulţi ani. Dacă se scad anumite procente din
profiturile viitoare, avantajele comisionului variabil se anulează. Din acelaşi motiv, în reasigurarea
contra catastrofei nu se utilizează comisioane variabile. În figura de mai sus se ilustrează aplicarea
comisionului variabil.

4.3 Aspecte ale stabilirii preţurilor în reasigurare

La stabilirea cotei de primă, reasigurătorii trebuie să analizeze caracteristicile asigurătorului,

condiţiile de reasigurare şi tipul de reasigurare.

Caracteristicile asigurătorului. Caracteristicile relevante pentru reasigurător sunt

următoarele:
• Competenţa în activitatea de subscriere
• Corectitudinea cotelor de primă
• Puterea financiară

Condiţiile de reasigurare care influenţează cotaţia sunt cele referitoare la limitele de

acoperire şi la reţinere. Reasigurările facultative, proporţionale şi excedent de daună au
caracteristici proprii în ceea ce priveşte cotaţia.
Competenta în activitatea de subscriere. În reasigurare, cel mai indicat client este
asigurătorul cu rezultatele stabile, ţinute permanent sub control, care nu a suportat daune
neobişnuite. Avantajele unei subscrieri corecte se reflectă în rezultatele reasigurării.
Competenţa în activitatea de subscriere are o deosebită importanţă în reasigurarea prin acord,
datorită faptului că reasigurătorul contribuie la întregul portofoliu de asigurări prevăzut în contract.
Totuşi, competenţa în activitate a de subscriere este importantă şi în reasigurarea facultativă. Deşi
reasigurătorii studiază riscurile facultative cu deosebită atenţie, asigurătorii sunt cei care furnizează
cea mai mare parte a informaţiilor. Reasigurătorul este avantajat dacă asigurătorul a analizat corect

48
toate informaţiile necesare, înainte de a le transmite reasigurătorului.

Corectitudinea cotelor de primă. Analizarea cote lor de primă practicate de asigurător este
importantă din mai multe motive. Dacă cote le de primă sunt insuficiente, reasigurătorul trebuie să-
şi pună problema situaţiei financiare a asigurătorului. Cotele de primă insuficiente pot indica o
selecţie incorectă a riscului. Dacă istoricul cotelor de primă ilustrează perioade caracterizate prin
cote de primă insuficiente, urmate de creşteri bruşte ale cotelor de primă, acest lucru se poate datora
unui management inadecvat sau insuficienţei informaţilor necesare pentru elaborarea cotelor de
primă. În reasigurarea proporţională, corectitudinea cote lor de primă are o importanţă deosebită.
Deoarece primele şi daunele sunt distribuite proporţional, rezultatele financiare ale asigurătorului şi
reasigurătorului urmează aceeaşi evoluţie. Prin urmare, dacă cotele de primă ale asigurătorului sunt
prea mici, tranzacţia va fi neprofitabilă atât pentru asigurător, cât şi pentru reasigurător. În cazul
reasigurării excedent de daună, cota primei de reasigurare se va aplica primelor subiect. Dacă
primele subiect vor fi incorect stabilite, ca urmare a unor cote de primă de asigurare inadecvate, şi
primele de reasigurare vor fi incorecte.
Valoarea cotelor de primă trebuie analizată în corelaţie cu rata cheltuielilor asigurătorului.
Deoarece diferi ţii asigurători au rate de cheltuieli diferite, o cotă de primă in suficientă pentru un
anumit asigurător poate fi suficientă sau chiar excedentară pentru un alt asigurător.
Caracterul pieţei influenţează de asemenea nivelul cotelor de primă. Pe piaţa
cumpărătorului, concurenţa este puternică, asigurarea este uşor de obţinut, iar asigurătorii sunt
nevoiţi să reducă cote le de primă pentru a atrage cumpărători. Pe piaţa vânzătorului concurenţa este
redusă, asigurarea este greu de obţinut, iar cotele de primă sunt ridicate. Reasigurătorii trebuie să
analizeze condiţiile de piaţă atunci când stabilesc corectitudinea cote lor de primă ale asigurătorului.
Dacă piaţa are caracteristicile pieţei cumpărătorului, asigurătorul poate avea cote de primă mai mici
decât cele adecvate.
Puterea financiară. Dacă asigurătorul devine insolvabil, s-ar putea întâmpla ca
reasigurătorul să nu poată colecta primele datorate sau să fie solicitat să plătească daune ce altfel ar
fi fost reţinute de asigurător. Deşi majoritatea contractelor conţin clauze ce previn astfel de situaţii,
uneori sentinţele judecătoreşti pot fi nefavorabile reasigurătorului.

Reţinerea şi limitele de reasigurare. Limita acordului de reasigurare reprezintă răspunderea

maximă acceptată de reasigurător conform contractului. Cotaţia în reasigurare trebuie să ţină seama
de limitele prevăzute în contract. De exemplu, reasigurarea excedent de daună cu o limită de
500000 USD excedent peste 500000 USD costă mai mult decât reasigurarea cu o limită de 200000
USD excedent peste 500000 USD.
Reţinerea reprezintă valoarea riscului pe care asigurătorul o păstrează pe răspunderea sa.
Reasigurătorul poate mări reţinerea, pentru a face contractul acceptabil sau pentru a reduce costul
de reasigurare al asigurătorului.

Cotaţia în reasigurarea facultativă. Stabilirea preţului în reasigurarea facultativă este

asemănătoare cu cea din asigurare. În ambele cazuri sub scriitorul analizează fiecare risc în parte.
Deoarece asigurătorul nu este obligat să cedeze riscul, există riscul selecţiei adverse.
Selecţia adversă are loc în situaţiile în care persoanele cu probabilitate de daună peste medie
deţin o pondere mai mare în totalul asigurărilor decât deţin persoanele cu probabilitate de daună
medie sau sub medie. Dacă asigurătorul reţine pe răspunderea sa asigurările persoanelor cu
probabilitate de daună redusă şi cedează în reasigurare numai asigurările persoanelor cu
probabilitate de daună ridicată, se produce selecţia adversă. Datorită selecţiei adverse şi caracterului
foarte riscant al reasigurării facultative, reasigurătorii măresc cotele de primă pentru a acoperi
probabilitatea asumării unui risc mai mare decât cel normal.

Majoritatea reasigurărilor facultative sunt reasigurări excedent de daună. Pentru calcularea

cotei de primă pe baza experienţei, cota de primă a asigurătorului se înmulţeşte cu un factor de

49
cotare a excedentului. Totuşi, deoarece un singur asigurat nu are suficientă experienţă de daună
pentru a se putea stabili o cotaţie credibilă pe baza experienţei, metoda cea mai des utilizată este
cotaţia riscului.
Cotaţia în reasigurarea proporţională prin acord. În reasigurarea proporţională, primele de
reasigurare reprezintă un procent din primele asigurătorului. Pe lângă aceasta, reasigurătorii plătesc
un comision asigurătorului. Acest comision este esenţial în cotaţia reasigurării proporţionale,
deoarece preţul final al reasigurării proporţionale este egal cu primele cedate minus valoarea
comisionului.
Valoarea comisionului de reasigurare este negociabilă. De exemplu, dacă portofoliul
reasigurat a fost deosebit de profitabil în trecut, asigurătorul nu va dori probabil să cedeze acest
profit reasigurătorului. Astfel, asigurătorul va negocia un comision de reasigurare mai mare decât
cheltuielile cu vânzarea poliţelor
Prin această metodă el va putea păstra o parte din profitul adus de
portofoliul reasigurat. Forţele ce acţionează pe piaţa de reasigurare pot influenţa mărimea
comisionului de reasigurare. De exemplu, dacă piaţa de reasigurarea este o piaţă a vânzătorului,
comisionul tinde să fie mai mic decât cel de pe piaţa cumpărătorului.

Cotaţia reasigurării excedent de daună prin acord. În reasigurarea excedent de daună se

utilizează atât cotaţia riscului cât şi cotaţia experienţei. Nivelurile de lucru din reasigurare
(respectiv, niveluri în care probabilitatea de daună este ridicată) sunt deseori cotate retrospectiv.
Cotaţia în reasigurarea de bunuri şi de răspundere civilă diferă datorită faptului că estimările
daunelor de răspundere civilă sunt mult mai puţin precise decât cele ale daunelor la bunuri.
Alţi factori ce trebuie să se ia în considerare la stabilirea preţului reasigurării
excedent de daună sunt următorii:
• frecvenţa redusă şi severitatea ridicată a daune lor;
• insuficienţa datelor statistice necesare pentru stabilirea unor cote de primă orientative;
• perioade lungi de raportare a daune lor şi întârzieri în soluţionarea daunelor de răspundere
civilă;
• imprevizibilitatea interpretării legale;
• venitul din investiţii.

Reasigurarea de bunuri excedent de daună. La stabilirea preţului reasigurării de bunuri

excedent de daună, reasigurătorii analizează profilul limitelor şi distribuţia geografică a daunelor,
aşa cum s-a arătat într-un capitol anterior. Tehnicile de stabilire a preţurilor în reasigurare excedent
de daună diferă în funcţie de tipul contractului: per risc sau împotriva catastrofei.

1. Reasigurarea bunurilor excedent de daună per risc. Cotaţia riscului ia în calcul

probabilitatea de risc corespunzătoare nivelului de reasigurare şi valoarea primelor încasate de
asigurător. Dacă reasigurătorii aplică numai cotaţia riscului, atunci tuturor asigurătorilor cu profil al
limitelor similar li se va percepe aceeaşi cotă de primă, indiferent de calitatea activităţii de
subscriere. Asigurătorul caracterizat printr-o deosebită competenţă în subscriere nu va fi
recompensat pentru reducerea numărului de daune corespunzătoare portofoliului său. Cotaţia
riscului este atrăgătoare numai pentru asigurătorii cu o competenţă medie sau sub medie în
activitatea de subscriere.
Cotaţia experienţei reflectă experienţa de daună, calitatea subscrierii şi modificările în
selecţia riscului. Astfel, dacă reasigurătorul utilizează numai cotaţia experienţei, asigurătorul care
din întâmplare a subscris numai riscuri bune va fi recompensat în acelaşi mod ca şi asigurătorul cu
competenţă deosebită în subscriere. Pentru a evita dificultăţile ridicate de cotaţia riscului sau a
experienţei, reasigurătorii combină cele două metode. Ponderea pe care o deţine fiecare metodă în
stabilirea cotei de primă finale depinde de nivelul de reasigurare, de limita de acoperire şi de
numărul daunelor care depăşesc reţinerea în perioada analizată.
Cotaţia evaluată este utilizată în situaţia în care nu există informaţii statistice suficiente

50
pentru a determina cotele de primă. Primele finale vor fi determinate pe baza experienţei şi analizei
reasigurătorului.

2. Reasigurarea bunurilor împotriva catastrofei. Preţul stabilit de reasigurător pentru

acoperirea bunurilor contra catastrofei este independent de cotele de primă ale asigurătorului.
Totuşi, ca în orice reasigurare excedent de daună, cotele de primă ale reasigurătorului se vor înmulţi
cu primele subiect ale asigurătorului. Dacă primele subiect sunt incorecte, primele de reasigurare
vor fi de asemenea incorecte, cu excepţia cazului în care cota de primă este ajustată pentru a corecta
primele subiect. Conform definiţiei, riscul de catastrofă nu este determinat de o singură poliţă, ci
rezultă din cum ului de daune corespunzătoare mai multor poliţe, în urma unui singur eveniment.
Astfel, reasigurătorul stabileşte primele pe baza analizei efectului unei daune catastrofale asupra
întregului portofoliu reasigurat. Reasigurătorul utilizează atât cotaţia experienţei cât şi cotaţia
riscului.

• Cotaţia riscului. În reasigurarea bunurilor contra catastrofei, indiferent de nivelul de

reasigurare, procedura de stabilire a preţului începe întotdeauna cu aplicarea cotaţiei
riscului. Riscurile de furtună sau de cutremur sunt deosebit de importante în cotaţia
riscurilor. Riscul de furtună poate fi analizat prin utilizarea unor modele informatice,
elaborate pentru a previziona daunele în funcţie de informaţiile disponibile. În capitolele
următoare se vor prezenta aceste modele.
• Cotaţia experienţei. Cotaţia experienţei este utilizată în general pentru primul nivel de
reasigurare şi numai dacă acest nivel a înregistrat daune pe o perioadă mai mare de timp (5
până la 10 ani). Nivelurile superioare, pentru cazurile de catastrofă, nu sunt supuse cotaţiei
experienţei, deoarece experienţa de daună este irelevantă pentru stabilirea unor cote de
primă adecvate. Pentru a analiza experienţa de daună este necesar un istoric al daunelor de
cel puţin 10 ani. Valoarea daune lor va fi ajustată corespunzător creşterii cheltuielilor de
construcţie şi conform numărului de unităţi asigurate expuse unui eveniment (densităţii).
Indicele densităţii ajustează valoarea daunelor în funcţie de numărul de asiguraţi. De
exemplu, dacă în anul 1990 o catastrofă a provocat daune unui număr de 350 de poliţe de
asigurare, iar asigurătorul are în prezent de două ori mai multe unităţi asigurate în aceiaşi
zonă, atunci numărul unităţilor implicate în cazul unui eveniment similar va fi de două ori
mai mare.

De menţionat că nu există o metodă unică pentru stabilirea preţului în reasigurarea de

accidente excedent de daună. Reasigurătorii cu experienţă utilizează simultan mai multe metode.
În general, la stabilirea preţului se utilizează atât cotaţia riscului cât şi cotaţia experienţei. În
reasigurarea de accidente excedent de daună, cotaţia riscului este identică cu cota de primă tarifară
practicată de asigurător. Primele de reasigurare se calculează prin înmulţirea cotei de primă stabilită
pe baza informaţiilor oferite de cotaţia riscului, precum factorii limitei crescute şi factorii
excedentului, cu valoarea primelor subiect. Reasigurătorul poate modifica cota primei de
reasigurare pentru a reflecta mai bine o anumită expunere. Cotaţia experienţei în reasigurarea de
accidente excedent de daună este similară cotaţiei experienţei practicate de asigurător. Primele se
stabilesc pe baza experienţei de daună a asigurătorului.
Pentru cazurile deosebit de complexe şi riscante, reasigurătorii pot colabora cu specialişti în
calcul actuarial, beneficiind astfel de consultanţă tehnică şi experienţă în domeniu. Deoarece
reasigurările de accidente excedent de daună generează daune pe termen lung, subscriitorii trebuie
să fie prevăzători atunci când încheie un aranjament de reasigurare cu un nou asigurător.

51
5. RISCURI ACOPERITE PRIN REASIGURARE

Daunele despăgubite prin acordurile de reasigurare sunt acoperite iniţial de poliţele de

asigurare emise de societăţile de asigurări. Astfel, este necesar ca reasigurătorii profesionali să ştie
care este acoperirea oferită de poliţele de asigurare.
Reasigurătorii profesionali trebuie să acorde o mai mare atenţie în special acelor aspecte ale
poliţelor de asigurare care pot influenţa volumul despăgubirilor plătite. Astfel, trebuie să analizeze
caracteristicile acoperirii oferite de poliţele de asigurare, precum şi alţi factori, cum ar fi
concentrarea geografică a riscurilor subscrise de asigurător.
Tipul acordului de reasigurare afectează, de asemenea, numărul şi volumul daunelor
despăgubite de către reasigurător. Un reasigurător proporţional trebuie să acopere o parte din fiecare
daună, despăgubită de poliţa de asigurare. Un reasigurător excedent de daună este interesat doar de
daunele care depăşesc reţinerea stabilită prin acordul de reasigurare excedent de daună.
În acest capitol se analizează expuneri le la daună în cazul asigurărilor de bunuri şi de
răspundere civilă, se prezintă caracteristicile acoperiri lor pentru câteva tipuri de poliţe de asigurare
uzuale şi se explică semnificaţia acestor caracteristici pentru reasigurători.

5.1 Expunerile la daună

În contextul de faţă, dauna este definită ca fiind reducerea neaşteptată a valorii în urma
producerii unui eveniment. Se înregistrează pierderi în următoarele situaţii:
• bunurile sunt distruse, avariate, pierdute sau furate (daune specifice bunurilor);
• părţile prejudiciate solicită despăgubiri pentru a compensa pierderile înregistrate ca urmare a
încălcării de către asigurat a prevederilor legale sau a clauzelor contractuale (daune specifice
răspunderii civile).

Expunerile la daună sunt situaţii în care este posibilă producerea unor daune (de exemplu,
deţinerea unei case poate presupune diverse riscuri). Incertitudinea unei daune determină atât
necesitatea asigurării, cât şi a reasigurării.

Expunerile la daună în cazul asigurării bunurilor. Daunele specifice bunurilor apar

atunci când acestea sunt distruse, avariate, furate, pierdute sau când înregistrează o reducere de
valoare. Termenul de „risc" reprezintă cauza unei daune, avarieri sau distrugeri, cum ar fi incendiul
sau explozia.
Expunerile la daună în cazul bunurilor sunt cel mai bine descrise de elementele esenţiale ale
acestora, şi anume:
• bunurile expuse daunelor
• riscurile care pot cauza daune bunurilor
• consecinţele financiare care pot rezulta în urma daune lor aduse bunurilor.

De exemplu, o locuinţă poate înregistra o scădere a valorii dacă este distrusă de riscul de
incendiu. Astfel, proprietarul suportă o consecinţă financiară, şi anume reducerea valorii bunurilor
sale.

