Você está na página 1de 368

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

TEZĂ DE DOCTORAT

Conducător ştiinţific:
Prof. univ. dr. MIHAI COMAN

Doctorand:
ION GHERGHIŢĂ

BUCUREŞTI
2008
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

COMUNICAREA CU SOCIETATEA
CIVILĂ
MINISTERUL INTERNELOR ŞI REFORMEI
ADMINISTRATIVE DIN PERSPECTIVA RELAŢIILOR
PUBLICE

Conducător ştiinţific:
Prof. univ. dr. MIHAI COMAN

Doctorand:
ION GHERGHIŢĂ

BUCUREŞTI

2
2008

CUPRINS

ARGUMENT…………………………………………………………………… 5
Cap .I. ROLUL COMUNICĂRII ÎN RELAŢIA

CU SOCIETATEA CIVILĂ ………………………………………………. 9


1.1. Conceptul şi componentele comunicării ……………………………….. 9
1.1.1. Structura sistemului de comunicare …………………………….. 11
1.1.2. Caracteristici ale comunicării …………………………………… 15
1.1.3. Condiţii ale unei comunicări optime ……………………………. 17
1.2. Teorii ale comunicării …………………………………………………….. 19
1.2.1. Teoriile informaţionale ........................................................................... 19
1.2.2. Teoriile constructiviste ........................................................................... 20
1.2.3. Teoriile semiotice ................................................................................... 21
1.2.4. Teoria comportamentală ........................................................................ 22
1.2.5. Teoria psihosocială ................................................................................. 22
1.3. Modalităţi de comunicare………………………………………………... 24
1.3.1. Canale de comunicare……………………………………………… 24
1.3.2. Reţele de comunicare……………………………………………... 39
1.3.3. Barierele comunicării…………………………………………… 43
1.4. Conceptul de societate civilă şi de spaţiu public……………………….. 47
1.4.1. Redefiniri ale conceptului de spaţiu public……………………… 54

1.4.2. Un spaţiu public mediatizat……………………………………… 56

1.4.3. Modele de comunicare ce au structurat spaţiul public…………… 57

1.4.4. Un nou spaţiu public, un nou spaţiu politic……………………… 59

1.4.5. Interferenţa spaţiu public – spaţiu privat………………………… 62

1.5. Rolul mass-media în spaţiul public……………………………………… 66


1.5.1. Mass-media - sens şi semnificaţii………………………………… 68
1.5.2. Caracteristicile comunicării de masa - tip specific de
3
comunicare interumană…………….……….……………………. 70
1.5.3. Mesaje ale comunicării………………………………………….. 76
1.5.4. Teorii privind receptarea mesajelor……………………………... 80
1.5.5. Funcţii şi disfuncţii ale mass-media…………………………….. 82
1.5.6. Comunicarea cu mass-media…………………………………… 88
1.5.6.1. „Inventarul” presei………………………………………... 89
1.5.6.2. Revista presei……………………………………………... 90
1.5.6.3. Mijloace de comunicare aflate la dispoziţie ……………… 91
1.5.7. Efectele mass-media în spaţiul public……………………………. 103

Cap . II . LOCUL ŞI ROLUL RELAŢIILOR PUBLICE

ÎN PROCESUL COMUNICĂRII…… …………………………………. 106


2.1. Fundamentele teoretice privind relaţiile publice……………………….. 106
2.1.1. Ce sunt relaţiile publice?................................................................. 106
2.1.2. Originea şi evoluţia relaţiilor publice…………………………….. 109
2.1.3. Funcţiile relaţiilor publice………………………………………… 119
2.1.4. Forme de exercitare ale relaţiilor publice………………………… 122
2.1.4.1. Publicitatea……………………………………………….. 123
2.1.4.2. Reclama………………………………………………….. 125
2.1.4.3. Afacerile publice…………………………………………. 126
2.1.4.4. Promoţiunea……………………………………………… 128
2.1.4.5. Lobby-ul…………………………………………………. 128
2.1.4.6. Strângerea de fonduri……………………………………. 129
2.1.4.7. Marketingul……………………………………………… 130
2.1.5. Structuri de relaţii publice departamentale…………………….. 132
2.1.5.1. Rolul departamentelor…………………………………… 132
2.1.5.2. Ce speră conducerea?......................................................... 133
2.1.5.3. Organizarea unui departament de relaţii publice ………… 134
2.1.5.4. Avantajele şi dezavantajele de a lucra într-un departament 138
2.1.5.5. Delimitări teoretice…………………………………….. 139
2.1.5.7. Modelul sistematic al acţiunii de relaţii publice……….. 141
2.2. Rolul relaţiilor publice în democraţiile moderne……………………. 143

4
2.3. Comunicarea instituţiilor de stat cu societatea civilă .......................... 146
2.3.1. Tipuri de influenţe exercitate prin intermediul comunicării……. 148
2.3.2. Comunicarea publică şi imaginea instituţiei……………………. 150
2.4. Principii şi valori în relaţiile publice…………………………………. 156
2.4.1. Etica şi responsabilităţile în relaţiile publice…………………… 158
2.4.2. Cadrul juridic de reglementare a Relaţiilor Publice…………… 163
2.4.3. Principii fundamentale ale conduitei profesionale a lucrătorilor
Ministrului Internelor şi Reformei Administrative(M.I.R.A)…… 164
2.4.4. Norme şi prevederi interne care reglementează activitatea de relaţii
publice în M.I.R.A. …………………………………………….. 166

Cap . III . TRANSFORMAREA INSTITUŢIILOR STATULUI

ŞI REALIZAREA COMUNICĂRII ÎN PERIOADA


POST- DECEMBRISTĂ……………………………………………………..167
3.1. Organizarea şi activitatea M.I.R.A. în societatea democratică…………… 170
3.2. Comunicarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative
cu societatea civilă……………………………………………………….. 175
3.2.1. Activitatea de comunicare şi relaţii publice la nivelul Ministerului
Internelor şi Reformei Administrative…………………………… 175
3.2.1.1. Principalele obiective ale activităţii de relaţii publice…… 175
3.2.1.2. Principiile care stau la baza activităţii de relaţii publice în
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative………… 176
3.2.1.3. Organizarea activităţii de Relaţii Publice. Cadrul general… 177
3.2.1.4. Sistemul de relaţii publice………………………………… 178
3.2.1.5. Structuri ale unităţilor centrale şi teritoriale………………. 180
3.2.1.6. Mijloacele de informare în masă centrale şi teritoriale…… 180
3.2.1.7. Purtătorul de cuvânt al ministerului are următoarele atribuţii: 181
3.2.1.8. Atribuţiile ofiţerilor de relaţii publice……………………... 182
3.2.1.9. Desfăşurarea activităţii de Relaţii Publice………………… 183
3.2.2.0. Relaţiile şi activităţile cu mass-media…………………….. 184
3.2.2.1. Comunicarea internă………………………………………. 185
3.2.2.2. Relaţiile cu comunitatea…………………………………… 186

5
3.2.2.3. Comunicarea externă………………………………………. 187
3.2.2.4. Comunicarea internaţională………………………………… 188
3.2.2.5. Gestionarea imaginii publice a ministerului……………….. 189
3.2.2.6. Strategia de Comunicare şi Relaţiile Publice a ministerului.. 190
3.2.2.7. Obiectivele generale ale Strategiei de comunicare publică…. 192
3.2.2.8. Mesajul comunicării publice……………………………….. 193
3.2.2.9. Structura de responsabilitate în implementarea Strategiei de
Comunicare şi Relaţii Publice ……………………………… 194
3.2.3.0. Modalităţi de comunicare publică…………………………. 196
3.3. Specificul comunicării şi al relaţiilor publice în Poliţia Română………… 203
3.3.1. Structura organizatorică a departamentelor de relaţii publice …….. 204
3.4. Specificul comunicării şi al relaţiilor publice în Jandarmeria Română….. 210
3.5. Specificul comunicării şi al relaţiilor publice în Inspectoratele pentru Situaţii
de Urgenţă………………………………………………………………… 218
3.6. Specificul comunicării şi al relaţiilor publice în Inspectoratul General al
Poliţiei de Frontieră……………………………………………………….. 220
3.6.1. Promovarea imaginii Poliţiei de Frontieră …………………………. 221
3.7. Specificul comunicării şi al relaţiilor publice în cadrul instituţiei
prefectului…..……………………………………………………………… 223
3.7.1. Comunicarea interpersonală în administraţia publică……… … … …224
3.7.2. Comunicarea externă a administraţiei publice……………………… .226
3.7.3. Comunicarea între instituţia publică şi cetăţeni………………… … 226

Cap . IV. FORME ALE COMUNICĂRII INTERNE ŞI EXTERNE

ÎN CADRUL MINISTERULUI INTERNELOR


ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE (APLICAŢIE)…..…..………....230

CONCLUZII……………………………………………………………………..333
PROPUNERI…………..……………………………………..…………………336
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………….338

6
ARGUMENT

,,Pentru a da o existenţă publică unei activităţi,


unei idei sau unui produs, nu este suficient doar ca
aceste elemente să existe, trebuie ca ele să fie şi
cunoscute... O teorie care nu este împărtăşită
celorlalţi, pur şi simplu nu există.” 1

Bernard Dagenais

Într-adevăr, în absenţa unor strategii de comunicare adecvate, produsele şi


serviciile oferite de o organizaţie, fie ea publică sau privată, nu sunt cunoscute
publicului larg sau sunt cunoscute parţial, neconform cu realitatea.
,,Deformarea” imaginii acestora este determinată de o serie de factori cum ar
fi: lipsa informaţiei de la sursă, mentalităţi şi idei preconcepute, zvonuri şi atacuri
lansate de organizaţii concurente etc. Pentru promovarea acţiunilor lor şi crearea unei
imagini pozitive în rândul opiniei publice, firmele şi instituţiile folosesc relaţiile
publice. Se poate spune că “relaţiile publice fac parte din strategia de management.
Domeniul are două funcţii: să răspundă aşteptărilor acelora ale căror
comportamente, judecăţi şi opinii pot să influenţeze existenţa şi dezvoltarea unei
instituţii, pe de o parte, şi să-i motiveze, pe de alta…Stabilirea de politici de relaţii
publice înseamnă, în primul rând, armonizarea intereselor unor întreprinderi cu
interesele acelora de care depinde dezvoltarea lor. Următorul pas este punerea în
practică a acestor politici. Aceasta înseamnă dezvoltarea unei politici de comunicare
care să stabilească şi să menţină o relaţie de încredere mutuală cu multiplele
categorii de public.”2
Din această perspectivă, departamentul de relaţii publice şi comunicare
reprezintă o resursă esenţială pentru o organizaţie, o funcţie strategică de management.
De modul cum este organizată activitatea de relaţii publice în cadrul instituţiei,

1
Bernard Dagenais -Campania de relaţii publice, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, pg. 19;
2
Doug Newsom, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg - Totul despre relaţiile publice, Ed. Polirom,
Iaşi, 2003, pg.18;

7
începând de la poziţia departamentului în cadrul organigramei, continuând cu resursele
umane, materiale şi financiare alocate acestui domeniu şi cu realizarea unor strategii şi
campanii de relaţii publice în acord cu specificul şi nevoile instituţiei, depinde
propagarea în rândul publicului larg a imaginii sale.
Sfera relaţiilor publice a cunoscut, în ţara noastră, după anul 1990, o
dezvoltare puternică, în condiţiile proliferării libertăţii de expresie, a apariţiei şi
dezvoltării pieţei libere, a preluării conceptelor occidentale de ,,promotion”, ,,public
relation”, etc. Înţelegând necesitatea şi importanţa relaţiilor publice, firmele şi
instituţiile s-au adaptat ,,din mers” acestui nou domeniu, încercând, cu mai mult sau
mai puţin succes să-şi dezvolte structuri specifice, să atragă personal calificat (puţin
numeros la început, în creştere la acest moment, graţie adaptării învăţământului
universitar la necesităţile de formare reclamate de societatea actuală) şi să
fundamenteze planuri proprii.
La nivel guvernamental, au fost promovate politici de relaţii publice şi
campanii de comunicare menite a asigura informarea oportună a populaţiei cu privire
la politicile publice implementate, priorităţile naţionale şi demersurile întreprinse în
acest sens, cunoaşterea structurilor şi instituţiilor aflate în subordine etc. La rândul
său, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, s-a integrat acestui demers de
consolidare a comunicării publice şi de creştere a transparenţei instituţionale, care a
caracterizat şi continuă să definească politica sa de comunicare. O instituţie de
importanţă naţională, aflată în serviciul cetăţeanului, aşa cum este Ministerul
Internelor şi Reformei Administrative, nu poate permite ca imaginea sa să fie
deformată sub impactul unor factori disturbatori, ci trebuie să acţioneze susţinut pentru
promovarea unei politici de relaţii publice şi comunicare adecvate, care să reflecte în
mod obiectiv eforturile instituţionale de realizare a reformei şi aliniere la standardele
europene, în interesul societăţii civile.
Aşa cum precizam însă, şi în cazul Ministerul Internelor şi Reformei
Administrative, ca şi în cazul altor instituţii, măsura în care activitatea de relaţii
publice este eficientă, e dată, printre altele, de următorii factori determinanţi:
• poziţia şi structura departamentului de relaţii publice;
• resursele umane implicate în această activitate;
• profesionalismul acestora;

8
• documentele interne care reglementează această activitate;
• resursele materiale şi resursele financiare alocate domeniului.
Dincolo de conceperea unor strategii de relaţii publice pertinente, de
identificarea celor mai bune metode de promovare a imaginii instituţiei şi de evaluare
a impactului acestora, o analiză a activităţii de relaţii publice în Ministerul Internelor
şi Reformei Administrative trebuie să pornească de la aspectele ce vizează
managementul acestei activităţi, ,,bucătăria internă”, respectiv aspectele menţionate
mai sus. De modul cum sunt gestionate aceste probleme la nivel instituţional,de
importanţa acordată de conducerea instituţiei şi de întreg personalul acestei activităţi,
depinde conceperea şi implementarea unor campanii de relaţii publice şi comunicare
eficiente şi, în definitiv, crearea unei imagini corespunzătoare a instituţiei în rândul
publicurilor sale.
De aceea, consider că este imperios necesară realizarea unei analize a
modului cum este organizată activitatea de relaţii publice în Ministerul Internelor şi
Reformei Administrative, atât la nivel central cât şi teritorial, pe baza unor cercetări
ştiinţifice care să reliefeze aspectele pozitive şi negative existente şi să orienteze
eforturile de eficientizare a acestui domeniu, pe viitor.
Din păcate, în încercarea de optimizare a acestei activităţi, de multe ori nu se
porneşte de la identificarea problemelor existente, urmărindu-se găsirea unor
modalităţi de remediere a lor, astfel încât prin rezultatele obţinute să tindem către
îndeplinirea unor obiective şi scopuri specifice, ci se propune atingerea unor
deziderate fără a se analiza capacitatea instituţională şi resursele existente pentru
materializarea lor în practică.
An de an ne propunem să creştem procentul de încredere pe care cetăţenii îl
acordă Ministerului Internelor şi Reformei Administrative. Să nu uităm însă, faptul
că ,,relaţiile publice încep de acasă”, iar acest lucru presupune optimizarea, în primul
rând, a comunicării interne şi crearea unei veritabile culturi organizaţionale,
înţelegerea rolului activităţii de relaţii publice şi a importanţei departamentului
respectiv de către întreg personalul, sprijinirea sa la nivel managerial şi asigurarea
cadrului necesar unei funcţionări optime. Nici un plan de relaţii publice, cu etapele
sale specifice (definirea problemelor, analiza situatiei, stabilirea obiectivelor,
identificarea diferitelor categorii de public, stabilirea strategiilor, stabilirea

9
tacticilor, fixarea calendarului de lucru, stabilirea bugetului, stabilirea procedurilor
de evaluare3) nu poate fi conceput şi implementat dacă departamentul de specialitate
nu beneficiază de resursele umane necesare (calitativ şi cantitativ), de proceduri
interne bine stabilite, de logistica şi resursele financiare corespunzătoare. Cum acestea
reprezintă condiţii sine-qua-non ale eficienţei activităţii de relaţii publice, iar de
eficienţa acesteia depinde în mare măsură imaginea instituţiei şi procentul de încredere
şi simpatie acordat de populaţie, este evident că o ,,investiţie” la nivelul acestor
aspecte ar aduce ,,beneficii” pe termen lung.
Iată de ce, această lucrare îşi propune să analizeze, într-o abordare departe de
a fi exhaustivă, comunicarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative cu
societatea civilă şi nu numai, în contextul în care consider că nu s-a acordat o atenţie
suficient de mare realizării unor cercetări şi lucrări teoretice pe această temă. Totodată,
apreciez că abordarea ,,de la cauză la efect” ar contribui într-o măsură mai mare la
îmbunătăţirea activităţii de relaţii publice a instituţiei în care îmi desfăşor activitatea,
ce trebuie să recunoaştem, suferă de un deficit de imagine ce îşi găseşte explicaţia, pe
de o parte, în neajunsuri ale activităţii propriu-zise, dar şi în deficienţele de
promovare prin activităţi de relaţii publice a ,,serviciilor” oferite.

Autorul

3
Bernard Dagenais -Campania de relaţii publice, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, pg. 50;

10
Cap. I. ROLUL COMUNICĂRII ÎN RELAŢIA
CU SOCIETATEA CIVILĂ

1.1. CONCEPTUL ŞI COMPONENTELE COMUNICĂRII

Ştiinţele comunicării, ca ştiinţe închegate şi autonome, sunt relativ noi, datând


de cel mult o jumătate de secol. Putem însă afirma că preocupările vizând
comunicarea interumană, ideile ce-i stau la bază au cunoscut o anumită permanenţă,
urcând departe în timp, unele chiar spre începuturile civilizaţiei umane. Secolul nostru
înregistrează o revigorare a studiilor în domeniul comunicării, preocupări intense
manifestându-se mai ales în ultimele decenii. Ele aduc contribuţii substanţiale în ceea
ce priveşte: structura actului comunicării, factorii implicaţi direct şi de context,
principiile care guvernează activităţile umane de acest fel, tipurile de comunicare etc.
Este îndeobşte acceptat ca în definirea unui concept să se recurgă şi la
explicarea etimologică a denumirii acestuia. În cazul nostru originea termenului de
„comunicare” posedă valenţe ce ne oferă posibilitatea prezentării unor interpretări şi
conexiuni interesante. Originea cuvântului se găseşte în verbul „comunico-are” ce
provine la rândul său din adjectivul „muni,-e” cu semnificaţia de „care îşi face
datoria, îndatoritor, serviabil”. Include deci, ideea unei aplecări, deschideri către un /
alţi indivizi. Analiza relaţiilor de comunicare interpersonală evidenţiază faptul că
acestea sunt interacţiuni psihologice desfăşurate pe fondul unui schimb de mesaje
care intermediază şi condiţionează raporturile umane4.
Conform punctului de vedere al specialiştilor în domeniu, cuvântul a pătruns în
limba română mai întâi preluat din latina populară (cu transformări fonetice specifice
tranziţiei), cu forma „cuminecare”, preluând, se pare, un sens mai profund al
cuvântului, acela de a „împărtăşi, a face ceva să devină prin luarea de cunoştinţă un
bun comun, a deveni părtaş la ceva, a unifica”5.
Deci, sensul lui este de a se împărtăşi de la, împărtăşi întru ceva. Pe lângă acest
cuvânt străvechi, cu încărcătura sa de sacralitate, există în limba română şi dubletul

4
Dumitru Cristea - „Tratat de Psihologie Socială”, Ed. Protransilvania, Cluj-Napoca, 2000, pg. 179;
5
Idem, pg. 188;

11
etimologic „comunicare” preluat din limba franceză, o dată cu valul de neologisme
din ultimul secol şi jumătate şi care defineşte acţiunea ce stă la baza organizării
întregii existenţe sociale prin realizarea mijlocirii raporturilor între fiinţele umane.
Existenţa societăţii umane nu poate fi concepută în afara comunicării, de care este
dependentă. Tocmai datorită rolului ei major, existenţial, problema definirii
comunicării umane a suscitat şi continuă să suscite interesul cercetătorilor care au
propus diferite rezolvări, de la cele mai simple – comunicarea considerată ca
transmitere şi schimb de informaţii – până la cele mai ample, punând în lumină imensa
complexitate a actului comunicării. Astfel, în limba de toate zilele, folosirea
cuvântului comunicare nu se loveşte de probleme speciale. Majoritatea vorbitorilor se
gândesc la „a aduce la cunoştinţă, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune
(despre oameni, comunităţi sociale etc.) a se pune în legătură, în contact cu, a vorbi
cu, a duce la6 ... La rândul său, Webster, 1981, defineşte termenul de comunicare ca
fiind „un act / situaţie de transmitere; un mesaj verbal sau scris; un schimb de
informaţii, un proces prin care se realizează un schimb de sensuri între indivizi cu
ajutorul unui sistem comun de simboluri”7. Referindu-se la definirea comunicării, R.
Adler şi G. Rodman o consideră „un proces ce implică răspunsul fiinţelor umane la
comportamentul simbolic (inter-personal) al altor indivizi8”. Definiţia introduce
relaţia „proces – interacţiune comportamentală” ca fiind existentă în procesul de
comunicare.
Fără a ne propune să surprindem totalitatea diversităţii punctelor de vedere
exprimate în această problemă, am încercat să punctăm câteva înţelesuri ale
conceptului de comunicare. În acest sens, Level şi Galle încearcă o comprimare a
multitudinii de aspecte îmbinate în sistemul procesului de comunicare, considerând
comunicarea eficientă ca fiind „o comunicare a inteligenţilor cu scopul de a transmite
informaţia, a inspira o credinţă, a induce o emoţie, sau a da la iveală un
comportament9”. Această definiţie încearcă să acrediteze ideea că o comunicare ce se
doreşte eficientă trebuie considerată atât ca proces (schimb de simboluri şi stimuli

6
DEX, 1979, pg. 205;
7
Webster, apud. Sergiu Tămaş, „Dicţionar Politic – Instituţiile democraţiei şi cultura civică”, Editura
Academiei Române , Bucureşti, 1993, pg. 120;
8
R. B. Adler, B. Ronald şi G. Rodman, „Understanding Human Comunication” – Ed. Harcourt
College, New York, 1985, pg. 4;
9
D.A. Level, David Jr, W.P.Galle si P. William Jr - „Managerial Communication”, Ed. Plano, Texas,
1988, pg. 11;

12
scrişi/vizuali / non-verbali-vocali/ auditivi etc.), cât şi ca interacţiune comportamentală
considerată ca rezultat al acestui proces.
Încercând un demers de compatibilizare şi de sintetizare a diverselor definiţii,
considerăm oportună evidenţierea notelor definitorii ale acestui fenomen, mai ales a
celor care interesează analiza noastră. În consecinţă, comunicarea presupune
transmiterea de informaţie, interacţiune umană şi influenţare reciprocă în cadrul unui
proces complex şi de o mare amplitudine.

1.1.1. Structura sistemului de comunicare


Definiţiile prezentate relevă faptul că actul comunicării umane este considerat
un proces manifestat printr-un sistem constituit dintr-un ansamblu de elemente între
care există desigur relaţii de interdependenţă, având ca obiectiv transmiterea de
informaţii. Folosind ca model schema generală a proceselor comunicative, aşa cum a
fost concepută de întemeietorii teoriei comunicării, Shannon şi Weaver, constatăm în
structura sistemului existenţa următoarelor elemente:
a) Sursa emiţătoare / Emiţător;
b) Aparatul şi canalul de transmitere / Transmiţător;
c) Semnalul transmis / Mesajul;
d) Aparatul de recepţie / Receptor10.
Comunicarea nu se încheie o dată cu preluarea sau receptarea informaţiei.
Informaţia poate exercita o influenţă efectivă asupra opiniilor, ideilor sau
comportamentelor pe care le receptează, procesul purtând numele de efect al
comunicării. Dacă un emiţător doreşte să transmită o informaţie unui receptor, aceasta
trebuie să fie inteligibilă. Emiţătorul trebuie să-şi găsească cuvintele, să se exprime.
Pentru a se face înţeles, oral sau în scris, el trebuie să-şi codeze mesajul. O dată codat,
mesajul este transpus în semnale care pot străbate canalul spre receptor. Receptorul
trebuie să decodeze mesajul transpus în semnale şi să-l interpreteze. În fine,
comunicarea poate fi îngreunată de un surplus irelevant de informaţie sau de zgomotul
de fond. Un exemplu îl oferă distorsiunea mesajelor radiofonice din motive
atmosferice.