Bunurile expuse daunelor. Bunurile se referă la orice produs care poate fi evaluat (care are
valoare). În asigurări, bunurile se împart în : bunuri imobile şi bunuri mobile. În general,
proprietatea imobilă este aceea care nu poate fi mutată, cum ar fi terenurile şi construcţiile. Alte
exemple ar putea fi podurile, tunelurile, digurile şi antenele de radio şi de televiziune.
Spre deosebire de bunurile imobile, bunurile mobile pot fi uşor mutate. Câteva exemple ar

52
putea fi: conţinutul unei case, un automobil, o colecţie de artă. În plus, se pot menţiona ca bunuri
mobile aparţinând persoanelor juridice: echipamentul şi utilajele, produsele fini te, mobilierul,
hârtiile şi documentele de valoare.

Riscurile care pot cauza daune bunurilor. Tipologia riscurilor la care este expusă
proprietatea imobilă şi cea mobilă diferă considerabil în funcţie de momentul, locul şi
circumstanţele producerii daunei. Riscurile pot fi împărţite în două categorii: riscuri naturale şi
riscuri generate de om (sociale).
Proprietatea imobilă este supusă riscurilor naturale cum ar fi incendiul, trăznetul, furtuna,
inundaţia, cutremurul, acţiunea vulcanică şi îngheţul. Există zone predispuse unor riscuri specifice.
Dacă o zonă geografică este expusă uraganelor, ce pot avaria bunurile imobile aflate pe acest
teritoriu, atunci şi bunurile mobile vor fi expuse aceluiaşi risc natural.
Atât bunurile imobile cât şi bunurile mobile sunt expuse riscurilor sociale, cum ar fi
revoltele, vandalismul, accidentele aviatice, explozia nucleară şi poluarea. De asemenea, riscurile
generate de om includ şi o categorie de infracţiuni, cum ar fi: furtul, falsul, însuşirea ilegală, jaful,
tâlhăria.
Bunurile mobile sunt supuse atât riscurilor sociale cât şi riscurilor naturale, în funcţie de
localizarea acestora. Astfel, acestea pot fi expuse atât furtunilor şi trăznetelor, cât şi vandalismului
şi revoltelor sociale.
Reasigurarea împotriva catastrofei acoperă asigurătorul care înregistrează numeroase daune
în urma aceluiaşi eveniment. Catastrofele pot fi generate de riscuri naturale, cum sunt inundaţiile,
cutremurele şi erupţiile vu1canice, cât şi de riscuri generate de om, cum ar fi accidentele aviatice şi
revoltele sociale.

Consecinţele financiare ale daunelor asupra bunurilor. O importantă consecinţă financiară

a daune lor ce afectează atât bunurile imobile, cât şi pe cele mobile o reprezintă reducerea valorii
bunurilor supuse riscului. Aceasta este denumită daună directă. Consecinţele financiare
suplimentare care pot apărea în urma distrugerii unui bun sunt denumite daune indirecte. O daună
indirectă provin din imposibilitatea utilizării bunului, având ca rezultat scăderea venitului sau
creşterea cheltuielilor.
Fiecare bun are o valoare, iar avarierea, distrugerea sau imposibilitatea folosirii bunului ca
urmare a producerii unui risc dă naştere unei pierderi economice. De exemplu, o locuinţă care a fost
distrusă de incendiu suferă o daună directă ca urmare a avarierii acesteia. Dauna indirectă,
reprezentată de cheltuielile de existenţă suplimentare, temporare, rezultă din incapacitatea de a
folosi locuinţa. La fel, proprietarul unui automobil avariat într-un accident înregistrează o reducere
a valorii automobilului şi totodată suportă cheltuieli suplimentare cu închirierea unui alt automobil.
Daunele indirecte pot fi caracterizate prin reducerea venitului, creşterea cheltuielilor, sau
prin ambele. Caracterul acestora depinde de natura bunului afectat. Numeroase societăţi ale căror
sedii au fost distruse pot continua să funcţioneze în altă clădire. Totuşi, acest lucru implică
cheltuieli suplimentare. De exemplu, un magazin închiriază temporar anumite spaţii pentru a-şi
desfăşura activitate a, până când sediul său va fi renovat. Pe lângă cheltuielile de închiriere, venitul
obţinut din societatea respectivă poate să se reducă, deoarece clienţii săi obişnuiţi vor cumpăra din
altă parte, până când va fi renovat sediul iniţial. Unele întreprinderi care folosesc maşini şi utilaje
specializate, dificil de înlocuit, nu pot să-şi continue activitatea în spaţiile închiriate. Stocul de
marfă necesar producătorilor poate fi dificil de reconstituit, mai ales dacă este necesar şi un proces
de pregătire a acestuia. În cazul în care le sunt avariate sau distruse bunurile mobile sau imobile,
multe întreprinderi nu au altă alternativă decât reducerea activităţii, şi respectiva venitului.
O daună directă poate fi mult mai mică decât daunele indirecte generate. De exemplu, o
daună relativ mică care afectează o piesă importantă a unei maşini sau a unui echipament, şi care
este greu de înlocuit, poate genera o reducere a venitului mai mare decât valoarea piesei.
Evaluarea bunurilor. Bunurile au mai multe valori, ele diferă în funcţie de scopul evaluării.
De exemplu, un singur bun poate avea cel puţin trei valori diferite:

53
 (1) valoarea contabilă;
(2) valoarea evaluată de instituţia de credit la acordarea împrumutului;
(3) valoarea care stă la baza despăgubirii pentru o daună directă, în cazul unei poliţe de
asigurări de bunuri.
Poliţele de asigurare pentru bunuri au o clauză care se referă la valoarea asigurată a bunului,
care este folosită ca bază pentru soluţionarea revendicărilor. Unele poliţe folosesc noţiune a de
„valoare rămasă „, ca fiind costul de înlocuire minus uzura, iar alte poliţe utilizează termenul de
„ cost de înlocuire", fără a se lua în calcul uzura. Pot fi utilizate şi tehnici de evaluare mai
sofisticate, cum ar fi „costul reconstituirii", folosit pentru a evalua clădirile istorice care nu pot fi
renovate folosind aceleaşi materiale.

Expunerile la daună ale bunurilor mobile. Pentru majoritatea oamenilor, achiziţia unei
locuinţe reprezintă cea mai importantă investiţie. Rareori o persoană poate acoperi consecinţele
financiare ale pierderii casei şi distrugerii conţinutului acesteia, fără a întâmpina dificultăţi. Costul
închirierii unei locuinţe noi reprezintă o sarcină financiară suplimentară pentru cei care nu mai pot
locui în propria casă. De asemenea, pentru chiriaşi, mobila şi celelalte bunuri din casă reprezintă
importante expuneri la daună. Tot astfel, automobilul reprezintă o altă expunere la daună pentru
majoritatea oamenilor. În plus, dacă vom lua în calcul sumele substanţiale investite în obiecte de
artă, instrumente muzicale, bijuterii, nave şi aparate de zbor personale etc., daunele potenţiale
generate de aceste expuneri pot fi substanţiale.
Societăţile de asigurări distribuie riscul implicat de bunurile mobile între mai mulţi
asigurători. Ei se protejează împotriva acumulării daune lor generate de un singur eveniment, cum
ar fi cutremurul, prin intermediul reasigurării de tip catastrofă.

Expunerile la daună ale bunurilor aparţinândpersoanelor juridice. Majoritatea bunurilor

imobile şi mobile utilizate în activitatea societăţii asigurate prezintă expuneri la daună substanţiale.
Consecinţele financiare potenţiale ale daunelor aduse bunurilor depind de tipul şi de
localizarea bunurilor asigurate. Astfel, în cazul în care o societate î şi derulează activitatea simultan
în mai multe zone geografice, gradul de interdependenţă al operaţiunilor desfăşurate în locuri
diferite influenţează mărimea potenţială a daunei indirecte, chiar dacă dauna directă se produce doar
la unul dintre sedii. De exemplu, să presupunem că o unitate furnizează materiile prime, iar alta
prelucrează aceste materiale. Dacă unitate a prelucrătoare este incendiată, unitatea furnizoare nu va
reuşi, probabil, să livreze materiile prime în altă parte, ceea ce va transforma acea daună directă
pentru unitatea prelucrătoare într-o daună indirectă pentru unitate a furnizoare. În schimb,
distrugerea totală a unui magazin sau a câtorva magazine dintr-un mare lanţ de magazine de
desfacere va avea probabil un efect financiar re strâns asupra lanţului comercial în ansamblu. În
acest caz, interdependenţa dintre magazine era foarte mică sau inexistentă.
În cazul industriilor intens capitalizate, valoarea asigurată a bunurilor poate atinge sute de
milioane de dolari. Această sumă depăşeşte răspunderea pe care şi-o poate asuma un singur
asigurător, aşa încât riscurile de acest gen sunt, în general, împărţi te între mai mulţi asigurători şi
reasigurători.

Expunerile la daună determinate de răspunderea civilă. În cazul asigurării de răspundere

civilă, expunerea la daună implică un singur risc posibilitatea apariţiei unei revendicări din partea
unei terţe persoane. Riscul de răspundere civilă se referă la posibilitatea ca o persoană sau o
societate să suporte anumite cheltuieli pentru investigarea, pentru apărarea în justiţie şi pentru plata
unei posibile despăgubiri, cauzate de neîndeplinirea unor obligaţii legale. Această definiţie se
concentrează mai mult asupra posibilităţii de apariţie a unei revendicări, decât pe plata potenţialei
despăgubiri. În numeroase cazuri, revendicările pentru răspundere civilă sunt nefondate, sau cel
acuzat nu este găsit vinovat. Totuşi, aceste revendicări determină „daune" specifice răspunderii
civile, datorită timpului şi cheltuielilor implicate de investigarea şi apărarea cel or acuzaţi.
Multe cazuri sunt închise după ce s-au înregistrat cheltuieli de judecată substanţiale. Atunci

54
când asiguratului i se intentează un proces în justiţie, neprezentarea la proces sau refuzul
asigurătorului de a participa la apărarea acuzatului, poate conduce la stabilirea unui verdict în
favoarea rec1amantului. Astfel, chiar şi acuzaţiile nefondate, frauduloase sau mincinoase necesită
cheltuieli de judecată.

Consecinţele financiare ale răspunderii civile. Spre deosebire de riscurile la daună ce

caracterizează bunurile, care pot fi cuantificate folosind tehnici bine stabilite, este imposibil să se
determine valoarea maximă a răspunderii ci vile detem1inată de desfă şurarea unor activităţi
personale sau comerciale.
Unele accidente, de o deosebită amploare, pot fi generate de acte de neglijenţă simple şi
obişnuite. O simplă neatenţie a unui şofer poate genera un lanţ de accidente care implică coliziuni,
incendii şi explozii în lanţ. Un asemenea eveniment poate cauza prejudicii personale şi decese,
precum şi avarii importante bunurilor imobile şi mobile. Costul final al acestei daune, pentru care
şoferul este responsabil, poate totaliza câteva milioane de dolari.
Riscul de răspundere civilă angajează toată averea persoanei acuzate. În plus, tribunalele pot
stabili ca veniturile viitoare obţinute de acuzat să fie utilizate pentru achitarea unei despăgubiri
insuficient acoperite de averea acestuia, în momentul stabilirii sentinţei.

Riscul de răspundere civilă în cazul persoanelor fizice. Majoritatea persoanel or se confruntă

cu riscul de răspundere civilă în activităţile lor zilnice, cum ar fi practicarea sporturilor sau
conducerea automobilelor. Riscul de răspundere civilă personală poate genera pagube de milioane
de dolari, pe care majoritatea persoanelor nu le pot acoperi.

Riscul de răspunderea civilă în cazul persoanelor juridice. Riscul de răspundere civilă

comercială a persoanelor juridice poate fi generat de diverse activităţi. De exemplu, un producător
de maşini de secerat poate fi dat în judecată de un client care este vătămat din cauza neglijenţei în
proiectarea şi construcţia secerătorii. De asemenea, avocaţii şi contabilii pot fi acuzaţi de neglijenţă
de către persoanele care înregistrează pierderi în urma serviciilor primite. Unele dintre cazurile de
răspundere civilă sunt intens mediatizate şi pot atinge milioane de dolari.

Reasigurarea expunerilor la daună specifice bunurilor şi răspunderii civile. Există

numeroase acorduri de reasigurare ce sprijină dispersia riscurilor de daună şi de răspundere civilă.
Un asigurător poate reasigura un procent fix din toate expunerile aferente poliţe lor emise (în cazul
reasigurării proporţionale) sau poate reasigura doar acea parte din riscuri care depăşeşte o anumită
reţine re (reasigurarea excedent). Reasigurarea se poate aplica anumitor riscuri, anumitor asigurări
sau anumitor poliţe.
Totuşi, un acord de reasigurare nu poate modifica expuneri le la daună sau acoperirea
specifică poliţei emise de asigurător. Un reasigurător profesional trebuie să cunoască probabilitatea
riscurilor de daună şi de răspundere civilă, tipurile de asigurări subscrise de asigurători şi condiţiile
de acoperire din poliţele de asigurare.

55
5.2 Categoriile de asigurări practicate de societăţile de asigurări

Noţiunea de categorie de asigurări se referă la clasificarea poliţelor de asigurare de către

asigurător. Reasigurătorii profesionali trebuie să cunoască acoperirea oferită de diversele categorii
de asigurări practicate de societăţile de asigurare, pentru a putea specifica în mod corect sfera de
acoperire a acordului de reasigurare. De asemenea, aceştia trebuie să fie în măsură să analizeze
informaţiile statistice privind primele, daunele şi celelalte cheltuieli ale asigurătorului, pe categorii
de asigurări.
Asigurări de bunuri şi de răspundere civilă. În general, categoriile de asigurări de bunuri
includ poliţele care acoperă expuneri le la daună ale bunurilor, iar categoriile de asigurări de
răspundere civilă includ poliţele care acoperă daunele generate de răspunderea civilă. Asigurările de
„incendii şi alte pagube la bunuri" se referă la poliţele care acoperă anumite riscuri ce pot avaria
bunurile, în timp ce restul asigurărilor de bunuri cuprind poliţe care se referă la anumite tipuri de
bunuri. Asigurările de răspundere civilă se referă la riscurile care pot determina prejudicii unor terţe
persoane, prejudicii pentru care asiguratul este răspunzător.
Asigurările complexe. Termenul de asigurări complexe se referă la acele asigurări care
îndeplinesc următoarele condiţii:
• combină acoperirea pentru bunuri cu cea de răspundere civilă
• prima de asigurare nu se repartizează pe categorii de asigurări
• apar ca o categorie de asigurări distinctă

Conform acestei definiţii, în categoria poliţelor de asigurare complexe intră asigurarea

agricolă, asigurarea gospodăriilor şi asigurările comerciale multirisc. Asigurările aviatice şi
maritime sunt, de asemenea, considerate asigurări complexe, deoarece pot acoperi atât daunele
aduse bunurilor, cât şi daunele generate de răspunderea civilă.
Asigurările auto nu sunt incluse în categoria asigurărilor complexe, deoarece, în ciuda
combinării acoperirii de răspundere civilă cu asigurarea casco, într-un singur formular de poliţă,
primele pentru asigurarea autovehiculelor şi pentru răspunderea civilă auto sunt raportate separat.

Asigurări speciale. Categoria de asigurări speciale include acele poliţe care nu se

încadrează exact în categoriile de asigurări amintite: bunuri, răspundere civilă sau asigurări
complexe. Poliţele incluse în această categorie sunt cele pentru asigurările de credit, asigurările
internaţionale, asigurările de fidelitate şi de cauţiune. Reasigurările intră şi ele în această categorie,
alături de alte câteva tipuri de asigurări.
În continuare este prezentat un model de clasificare a asigurărilor, utilizat în S.U.A. (vezi
Tabelul următor):

56
 Tipuri de asigurări în SUA.
• BUNURI Incendiu Alte pagube
la bunuri
Transport intern
Cutremur
Autocasco
Sticlărie
Furt prim efracţie şi furt simplu
Utilaje şi cazane cu aburi
• RĂSPUNDERE CIVILĂ Răspundere civilă medicală . Asigurare a forţei de muncă
(răspunderea civilă a patronului)
Alte tipuri de răspundere civilă
Răspunderea civilă a producătorului
Răspunderea civilă auto
• COMPLEXE Agricole
Gospodării
Multirisc (persoane juridice)
Maritime
Aviatice (toate riscurile)
• SPECIALE Garanţii ipotecare
Garanţii financiare
Asigurări de accidente şi sănătate pentru grupuri
Asigurări de accidente şi sănătate legate de credit
Asigurări de sănătate şi ale accidente
Asigurări de fidelitate
Asigurări de cauţiune
Asigurări de credit
Asigurări internaţionale
Reasigurări

5.3 Implicaţiile clauzelor de asigurare în activitatea de reasigurare

În continuare se vor prezenta acoperiri le oferite de cele mai întâlnite tipuri de poliţe de
asigurare, care se Încadrează într-una din cele patru mari categorii de asigurări din exemplul
menţionat, şi anume: asigurări de bunuri, asigurări de răspundere civilă, asigurări complexe şi
asigurări speciale. Clasificarea poliţelor pe categorii de asigurări facilitează identificarea şi gruparea
celor mai importante tipuri de poliţe de asigurare.
În categoria asigurărilor de bunuri intră acoperirile pentru: bunuri aparţinând persoanelor
juridice, utilaje şi cazane cu aburi, transport intern, autocasco, furt simplu şi furt prin efracţie.

Asigurarea bunurilor aparţinând persoanelor juridice cuprinde: acoperirea pentru clădiri şi

bunuri mobile şi acoperirea pierderii venitului din afaceri. Primul tip de asigurare acoperă daunele
directe aduse clădirilor şi conţinutului acestora, iar cel de-al doilea are rolul de a acoperi daunele
indirecte - pierderea venitului şi cheltuielile suplimentare suportate în urma avarierii clădirii unei
persoane juridice şi a conţinutului acesteia. Informaţiile statistice privind primele şi daunele,
corespunzătoare acestor poliţe, sunt împărţite în două categorii "incendii" şi "alte pagube la bunuri".
"Incendiul" include riscurile de incendiu şi trăznet, iar "alte pagube la bunuri" se referă la furtuni,

57
revolte sociale, explozii, tulburări ale ordinii publice.
Acoperirea bunurilor poate fi exprimată în două moduri şi anume:
• precizând riscurile care sunt acoperite;
• oferind o acoperire ce cuprinde toate riscurile, mai puţin cele în mod special excluse ("all-risk").

Noţiunea "all-risks" va fi folosită în sensul prezentat mai înainte, ceea ce înseamnă că

acoperirea nu este oferită pentru toate riscurile, ci numai pentru acelea care nu intră în categoria
excluderilor

Asigurarea clădirilor şi bunurilor mobile. Acest tip de acoperire este foarte des utilizată
pentru a asigura daunele directe înregistrate de bunurile mobile şi imobile aparţinând unei societăţi.
Acoperirea oferită poate fi descrisă de următoarele elemente ale unei expuneri la daună:
• bunurile expuse la daune;
• riscurile care pot genera o pierdere;
• consecinţele financiare ale unei daune potenţiale.

Bunurile expuse la daune. Există trei tipuri de bunuri acoperite de asigurarea de clădiri şi
bunuri mobile, şi anume: (1) clădirile, (2) bunurile mobile aflate în proprietate a asiguratului şi (3)
bunurile mobile aflate în custodia asiguratului. În continuare vor fi definite toate aceste tipuri de
bunuri acoperite:
• clădire este construcţia precizată în poliţă, împreună cu dependinţele permanente şi
suplimentare, maşinile şi instalaţiile existente în clădirea respectivă şi bunurile mobile
folosite pentru întreţinerea clădirii;
• bunurile mobile aparţinând persoanelor juridice includ mobilierul, stocul de marfă,
echipamentele şi instalaţiile folosite în cadrul societăţii respective;
• bunurile mobile ale altor persoane includ acele bunuri faţă de care asiguratul prezintă un
interes, dar care nu sunt în proprietatea lui (de exemplu, un utilaj care aparţine unor terţe
persoane, dar care se află la sediul asiguratului pentru reparaţie);

Riscurile care pot genera daune. Formularul de asigurare a clădirilor şi a bunurilor mobile
nu precizează care sunt obiectele asigurate sau cauzele daunelor. Cauzele acoperite ale daunelor
sunt descrise în formularul intitulat „cauze ale daunelor", ataşat poliţei de asigurare a bunurilor
aparţinând persoanelor juridice. Aceste formulare pot fi prezentate în trei variante: forma de bază,
forma extinsă şi forma specială, astfel:
• forma de bază conţine 11 riscuri care includ incendiul, trăznetul şi explozia;
• forma extinsă cuprinde şi alte 4 riscuri suplimentare;
• forma specială acoperă riscurile de dauna directă, altele decât cele în mod explicit excluse;
această formă este denumită, uneori, acoperire „all-risks".

Cutremurul (mai exact, riscul de mişcare a pământului) nu este acoperit de nici unul dintre
aceste tipuri de formulare. Totuşi, acoperirea acestuia se poate include pe baza unui formular
special, prima pentru acest risc fiind raportată separat, la categoria de asigurări pentru riscul de
cutremur. Inundaţia este, de asemenea, exclusă din toate aceste formulare. Acoperirea pentru
inundaţie este oferită de programe speciale, sponsorizate de stat, sau de poliţe de asigurare separate.
Consecinţele financiare ale daunei. Consecinţele financiare acoperite de asigurarea
clădirilor şi a bunurilor mobile sunt provocate de reducerea valorii clădirii şi a conţinutului acesteia,
precum şi de costul Înlăturării dărâmăturilor.
Asigurarea pierderii venitului din afaceri. Atunci când bunurile sunt pierdute, avariate sau
distruse, activităţile care necesită utilizarea acelor bunuri trebuie să fie întrerupte. De exemplu, un
mic magazin de încălţăminte poate fi nevoit să-şi întrerupă vânzarea timp de două luni, datorită unui
incendiu care i-a distrus sediul. Dar, este posibil ca activitatea să se întrerupă numai parţial; de
exemplu, dacă o explozie afectează un singur corp de clădire al unui dealer auto, activităţile de
58
vânzare şi servire desfăşurate în celelalte corpuri pot continua. Aceste două exemple ilustrează
situaţii care conduc la o pierdere totală sau parţială a venitului ca urmare a unei explozii.

Asigurările de bunuri. În această categorie intră acoperiri le pentru: bunuri aparţinând

persoanelor juridice, utilaje şi cazane cu aburi, transport intern, autocasco, furt simplu şi furt prin
efracţie.
Asigurarea bunurilor aparţinând persoanelor juridice - incendiu şi alte pagube la bunuri -.
Vom aborda în continuare acoperirea pentru clădiri şi bunuri mobile şi acoperirea pierderii venitului
din afaceri. Primul tip de asigurare acoperă daunele directe aduse clădirilor şi conţinutului acestora,
iar cel de-al doilea are rolul de a acoperi daunele indirecte - pierderea venitului şi cheltuielile
suplimentare suportate în urma avarierii clădirii unei persoane juridice şi a conţinutului acesteia.
Informaţiile statistice privind primele şi daunele, corespunzătoare acestor poliţe, sunt împărţite în
două categorii „incendii" şi „alte pagube la bunuri". „Incendiul" include riscurile de incendiu şi
trăznet, iar „alte pagube la bunuri" se referă la furtuni, revolte sociale, explozii, tulburări ale ordinii
publice.
Acoperirea bunurilor poate fi exprimată în două moduri şi anume:
• precizând riscurile care sunt acoperite;
• oferind o acoperire ce cuprinde toate riscurile, mai puţin cele în mod special excluse ("all-risk").
Noţiunea „all-risks" va fi folosită în sensul prezentat mai înainte, ceea ce înseamnă că
acoperirea nu este oferită pentru toate riscurile, ci numai pentru acelea care nu intră în categoria
excluderilor.

Asigurarea clădirilor şi bunurilor mobile. Acest tip de acoperire este foarte des utilizată
pentru a asigura daunele directe înregistrate de bunurile mobile şi imobile aparţinând unei societăţi.
Acoperirea oferită poate fi descrisă de următoarele elemente ale unei expuneri la daună:
• bunurile expuse la daune;
• riscurile care pot genera o pierdere;
• consecinţele financiare ale unei daune potenţiale.

Bunurile expuse la daune. Există trei tipuri de bunuri acoperite de asigurarea de clădiri şi
bunuri mobile, şi anume: (1) clădirile, (2) bunurile mobile aflate în proprietatea asiguratului şi (3)
bunurile mobile aflate în custodia asiguratului. În continuare vor fi definite toate aceste tipuri de
bunuri acoperite:
(1) clădire este construcţia precizată în poliţă, împreună cu dependinţele permanente şi
suplimentare, maşinile şi instalaţiile existente în clădirea respectivă şi bunurile mobile folosite
pentru întreţinerea clădirii;
(2) bunurile mobile aparţinând persoanelor juridice includ mobilierul, stocul de marfă,
echipamentele şi instalaţiile folosite în cadrul societăţii respective;
(3) bunurile mobile ale altor persoane includ acele bunuri faţă de care asiguratul prezintă un
interes, dar care nu sunt în proprietatea lui (de exemplu, un utilaj care aparţine unor terţe
persoane, dar care se află la sediul asiguratului pentru reparaţie);

Riscurile care pot genera daune. Formularul de asigurare a clădirilor şi a bunurilor mobile
nu precizează care sunt obiectele asigurate sau cauzele daunelor. Cauzele acoperite ale daunelor
sunt descrise în formularul intitulat „cauze ale daune lor", ataşat poliţei de asigurare a bunurilor
aparţinând persoanelor juridice. Aceste formulare pot fi prezentate în trei variante: forma de bază,
forma extinsă şi forma specială, astfel:
• forma de bază conţine 11 riscuri care includ incendiul, trăznetul şi explozia;
• forma extinsă cuprinde şi alte 4 riscuri suplimentare; . forma specială acoperă riscurile de dauna
directă, altele decât cele în mod explicit excluse; această formă este denumită, uneori, acoperire
„all-risks".

59
 Cutremurul (mai exact, riscul de mişcare a pământului) nu este acoperit de nici unul dintre
aceste tipuri de formulare. Totuşi, acoperirea acestuia se poate include pe baza unui formular
special, prima pentru acest risc fiind raportată separat, la categoria de asigurări pentru riscul de
cutremur. Inundaţia este, de asemenea, exclusă din toate aceste formulare. Acoperirea pentru
inundaţie este oferită de programe speciale, sponsorizate de stat, sau de poliţe de asigurare separate.

Consecinţele financiare ale daunei. Consecinţele financiare acoperite de asigurarea

clădirilor şi a bunurilor mobile sunt provocate de reducerea valorii clădirii şi a conţinutului acesteia,
precum şi de costul Înlăturării dărâmăturilor.

Asigurarea pierderii venitului din afaceri. Atunci când bunurile sunt pierdute, avariate sau
distruse, activităţile care necesită utilizarea acelor bunuri trebuie să fie întrerupte. De exemplu, un
mic magazin de încălţăminte poate fi nevoit să-şi întrerupă vânzare a timp de două luni, datorită
unui incendiu care i-a distrus sediul. Dar, este posibil ca activitatea să se întrerupă numai parţial; de
exemplu, dacă o explozie afectează un singur corp de clădire al unui dealer auto, activităţile de
vânzare şi servire desfăşurate în celelalte corpuri pot continua. Aceste două exemple ilustrează
situaţii care conduc la o pierdere totală sau parţială a venitului ca urmare a unei explozii.

Implicaţii pentru reasigurători la asigurările bunurilor aparţinând persoanelor juridice

Asigurătorii oferă diverse tipuri de acoperire pentru bunurile aparţinând persoanelor

juridice, poliţele de asigurare incluzând o diversitate de riscuri asigurate. Un portofoliu tipic de
asigurări de bunuri include poliţe pentru bunuri imobile şi mobile, utilizate în scopuri productive,
comerciale şi publice etc. Principalele riscuri acoperite includ incendiul, explozia, furtuna, uraganul,
prăbuşirea şi cutremurul. (În general, expunerile la inundaţie nu sunt incluse decât în poliţele
nonstandard).
În cazul unei poliţe de bunuri, o singură daună poate include:
• costul de înlocuire a unei clădiri;
• costul de înlocuire a conţinutului clădirii;
• valoarea venitului pierdut din cauza nefolosirii bunului asigurat.

Pentru a determina dauna unică maximă cu care se poate confrunta reasigurătorul pentru
fiecare bun în parte, trebuie să se adune valorile pentru cele trei categorii menţionate. Dacă un
asigurat deţine bunuri la sedii diferite, trebuie să se totalizeze daunele potenţiale maxime per
asigurat.
Pentru a determina reţinerea asigurătorului şi limitele acordului de reasigurare,
reasigurătorul foloseşte profilul limitelor de asigurare. Acest profil al limitelor este deosebit de util
pentru analiza expunerilor reasigurătorului în cazul unui acord de reasigurare excedent de daună. În
această situaţie, reasigurătorul este expus la daună doar în cazul în care daunele depăşesc reţinerea
stabilită prin acord.
Pe lângă preocuparea faţă de dauna maximă probabilă generată de toate acoperiri le şi
riscurile de la toate sediile asiguratului, reasigurătorii trebuie să ţină cont şi de expuneri le la daune
catastrofale, care pot fi generate de dezastre naturale sau sociale şi care pot afecta mai multe sedii
simultan. Astfel de exemple pot fi uraganele, erupţia vulcanică, cutremurele şi fabricarea unor
produse cu defecte. In plus faţă de distrugerea substanţială a bunurilor, aceste catastrofe pot genera
pierderi de venit pentru societatea asigurată.
Măsura în care un anumit portofoliu de asigurări de bunuri este expus unei acumulări de
daune de natură catastrofală poate fi determinată prin examinarea caracteristici lor specifice ale
poliţelor incluse în portofoliu. Localizarea şi tipul construcţiei asigurate, tipul acoperirii şi riscurile
asigura te, valorile asigurărilor acceptate de asigurător pentru localizări separate şi împărţirea
geografică a riscurilor sunt factori importanţi de care reasigurătorul trebuie să ţină seama pentru a
evalua potenţialul de daună catastrofală al asigurătorului.

60
 Deşi asigurătorul poate să nu ofere acoperire pentru riscul de cutremur, reasigurătorul
trebuie să ia în considerare dauna potenţială generată de un incendiu ce urmează unui cutremur,
dacă incendiul este asigurat de poliţa de asigurări de bunuri.

Un alt exemplu este cel în care magazinul de prezentare al unui dealer auto este afectat de
un incendiu. Dealer-ul poate continua operaţiunile de vânzare închiriind un sediu mobil, care să-i
servească drept sediu şi magazin de prezentare. Astfel, se vor obţine în continuare venituri, dar se
vor înregistra şi cheltuieli suplimentare.
Formularul de acoperire a pierderii venitului din afaceri asigură expuneri le la riscul de
pierdere a venitului şi/sau cheltuielile suplimentare de funcţionare. Pentru a se putea aplica
acoperirea pentru pierderea venitului, este necesar ca bunurile avariate sau distruse, datorită cărora
s-a întrerupt activitatea, să fie asigurate în secţiunea corespunzătoare a poliţei. Riscurile acoperite în
cazul pierderii venitului din afaceri sunt cele menţionate în formularul „cauze ale daunelor", care se
ataşează poliţei standard.
Există două versiuni ale formularului standard de acoperire a pierderii venitului din afaceri.
O primă formă este denumită „acoperirea pierderii venitului din afaceri şi a cheltuielilor
suplimentare" şi acoperă o consecinţă suplimentară - cheltuielile înregistrate pentru a evita sau
pentru a reduce timpul de întrerupere a activităţii. Cealaltă variantă de acoperire a pierderii venitului
din afaceri, denumită „acoperirea pierderii venitului din afaceri - fără cheltuieli suplimentare"
acoperă cheltuielile suplimentare, dar numai în măsura în care reduc valoarea pierderii venitului din
afaceri. Astfel, în exemplul de mai înainte, costul sediului mobil utilizat ca magazin de prezentare ar
putea fi acoperit de această variantă, dacă reducerea venitului din afaceri este mai mare decât
valoarea cheltuielilor.

Asigurări de transport intern. Asigurarea de transport intern acoperă diverse tipuri de

bunuri, în special cele care sunt prin natura lor mobile. Subscriitorii asigurărilor maritime, care
asigurau, de regulă, daunele produse în timpul transportului, au fost primii subscriitori dispuşi să
emită asigurări de transport intern. Poliţele de asigurare de transport intern acoperă bunurile în
tranzit sau în păstrarea custodelui, bunurile „plutitoare", marfa comerciantului, bunurile vândute pe
credit, mijloacele care permit desfăşurarea activităţilor de transport şi comunicaţii, precum şi
echipamentul electronic de prelucrare a datelor.

Acoperirea bunurilor în tranzit. Acoperirea bunurilor în tranzit (cum ar fi bunurile aflate

într-un vagon de marfă) este încheiată, în general, de proprietarul bunului. De asemenea, poate
primi acoperire şi cărăuşul ce doreşte să se asigure pentru răspunderea civilă faţă de proprietarul
bunului, în cazul în care bunul este pierdut, avariat sau distrus.

Acoperirea custodelui. Un custode este responsabil pentru pierderea bunului aflat în

păstrarea sa, doar atunci când pierderea a fost provocată din neglijenţa acestuia. Totuşi, pentru a-şi
păstra clienţii, numeroase societăţi comerciale cumpără astfel de asigurări, în beneficiul clienţilor
lor, indiferent cine va fi responsabil pentru pierdere. Această asigurare este denumită „asigurarea
clienţilor custodelui".

Acoperirea echipamentului constructorului. Aceste poliţe sunt utilizate pentru a asigura

echipamentul mobil, inclusiv echipamentul folosit pentru construcţia clădirilor, autostrăzilor,
digurilor.

Acoperirea pentru montare (instalare). Acest tip de poliţă acoperă daunele aferente
materialelor şi echipamentelor care (1) se află în tranzit către locul construcţiei, (2) se află la locul
construcţiei înainte de a fi incorporate în clădire sau construcţie, sau (3) au fost instalate într-o
construcţie, cu acordul proprietarului bunului, însă instalarea încă nu s-a încheiat.

61
 Acoperirea mărfurilor comer cianţilor. Poliţele comercianţilor, cum ar fi poliţele de
asigurare a bijuteriilor, acoperă bunurile existente fie la sediul comerciantului, fie în tranzit, fie în
afara sediului comerciantului.

Acoperirea bunurilor vândute pe credit. Asigurarea de transport intern poate acoperi bunuri
achiziţionate pe credit, cum ar fi o maşină cumpărată în rate sau în sistem leasing.

Acoperirea mijloacelor care permit desfăşurarea activităţilor de transport şi comunicaţii.

Poliţele de asigurare de transport intern pot acoperi bunurile fixe care facilitează transportul şi
comunicaţiile, cum ar fi podurile, tunelurile sau turnurile de comunicaţii.

Acoperirea echipamentului electronic de prelucrare a datelor. Unele tipuri de asigurări de

transport intern acoperă daunele aduse echipamentului electronic de prelucrare a datelor, inclusiv
prejudiciul fizic adus hardului, cheltuielile suplimentare de funcţionare şi pierderea venitului.
Asigurarea de transport intern furnizează o acoperire extinsă şi o mare flexibilitate a
primelor şi a clauzelor de asigurare. Poliţele de asigurare de transport intern pot diferi foarte mult
între asigurători, deseori asiguraţii putând să negocieze condiţiile de acoperire şi preţul asigurării,
venindu-se astfel în întâmpinarea nevoilor specifice ale clienţilor. Riscurile acoperite pot să fie
menţionate explicit sau pot apărea sub forma „all-risks". De regulă, consecinţele financiare
acoperite sunt estimate fie pe baza „valorii rămase", fie pe baza „costului de înlocuire" a pierderilor,
deşi uneori se poate conveni asupra altei valori.