10
C.E. Shannon şi W. Weaver - „The Mathematical Theory of Communication”, Ed. University of
Illinos Press, Illinos, 1949, pg. 188;

13
Modelul elementar al comunicării11

informaţie informaţie

emiţător canal receptor efect

zgomot de fond
(fig. 1)

Aşadar, sub aspectul interacţiunilor elementelor care participă la actul


comunicării, acesta cuprinde:
1) persoana care iniţiază şi formulează mesajul, declanşând actul comunicării;
2) transmiţătorul prin intermediul căruia se codifică mesajul devenind semnal verbal,
grafic, impuls etc.;
3) canalul / calea de comunicaţii prin care pătrund şi se propagă semnalele;
4) aparatul de recepţie care preia semnalele şi le codifică;
5) destinatarul care înţelege şi interpretează mesajul dat.
Cu alte cuvinte, mesajul generat de emiţător ca sursă de informaţii este
codificat de un transmiţător sub forma unui semnal care circulă pe un canal până la
receptorul care îl decodifică şi restabileşte forma iniţială a mesajului, făcând să
parvină la receptor, deci la destinaţie (fig. 1).
Din punct de vedere al relaţiilor de interdependenţă ce se realizează între
elementele sistemului putem semnala:
• între emiţător şi receptor se stabileşte o relaţie reversibilă, esenţa comunicării
umane fiind dialogul;
• mesajul este „vehiculat” de parteneri în procesul comunicării, el conţinând
informaţia;
• existenţa în continuare a „codurilor” manifestate independent de parteneri, dar
conştientizate de aceştia;
• rolul contextului este fundamental, mesajele fiind integrate acestuia, de unde
fenomenul dependenţei de context şi / sau necesitatea adaptării la acesta;

11
I. Chiru - “Comunicarea interpersonală”, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003, pg. 9;

14
• implicarea experienţei anterioare a emiţătorului / receptorului în codificarea /
decodificarea mesajului.
Comunicarea ca proces se desfăşoară în patru etape succesive ce pot fi uşor
determinate:
• codificarea mesajului de către sursă;
• transmiterea mesajului de către sursă spre receptor;
• recepţionarea mesajului de către receptor;
• decodificarea mesajului de către receptor.
După cum spune I. Ursu12 „rezultatul final al comunicării este marcat prin
semnul întrebării. Este întrebarea pe care şi-o pune atât sursa, dacă a fost înţeleasă,
cât şi receptorul, dacă a înţeles ceea ce i s-a spus”.
Alături de aspectele procesuale şi comportamentale prin care se caracterizează
actul comunicării, trebuie menţionat şi rolul interpretării. Prin interpretare ne referim
la ceea ce, în termeni comuni, numim „înţelegerea” mesajului, a ceea ce este
comunicat.
Ion Ovidiu Pânişoară, consideră: „Mesajul presupune un mozaic de informaţii
obiecticve, judecăţi de valoare care privesc informaţiile şi judecăţi de valoare şi trăiri
personale în afara acestor informaţii13”.
Interpretarea este pasul intermediar între transmiterea unui mesaj şi reacţia
comportamentală indusă de acesta. Este activitatea de procesare, de punere în context
a ceea ce este comunicat. În acest scop, sunt luate în considerare circumstanţele în care
se situează comunicarea respectivă, normele şi valorile implicate (atât interne,
personale, cât şi externe, sociale).
Din alt punct de vedere „mesajele includ datele trannsmise şi codul de
simboluri care intenţionează să ofere un înţeles specific, particular acestor date14”.
La rândul lor, T.K. Gamble şi M. Gamble afirmă că mesajele „sunt transmise
prin mai multe canale; astfel nivelul şi forma interacţiunii sunt diferite de
caracteristicile contextului”15
Întrucât celelalte două aspecte ale comunicării sunt caracterul interpretativ şi
12
I. Ursu, E. Năstaşel - „Argumentul sau despre cuvântul bine gândit”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşri, 1980, pg. 25;
13
I.O.Pânişoară - “Comunicarea eficientă”, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, pg. 48;
14
D. Hellriegel, J.W. Slocum & R.W. Woodman – “Management des organisations” – Ed. DeBoeck
Universite, Paris, 1992, pg. 131;
15
T.K. Gamble şi M. Gamble – “Communication Works”, Ed. McGraw Hill, New York, 1993, pg. 126;

15
caracterul interactiv-comportamental şi dat fiind că acestea sunt dificil de disociat, este
necesară o reprezentare a acestora care să le cuprindă pe amândouă şi care poate fi
prezentată astfel:

Interpretarea şi interacţiunea comportamentală sunt reprezentate de feed-


back-ul ce ajunge la emiţător şi care evidenţiază eficienţa comunicării.
„Diversitatea cauzelor care determină dificultăţile şi perturbările aferente
procesului de comunicare face obligatorie exitenţa, în cadrul respectivului sistem a
posibilităţilor de reglare de adaptare şi de transformare16”
Cunoaşterea scopurilor comunicării este determinantă. O înţelegere a ei
independent de scopurile pe care le sprijină, şi în virtutea cărora există, ar fi limitativă
şi inadecvată. Ar însemna o delimitare de context, care anulează însăşi funcţia acestui
act: de a iniţia acţiuni, de a realiza conexiuni intra - şi inter-comunitare (atât la scară
macro, cât şi micro: familie, grup de prieteni etc.). Revenind la scopurile comunicării,
acestea pot fi dintre cele mai diverse şi depind, în general, de intenţiile utilizatorilor
(în special, ale emiţătorului) şi de contextul în care are loc. Se pot distinge patru mari
categorii de scopuri:
• achiziţionarea de informaţii;
• procesarea de informaţii;
• generarea de informaţii;
• diseminarea de informaţii.
Informaţia este materialul de bază cu care operează comunicarea, ceea ce
trebuie transmis, dat mai departe; reprezintă „unitatea de operare” sau „celula” care
face comunicarea să existe. Conform DEX „informaţia constă în comunicare, veste,
ştire care pune pe cineva la curent cu o situaţie ...”17

16
I. Chiru – “Comunicarea interpersonală”, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003, pg. 11;
17
DEX, 1979, pg. 491;

16
Dacă nu ar fi informaţia, ce ar fi de comunicat? Aşa cum vom vedea mai
departe, informaţia îmbracă mai multe forme şi influenţează în mod direct caracterul
comunicării.

1.1.2. Caracteristici ale comunicării


În definirea comunicării, a naturii sale, sunt evocate două caracteristici:
• conţinutul activităţii de comunicare;
• caracterul procesual al comunicării18.
Comunicarea interumană se desfăşoară permanent şi continuu, individul
porneşte de la propria sa experienţă şi de la ceea ce este considerat fapt cunoscut, şi
asimilează prin mesaje noi cunoştinţe ce vor prezenta un fundament pentru
următoarele, realizând astfel o înaintare în cunoaştere.
Apoi, comunicarea umană se efectuează în sisteme şi limbaje complexe, prin
gesturi, expresii afective standardizate, efectuarea de acţiuni, comportamente
atitudinale complexe etc. Prin urmare, comunicarea se realizează prin coduri care au
caracter simbolic, convenţional. Desigur, codul trebuie învăţat de fiecare persoană
printr-un proces de asimilare activă şi de selecţie, care va duce la constituirea unui
sistem individual, reţinând ceea ce este esenţial, astfel ca procesul de comunicare să
aibă o bază comună. Astfel, în continuare, fiecare partener foloseşte „limba
internalizată” pentru a transmite mesaje. Aceasta capătă valoare de comunicare în
măsura în care se bazează pe codul comun, dar sunt adaptate şi situaţii de comunicare
dintr-un anumit moment al contextului. Caracteristic comunicării umane este
echilibrul în ceea ce este stabilit şi ceea ce este variabil. În concluzie, mesajele pot fi
corect codificate şi interpretate numai dacă interlocutorii împărtăşesc acelaşi cod, dacă
stăpânesc acelaşi sistem de semnale.
Comunicarea reprezintă ansamblul proceselor prin care se efectuează
schimburi de informaţii şi de semnificaţii între persoane aflate într-o situaţie socială
dată. „Comunicarea între autorii implicaţi facilitează circulaţia informaţiilor pentru
ca prin interacţiunea lor, sub forma unor variate limbaje, să fie realizate obiectivele

18
I. Chiru - “Comunicarea interpersonală”, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003, pg. 16;

17
în comun”19. Alţi autori consideră că: „Procesul de comunicare constă în ansamblul
operaţiunilor de transmitere şi primire a simbolurilor cu înţelesurile ataşate lor”20.
Comunicarea ca funcţie a managementului – „include aspecte complexe
corelate cu procesul de schimbare, nu numai în comunicarea internă, cu angajaţii, ci
şi în comunicarea externă, naţională şi internaţională, cu clienţii, furnizorii,
investitorii sau cu orice grup care are vreun interes în ceea ce priveşte organizaţia”.21
Orice comunicare este o interacţiune. Fiind o interacţiune, ea se prezintă ca un
fenomen dinamic care implică o transformare, cu alte cuvinte ea este subsumată unui
proces de influenţă reciprocă între mai mulţi actori sociali. Prin urmare nu avem de-a
face cu un emiţător şi un receptor, ci cu doi locutori aflaţi în interacţiune (doi
interlocutori). Comunicarea reprezintă, aşadar, „un act social, deliberat sau
involuntar, conştient sau nu. Ea este în orice caz unul dintre actele care stau la baza
legăturii sociale”22. Din definirea comunicării reiese că întregul proces nu poate fi
conceput decât avându-se în vedere existenţa a doi poli: emiţător şi receptor.
Bipolaritatea poate fi considerată o altă trăsătură esenţială a comunicării.
În organizarea sa, emiţătorul este obligat a se adapta la receptor, alegând
semnele din sistemul (para)lingvistic cunoscut de partener, preferând valori cunoscute
ca fiind înţelese de acesta. Reiese astfel o nouă caracteristică a comunicării, şi anume,
adaptabilitatea. Ceea ce este interesant de subliniat este că, făcând acest efort de
adaptare, emiţătorul se lasă de fapt influenţat de receptor. La rândul său, însă,
receptorul este obligat să se adapteze emiterii, făcând efortul să cunoască prin sistemul
de coordonate reprezentat de emiţător, valorile atribuite subiectiv semnelor de către
acesta. Adaptarea partenerilor este conştient reciprocă în interesul comunicării
eficiente. Cu precădere în comunicarea interpersonală, rolurile de emiţător / receptor
sunt complementare şi reversibile, fiecare din cei doi subiecţi putând să funcţioneze ca
emiţător şi receptor, influenţându-se reciproc. Aceste acţiuni se petrec simultan, cel
puţin la nivel non-verbal, ceea ce înseamnă că fiecare persoană este influenţată pe de o
parte de mesajele ce le recepţionează din jur, iar pe de altă parte, de efectele ce le
produc propriile mesaje asupra conduitei celuilalt. Astfel ne putem referi la o altă

19
E. Joiţa - “Managementul educaţional”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pg. 115;
20
E. Burduş, G. Căprărescu - “Fundamentul managementului organizaţiei”, Ed. Economică, Bucureşti,
1999, pg. 422;
21
R. Cândea, D. Cândea – “Comunicarea managerială, concepte, deprinderi, strategie”, Ed. Expert,
Bucureşti, 1996, pg. 59;
22
J.C. Abric - „Psihologia comunicării. Teorii şi metode”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 15;

18
caracteristică a comunicării: bilateralitatea sau reversibilitatea. „Importanţa acestei
caracteristici este relevată de caracterul interactiv pe care orice act de comunicare îl
presupune, chiar dacă în unele cazuri (comunicarea în grup, la distanţă) apare mai
puţin pregnant”23.
Nu poate fi ignorată nici flexibilitatea ca o caracteristică a partenerilor la
comunicare. Totodată, stabilirea unui caracter permanent şi continuu al comunicării
are rezultate benefice asupra modului de manifestare a interlocutorilor şi implicit a
comunicării însăşi. „Prelungită în timp, comunicarea duce la instalarea unei
uniformităţi pe plan cognitiv, pe planul atitudinilor şi comportamentelor manifestate,
indivizii continuând, apoi, să se influenţeze unii pe alţii pentru a menţine această
uniformitate” 24.
Un alt aspect demn de menţionat este că din comportamentul sau din cuvintele
partenerilor de comunicare se pot descifra anumite atitudini, motivaţii ce ne conduc la
ideea că individul poate transmite ceea ce vrea, când vrea şi în modul în care îi este
propriu. Altfel spus, există o anumită intenţionalitate, aceasta constituind o nouă
caracteristică a comunicării. În termeni foarte generali un mesaj este transmis de
emiţător către o altă persoană-receptor, atunci când este considerat de emiţător ca o
potenţială sursă de satisfacţie prin cunoaştere reciprocă a informaţiei. Deci, emiţătorul
acţionează ca şi cum obiectivele sale proprii ar fi mulţumitoare dacă, atât el cât şi
receptorul, ar dispune după transmiterea mesajului, de aceeaşi informaţie. Egalizarea
informaţiei reprezintă deci, un mod de legătură între emiţător şi receptor, un mijloc de
satisfacere a anumitor trebuinţe. „Orice individ care comunică este direct implicat în
situaţia de comunicare, angajându-se în ea cu personalitatea sa şi cu propriul sistem
de nevoi care îi determină motivaţiile” 25.

1.1.3. Condiţii ale unei comunicări optime


În examinarea actului de comunicare dintr-o perspectivă mai pragmatică, o
importanţă covârşitoare o au condiţiile în care o asemenea acţiune se derulează optim.
„Situaţia cea mai propice pentru exprimarea celuilalt este aşadar situaţia în care el

23
I Chiru - “Comunicarea interpersonală”, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003, pg. 14;
24
P. Golu - „Psihologie socială”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974, pg. 136;
25
J.C. Abric - „Psihologia comunicării. Teorii şi metode”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 16;

19
nu se simte judecat, analizat sau interpretat, ci ghidat prin sfaturi şi nici manipulat şi
hărţuit prin întrebări”. 26
Astfel, pentru a realiza o comunicare optimă, partenerii vor trebui să
îndeplinească o serie de cerinţe / condiţii ce se manifestă pe tot parcursul procesului
comunicării, etapă cu etapă. Dintre acestea, se pot menţiona:
• activarea acelui canal sau metodă de comunicare (scrisă, orală,
electronică etc.) considerată cea mai adecvată conţinutului mesajului / tipului de
interacţiune dorit. Se ştie faptul că metoda de comunicare influenţează
interacţiunea;
• realizarea stării de empatie în momentul codării mesajului;
• considerarea statutului personal (fizic/psihic) al interlocutorilor în
momentul comunicării (odihnit – obosit; relaxat – grăbit; preocupat – dezinteresat
etc.) şi realizarea pe cât posibil a armonizării acestuia;
• considerarea stărilor afective în sensul de a răspunde acelei necesităţi
vizând existenţa unui interes/preocupări reciproce manifestate între parteneri;
• transmiterea unui mesaj corect de la bun început, deoarece odată
transmis şi receptat în unele cazuri acesta este ireversibil;
• consistenţa în conţinut a mesajului – realizarea acestei cerinţe este dată
de cantitatea de informaţie de bază cuprinsă în mesaj şi care trebuie să fie
semnificativă pentru ambii parteneri;
• inteligibilitatea mesajelor comunicate – depinde atât de organizarea
informaţiilor, coeziunea şi claritatea lor, cât şi de nivelul de acces al
interlocutorilor la acestea, de compatibilitatea comunicativă / de registrul comun al
partenerilor;
• expresivitatea comunicării – este asigurată prin calităţile de stil,
intonaţie, pauze logice ale partenerilor;
• receptarea/decodarea corectă a mesajelor non-verbale emise
simultan/alternativ cu cele verbale;
• interpretarea corectă a feed-back-ului care uneori poate induce în eroare
intenţionat/neintenţionat;
• decodarea corectă a simbolurilor ce au un caracter arbitrar.

26
Idem, pg. 49;

20
În concluzie se poate constata complexitatea şi amploarea procesului comunicativ
cu tot atâtea condiţii ce trebuie simultan şi spontan îndeplinite în scopul obţinerii unei
comunicări optime.

1.2. TEORII ALE COMUNICĂRII

Complexitatea activităţii de comunicare impune folosirea unor concepte


complementare, capabile să evidenţieze multiplele dimensiuni ale acestui proces:
dimensiunea informaţională, praxiologică, psihologică, sociologică, culturală.

1.2.1. Teoriile informaţionale27 abordează comunicarea interpersonală din


perspectiva ciberneticii şi teoriei generale a sistemelor. Din această perspectivă,
comunicarea este înţeleasă ca un proces bilateral de transmitere şi recepţie de informaţie,
în care sunt implicate patru componente principale: (1) emiţătorul, care codifică
informaţia pe care doreşte să o transmită sub forma unui mesaj; (2) receptorul, cel
care primeşte mesajul şi îl decodifică; (3) limbajul, constând dintr-un sistem de semne
împreună cu regulile de combinare şi utilizare a acestora; (4) canalul, adică sistemul prin
care circulă masajele.
Studiul unui proces de comunicare implică identificarea emiţătorilor şi
receptorilor, determinarea naturii canalului de comunicare utilizat şi relevarea
caracteristicilor limbajului folosit pentru codificarea informaţiei. Din analiza acestor
elemente, rezultă că pentru realizarea unei comunicări eficiente se impun câteva reguli de
bază:
• existenţa unor coduri comune ale emiţătorului şi receptorului, implicând
atât repertoriul de semne, cât şi regulile de codificare a informaţiei sub
formă de mesaje;
• mesajul trebuie să fie expresia unei noutăţi informaţionale pentru receptori,
astfel încât asimilarea acesteia să conducă la reducerea gradului de
nedeterminare pentru o anumită situaţie, problematică;
• costurile comunicării să fie cât mai reduse, fără ca acest lucru să afecteze
acurateţea procesului de transmitere şi recepţionare a informaţiei (pentru
27
D. Cristea - “Tratat de Psihologie Socială”, Ed. ProTransilvania, Cluj-Napoca, 2004, pg. 175;

21
aceasta se poate stabili un coeficient optim de redundanţă a mesajului în
condiţiile utilizării unui anumit tip de limbaj, adecvat situaţiei concrete);
• sistemului de comunicaţie trebuie să i se asigure un cât mai înalt grad de
rezistenţă la perturbaţii, astfel încât să asigure o înaltă fidelitate a
informaţiei vehiculată în sistem.
După cum se poate observa, teoria generală a informaţiei pune accentul pe
aspectele formale ale procesului de comunicare şi pe modalităţile logice de structurare
a mesajului, fără a acorda o importanţă similară semnificaţiei acestora şi mecanismelor
psihologice implicate în desfăşurarea procesului. Deşi o asemenea perspectivă de
abordare se dovedeşte utilă în unele împrejurări, este necesar ca ea să fie dublată de o
analiză psihosocială a comunicării.
1.2.2. Teoriile constructiviste28 pun accentul asupra proceselor psihice prin care
informaţia structurează sau modifică sistemul de reprezentări ale subiectului,
intervenind direct în activitatea de construire a realităţii sociale. Din această
perspectivă, comunicarea este înţeleasă ca un proces de co-elaborare a realităţii, în care
locutorii îşi ajustează reciproc sistemele de reprezentări despre un anumit sector al
realităţii, constituind astfel chiar obiectul comunicării interpersonale. Legătura dintre
reprezentările sociale şi comunicare este atât de strânsă încât, după cum remarca
Moscovici, în absenţa comunicării, posibilitatea apariţiei şi vehiculării reprezentărilor
ar fi practic imposibilă, reprezentarea constituind cea mai importantă componentă
psihologică a informaţiei.
În acest context teoretic, B. Rime evidenţiază câteva dintre cele mai importante
aspecte ale procesului de comunicare:
• Factorii personalizării exprimării. Chiar în condiţiile echivalenţei
limbajelor şi informaţiilor disponibile, interlocutorii nu se vor
exprima niciodată la fel, personalizarea depinzând de o variabilă
numită gradul de libertate a locutorului. Libertatea locutorului este
condiţionată de obiectivele urmărite, raporturile dintre parteneri,
constrângerile normative ale situaţiei, distanţa faţă de referent,
canalul de informaţie utilizat.

• Modelul activităţii de codare-decodare. În cadrul comunicării are

28
Idem, pg. 183;

22
loc o elaborare progresivă a structurilor de semnificaţii printr-
un proces continuu de traducere, construcţie, resemnificare şi acord
al reprezentărilor interlocutorilor. Reprezentarea apare ca
principalul element al schimbului informaţional în care
reconstrucţia intersubiectivă a câmpului de reprezentări este
condiţionată şi de o serie de factori afectiv-emoţionali, socio-culturali
şi contextuali, alături de cei logico-formali şi conceptuali.

• Nivelurile de elaborare discursivă a mesajelor. Comunicarea


reprezintă un act creator, în măsura în care locutorii îşi aleg, în
funcţie de obiectivul urmărit şi particularităţile interlocutorului,
repertoriul lingvistic, modalităţile de codificare verbală, nonverbală
şi paraverbală a informaţiei, precum şi formele de exprimare adecvate
situaţiei. Astfel, mesajele apar structurate pe mai multe niveluri
semantice, permiţându-se în acest fel controlul nuanţat al situaţiei
comunicative şi ghidarea comportamentului partenerului.29

1.2.3. Teoriile semiotice30 pun accentul asupra structurii şi funcţiilor limbajelor


ca instrumente esenţiale ale comunicării. Limba este definită ca un sistem complex de
comunicare socială, produs al evoluţiei istorice şi culturale a unei comunităţi. Fiind un
rezultat natural al coexistentei membrilor unei comunităţi, limba acumulează în
structura şi dinamica sa întreaga experienţă a generaţiilor care s-au succedat în plan
istoric, fiind atât consecinţa cât şi condiţia esenţială a oricărui progres social, cultural
sau tehnologic.
Structura limbii implică două dimensiuni principale: (1) lexicul, care reprezintă
un ansamblu de semne organizate şi combinate după anumite reguli şi având
corespondenţe semantice determinate cu obiectele, fenomenele sau calităţile pe care le
desemnează; (2) sintaxa, constituită din regulile de combinare a elementelor lexicale în
procesul de folosire a limbii ca instrument de comunicare, orală sau scrisă. Lexicul
împreună cu sintaxa formează un cod prin care se asigură transformarea informaţiei în
mesaj. În practica raporturilor umane, limba se particularizează în act după anumite
criterii profesionale, de grup sau individuale, căpătând forma limbajului. Acestea sunt
constructe psihosociale, constând din sisteme naturale sau convenţionale de semne,
29
B. Rime, apud. D. Cristea, “Tratat de Psihologie Socială”, Ed. ProTransilvania,Cluj-Napoca,2004, pg. 187
30
D. Cristea, “Tratat de Psihologie Socială”, Ed. ProTransilvania, Cluj-Napoca,2004, pg. 183

23
semnale sau simboluri care mijlocesc fixarea, păstrarea, prelucrarea şi transmiterea
informaţiilor din mediul extern, precum şi exprimarea stărilor, intenţiilor şi
atitudinilor subiective. Din perspectiva semiotică, comunicarea presupune punerea în
legătură a două „universuri semantice", funcţionalitatea relaţiei depinzând în mod
esenţial de compatibilitatea limbajelor utilizate de colocutori, de universul lor
existenţial, precum şi suportul fizic utilizat.
1.2.4. Teoria comportamentală31 fundamentată de Şcoala de la Palo Alto, (un
orăşel situat la sud de San Francisco) desemnează un grup de cercetători din diferite
domenii care s-au aplecat asupra studiului comunicării, care presupune semnul
egalităţii între comunicare, mesaj şi comportament „Dacă amintim că, în cadrul unei
interacţiuni, orice comportament are valoare de mesaj, adică reprezintă o
comunicare, reiese că, vrem nu vrem, nu putem să nu comunicăm32”. În această
viziune, în cadru interacţiunii umane, orice comportament capătă valoare de mesaj,
transmiţând implicit informaţii pe cale verbală, paraverbală sau nonverbală.
Comunicarea este un proces social permanent şi integrativ, care înglobează o mare
varietate de forme comportamentale: cuvântul, gestul, privirea, mimica, pantomimica.
Mesajele rezultate din integrarea dinamică a tuturor componentelor menţionate, capătă
sens numai în context relaţional, reprezentând simultan atât un conţinut informaţional
cât şi o forma de relaţie, desfăşurată la un anumit nivel al unei structuri sociale. Şcoală
de la Palo Alto proiectând organic comunicarea, va ajunge imediat la teza: “totul este
comunicare”. Comunicarea este noul termen care exprimă relaţia omului cu lumea.
Comunicarea furnizează regulile de înţelegere pentru toate lucrurile din lume, deoarece
ştiinţa, arta sau practicile cotidiene nu sunt decât sectoare conţinute în comunicarea ce le
înglobează. Comunicarea va reflecta întregul joc al raţiunii şi al activităţilor ei.
1.2.5. Teoria psihosocială33 prezintă comunicarea ca una dintre dimensiunile
oricărei situaţii sociale, în care raporturile interpersonale implică cvasi-simultan
componente afective, de influenţă, co-acţiune şi comunicare; fiecare dintre aceste
componente este influenţată interactiv de celelalte componente, orice situaţie socială
având un caracter de unicitate şi irepetabilitate, datorită interacţiunii dinamice dintre o
serie de factori psihoindividuali, de grup, organizaţionali, instituţionali, socio-culturali şi
contextuali. În acest cadru teoretic, limbajul ca instrument esenţial de comunicare,
31
Idem, pg. 183-185;
32
I.O. Pânişoară - “Comunicarea eficientă”, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, pg. 27;
33
D. Cristea - “Tratat de Psihologie Socială”, Ed. ProTransilvania, Cluj- Napoca, 2004, pg. 183-186;

24
indiferent de forma sa, îndeplineşte o serie de funcţii psihosociale complementare:
1. Funcţia cognitivă. Limbajul intervine nemijlocit în activitatea de
cunoaştere, atât în plan individual, cât şi în plan interpersonal şi de grup. Pe de
o parte, prin intermediul limbajului informaţia se prelucrează, se păstrează, se
transmite selectiv şi adecvat cu situaţia problematică, iar pe de altă parte asigură
elaborarea în comun a unor strategii rezolutive şi de cunoaştere, care vor
conduce la obţinerea de noi informaţii.
2. Funcţia comunicativă.. În cadrul oricărei situaţii sociale, prin intermediul unui
sistem de limbaje, naturale sau artificiale, se transmit şi se recepţionează
continuu mesaje între persoane, grupuri, organizaţii şi instituţii sociale,
fundamentându-se astfel principalul mecanism al coeziunii şi funcţionarii
sistemului social.
3. Funcţia expresivă. Prin intermediul limbajului se exteriorizează stările
emoţionale ale persoanelor aflate într-o anumită situaţie, realizându-se astfel
o „semnalizare socială" indispensabilă dezvoltării normale a raporturilor
interpersonale şi activităţilor de grup.
4. Funcţia persuasivă.. Relaţiile interpersonale, precum şi cele de grup sau de
masă, presupun exercitarea implicită a unor influenţe mai mult sau mai puţin
conştientizate asupra celor aflaţi în contact psihologic.
5. Funcţia reglatorie. Prin caracterul său discursiv analitic, limbajul este
implicit şi un instrument de autoreglaj comportamental. Prin limbaj se
formulează scopuri şi etape în activitate, se elaborează strategiile de acţiune, se
formulează criterii, se evaluează eficienţa şi se impun modificări în
desfăşurarea acţiunilor, intervenind astfel nemijlocit în structurarea
conduitelor şi activităţilor individuale sau de grup.

6. Funcţia axiologic-existenţială.. Din perspectivă culturală, limba oferă cea mai


înaltă şi subtilă formă de valorizare existenţială a omului.
Deci, din perspectiva psihosocială, actul comunicării semnifică mult mai mult
decât simpla transmitere de informaţie. Prin intermediul limbajului interior, trăirile
psihologice cele mai subtile capătă consistenţă, formă şi valoare.

1.3. MODALITĂŢI DE COMUNICARE


1.3.1. Canale de comunicare
25
În vederea asigurării unui proces eficace şi eficient de comunicare, studiul şi
analiza diferitelor categorii şi forme de comunicare sunt importante. Folosind drept prim
criteriu scopurile comunicării în mediul organizaţional, comunicarea poate fi grupată
în următoarele categorii:
• operaţională internă;
• operaţională externă;
• interpersonală.
Comunicarea internă se referă la schimbul de mesaje ce se realizează în
interiorul organizaţiei, atât pe verticală cât şi pe orizontală. Într-o organizaţie se
pot identifica două tipuri de canale de comunicare: formale şi informale, acestea fiind
mediile (căile) prin care mesajele ajung de la emiţător la receptor.
Termenul formal este folosit pentru „a desemna faptul că există un sistem de
reguli sau pentru a arăta că acţiunile unui grup se conformează unui asemenea
sistem”34. Comunicarea este formală atunci când mesajele sunt transmise pe canele
prestabilite. Atunci când informaţiile circulă pe canale „fără reglementări precise35”,
ce nu se înscriu în sfera relaţiilor de subordonare, comunicarea este informală.
Comunicarea operaţională internă include întreg ansamblul de mesaje ce-i
leagă pe angajaţii organizaţiei în acţiunile de înfăptuire a planului ei operaţional,
respectiv totalitatea procedurilor concepute pentru realizarea obiectului specific de
activitate. Comunicarea operaţională internă cuprinde:
• ordine şi instrucţiuni date de supraveghetori lucrătorilor;
• dialogul oral între lucrători pe probleme de muncă;
• situaţii întocmite de personalul operativ în diferite domenii - producţie,
vânzări, finanţe, stocuri, întreţinere etc., prin care se raportează îndeplinirea sarcinilor de
muncă.
Comunicarea operaţională externă face legătura organizaţiei cu oameni şi
grupuri din afara ei, dar legat de misiunea şi obiectul activităţii sale, respectiv cu
furnizori, prestatori de diverse servicii, cu publicul. Procedurile de comunicare în
tranzacţiile directe de vânzare sau cumpărare, diferitele materiale scrise de prezentare
a produselor şi serviciilor, răspunsurile la solicitările telefonice, publicitatea şi
reclama prin toate mediile, utilizate potrivit specificului activităţii, sunt exemple ale
34
C. Zamfir, E. Vlăsceanu „Dicţionar de sociologie”, Ed. Babel, Bucureşti, 1993, pg. 258;
35
Idem, pg. 258;

26
comunicării operaţionale externe. În această categorie se includ şi acţiunile pe care
organizaţia le întreprinde pentru a îmbunătăţi relaţiile sale publice, imaginea unui
comportament plin de solicitudine faţă de clienţi, responsabilitatea civică a
managementului. Cu certitudine, „succesul oricărei organizaţii, este dependent de
oamenii şi grupurile din afara ei. Satisfacerea nevoilor beneficiarilor trece obligatoriu
prin abilitatea de a comunica efectiv cu ei. Ca şi comunicarea operaţională internă, cea
externă este vitală pentru organizaţie”36.
Comunicarea interpersonală este schimbul de informaţii şi simţăminte pe care
oamenii le angajează oriunde şi oricând sunt împreună, fără ca acestea să aibă neapărat
scopuri sau obiective precum cele ale organizaţiei. Tendinţa de comunicare, determinată
de natura socială a fiinţei umane, se manifestă chiar şi atunci când oamenii sunt complet
străini unul altuia, dar se află temporar împreună. De asemenea, nevoia de comunicare
îi face pe oameni să comunice şi în situaţii în care au puţin sau nimic de spus. Cheltuim
adesea mult timp comunicând cu prieteni sau cunoscuţi. Cu toate că această categorie
de comunicare nu face parte din planurile operaţionale ale organizaţiei, ea are influenţă
asupra atitudinilor lucrătorilor şi, prin urmare, un semnificativ efect asupra succesului
acestor planuri. După direcţia în care circulă informaţia, comunicarea poate fi
ascendentă, descendentă şi pe orizontală. În primul caz, informaţia circulă de la bază
spre vârful organizaţiei; li se oferă astfel angajaţilor posibilitatea de a transmite propriile
lor păreri sau soluţii cu privire la problemele puse în discuţie la vârf. În comunicarea
descendentă, informaţia circulă de la nivelurile superioare ale organizaţiei spre bază;
ea permite explicarea regulamentelor, obiectivelor şi politicii organizaţiei, transmiterea
dispoziţiilor etc. Comunicarea pe orizontală permite circulaţia informaţiilor între
departamentele organizaţiei, în scopul coordonării activităţilor, sau între organizaţie şi
alte entităţi.
După modul de transmitere a informaţiilor, comunicarea poate fi scrisă,
orală şi non-verbală. Comunicarea scrisă constă în note, planuri, decizii, rapoarte,
referate etc. Are avantajul de a fi bogată în informaţii sau doar concisă, de a fi
diseminată cu uşurinţă şi, spre deosebire de comunicarea orală, documentele scrise pot
fi consultate şi folosite în orice moment; mai mult, poate fi stocată în baze de date,
în schimb, are un caracter formal şi nu există un feed-back rapid. Comunicarea orală
36
D.A.Level, David Jr. & W.P. Galle –„Managerial Communications”, Plano, Texas, Business
Publications Inc., 1998, pg. 89;

27
poate avea loc faţă în faţă sau la telefon. Prezintă avantajele că este rapidă, feed-back-ul
fiind asigurat imediat, permite manifestarea şi receptarea sentimentelor, este directă şi
neprotocolară, creează participanţilor sentimentul de implicare la actul decizional etc.
Are însă dezavantajul că informaţiile transmise pot fi distorsionate sau incomplete, poate
avea un caracter puternic subiectiv. Comunicarea non-verbală constă în aspecte precum:
expresia corporală, tonul vocii, înălţimea vocii, tăcerea şi pauzele etc. şi însoţeşte
de obicei comunicarea orală. În scris, comunicarea non-verbală este reprezentată de
stilul de exprimare, volumul informaţiilor etc.
După relaţiile dintre participanţii la procesul de comunicare, reţelele de
comunicare pot fi descentralizate (participanţii sunt egali în procesul de comunicare),
centralizate (participanţii se află în relaţie de subordonare, mijloc care se regăseşte în
cazul stilului autoritar de conducere) sau multiple (fiecare comunică cu toţi ceilalţi,
existând astfel riscul întârzierii luării deciziilor)37.

A. Comunicarea formală
În raport cu sensul circulaţiei mesajelor şi poziţia emitentului faţă de receptor,
tipurile de comunicare formală în organizaţii sunt: descendente, ascendente şi
orizontale/oblice38.
Canalele formale de comunicare sunt create în mod deliberat prin stabilirea
unui sistem formal de responsabilităţi care respectă structura ierarhică a organizaţiei. Ele
sunt proiectate şi gestionate pentru a permite transferul de informaţii între niveluri (pe
verticală) şi departamente (pe orizontală). Astfel, direcţiile formale de comunicare
respectă cu fidelitate relaţiile stabilite în organizaţie, comunicarea desfăşurându-se în
general, pe trei direcţii principale: de sus în jos, de jos în sus, pe orizontală. Aceasta
este situaţia ideală de comunicare. De cele mai multe ori, în cazul organizaţiilor aflate
în plin proces de schimbare, comunicarea orizontală lipseşte cu desăvârşire sau este
foarte lentă şi ineficientă. De asemenea, comunicarea pe orizontală respectă exclusiv
canalele informale, ceea ce duce în mod inevitabil la scăderea exactităţii informaţiilor.
Această situaţie se datorează în mare parte faptului că, pe de o parte, nu se
conştientizează necesitatea circulaţiei neîntrerupte a informaţiilor între departamente, ca

37
Idem, pg. 97;
38
O. Nicolescu şi I. Verboncu – „Management”, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pg. 467;

28
fiind vitală pentru supravieţuirea organizaţiei în condiţii concurenţiale, şi pe de altă
parte faptului că în organigramele acestui tip de companii nu există posturi pentru
specialişti în comunicare.
Comunicarea de „sus în jos" este iniţiată de manageri (care de cele mai multe
ori sunt de formaţie tehnică şi nu se preocupă de aspectele legate de comunicare şi de
modul în care circulă informaţiile) şi este îndreptată către nivelurile subordonate. De
obicei, este folosită pentru transmiterea de dispoziţii şi directive, pentru explicarea
regulamentelor şi practicilor specifice organizaţiilor, ca şi pentru delimitarea
responsabilităţilor salariaţilor.
În cadrul organizaţiilor, comunicarea formală de sus în jos are ca scop atât
motivarea angajaţilor, cât şi punerea lor periodică la curent cu politica, scopurile şi
strategia aleasă. Ideea de periodicitate este de maximă importanţă pentru că asigură o
anume permanenţă şi fluiditate a comunicării. Din nefericire, în cadrul organizaţiilor în
tranziţie, chiar şi comunicarea de sus în jos suferă sincope, ea îndreptându-se
preferenţial spre anumiţi salariaţi (care au responsabilităţi considerate prioritare sau
care, dimpotrivă, au un anumit nivel de incompetenţă). Mai mult decât atât, ea nu se
produce decât atunci când managerul consideră că are de transmis ordine şi directive
subordonaţilor, fără a se preocupa de informarea permanentă a acestora cu privire la
deciziile luate de eşaloanele de conducere referitor la activităţile, politica şi strategiile
organizaţiei.
În mod normal, mai ales dacă avem de-a face cu o organizaţie în schimbare
(lucru inevitabil ţinând cont de contextul concurenţial), comunicarea formală de sus în
jos ar trebui folosită în principal pentru a influenţa opiniile, pentru a schimba atitudinile
în conformitate cu noua politică a organizaţiei, pentru a diminua teama şi reticenţa
generate de dezinformare sau de insuficienţa informaţiei, pentru a pregăti salariaţii
cu privire la schimbările din organizaţie.
Comunicarea de „sus în jos" trebuie folosită cu prudenţă pentru că prezintă
pericolul desprinderii managerilor de realităţile din organizaţie, din cauza lipsei de
feed-back.
Din acest motiv, comunicarea de „sus în jos” trebuie să fie completată de
comunicarea de „jos în sus", care are ca emiţători salariaţii şi ca receptori managerii.
„Aceştia din urmă intră în posesia reacţiei, a modului de receptare de către

29
subordonaţi, a mesajelor transmise de sus în jos, pe verticala sistemului de
management”39.
În acest sens, receptorul (managerul) trebuie să cântărească foarte atent
informaţiile primite pe această cale, pentru că tendinţa firească a subordonaţilor este
de a filtra foarte puternic conţinutul mesajului pentru a apărea într-o lumină cât mai
favorabilă în faţa şefilor, în plus, în cazurile cele mai rele, poate apărea fenomenul
dezinformării intenţionate. Pentru a contracara toate aceste posibile efecte
managerii trebuie să promoveze un flux comunicaţional constant care să
favorizeze crearea unei culturi organizaţionale flexibile, centrată pe sentimentul
valorii personale a salariaţilor şi pe cel al apartenenţei acestora la valorile şi normele
organizaţiei.
Un alt palier al comunicării formale îl constituie comunicarea pe orizontală,
ce se realizează fie între managerii aflaţi pe poziţii similare în interiorul
organizaţiei, fie între alte persoane din cadrul diverselor departamente, în
general, acest tip de comunicare are rolul de a realiza coordonarea activităţilor
dintre departamente, mai ales dacă acestea sunt interdependente. În ceea ce
priveşte comunicarea orizontală (în cazul fericit în care aceasta există şi nu este numai
simulată), este constant trecută cu vederea ideea transmiterii concluziilor la care s-a
ajuns în urma discuţiilor purtate de şefii de departamente, în plus, comunicarea între
departamente este, de obicei, mediată (pe cale formală), aproape în exclusivitate de
manageri. Acestea sunt greşeli grave care provin din ignorarea faptului că salariaţii
sunt de fapt purtătorii valorilor organizaţiei în exterior. Insuficienţa comunicării formale
nu are ca efect numai slaba coordonare a activităţilor interne şi lipsa de eficienţă la
nivel global, ci şi crearea unei imagini negative a organizaţiei în exterior. Acest lucru
este cauzat de faptul că, fiind greşit sau insuficient informaţi asupra scopurilor, politicii
şi valorilor pe care organizaţia doreşte să le promoveze în exterior, salariaţii nu se
pot constitui în transmiţători ai acestora..

B. Comunicarea orală, comunicarea în scris,


comunicarea non-verbală

39
Idem, pg. 467;

30
O altă grupare, al cărei criteriu este media de transmitere a mesajelor, distinge:
„comunicarea orală, în scris şi non-verbală”. Analiza caracteristicilor, avantajelor şi
limitelor utilizării acestor forme, în diferite şi variate situaţii din activitatea
organizaţiilor, oferă multiple şi valoroase elemente de perfecţionare, selecţie,
combinare, elemente ce pot contribui substanţial la eficacitatea comunicării, a
managementului în ansamblul său.
Comunicarea orală este principala formă de comunicare, ca pondere, într-o
organizaţie. „Comunicaţiile verbale – cele mai frecvente pun în valoare capacitatea
managerilor de a se exprima şi de a asculta şi îmbracă forma unei comunicaţii
individuale sau colective”40. Circa trei pătrimi din schimburile totale de informaţii al
managerilor se realizează oral; multe din ele sunt informale, de la individ la individ, însă
la acestea se adaugă variate tipuri formale de comunicare orală. Oamenii de afaceri
au de făcut, din când în când, prezentări formale (cuvântări, rapoarte orale, etc). De
asemenea participă şi conduc şedinţe ale diferitelor comitete, conferinţe şi discuţii de
grup. Uneori îi intervievează pe candidaţi la angajare, pe cei care părăsesc organizaţia
sau pe lucrătorii aflaţi în evaluare. Chiar şi o scrisoare sau un raport încep adesea prin
dictare orală. Conform opiniilor unor autori, comunicarea orală îndeplineşte şase
funcţii: „funcţia referenţială, funcţia expresivă, funcţia conativă, funcţia fatică,
funcţia metalinvistică şi funcţia poetică”41
Formele obişnuit utilizate în comunicarea orală interpersonală includ:
• individ - individ (faţă în faţă);
• telefonul;
• şedinţa;
• prezentarea (expunerea).
Comunicarea individ - individ, directă, faţă în faţă, pentru un manager, este
potrivită în cazurile: delegarea sarcinilor, instruire (pregătire), disciplinare, informare,
dare de instrucţiuni, răspunsuri la întrebări, controlul progreselor în realizarea
obiectivelor, dezvoltarea şi menţinerea relaţiilor umane.
Telefonul, ca medie de comunicare, este folosit în proporţii foarte
diferite de la un tip de muncă la altul, făcând posibil un rapid schimb de
informaţii prin economisirea timpului necesar deplasării. Comunicarea prin
40
Idem, pg. 468;
41
A.R. Stăiculescu şi D. Jelev - “Sociologie”, Ed. Ovidius University Press, Constanţa, 2002, pg. 498;

31
telefon (primirea unui apel, a unui mesaj, apelarea cuiva), în interiorul
organizaţiei şi în afara ei, necesită respectarea unor reguli şi proceduri,
importante atât pentru eficacitatea comunicării, cât şi pentru imaginea
percepută de interlocutor. De exemplu, la primirea unui apel, ridicarea receptorului la nu
mai mult de trei semnale şi exprimarea formulei: "Aici este compartimentul ...
(organizaţia, dacă apelul vine din afară), cu ce vă putem fi de folos?", este o procedură
folosită de cei instruiţi, formaţi să comunice într-o manieră profesională.
Şedinţele sunt forme de comunicare directă în cadrul organizaţiilor, de o mare
varietate. Tipice pentru manageri sunt şedinţele scurte, informale, cu doi sau mai mulţi
salariaţi. Coordonarea activităţii lor, delegarea de sarcini unui grup, soluţionarea
conflictelor dintre ei, schimbul de informaţii, coordonarea resurselor, dezvoltarea
înţelegerii reciproce şi a relaţiilor umane sunt obiectivele obişnuite ale acestei forme
de comunicare. Şedinţa, ca metodă managerială, poate fi definită ca fiind reunirea a mai
multor persoane pentru un scurt interval de timp, sub conducerea unui manager în
vederea soluţionării în comun pe baza comunicării a unor sarcini cu caracter
informaţional sau decizional42
Prezentările pe care managerii trebuie să le facă din când în când sunt, de
regulă, formale spre deosebire de sintagmele analizate anterior care, cel mai adesea, sunt
informale. Şansele de a avea o expunere ori cuvântare care să mărească audienţa şi
interesul publicului sau grupului vor spori cu siguranţă dacă este pregătit cu atenţie
conţinutul mesajului, în toate cele trei părţi ale sale: introducere, cuprins, încheiere.
Pregătirea începe cu colectarea informaţiilor necesare pentru întreaga expunere.
Introducerea are drept scop pregătirea auditoriului pentru primirea mesajului.
Totodată, introducerea vizează şi creşterea interesului. Un interes scăzut la începutul
prezentării măreşte sensibil probabilitatea ratării comunicării efective a mesajului.
Tehnicile de sporire a interesului iniţial sunt limitate doar de imaginaţia noastră. O
scurtă poveste interesantă, un caz, o glumă, o snoavă, un proverb, o declaraţie de
început ( o cifră, o situaţie) sunt doar câteva modalităţi de a începe prezentarea.
Urmărind captarea atenţiei încă de la începutul expunerii, este potrivit să fie
supusă audienţei tema. În cazul în care audienţa este deja interesată de ceea ce se va
spune, se poate intra direct în subiect, sărind peste procedura de captare a atenţiei.

42
O. Niculescu, M. Năstase - “Sisteme, metode şi tehnici manageriale ale organizaţiei”, Ed.
Economică, Bucureşti, 2000, pg. 427;

32
Conţinutul sau corpul prezentării va fi organizat, ca şi mesajele (rapoartele) scrise,
în părţi comparabile. Nivelul diviziunii va servi nevoii practice de sistematizare a
informaţiilor şi de comunicare coerentă şi va depinde de timpul disponibil, locul
expunerii şi numărul de probleme pe care tema le ridică.
Încheierea trebuie să reafirme, în final, scopul comunicării şi va include obişnuit trei
elemente: reamintirea temei (subiectului); o sinteză a punctelor cheie ale expunerii şi
concluzia, principalul mesaj al expunerii. Ca şi începutului comunicării, încheierii i se
cere să reţină atenţia auditorului, scop care va fi servit de cuvinte pline de forţă, ce pot
rămâne în memoria participanţilor. Odată expunerea pregătită, vorbitorul trebuie să
opteze pentru metoda de prezentare, care poate fi: liberă (aparent improvizată),
memorată sau citită. Prezentarea liberă este, de departe, metoda cea mai populară şi
mai eficace. Cu expunerea bine pregătită, în maniera descrisă mai sus, vorbitorul va folosi
anumite însemnări în timpul comunicării cu auditoriul, întregul mesaj trebuie să fie clar
în mintea vorbitorului, fără a fi însă memorat. Această metodă creează impresia de
naturaleţe, de spontaneitate chiar atunci când expunerea încorporează reacţiile
ascultătorilor, deşi este sau ar trebui să fie cu atenţie planificată şi prezentată.
Memorarea este pentru mulţi oameni dificilă. De cele mai multe ori sunt
memorate secvenţe de cuvinte şi nu idei. "Şansa" de a uita cuvinte poate induce
confuzie în înţelegerea ideilor, dacă nu a întregului mesaj. Cei care folosesc această
metodă în comunicarea cu grupul, fie că nu au încredere în capacitatea de a conserva
ideile mesajului folosind propriile cuvinte, fie lipsiţi de experienţă, se străduiesc
prin memorare să fie „la înălţimea" aşteptărilor auditorului. Este probabil ca nu puţini
din cei care apelează la această metodă să nu memorează întregul text, ci numai părţi,
ajutându-se de note în expunerea lor, rezultând astfel o combinaţie cu metoda expunerii
libere. Citirea este metoda utilizată, când vorbitorul doreşte să comunice întocmai
un mesaj, atât în conţinutul cât şi în forma sa. Riscul monotoniei, în cazul unor
lectori mai puţin înzestraţi sau antrenaţi să citească într-o manieră profesională,
conduce la pierderea interesului şi scăderea eficacităţii comunicării. Chiar şi atunci
când vorbitorul alege să citească expunerea, este necesar să se pregătească. Ascultarea
propriei înregistrări este folositoare pentru perfecţionarea procesului de comunicare.
„În pregătirea sa, managerul trebuie să ţină cont şi de tipurile de şedinte: de
informare, decizionale, de armonizare, de exploatare, eterogene, precum şi de

33
43
caracteristicile acestora.” În pregătirea prezentării, vorbitorul trebuie să aibă în
vedere şi alte aspecte importante pentru succesul comunicării şi anume: caracteristicile
auditoriului, prezenţa şi imaginea personală, mediul fizic în care are loc expunerea.
Analiza auditoriului, în vederea adecvării discursului la caracteristicile acestuia, se
face atât înaintea prezentării, cât şi în timpul acesteia, înainte de a începe şedinţa de
comunicare, mărimea auditoriului, structura sa, sunt informaţii de mare utilitate
vorbitorului. De exemplu, în cazul în care grupul este mic, expunerea va fi mai degrabă
informală, spre deosebire de adresarea formală în situaţia unei audienţe largi. Vârsta,
sexul, educaţia, experienţa, cunoştinţele în domeniu, sunt importante pentru selecţia
cuvintelor, a ilustraţiilor şi a gradului de detaliere în prezentarea subiectului.
În timpul prezentării, atenţia, expresiile faciale şi alte elemente vizibile la
auditoriu, formează feed-back-ul ce aduce informaţii definitorii pentru
comunicare, respectiv dacă discursul prezintă interes sau nu, dacă sunt înţelese sau nu
ideile, dacă este acceptat sau nu mesajul. Se poate învăţa mult de la auditoriu, în
beneficiul unei mai bune comunicări. În ceea ce priveşte prezenţa şi imaginea
personală, vorbitorul nu poate ignora faptul că, în comunicarea orală, ele fac parte din
mesaj. Oamenii îi aud vorbele, privesc şi receptează imagini ale aspectului său fizic,
gesturilor şi mişcării sale, cât şi ale mediului fizic proxim în care se află. Sintetizând,
putem reţine că pe cale orală se realizează contactul direct între subiecţii comunicării,
comunicarea în această formă având următoarele avantaje:
• rapiditate şi reacţie imediată (feed-back);
• posibilitatea de a pune întrebări şi clarifica problemele;
• poate fi observat efectul produs de mesaj;
• sentimentul importanţei sau consideraţiei acordate interlocutorului
aflat(ţi) pe o treaptă inferioară în scara ierarhică.
Totodată, comunicarea orală are dezavantajul că deseori duce la risipă de timp şi,
desigur, de bani, iar acurateţea mesajelor nu poate fi clar şi precis (re)stabilită mai târziu.
Comunicarea în scris este potrivită pentru transmiterea informaţiilor de interes
general; a mesajelor care solicită acţiuni viitoare; a mesajelor oficiale, formale sau
pe termen lung; precum şi a mesajelor ce vizează un număr de oameni a căror
activitate este interdependentă. Cu toate că nu sunt prea mulţi cei care scriu, primesc şi

43
Idem, pg. 428

34
citesc cu mare plăcere mesaje, comunicarea în scris ocupă inevitabil o parte din timpul
tuturor managerilor. Şi este foarte probabil că nimic nu scoate mai clar în evidenţă
punctele slabe ale cuiva, decât carenţele evidente ale comunicării sale în scris. Abilitatea
de a exprima cu claritate şi corect gândurile într-un mesaj scris este evaluată şi judecată
de oameni.
Referate, scrisori, rapoarte, memorii, buletine de informare, circulare, postere şi,
tot mai mult în ultima vreme, ecrane legate de computer, sunt câteva dintre cele mai
utilizate forme de comunicare în scris în organizaţii. Mesajele scrise care se transmit în
afara organizaţiei (scrisori, rapoarte) sunt redactate formal, în timp ce în cadrul
organizaţiei alcătuirea informală este preponderentă. Separat de unele aspecte de formă
precum: antetul (denumirea, adresa sediului social, telefoane şi fax, coduri E-mail,
Internet), destinatarul, emitentul, subiectul sau tema comunicării, data etc., în
practica managementului, în conceperea şi redactarea mesajelor scrise nu trebuie pierdut
din vedere scopul schimbului de informaţii.
Ca şi în cazul comunicării orale, mesajul scris trebuie să fie adecvat, adaptat la
caracteristicile cititorilor. Atunci când codificăm ideile, este necesar să "vizualizăm"
cititorul, imaginând ceea ce acesta ştie, gândeşte, simte. Dacă ne adresăm unui grup
eterogen din punctul de vedere al nivelului de educaţie şi pregătire în domeniu şi dorim
să comunicăm cu toţi membrii acestuia, vom scrie la nivelul celui mai modest membru.
Scriind la cel mai înalt nivel, îi vom "pierde " pe cei mai modeşti. Nu putem ignora însă
şi posibila "ofensă'" adusă celor înalt pregătiţi, printr-un mesaj la nivelul celor mai de
jos. Selectarea cuvintelor potrivite este componenta majoră a adaptării mesajului la
caracteristicile cititorului. În categoria celor mai potrivite cuvinte ce servesc
comunicarea sunt cuvintele familiare. Adică cele folosite în conversaţiile cotidiene,
lipsite de ambiguitate, cuvinte ce comunică rapid şi precis. Un cuvânt dificil va fi desigur
folosit, dacă el este necesar atingerii scopului comunicării şi nu alterează înţelegerea
mesajului. Selecţia cuvintelor va avea în vedere semnificaţia precisă pe care acestea
trebuie să le aducă întregului mesaj al comunicării. Studierea atentă a semnificaţiei
precise a cuvintelor, a nuanţelor ce diferenţiază semnificaţia este, deasemenea, o condiţie
a calităţii mesajelor. Pot fi găsite numeroase grupuri de cuvinte ce sunt folosite ca
similare de către unii şi care au semnificaţii sau, cel puţin, nuanţe diferite pentru alţii.

35
Cel mai important este că mesajele scrise pot fi păstrate. Acest fapt susţine
preocuparea pentru respectarea legalităţii. Atunci când deciziile, ordinele,
instrucţiunile, rapoartele etc., sunt transmise în scris, sentimentul răspunderii în ce
priveşte corectitudinea lor este mai pregnant pentru emitenţi. Mesajele scrise
promovează uniformitatea în politici şi proceduri pentru un mare număr de oameni şi
în timp, învăţarea şi respectarea procedurilor de acţiune la parametri precizaţi, în
exercitarea sarcinilor posturilor identice sau similare, într-o organizaţie, ar fi greu de
imaginat fără existenţa unui suport scris. În unele cazuri, comunicarea scrisă
economiseşte timp şi reduce costul comunicării. Totodată, comunicarea în scris
prezintă limite care, în managementul unei organizaţii, nu pot fi ignorate. Mesajul
scris implică inevitabil existenţa unui suport, cel mai obişnuit fiind hârtia. Logistica
purtătorilor materiali de mesaje se realizează adesea cu costuri ridicate. Apelul la
comunicarea în scris în exercitarea managementului, mai ales când depăşeşte anumite
limite, este perceput ca expresie a unui stil birocratic. În cazul unor emitenţi netalentaţi,
inabili, mesajele sunt inexpresive şi puţin convingătoare. Reacţia destinatarului nefiind
imediată, comunicarea fie se va realiza cu întârziere, fie incomplet sau deloc.
Comunicarea non-verbală este a treia formă prin care sunt transmise mesaje.
Eficacitatea sa implică faptul că a comunica înseamnă ceva complex, cu mult mai mult
decât a selecta cuvintele potrivite. În sens larg, „comunicarea nonverbală constă în
orice transmitere a informaţiilor, ideilor şi emoţiilor de la o entitate socială
(persoană, grup, colectivitate) la alta prin intermediul mesajelor”44. De fiecare dată,
în comunicarea orală, directă, faţă în faţă, oamenii transmit mesaje prin
intermediul expresiilor faciale, modulaţiilor vocii, gesturilor şi poziţiei (posturii),
care generic mai sunt numite "limbajul corpului". „Termenul de comunicare
nonverbală are o sferă mai largă decât cel de comportament nonverbal care exprimă
modificarea intenţionată sau neintenţionată a poziţiei corpului unei persoane în
raport cu un sistem de repere spaţiale sau schimbarea poziţiei componentelor
corporale ale acesteia (cap, trunchi, membre etc.) în raport cu un sistem de axe
rectangulare în afara acţiunii directe a altor persoane”45.
Un aspect al strategiei comunicaţionale îl reprezintă adoptarea deciziei de a
comunica oral, în scris sau în ambele moduri. De asemenea, se pune problema
44
S. Chelcea - “Comunicarea non-verbală în spaţiul public”, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004, pg. 9;
45
Idem, pg. 9-10;
45

36
deciziei de a comunica faţă în faţă/unu la unu sau într-un grup mai larg. De exemplu,
este posibilă transmiterea unui mesaj personal, în scris fiecărei persoane cu care se
doreşte a se comunica, dar acest lucru cere mult timp. Alternativa este trimiterea
aceluiaşi mesaj scris tuturor persoanelor. Cu echipamentele de procesare actuale,
această din urmă procedură necesită puţin timp, dar are drept efect pierderea
impactului personal pe care îl produce un mesaj faţă în faţă/unu la unu. Pe de altă
parte, este posibil, dacă se alege o strategie comunicaţională orală, ca managerul să
vorbească cu fiecare subaltern în parte. De asemenea, managerul ar putea decide să îi
adune pe oameni laolaltă şi să le furnizeze informaţiile în cadrul unei şedinţe. Enunţând
aceste aspecte, observăm că există argumente pro şi contra acestor strategii - comunicare
scrisă sau orală, faţă în faţă/unu la unu sau în grup. Astfel, dacă există o procedură
deschisă, orală de discutare cu grupul, avantajul evident al comunicării în ambele sensuri
este însă pierdut dacă nu este permis angajaţilor să pună întrebări pentru clarificare.
Managerul ar trebui să ţină cont de următorii factori în luarea unei decizii cu privire la
această strategie:
• timpul disponibil;
• importanţa mesajului;
• gradul de receptivitate/deschidere a receptorului;
• abilitatea managerului de a prezenta în scris sau verbal.
Uneori este recomandabilă transmiterea unor anumite mesaje importante
oamenilor înaintea unei întâlniri deschise; acest lucru le permite să citească mesajul şi să
se pregătească pentru întâlnire. O astfel de procedură ar putea fi folosită şi în cazul
întâlnirilor faţă în faţă/unu la unu. O altă procedură des utilizată o reprezintă purtarea
unei discuţii deschise asupra unui aspect, clarificarea nelămuririlor şi încheierea unei
înţelegeri, urmate de redactarea rezumatului acestei înţelegeri.