Implicaţii pentru reasigurători pentru asigurări de transport intern. Deoarece majoritatea

bunurilor acoperite de această asigurare au caracter mobil, riscurile asigurate pot fi foarte mari.
Reasigurătorii trebuie să evalueze riscurile de natură catastrofală generate de bunurile acumulate
Într-un singur loc, sau de concentrarea bunurilor Într-o zonă geografică expusă dezastrelor naturale
cum ar fi inundaţiile, cutremurele, furtunile sau uraganele

Acoperirea autocasco. Acest tip de acoperire se referă la avarierea unui automobil care
aparţine unei persoane fizice sau juridice. De regulă, acoperirea autocasco face parte din poliţa de
asigurare auto care acoperă multe alte riscuri, cum ar fi răspunderea civilă faţă de terţe părţi. Cele
mai întâlnite acoperiri auto sunt coliziunea şi acoperirea complexă.
Acoperirea complexă este un tip de acoperire „all-risks" a daune lor directe, incluzând
avariile automobilului," generate de oricare altă cauză cu excepţia coliziunii. Acoperirea pentru
coliziune include riscurile de coliziune şi răsturnare.

Implicaţii pentru reasigurători la asigurări autocasco. Datorită valorilor mari ce

caracterizează anumite autovehicule, asigurătorii cu resurse financiare limitate apelează deseori la
reasigurare. Reasigurarea, fie că este proporţională, fie că este excedent de daună, limitează daunele
potenţiale ale asigurătorului În urma avarierii unui autovehicul cu valoare mare, sau a unui număr
mare de autovehicule dintr-o zonă geografică. Distribuitorii auto, cărăuşii şi alţi deţinători de
parcuri auto sunt exemple de zone de concentrare a unui mare număr de maşini Această concentrare
a riscului ar putea conduce la producerea unei daune de valori mari generate de un risc catastrofal,
cum ar fi o furtună.

Asigurarea privind furtul simplu şi prin efracţie.. Acoperirea „all-risks" oferă protecţie
daune lor generate de furtul simplu şi prin efracţie. Totuşi, acest tip de acoperire exclude sau
restricţionează sever acoperirea pierderii banilor sau titlurilor de valoare.
Riscurile reprezentate de infracţiuni se pot manifesta în cazul tuturor bunurilor mobile sau
imobile, însă banii, titlurile financiare, bijuteriile şi alte articole de valoare mare sunt, în mod
special, expuse acestor riscuri. Principala consecinţă financiară a unei daune generate de o
infracţiune o reprezintă, de regulă, pierderea bunului. Daunele parţiale apar doar atunci când dispare

62
doar o parte din bunul expus .:riscului. Consecinţe precum pierderea venitului sau cheltuielile
suplimentare de funcţionare ar putea apărea în cazul sustragerii materii lor prime, mărfurilor sau
altor bunuri necesare desfăşurării activităţii firmei, sau când poliţia a sigilat încăperea în care s-a
produs infracţiunea.

Implicaţii pentru reasigurători la asigurarea împotriva furtului simplu şi prin efracţie.

Deoarece expunerile la riscul de infracţiune pot fi foarte mari, asigurătorii cu resurse limitate pot
cumpăra fie o reasigurare proporţională, fie o reasigurare excedent de daună. Subscriitorul
reasigurării trebuie să analizeze cu atenţie situaţiile în care există o mare concentrare de riscuri de
furt într-o singură zonă.

Asigurări de răspundere civilă. Înregistrarea unei revendicări este singurul risc în cazul
răspunderii civile. Astfel, când se discută despre acoperirea oferită de asigurările de răspundere
civilă, accentul cade pe riscurile care cresc probabilitatea sau severitatea unei. daune generate de o
revendicare de răspundere civilă.

Asigurarea răspunderii civile medicale. Asigurarea pentru răspundere civilă medicală este o
asigurare de răspundere civilă profesională pentru lucrători din domeniul medical, pentru farmaci şti
şi pentru lucrătorii din instituţii de îngrijire a sănătăţii. Această asigurare acoperă serviciile oferite
de spitale, cabinete medicale, clinici, laboratoare medicale, farmaci şti, medici, chirurgi, surori
medic ale şi tehnicieni medicali.
Asigurarea acoperă prejudiciile aduse unor terţe părţi, ca urmare a unui accident medical,
care poate fi generat de acordarea sau neacordarea serviciilor medicale. Acoperirea nu se aplică
daune lor generate de riscurile acoperite de asigurarea de răspundere civilă generală (care va fi
prezentată ulterior), cum ar fi vătămarea corporală rezultată prin alunecări şi căderi, sau în alte
situaţii care se produc în incinta cabinetului sau instituţiei medicale.
Deoarece consecinţele unei greşeli medicale au o perioadă lungă de apariţie, multe.
prejudicii generate de tratamentul medical greşit sunt raportate după câţiva ani de la producerea
incidentului. În plus, determinarea corectă a rezervei de daună pentru aceste tipuri de revendicări
este dificilă, datorită variaţiei volumului despăgubirilor viitoare acordate. .
Datorită incertitudinii în ceea ce priveşte momentul raportării unei revendicări, majoritatea
poliţelor pentru tratament medical greşit sunt subscrise pe baza criteriului revendicărilor, ceea ce
înseamnă că acoperă revendicările care sunt făcute în perioada de valabilitate a poliţei (cu unele
restricţii). De asemenea, multe poliţe pentru răspunderea civilă medicală au două limite, una per
revendicare sau incident medical şi una pentru toate revendicările din perioada de valabilitate a
poliţei, care este denumită limită agregată.

Implicaţii pentru reasigurători la asigurarea de răspundere civilă medicală. Daunele pe

care le poate genera răspunderea medicală sunt substanţiale şi pot ajunge la câteva milioane de
dolari; În plus, cheltuielile de apărare în justiţie, acoperite de o poliţă de răspundere civilă medicală
pot fi foarte mari. Reasigurătorii, în special cei care încheie reasigurări excedent de daună, trebuie
să estimeze volumul potenţial al daunelor şi să ia în considerare raportarea întârziată a multor
revendicări pentru răspundere civilă medicală. Un reasigurător poate să nu cunoască timp de câţiva
ani care va fi suma pe care va trebui să o plătească pentru un incident medical.

Alte tipuri de răspundere civilă. Asigurarea „alte răspunderi" acoperă toate tipurile de
asigurări de răspundere civilă, altele decât cea medicală, auto, aviatică, maritimă şi asigurarea de
răspundere civilă accidentală (cum este acoperirea pentru răspundere civilă a custode lui inclusă în
diferite tipuri de asigurări de bunuri şi asigurări de transport intern). Pe scurt, categoria de asigurări
pentru „alte tipuri de răspundere civilă" include acele tipuri de acoperiri de răspundere civilă care
nu au fost menţionate ca asigurări distincte. Principalele forme de asigurări de răspundere civilă,
incluse în această categorie de asigurări, sunt: răspunderea civilă generală, răspunderea civilă

63
excedent şi umbrelă, răspunderea civilă profesională (cu excepţia celei medicale), răspunderea
civilă privind poluarea şi răspunderea civilă a managerilor. În cele ce urmează, vor fi prezentate:
răspunderea civilă generală, răspunderea civilă excedent şi umbrelă şi răspunderea civilă diversă.

Asigurarea de răspunderea civilă generală. Întreprinderile şi alte organizaţii se confruntă cu

riscul de răspundere civilă legală, cauzat de operaţiunile desfă şurate, de produsele fabricate şi
rezultat din deţinerea unor proprietăţi. Riscurile de răspundere civilă pot fi asumate însă şi prin
contracte sau acorduri scrise.
Poliţele de răspundere civilă generală oferă următoarele acoperiri:
1. Acoperirea răspunderii civile pentru vătămare corporală şi pentru avarierea bunurilor.
Aceasta acoperă răspunderea civilă faţă de terţe persoane pentru vătămarea corporală şi avarierea
bunurilor în cazul în care incidentul este generat de operaţiunile desfăşurate de asigurat, sau are loc
în cadrul proprietăţii deţinute de acesta. De asemenea, sunt acoperite riscurile de răspundere civilă
faţă de produsele vândute sau lucrările executate de către asigurat pentru terţe persoane. Sunt
incluse şi diverse acoperiri conexe, cum ar fi răspunderea civilă contractuală.
2. Acoperirea răspunderii civile pentru prejudicii personale şi pentru ofensa prin presă.
Această acoperă răspunderea civilă pentru ofense precum calomnia, defăimarea, arestul nejustificat,
urmărirea premeditată, precum şi unele ofense aduse prin presă.
3. Acoperirea cheltuielilor medicale. Aceasta este un tip de acoperire pentru accidente în
care nu se ţine seama de vinovăţia persoanelor. Se referă la cheltuielile medic ale suportate de terţe
persoane, ca urmare a vătămării corp orale accidentale, produsă la sediul asiguratului sau care
rezultă din operaţiunile desfăşurate de asigurat.

Poliţele de răspundere civilă generală comercială exclud unele riscuri acoperite de alte
poliţe, cum ar fi cele proprii aeronave lor, automobilelor, ambarcaţiunilor şi anumitor activităţi
profesionale (cum ar fi acoperirea privind tratamentul medical gre şit, sau acoperirea erorii de
proiectare săvârşită de un arhitect). Alte excluderi se referă la riscurile acoperite de poliţele de
asigurare a forţei de muncă. O importantă excludere a poliţei de răspundere civilă generală
comercială este cea referitoare la expuneri le la riscul de poluare. Asigurarea contra poluării poate fi
oferită printr-o poliţă separată, care acoperă în mod special acest tip de răspundere civilă; totuşi, în
funcţie de mărimea expunerii, societăţile de asigurări pot fi foarte restrictive în acceptarea cererilor
pentru acest tip de acoperire.
a problemă majoră care apare în cazul revendicărilor de răspundere civilă generală se referă
la evenimentele a căror desfăşurare implică o lungă perioadă de timp. a persoană poate fi expusă
unei substanţe nocive timp de câţiva ani şi poate contacta o boală din această cauză. Pe perioada
expunerii la acea substanţă se pot aplica câteva poliţe de răspundere civilă generală, iar o altă. poliţă
de răspundere civilă se poate aplica atunci când se manifestă boala. Un tribunal ar putea stabili ca
toate aceste poliţe să acopere dauna produsă.

Implicaţii pentru reasigurători la asigurarea de răspundere civilă generală. Tipurile de

expuneri acoperite de asigurarea de răspundere civilă generală pot genera daune mari, mai ales
atunci când, pentru un singur eveniment, se plătesc mai multe sume asigurate rezultate din diverse
poliţe de răspundere civilă, sau când se producea singură daună majoră. Un posibil reasigurător
trebuie să. ţină seama de tipul produselor şi operaţiunilor subscrise de asigurător, precum şi de
nivelul limitelor agregate oferite de acesta.

Asigurările de răspundere civilă umbrelă şi „excedent". Asigurările de răspundere civilă

excedent oferă o acoperire suplimentară diferită de cele care au fost prezentate anterior. De
asemenea, pot oferi o acoperire mai extinsă decât cea oferită de poliţele de răspundere civilă
anterioare. De exemplu, o poliţă de răspundere civilă excedent ar putea oferi sume asigurate
suplimentare pentru răspunderea civilă acoperită de următoarele două poliţe: (1) o poliţă de
răspundere civilă generală,

64
(2) o poliţă de răspundere civilă auto. Poliţele de răspundere civilă excedent pot oferi asigurare
peste o anumită sumă auto-asigurată. Poliţele pentru răspunderea civilă excedent nu conţin
clauze de acoperire standard, iar denumirile poliţelor diferă în funcţie de asigurător.
Poliţele de răspundere civilă excedent sunt de două tipuri. Primul tip este denumit „excedent
direct", sau simplu „excedent". Celălalt tip se referă la poliţa „umbrelă" (unele poliţe umbrelă nu
includ termenul de „umbrelă" în denumirea lor). Principala distincţie este aceea că o poliţă
„excedent" nu oferă o extindere a acoperirii incluse în poliţele de răspundere civilă de bază, în timp
ce poliţa umbrelă oferă şi o acoperire extinsă.
În plus, poliţa umbrelă include şi o limită „drop down" pentru acoperirea extinsă. De
exemplu, poliţa de răspundere civilă de bază poate să nu acopere anumite tipuri de aeronave sau
ambarcaţiuni, în timp ce poliţa umbrelă poate oferi astfel de acoperiri, precizând însă o anumită
reţinere ce revine asiguratului (limita „drop down").
O poliţă de răspundere civilă excedent, care reprezintă un contract separat încheiat cu
asiguratul, poate include prevederi şi condiţii care-l eliberează pe asigurător de răspundere civilă,
indiferent dacă asigurătorul care a emis poliţa de răspundere civilă de bază este, la rândul său,
eliberat de răspundere civilă. De exemplu, asigurătorul de răspundere civilă excedent poate respinge
o revendicare atunci când asiguratul a anunţat cu întârziere dauna, chiar dacă asigurătorul emitent al
poliţei de bază nu a respins revendicare a în acest caz.

Implicaţii pentru reasigurători la asigurarea de răspundere civilă excedent. Răspunderea

excedent este, de regulă, subscrisă pentru un nivel al daunelor caracterizat de o frecvenţă redusă şi o
severitate mare. (Aceasta înseamnă că există o probabilitate mică de producere a unei daune, iar
dacă aceasta se va produce, este posibil ca dauna să fie de valoare mare). În plus, poliţele de
răspundere civilă excedent se aplică din momentul în care sunt depăşite limitele agregate ale
poliţelor de răspundere civilă de bază.
Un reasigurător al unei poliţe de răspundere civilă excedent trebuie să evalueze cu atenţie
competenţa asigurătorului privind soluţionarea revendicărilor. O revendicare aferentă poliţei de
bază, care nu este soluţionată corespunzător, poate genera o revendicare pentru poliţa excedent, care
altfel ar fi putut fi evitată.

Asigurarea de răspundere civilă diversă. Acest tip de asigurare include diverse forme de
răspundere civilă faţă de terţe părţi. Exemple pot fi: răspunderea civilă a managerilor, asigurarea
pentru erori şi omisiuni ale inginerilor, arhitecţilor şi avocaţilor şi asigurarea de răspundere civilă
contra poluării. Pentru fiecare tip de asigurare de răspundere civilă de mai înainte se emit poliţe
speciale.
Asigurarea de răspundere civilă a producătorului. Riscul ce caracterizează activitatea de
producţie poate fi acoperit printr-o poliţă separată de răspundere civilă a producătorului, sau de o
secţiune a poliţei de răspundere civilă generală. Atunci când se acoperă printr-o poliţă separată,
datele statistice privind primele, daunele şi alte cheltuieli trebuie să fie raportate separat. În general,
dacă partea din primă destinată răspunderii producătorului este mai mare de 50% din prima totală a
poliţei, prima pentru acea poliţă trebuie să fie raportată separat, la categoria de asigurări de
răspundere civilă a producătorului.
Asigurarea de răspundere civilă auto. Poliţele auto, care conţin secţiuni separate pentru
avarii şi pentru răspundere civilă, au fost menţionate anterior, când s-a prezentat acoperirea pentru
avarierea autovehiculelor. Categoria de răspundere civilă auto include toate tipurile de poliţe care
oferă acoperire pentru răspunderea civilă, pentru orice tip de autovehicul destinat circulaţiei pe
drumurile publice. Asigurarea auto pentru persoane juridice oferă, de asemenea, acoperire pentru
vătămarea corporală şi pentru avarierea bunurilor. Acordul de asigurare prevede că asigurătorul „va
plăti toate pagubele pentru care asiguratul este răspunzător legal ca urmare a vătămării corporale
sau a avarierii bunurilor în urma unui accident şi care rezultă din utilizarea, păstrarea sau deţinerea
unui autovehicul asigurat."

65
 Asigurări complexe. În contextul de faţă, o poliţă complexă este definită ca o poliţă de
asigurare care conţine atât acoperire pentru bunuri, cât şi acoperirea pentru răspundere civilă, are o
primă indivizibilă şi este raportată ca asigurare distinctă. În categoria asigurărilor complexe intră
asigurarea agricolă, asigurarea multirisc a gospodăriilor şi asigurarea comercială multirisc.

Asigurarea multirisc a gospodăriilor. Asigurările multirisc ale gospodăriilor sunt poliţe

pachet destinate persoanelor fizice şi acoperă reşedinţa asiguratului. Aceste tipuri de poliţe acoperă
şi riscurile de răspundere civilă generală a persoanelor fizice.

Implicaţii pentru reasigurători la asigurarea gospodăriilor. Poliţele pentru gospodării

asigură daune substanţiale în cadrul tuturor tipurilor de acoperiri. De exemplu, Acoperirea A
existentă într-o poliţă pentru gospodării asigură locuinţa la valoarea de înlocuire a acesteia.
Acoperirea B oferă un procent de asigurare suplimentar, care este de 10% din Acoperirea A şi care
are ca obiect construcţiile neataşate ale locuinţei (garaj etc.). Acoperirea C oferă un procent
suplimentar de 50% din Acoperirea A, pentru asigurarea bulluril0r personale aflate în locuinţă.
Acoperirea D include un procent suplimentar de 20% din Acoperirea A pentru pierderea din
nefolosirea locuinţei. Poliţele pentru gospodării includ o acoperire suplimentară limitată, pentru
înlăturarea dărâmăturilor, distrugerea copacilor şi plantelor, pentru acoperirea sumelor solicitate de
departamentul de incendii, evaluări ale daunelor realizate de asociaţiile de evaluare a proprietăţii.
Datorită posibilităţii de producere a daunelor catastrofale, care pot afecta mai multe
reşedinţe simultan, reasigurătorul trebuie să supravegheze concentrarea asigurărilor într-o anumită
zonă geografică. Dauna totală. poate fi foarte mare dacă se însumează limitele diverselor secţiuni
ale unei poliţe de asigurare a gospodăriei, iar atunci când acelaşi eveniment afectează mai multe
poliţe, dauna totală poate fi enormă.