C. Comunicarea informală
Comunicarea informală aşa cum am menţionat, se poate defini drept schimbul de
informaţii care are loc în afara canalelor oficiale de comunicare. Comunicarea
informală se desfăşoară în general prin canale şi contexte create spontan. Acestea
apar şi există în mod necontrolat, se modifică permanent şi operează la toate
nivelurile. Se poate spune că merg în paralel cu canalele formale de comunicare, mai

37
ales dacă acestea din urmă sunt ineficiente sau dacă informaţia care ajunge pe
această cale este săracă. Este din nou important de subliniat faptul că direcţiile formale
de comunicare trebuie să funcţioneze fără greşeală pentru că informaţia circulă oricum.
Insă, dacă este mediată de canalele informale de comunicare, există pericolul ca
informaţia să se transforme în zvon sau în bârfă ceea ce nu este de dorit nici pentru
mediul intern de lucru, nici pentru funcţionarea de ansamblu a organizaţiei. Ceea ce
trebuie avut în mod special în vedere este că aceste canale nu pot fi nici interzise, nici
desfiinţate. Pentru buna funcţionare a organizaţiei ele trebuie pe de o parte contracarate
de informaţiile transmise prin intermediul canalelor oficiale, iar pe de altă parte trebuie
încurajate pentru că oferă un feed-back optim. Este evident că şi canalele de comunicare
formală de jos în sus sunt purtătoare de feed-back; aceasta însă are o altă natură, oferind
date despre activitatea organizaţiei, despre eficienţa sau lipsa de eficienţă a acesteia,
despre rezultatele obţinute în urma adoptării unei noi strategii etc. Dimpotrivă,
canalele informale au cel mai activ rol, mai ales în situaţii de reproiectare a organizaţiei.
Comunicarea informală oferă un dublu avantaj: pe de o parte ea are o valoare
practică pentru organizaţie, contribuind la fluidizarea contactelor între salariaţi, iar pe de
altă parte are un rol „ terapeutic ". Contactele de tip informal sunt cele care asigură în
modul cel mai eficient legătura dintre salariaţii aceluiaşi departament sau între
departamente diferite; astfel, comunicarea informală în acest caz merge în paralel cu
unele canale transversale de comunicare, îndepărtându-se însă de circuitele
complexe şi lente ale comunicării formale. Salariatul va căuta informaţia de care are
nevoie acolo unde ştie că o poate găsi, fără a apela la reţelele formale pentru a ajunge
la interlocutorul potrivit, care nu este întotdeauna acelaşi cu cel stabilit de
organigramă. Comunicarea informală permite în acelaşi timp exploatarea ocaziilor de
comunicare eficientă care se pot ivi şi evitarea unor anumite riscuri legate de
incompatibilitatea dintre organigramă şi situaţia de fapt din organizaţie. Acest tip de
comunicare se asociază cel mai bine cu o politică managerială care încurajează
iniţiativa şi autonomia, lărgind spaţiul „de joc" al fiecărui „actor" al organizaţiei.
Promovarea comunicării informale reduce riscurile legate de conflictele de muncă, de
greve, de fenomene de tipul contra-puterii, generate, de obicei, de excesul de formalism.
În concluzie, pentru a funcţiona eficient, comunicarea organizaţională trebuie
să acopere atât registrul formal, cât şi pe cel informal. 46 Dacă informalul este
46
R. Cândea şi D. Cândea – „Comunicarea managerială”, Ed. Expert, Bucureşti, 1996, pg. 47-49;

38
încurajat, el poate deveni sursă de inovaţie pentru formal, lucru foarte profitabil mai ales
în momente de restructurare a organizaţiei. Invers, promovarea exclusivă a comunicării
formale va avea ca efect dezordinea, dezorganizarea, imposibilitatea formulării de
obiective pe termen lung. În aceste condiţii, trebuie în primul rând create cadre
formale de comunicare, suficient de suple însă, pentru a putea permite fluxurile
informale purtătoare de feed-back şi de noutate.

D. Feed-back-ul în comunicare
„Feed-back-ul este procesul de verificare a mesajelor, a înţelegerii corecte a
semnificaţiei lor”47. În viaţa organizaţională actuală, angajaţii au învăţat să îşi mascheze
şi să îşi ascundă sentimentele, în special faţă de cei care ocupă poziţii ierarhice înalte. De
aceea, este dificil de ştiut care a fost adevăratul impact al mesajului asupra celorlalţi.
Rezultatul poate fi numai un zâmbet politicos, acordul verbal sau consensul aparent,
emiţătorul presupunând, în mod eronat, că aceste semne de feed-back extern din partea
receptorului reprezintă adevărul. Petre Anghel, defineşte feed-back-ul „ca fiind reacţia
de răspuns a receptorului la mesajul primit de la iniţiator. Este un mod de a ajuta pe
cineva să înţeleagă efectele pe care le produce un mesaj (acţiune, atitudine,
comportament etc.) asupra celui căruia i-a fost adresat mesajul respectiv”48. O persoană
care dispune de bune abilităţi de comunicare interpersonală poate determina şi verifica
impactul real pe care mesajele sale 1-au avut, putând stabili dacă eventuala problemă
derivă dintr-o inabilitate de comunicare sau din sistemul de filtrare al celorlalţi.
În procesul îmbunătăţirii performanţele legate de comunicare, probabil că nici o
abilitate nu este mai importantă decât aceea de a primi feed-back precis şi corect
în ceea ce priveşte impactul propriului mesaj asupra celorlalţi. Acest
lucru necesită sensibilitate, datorită faptului că, cei mai mulţi oameni se
tem în faţa confruntării directe cu cineva care îi întreabă despre
performanţele lor. Nu este uşor pentru o persoană aflată pe o poziţie ierarhică inferioară
într-o organizaţie să se confrunte cu o persoană cu un statut mai înalt, pentru a-i acorda
un feed-back nesolicitat şi probabil nedorit. Riscurile implicate, din perspectiva
persoanei de pe nivelul mai scăzut, sunt atât de mari, încât, dacă situaţia rămâne
intolerabilă, cea mai sigură strategie este aceea de a tăcea şi de a spera că trecerea
47
I. Stăncioiu şi G. Militaru –„Management. Elemente fundamentale”, Ed. Teora, Bucureşti, 1998, pg. 388;
48
P. Anghel - “Stiluri şi metode de comunicare”, Ed. Aramis, Bucureşti, 2003, pg. 61;

39
timpului va îmbunătăţi condiţiile existente. Această strategie tăcută a schimbării
minimale, larg utilizată pentru rezolvarea problemelor cu cei care au un impact negativ
asupra noastră, maschează realitatea şi ţine ascunse frustrările, însă, până în momentul în
care adevărul iese la iveală, consecinţele negative ale unei relaţii slab dezvoltate sunt
dificil de monitorizat. Rolul consultanţilor în comunicare poate fi uneori acela de a-i
convinge pe membrii organizaţiei să adune date care să reprezinte feed-back-ul necesar
efortului de a scoate adevărul la suprafaţă. De aceea, vorbitorul, emitentul mesajului,
trebuie să încerce măcar să obţină feed-back-ul. Cum ar putea să facă acest lucru? Întâi,
printr-o atitudine deschisă pentru feed-back. Răspunsurile date cu răbdare la
întrebări şi explicarea lucrurilor îl fac pe interlocutor să se simtă confortabil psihic şi
emoţional. Tot astfel, prin toate formele comunicării non-verbale, vorbitorul trebuie să
încurajeze feed-back-ul şi nu să-l inhibe.
O altă cale de a obţine feed-back este aceea ca vorbitorul să pună întrebări
după ce a transmis mesajul, întrebări precise, ce vizează o anumită informaţie sau
întrebări indirecte, de genul "dacă aţi fi în locul meu cum aţi explica ...?" Răspunsurile
primite vor atesta dacă audienţii au ascultat şi înţeles destul de bine ceea ce li s-a
comunicat, în cazul unor răspunsuri inadecvate, vorbitorul va repeta anumite părţi sau
întregul mesaj, va da mai multe exemple sau va aprofunda unele aspecte.
Modalitatea cea mai potrivită de a verifica dacă mesajul a fost recepţionat
şi înţeles corect este parafraza, adică, a solicita primitorului să reformuleze mesajul
cu propriile sale cuvinte. Modalitatea în care va fi formulată întrebarea va determina
atitudinea interlocutorului faţă de mesaj şi emitentul său. Spre exemplu, întrebarea
"Vreţi să-mi spuneţi ce urmează să faceţi pentru a fi sigur că am fost clar şi explicit?"
va conduce, foarte probabil, la o atitudine pozitivă.
Oferirea feed-back-ului. Salariaţii vor să ştie dacă lucrează bine sau nu, dacă
munca sau performanţele lor sunt apreciate. De aceea, ei aşteaptă să primească reacţia
managerului, reacţie ce joacă un rol esenţial în motivaţie.
Fiind unul din elementele cheie ale performanţelor înalte, feed-back-ul trebuie
să fie49:
• imediat - cât mai apropiat de momentul realizării performanţei. Impactul
asupra comportamentului se reduce pe măsura trecerii timpului. Recompensa

49
I. Petrescu, Gh. Seghete - „Fundamentele practicii manageriale", Editura Maiko, Bucureşti, 1994, pg. 308;

40
oferită la sfârşit de an, pentru o realizare a salariatului la începutul anului, va
avea un efect cu mult mai firav decât dacă ar fi fost acordată imediat;
• concret şi precis - generalităţile nu sunt de mare folos pentru salariaţi. De
exemplu, în loc de formularea: "întotdeauna dvs. faceţi erori", o mai mare utilitate ar
avea: "faceţi de obicei două erori şi anume...". Feed-back-ul vag, general, cu deosebire
când este negativ, poate crea probleme managerului în relaţiile cu subordonaţii;
• centrat pe performanţă - feed-back-ul trebuie să se concentreze pe sarcină
şi nu pe persoană. Se va face distincţie între salariat şi performanţa sa; De
exemplu, adresarea: "Sunteţi leneş (ă)", care este un atac la persoană, poate
fi înlocuită cu: "Performanţa dvs. în muncă este cu 20% sub normă".
• pozitiv - un feed-back pozitiv produce efecte superioare faţă de cel negativ. De
aceea, se recomandă ca feed-back-ul pozitiv să deţină ponderea (cca. 80%).
Recompensarea salariaţilor pentru lucrurile bine făcute, conforme cu ceea ce
managerul le cere, îi încurajează să repete comportamentul performant.
Aşadar, comunicarea managerială este un proces fundamental de interacţiune
reciprocă bazată pe feed-back, în care managerii de orice fel, transmit idei, mesaje, decizii
subordonaţilor cu posibilitatea verificării manierei de receptare a mesajului de către
aceştia. Ea influenţează şi modifică percepţii, atitudini, comportamente, sentimente,
opinii ale indivizilor şi grupurilor, constituind astfel o cale prin care oamenii îşi
controlează în mod sinergie eforturile.

1.3.2. Reţele de comunicare


O analiză structurală a sistemului de comunicare dintr-o organizaţie pune în
evidenţă existenţa de grupuri de persoane ce comunică între ele. Reţelele de comunicaţii
implică fluxuri de informaţii sau de date existente între două sau mai multe persoane50.
Un manager trebuie să stabilească legături de comunicare cu o varietate de
persoane din interiorul organizaţiei cât şi din exteriorul acesteia. Caracterul dinamic al
reţelelor de comunicare în care managerul este implicat pune în evidenţă tendinţele de
extindere laterală şi verticală a lor. Mărimea grupului limitează posibilităţile de
comunicare prin reţelele configurate în cadrul lui.

50
I. Stăncioiu, G. Militaru – „Management. Elemente fundamentale”, Ed. Teora, Bucureşti, 1998, pg. 391;

41
În principiu, mărimea grupului poate creşte aritmetic, însă numărul relaţiilor de
comunicare ce pot să apară creşte exponenţial. Reţelele de comunicare sunt diferite şi
complexe într-un grup format din douăzeci de persoane faţă de un grup compus din trei
persoane. Teoretic, fiecare membru din grup poate comunica cu ceilalţi. Practic,
numărul canalelor de comunicare este limitat.
Reţelele de comunicare ce se pot configura, de exemplu, într-un grup compus
din cinci membri, cum ar fi o echipă de lucru, sunt:

Reţea în cerc Reţea în lanţ

Reţea în Y Reţea în stea

• reţeaua „în cerc" - în acest tip de reţea, fiecare comunică cu alte două
persoane. Un nivel sensibil al descentralizării este asociat cu stilul participativ
de management:
• reţeaua „în lanţ” – nu există restricţii, toţi membrii putând comunica între ei
simultan;
• reţeaua în „Y" - un membru al reţelei, nu comunică direct cu şeful, ci prin

42
intermediul altui salariat. Astfel, se remarcă primul pas al descentralizării în ce priveşte
comunicarea, în ansamblu, sistemul centralizat şi stilul predominant autocratic se
menţin.
• reţeaua „în stea" - este cea mai restrictivă, toate fluxurile sunt controlate de
persoana de la centru, în reţeaua stea, satisfacţia medie a membrilor grupului este,
probabil, cea mai redusă în comparaţie cu celelalte reţele, dar nivelul de satisfacţie al
fiecărui membru variază de la un individ la altul, astfel încât fluctuaţia este cea mai
ridicată în raport cu celelalte reţele.

După cum am mai arătat, după relaţiile dintre participanţii la procesul de


comunicare, reţelele de comunicare pot fi descentralizate (participanţii sunt egali în
procesul de comunicare), centralizate (participanţii se află în relaţie de subordonare,
mijloc care se regăseşte în cazul stilului autoritar de conducere) sau multiple (fiecare
comunică cu toţi ceilalţi, existând astfel riscul întârzierii luării deciziilor).
Reţelele descentralizate pot fi, la rândul lor, în cerc (apare în cazul stilului de
conducere democratic participativ, în cadrul lucrului în echipă, când părerea fiecărui
membru contează în mod egal) sau în lanţ (corespunde stilului de conducere laissez-
faire, când activităţile se desfăşoară de la sine). Şi reţelele centralizate pot fi, la rândul
lor, de două feluri: în Y (apare atunci când stilul de conducere este slab centralizat) şi în
stea (când stilul de conducere este puternic centralizat).
Sintetizând, reţinem că tipurile de reţele ce se pot forma într-un grup la nivel
organizaţional configurează diverse uniuni în raport cu structura firmei
(departamentul), pe de o parte, şi în raport cu interesele indivizilor (grupurile
informale), pe de altă parte.
Avem astfel51:

TIP DE REŢEA CARACTERISTICI

51
Paul Marinescu - „Managementul instituţiilor publice", Editura Universităţii din Bucureşti, 2003, pg 199-214;

43
 dezavantaj – distorsiunea mesajului
datorată serialităţii fluxului informaţional
Tip LANŢ

 două persoane au acelaşi statut


 feed-back rapid, eficient
Tip Y  număr redus de legături
 există un grad de centralizare
 reducere grad de interacţiune grup – un
membru comunică doar cu alţi doi
Tip Cerc  feed-back dificil
 organizare stabilă, satisfacţie mare

 model centralizat de comunicare în grup


 dependenţă mare de leader la calitatea
deciziei
Tip Roată  structură stabilă dar rapidă

 descentralizare comunicare
 informaţie liberă
 implicare egală între membrii – decizii
Tip STEA bune
 feed-back rapid şi eficient
 viteză transmitere informaţie mică

44
1.3.3. Barierele comunicării
Funcţionarea eficientă a procesului de comunicare este adesea influenţată de
apariţia şi manifestarea a numeroase bariere, circumscrise factorilor perturbatori,
„generaţi de manageri (insuficienta documentare; tendinţa de supradimensionare a
explicaţiilor introductive; tendinţa de a transforma dialogul în monolog; utilizarea unui
ton ridicat şi marcat de iritare; limbaj neadecvat; rezistenţă la introducerea unei noi
idei), precum şi de subordonaţi (neimplicare, rezerva de a exprima opinii, convinderea
că problemele lor nu interesează pe şefi, lipsa de obişnuiţă în comunicare)”. 52
În opinia altor autori,aceste bariere îşi au originea în caracteristicile psihologice
ale emiţătorului şi receptorului, în maniera de comunicare, în nevoile, aspiraţiile şi
motivaţiile acestora, precum şi în caracteristicile situaţiilor concrete în care se derulează
comunicarea.
Astfel, „cauzele care generează asemenea bariere sunt legate de emiţător, de
receptor, de mesaj, de canalul de comunicare, precum şi de contextul în care se
desfăşoară procesul de comunicare”53. Altfel spus, atât perturbaţiile externe, care ţin
de mediul fizic de comunicare, distanţă, timp, structura reţelelor de comunicare etc., cât
şi perturbaţiile interne care sunt legate de natura umană, percepţia mesajelor, tendinţa de
evaluare a mesajelor, limitele individuale etc., trebuie identificate, analizate, şi
diminuate prin măsurile adoptate în organizaţie, ceea ce va contribui la îmbunătăţirea
comunicării.
Aşadar, principalele bariere care apar în toate componentele procesului
de comunicare includ: percepţia; emoţiile; încrederea şi credibilitatea; dificultăţile de
ascultare; filtrajul; supraîncărcarea; locul şi timpul; zgomotele şi media selectată.
Percepţia este o barieră de natură semantică ce apare datorită limitelor în
interpretarea codurilor prin care se comunică. Imperfecţiunile sistemului nostru
senzorial şi opţiunea pentru o semnificaţie inadecvată dată unui simbol într-o situaţie
anume conduc la înţelegerea greşită sau pur şi simplu la neînţelegerea mesajului.
Interesele, cunoştinţele, experienţele şi valorile proprii oamenilor afectează interpretarea
mesajului. De obicei, oamenii au tendinţa să perceapă mesajele din punctul lor de
vedere. De exemplu, schimbarea unei proceduri este văzută de manager ca un fapt

52
C. Voicu şi F. Sandu – ‚Managementul organizaţional în domeniul ordinii publice”, vol. II, Ed.
Ministerului de Interne, Bucureşti, 2001, pg. 21-22;
53
O. Nicolescu şi I. Verboncu – „Management”, Ed. Economică, Bucureşti, 1995, pg. 469;

45
pozitiv, o cale de creştere a productivităţii, în timp ce lucrătorul poate să o perceapă
negativ, ca efort suplimentar ce nu va fi compensat.
Pentru a depăşi această barieră, este necesar ca emitentul să codifice şi să
transmită mesajul în maniera cea mai favorabilă percepţiei primitorului. Controlul
înţelegerii prin feed-back poate ajuta la eliminarea problemelor create de percepţie.
Emoţiile oamenilor acţionează ca filtru aproape în întreaga lor comunicare.
Vedem şi auzim ceea ce suntem pregătiţi să vedem şi să auzim. Prin urmare,
comunicarea nu poate fi separată de personalitatea oamenilor. Fiecare trăieşte stări
precum: mânie, jignire, teamă, tristeţe, bucurie etc. Stăpânit de astfel de emoţii, este
dificil să fii obiectiv şi capabil să asculţi. Când comunicăm, trebuie să rămânem calmi
şi atenţi pentru a nu transmite interlocutorului(lor) stări emoţionale prin
comportamentul nostru. Dacă inevitabil subiecţii comunicării ajung la stări
emoţionale este mai productiv ca discuţia să fie amânată până ce le revine calmul.
Încrederea şi credibilitatea, înţelesul şi valoarea mesajului sunt influenţate de
încrederea în emitent şi de credibilitatea lui. Încrederea faţă de un lider sau un şef este
determinată de integritatea lor. Receptorii vor accepta sau respinge mesajul, după cum
au sau nu încredere în emitentul său. Lipsa de încredere nu face mesajul plauzibil, mai
mult acesta poate fi interpretat drept demagogie. Credibilitatea priveşte cunoştinţele,
expertiza în domeniu ale celui ce oferă mesajul. Un expert recunoscut are mai mari
şanse să fie ascultat şi crezut decât un novice neexperimentat.
Ridicarea nivelului de încredere necesită un comportament deschis şi onest în
comunicarea cu oamenii. Odată dovedit nesincer, este puţin probabil că oamenii îţi vor
mai acorda încredere, iar câştigarea credibilităţii necesită fapte ce probează
profesionalismul şi abilităţi într-un domeniu.
Ascultarea. O barieră importantă în comunicarea orală este incapacitatea de a
asculta, asociată deseori cu evaluarea prematură a mesajului şi emitentului. Sunt mulţi cei
ce vorbesc şi puţini cei ce ascultă. A asculta cere atenţie totală şi autodisciplină; a asculta
nu înseamnă numai a auzi. Ascultarea este un act conştient, pozitiv, care cere voinţă şi
nu o simplă şi pasivă descifrare de sunete. Ascultarea este esenţială pentru înţelegere,
deci pentru comunicare.
Filtrajul este procesul de alterare sau distorsiune a informaţiei, cu scopul
proiectării unei imagini mai favorabile. Mai concret, accentuarea aspectelor pozitive
şi subaprecierea, chiar trecerea sub tăcere, a părţilor negative ale unei situaţii.
46
Salariaţii filtrează adesea informaţiile, încercând astfel să tăinuiască problemele
unui şef, care critică aspru aspectele negative din activitatea lor.
Distorsiunea prin filtraj sau erori datorate altor cauze este cu atât mai mare cu
cât informaţia traversează mai multe niveluri ierarhice. Se apreciază, pe baza
cercetărilor empirice, că se pierde aproximativ 10% din volumul informaţiilor în
transmiterea de la un nivel ierarhic la altul. Intr-o structură cu şase niveluri ierarhice, de
exemplu, 41% din volumul iniţial al informaţiei se va pierde, aşa cum rezultă din
reprezentarea următoare:

PIERDEREA DE INFORMAŢIE
PRIN DISTORSIUNE ÎNTR-O STRUCTURĂ IERARHICĂ

1._______________100% informaţie iniţială


2.____________________90% percepţie
3.___________________________81% redare
4.__________________________________75%
5._______________________________________66%
6._____________________________________________ 59%

În general, greşelile, erorile sunt descoperite şi este mai bine ca acest lucru să
se întâmple cât mai devreme. Pentru aceasta, oamenii trebuie eliberaţi de teama de a
releva în comunicarea cu şefii lor şi aspectele şi rezultatele mai puţin reuşite din
activitatea lor. Managerul îi poate încuraja în această direcţie pe salariaţii săi, tratând
erorile ca experienţe din care se poate învăţa, decât ca ocazii de blamare şi critică la
adresa lor. Politica „ uşilor deschise " şi educarea capacităţii de a primi şi trata cu calm
veştile negative contribuie la dezvoltarea comunicării în ambele sensuri.
În opinia unor autori, o politică a uşii deschise trebuie să se ocupe de detalii,
deoarece simpla sa implementare nu va rezolva problemele comunicaţionale, mai ales
în următoarele condiţii:
• lipsa de încredere. Dacă subalternii nu au încredere în şeful lor, vor ezita
să treacă prin „uşa deschisă". Oamenii trebuie să simtă că managerul doreşte cu
adevărat să îi asculte, să le acorde timp şi să le dea răspunsuri la întrebări; Dacă

47
angajaţii nu au încredere în intenţiile managerului de a elabora o politică a uşii
deschise sau nu au încredere în implicarea managerului în implementarea acestei
politici, atunci această politică nu va conduce la îmbunătăţirea comunicării.
• inaccesibilitatea. Dacă oamenii simt că managerul nu este niciodată
liber/disponibil să îi asculte sau este tot timpul prea ocupat, atunci această politică
nu are nici un impact real asupra activităţilor. Un manager trebuie să-şi
programeze timpul astfel încât să îşi îndeplinească sarcinile şi să poată discuta şi
cu subalternii săi;
• subminarea lanţului de comandă. Politica „uşii deschise” poate distruge
lanţul de comandă. „Dacă oamenii de pe orice nivel dintr-o organizaţie simt că
această politică le dă dreptul de a trece peste poziţia şefilor lor direcţi, managerii
pot fi supraaglomeraţi cu solicitări, fiind subminată, în acelaşi timp, autoritatea şefilor
direcţi”.54
Lanţul de comandă reprezintă un aspect real atunci când este folosită o
politică a uşii deschise. Dacă oamenii simt că nu sunt trataţi corect de către şeful lor
direct, atunci trebuie să existe posibilitatea de a fi primiţi în audienţă de către o
persoană situată mai sus în ierarhia organizaţiei. O politică des utilizată în cadrul
marilor corporaţii este aceea de a permite ca un angajat să poată discuta cu cineva
situat mai sus în ierarhie în situaţia în care îşi exprimă din timp această dorinţă. Uneori
este necesar ca şeful direct să fie înştiinţat de această întâlnire.
Supraîncărcarea informaţională. Toţi oamenii au o capacitate limitată de a
recepţiona, decodifica şi înţelege un volum de informaţii, într-un timp dat. Managerii
operează uneori cu filosofia că mai multă comunicare înseamnă o comunicare mai
bună.55 Ei oferă salariaţilor un volum enorm de informaţii, până ce aceştia găsesc că
sunt copleşiţi de date, fără ca înţelegerea să se îmbunătăţească. Cheia unei comunicări
mai bune este calitatea, nu cantitatea.
Minimizarea supraîncărcării informaţionale este posibilă prin transmiterea
mesajelor în cantităţi ce pot fi decodificate de primitor. Verificarea din când în când, în
cazul unui mesaj lung, a decodificării de către primitor, prin întrebări şi parafraze,
serveşte la evitarea supraîncărcării şi, prin aceasta, la creşterea eficacităţii comunicării.

54
Viorel Cornescu, Paul Marinescu, Doru Curteanu, Sorin Toma “Management de la teorie la practică”,
Editura Universităţii din Bucureşti, 2004, pg.208-214;
55
Idem, pg.211;

48
Media de comunicare. Dintotdeauna, managerii au fost preocupaţi de
eficacitatea comparată a diferitelor medii de comunicare. Folosirea unei medii inadecvate
poate duce la nerealizarea comunicării.