Expunerile la daună ale bunurilor acoperite de poliţele pentru gospodării se referă atât la
bunurile imobile cât şi la cele mobile deţinute de asigurat. Riscurile de răspundere civilă personală
acoperite de poliţă sunt cele generate de dreptul de proprietate, de păstrare sau de folosinţă a
reşedinţei asiguratului. În plus, poliţele de asigurare a gospodăriilor acoperă activităţile personale
ale asiguraţilor, cum ar fi practicarea unor sporturi, atât la, cât şi în afara reşedinţei asiguratului. .
Datorită diversităţii condiţiilor de deţinere sau de închiriere a proprietăţii imobile, au fost
elaborate o multitudine de poliţe pentru deţinătorii de locuinţe. Fiecare dintre acestea oferă
acoperire pentru aceleaşi riscuri de răspunderea civilă personală, deşi diferă în funcţie de:
• tipurile de bunuri mobile şi imobile acoperite; . evaluarea bunurilor mobile şi imobile;
• cauzele de daună acoperite.
În general, poliţele pentru gospodării nu acoperă riscurile de inundaţie şi cutremur.

Asigurarea comercială multirisc. Categoria de asigurări comerciale multi-risc include

asigurările complexe comerciale şi asigurările patronilor.
Asigurările complexe comerciale. O poliţă complexă comercială este o poliţă care conţine
două sau mai multe secţiuni de acoperire comercială. Într-o astfel de poliţă pot fi incluse
următoarele secţiuni:
• asigurarea bunurilor aparţinând persoanelor juridice;
• asigurarea de transport intern pentru persoane juridice;
• asigurarea contra infracţiunii pentru persoane juridice;
• asigurarea cazanelor cu aburi şi a utilajelor pentru persoane juridice;
• asigurarea de răspundere civilă generală pentru persoane juridice;
• asigurarea auto pentru persoane juridice;
• asigurarea agricolă.

Poliţele proprietarilor. Poliţele patronilor sunt poliţe multirisc de sine stătătoare, destinate

66
proprietarilor unor imobile de locuinţe mici şi mijlocii, asociaţiilor de proprietari sau patroni lor
unor afaceri cu profil comercial, de servicii sau de producţie. Această poliţă include acoperirea de
răspundere civilă şi de bunuri, necesară majorităţii societăţilor mici.

Tipuri speciale de asigurări. Sunt acele tipuri de asigurări care nu se încadrează în nici una
dintre categoriile amintite anterior, şi anume: asigurări de bunuri, de răspundere civilă şi asigurări
multirisc. Tipurile speciale de asigurări includ: asigurarea de cauţiune şi asigurarea internaţională.
Asigurarea de cauţiune. Riscul asigurat prin acordurile de garantare se referă la
nerespectarea de către o persoană sau organizaţie, denumită debitor principal, a obligaţiilor
stabilite prin acordul de garantare. Beneficiarul, sau creditorul, este persoana sau organizaţia care
va suferi o pierdere financiară dacă debitorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contract.
Garantul este acea persoană care garantează pentru îndeplinirea obligaţiilor debitorului. Acordurile
de garantare (surety bonds) sunt acorduri cu trei părţi, spre deosebire de acordurile cu două părţi,
întâlnite în cazul asigurărilor de bunuri şi de răspundere civilă. Altă diferenţă importantă între
acordurile de garantare şi asigurări este aceea că garantul are dreptul de a-şi recupera daunele de la
debitor. '
Specificul acordurilor de garantare constă în aceea că îndeplinirea de către debitor a
obligaţiilor asumate îl eliberează pe garant de orice obligaţii viitoare. Totuşi, dacă debitorul nu îşi
onorează obligaţiile, garantul trebuie să despăgubească pe creditor pentru pierderea financiară
suferită ca urmare a nerespectării obligaţiilor de către debitor. De exemplu, dacă un antreprenor
(debitor) nu finalizează o clădire aşa cum s-a convenit, garantul trebuie să plătească proprietarului
clădirii (creditorul) toate costurile suplimentare pe care acesta le va înregistra din cauză că nu a fost
finalizată clădirea.

Asigurările internaţionale. Aceste asigurări se referă la toate ploiţele care oferă acoperire în
afara ţării de referinţă sau pentru care nu există suficiente informaţii pentru a fi încadrate în
categoriile de asigurări prezentate anterior. Asigurările internaţionale reprezintă o recunoaştere a
faptului că practicile şi regulamentele de asigurare diferă de la o ţară la alta.
Fiecare ţară are o legislaţie proprie pentru reglementarea domeniului asigurărilor. Definiţiile
categoriilor de asigurări prezentate până acum şi ale rezervelor de daună nu sunt aceleaşi pe plan
mondial.
De regulă, asigurătorii îşi raportează primele şi daunele externe în categoria de asigurări
internaţionale, deoarece nu sunt în măsură să obţină detaliile necesare pentru a include tranzacţiile
internaţionale în alte categorii de asigurări.

5.4 Reasigurătorii şi clauzele poliţei de asigurare

Interesul reasigurătorilor privind clauzele poliţei de asigurare este corelat direct cu tipul
acordului de reasigurare. Astfel, în cazul reasigurării facultative, reasigurătorul este interesat doar
de clauzele unei singure poliţe de asigurare, în timp ce în cazul reasigurării prin acord, acesta
trebuie să cunoască întregul portofoliu de poliţe încheiate de asigurătorul iniţial.
În cazul reasigurării proporţionale, reasigurătorul împarte cu asigurătorul toate daunele
acoperite de poliţele de asigurare. Astfel, reasigurătorul va fi interesat de tipologia daune lor care
pot fi acoperite de poliţa de asigurare. De asemenea, va fi interesat de potenţiala acumulare de
riscuri în cazul producerii unui singur eveniment, acumulare care poate genera o daună agregată
foarte mare, obţinută prin cumularea despăgubirilor pentru mai multe poliţe.
A vând în vedere că scopul acordurilor excedent de daună este de a acoperi evenimentele de
natură catastrofală, cum ar fi uraganele, reasigurătorii vor fi interesaţi de riscurile specifice
acoperite de poliţele de asigurare precum şi de numărul şi dispersia geografică a riscurilor acoperite
de poliţe le emise de asigurător. Poliţele de asigurare pot include sau exclude anumite riscuri de
natură catastrofală, cum ar fi cutremurul şi inundaţia.

67
 Dacă acordul de asigurare este de tip excedent de daună, reasigurătorul va fi interesat să
determine modul în care diferitele acoperiri ale poliţei de asigurare pot afecta reţinerea şi limitele de
reasigurare stabilite în contractul de reasigurare. În cazul unui acord excedent de daună pentru
bunuri, Clauza privind reţinerea şi limitele de reasigurare ia în calcul daunele directe (avarierea
bunurilor) şi daunele indirecte (pierderea venitului) atunci când se referă la reţinerea asigurătorului
şi la limita de răspundere civilă a reasigurătorului. Ca regulă generală, cu cât este mai mică reţinerea
asigurătorului într-un acord excedent de" daună, cu atât este mai mare interesul reasigurătorului
pentru a obţine detalii despre poliţele de asigurare care vor fi reasigurate.
În cazul acordurilor de reasigurare care includ acoperiri de răspundere civilă, este important
să se determine caracteristicile acoperirii oferite de poliţele de răspundere civilă. De exemplu,
reasigurătorul trebuie să ştie dacă acoperirea oferită este condiţionată de producerea unui
eveniment, sau de înregistrarea unei revendicări pe perioada asigurată.
Majoritatea acoperirilor oferite de poliţele de asigurare sunt condiţionate de producerea unui
eveniment, indiferent când se înregistrează revendicarea. Pe de altă parte, unele poliţe au condiţii
mai restrictive, fiind necesar ca revendicarea să fie înregistrată în perioada de valabilitate a poliţei
pentru a se putea oferi acoperirea (cazul acoperirilor pe criteriul revendicări). Atunci când se
permite ca revendicările să se facă după o perioadă neprecizată de timp de la producerea
evenimentului, reasigurătorul are dificultăţi în determinarea corectă a rezervelor de daună. Această
problemă este foarte importantă, mai ales în cazul asigurării de răspundere civilă medicală, pentru
care revendicările se raportează, de regulă, după mult timp. De asemenea, un reasigurător de
răspundere civilă trebuie să determine dacă cheltuielile pentru soluţionarea revendicărilor sunt
incluse sau nu, în acordul de reasigurare. Includerea cheltuielilor de apărare în justiţie ar putea duce
la creşterea posibilităţii de a fi depăşită valoarea reţinerii reasiguratului.
Toate acordurile de reasigurare împart daunele între asigurător şi reasigurător, într-o manieră
prestabilită, fie proporţional, fie excedent de daună. De aceea, părţile acordului trebuie să cunoască
foarte bine caracteristicile şi tipul daune lor care vor fi împărţite. Această cunoaştere începe cu
analiza elementelor componente ale expuneri lor la daună: bunurile expuse daunelor, riscurile sau
cauzele daunelor şi consecinţele financiare sau economice ale producerii daunei. Acest capitol a
identificat şi descris cele mai întâlnite expuneri la daună, care sunt acoperite de majoritatea poliţel or
de bunuri, răspundere civilă şi de asigurările multirisc. Aceste poliţe de asigurare sunt punctul de
plecare ale daunelor împărţite în acordurile de reasigurare ce vor fi prezentate în capitolele
următoare.
Reasigurătorii trebuie să cunoască bine prevederile poliţelor de asigurare, pentru a determina
reţinerea şi limitele de reasigurare aferente acordurilor de reasigurare, pentru a evalua potenţialele
expuneri la daună de natură catastrofală, pentru a determina o cotă de primă tarifară sau o primă de
reasigurare adecvată şi pentru a redacta în mod corespunzător contractele de reasigurare. În acest
capitol au fost prezentate cele mai întâlnite tipuri de asigurări de bunuri, răspundere civilă, multirisc
şi asigurări speciale.

68
6. CLAUZE COMUNE ALE ACORDURILOR DE REASIGURARE

Acordurile de reasigurare au o sferă de acţiune foarte largă, prevederile lor acoperind o mare
varietate de situaţii. Formularea fiecărui acord este unică, deoarece trebuie să exprime foarte clar
intenţia părţilor în momentul încheierii acordului. Cu toate acestea, acordurile de reasigurare conţin
anumite clauze comune.

6.1 Clauze comune tuturor reasigurărilor prin acord

De-a lungul anilor, specialiştii în reasigurare au elaborat clauze contractuale comune, pe

care toate părţile să le poată înţelege şi care să asigure acordului o anumită flexibilitate. Unele
clauze comune sunt necesare şi sunt incluse în aproape toate acordurile. De exemplu, aproape
fiecare acord conţine Clauza Reasigurării şi Clauza accesului la informaţii. Alte clauze sunt
solicitate de organismele de reglementare. De exemplu, organismele de reglementare ale statului pot
impune introducerea în acordurile de reasigurare a Clauzei insolvabilităţii sau a Clauzei
intermediarului, în cazul în care reasigurarea se tranzacţionează pe piaţa indirectă. Dacă
reasigurătorul nu este autorizat de statul în care încheie reasigurarea, autorităţile pot solicita
includerea Clauzei acţiunii în justiţie.
Principalele elemente şi clauze contractuale al căror scop şi conţinut vor fi analizate în acest
capitol sunt:
• Preambulul
• Clauza reasigurării
• Clauza definiţiilor
• Clauza accesului la informaţii
• Clauza acţiunii în justiţie
• Clauza impozitelor
• Clauza monedei
• Clauza excluderilor
• Clauza arbitrajului
• Clauza insolvabilităţii
• Clauza compensării
• Clauza intermediarului
• Clauza reasigurării neautorizate
• Clauza erorilor şi omisiunilor
• Acordul privind drepturile şi obligaţiile părţilor
• Clauza începerii şi încetării acordului
• Clauza raportării şi decontării
• Clauza excedentuluipeste limita poliţei Clauza obligaţiilor extracontractuale
• Clauza teritoriului
• Clauza obligaţiilor autoasigurate

Preambulul. Preambulul (sau introducerea) conţine informaţii de importanţă generală.

Acesta cuprinde numele părţilor, localitatea şi statul de reşedinţă al acestora, denumirea şi numărul
de înregistrare a acordului. Uneori se precizează şi data de intrare în vigoare a acordului.
Clauza reasigurării. Clauza reasigurării, denumită uneori Clauza portofoliului asigurat sau
Clauza portofoliului acoperit, stabileşte paramentrii generali ai acordului şi este inclusă, de obicei,
imediat după preambul. Termenii Clauzei reasigurării sunt foarte generali, adecvaţi unui început de
acord. Clauzele care vor urma vor defini condiţiile şi termenii acoperirii asigurate prin acord.

69
Clauza reasigurării are următoarele roluri:
• stabileşte natura obligatorie a cesiunii
• descrie tipul de reasigurare, proporţională sau excedent de daună
• precizează categoriile de asigurări acoperite
• stabileşte criteriul de reasigurare

Clauza de reasigurare standard defineşte poliţele ca fiind „acordurile sau certificatele de

asigurare". Uneori acestă definiţie include şi reasigurarea asumată de asigurător, ceea ce înseamnă
că în cadrul acordului se acoperă şi retrocesiunea.. Descrierea categoriilor de asigurări acoperite
poate fi specifică sau generală. De exemplu, clauza reasigurării poate menţiona o anumită categorie
de asigurări sau poate specifica faptul că se vor acoperi toate asigurările emise de un anumit
departament al asigurătorului.

În general, cu cât clauza deteasigurare este mai generală, cu atât vor fi mai detaliate
excluderile. De exemplu, clauza de reasigurare poate preciza că se vor acoperi toate asigurările
încheiate de departamentul de asigurări de bunuri al asigurătorului. Totuşi, reasigurătorul poate
exclude anumite categorii de asigurări, precum asigurarea cazanelor şi boilerelor.
Criteriul de reasigurare. Această prevedere cuprinsă în Clauza reasigurării stabileşte, în
funcţie de data intrării în vigoare, care dintre poliţele asigurătorului sunt acoperite de acordul de
reasigurare. Se pot utiliza două criterii de reasigurare: criteriul poliţe lor şi criteriul producerii
dauneloL
Criteriul poliţe lor include sub acoperire toate poliţele emise sau reînnoite de către
asigurător la şi/sau după data de intrare în vigoare a acordului.
Criteriul producerii daunelor include sub acoperire toate poliţelc în vigoare, inclusiv cele
emise şi reînnoite de asigurător la şi/sau după data de intrare în vigoare a acordului.
Dacă reasigurătorul acceptă criteriul poliţelor, el va fi răspunzător numai pentru acele daune
care corespund poliţelor emise sau reînnoite la şi/sau după data de intrare în vigoare a acordului.
Criteriul producerii daunelor asigură o acoperire mai largă decât criteriul poliţelor. Când
reasigurătorul acceptă criteriul producerii daune lor, el este răspunzător pentru toate daunele care se
produc după data de intrare în vigoare a acordului de reasigurare, indiferent când au fost emise
poliţele.
Există două criterii de reasigurare mult mai restrictive. Astfel, criteriul poliţelor emise
include în acoperire numai poliţele nou emise. Criteriul poliţe /ar în vigoare include sub acoperire
numai poliţele în vigoare la data încheierii acordului de reasigurare, fără însă a acoperi poliţele
emise după această dată. Aceste două criterii sunt mai puţin utilizate comparativ cu criteriul poliţe
lor şi cu criteriul producerii daunelor.
Criteriul poliţelor poate fi utilizat în situaţia în care asigurătorul doreşte să retină primele de
asigurare necuvenite cât mai mult posibil. Totuşi, când acordul este încheiat pe criteriul poliţelor,
asigurătorul trebuie să ia în considerare situaţia daune lor aferente restului de poliţe aflate în vigoare
la încheierea acordului de reasigurare. De obicei, acordul de reasigurare precedent acoperă aceste
daune. Dacă nu, va exista un gol în acoperirea asigurătorului.
Criteriul producerii daunelor poate fi utilizat atunci când acordul precedent conţine Clauza
„cut off”, pentru a preveni golurile în acoperirea asigurătorului.
Reasigurătorii vor dori să utilizeze criteriul poliţelor atunci când asigurătorii şi-au modificat
standardele de subscriere, în vederea corectării experienţei de daună negative. Noile poliţe vor fi
acoperite prin reasigurare, însă poliţele anterioare, caracterizate printr-o experienţă de daună
negativă nu vor fi acoperite.
Asigurătorul va utiliza criteriul poliţe lor în vigoare când doreşte să se retragă de pe piaţă.
Deoarece nu se vor mai subscrie noi poliţe, criteriul poliţelor în vigoare îi va furniza toată
acoperirea necesară.
Sistemul de înregistrare contabilă al asigurătorului poate determina alegerea criteriului de
reasigurare. De exemplu, dacă sistemul de înregistrare contabilă nu permite separarea primelor

70
încasate în prime cuvenite şi prime necuvenite, asigurătorul va utiliza criteriul producerii daunelor.