1.4. CONCEPTUL DE SOCIETATE CIVILĂ ŞI SPAŢIU


PUBLIC

Termenul de societate civilă, era folosit, iniţial, pentru a desemna o anumită


parte a societăţii, care nu cuprindea organizaţiile militare şi era sinonim cu cel de
„societate politică”. Odată cu evoluţia componentei politice, termenul care provine din
limba latină (civilis societas) cunoaşte şi el modificări de esenţă, desemnând acele
instituţii sociale şi economice, diferite de cele statale.

O primă definiţie a conceptului de societate civilă este dată de către Cicero, el


consideră că „nu trebuie să cuprindă numai statul şi indivizii, dar şi condiţiile de
viaţă ale comunităţii suficient de civilizate şi dezvoltate care să cuprindă oraşe şi legi
proprii, relaţii sociale cu deliciile şi libertăţile unei „vieţi civilizate” şi unei economii
de piaţă”56.
Pentru John Locke societatea civilă sau politică se „opune autorităţii paternale şi
stării de natură ce este un factor, generator de progres şi de ordine bazată pe lege”. 57
O definiţie ştiinţifică a Societăţii Civile este cea dată de Sergiu Tamaş. În
viziunea lui „Formarea Societăţii Civile este rezultatul unei mişcări spontane şi
creatoare a cetăţenilor care instituie în mod benevol diverse forme de asociere
politică, economică, culturală. În cadrul Societăţii Civile cetăţenii intră într-o
ţesătură de raporturi sociale participând benevol la activitatea unei multiplicităţi de
asociaţii, organizaţii, cluburi, în vederea promovării unei diversităţi de obiective şi
interese.58”

În prezent, „societatea civilă poate fi definită ca o ordine socială şi economică


ce se transformă, conform propriilor reguli, indiferent de cerinţele etice ale
56
Cicero, apud. S. Tămaş –„Dicţionrul politic – Instituţiile democraţiei şi cultura civică”, Ed.
Academiei Române, Bucureşti, 1993, pg. 112;
55
S. Tămaş –„Dicţionrul politic – Instituţiile democraţiei şi cultura civică”, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 1993, pg. 123;
57
John Locke, apud. C Beciu – „Comunicarea politică”, Ed. comunicare. ro, Bucureşti, 2002,pg.56;
58

49
asociaţiilor legaliste sau politice. În societăţile pluraliste, societatea civilă deţine un
loc foarte important, fiind apărătorul de prim rang al indivizilor şi grupurilor umane
în faţa expansiunii statale şi care are un rol primordial în influenţarea deciziilor
politice”59. Definiţia cea mai simplă, direct şi intuitiv evidentă este că „societatea
civilă reprezintă acel ansamblu de instituţii neguvernamentale diverse, suficient de
puternice pentru a contrabalansa statul şi care fără al împiedica să-şi îndeplinească
rolul de menţinere a păcii şi de a judeca imparţial cu privirele la interesele majore,
este totuşi capabilă să-l împiedice să domine şi să atomizeze restul societăţii”60.
Activitatea de reglare a mecanismelor care stau la baza organizării şi
funcţionării societăţii umane, cu toate sferele ei componente (socială, economică,
politică, culturală etc.) este lăsată de obicei în seama oamenilor politici şi a celor de
afaceri. Aceştia sunt cei care iau deciziile cu privire la administrarea societăţii, ei fiind
aleşi de cetăţeni pentru realizarea acestei activităţi.
Dacă la prima vedere, suntem tentaţi să credem că votul cetăţeanului este
numai pentru omul politic, la o analiză mai atentă, putem spune că a cumpăra produse
ale unor companii poate fi asimilat cu „a vota” – compania, trustul, concernul şi
implicit a acorda încrederea patronilor şi echipelor manageriale ale acestora. Din
această perspectivă, putem face fără teama de a greşi afirmaţia că şi oamenii politici,
dar şi cei de afaceri au un interes comun, şi anume stabilitatea, însă pentru a beneficia
de ea trebuie să nu înşele încrederea cetăţeanului şi să asigure o administrare politică
şi economică de calitate care să ducă la realizarea aşteptărilor acestora.
Administrarea defectuoasă a societăţii, interesul personal sau de grup, precum
şi interesul clientelar determină disfuncţionalităţi ale sistemului ce impun intervenţia
pentru corectare prin folosirea unor metode violente şi non-violente.
Folosirea uneia sau a altei metode necesită un comentariu, şi anume:
• În societatea modernă, metodele violente (revoluţii, lovituri de stat, distrugerea
bunurilor unor companii) nu sunt acceptate deoarece există riscul de a
destabiliza şi mai mult societatea putând genera anarhie şi chiar conflicte
armate care duc la pierderi materiale şi victime omeneşti.
• Faţă de aspectul de mai sus, metodele non-violente (paşnice) se bucură de o
atenţie sporită şi chiar de o încurajare. Aceste metode (manifestaţii, campanii

59
C. Zanfir şi E. Vlăsceanu - „Dicţionar de sociologie”, Ed. Babel, Bucureşti, 1998, pg. 559;
60
E. Gellner - „Condiţiile libertăţii. Societatea civilă şi rivalii săi”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pg. 28;

50
de presă, manifestări paşnice de nesupunere civică) au avut rezultate pozitive
în menţinerea sau obţinerea unor drepturi egale, precum şi în încetarea unor
conflicte armate între state şi evitarea intervenţiilor străine în numite situaţii de
criză.
Totuşi, aceste metode au şi dezavantajul că elaborarea lor presupune un proces
laborios care uneori poate scăpa de sub control şi poate genera metode violente. Acest
lucru presupune o gestionare organizată de către unele structuri bine stabilite şi
conturate. Structurile despre care este vorba mai sus, sunt în fapt organizaţiile non-
guvernamentale care alcătuiesc în totalitatea lor Societatea Civilă.

Dincolo de aspectul instituţional „societatea civilă este formată din cetăţeni,


care asociaţi sub diferite forme, participă la viaţa politică, influenţează politicile,
apără şi promovează interesele populaţiei”61.

Rolul Societăţii Civile este de a conlucra cu structurile implicate în


administrarea societăţii umane pentru a găsi împreună cu acestea calea ideală pentru
îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii.
Societatea Civilă trebuie să fie capabilă să ia atitudine într-un spectru larg de
probleme, cum ar fi: aspecte legate de guvernarea ţării, de relaţiile internaţionale cu
alte ţări, dar şi de aspectele legate de dezvoltarea economică sau de protejarea
mediului înconjurător.
Pentru a-şi desfăşura eficient activitatea, Societatea Civilă trebuie să înţeleagă
problemele cărora doreşte să le găsească o rezolvare conformă cu interesele majorităţii
populaţiei. Ca urmare, Societatea Civilă trebuie să fie constituită dintr-un număr cât
mai mare de organizaţii „specializate”, în cât mai multe domenii care privesc
organizarea şi administrarea societăţii umane. Aceste organizaţii „specializate”,
trebuie să fie la curent cu politicile existente şi cele preconizate pentru domeniile lor
de activitate în aşa fel încât să supravegheze continuu modul în care politicienii sau
oamenii de afaceri respectă interesele majorităţii populaţiei în domeniile respective.

Organizaţiile Societăţii Civile sunt autonome în raport cu statul reprezentând o


multitudine de centre de putere, un sistem al puterilor non-statale. Aceste forme de
asociere (independente de asociaţiile permanente create prin lege cum sunt unităţile

61
S. Tămaş - „Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică”, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 1993, pg. 114;

51
teritorial-administrative etc.) realizate pe plan naţional sau local, având obiective
politice, profesionale, culturale, religioase, morale proprii reprezintă nu numai un
cadru de manifestare a drepturilor indivizilor, a minorităţilor, ci şi o contrapondere în
raport cu forţa statului sau diversele combinaţii de interese ale instituţiilor politice
oficiale.

Datorită specificului său, Societatea Civilă întăreşte legitimitatea democraţiilor,


multiplică mijloacele de expresie a intereselor, întăreşte conştiinţa şi încrederea
cetăţenilor în puterea lor, permite recrutarea şi formarea de noi lideri. Într-un anumit
sens, Societatea Civilă pare a se susţine pe sine însăşi şi nu are nevoie de stat. În
realitate însă, numeroase fenomene nedorite în societate (mafia, crima organizată etc.)
impun existenţa statului. Societatea politică întruchipată de stat apare în ipostaze de
reprezentant al societăţii civile, în calitate de mandatar al contractului social, atât
societatea civilă, cât şi statul au fiecare raţiunea lor de a fi şi propria realitate
autonomă, ceea ce nu exclude existenţa interacţiunilor.

Persoanele active în cadrul Societăţii Civile, în calitate de patroni, muncitori


din sindicate, specialişti, artişti grupaţi în asociaţii profesionale etc., pot fi regăsite ca
agenţi ai societăţii politice îndeplinind funcţii politice. Alte persoane rămân, însă, doar
agenţi ai Societăţii Civile.

În ţările în care există dictaturi militare sau în ţările conduse de partide unice
nu poate fi vorba de nici o influenţă a organizaţiilor Societăţii Civile (în măsura în
care au dreptul să existe) asupra activităţii şi deciziilor luate de politicieni.

Rolul Societăţii Civile este însă foarte important în ţările care au adoptat
sistemul de guvernare democratic şi economia de piaţă, de puţină vreme, ţări în care
există pericolul instaurării unei societăţi administrată de politicieni corupţi şi
incompetenţi şi în care sistemul economic să se apropie de „capitalismul sălbatic”. În
aceste ţări este extrem de importantă influenţa organizaţiilor Societăţilor Civile asupra
politicienilor şi oamenilor de afaceri pentru ca populaţia să nu sufere de pe urma
deciziilor incompetente sau interesate ale politicienilor ori de pe urma abuzurilor
marilor corporaţii economice sau a instituţiilor financiare.

La mai bine de 17 ani de la instaurarea unui sistem democratic de guvernare în


România se poate spune fără a greşi că democraţia nu şi-a intrat pe deplin în drepturi.

52
Deciziile politice şi economice majore sunt luate fără asentimentul populaţiei, fiind
uneori în contradicţie flagrantă cu interesele acesteia şi cu promisiunile făcute în
campaniile electorale de către partidele aflate la guvernare. Deşi această modalitate de
luare a deciziilor este o caracteristică a guvernărilor totalitare, iată că este posibil ca ea
să supravieţuiască şi în condiţiile în care conducerea politică a ţării este desemnată
prin alegeri libere. Vina pentru comportamentul politicienilor şi al oamenilor de
afaceri români se datorează într-o oarecare măsură şi absenţei unei Societăţi Civile
bine structurate.

În fapt, evoluţia dezastruoasă a societăţii şi economiei româneşti de după 1989


a fost însoţită de o evoluţie la fel de dezastruoasă a Societăţii Civile, în special după
1996. După alegerile din 1996 se părea că organizaţiile Societăţii Civile, care au avut
parte de o relaţie extrem de tensionată cu guvernanţii de până atunci, vor avea
posibilitatea, în sfârşit să se implice în luarea deciziilor politice şi economice care să
redreseze societatea românească, însă lucrurile au stat exact pe dos. Deşi dezvoltarea
Societăţii Civile a fost evocată în campania electorală din 1996 ca o necesitate pentru
instituirea unui sistem democratic puternic în România, guvernarea nu a acordat nici
un sprijin dezvoltării sănătoase a germenilor Societăţii Civile, deja existenţi. Noţiunea
de „Reformă Morală” atât de dragă organizaţiilor civice şi partidelor din opoziţie până
în 1996 a devenit o altă promisiune neîndeplinită, sacrificată pe altarul înfrăţirii dintre
politicienii şi oamenii de afaceri, aliaţi ai guvernanţilor corupţi, mai vechi sau mai noi,
în scopul câştigării de foloase materiale.

Evoluţia Societăţii Civile româneşti nu poate fi imputată însă doar


politicienilor, principalii vinovaţi sunt cei care s-au aflat şi se află în fruntea
organizaţiilor care se afişează ca reprezentante ale Societăţii Civile. Nu este o noutate
că românii nu mai au demult încredere în Parlament sau în Instituţia Prezidenţială.
Ceea ce este cu totul inedit este faptul că au ajuns să nu mai aibă încredere nici în
organizaţiile civice, văzând că acestea au ajuns să se comporte la fel ca partidele
politice. Reprezentantele Societăţii Civile îşi trec în statute tot felul de cauze nobile
pentru care pretind că luptă, principala lor preocupare fiind însă obţinerea de foloase
materiale prin scutiri de taxe, găsirea de slujbe cât mai bănoase pentru liderii lor şi
activitatea de amăgire a populaţiei, prin intermediul mass-media, cu discursuri care au
ca subiect faptul că lucrurile nu stau atât de rău pe cât se pare şi că nu există nici un

53
motiv ca la următoarele alegeri populaţia să nu voteze iarăşi cu guvernanţii aflaţi în
funcţii. Renaşterea României va putea avea loc doar în situaţia în care partidele
politice actuale vor dispare de pe scena politică împreună cu personajele care le
conduc. Dar odată cu acestea, trebuie să dispară şi actualele organizaţii care se
autointitulează reprezentante ale Societăţii Civile şi care s-au dovedit în cele din urmă
a fi doar nişte apendice însărcinate cu propaganda în favoarea unor partide politice. Pe
locul lăsat liber trebuie să apară o reţea de organizaţii care să-şi ia rolul în serios, acela
de a supraveghea modul în care se i-au deciziile politice şi economice.

Conceptul de spaţiu public constituie obiectul cercetărilor din ştiinţele


sociale de mai bine de treizeci de ani. Ca atare, noţiunea de spaţiu public a cunoscut,
în 1962 un aport semnificativ, odată cu teza lui Jurgen Habermas: „Spaţiul public.
Arheologia publicităţii ca dimensiune constitutivă a societăţii burgheze”. Filosoful
german „analizează procesul în cursul căruia publicul, constituit din indivizi care îşi
folosesc raţiunea, îşi apropie sfera publică aflată sub controlul autorităţii şi o
transformă într-o sferă în care critica se exercită împotriva puterii statului; este acea
sferă publică politică apărută mai târziu şi denumită sferă publică burgheză”62.
Astfel, sfera publică burgheză poate fi iniţial percepută ca sferă a persoanelor private
reunite ca public; curând după ce au revendicat sfera publică reglementată de
autorităţi, ele o îndreaptă chiar împotriva puterii publice…mijlocitorul acestei
despărţiri politice este în mod original şi fără precedent istoric, aşa-numitul
„raisonnement” (raţionamentul) public. Provenită din păturile mijlocii cultivate,
avangarda burgheză învaţă arta „raisonnement”-ului public în contactul ei cu lumea
elegantă, provenită dintr-o societate nobiliară de Curte .Mai mult decât atât, „oraşul nu
este numai din punct de vedere economic centrul vital al societăţii burgheze; aflat într-
o opoziţie cultural-politică faţă de „Curte”, el desemnează în primul rând o sferă
publică literară, care-şi va afla propriile instituţii în cafenele, saloane şi reuniuni.
Habermas explică acest proces de construcţie: „În contactul lor cu intelectualii
burghezi şi prin intermediul discuţiilor de societate…moştenitorii fostei societăţi
umanist-aristocratice pun bazele unor punţi de legătură între rămăşiţele unei sfere

62
J. Habermas - „Spaţiul public. Arheologia publicităţii ca dimensiune constitutivă a societăţii
burgheze”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pg. 9;

54
publice în descompunere – cea de la Curte – şi prototipul unei noi sfere: sfera publică
burgheză”. Întregul proces este prezentat de Jurgen Habermas în schema de mai jos63:

Domeniul privat Sfera puterii publice

Societate civilă Sfera publică Stat


(domeniu al schimbului politică (domeniu al „poliţiei”)
de mărfuri şi al munci sociale)

Sfera publică literară


(cluburi, presă)

Spaţiu intern mic-familial Piaţa bunurilor culturale Curtea


(intelectualitatea burgheză) („Oraşul”) (Societatea nobiliară
de Curte)
Schiţa sferei publice burgheze din secolul al XVIII-lea

„Sarcina politică a sferei publice burgheze este reglementarea societăţii


civile. Având în spate experienţele unei sfere private intimizate ea înfruntă autoritatea
monarhică stabilită şi are, în acest sens, un caracter în acelaşi timp privat şi
polemic”64 . În consecinţă, tema sferei publice moderne s-a deplasat de la sarcinile
propriu-zis politice ale comunităţii burgheze active înspre sarcinile mai degrabă civile
a unei societăţi ce-şi va pune în mod public raţiunea la lucru. Până ca sfera publică să-
şi fi asumat expres funcţii politice pe tărâmul tensiunii dintre stat şi societate,
subiectivitatea izvorând din domeniul intim al familiei restrânse şi-a creat, oricum,
propriul ei public. Înainte ca natura publică a puterii publice să fi fost pusă în discuţie
prin judecata politică a oamenilor privaţi…se constituie, sub acoperământul ei, o sferă
publică în formă apolitică – forma premergătoare a ceea ce va deveni sfera publică
funcţionând politic.

1.4.1. Redefiniri ale conceptului de spaţiu public

63
Idem, pg. 73;
64
Idem, pg. 100;

55
Noţiunea a reprezentat dezvoltarea unor poziţii paradoxale la majoritatea
gânditorilor şi specialiştilor, ce au tendinţa de a nu avea încredere în acest concept şi
chiar de a-l refuza. Cea mai importantă este rezerva arătată de autorul german Jurgen
Habermas, care „la aproape treizeci de ani de la apariţia celebrei teze despre
arheologia „principiului publicităţii” şi despre dimensiunea sa constitutivă în
societăţile burgheze...resimte din când în când nevoia de a scrie un nou „spaţiu
public”, dar într-o versiune mai puţin normativă ca prima…”65, fapt constatat de
Bernard Miege cu privire la cele două ediţii scrise de Habermas: 1962 şi respectiv
1990, lucrări în care trata acest concept. Problematica noţiunii de spaţiu public s-a
dezvoltat pe baza unei „producţii ştiinţifice de mare calitate…ce încearcă să
analizeze una dintre problemele-cheie ale societăţilor contemporane: spaţiul public
este un fir roşu, care pune în joc atât acţiunea comunicaţională cât şi devenirea
politicului constituirea legăturii sociale”66. Sfera publică rămâne „un principiu de
organizare al ordinii noastre politice. Ea este „mai mult decât o zdreanţă de ideologie
liberală de care democraţia socială ar putea, fără nici o daună să se lipsească”67.
Miege constata că se observă aşadar o ambivalenţă a noţiunii de spaţiu public care
delimitează următoarele:

• spaţiul public acoperă în acelaşi timp unul sau mai multe locuri, spaţii
fizice (Agora, saloanele, cafenelele, pieţele, Parlamentul), acţiunea
politică desfăşurată în unul dintre acele locuri, acţiune recunoscută
drept democratică;
• spaţiul public desemnează realităţile empirice (oraşul-stat grec,
burghezia din secolul al XVIII-lea);
• spaţiul public desemnează şi o normă care depăşeşte particularităţile
istorice şi tinde să conteste principiul autorităţii în toate instituţiile”68
Utilizarea noţiunii de spaţiu public se dovedeşte a fi delicată în analiza lui
Pierre Chambat şi asta deoarece „accepţiunile conceptului se împart în cei doi poli:
cel social şi cel politic”69.

65
B. Miege „ Spaţiul public:perpetuat, lărgit şi fragmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spaţiu public şi
comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 168-178;
66
Idem, pg. 168- 178;
67
J. Habermas, „Spaţiul public. Arheologia publicităţii ca dimensiune constitutivă a societăţii
burgheze”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pg. 48;
68
Idem, pg. 48;

56
„Spaţiul public este locul participării politice, înţeleasă ca expresie a
intereselor şi deliberării, al deciziilor şi al controlului puterii”70. După B. Lamizat şi
A. Silem, spaţiul public modern se constituie, în dimensiunea sa spaţială, ca un loc de
circulaţie, unde se întâlnesc oameni, interese, idei. „El este recunoscut ca unul public,
unde teritoriul sau clădirile aparţin comunităţii. În acest loc se produc schimbările de
informaţii sau păreri, actele de decizie, discursurile politice, acţiunile instituţiilor ce
reprezintă puterile instituţionale”71 .

În spaţiul public se realizează formarea opiniei şi a voinţei publice, în mod liber,


conform unei proceduri argumentative. Datorită diverselor contacte şi interacţiuni, se
concretizează, în practica unor acte de comunicare, o asociaţie voluntară, care are ca
scop obţinerea înţelegerii reciproce, la care se ajunge printr-un tip precis de discuţie,
unde argumentele, în mod explicit bazate pe raţiune sunt supuse criticii de către
partenerii la dialog.

Bernard Miege recunoaşte complexitatea spaţiului public şi afirmă într-un


subcapitol intitulat „Dimensiunea comercială a spaţiului public” că acesta „se
perpetuează (chiar dacă funcţia sa de facilitator al dezbaterii şi schimbului de opinii,
precum şi folosirea practicilor argumentative în cadrul său sunt astăzi subestimate);
se lărgeşte (toate clasele şi categoriile sociale iau parte la el); funcţiile sale se extind
regulat şi are tendinţa de a se fragmenta”72.

În concluzie, în teoria iniţiată de Jurgen Habermas a spaţiului public, nucleul


teoretic îl reprezintă principiul publicităţii sau a folosirii publice a raţiunii de către
indivizi reuniţi într-un public, concepţii ce au lărgit câmpul cercetării acestei noţiuni.

1.4.2. Un spaţiu public mediatizat


Comunicarea politică este cea care a permis o nouă abordare a spaţiului public,
„care nu mai e perceput ca reglementat şi structurat de diferite dispozitive juridice ci
69
P. Chambat, „Spaţiu public, spaţiu privat:rolul medierii tehnice”în. Isabelle Pailliart - „Spaţiu public
şi comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 67- 99;
70
D. Reynie apud. M. Coman - „Mass Media, Mit şi Ritual. O perspectivă antropologică”, Ed.
Polirom, Iaşi, 2003 pg.163-164;
71
Lamizat, Silem apud. M. Coman – „Mass Media, Mit şi Ritual. O perspectivă antropologică”, ed.
Polirom, Iaşi, 2003, pg.163-164;
72
B. Miege „ Spaţiul public:perpetuat, lărgit şi fragmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spaţiu public şi
comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 168-178;

57
ea elaborându-se în mod interactiv prin acţiunile conjugate ale tuturor actorilor
implicaţi în acest spaţiu” 73.

Astăzi, spaţiul public este configurat şi alimentat, după cum am prezentat


anterior, de apariţia publicităţii politice. În acest sens, Dominique Wolton (1992)
utilizează noţiunea de spaţiu public mediatizat pentru a sublinia că, în prezent, spaţiul
public nu mai poate fi conceput în absenţa mass-media. Astfel, prin utilizarea
strategilor tehnologice şi a unui canal mediatic se pun în circulaţie informaţiile şi sunt
interpretate. În concluzie, Wolton apreciază comunicarea mediatică şi introducerea
votului universal ca fiind procesele care au conferit spaţiului public dimensiunea
concretă şi acţiunii politice noţiunea de legitimare.

Spaţiul public mediatizat le oferă actorilor politici ocazia de a avea acces la


putere, de a cuceri popularitate mediatică prin strategii menite să influenţeze opinia
publică. Concurenţa este una foarte acerbă în rândurile oamenilor politici aspiranţi la
putere, iar politica – spectacol să cultive importante elite politice. Asistăm la o creştere
în greutate a puterii ce cultivă din ce în ce mai mult sfera spectaculară a unei politici
de comunicare bine pusă la punct şi controlată strategic. Aşadar, având drept suport
teoriile elaborate până acum, putem afirma că spaţiul public contemporan nu mai este
cel care s-a format în unele societăţi europene începând cu secolul al XVII-lea şi mai
ales de-a lungul secolului al XVIII-lea. După cum afirma Bernard Miege, a continua
să elaborezi nişte concepţii care fac din practicile comunicaţionale moştenitoare
directe ale discursului argumentativ şi ale schimburilor de opinii, aşa cum se
produceau ele în cafenelele şi saloanele literare ale epocii, în jurul unei prese pe cale
de a se naşte sau al publicaţiilor enciclopediştilor este la urma urmei un mod de a
invalida recurgerea la principiul publicităţii în efortul de a înţelege funcţionarea
comunicării publice în societăţile contemporane. „Înainte de a încheia analiza
spaţiului public, se cuvine să luăm în considerare alte câteva aspecte ale generalizării
comunicării: presa scrisă audiovizuală faţă în faţă cu comunicarea; comunicarea
ştiinţelor; organizaţiile societăţii covile seduse de comunicare”74 .

73
E.Pedler -„Sociologia Comunicării”, Ed. Cartea Românească, Bucuresti,2001, pg.154
74
B. Miege – „Societatea cucerită de comunicare”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pg. 87;

58
1.4.3. Modele de comunicare ce au structurat spaţiul public
Pentru a înţelege statutul actual al spaţiului public şi a delimita principalele
schimbări care îl afectează, autorii structurează şi disting patru modele de comunicare,
ce, succesiv, s-au format şi au organizat spaţiul public al societăţilor liberal-
democratice:

• presa de opinie (apărută în secolul al XVIII-lea);


• presa comercială de masă (apărută în ultima parte a secolului al XIX-lea);
• mass-media audiovizuale şi mai ales televiziunea generalistă (a cărui
influenţă a continuat să crească de la jumătatea secolului XX);
• relaţiile publice generalizate (a căror dezvoltare continuă poate fi
observată începând cu anii ’70, dar care sunt departe de a fi atins importanţa
televiziunii generaliste).
Deoarece nu este suficient să precizăm faptul că la originea formării acestor
patru modele s-au aflat mass-media sau tehnicile de comunicare, vom trece la
dezvoltarea modelelor enumerate mai sus, pentru a observa aportul fiecărui model la
formarea spaţiului public.

Odată cu disponibilitatea „în ciuda opoziţiei mai mult sau mai puţin
permanente din partea majorităţii guvernanţilor” presa de opinie din primele societăţi
democratice (Anglia, SUA), a fost caracterizată de „stilul polemic, de o violenţă a
tonului pe care cu greu ne-o putem imagina azi”, în care discursul politic şi fervoarea
erau puternic amestecate cu abordarea literară: „scriitori deveniţi publicişti asigură
renumele ziarelor la care colaborează”. Faptul că această formă de presă i-a costat
mult pe cititori, în condiţiile în care preţurile mari ale ziarelor trebuiau să susţină atât
cheltuielile de judecată cât şi penalităţile obţinute în urma proceselor pierdute, a dus la
stabilirea unei legături puternice „între ziare şi cititorii lor, legătură care a permis
burghezilor luminaţi să practice „Aufklärung-ul”75 (utilizarea publică a raţiunii), prin
„intermediul argumentării şi al schimbului de opinii”76. Astfel s-a creat „principiul
Publicităţii, (die Publizität), faţă de care burghezii cultivaţi şi raţionali se opuneau”77,

75
J. Habermas – „Spaţiul public. Arheologia publicităţii ca dimensiune constructivă a societăţii
burgheze”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pg. 52;
76
B. Miege „ Spaţiul public:perpetuat, lărgit şi fragmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spaţiu public şi
comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 168-178;
77
B. Miege – „Societatea cucerită de comunicare”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pg. 66;

59
acestui „spaţiu al medierii între stat şi spaţiul vieţii private”. În acest sistem, opiniile
(în special ale burghezilor), se vor confrunta şi înfrunta în cafenele şi saloane literare.
Ca atare, între opiniile prezentate în acele locuri privilegiate ale confruntărilor şi
interesele pe care le exprimă acele opinii se creează un arbitraj.

Presa comercială de masă, orientată asupra profitului şi apărută la începutul


secolului al XIX-lea va aduce schimbări decisive: „se asistă la pierderea autonomiei
redacţiilor în raport cu editorii şi la separarea jurnalismului de literatură, linia
politică se afirmă într-o manieră mai puţin polemică; tot acum se formează genurile
jurnalistice, aşa cum le cunoaştem azi78.

Mass-media audiovizuale - a făcut obiectul numeroaselor lucrări de


sociologie şi antropologie care l-au direcţionat pe Jurgen Habermas asupra „acţiunii
sistemice de „administrare a culturii”, incompatibilă cu publicitatea şi cu
confruntarea de opinii referitoare la sfera publică. Dezvoltarea mass-media
audiovizuale se leagă de publicitatea comercială (investiţiile celor care fac
publicitate pentru produsele lor constituind baza economică a modelului) şi de
dezvoltarea tehnicilor de marketing în comunicarea socială (identificarea publicului
ţintă, strategiile de influenţare a grupurilor şi audienţelor, rolul crescut al
imaginii….). În final, mass-media audiovizuale pune accentul, mai mult decât presa
comercială pe divertisment, asigurând normele spectacolului şi al reprezentării în
detrimentul argumentării şi al exprimării”79.

Spaţiul public produs de mass-media este caracterizat de Mihai Coman în una


din lucrările sale ca fiind popular, mai angajat, mai inovator, mai apropiat atât
frământărilor populare, cât şi de seismele politice, spre deosebire de cel tradiţional pe
care îl cataloghează „ca un loc ezoteric al dezbaterilor raţionale şi al formării unor
opinii savante. Această strategie a presei actuale de a se detaşa oarecum de
intelectualitate şi de a acţiona pe partea cealaltă de influenţare mai ageră a Puterii,
funcţionează în contextul în care spaţiul public creat a devenit mai implicat şi mai
interesat de sfera politică, printr-o decodificare a mesajului politic care împacă întreg
spaţiul public actual.

78
B. Miege „ Spaţiul public:perpetuat, lărgit şi fragmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spaţiu public şi
comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 168-178;
79
Idem, pg. 171;

60
O dată cu relaţiile publice generalizate toate instituţiile sociale folosesc
tehnicile şi tehnologiile comunicării şi informării, punând în practică strategii de
comunicare din ce în ce mai sofisticate. „Imaginile cu putere de seducţie vor face
obiectul acestor strategii, ce vor deveni mai mult decât nişte simple discursuri80.

Autorul francez Bernard Miege puncta faptul că „tehnicile moderne de


comunicare tind în aparenţă să favorizeze iniţiativele individuale, fiecare fiind în
măsură, graţie lor, să îşi apropie informaţiile de provenienţă foarte diversă şi să îşi
creeze o opinie “independentă”81 .

În acest context, Bernard Miege adaugă: „teoreticienii susţin faptul că


apariţia unui model nou nu duce la dispariţia modelelor apărute anterior, ci asistăm,
într-un fel, mai degrabă la o juxtapunere de modele82”. Astfel, presa de opinie se
menţine, în situaţia în care televiziunea de masă nu a putut provoca dispariţia presei
comerciale, modelele de comunicare interacţionează strâns cu sfera politică,
instaurarea fiecărui model semnificând o lărgire semnificativă a publicului vizat. Toate
aceste observaţii concluzionează complexitatea spaţiului public actual.

1.4.4. Un nou spaţiu public, un nou spaţiu politic


În esenţă, rolul individului într-un stat este unul decisiv, deosebit de important
pentru bunul mers al societăţii. Înainte de definirea conceptului modern de spaţiu
public, trebuie subliniată puterea pe care o exercită individul, ca membru al societăţii.
Acţiunile sale, izvorâte din raţiune şi libertatea de expresie, fac din acestea un drept
natural al fiecărui om. Libertatea individului nu mai este acum limitată, spunea autorul
Mihai Coman, el poate participa la conducerea societăţii, poate participa la luarea
deciziilor, părerea lui contând într-o societate democratică. Această libertate de
expresie conturează egalitatea indivizilor şi face ca, într-un dialog, conversaţie,
dezbatere pe orice temă, chiar polemică, cel ce spune adevărul să nu fie unul singur.
Într-o dezbatere oarecare, o problemă diversă este analizată din toate unghiurile, se

80
B. Miege „ Spaţiul public:perpetuat, lărgit şi fragmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spaţiu public şi
comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 168-178;
81
B. Miege – „Societatea cucerită de comunicare”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pg. 185;
82
B. Miege „ Spaţiul public:perpetuat, lărgit şi fracmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spaţiu public şi
comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 168-178;

61
ascultă diferite variante, se aduc critici, iar cei adunaţi pentru a lua o decizie şi a trage
o concluzie, vor judeca şi evalua chestiunile cu argumente cât mai diferite.

Regimul concurenţial şi conflictul caracterizează noul spaţiu public, diferit de


cel burghez habermasian ce era reprezentat de indivizi ce împărtăşeau idei comune. El
este plin de ritualuri politice aşteptate deja de către opinia publică, concept ce face
dinamică viaţa socio-politică, dar în acelaşi timp indică şi o transformare majoră la
nivelul regulilor de acţiune. În viziunea Cameliei Beciu, actorii politici se raportează
unii la ceilalţi de pe poziţii concurenţiale într-un spaţiu experimental ca timp şi ca mod
de organizare. Regimul concurenţial consacrat juridic este cel care reglementează
acţiunea politică în sensul că îi dictează miza, ritmul şi termenii de legitimare.

Noul spaţiu public este constituit dintr-un public variat, politizat mai degrabă
decât dintr-un public unitar, dezinteresat, din spaţiul public burghez habermasian, „la
care au avut acces doar acei indivizi care beneficiau de o anumită prosperitate
materială şi de o cultură adecvată exercitării unei discuţii publice elevate” 83. Secolele
ce au urmat au condus la o creştere cantitativă a publicului implicat în dezbatere şi
decizie, iar viaţa politică a luat amploare o dată cu noul mod de comunicare ce va
deveni noul spaţiu public, acela al mass-media. Intrarea în scenă a presei a avut ca
efect multiplicarea părerilor, realizarea mai multor opinii, care va da expresivitate
intelectuală opiniei publice.

În spaţiul public modern “fiecare aduce argumente pregătite dinainte în care


abundă mai mult retorica şi mai puţin raţionamentul”84. Avem construită până acum o
scenă politică cu totul şi cu totul diferită decât acea care constituia obiectul cercetării
sociologilor şi teoreticienilor asupra câmpului politic. Astfel, spaţiul public are o nouă
dimensiune, iar actorii politici sunt obligaţi să acţioneze în câmpul mediatic potrivit
noilor rigori ale acestuia, asta dacă îşi doresc să capete o putere politică de orice
natură.

Faptul că televiziunea reuşeşte să aducă în casele oamenilor atât imaginea cât


şi sunetul o face să fie privită drept cel mai agreabil mijloc de informare, cel mai uşor
de înţeles este locul în care personalităţile politice se pot afirma cel mai bine. Şi totuşi,
după cum apreciază Gabriel Thoveron, „oamenilor politici nu le convine întotdeauna

83
M. Coman, „Mass Media, Mit şi Ritual. O perspectivă antropologică”, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, pg. 165;
84
Haineş Rosemarie, „Televiziunea şi reconfigurarea politicului”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 64;

62
să participe la emisiuni pe care nu le pot controla. Se gândesc la pericolul pe care
acestea îl pot reprezenta: îşi pot juca întreaga carieră într-o emisiune”85.

Ca atare, „spaţiul public democratic este configurat prin introducerea


vectorului televizual şi al modului mediatic de comunicare în câmpul politic. Efectul
televizual îşi îndreaptă atenţia spre politica-spectacol86, care îşi delimitează liniile de
forţă într-un spaţiu public de mediere al societăţii. „Scena democratică este
remodelată astăzi de sistemul politic care îşi etalează activităţile specializate,
ritualurile electorale, metodele de acţiune, strategiile de putere, jocurile de rol
specifice acestui câmp politic. Individul alegător urmăreşte evoluţiile, transformările,
inovaţiile sub efectul mediatizării vieţii sociale şi politice”87, constata Patrick
Lecomte.

Oamenii politici care dau bine la televiziune i-ar eclipsa pe cei care nu au acces
la ea sau care se apără prost, cu riscul de a defavoriza discursurile demagogice; cu cât
eşti mai telegenic cu atât eşti mai reprezentativ. În acest mod este repus în discuţie
sistemul democratic şi, în consecinţă, legătura dintre alegeri, mass-media şi
democraţie.

Comunicarea politică actuală caută mai degrabă credibilitatea şi verosimilul în


detrimentul adevărului. Este o „logică a seducţiei” care privilegiază vocea, gestica şi
spontaneitatea calculată. Toate aceste tehnici sunt asociate în final cu realizarea şi
publicarea periodică a sondajelor de opinie care relevă cotele de popularitate ale
oamenilor politici. Viaţa politică devine astfel mai ritmată, deoarece intenţiile de vot
ale alegătorilor, creşterea sau scăderea popularităţii unui candidat în opinia publică
sunt analizate până în cele mai mici detalii pentru a ajusta programele şi discursurile şi
a obţine rezultatul scontat.

Astfel, noul spaţiu public rămâne dominat mai mult de politic decât de sfera
socială. Totodată, pe tendinţa de autonomizare a socialului, spaţiul public pătrunde în
sfera familială privată, făcând cunoscute individului noţiuni precum integrare socială,
apartenenţa mediatizată, fiind atenţionat să se gândească la sine. Ca atare,
comunicarea mediatică necesită competenţă socială atât din partea realizatorilor cât şi

85
Gabriel Thoveron, „Comunicarea politică azi” (trad.) Ed Antet, Oradea, 1996, pg. 89- 90;
86
Lacomte Patrick, „ Comunicare, televiziune şi democraţie” (trad.) Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004, pg. 90;
87
Idem, pg. 92;

63
din partea publicului. În această situaţie, actorul politic are nevoie de competenţe
mediatice diverse, dacă vrea să acţioneze eficient în spaţiul public. Spaţiul public a
devenit astfel o structură specializată ce asimilează o funcţie de natură socială şi alta
de natură tehnologică.

1.4.5. Interferenţa spaţiu public – spaţiu privat


Noţiunea de spaţiu public este ea însăşi „ridicată la rangul de mediatoare
între Societatea Civilă şi Stat”88, între sociabilitate şi cetăţenie, între privat şi public,
între moravuri şi politică.

În ceea ce priveşte sfera publică burgheză, „aceasta se dezvoltă în câmpul de


tensiune dintre stat şi societate, dar în aşa măsură, încât ea însăşi să rămână o parte
constitutivă a domeniului privat. Despărţirea fundamentală a celor două sfere are în
vedere socialul şi politicul”89. Autorul german continuă şi numeşte sfera pieţii, sfera
privată, sfera familiei.

O abordare diferită a distincţiei public – privat este dată de Pierre Chambat,


care ia în calcul medierea tehnică în constituirea spaţiului public şi defineşte în
accepţiune acest spaţiu „după criteriile material şi instituţional90”. În sens material,
natura activităţilor face ca: în plan privat, să se insiste asupra satisfacţiei personale, pe
când planul public să se delimiteze de participarea politică. După criteriul instituţional:
problemele specifice sunt calificate drept publice dacă ţin de o instituţie publică.
Noţiunea de privat se opune în acest aspect noţiunii de public: case care ţin de
autoritate privată şi străzi care ţin de o autoritate publică, unde secretul sau
inaccesibilitatea este o condiţie ce ţine de protejarea spaţiului privat. Se dezvoltă astfel
şi problema delimitării noţiunii de colectiv, deoarece se poate intra în conflict cu
accesibilitatea sau deschiderea spaţiului public. Sunt propuse delimitarea unei
frontiere sau separarea dintre un exterior de un interior, dar care permite doar

88
B. Miege „ Spaţiul public:perpetuat, lărgit şi fragmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spaţiu public şi
comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 168-178;
89
Habermas Jurgen, – „Spaţiul public. Arheologia publicităţii ca dimensiune constructivă a societăţii
burgheze”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pg. 195 ;
90
P. Chambat, „Spaţiu public, spaţiu privat:rolul medierii tehnice” în. Isabelle Pailliart - „Spaţiu public
şi comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 67- 99;

64
persoanelor abilitate să intervină în spaţiul public (libertatea presei la televiziune,
legătura de egalitate care caracterizează spaţiul public grec prin stabilirea excluderii).

Dificultatea distincţiei dar şi a definirii celor două noţiuni nu apare la


delimitările spaţiale, ci la nivelul legăturii, a naturii comerciale a comunicării, ce se
stabileşte în rândul publicului sau al unei populaţii, care concretizează principiul
publicităţii.

Efectele tehnicii sunt direcţionate către preferinţele individuale ale


consumatorilor, un proces natural, rezultat din comportamentul privat al individului.
Spaţiul public devine astfel absorbit de piaţa liberă, bazată pe libera alegere. Clasele
dominante pun în scenă emanciparea politică prin tehnicizare. Modelul voluntarist
apare şi el în acest context, aducând în prim-plan responsabilitatea colectivă în
construirea societăţii, fiind o misiune în serviciul public. Şi totuşi, să nu uităm că
„informaţia este în mintea individului, în mai mult decât spaţiul său privat, de unde
ajunge mai apoi, să invadeze spaţiul public91 .

În contextul interferenţei spaţiului public cu cel privat, Patrice Flichy confirmă


această evoluţie plasându-se într-o perspectivă istorică destul de îndepărtată: autorul
apelează la teoria lui Richard Sennett („Les Tyrannies de l’intimite”, Le Senil, Paris,
1979) care a analizat evoluţia vieţii publice şi acelei private în secolul al XVIII-lea şi
secolul al XIX-lea şi face următoarea observaţie în legătură cu cafenelele pariziene la
sfârşitul secolului: „Pentru prima dată, există în cafenele un număr mare de oameni
care se odihnesc, beau, citesc, dar rămân separaţi de pereţi invizibili92”.

Patrice Flichy, consideră că Edgar Poe a fost în anii 1840, unul dintre primii
care a observat această mulţime solitară. În „Omul mulţimilor” este prezentat un astfel
de studiu: „un convalescent este aşezat în spatele geamului unei cafenele şi observă
trecătorii. În majoritatea lor, trecătorii aveau o ţinută hotărâtă afacerilor şi nu
păreau preocupaţi decât de a-şi croi un drum prin mulţime. Îşi încruntau sprâncenele
şi aruncau în jur priviri vii; când se loveau de alţi trecători nu dădeau nici un semn
de iritare, ci îşi îndreptau hainele şi treceau mai departe. Alţii, o clasă încă şi mai
numeroasă, aveau mişcări neliniştite, figuri indignate, vorbeau de unii singuri şi
gesticulau ca şi cum s-ar fi simţit izolaţi prin însăşi existenţa mulţimii care îi

91
Idem, pg. 67- 99;
92
Flichy Patrice, „O istorie a comunicării moderne”Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pg. 193;

65
înconjura. Când erau opriţi din mers, încetau brusc să mai bombăne, dar gesticulau
şi mai mult şi aşteptau cu un surâs distrat şi exagerat trecerea persoanelor care îi
împiedicau să meargă93”.

Patrice Flichy a analizat modul în care tehnicile de comunicare erau strâns


legate de modificările graniţelor sociale dintre sfera publică şi cea privată:
„Comunicarea mobilă constituie punctul final al unei transformări de lungă durată a
spaţiului public şi a spaţiului privat. Spaţiul privat a devenit principalul loc destinat
divertismentului, al consumului de muzică şi de spectacole (numite „la domiciliu”).
Acest spaţiu s-a sfărâmat el însuşi în mai multe celule mici, juxtapuse. Dar închiderea
spaţiului privat nu înseamnă dispariţia spaţiului public94”.

În final, singura accepţie valabilă ce reiese din teoriile amintite este că spaţiul
privat îl conţine şi pe cel public, unde activităţile personale, referitoare la interesele
care ne privesc în primul rând propria persoană, se răsfrâng şi asupra sectorului public.

Ca o sinteză a teoriei habermasiene referitoare la relaţia dintre spaţiul public şi


privat, putem afirma că noile locuri publice (apărute în Europa în sec. al XVII-lea) de
dezbatere şi de exprimare a conştiinţei individuale–saloanele şi cafenelele literare,
academiile, cluburile şi ulterior, presa – devin locurile în care este exersată, în mod
colectiv, abilitatea de a raţiona, de a dezbate o problemă şi de a stabili un consens
asupra căilor de acţiune necesare pentru rezolvarea respectivei probleme, constituie
teoria ce a dat naştere multor alte studii. „Toate aceste locuri publice sunt în final
expresia libertăţii individuale – ele funcţionează ca asocieri voluntare ale unor
indivizi care doresc să discute, să schimbe idei, să accepte critica celorlalţi, să ajungă
la un anume consens. Presa este un factor de constituire a opiniei publice; ea aduce o
fuzionare a opiniei personale, locale, fragmentate, în opinii sociale şi naţionale. Spre
deosebire de mulţime, care acţionează impulsiv şi dezordonat, opinia (publicul) este
mai structurată şi mai inventivă. Spaţiul public era la început unul de natură
aristrocratică, întrucât aveau acces doar indivizii care aveau o situaţie materială
prosperă şi care era dublată de o cultură destul de vastă care să facă faţă discuţiilor
publice elevate. Ca urmare, era nevoie de o lărgire a publicului interesat de dezbateri
ale problemelor de interes comun. Acest lucru a fost posibil prin instituirea unor

93
Flichy Patrice, „O istorie a comunicării moderne”Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pg. 193;
94
Idem, pg. 194;

66
activităţi intelectuale de educare a acestui public, iniţiativa aparţinând grupurilor de
indivizi educate, deci elitelor”95 .

Acestea, permiteau includerea mai multor indivizi în discuţiile şi frământările


vremii şi mai mult decât atât, o lărgire a spaţiului public. Astfel, grupurile părtaşe la
dezbateri devin eterogene, se diversifică, ca de altfel şi valorile, concepţiile, ideile apar
acum puncte de vedere diferite, deoarece păturile sociale încep să atingă în discuţie
probleme din ce în ce mai diverse (elitele sunt preocupate de cultură, în timp ce alţii
aduc în prim plan probleme de interes comun). Se consolidează în acest context
“opinia publică”, ca expresie a spaţiului public.

„A înţelege ceea ce consimţim să numim opinie publică este un lucru, dar e cu


totul altceva a decide ce trebuie să se facă cu ea în plan politic”96. Spaţiul politic,
fiind greu de descifrat de plebea societăţii, trebuia mai întâi să fie interpretat în
dezbaterile elevate de către elite, pentru ca mai apoi, să se poată constitui legitimarea
opiniei publice. Opinia publică era aşadar o ideologie profesională, fiind opinia pe
care o aveau asupra politicului grupuri sociale restrânse, a căror profesie să conducă
opinii, cu scopul de a intra astfel în jocul politic; „ei îşi transfigurau opiniile lor de
elite cultivate în opinii universale, atemporale, anonime, deci în valori ale politicii”97..
Mai ideologic, Habermas susţine “cristalizarea conştiinţei de sine a funcţiei sferei
publice burgheze în opinia publică, denumită „topos”98 .

1.5. ROLUL MASS-MEDIA ÎN SPAŢIUL PUBLIC


Funcţionarea normală a societăţii contemporane este de neconceput fără mass-
media, fără o informare colectivă, având o extraordinară putere de difuzare a
mesajelor. Sute de milioane de oameni care nu se cunosc şi nu s-au văzut niciodată,
participă simultan la acelaşi spectacol şi împărtăşesc aceleaşi reacţii şi emoţii, vin în
contact cu aceleaşi informaţii şi opinii.

95
M. Coman, „Mass Media, Mit şi Ritual. O perspectivă antropologică”, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, pg. 166;
96
Champagne Patrick “ “ Opinia publică” şi dezbaterea publică”în Isabelle Pailliart – „Spaţiu public şi
comunicarea”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 19-36;
97
Champagne Patrick apud. M. Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 1999, pg. 151;
98
Habermas Jurgen, – „Spaţiul public. Arheologia publicităţii ca dimensiune constructivă a societăţii
burgheze”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pg. 40 ;

67
Deţinând controlul asupra accesului la lume, mass-media oferă o anumită
versiune a realului, o imagine a evenimentelor, oamenilor şi conjuncturilor social-
istorice. Oferind informaţii, idei şi subiecte comune de dialog, mass-media leagă
oameni depărtaţi şi diferiţi într-un fel de comunicare ce nu mai este bazată pe
apropierea spaţială, valori religioase şi culturale, ci pe cea informaţională.
Mass-media este peste tot în jurul nostru. A trăi o zi fără acest nou tip de
comunicare a devenit imposibil pentru marea majoritate a persoanelor. În cadrul
societăţii de masă, mass-media dirijează opiniile şi le uniformizează, transformă
spiritele individuale în spirit de masă.
Mass-media constituie un sistem complex de mijloace şi modalităţi tehnice
moderne de comunicare, producere, difuzare şi receptare de mesaje, de limbaje
specifice, de noi genuri culturale spre o audienţă largă, eterogenă şi disparată
geografic.
„Comunicarea de masă este un proces prin care se schimbă idei, informaţii,
modele de comportament între diferite grupe sociale prin intermediul unor tehnologii
specifice. Dezvoltarea mijloacelor de informare colectivă a realizat o comunicare de
tip nou: indirectă sau impersonală, multiplă pentru că un număr mare de oameni
urmăresc simultan mesajul transmis şi socializează pentru că emiţătorul şi receptorul
au un caracter social. Comunicarea de masă este unidirecţională, dominând şi chiar
monopolizând actul de transmitere a mesajelor. Mesajele vehiculate de sistemul mass-
media sunt distribuite ca bunuri de consum. Mesajul reprezintă forma fizică - orală,
scrisă, luminoasă, gesturi - în care emiţătorul codifică informaţia. Mass-media nu
numai că însoţesc mesajul ci îl şi structurează, fiecare îşi construieşte evenimentul în
funcţie de tehnica care îi este proprie”99.
Scopul emiţătorului mass-media este să transmită receptorilor potenţiali
informaţiile pe care le reţin şi le consideră utile pentru aceştia. Dintre teoriile privind
receptarea mesajelor mass-media cea mai importantă este fluxul comunicării în două
etape: de la mass-media către indivizii bine informaţi care urmăresc frecvent
comunicările de masă prin canalele interpersonale şi de la indivizi care sunt lideri de
opinie, către persoanele expuse mai puţin mass-mediei şi care depind de alte persoane
pentru a fi informate.

99
M. Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 1999, pg. 19-20;

68
Receptarea mesajului mass-media este condiţionată de experienţa personală, de
comportament, de factori psihologici şi sociali cum este apartenenţa la un grup.
Răspunsul receptorilor este slab, tardiv, fără puterea de a schimba traseul sau
conţinutul comunicării.
Cele mai importante idei ale acestui capitol au în vedere faptul ca mass-media
este strâns legată de celelalte forme de comunicare din societatea noastră, iar
comunicarea de masă nu a distrus comunicarea interpersonală ci a îmbunătăţit-o şi a
diversificat-o. Ea a amplificat conţinutul conversaţiilor, a relaţiilor interpersonale
influenţând deciziile indivizilor.
„Mass-media – se ocupă ca cea mai mare parte a publicului să fie înştiinţată
asupra realităţii, iar opinia publică este o judecată sau o reacţie de apreciere
raportată la realitate. Mass-media are o poziţie dublă: exercită acţiunea educativă
neutră şi are resurse persuasive putând influenţa comportamentul indivizilor în
funcţie de interesele politice sau economice”100.
Se poate totuşi concluziona că nu este posibilă o libertate totală a informaţiei şi
a expresiei pentru că ea ar duce la o încălcare a altor drepturi şi libertăţi individuale.
Dar nici limitarea accesului la informaţie nu este posibilă pentru că omul are nevoie să
fie informat pentru a putea face faţa schimbărilor rapide din societatea actuală.
Consideram că pentru a face faţă procesului de globalizare care a cuprins societatea
contemporană trebuie să fim informaţi, iar singura soluţie capabilă să satisfacă această
nevoie este fenomenul mass-media.
Există totuşi o serie de dezavantaje în cazul mass-media întrucât individul
poate vedea, poate auzi, însă nu poate riposta. Singura soluţie este apariţia mass-
mediei interactive. Începutul deja este făcut prin apariţia şi dezvoltarea internetului
care a reuşit să conecteze oamenii prin acţiune dându-le posibilitatea să intervină , să
se integreze activ.
O alta problemă a mass-mediei este că a diminuat ocaziile de întâlnire şi de
dezbatere. Comunicarea interpersonala s-a intensificat dar în grupuri din ce în ce mai
restrânse. Oamenii se întorc dinspre viaţa publică către cea privată.

1.5.1. Mass-media - sens şi semnificaţii

100
Engwal, Lars – “Newspapers as Organisations, Westmead”, Gower Publ.,1981; pg. 27;

69
„Mass-media a devenit astăzi un fel de centru gravitaţional în raport cu care
se poziţionează toate celelalte segmente ale societăţii: sistemul economic, politic,
ideologic, cultural, tehnologic, sistemele şi subsistemele sociale”101.

Mass-media sunt totalitatea mijloacelor de informare a maselor şi este o


expresie formată din două cuvinte, primul termen „mass”este un atribut al celui de al
doilea termen „media”.
Termenul de bază “media” provine din pluralul cuvântului latinesc medium
care semnifică mijlocul de transmitere a ceva şi s-a consacrat în limba engleză având
două semnificaţii:
• o tehnologie specifică de comunicare în raport cu un canal;
• un limbaj specific de comunicare ,fiind mai degrabă vorba de un set de
tehnologii şi nu de una singura : tehnologiile de elaborare şi producere a
mesajelor (camera de luat vederi), mesajele ca purtătoare de informaţii
(imagini, sunete) şi tehnologiile de receptare a mesajelor de către public (radio,
televizor).
Media este nu numai un mijlocitor tehnic al comunicării ci şi unul de
semnificaţii; la nivelul comunicării interumane termenul are conotaţia de limbaj.
Fiecărui canal de comunicare îi corespund un limbaj specific, un cod, o gramatică
anume. Cuvântul media a fost folosit de Marshall McLuhan pentru a desemna
simultan “ansamblul tehnicilor, inclusiv al suporturilor de comunicare şi ansamblul
instituţiilor şi produselor create în cadrul sistemului comunicării de masă”102.
Termenul de „mass” se traduce din limba engleza „în masă” şi reprezintă un
conglomerat uriaş de oameni care nu se cunosc între ei, nu se află în relaţii de
proximitate spaţială, nu comunică, nu au valori şi scopuri comune şi pe care nu-i leagă
decât un singur lucru: consumul aceluiaşi produs cultural distribuit pe scara largă prin
tehnici moderne.
De obicei cuvântul „mass” este utilizat la modul cel mai general în sensul de
public, dar are şi alte accepţiuni ca:
• mărimea audienţei mijloacelor de comunicare modernă, amplitudinea socială a
mesajului transmis;
• simultaneitatea transferului de informaţii spre o largă audienţă;
101
M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 59;
102
Marshall McLuhan, „Galaxia Gutenberg”, 1975, Editura Politică, Bucureşti, pg. 37;

70
• societatea de masă – este un tip de societate ce se defineşte în raport cu practicarea
unui consum de cultură de masă.
Expresia „mass-media” a fost lansată în studiile de specialitate din literatura
americană fiind preluate şi de alte state. În literatura europeană în general şi în Franţa
în special se foloseşte expresia de comunicare în masă „communication de masse”. În
România se foloseşte atât termenul de mass-media cât şi termenii de media şi
comunicare de masă.
Noţiunea de „mass-media” s-a impus în mod deosebit în cadrul sociologiei
unde apare o ramură nouă, sociologia mass-mediei sau a comunicării de masă.
Haralamb Culea definea mass-media ca un “fenomen socio-cultural care se prezintă
ca un conglomerat de mesaje, de procedee de comunicaţii, de atitudini, de reacţii şi
conduite proprii producătorului sau destinatarului comunicaţiei”103.
La rândul său, Ziandidin Sardar considera că „mass-media se defineşte prin
cinci întrebări: cine, ce spune, pe ce canal, către cine şi cu ce efect. 104” Remy Rieffel
definea într-o lucrare de specialitate mass-media „ca suporturi tehnice care servesc la
transmiterea mesajelor către un ansamblu de indivizi separaţi.105”
Mass-media poate fi repartizată în trei categorii:
 mijloace tipărite (cărţi, ziare, reviste, afişe)
 mijloace bazate pe fileu (fotografia, cinematograful)
 mijloace electronice (radio, televiziune, videotext,
videocasetofon, fax, calculator, CD-ROM, etc.).
Ca o concluzie putem spune că mass-media constituie un sistem complex de
mijloace şi modalităţi tehnice moderne de comunicare, producere şi difuzare,
receptare de mesaje, de limbaje specifice, de noi genuri culturale spre o audienţă largă,
eterogenă şi disparată geografic. Mass-media reprezintă principala sursă de informare
asupra actualităţii şi evenimentelor politice, sociale şi culturale.