Clauza definiţiilor. Scopul unei Clauze de definiţii separate este acela de a localiza mai uşor
definiţiile din cadrul acordului. Unii specialişti preferă să definească termenii imediat ce apar în
textul acordului. Astfel, riscul poate fi definit în cadrul Clauzei reasigurării, iar dauna netă poate fi
definită în secţiunea referitoare la daună. Modul în care vor fi prezentate definiţiile depinde de
voinţa părţilor.
Chiar dacă se va introduce o Clauză de definiţii, vor exista termeni care vor fi definiţi în
clauzele în care sunt utilizaţi. De exemplu, profitul net trebuie definit în Clauza comisionului de
participare la profit şi nu în Clauza definiţiilor.

Clauza accesului la informaţii. Clauza accesului la informaţii acordă reasigurătorului

dreptul contractual de a verifica toate documentele ş i Înregistrările asigurătorului implicat în
acordul de reasigurare. Aceste drepturi contractuale au o deosebită importanţă pentru reasigurător,
deoarece, în caz de dispută, acestea protejează reasigurătoul împotriva încercării asigurătorului de a
ascunde informaţii.
Cine trebuie să aibă acces la informaţii? Deşi Clauza accesului la informaţii se referă, în
general, numai la reasigurător, există acorduri care prevăd că reasigurătorii au dreptul de a apela la
o terţă parte pentru a verifica documentele.
Când se asigură accesul la informaţii? Clauza prevede că accesul trebuie asigurat în orice
„perioadă de timp rezonabilă", această expresie nefiind definită. În general, „perioadele de timp
rezonabile" se referă la programul normal de lucru al asigurătorului.
Care este aria de investigare a înregistrărilor? Dreptul reasigurătorului de a avea acces la
informaţii este limitat numai la acele înregistrări care au legătură cu acordul de reasigurare. De
exemplu, reasigurătorul nu poate avea acces la informaţiile referitoare la categoriile de asigurări ce
nu sunt acoperite prin acordul de reasigurare.
Care sunt materialele care trebuie să fie puse la dispoziţia reasigurătorului pentru
verificare? Materialele care trebuie să fie puse la dispoziţie cuprind, în general, toate înregistrările
asigurătorului care au întrun fel sau altul legătură cu acordul de reasigurare. Nu se vor menţiona
tipurile de documente şi înregistrări, deoarece acest lucru ar putea limita obligaţia asigurătorului
numai la documentele şi înregistrările specificate. Înregistrările pot cuprinde: înregistrări contabile,
informaţii privind poliţele emise şi despăgubiri le plătite, rapoarte manageriale dar şi înregistrări
computeriiate.
Unde vor fi puse la dispoziţie înregistrările pentru verificare? Deşi clauza nu precizează
nimic în ceea ce priveşte localizarea, în general, reasigurătorul este cel care se deplasează la locul
de păstrare a înregistrărilor. O excepţie de la această regulă este situaţia în care înregistrările sunt
arhivate. În acest caz, asigurătorul va extrage documentele din arhivă şi le va pune la dispoziţia
departamentului responsabil cu păstrarea acestor informaţii.
Există o limită de timp în ceea ce priveşte accesul la informaţii? Atâta timp cât asigurătorul
poate face revendicări împotriva reasigurătorului, acesta din urmă are dreptul de a solicita
informaţii, chiar dacă acordul de reasigurare a fost reziliat.

Clauza acţiunii în justiţie. Clauza acţiunii în justiţie oferă asigurătorului posibilitatea de a

colecta sumele datorate de reasigurător conform acordului. Această clauză este solicitată numai în
cazul în care reasigurătorul este neautorizat, respectiv nu are autorizaţia de a încheia acorduri de
reasigurare în ţara de reşedinţă a asigurătorului.
Dacă apare o dispută, asigurătorul trebuie să aibă posibilitatea de a adopta măsurile legale
necesare pentru a colecta sumele datorate de reasigurătorul neautorizat. Dacă nu există o clauză a
acţiunii în justiţie s-ar putea întâmpla ca tribunalele locale să nu aibă jurisdicţie, iar asigurătorul va
fi forţat să intenteze proces în ţara de reşedinţă a reasigurătorului şi sub incidenţa acestei legi
-situaţie puţin dorită.
Clauza. acţiunii în justiţie prevede, de asemenea, dreptul reasigurătorului de a iniţia o

71
acţiune în justiţie în orice tribunal doreşte, dacă acesta are jurisdicţie. Făra această prevedere,
reasigurătorul va dori să evite introducerea acestei clauze, deoarece îi prejudiciază dreptul de a
intenta proces, drept asigurat de legislaţia internaţională.
Această clauză trebuie să menţioneze un reprezentat pentru acţiunea în justiţie. De obicei
reprezentantul este o firmă de avocatură specializată în reprezentarea reasigurătorilor externi. Cu
toate acestea, reprezentantul poate fi şi o persoană fizică sau o agenţie de stat din ţara de reşedinţă a
asigurătorului, dacă legislaţia din această ţară prevede acest lucru.
În final, clauza acţiunii în justiţie solicită reasigurătorului să accepte decizia finală a
tribunalului, permiţându-i, totuşi, să facă recurs.

Clauza taxelor. Clauza taxelor specifică partea contractuală care este responsabilă pentru
plata diferitelor taxe percepute asupra primelor.
Taxe de stat percepute asupra venitului din prime. Taxele de stat sunt percepute asupra
primelor brute subscrise de asigurător pe teritoriul statului respectiv. Asigurătorii nu pot deduce din
valoarea impozabilă, primele de reasigurare. Totu şi, nu se percep taxe asupra primelor de
reasigurare, deoarece acest lucru ar constitui o dublă impozitare.
Clauza taxelor stabileşte responsabilitatea asigurătorului de a suporta toate taxele, mai puţin
accizele. Există situaţii în care reasigurătorii plătesc taxele de stat, deşi nu sunt obligaţi din punct de
vedere contractual. Clauza taxelor prevede că asigurătorul îi va rambursa reasigurătorului sumele
plăti te, dacă se întâmplă acest lucru.
Accize. De exemplu, guvernul federal al S.U.A. percepe taxe asupra primelor de reasigurare
datorate reasigurătorilor externi, taxe ce reprezintă 1 % din valoarea primelor de reasigurare.
Asigurătorii sunt cei responsabili pentru colectarea acestor accize. De asemenea, dacă primele de
reasigurare sunt returnate asigurătorului, acesta este răspunzător cu recuperarea accizelor plătite de
reasigurător pentru aceste prime. Unele state, precum: Germania, Marea Britanie, Insulele Bermude
au încheiat tratate economice cu S.U.A. ce prevăd exceptarea reasigurătorilor din aceste ţări de la
plata accizelor.

Clauza monedei. Clauza monedei abordează următoarele aspecte:

• moneda utilizată pentru achitarea obligaţiilor contractuale;
• criteriul de convertire în moneda de bază.

De cele mai multe ori, clauza monedei prevede ca toate raportările să se facă în moneda
originală (moneda în care se încheie polita de asigurare) iar convertirea să se facă la cursul de
schimb din data trimiterii situaţiilor financiare.

Clauza excluderilor. În general, toate acordurile de reasigurare cuprind excluderi care

limitează acoperirea furnizată de acordul de reasigurare. Fiecare acord în parte reflectă intenţiile
specifice părţilor şi, din acest motiv, nu există o listă de excluderi standard. Excluderile se aplică de
obicei următoarelor tipuri de riscuri:
1) riscuri cu probabilitate de daună ridicată;
2) riscuri sau daune care de obicei nu sunt acoperite de acordurile de reasigurare.

72
 Riscurile cu probabilitate de daună ridicată sunt riscurile la care sunt expuse cazanele
termice şi utilajele de tratare a reziduuri lor radioactive. Pericolele sau daunele excluse pot cuprinde
incidentele nucleare, poluarea, războiul etc. În unele cazuri, reasigurătorii nu prevăd nici o
excludere în acord, bazându-se, în schimb, pe excluderi le din poliţa de asigurare.
În această secţiune se vor discuta următoarele excluderi:
• incidente nucleare;
• riscul de poluare;
• riscul de război.

Clauza excluderii incidentelor nucleare. Majoritatea asigurătorilor şi reasigurătorilor

participă la pooluri nucleare. Datorită participării directe, reasigurătorii evită acumularea u,nor
riscuri adiţionale din acordurile de reasigurare încheiate cu asigurătorii. Clauza incidentelor
nucleare din acordul de reasigurare exclude toate riscurile nucleare, cu excepţia expuneri lor
accidentale la radiaţii utilizate în scopuri medicale.
Excluderea se aplică şi daunei sau răspunderii rezultate din participarea asigurătorului la
poolurile nucleare. Se exclud, de asemenea, toate daunele şi obligaţiile asigurătorului
corespunzătoare acelor categorii de riscuri care sunt, de regulă, acoperite de de pooluri nucleare.

Clauza excluderii poluării. Există câteva tipuri de Clauze de excludere a poluării ce sunt
utilizate în mod curent în acordurile de reasigurare. Acestea variază în funcţie de tipul de
reasigurare.
În ultimii ani, tribunalele au interpretat poliţele de răspundere civilă generală în sensul
includerii poluării. Pe lângă aceasta, atât asigurătorii cât şi reasigurătorii au devenit mult mai
conştienţi de amploarea riscului de poluare. Asigurătorii au plătit şi continuă să plătească daune
cauzate de poluare, daune pe care ei nu le anticipaseră atunci când au stabilit cotele de primă, deci
pentru care nu au primit o compensaţie. În general, reasigurătorii nu doresc să ofere acoperire
pentru poluare, decât în circumstanţe foarte precis definite.

Clauza excluderii riscului de război. Clauza excluderii riscului de război exclude daunele
cauzate de un război organizat sau de alte acţiuni militare. Această clauză conţine două prevederi de
bază:
1. Excluderea nu se aplică în cazul în care poliţele de asigurare prevăd clauza excluderii
războiului.
2. Daunele cauzate de revolte, greve şi mişcări sociale nu fac subiectul acestei excluderi.

Clauza arbitrajului. Clauza arbitraj ului specifică faptul că disputele se vor soluţiona prin
arbitraj şi nu prin acţiune judecătorească. Arbitrajul realizat de persoane familiarizate cu domeniul
asigurărilor şi reasigurărilor trezeşte tot mai mult interesul părţilor contractante. Se consideră că
decizia adoptată de o echipă de experţi are o probabilitate mai mare de a fi echitabilă decât cea a
unui judecător sau a unor juraţi nefamiliarizaţi cu practicile obişnuite în domeniu.

Termene impuse. Scopul arbitrajului este acela de a soluţiona rapid o dispută. Prin urmare,
clauza menţionează perioada de timp în care trebuie să fie desemnaţi arbitrii, de obicei 30 de zile.
Părţile au un interval de timp prestabilit în care trebuie să prezinte cazul comisiei de arbitraj.
Comisia are autoritatea de a prelungi termenul, pentru a putea fi prezentate toate materialele şi
declaraţiile martorilor.

Calificarea arbitrilor. Comisia de arbitraj se constituie din directori activi sau pensionaţi ai
unor societăţi de asigurare sau reasigurare. Termenul de director nu este definit, însă, în practică,
este interpretat ca semnificând funcţia de manager, preşedinte sau o altă funcţie de conducere.
Principalele motive pentru care arbitrii trebuie să deţină sau să fi deţinut această funcţie sunt:
• Sunt puţine cazuri în care o persoană este implicată în negocieri şi în proceduri contractuale fără

73
a deţine o funcţie de conducere.
• Directorii au suficientă experienţă şi pregătire în asigurări pentru a putea evalua toate aspectele
problem ei.

.Pe lângă acestea, directorii nu trebuie să prezinte nici un interes în ceea ce priveşte acordul
de reasigurare. Această menţiune previne contestarea concluziilor comisiei de arbitraj pe motivul
conflictului de interese.

Reguli de procedură. Arbitrii sunt liberi de orice formalitate judiciară şi nu sunt obligaţi să
respecte anumite reguli de procedură. Această instrucţiune reflectă caracterul specific al arbitrajului.
Arbitrii nu sunt jurişti, ci persoane specializate în analizarea sursei care a generat conflictul. Cele
două părţi contractante nu doresc ca decizia finală să fie influenţată negativ de respectarea unor
proceduri tehnice legale.

Decizia comisiei de arbitraj. Clauza prevede că această decizie este obligatorie pentru
ambele părţi şi că orice tribunal care are jurisdicţie poate accepta verdictul. Comisia de arbitraj nu
are puterea de a impune execuţia deciziei. Prin urmare, dacă una din părţi nu se supune deciziei de
arbitraj, cealaltă parte trebuie să încerce să impună execuţia acesteia prin sistemul juridic civil.

Clauza insolvabilităţii. Când un asigurător este declarat insolvabil şi se ia decizia de

lichidare, autoritatea juridică din statul de reşedinţă al asigurătorului desemnează' un lichidator.
Dacă activele asigurătorului nu sunt suficiente pentru a achita toate despăgubirile datorate,
reasigurătorii sunt obligaţi să acopere doar partea ce le revine din despăgubirile plătite asiguraţilor.
Totuşi, lichidatorii preferă ca reasigurătorii să plătească aceeaşi sumă pe care ar fi plătit-o dacă
asigurătorul nu s-ar fi aflat în insolvabilitate.
Dacă acordul nu cuprinde o Clauză de insolvabilitate, reasigurătorii sunt răspunzători numai
pentru partea lor din despăgubirile plătite efectiv de către lichidator. Aceasta deoarece reasigurarea
reprezintă un acord de indemnizare între asigurător şi reasigurător. Clauza insolvabilităţii prevede
că reasigurătorul trebuie să-şi plătească partea ce-i revine din toate despăgubirile, indiferent care
este valoarea sumelor plătite de lichidator.
Principalele prevederi ale Clauzei insolvabilităţii sunt următoarele:
1. Reasigurătorul trebuie să plătească toate despăgubirile datorate asigurătorului, fără
reducere.
2. Lichidatorul trebuie să avizeze despăgubirile în aşteptare.
3. Reasigurătorul are dreptul de a investiga şi de a participa la apărarea în justiţie împotriva
revendicării, pe cheltuiala sa proprie.
4. Cheltuielile suportate de reasigurător în actiunea de apărare şi investigare pot li
rambursabile.
5. Plata despăgubirilor din reasigurare se va face conform legii, dacă nu se specifică altfel.

"Fără reducere ". Clauza insolvabilităţii utilizează expresia „fără reducere" referindu-se la
cerinţa ca reasigurătorul să plătească întreaga valoare a despăgubiri lor, aşa cum prevede acordul.
De exemplu, asigurătorul (aflat în prezent în insolvabilitate) a fost solicitat, înainte de
lichidare, să plătească o daună de 350000 USD. Lichidatorul a plătit reclamantului 262000 USD sau
75% din daună. Asigurătorul era reasigurat pentru un excedent de daună de 400.000 USD peste
100000 USD. Dacă va respecta menţiunea „fără reducere", reasigurătorul va plăti o depăgubire de
250000 USD (350000 USD ,100000 USD) în loc de 162500 USD (262500 USD - 100000 USD).
Efectul acestei condiţii este acela că reasigurătorul plăteşte o despăgubire mai mare, permiţând
lichidatorului să strângă fonduri pentru satisfacerea altor reclamanţi sau creditori. În continuare este
prezentat efectul Clauzei insolvabilităţii în această situaţie.

Efectul Clauzei insolvabilităţii

74
 Asigurător solvabil Asigurător insolvabil
Cu clauza Fără clauza insolvabilităţii
insolvabilităţii
Asigurător 350000 USD 262500 USD 2625000 USD
Reasigurător 250000 USD 162500 USD 250000 USD
Dauna netă 100000 USD 1000000 USD 125000 USD
suportată de (reţinere) (reţinere)
asigurător

Condiţia de avizare. Reasigurătorul are dreptul de a fi înştiinţat cu privire la.revendicările ce

implică acordul de. reasigurare, astfel încât să aibă suficient timp să investigheze dauna şi să
participe la actiunea de apărare în justiţie. Fără acest preaviz, se poate prejudicia poziţia
reasigurătorului în ceea ce priveşte soluţionarea daunei.
Dreptul la investigaţie şi apărare. Reasigurătorul are dreptul de a investiga şi de a participa
la apărarea în justiţie, pe propria sa cheltuială. Aceste drept este foarte important deoarece
reasigurătorul trebuie să plătească toate despăgubiri le prevăzute de acord, fără reduceri. Pentru a-şi
proteja propriile interese, reasigurătorul suportă cheltuieli suplimentare de investigare şi apărare în
justiţie.
Cheltuieli rambursabile. Cu acordul tribunalului, cheltuielile suportate de reasigurător cu
investigarea şi soluţionarea daunei pot fi rambursate, în întregime sau parţial, de către asigurătorul
insolvabil. Rambursarea se face proporţional cu valoarea beneficiilor aduse asigurătorului. Dacă nu
se obţine o reducere a despăgubirii, deci nu se realizează nici un beneficiu, cheltuielile nu se vor
rambursa.
Dacă la acordul de reasigurare participă mai mulţi reasigurători, cheltuielile de
investigare şi de judecată se vor repartiza conform prevederilor acordului.