1.5.2. Caracteristicile comunicării de masă - tip specific

103
Haralamb Culea, apud. Haineş Rosemarie, „Televiziunea şi reconfigurarea politicului”, Ed. Polirom,
Iaşi, 2002, pg. 34;
104
Ziandidin Sardar apud. Bertrand Claude Jean, „Societatea cucerită de comunicare”, Ed. Polirom,
Iaşi, 2000, pg. 163;
105
Riffel, Remi – “L elite des journalistes”, Paris, PUF, 1984, pg. 87 ;

71
de comunicare interumană
Din cele prezentate până acum se pot evidenţia o serie de caracteristici ale
comunicării de masă. Comunicarea de masă este mijlocită, multidirecţională în care un
sistem, care este emiţătorul, pentru a se adresa altui sistem, reprezentat de receptor, se
foloseşte de diferite canale de difuzare. Receptorul primeşte, asimilează mesaje, dar
feed-back-ul nu se mai produce în acelaşi circuit ca în cazul comunicării directe sau
interpersonale. Comunicarea de masă ,se realizează prin intermediul unor tehnologii
de comunicare. Tehnicile de difuzare de masă extind comunicarea în situaţia în care
contactul direct nu mai este posibil. Ele sunt mijloace indirecte de comunicare.
Acestea nu comunică ci doar mijlocesc comunicarea, reprezintă suportul comunicării
şi nu conţinutul ei. Constituită ca modalitate specifică de comunicare, aceasta
înglobează şi concretizează în principii specifice de construire a propriilor valori,
condiţiile realizării oricărei comunicări.

• Mesajul trebuie să fie constituit din elemente simple, distincte şi uşor


identificabile;

• Aceste elemente trebuie structurate într-un repertoriu;

• Repertoriul celui care emite şi al celui care receptează trebuie să fie comune în
parte sau în total. Dacă repertoriile nu se potrivesc deloc atunci comunicarea este
imposibilă.

Comunicatorul este selectiv în raport cu conţinutul difuzat şi cu receptorul


căruia i se adresează. Pe de altă parte receptorul este la rândul său selectiv atât în
raport cu informaţiile primite cât şi cu comunicatorul. Originalitatea mesajului receptat
este în funcţie de nivelul la care se realizează compatibilitatea receptorilor în sistemul
de comunicare.

Procesul de comunicare presupune urmărirea unor elemente specifice106:

o comunicatorii sau emiţătorii se constituie ca o instituţie, sistem


organizaţional;
o primitorul sau receptorul este publicul. El poate fi un individ sau un grup de
indivizi care primeşte şi utilizează informaţii despre mediu prin comunicator şi

106
M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 21-27;

72
prin canalele de difuzare. Feed-back-ul, reacţia receptorului la mesajele
primite, nu are loc în acelaşi circuit.
o canalele care funcţionează ca agenţi de selectare şi difuzare a informaţiilor
sub formă de mesaje. Informaţiile selectate sunt transformate în forme cu sens
pentru receptor şi transmise prin limbaje specifice. Canalele sunt sisteme care
cuplează cei doi poli ai comunicării, emiţătorul şi receptorul.
o sistemul constituit din totalitatea obiectivelor, fenomenelor şi proceselor care
vor fi transformate în informaţii difuzabile de către emiţător prin canale spre
receptor.
o modul în care are loc perceperea mesajelor în comunicarea de masă. Nu este
o receptare directă şi nici pasivă. Ea se realizează ca un proces interpretativ
de decodificare, selectare, raportare, corelare şi integrare a semnificaţiilor.
Recepţionarea este codificată psihologic în funcţie de experienţa personală, de
comportament şi condiţionată social în funcţie de apartenenţă la un anumit
grup.

Primul proces de receptare este selectarea mesajelor şi presupune dubla


orientare a receptorului către informaţii şi către emiţător. Selecţia este determinată de
factori structurali şi factori funcţionali. Factorii structurali sunt dependenţi de
personalitatea receptorului. El, receptorul, se va orienta spre acele mesaje care
corespund nivelului său de înţelegere. Factorii funcţionali derivă direct din nevoile,
stările sufleteşti, experienţa trăită şi memoria individului. Receptorul va selecta
mesajele în funcţie de nevoile sale culturale sau sociale.

Cerinţa informării corecte şi complete a opiniei publice nu se referă numai la


volumul informaţiilor şi mesajelor difuzate, ci se referă mai ales la conţinutul lor.
Mesajele difuzate de mass-media nu au voie să se abată de la sensurile de bază ale
informaţiei. Comunicarea de masă devine o parte din ce în ce mai importantă în
întregul proces de comunicare având o influenţă crescândă asupra vocabularului. Ea
creează cuvinte noi cu înţelesuri asociate, extinde înţelesul termenilor existenţi şi
substituie noi înţelesuri înlăturându-le pe cele vechi.

Comunicarea este omniprezentă. Ea invadează toate locurile în care viaţa


socială se organizează şi este determinată de cerinţele informative şi cognitive ale
individului precum şi de nevoile societăţii de autoreglare. Generalizarea comunicării
73
mediatizate nu este decât o prelungire şi o adaptare, care se foloseşte de structurile
sociale şi de resursele tehnologice actuale ale comunicării obişnuite. Comunicarea de
masă a facilitat difuzarea mai intensă a informaţiilor, amplificând conţinutul
conversaţiilor, al relaţiilor interpersonale şi influenţând deciziile membrilor grupului
în sfere ale activităţii lor.

„Mass-media are o poziţie ambivalentă: exercită acţiunea educativă neutră şi


are resurse persuasive, adică puterea de a influenţa comportamentul indivizilor din
grupurile cu interese politice sau economice”107.

Este recunoscut rolul deosebit al informării de masă în viaţa colectivităţilor


naţionale şi internaţionale. Faptul că acestea reprezintă o uriaşă forţa economică,
socială, tehnico-ştiinţifică şi politică în plan naţional şi în relaţiile internaţionale.
Comunitatea internaţională este din ce în ce mai preocupată de promovarea unui nou
tip de informare care urmăreşte nu numai vehicularea de ştiri dar şi de idei, cunoştinţe
şi tehnici, de valori autentice în sprijinul dezvoltării şi participării la decizii.

Informaţiile furnizate de mass-media reprezintă o modalitate de reducere a


incertitudinii în procesele sociale, un instrument de dezvoltare şi creştere a conştiinţei
publice. Mijloacele moderne de comunicare prin impactul asupra publicului, asupra
maselor, acţionează ca intermediari între faptele, evenimentele, procesele, fenomenele
economice, sociale, politice, ideologice, culturale şi opinia publică. Opinia publică se
manifestă şi acţionează în legătură cu probleme aduse la cunoştinţa oamenilor de
mass-media. Mijloacele de comunicare în masă interesează opinia publică nu numai în
măsura în care îşi îndeplinesc funcţia de informare, de transmitere de ştiri, de
semnalare de evenimente. Ele privesc opinia publică mai ales din perspectiva unei alte
funcţii: de exprimare şi cristalizare a opiniilor. Publicul vrea să aibă o atitudine, o
orientare clară în interpretarea tuturor evenimentelor şi urmăreşte articolele sau
emisiunile care promovează idei noi şi care stimulează gândirea, astfel încât alături de
informaţii şi în directă legătură cu ele mass-media vehiculează şi opinii. Mijloacele
comunicării de masă determină cu mai multă regularitate şi forţă efecte de consolidare
decât efecte modificatoare.

Eficienţa mass-mediei ca mijloc de influenţă a opiniei publice este determinată


de natura comunicării de masă, a mass-mediei, dar şi de cea a problemelor. Este
107
M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 25;

74
nevoie de o anumită “concordanţă între conţinutul repertorial şi cel interpretativ
ţinându-se seamă de faptul că valenţele neraţionale ale mesajului par să aibă uneori
o influenţă mai puternică decât cele raţionale”108. Sarcina finală şi nespecifică a mass-
mediei este aceea de a contribui, alături de alte sisteme culturale la consolidarea
ideologiei dominante, exercitând asupra membrilor societăţii o influenţă informativ-
formativă deliberat orientată. Din acest punct de vedere mass-media reprezintă un
domeniu activ al vieţii sociale. Câmpul ei specific de acţiune este opinia publică.

Guvernele, partidele politice, instituţiile, organele publice, instituţiile de


cultură apelează la mass-media pentru a informa, dar şi pentru a influenţa, a convinge
şi a-şi atrage adepţi, aderenţi pentru a cuceri opinia publică. Mass-media acţionează
urmărind formarea de opinii lăsând individului spaţiu de reacţii subiective şi
comportamentale. Opiniile nu pot fi formate prin constrângere. Mass-media exprimă,
comunică, formează, modelează opiniile, orientează mişcările de idei în diferite
direcţii.

Comunicarea de masă poate fi comunicare informatoare prin transmiterea de


către mass-media a ştirilor cu scopul informării opiniei publice, comunicare reglatoare
care constă în luări de atitudini critice şi de comentarii ce contribuie la formarea
opiniei publice sau poate fi comunicare stimulatoare prin materiale care oferă
publicului, opiniei publice distracţie şi cultură.

Mass-media afectează personalitatea umană atât în ce priveşte dimensiunea


cognitivă care are în vedere imaginea despre lume, dimensiunea afectivă, sentimente,
atitudini şi dimensiunea comportamentală care constă în acţiunea individuală şi
fenomenul de mobilizare socială. Se realizează o asimilare a valorilor, semnificaţiilor
şi modelelor de comportament al indivizilor. În acest fel, se atinge maximul de
influenţare. Presa nu contribuie numai la circulaţia ideilor şi a informaţiilor, ci şi la
controlul instituţiilor puterii.

Mass-media controlează activitatea puterii în interesul instituţiilor puterii.


Mass-media controlează activitatea puterii în interesul cetăţeanului, acţionând ca un
„câine de pază” (watch dog). Dacă va observa nereguli va informa publicul dând
naştere unei opinii publice adversative care va exercita presiuni asupra puterii. Cu alte

108
Mathien, Michel , “Le systeme mediatique”, Paris, Hachette, 1989, pg. 87;

75
cuvinte, mass-media distribuie informaţii şi idei despre modul în care celelalte puteri
îşi exercită mandatul. Ea creează o opinie publică, mobilizează cetăţenii în favoarea
unei cauze, iar aceasta prin presiunea pe care o exercită asupra factorilor politici şi
legislativi. În acest fel, se obţine modificarea atitudinii sau a comportamentului
celorlalte puteri.

Bernard Voyenne consideră că „presa contribuie la cristalizarea opiniilor, nu


numai pentru că ea raportează într-o anumită lumină faptele pe care opinia publică
se întemeiază, dar şi pentru că reacţiile individului sunt de obicei nehotărâte şi
aleatorii”109. Au tendinţa de a se remodela după cele ale grupărilor opiniilor pentru
care presa reprezintă principalul vehicul. Mijloacele de comunicare în masă
îndeplinesc funcţia de îndrumare a conştiinţei şi comportamentului oamenilor. Mass-
media poate în acelaşi timp să înşele, să degradeze; aceasta datorită faptului că există o
tendinţă puternică a cercurilor interesate care deţine mijloace de informare colectivă,
de a da o prezentare parţială sau tendenţioasă ştirilor. Se produce astfel un fenomen
aproape inobservabil de alterare a mesajelor prin modul în care sunt întocmite şi
transmise ştirile.

Se utilizează o serie de procedee ca: folosirea argumentului majorităţii,


invocarea numelor de prestigiu şi legarea lor de valorile importante ale colectivităţii,
recurgerea la clişee, la generalităţi vagi şi impresionante, la denumiri laudative sau
injurioase. O altă modalitate de influenţare se realizează prin selectarea ştirilor. „De
cele mai multe ori, editorii care selectează ştirile iau decizii să sprijine anumite
puncte de vedere.110” Se realizează prin „orientarea ştirilor care constă în influenţa
mesajului prin omiterea unor părţi din el şi a unor elemente din conţinut, pe care
vrea să le facă publice:

- influenţa prin plasarea ştirilor – reducerea la minim a atenţiei


acordată unor evenimente prin plasarea articolelor pe ultimele pagini,
spaţii infime de emisie;

- influenţa prin titluri - ele stabilesc dispoziţia şi sistemul de valori


ale articolului;
109
Bernard Voyenne, apud. Bertrand Claude Jean, „Societatea cucerită de comunicare”, Ed. Polirom,
Iaşi, 2000, pg. 133;
110
M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 1999, pg. 201;

76
- influenţa prin alegerea evenimentelor, prin utilizarea unor cuvinte
alese cu grijă ce pot discredita personalităţi sau pot contribui la creşterea
prestigiului şi respectului acestuia;

- influenţa prin explicaţiile care însoţesc fotografiile, imaginile care


pot afecta în mod semnificativ atitudinea persoanei faţă de o persoană sau
un eveniment prezentat în imagini;

- utilizarea editorialelor pentru distorsionarea faptelor este un mijloc


ideal pentru a convinge ascultătorii să gândească sau să simtă în felul în
care doresc crainicii111.”

În societatea de azi este necesară educaţia prin comunicare ce este inseparabilă


de educaţia prin mass-media şi care reprezintă de fapt pregătirea pentru utilizarea
noilor mijloace. Este vorba de o educaţie prin acţiune.

Mijloacele comunicării de masă participă la geneza şi manipularea opiniei


publice, dar acestea la rândul lor sunt sensibile la fenomenul opiniei publice, urmând
de multe ori curentul de opinie în activităţile lor. Fiecare comunicator este „interesat
să cunoască situaţia opiniei publice referitoare la el însuşi sau la mijlocul său de
comunicare. Îl interesează opinia publică din perspectiva atitudinilor publicului faţă
de diferitele probleme sociale prezentate. Opinia publică se formează în mod spontan
pe baza condiţiilor de existenţă economico-socială şi în temeiul unor tradiţii,
obiceiuri şi stări de spirit, dar şi sub înrâurirea ideologiei statului, partidelor politice,
claselor sociale şi a acţiunilor familiei, şcolii şi a mass-mediei”112.

În opinia publică se împletesc fenomene sau acţiuni din viaţa politică,


economică şi socială care trezesc interesele generale şi atrag atenţia oamenilor
concentrând voinţa şi sentimentele lor comune.

1.5.3. Mesaje ale comunicării de masă


Comunicarea este unidirecţională emiţând, dominând şi chiar monopolizând
actul de transmitere a mesajelor. Întreaga experienţă a comunicării de masă priveşte
publicul, toată lumea având acces la mesajele transmise de mass-media. Comunicarea
111
Van Cuillenburg, J. J. şi alţii, “ Stiinta Comunicarii”, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1998, pg. 139;
112
Lacomte Patrick, „ Comunicare, televiziune şi democraţie” (trad.) Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004, pg .96;

77
de masă poate să fie recepţionată de oricine. Comunicarea este rapidă, mesajele curg
de la media la receptori, dar nu şi înapoi.
Mesajele vehiculate de sistemul mass-mediei sunt „distribuite ca bunuri de
consum”113. Mesajele sunt create şi distribuite de un ansamblu de indivizi, fiecare
dintre ei îndeplinind sarcini specifice. Mesajele create de mass-media sunt distribuite
cu ajutorul unui ansamblu de tehnologii controlate de numeroase instituţii specializate
aferente.
La nivelul mesajului, implicaţiile s-au evidenţiat prin constituirea surselor de
comunicare ca structuri industriale puternice, ca organizaţii pentru că în comunicarea
mediată comunicatorul propriu-zis se adresează unui număr mare de oameni pe care
nu-i cunoaşte, despre care ştie foarte puţin şi care nu-i pot răspunde în mod direct
deoarece fluxul de comunicare unilaterală nu permite membrilor publicului să ofere şi
comunicatorilui un feed-back imediat şi complet.
Astfel, s-au format aceste organizaţii puternice pentru a controla fluxul
comunicării. Mesajele emise şi transmise se adresează contemporanilor având o
anumită influenţă asupra receptorului, întrucât ele transmit acestuia un conţinut
cultural. Mc.Luhan a atras atenţia atât asupra „influenţei mijloacelor de comunicare în
constituirea mesajului transmis, cât şi asupra schimbărilor produse în mentalitatea
noastră de a percepe, de a-i percepe pe ceilalţi şi de a percepe lumea, schimbările
datorate noilor tehnologii de comunicare”114.
McLuhan consideră că ”the medium is the message”115, adică mijlocul, mediul
reprezintă mesajul. Mijlocul influenţează profund modul de receptare al mesajului.
Această afirmaţie se verifică în măsură în care fiecare informaţie transmisă
concomitent prin mass-media rămâne aceeaşi. Ea se construieşte diferit pentru că
fiecare limbaj în parte presupune un cod specific, mijloace şi activităţi care îi sunt
proprii şi o structurare specifică. Fiecare mediu construieşte evenimentul în funcţie de
limbajul său specific. Informaţia transmisă poate fi diferită fiind mai degrabă o
reorganizare a cunoştinţelor decât o prelungire a lor.
Niciodată informaţia nu se reduce la o transmisie pur şi simplu pentru că
ziarul, revista, radioul, televizorul constituie imagini foarte diferite ale realităţii,
fiecare mediu având simultan o organizare, mijloace şi activităţi care îi sunt proprii.
113
M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 1999, pg. 45;
114
Marshall McLuhan, „Galaxia Gutenberg”, 1975, Editura Politică, Bucureşti, pg. 54;
115
Idem, pg. 58;

78
„Mass-media nu numai că însoţeşte un mesaj”, consideră McLuhan, „dar şi
structurează, fiecare îşi construieşte evenimentul în funcţie de tehnica ce-i este
proprie”116. La rândul său, mijlocul folosit exercită şi el, deşi pe alt plan, o influenţă
formativă asupra subiectului receptor prin aceea că îi modifică deprinderile
perceptuale şi structura spirituală indiferent de conţinutul comunicat.
Canalul pe care sunt fixate mesajele, care de fapt sunt cuvinte, imagini, este de
multe ori mai important pentru calitatea comunicării decât cuvintele sau imaginile
respective. Canalul de transmitere se adresează în primul rând simţurilor prin
intermediul cărora el şi mesajul ajung la conştiinţa individului.
Apare un nou proces în cadrul comunicării de masă şi anume mediatizarea ce
se referă la actul prin care anumite mesaje sunt transformate, sub influenţa sistemului
mass-media, în timpul procesului de producţie şi difuzare specific comunicării de
masă. Prin mediatizare mijloacele de comunicare furnizează o anumită perspectivă
asupra chestiunilor de ordin public în detrimentul altora.
În cadrul comunicării de masă trebuie să distingem între mesaj şi informaţii;
cantitatea de informaţii este în funcţie de valoarea semnificaţiei mesajului. Mesajul
imprevizibil aduce o cantitate mai mare de informaţii. Pentru receptor acesta este un
mesaj original în raport cu experienţa sa. Informaţia este un produs spiritual specific,
care răspunde într-o anumită măsură necesităţilor de cunoaştere ale individului şi
colectivităţii. În condiţiile cursului unidirecţional al mesajelor, valoarea informaţiei
este prejudiciată grav de fenomenul de distorsiune ale cărui consecinţe sunt
incalculabile.
Informaţia este expresia interpretării coerente a realităţii complexe într-o
anumită unitate de timp şi dintr-un anumit loc. Ea concentrează un punct de vedere
asupra lumii. Se poate spune că într-o oarecare măsură valoarea informaţiei este în
strânsă legătura cu difuzarea ei. Mass-media furnizează cea mai mare cantitate de
informaţii în aceeaşi unitate de timp decât orice altceva, fiind necesară o educaţie
pentru înţelegerea corectă a mesajului audiovizual. Pentru a înţelege cât mai exact
acest mesaj trebuie să avem în vedere următoarele repere: cui servesc aceste mesaje,
cine le difuzează şi cu ce scop.
Informarea răspunde curiozităţii umane, dorinţei de cunoaştere, de a fi la
curent, a omului. Această curiozitate umană se manifestă cu precădere în ceea ce
116
Idem, pg. 64;

79
priveşte evenimentele şi personalităţile şi mai puţin în ceea ce priveşte ideile. Orice
comunicare presupune un transfer de informaţii. Orice informaţie reduce
incertitudinea faţă de mediu şi sporeşte capacitatea de a-l controla. Transferul de
informaţie nu poate avea loc dacă emiţătorul se rezumă să îi transmită receptorului
ceea ce el ştie pentru că în acest fel comunicarea se degradează devenind o
comunicare aparentă care îşi păstrează parametrii fizici ca durată, imagine, sunet,
pierzându-i pe cei informaţionali.
Caracteristicile informaţionale ale comunicării de masă se pot sintetiza astfel:
a. Comunicarea de masă presupune procese de elaborare prelucrare, difuzare de
mesaje;
b. Comunicarea de masă realizează un transfer informaţional prin intermediul
canalelor de difuzare de masă;
c. Comunicarea de masă influenţează receptorul117.
Receptarea nu are sensul de acceptare ci un sens activ de “răspuns la”. Ea
presupune descifrare, interpretare, integrare şi răspuns prin decizie şi acţiune.
Sarcina comunicării de masă se poate înţelege mult mai bine prin prisma unor
concepte ca informare şi eveniment. Informarea reprezintă date şi cunoştinţe furnizate
printr-un proces comunicaţional. Scopul emiţătorilor este să transmită receptorilor
potenţiali informaţiile pe care le deţin şi pe care le consideră utile pentru acestea.
Scopul receptorilor este să recepţioneze informaţiile de care sunt lipsiţi. Mesajele
transmise prin sistemul comunicării de masă se pot clasifica după mai multe criterii de
structură sau conţinut:
Din punctul de vedere al structurii lor, mesajele pot fi:
• mesaje spaţiale, cu o structură de două sau trei dimensiuni cum sunt
arhitectura, desenul;
• mesaje temporale, având trei dimensiuni - discurs, muzică;
• mesaje spaţiotemporale: cinematografia, desen animat.
Din punctul de vedere al conţinuturilor, mesajele pot fi:
• mesaje ştiinţifice şi tehnologice corespunzătoare comunicării ştiinţifice;
• mesaje informative, noutăţi, publicitate folosite de comunicarea informativă;

117
M. Coman, -“Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 27;

80
• mesaje economice şi sociale corespunzătoare comunicării de tip socio-
economic;
• mesaje educative corespunzătoare comunicării pedagogice;
• mesaje politice corespunzătoare comunicării politice118.
Comunicarea de masă, folosind mesaje sonore şi mesaje verbale, difuzează
îndeosebi mesaje multiple. Acestea pot fi definite ca mesaje simple, întrebuinţate însă
simultan într-o sinteză artistică ce presupune concordanţă semnificaţiilor şi stabilitate
structurală.
Pentru a fi persuasiv mesajul trebuie să atragă atenţia, să fie prezentat într-o
formă favorabilă, generatoare de interes. Imaginile manipulate trebuie să fie simple şi
precise. Ele trebuie să fie repetate într-un anumit ritm şi pe o durată limitată. Nu
trebuie să aibă caracter de pledoarie ci de simplă afirmare şi reafirmare.
Mesajele sunt primite de receptor de la emiţător prin intermediul canalelor de
comunicare ce reprezintă suporturi fizice ale comunicării.

1.5.4. Teorii privind receptarea mesajelor


În literatura de specialitate, s-au format o serie de teorii care privesc receptarea
mesajelor furnizate de mass-media. Cele mai importante dintre acestea sunt mesajele
văzute ca “gloanţe magice” şi teoria celor doi paşi (“the two step theory). „Teoria
mesajelor mass-media ca “gloanţe magice” s-a dezvoltat în perioada interbelică în
mod special, având o serie de influenţe şi după al doilea război mondial”119. Conform
acestei teorii, mesajele mass-mediei sunt receptate în mod uniform de către fiecare
membru al publicului şi astfel de stimuli declanşează reacţii imediate şi directe.
Teoriile mai recente despre mass-media şi comunicarea de masă pun accent mai mare
pe factorii sociali şi culturali care le limitează funcţionarea şi influenţa.
Cercetările care studiau influenţa mass-mediei asupra oamenilor au început să
o urmărească în cadrul diferenţierii sociale. Au observat că membrii publicului din
cadrul diferitelor categorii sociale distincte aveau tendinţa să selecteze mesaje diferite
din mass-media şi să interpreteze acelaşi mesaj în moduri diferite decât cele ale altor
categorii sociale. Ei reţineau mesajele diferit şi acţionau în mod diferit. Concepţia care
118
M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 30-34;
119
M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 162;

81
consideră că publicul este pasiv s-a transformat în aceea că membrii publicului sunt
activi când selecţionează mesajul preferat transmis de comunicarea de masă.
În acest context, apare “the two step theory” (teoria celor doi paşi) prin care
cercetătorii au demonstrat că există un flux al comunicării în două etape de bază:

• de la mass-media către indivizi relativ bine informaţi, care urmăresc


frecvent comunicările de masă;

• prin canalele interpersonale, de la aceşti indivizi către persoane care


erau expuse mai puţin direct comunicării de masă şi care depindeau
de alţii pentru a fi informaţi.

Indivizii care aveau contact direct cu mass-media, au fost denumiţi lideri de


opinie pentru că ei nu numai că transmiteau informaţii, dar furnizau şi interpretări ale
companiei ajutând la conturarea intenţiilor de vot ale celor care primeau informaţiile.

Liderii de opinie care transmit ceea ce receptează prin canalele mass-mediei


persoanelor cu care au contacte zilnice şi pe care le influenţează au următoarele
particularităţi: interesul mai mare pentru un anumit domeniu, apartenenţa lor la toate
straturile sociale, apropierea lor de cei pe care îi influenţează.