Plata despăgubirilor din reasigurare. Paragraful final al clauzei prevede ca plata

despăgubirilor din reasigurare să se facă spre lichidator. Cu toate acestea, în numeroase cazuri,
asiguraţii încearcă să obţină despăgubirea direct de la reasigurător Aceasta se datorează
următoarelor motive:
1. Plata despăgubirii se realizează mult mai rapid
2. Despăgubirea obţinută poate fi mai mare decât cea obţinută de la lichidatoL

Clauza poate cuprinde şi excepţii, care permit realizarea plăţii şi către alte persoane, în afara
lichidatorului. Excepţiile se aplică atunci când acordul menţionează un alt beneficiar (vezi anexa
cut-through) sau când reasigurătorul îşi asumă, cu consimţământul asigurătorului, răspunderea
directă (procedură denumită novaţie).
Pe de altă parte, lichidatorul nu agrează un astfel de aranjament deoarece intenţia Clauzei
insolvabilităţii este aceea de a acorda lichidatorului un anumit control asupra fondurilor plătite de
reasigurător. Clauza insolvabilităţii nu impune obţinerea aprobării lichidatorului sau a tribunalului
pentru despăgubirea directă a asiguratului, de către reasigurător. Totuşi, ar fi mai prudent dacă
reasigurătorul ar căuta să obţină o astfel de aprobare. Fără această aprobare reasigurătorul s-ar putea
afla în situaţia în care este solicitat să plătească despăgubirea lichidatorului, deşi a achitat această
plată direct asiguratului.
Clauza compensării plăţilor. Clauza compensării permite asigurătorului sau reasigurătorului
să compenseze soldurile restante datorate reciproc. De exemplu, asigurătorul datorează prime de
reasigurare în valoare de 125000 USD iar reasigurătorul datorează asigurătorului o despăgubire de
75000 USD. Asigurătorul poate trimite reasigurătorului numai soldul net, respectiv 50000 USD.
Clauza compensării este o metodă des întâlnită în activitatea de reasigurare, aceasta
specificând dreptul părţilor de a compensa soldurile restante şi de achita valoarea netă.
Compensarea s.e poate face între părţile. unui singur acord (compensare restrânsă) sau între
părţile mai multor acorduri de reasigurare (compensare largă).

75
 Aplicarea drepturilor la compensare reprezintă o chestiune controversată în situaţia lichidării
asigurătorului. În caz de insolvabilitate, lichidatorul este responsabil pentru colectarea active lor şi
pentru distribuţia fondurilor între creditorii reclamanţi. Pentru a mări valoarea fondurilor supuse
repartizării, unii lichidatori încearcă să restricţioneze dreptul de compensare, în special
compensarea largă.

Clauza intermediarului. Clauza intermediarului are următoarele scopuri :

1. Identifică intermediarul care a facilitat încheierea acordului de reasigurare.
2. Precizează că reasigurătorul îşi va asuma riscul de credit, dacă intermediarul devine insolvabil.

Această clauză apare numai în acordurile încheiate prin intermediar. În cadrul acesteia se
stabileşte ca relaţiile de comunicare între cele două părţi să se realizeze numai prin intermediar. De
cele mai multe ori, nu este deloc practic ca reasigurătorul să poarte o conversaţie telefonică cu
asigurătorul, prin intermediar. Totuşi, intermediarul trebuie să fie informat şi trebuie să aprobe o
astfel de comunicare.
Secţiunea finală a Clauzei intermediarului este adresată asumării riscului de credit. Această
secţiune este importantă deoarece prin intermediar se transferă mari sume de bani. Din diferite
motive, intermediarul acţionează ca reprezentant al asigurătorului şi nu al reasigurătorului. Clauza
intermediarului solicită ca reasigurătorul să-şi asume riscul de credit, dacă intermediarul devine
insolvabil, fapt ce face ca, în această privinţă, intermediarul să devină reprezentant al
reasigurătorului.
Astfel, dacă asigurătorul a efectuat plăţi către un intermediar care ulterior devine insolvabil
şi nu mai poate achita reasigurătorului sumele primite, se consideră că reasigurătorul a primit banii
de la asigurător.

Clauza reasigurării neautorizate. Clauza reasigurării neautorizate precizează că

asigurătorul are obligaţia de a obţine garanţii pentru sumele cedate unui reasigurător neautorizat de
către statul în care asigurătorul îşi are reşedinţa. Autorităţile statale impun includerea acestei clauze
datorită preocupării lor privind colectarea despăgubirilor de la reasigurătorii asupra cărora nu au
control. Dacă reasigurătorii neautorizaţi îndeplinesc condiţiile Clauzei reasigurării neautorizate,
autorităţile juridice vor avea mai puţine motive de îngrijorare.
Conform Clauzei reasigurării neautorizate, reasigurătorul trebuie să pună la dispoziţia
asigurătorului fonduri a căror valoare să ac opere obligaţiile reasigurătorului în cazul în care acordul
de reasigurare se reziliază. Clauza prevede următoarele:
• Fondurile puse la dispoziţia asigurătorului trebuie să fie egale cu suma dintre valoarea
rezervelor de prime necuvenite, valoarea rezervelor pentru daune si cheltuieli cu soluţionarea
daunelor şi valoarea rezervelor pentru daune produse dar neraportate.
• Fondurile trebuie să fie în numerar sau sub formă de scrisoare de credit.
• Dacă se utilizează o scrisoare de credit aceasta trebuie:
1. Să fie exactă, irevocabilă şi necondiţionată.
2. Să aibă un termen de valabilitate de cel puţin un an.
3. Să cuprindă o clauză Evergreen, care asigură reînnoirea sa automată, cu excepţia cazului
în care banca înştiinţează asigurătorul cu cel puţin 30 de zile în avans.
• Asigurătorul poate retrage aceste fonduri pentru a compensa obligaţiile reasigurătorului.

Acordul de garantare reprezintă o altă soluţie. Reasigurătorul va depune în custodia băncii

titluri de valoare pe baza cărora banca va garanta îndeplinirea obligaţiilor de reasigurare. Acordul
permite băncii să lichideze aceste titluri de valoare dacă se impune execuţia garanţiei. Dobânzile şi
beneficiile aferente titlurilor aflate în custodie se acumulează în interesul reasigurătorului. Fiecare
stat stabileşte propriile sale standarde pentru scrisorile de credit sau pentru acordurile de garantare.

Clauza erorilor şi omisiunilor. Clauza erorilor şi omisiunilor permite acoperirea prin

76
reasigurare în condiţiile apariţiei erorilor sau omisiunilor angajaţilor asigurătorului în îndeplinirea
obligaţiilor contractuale. Clauza erorilor şi omisiunilor urmăre şte să asigure soluţionarea acelor
cazuri în care asigurătorula omis să cedeze un risc care ar fi trebuit cedat sau a cedat un risc care era
exclus din acord.
Riscurile cedate din greşeală se vor acoperi numai dacă eroarea este corectată imediat după
descoperire. Momentul descoperiri reprezintă momentul în care asigurătorul descoperă eroarea. De
cele mai multe ori, aceste erori sunt descoperite în momentul reînnoirii sau al revizuirii acordului de
reasigurare. '

Acordul privind drepturile şi obligaţiile părţilor. Acordul privind drepturile şi obligaţiile

părţilor nu reprezintă o clauză, ci un acord separat ataşat acordului de reasigurare în cazul în care
participă mai mulţi reasigurători. Acesta are următoarele roluri:
• Identifică acordul la care se aplică
• Identifică participanţii la reasigurare
• Precizează procentul ce revine fiecărui reasigurător
• Stabileşte obligaţiile ce revin fiecărei reasigurător în parte
• Stabileşte data de intrare în vigoarea acordului
• Asigură corecta execuţie a acordului de către reprezentanţii asigurătorului şi a reasigurătorilor

Deşi acordul privind drepturile şi obligaţiile este simplu, acest acordare o deosebită
importanţă în cadrul acordului de reasigurare. Acordul limitează riscul fiecărui reasigurător prin
două moduri. În primul rând, riscul fiecărui reasigurător este limitat de procentul de participare
prezentat în acordul privind drepturile şi obligaţiile părţilor. În al doilea rând, riscul reasigurătorului
este individual şi nu solidar.
Răspunderea individuală este importantă pentru reasigurătorii care participă la un acord de
reasigurare. Fiecare reasigurător trebuie să limiteze riscurile pe care şi le asumă, asemenea
asigurătorilor. Dacă reasigurătorul are capacitatea financiară necesară şi doreşte să subscrie 100%
din valoarea acordului, acordul privind drepturile şi obligaţiile nu mai este necesar. Părţile vor
semna numai acordul de bază. In acest caz reasigurătorul va primi 100% din primele de reasigurare
şi va fi răspunzător pentru 100% din daunele acoperi te prin reasigurare.
Dacă, participă mai mulţi reasigurători la reasigurare şi nu se aplică principiul răspunde_ii
individuale, atunci se poate întâmpla ca unul dintre reasigurători să fie solicitat să achite obligaţiile
unuia sau mai multor coreasigurători. Reasigurătorul ar putea ti răspunzător pentru întregul risc,
primind în schimb doar un procent din primele de reasigurare.

Clauza începerii şi încetării acordului. Clauza începerii şi încetării acordului stabileşte

perioada de valabilitate a acordului şi circumstanţele în care acesta poate fi reziliat. Condiţiile
Clauzei începerii şi încetării acordului sunt negociate de asigurător şi reasigurător. Asigurătorul
trebuie să cunoască momentul în care poliţele intră sub acoperirea acordului, pentru a determina
necesitatea unei reasigurări suplimentare. Reasigurătorul trebuie să cunoască momentul în care intră
în vigoare poliţele de asigurare, pentru a putea stabili exact preţul reasigurării.
Perioada de valabilitate. Clauza începerii şi încetării acordului specifică data şi momentul în
care începe şi se sfârşeşte acoperirea. Cu toate acestea, începerea şi încetarea acordului poate fi
prezentată în două clauze separate.
Începerea acordului. Momentul începerii acoperirii este stabilit, de obicei, la ora 12:01 AM..
În cazul acordurilor proporţionale sau excedent de daună pentru bunuri, acest moment se stabileşte
în funcţie de ora locală din localitate a în care se află obiectele asigurate. În cazul acordului
excedent de daună pentru accidente, momentul intrării în vigoare se stabile şte în funcţie ora locală
din localitatea în care este domiciliat asiguratu!. În cazul acordurilor contra catastrofelor, se va lua
în considerare ora locală din localitatea în care se află sediul c;::ntral al asigurătorului. Momentul
încetării acordului este, de asemenea, ora 12:01 AM., calculat în aceeaşi manieră ca mai înainte.
Încetarea acordului. Acordul continuu reprezintă un acord care rămâne în vigoare până în

77
momentul în care una dintre părţi îl reziliază. Formularea clauzei poate fi următoarea: „ Acest acord
... este valabil până la reziliere... „. Încetarea unui acord continuu impune acordarea unui preaviz de
circa 90 de zile şi se poate realiza:
(1) în orice moment,
(2) la sfârşitul unui trimestru,
(3) la sfârşitul unui semestru sau
(4) la sfârşitul anului.
Acordul temporar stabileşte un term en de valabilitate al acordului. Clauza poate preciza
următoarele: „ Acordul este valabil din data de01.01.Xl până în data01.01.X2 „. În general, acordul
temporar nu poate înceta înainte de data expirării, decât numai cu acordul părţilor.
Clauza încetării acordului specifică dacă încetarea acordului se va face pe criteriul run off
sau pe criteriul cut off. Conform criteriului run off, toate poliţele în vigoare în momentul încetării
acordului de reasigurare vor fi acoperite până în momentul în care acestea vor expira.
Reasigurăt.orul reţine primele ne cuvenite corespunzătoare poliţe lor în vigoare dar rămâne
răspunzător pentru poliţele în vigoare o anumită perioadă de timp, de obicei până la expirarea
acestor poliţe.
Criteriul cut off îl eliberează pe reasigurător de responsabilitatea de a acoperi poliţele de
asigurare, după încetarea acordului de reasigurare. Primele ne cuvenite corespunzătoare poliţelor în
vigoare şi care sunt păstrate de reasigurător vor fi retunate asigurătorului. Asigurătorul nu va mai fi
acoperit pentru daunele ce se vor produce după acest moment.
Implicaţii pentru reasigurători. Când asigurătorii doresc înlocuirea acordurilor de
reasigurare, aceştia trebuie să revizuiască datele de începere şi încetare a acordurilor, pentru a se
asigura că nu vor exista goluri în acoperire între vechiul şi noul acord.
Cu cât reasigurătorul este mai mulţumit de asigurător şi de obiectul acoperit, cu atât va fi
mai puţin preocupat de posibilitatea de a rezilia rapid acordul.
Criteriul de reziliere a acordului, respectiv run off sau eul off, se stabileşte în momentul
elaborării acordului. Ambele părţi trebuie să estimeze care vor fi nevoile lor dacă acordul este
reziliat.
Circumstanţele în care are loc rezilierea. Acordul poate fi reziliat în următoarele situaţii: .
• Preaviz
• Acordul părţilor
• Lichidarea uneia din părţi
• Dispoziţii de încetare automată
• Neplata soldurilor

Aplicând una dintre aceste metode, răspunderea contractuală a reasigurătorului încetează.

Asigurătorul îşi asumă obligaţiile cedate anterior reasigurătorului, cu excepţia cazului în care un alt
reasigurător va accepta asigurările cedate.
Preavizul. Clauza de începere şi încetare a acordului prevede, în general, o perioadă de
preaviz de 90 de zile. Expedierea preavizului trebuie înregistrată pentru a se evita controversele
referitoare la data expedierii acestuia.
Deşi nu se specifică în acord, în practica curentă se consideră că expedierea prin poştă, la
sau înainte de data de preaviz, conduce implicit la primirea avizului de către cealaltă parte. Această
practică înlătură posibilitatea ca neîndeplinirea obligaţiilor unei terţe părţi (serviciile poştale) să
afecteze respectarea clauzelor contractuale.
Rezilierea prin acordul părţilor. Acordurile pot fi rezi late prin acordul părţilor contractante.
Părţile pot cădea de acord să rezilieze acordul imediat, sau la o dată ulterioară. Rezilierea prin
acordul părţilor are loc atunci când volumul încasărilor nu evoluează conform aşteptărilor
reasiguratului sau când asigurătorul doreşte să înceteze subscrierea unei anumite categorii de
asigurări. În aceste situaţii, rezilierea serveşte interesul ambelor părţi. Rezilierea prin acordul
părţilor nu impune o formulare specifică, deoarece orice acord poate fi reziliat prin această metodă.
Rezilierea în cazul lichidării uneia din părţi. Deşi Clauza începerii şi încetării acordului nu

78
este adresată întotdeauna situaţiei de lichidare, de obicei, nici una dintre părţi nu are obiecţii la
rezilierea acordului în această situaţie. În numeroase state, legislaţia prevede rezilerea acordurilor în
cazul lichidării unei a dintre părţi.
Rezilierea prin aplicarea dispoziţiilor de încetare automată. Atât asigurătorul, cât şi
reasigurătorul pot solicita includerea dispoziţiilor de încetare automată în Clauza de începere şi
încetare a acordului. Dispoziţiile de încetare automată permit asigurătorilor şi/sau reasigurătorilor să
rezilieze acordul în anumite situaţii. Asigurătorii şi reasigurătorii solicită includerea dispoziţiilor de
încetare automată când sunt preocupaţi de situaţia financiară a celeilalte părţi, sau când există
posibilitatea ca cealaltă parte să fie preluată de către o altă organizaţie.
Prima secţiune a dispoziţiilor de încetare automată permite asigurătorilor sau reasigurătorilor
să înceteze acordul, dacă m_nagementul uneia din părţi se schimbă. Filosofia managerială a
asigurătorului reprezintă cea mai importantă caracteristică a sa. Orice schimbare a managementului
trebuie să îi ofere reasigurătorului posibilitatea să analizeze resursele financiare şi filosofia noului
management.
A doua secţiune permite rezilierea în momentul în care se reduce capitalul vărsat al
reasigurătorului. Capitalul şi rezervele reprezintă două elemente cheie, care evidenţiază capacitatea
asigurătorului de a subscrie noi asigurări şi de a obţine un calificativ acceptabil. Reducerea acestora
poate prejudicia capacitatea asigurătorului de a vinde asigurări.
A treia secţiune permite rezilierea în cazul în care asigurătorul devine insolvabil. În
momentul în care este desemnat un administator din oficiu, angajaţii cheie părăsesc societatea, iar
asigurătorul nu mai poate funcţiona aşa cum ar fi făcut-o în situaţii normale. Pe lângă aceasta, un
asigurător insolvabil nu poate încheia noi asigurări.
Secţiunea a patra permite rezilierea în cazul în care asigurătorul îşi reasigură reţinerea.
Decizia reasigurătorului de a oferi acoperire este determinată de credinţa că tranzacţia va fi
profitabilă. Dacă asigurătorul acceptă o reţinere ridicată, atunci înseamnă că este convins că
afacerea este bună. Dacă asigurătorul îşi reasigură ulterior reţinerea, reasigurătorul trebuie anunţat şi
trebuie să aibă posibilitatea de a opta pentru rezilierea acordului.
Rezilierea datorită neplăţii soldurilor. Condiţia de reziliere în cazul neplăţii soldului trebuie
adăugată clauzei începerii şi încetării acordului, dacă asigurătorulare reputaţia unei societăţi care nu
respectă termenele de plată.
Deoarece termenul „restant" nu este, în general, definit, reasigurătorul poate acţiona în orice
moment consideră necesar. Reasigurătorul poate susţine că soldul neachitat la data scadentă este
restant.

Clauza raportării şi expedierii. Clauza raportării şi expedierii diferă în acordurile

proporţionale faţă de cele excedent de daună. Acordurile proporţionale cuprind clauze detaliate care
stabilesc modul de raportare al primelor, al despăgubiri lor, al primelor ne cuvenite şi al daunelor în
suspensie. Acordurile excedent de daună conţin clauze de raportare relativ simple, deoarece cota de
primă se aplică asupra valorii totale a primelor subiect. În general, plata se efectuează odată cu
transmiterea raportului. Raportarea despăgubirilor este discutată într-o clauză separată denumită
Clauza avizării şi a soluţionării dauneloL

Clauza excedentului peste limita poliţei. Clauza excedentului peste limita poliţei permite
acoperirea daunelor ce depăşesc limita poliţei de asigurare. Clauza este utilizată în cadrul
acordurilor excedent de daună per risc, pentru bunuri şi accidente, în care asigurătorul solicită
acoperire pentru riscurile financiare ale giranţilor, pentru cheltuielile de înlocuire şi pentru daunele
datorate întreruperii activităţii. Această clauză permite acoperirea daune lor atunci când sunt
îndeplinite simultan următoarele condiţii:
• terţă parte a obţinut o hotărâre judecătorească de despăgubire împotriva asiguratului (acuzat)
• Valoarea despăgubirilor depăşeşte valoarea limitelor poliţei
• Apărarea sau procedurile de soluţionare utilizate de asigurător influenţează mărimea
despăgubirilor

79
• Dauna este acoperită de poliţa emisă de asigurător.
Acoperirea oferită asigurătorului se stabileşte în funcţie de reţinerea şi limitele acordului.
Clauza nu modifică limitele acordului în nici un fel. De obicei, daunele aferente excedentului peste
limita poliţei sunt cumulate cu daunele iniţiale, iar suma este considerată a fi o singură daună. În
anumite acorduri proporţionale, asigurătorul poate să obţină o acoperire adiţională. De exemplu,
acordul poate acoperi daune iniţiale plus daune excedent, peste limita poliţei, în valoare de 150%
din limita acordului.
Acoperirea compensează asigurătorul pentru despăgubirile impuse prin sentinţă
judecătorească împotriva asiguratului. Formularea acordului trebuie să permită soluţionarea
disputelor şi în afara tribunalului, pentru a se evita posibilitatea impunerii unor despăgubiri crescute
cu cheltuielile de judecată.
Asigurătorul şi reasigurătorul îşi împart cheltuielile în acelaşi procent în care îşi împart dauna
iniţială. Dacă asigurătorul are o altă asigurare sau reasigurare, acestea vor reduce dauna ce intră sub
incidenţa acordului.

Clauza obligaţiilor extracontractuale. Dacă un asigurat intentează o acţiune judecătorească

asigurătorului pe motiv că acesta a manifestat reacredinţă în soluţionarea unei revendicări, atunci
poate apărea o daunădetenninată de obligaţii extracontractuale. Daunele din obligaţiile
extracontractuale nu sunt rezultatul acoperirii fumizate conform poliţei, ci sunt determinate de
procesul propriu-zis de soluţionare a daunelor. Dacă, de exemplu, tribunalul ajunge la concluzia că
despăgubirea pe care asigurătorul a refuzat să o plătească este totuşi acoperită conform condiţiilor
poliţei de răspundere civilă, tribunalul poate impune plata unor despăgubiri penalizatoare către
asigurat pentru interpretarea cu rea-credinţă a poliţei. Plata despăgubiri lor penalizatoare este
considerată o obligaţie extra contractuală.
Clauza obligaţiilor extracontractuale este asemănătoare clauzei daunelor excedent peste
limita poliţei. Greşeala sau omisiunea trebuie să aparţină asigurătorului. Totuşi, pentru a declanşa
acoperirea obligaţiilor extracontractuale, asiguratul trebuie să obţină o sentinţă judecătorească
împotriva asigurătorului. În plus, obligaţiile extracontractuale sunt în afara acoperirii fumizate de
poliţă.
Anumite state interzic asigurarea despăgubirilor penalizatoare. Datorită acestei situaţii, unele
clauze prevăd că, în cazul în care clauza obligaţiilor extracontractuale este considerată ilegală sau
neexecutabilă, restul acordului se menţine în vigoare.
Prevederile acestei clauze se referă, în principal, la următoarele aspecte:
• Coasigurarea şi reţinerea netă
• Limita de acoperire
• Repartizarea cheltuielilor
• Definiţia obligaţiilor extracontractuale
• Data producerii evenimentului
• Excluderea infracţiunilor şi a obligaţiilor autoasigurate
• Asigurări sau a reasigurări precedente

Coasigurarea şi reţinerea netă. Asigurătorul trebuie să prezinte un anumit interes în ceea ce

priveşte consecinţele acţiunii salariaţilor săi. Ca urmare, clauza obligaţiilor extracontractuale
conţine o dispoziţie referitoare la coasigurare. Procentul de coasigurare cel mai des întâlnit este de
80%, însă acesta poate varia între 50% şi 90%. Dacă procentul de coasigurare este de 80%,
asigurătorul reţine 20% daune nereasigurate.
Limita acoperirii. Acoperirea obligaţiilor extracontractuale nu măreşte limitele prevăzute în
acord. Valoarea obligaţiilor extracontractuale acoperite se adaugă (după deducerea coasigurării)
valorii daunei. Apoi, din total, se deduce reţinerea asigurătorului, soldul fiind supus limitelor I
acordului de reasigurare. Prin urmare, asigurătorul este răspunzător atât pentru reţinerea
contractuală, cât şi pentru coasigurarea daunelor determinate de obligaţiile extracontractuale.
Repartizarea cheltuielilor. Reasigurătorul şi asigurătorul îşi împart cheltuielile de judecată şi

80
soluţionare a daunelor în acelaşi procent în care se distribuie dauna. De exemplu, dacă procentul de
coasigurare este de 80%, reasigurătorul şi asigurătorul îşi împart cheltuielile în acelaşi procent.
Definiţia obligaţiei extracontractuale. Obligaţiile extracontractuale sunt definite ca fiind"
obligaţiile ce nu sunt acoperite prin nici o clauză a acestui acord şi care sunt determinate de modul
în care se soluţionează revendicarea unui asigurat".
Data producerii evenimentului. Deşi obligaţiile extracontractuale sunt cauzate de
soluţionarea incorectă a revendicării, soluţionare care are loc după producerea daunei propriu-zise,
clauza obligaţiilor extracontractuale precizează faptul că data producerii evenimentului este data
producerii accidentului, dezastrului sau daunei acoperite prin poliţă.
Excluderea infracţiunilor şi a obligaţiilor autoasigurate. Acoperirea obligaţiilor
extracontractuale nu intenţionează să acopere actele infracţionale, ci numai erorile de evaluare,
nerealizare a sau întârzierile în realizarea unei anumite acţiuni. Frauda este un act infracţional şi este
exclusă de sub acoperire.
Dacă asigurătorul îşi autoasigură propriile sale riscuri şi suferă o daună care corespunde
definiţiei obligaţiilor extracontractuale, prin faptul că reprezintă o soluţionare improprie a propriilor
daune, aceste daune extracontractuale sunt, de asemenea, excluse. Pentru a suferi o daună în aceste
circumstanţe trebuie ca asigurătorul să-şi intenteze o acţiune în justiţie, pentru soluţionarea
inadecvată a revendicării.
Asigurări şi reasigurări precedente. Dacă există şi alte asigurări sau reasigurări ce acoperă
aceste obligaţii, înainte de a stabili dauna netă ce revine asigurătorului, se vor deduce sumele
recuperabile din alte asigurări sau reasigurări.
Deosebiri între clauza excedentului peste limita poliţei şi clauza obligaţiilor
extracontractuale. Deoarece distincţia poate fi neclară, se poate stabili acelaşi procent de acoperire
atât pentru excedentul peste limita poliţei cât şi pentru obligaţiile extracontractuale. Acest lucru
previne disputele privind încadrarea daunei în una din cele două categorii anterioare.
În continuare se prezintă principalele caracteristici ale acoperirii excedentului peste limita
poliţei şi ale acoperirii obligaţiilor extracontractuale.

excedentului peste limita poliţei şi acoperirea obligaţiilor

Comparaţie între acoperirea Acoperirea excedentului peste Acoperirea obligaţiilor

extracontractuale limitele poliţei extracontractuale
Acţiune judecătorească Intentată de o terţă parte Intentată de asigurat.
asiguratului asigurătorului
Raportul faţă de limita poliţei Depăşeşte limita de asigurare a Nu există nici o relaţie cu
poliţei emise de asigurător limitele poliţei
Acoperirea revendicării Acoperită de polita de asigurare În afara acoperirii oferite de
poliţa de asigurare.
Acuzaţiile reclamantului Apărare sau soluţionare Apărare sau soluţionare
inadecvată a revendicării inadecvată a revendicării.

Clauza teritoriului. Clauza teritoriului stabileşte zona geografică în care trebuie să se

localizeze riscurile pentru a fi acoperite de acordul de reasigurare. Prin intermediul clauzei
teritoriului, reasigurătorul îşi omogenizează riscurile şi se asigură că asigurătorul îşi subscrie
poliţele doar în zona stabilită de comun de acord.
Dacă asigurătorul îşi desfăşoară activitatea de subscriere într-un singur stat, clauza
teritoriului va specifica doar acel stat. Dacă doreşte să includă în reasigurare şi asigurări subscrise
pe teritoriul unui alt stat, asigurătorul trebuie să-I înştiinţeze pe reasigurător. Reasigurătorul va
aproba probabil acest lucru, dacă consideră că extinderea respectă procedurile corecte de subscriere.

81
 Clauza obligaţiilor autoasigurate. Un asigurător poate emite poliţe de asigurare pentru
propriile sale bunuri sau interese, altfel spus, se poate auto-asigura, din următoarele motive:
• Pentru a obţine o franşiză ridicată la un cost mai mic decât dacă ar fi cumpărat o asigurare de la
un alt asigurător
• Pentru a ceda mai multe prime în reasigurare
• Pentru a obţine beneficii din soluţionarea propriilor sale daune.

Clauza obligaţiilor autoasigurate permite reasigurarea acestor poliţe, dacă reţinerea riscului
de către asigurător este similară cu reţinerea asumată pentru celelalte asigurări obişnuite. Uneori,
asigurătorul emite o poliţă care îi acoperă propriile interese pentru a obţine o acoperire pe care altfel
nu ar fi putut-o obţine, sau ar fi obţinut-o la un preţ neconvenabil, pe piaţa liberă. De obicei,
reasigurătorii nu doresc să accepte un risc pe care nici un asigurător nu l-ar accepta sau să furnizeze
o acoperire la un preţ mai mic decât cel de pe piaţă. În cazuri excepţional §i din motive întemeiate,
precum menţinerea relaţiilor de lungă durată cu asigurătorii, reasigurătorii acceptă şi această
situaţie. Totuşi, în acest caz, 'ambele părţi trebuie să dea dovadă de o deosebită prudenţă, deoarece
se poate prejudicia o relaţie valoroasă în schimbul economisirii unor sume reduse. Pentru a evita
ameninţarea relaţiei de reasigurare, asigurătorul ar trebui să stabilească primele de asigurare şi suma
asigurată în acelaşi mod ca şi pentru un asigurat oarecare. Dacă asigurătorul are motive întemeiate
să modifice poliţa astfel meat să se asigure o valoarea mai mare decât cea permisă celorlaţi
asiguraţi, sau o valoare mai mare decât cea oferită pe piaţă, ar fi indicat ca asigurătorul să utilizeze o
reasigurare facultati vă, în loc să prejudicieze acordul.
Această clauză cuprinde următoarele prevederi importante:
• Asigurătorul trebuie să înştiinţeze reasigurătoul în legătură cu obligaţiile care urmează a fi
acoperite.
• Clauza poate impune obţinerea aprobării reasigurătorului, sau poate furniza acoperirea în mod
automat, fară a mai fi necesară înştiinţarea reasigurătorului.
• Primele trebuie să aibă aceeaşi valoare cu cea a primelor solicitate unui asigurat similar
• Acoperirea de către asigurător a proprilor daune creează obligaţia de reasigurare.
• Clauza recunoaşte validitatea autoasigurării dar numai în scopul reasigurării. De obicei,
autoasigurarea nu este considerată asigurare, deoarece asiguratul nu poate fi răspunzător pentru el
însuşi şi nici nu se produce transferul riscului. Aşa cum am precizat anterior, Clauza obligaţiilor
extracontractuale exclude în mod explicit obligaţiile autoasigurate.

6.2. Acorduri secundare

Reasigurătorii pot oferi acoperiri suplimentare asigurătorilor, sau pot aduce lămuriri
suplimentare privind condiţiile acordului, prin intermediul acordurilor secundare. Aceste acorduri
includ următoarele:
• Acordul general de reasigurare .
• Clauza acceptului special
• Anexa cut-through
• Titlul de garanţie
• Acordul de indemnizare

Acordul general de reasigurare. Asociaţia „Surety Association of America" din S.U.A. a

elaborat Acordul general de reasigurare care trebuie să guverneze tranzacţiile de reasigurare
facultative ce au drept scop asigurările de riscuri financiare.
Acordul permite ca două companii, ce emit asigurări de fidelitate, asigurări contra falsificării
şi asigurări de cauţiune, să încheie acorduri de reasigurarea facultativă reciproce. Acordul
prevede, printre alte, următoarele:

82
• Răspunderea reasigurătorului va începe în data menţionată în oferta de reasigurare, dacă aceasta
este acceptată, şi va înceta atunci când acordul este reziliat de una dintre părţi, sau în momentul
expirării asigurării de risc financiar
• Se acceptă atât reasigurări proporţionale, cât şi reasigurări excedent de daună.
• Scadenţa primelor de reasigurare va fi la data de 20 a celei de a treia luni de la încheierea
reasigurării.
• Răspunderea reasigurătorului nu va depăşi reţinerea netă a asigurătorului.
• Răspunderea reasigurătorului are loc în anumite circumstanţe menţionate explicit.
Reasigurătorul trebuie să-şi achite obligaţiile în term en de 48 de ore de la solicitarea asigurătorului.

Clauza acceptării speciale. Clauza acceptării speciale permite asigurătorului să cedeze în

reasigurare anumite poliţe, chiar dacă acordul de reasigurare le exclude. Dacă la acordul de
reasigurare participă mai mulţi reasigurători, aprobarea reasigurătorului conducător crează o
obligaţie pentru toţi reasigurătorii. Acest lucru evită dificultăţile administrative implicate de
solicitarea acceptării de către toţi reasigurătorii participanţi la acordul de reasigurare. Reasigurătorii
participanţi trebuie să ştie care este reasigurătorul conducător şi să fie încredinţaţi că reasigurătorul
conducător a desemnat un subscriitor competent, care să aprobe aceste excepţii. Reasigurătorii
trebuie să primească şi să înregistreze informaţii referitoare la fiecare poliţă acceptată, aceste
informaţii urmând să fie revizuite la reînnoirea acordului. Fără aceste informaţii, poziţia
reasigurătorilor poate fi prejudiciată, determinându-i să anuleze participarea lor la reasigurare.

Anexa cut-through. Când un asigurător doreşte să asigure o proprietate ipotecată în

vederea garantării unui împrumut, însă nu satisface criteriile impuse de creditor, asigurătorul are
două opţiuni:
(1) fie să piardă clientul,
(2) fie să găsească un reasigurător, care satisface standardele stabilite de creditor şi care
doreşte să garanteze valoarea totală a despăgubirii acordate de poliţa de asigurare.
În general, asigurătorul consideră că este mai bine să găsească un reasigurător decât să
piardă afacerea. Reasigurătorul trebuie să îndeplinească criteriile stabilite de creditor şi să deţină
autorizaţie de funcţionare în statul în care se emite poliţa de asigurare.
Anexa cut-through arată că, în cazul în care asigurătorul devine insolvabil, despăgubiri le
din reasigurare vor fi plătite direct beneficiarului specificat în poliţă. Dacă beneficiarul este acelaşi
cu asiguratul, reasigurătorul este expus direct revendicărilor asiguratului. Reasigurătorul trebuie să
analizeze cu atenţie acest risc suplimentar. În numeroase cazuri, Anexa cut-through specifică că
plata despăgubirilor se va face direct creditorului, nu asiguratului, şi aceasta numai în măsura
interesului creditorului. Acest tip de anexă reduce riscul reasigurătorului, deoarece reasigurătorul nu
mai este expus revendicărilor directe ale asiguratului.
Asigurătorul elaborează anexe, care conţin, în esenţă, aceleaşi prevederi şi le ataşează
fiecărei poliţe de asigurare. Numele reasigurătorului şi statul de reşedinţă apar în anexă. În cazul
acordurilor cu mai mulţi reasigurători, toţi reasigurătorii trebuie să încheie un acord de îndemnizare,
reasigurătorul conducător urmând să emită anexa cut-through.

Titluri de garanţie. Titlul de garanţie diferă de anexa cut-throgh prin următoarele aspecte:
• În cazul titlului de garanţie, beneficiarul nu este asiguratul ci creditorul care deţine ipoteca
asupra proprietăţii asigurate
• Reasigurătorul este răspunzător faţă de creditorul ipotecar în limita interesului creditorului faţă
de daună, fără a depăşi 600000 USD per clădire, şi nu până la limita valorii reasigurate, aşa cum
prevede anexa cut-through
• Asiguratul trebuie să-l înştiinţeze pe reasigurător de producerea daunei
• Reasigurătorul are un term en de 10 zile pentru a plăti revendicarea
• Reasigurătorul este subrogat drepturilor asigurătorului, conform poliţei
• Reasigurătorul trebuie să trimită preavizul de reziliere a titlului de garanţie direct beneficiarului
83
acestuia.
Titlurile de garanţie furnizează o acoperire mult mai completă beneficiarului comparativ cu
anexa cut-through. Titlurile de garanţie reprezintă un document separat de poliţa de asigurare.
Reasigurătorul păstrează evidenţa tuturor titlurilor emise, stabileşte valoarea tuturor titlurilor în
vigoare şi menţionează această valoare în rapoartele financiare.

Acordul de îndemnizare. În general, în cazul titlurilor de garanţie şi a anexe lor cut-through,

garantul este reprezentat de un singur reasigurător. Există totuşi cazuri în care la acordul de
reasigurare participă mai mulţi reasigurători. În această situaţie, coreasigurătorii încheie un acord de
îndemnizare. Acest acord prevede că reasigurătorii îşi vor achita proporţional obligaţiile asumate în
anexa cut-through sau în titlul de garanţie.

84