S-a observat că reţeaua de influenţă potenţială a comunicării de masă este


dublată de reţeaua relaţiilor interpersonale. În unele situaţii numărul treptelor din
comunicarea de masă tinde să se mărească sau să se micşoreze, generând procese
specifice de difuzare a informaţiilor. Această tendinţă depinde de organizarea
sistemului social care poate crea condiţii de multiplicare sau de concentrare a
canalelor de comunicare, de intensificarea sau diminuarea controlului social al
mesajelor transmise sau vehiculate.

Mesajele sunt transmise de comunicarea de masă către liderii de opinie care le


transmit apoi în zonele mai puţin active ale populaţiei exercitând în acelaşi timp şi o
influenţă asupra modului lor de a recepţiona informaţia. Instituţia liderilor de opinie
serveşte la transmiterea de informaţii de la persoanele care sunt foarte interesate într-
un anumit domeniu spre alte persoane care sunt mai puţin interesate. Putem
concluziona că baza fundamentală a valorilor sunt relaţiile interpersonale. Relaţiile
interpersonale presupun în principal o comunicare directă. Înţelegem de aici că mass-
media influenţează publicul prin intermediul comunicării interpersonale. Mesajele

82
mass-media sunt codate de transmiţător şi decodate de receptor. Un mesaj transmis
pentru prima dată este o informare. Prin receptarea lui, acţiunea de informare, de
comunicare tinde să se transforme în proces de manipulare. Procesul de manipulare îşi
conservă întotdeauna forma iniţială de informare. Cu cât este mai puternic impactul
evenimentului, cu atât mai apt este mesajul să stimuleze implicarea şi cu atât mai largă
este dimensiunea publicului şi mai puternică tendinţa lui spre omogenizare. Efectele
mesajului depind de conştientizarea de către receptor a intenţiei transmisiei, de
complexitatea şi repetabilitatea mesajului.

Spre exemplu, mesajele prea complexe nu produc decât efecte de suprafaţă


pentru că nu sunt decodate corect. Repetarea insistentă a aceloraşi mesaje produce o
saturare a recepţiei exprimată prin indiferenţa faţă de mesaj.

Efectele mesajelor pot fi120:

• efecte de informare în care receptorul nu este implicat nemijlocit,


iar transmiţătorul nu îşi propune să îl implice;

• efecte de dirijare prin mesajele în care subiectul este nemijlocit


implicat ceea ce îl determină de fapt pe comunicator să le elaboreze
şi să le transmită;

• efecte de stimulare, au în vedere mesajul în care subiectul receptor


nu este nemijlocit implicat, dar în care comunicatorul îşi propune să
îl implice.

Informarea asupra unui eveniment nu poate să nu conţină şi evaluarea


evenimentului respectiv. Această evaluare decurge din durata şi dimensiunea
informării, modul cum sunt selectate şi sunt manipulate elementele componente ale
evenimentului, poziţiile de principiu de pe care cei ce informează abordează
evenimentul şi comentariile propriu-zise asupra evenimentului. Informaţia atribuie
evenimentului o importanţă mai mică sau mai mare decât cea obiectivă.

1.5.5. Funcţii şi disfuncţii ale mass-media

120
Drăgan Ion, “Paradicme ale comunicării de masă”, 1996, Editura Şansa, Bucureşti, pg. 98;

83
Într-un regim democratic, mass-media reprezintă în acelaşi timp o industrie, un
serviciu public şi o instituţie politică. Funcţiile care decurg de aici sunt diverse şi
contradictorii uneori. Fiecărei funcţii îi corespunde o disfuncţie determinată de natura
canalului mediatic, voinţei responsabilului acestuia sau comportamentului
utilizatorilor. Se poate afirma că mass-media are multiple funcţii între care:

Funcţia de informare121
În societate numai mass-media este capabilă să ne semnaleze evenimentele
plăcute sau neplăcute. Rolul mass-mediei este acela de a obţine informaţii şi de a le
face să circule. Şi cum informaţiile se găsesc din abundenţă, mass-media au rolul să le
trieze, să le ierarhizeze şi să le interpreteze. Presa este aceea care indică ce anume este
important şi ce nu din masa evenimentelor, a proceselor, opiniilor, personalităţilor.
Mass-media decid să popularizeze sau nu idei noi. Fluxul continuu de informaţii din
întreaga lume îi ajută pe indivizi să afle ultimele ştiri care le pot influenţa viaţa, le pot
coordona afacerile, cum să se îmbrace în funcţie de vreme, află noutăţi din diferite
domenii. Prin această funcţie, mass-media poate ajuta dirijând echipe de intervenţii,
sfătuind populaţia în privinţa măsurilor urgente care trebuie luate în diferitele situaţii
de criză, ajută la mobilizarea populaţiei, informează cu privire la indivizii periculoşi.

Mass-media trebuie, de asemenea, ca în intervalul dintre alegeri, să îi


supravegheze pe guvernanţi şi să le facă publice greşelile. Teoretic, marile instituţii de
presă au o independenţă şi o calificare ce le permit să îi evalueze şi să îi critice pe cei
aleşi în numele cetăţenilor. De aici vine şi numele dat mass-media „de a patra putere
în stat” încă din secolul al XIX-lea în Marea Britanie. În prezent, mass-media sunt
plasate după puterea legislativă, executivă şi judecătorească.

Toate acestea sunt în mare măsură teoretice pentru că selectarea primară a


informaţiilor ţine în primul rând de nivelul tehnic al prezentării acestora. Deciziile
luate la nivelul conducerii instituţiei de presă sunt în general în conformitate cu
sistemul existent şi cu politicile acceptate în societate.

Presiunea filtrării este iniţial de factură şi ţine de timpii de emisie, de


indicaţiile superiorilor şi de comportamentul colegilor şi se modifică prin cenzura
indirectă a factorilor economici şi politici. Din toate acestea rezultă aspectele negative

121
M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 111;

84
ale funcţiei de informare şi anume: informaţia nu este transmisă cu obiectivitate,
diverşi factori influenţând-i conţinutul, evenimentele importante nu sunt tratate egal,
datele furnizate de canalele comunicării de masă sunt minimalizate sau ignorate de
public. Difuzarea unei informaţii poate duce fie la nepăsare, fie la panică.

Funcţia de prezentare a unei imagini despre lume122


Nici un om nu are cunoştinţe directe despre lume în ansamblul ei, iar cei mai
mulţi dintre noi nu au decât o experienţă extrem de limitată. Ceea ce ştim noi despre
restul lumii ştim de la şcoală, din conversaţii şi din mass-media. Unele mijloace de
informare în masă joacă cu precădere acest rol oferind cetăţenilor informaţii şi idei
venite din alte părţi. Îi ajută să dobândească o viziune globală. Conţinutul prezent în
aproape orice mijloc de informare transmite cunoştinţe, adâncind conştiinţa de sine a
fiecăruia, prezentându-i alţi oameni, alte tipuri de comportament. Regiunile, oamenii,
subiecţii despre care mass-media nu vorbesc sau despre care vorbesc prea puţin nu
există sau există în prea mică măsură.

O disfuncţionalitate a acestei funcţii provine din faptul că, în mass-media,


activitatea se desfăşoară sub presiunea timpului, ducând la o abordare simplificată. În
consecinţă, mass-media utilizează miturile şi stereotipurile. Ele reprezintă imagini
incomplete şi adesea deformate despre lume, imagini care pot include sentimente
nejustificate sau comportamente dramatice.

Funcţia de socializare123
Mass-media dimensionează continuu universul de cunoaştere al receptorului
influenţând şi inoculând valori, opinii, concepţii, convingeri, principii, atitudini,
stereotipuri, acte comportamentale. Mass-media preia şi difuzează mesaje care
dublează acţiunea specifică a instituţiilor sociale.

Mass-media acţionează în următoarele direcţii:

• au o “valoare cognitivă generală” – oferă informaţii din cele mai


variate domenii constituind o sursă de lărgire a orizontului de
cunoaştere.

122
Idem, pg.115;
123
Idem, pg. 119;

85
• intervin în problemele societăţii investigând şi ilustrând diverse
atitudini, opinii privind probleme controversate pentru ca publicul să
le cunoască şi să acţioneze. Au rol important în formarea sau
remodelarea opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor.

• introduc valorile în circuitul informaţional destinat publicului.

Disfuncţiile care pot apărea în cadrul acestei funcţii sunt inundarea pieţei cu
producţii străine, în special la radio şi televiziune. Noile mass-media au desfiinţat
barierele spaţiului şi timpului, au micşorat distanţele geografice dintre oameni, dar şi
pe cele istorice. Canalele comunicaţiei de masă au reuşit performanţa de a strânge toţi
oamenii şi toate grupurile sociale în aceeaşi sferă informaţională.

Contactele dintre oameni dobândesc acum o diversificare, amploare şi


frecvenţă mult mai mare. Omul modern se află în relaţii cu lumea întreagă, este la
curent cu marile probleme cu care se găsesc confruntate societăţile contemporane. Din
păcate, progresul informaţional a dus la pierderea inocenţei şi naivităţii specifice
vârstei, în special la persoanele tinere.

Funcţia de culturalizare124
Această funcţie a fost văzută de o serie de specialişti ca o funcţie de educare.
Mass-media transmit de la o generaţie la alta moştenirea culturală a grupului sau a
naţiunii, „ideologia” ei, o anumită viziune asupra trecutului şi viitorului lumii. Aceasta
este un amalgam de mituri, tradiţii, valori şi principii care îi conferă individului o
identitate etnică sau naţională.

Unele instituţii de presă educă publicul, mai ales prin popularizarea ştiinţei.
Generalizarea comunicaţiilor moderne răspunde unor nevoi profunde de cultură a
maselor în societatea contemporană îndeplinind o funcţie de culturalizare extensivă şi
eficace, cu dublă acţiune: de apropiere a culturii de masă şi invers, a maselor de
cultură. Avem de-a face cu o „cultură mass-media” cu conţinut şi valori proprii,
limbaje structuri şi efecte specifice. Ca fenomen cultural integral ea este constituită
atât din valori spirituale obiective cât şi din trăirea lor, dintr-o cultură produsă cât şi
din una trăită, asimilată mai mult sau mai puţin activ.

124
Idem, pg. 121;

86
Disfuncţionalităţile acestei funcţii pot fi grave pentru că este posibil ca cei care
conduc mass-media să intervină, utilizând omisiune sau distorsiunea pentru a
privilegia un element sau altul al moştenirii culturale. Sau din contră, stabilitatea şi
confortul pe care le creează apartenenţa la o cultură străveche pot provoca stagnarea.
Mass-media au rolul de a stimula schimbarea prin promovarea de noţiuni, uzanţe şi
produse noi.

Funcţia de a conferii status125


Mass-media a devenit principalul mijloc de măsurare şi validare a
politicienilor, preşedinţilor, sportivilor, artiştilor, dezastrelor, ştirilor, educaţiei etc.
Patrick Champagne consideră spre exemplu că televiziunea a devenit „arbitrul
accesului în viaţa socială şi politică”.

Orice subiect sau om politic care intră în reţeaua de informare a publicului larg
devin relevante, devin subiecte de discuţie şi dobândesc autoritate în exprimare. De
aici s-a tras şi concluzia că ar sluji interesele unei elite pentru exploatarea maselor şi ar
ascunde publicului mesaje şi date vitale.

Mass-media au rolul de a afirma certitudinile existente, încrederea în societate


şi în buna ei funcţionare, conformismul şi fidelitatea faţă de instituţiile autorităţii
sociale. Ele joacă un rol politic crucial. Ca intermediari între cetăţeni şi guvernanţi, ele
se transformă în instituţii centrale, în pivoţi ai democraţiei. Guvernanţii îşi fac
cunoscute realizările şi proiectele. Politicienii caută să se folosească de mass-media
pentru a-şi convinge electoratul. Cei care dirijează economia se servesc şi ei de mass-
media, într-o manieră mai discretă, dar mai eficace.

Dacă opinia vehiculată de mass-media aparţine unui grup fără scrupule, se


poate ajunge la dictatură. Dacă mass-media privilegiază o anumită ideologie sau un
anumit om politic se poate ajunge la o criză.

Funcţia de promovare a consumului126


Mass-media reprezintă un sector important al economiei. Industria mediatică
este al doilea exportator al SUA. Pe de altă parte, ele vehiculează publicitatea. Pentru
marea majoritate a instituţiilor de presă, principalul scop este acela de a seduce un
125
Drăgan Ion, “Paradicme ale comunicării de masă”, 1996, Editura Şansa, Bucureşti, pg. 124;
126
Idem, pg. 143;

87
public pentru a-l vinde publicităţii. Ele se străduiesc să creeze un context favorabil
cumpărării produselor cărora le fac reclamă. Fără mass-media comerţul este periclitat.

Unii atribuie publicităţii un rol benefic. În opinia lor, publicitatea informează


stimulând concurenţa şi consumul şi permite apariţia unor preţuri scăzute. Publicitatea
este cea care a făcut presa accesibilă omului de pe stradă, pentru că a devenit ieftină.
Pe de altă parte politica de stânga denunţă rolul nociv al publicităţii de a manipula.

Concluzia este că în societatea contemporană publicitatea îndeplineşte o


funcţie esenţială în economie.

Funcţia de divertisment127
Mass-media a generalizat accesul nu numai la informaţie, cultură şi educaţie, ci
şi la distracţie. În societatea de masă divertismentul este mai necesar ca niciodată
pentru a reduce tensiunile care se acumulează în fiecare individ. Aceasta distracţie este
oferită în principal de mass-media, graţie „culturii de masă” pe care a creat-o. Cea mai
mare parte a consumatorilor caută în mass-media divertismentul.

Concomitent, mass-media promovează noul pentru a lupta contra plictiselii,


dar şi familiarul pentru a ritualiza existenţa. Ele stimulează şi tot ele calmează.
Substituindu-se contactelor umane, mass-media permit izolarea. Apare aşa numita
disfuncţie narcotizatoare, mass-media fiind inclusă printre cele mai redutabile şi
eficiente narcotice sociale şi apare în urma folosirii excesive a mass-mediei, în special
a televiziunii şi a radioului, ca mijloc de divertisment.

Cultura de masă este văzută de unii ca o „cultură standardizată, o cultură de


piaţă al cărui factor de promovare nu este de a forma cunoştinţe”, ci interesul
material. Cultura de masă promovează poziţia de spectator, spiritul de imitaţie şi
reuşeşte mai puţin să transforme omul în factor activ în societate. Această funcţie de
divertisment este cea mai importantă azi, cu atât mai mult cu cât ea se combină extrem
de eficient cu toate celelalte funcţii prezentate. Educaţia este primită mult mai uşor

127
M.Coman, “Introducere in sistemul mass-media” Ed.Polirom, Iasi, 2007, pg. 123;

88
când este ascunsă sub masca distracţiei. Mass-media oferă foarte rar divertisment pur;
pentru a distra ele îmbină divertismentul cu o altă funcţie.

Dintre cele şapte funcţii ale mass-media analizate, unele canale pot să îşi
asume doar una sau două. Numeroase mijloace de informare în masă joacă simultan
cele şapte roluri.

Mass-media fac parte dintr-un complex sistem social, dar au autonomie


limitată. Într-o la fel de mare măsură, ele sunt şi fac ceea ce doresc consumatorii şi
cetăţenii. Ea demască corupţia, apară libertăţile, pune pentru prima dată milioane de
oameni în contact cu anumite bunuri culturale, oferă celor ce muncesc un divertisment
cotidian, informează asupra evenimentelor şi prin publicitate serveşte şi sistemul
economic.

Dar mass-media are şi o serie de disfuncţii: coboară gustul publicului,


stimulează delicvenţa, contribuie la deteriorarea morală, adoarme conştiinţa politică şi
înăbuşă tendinţele creatoare. Totuşi în pofida multiplelor funcţii, adesea benefice, se
pot semnala şi numeroase „limite”- aspecte negative - ale mass-mediei.

Astfel, informarea colectivă a contribuit la schimbarea obişnuinţelor şi


comportamentelor, existând chiar o tendinţă de retragere în interiorul locuinţelor.
Despre mijloacele de informare în masă se spune cel mai adesea că servesc partidul
aflat la putere sau anumite elite culturale şi că sacrifică astfel slujirea publicului. De
accea, mass-media probează frecvent o anume mediocritate morală.

Valorile pe care le prezintă sunt egoismul, lăcomia. Totul este o afacere


individuală, iar fiecare caută gloria sau banii câştigaţi uşor şi remediile miraculoase.
Fericirea este asociată consumului semnelor exterioare de bogăţie. Oamenii se împart
în indivizi buni şi răi. Raporturile umane se bazează pe forţă, conflictele fiind
rezolvate de obicei prin violenţă. Brutalitatea apare în toate programele, în ficţiune,
dar şi în desenele animate şi jurnalele de televiziune. Mass-mediei li se reproşează
vidul intelectual şi lipsa atenţiei pe care posturile comerciale ar trebui să o pună în
serviciul gândirii sau al educaţiei.

Pentru ca rolul mass-mediei să-şi îmbogăţească programele, trebuie ca publicul


să o ceară. Pentru aceasta el trebuie să înveţe că o astfel de intervenţie este necesară şi
posibilă. Acest lucru pe care omul îl poate învăţa în şcoală şi prin mass-media, se

89
impune a prinde contur cât mai curând posibil, într-o societate în care scara valorilor a
fost total răsturnată, poate şi graţie ei.

1.5.6. Comunicarea cu mass-media


Relaţiile cu presa se înscriu în strategia globală de comunicare: calitatea
acestora este esenţială atât pentru crearea unei imagini pozitive a instituţiei, cât şi
pentru eficienţa comunicării. „Relaţiile cu presa scrisă sau audiovizuală sunt o formă
superioară de adresare către opinia publică”128. Există câteva reguli simple pentru
întreţinerea relaţiilor bune cu presa.
O bună comunicare cu jurnaliştii înseamnă:
O comunicare rapidă
• răspundeţi întotdeauna rapid şi cât mai posibil întrebărilor jurnaliştilor;

• atunci când este pregătit un dosar de presă, nu ezitaţi să îl trimiteţi „sub


embargo”: jurnalistul are nevoie de timp pentru a redacta materialul.
O comunicare selectivă
Un birou de presă nu poate întreţine relaţii de colaborare cu tot ansamblul
presei: astfel că este utilă consultarea „inventarului” presei, şi stabilirea listei
jurnaliştilor „privilegiaţi”. Selecţionarea interlocutorilor privilegiaţi se face în funcţie
de tema şi de interesele generale ale instituţiei.
O comunicare constantă
Nu ezitaţi să contactaţi jurnaliştii, fără a aştepta să vină să ceară informaţii.
Puteţi să le transmiteţi documente, să îi invitaţi la reuniuni, la briefing-uri: acestea le
va permite să anticipeze evenimentul şi să prezinte mai bine mesajul (să pregătească
anchete, interviuri, reportaje). Dacă jurnalistul este informat periodic despre evoluţia
unui eveniment, atunci el va fi în măsură să reacţioneze rapid, având elementele
necesare. Jurnaliştii trebuie să fie conectaţi la viaţa organizaţiei: ei trebuie să cunoască
agenda de lucru a managerului, stadiul de lucru al dosarelor, reacţiile managerului
organizaţiei faţă de principalele evenimente de actualitate, întâlnirile cu consilierii
tehnici în legătură cu anumite probleme. Astfel se creează un climat de încredere şi
legături personale care permit colaborarea serioasă şi o mai bună rezonanţă a
informaţiei.
128
M.Ap.N. “Relaţii cu presa”, Ed. Militară, Bucureşti, 1999, pag. 5;

90
1.5.6.1. „Inventarul” presei129
Iată câteva reguli simple care pot ajuta la întocmirea „inventarului” presei:
1. Este absolut necesar să se facă clasificarea în funcţie de tipul canalului media:
presă naţională, locală, internaţională, agenţii de presă, TV, radio, asociaţii de
jurnalişti;

2. Se va stoca informaţiile corecte despre fiecare publicaţie, precizând numele


instituţiei de presă, adresa completă, numerele de telefon şi de fax, numele şi
prenumele jurnaliştilor, funcţia lor, specializarea publicaţiei (informaţii generale,
economice etc.), frecvenţa apariţiei (cotidian, săptămânal etc.), tiraj. Se poate
păstra o rubrică specială pentru eventualele observaţii personale. De asemenea, se
va consemna „atitudinea” ziarului faţă de instituţia dvs.
Fişierul trebuie să fie astfel conceput încât să permită găsirea imediată a
jurnaliştilor cu care se lucrează zilnic, şi a celor cu care se colaborează mai rar.
„Inventarul” este un instrument de lucru viu: el trebuie creat, actualizat şi îmbogăţit.
Pentru constituirea inventarului, este util să:
• Procuraţi listele tematice de la departamentul de relaţii publice.
• Consultaţi caseta redacţiei din ultimele numere ale publicaţiilor care vă
interesează, pentru a avea lista responsabililor administrativi şi redacţionali;
• Cultivaţi asociaţiile de jurnalişti şi încercaţi să le acordaţi sprijinul ori de câte
ori este nevoie;
• Efectuaţi anual sau semestrial o anchetă sistematică, telefonică, în cadrul
redacţiilor, pentru actualizarea informaţiilor dvs.

1.5.6.2. Revista presei130


Redactarea revistei presei înseamnă selectarea articolelor de presă care tratează
un anumit subiect şi difuzarea lor către organismul interesat. Revista presei poate fi
însoţită de eventualele analize şi comentarii. Aceasta permite factorilor de răspundere:

129
Coman Cristina, “Relaţiile publice şi mass – media”, Editura Polirom, Bucureşti, 2000, pg. 76;
130
Idem, pg. 169;

91
• Să fie informaţi cât mai rapid şi cât mai complet;
• Să evalueze imaginea rezultată, modificările situaţiei şi în consecinţă să
adapteze politica de comunicare;
• Să urmărească, dacă nu evoluţia opiniei publice, măcar pe cea a intermediarilor
de opinie, şi astfel să fie imediat informaţi despre un eventual atac, pentru a fi
capabili să îi răspundă;
• Să măsoare impactul acţiunilor de comunicare desfăşurate;
• Să păstreze anumite elemente transmise, pentru a le insera în dosare.
Există mai multe tipuri de revista a presei, în funcţie de natura şi periodicitatea lor:
• Revista presei cantitativă, cea mai simplă, este o compilaţie de articole pentru
care se precizează numai data şi ziarul-sursă, fără nici un alt comentariu;
• Sinteza presei - este un tip mai elaborat după o analiză prealabilă a presei
vizate. Aceasta se realizează pornind de la temele considerate a fi cele mai
importante: după caz, se pot folosi citate, extrase, reproduceri de articole.
Presa nu este un material uniform. Importanţa acordată unui subiect, modul în
care este scris, ierarhizează, titlurile, eventuala ilustraţie – toate acestea sunt informaţii
cel puţin la fel de importante ca şi conţinutul articolului. Locul în pagină este foarte
important, deşi adesea neglijat: de exemplu, o informaţie de pe interiorul paginii este
mai puţin vizibilă decât una pe exterior.
Revista presei este, prin definiţie, un produs care are o durată de viaţă foarte
scurtă. Interesul pentru acest materiale este justificat de calitatea şi de rapiditatea
întocmirii şi difuzării.

1.5.6.3. Mijloace de comunicare aflate la dispoziţie


a) Comunicatul de presă - reprezintă o informare succintă, rapidă, de actualitate,
care prezintă fapte. Aceste materiale speciale sunt pentru uzul jurnaliştilor
interesaţi şi are ca scop informarea lor rapidă. Se obişnuieşte facilitarea redifuzării.
Comunicatul de presă mai poate fi definit ca „o formă de difuzare în scris
utilizată în special de instituţii şi organizaţii. Spre deosebire de ştirea de presă,
comunicatul nu este destinat publicării, ci mai ales, informării presei”131.

131
M.Ap.N., “Relaţii cu presa”, Ed. Militară, Bucureşti, 1999, pg. 11;

92
Conţinutul – În primul rând, trebuie bine ales mesajul care trebuie comunicat
jurnaliştilor. Informaţia este înta-adevăr nouă şi deci, va fi posibil
să îi intereseze. Textul trebuie să fie scurt, frazele simple. Aceste
materiale trebuie să poată fi ulterior reluat în extenso.
Iată câteva reguli simple care trebuie respectate:
• Să se găsească un titlu care să rezume mesajul;
• Să se menţioneze datele, clar şi complet;
• Să se evite abrevierile sau orice informaţie laconică, neclară.
Prezentarea - Trebuie să faciliteze munca jurnalistului, pentru aceasta, este bine :
• Să se dactilografieze pe format obişnuit, cu spaţiu dublu între rânduri;
• Să se scrie pe o singură parte a filei;
• Să fie lăsată o margine suficientă, pentru ca jurnalistul să poată adnota textul;
• Să se precizeze numele celui care a întocmit comunicatul în partea stângă sus,
data în partea dreaptă sus, iar titlul trebuie trecut dedesubt, centrat;
• Să se indice, în josul paginii, numele şi telefonul unei persoane de contact.
Multe agenţii acceptă textele comunicate telefonic, mai ales că sunt scurte.
Totuşi, este de dorit să existe şi un exemplar scris, eventual multiplicat xerox, al
textului comunicatului.
Reguli cu caracter general de întocmire a comunicatului de presă:
• Informaţia comunicată să prezinte valoare de noutate;
• Anunţurile să atragă atenţia celor interesaţi;
• Să se anticipeze mediile care vor reacţiona pozitiv la mesajul transmis;
• Să se stabilească dacă mesajul trebuie adresat direct sau publicat în presa scrisă;
• Se va adăuga o sugestie pentru un bun titlu, şi dacă este posibil, să se includă şi o
fotografie. Oamenii sunt mai sensibili la titluri şi la fotografii decât la text.
Pregătirea comunicatului - Odată ce s-a stabilit utilitatea comunicatului de presă -
în defavoarea altor mijloace de comunicare - prima sarcină este să se identifice
informaţia care se intenţionează să se încorporeze în text. O condiţie fermă este ca,
indiferent cine va pregăti comunicatul, să fie iniţiat în ideile, în problematica
subiectului de comunicat, să fie în posesia unei cantităţi suficiente de informaţie.
Hârtia şi titlul - Indiferent de hârtia utilizată, a nu se omite ca în partea superioară a
paginii să apară “COMUNICAT DE PRESĂ“, laolaltă cu - evidentul - numele, adresa
93
şi telefonul organizaţiei/instituţiei, în aşa fel încât ziariştii să poată contacta emitentul
pentru informaţii suplimentare. Se recomandă a se contacta telefonic un anumit ziarist
pentru a-l preveni asupra conţinutului mesajului şi asupra iminenţei expedierii
acestuia. Se poate evita, astfel, rătăcirea mesajului în sertarele vreunui alt departament
al ziarului. Se încheie mesajul cu precizarea datei expedierii.
Obiectivitatea - Comunicatul va fi receptat mai pozitiv de cititori când textul
este scurt, prezintă acurateţe şi este formulat la obiect. Textele din care răzbate
importanţa pe care şi-o acordă emitentul, vor diminua forţa comunicatului.
Editarea comunicatului - Se lasă o margine de 3-5 cm în stânga textului. Asta va
permite jurnalistului să folosească spaţiul pentru diferite recomandări tehnice
(caracterul literei, dimensiuni, subtitluri suplimentare etc.). Se va utiliza în mod
echilibrat paragrafele. Nu trebuie abuzat de aliniate. O nouă propoziţie nu trebuie să
fie un nou paragraf, dacă nu aduce o idee nouă în text. Pe de altă parte, este de evitat
utilizarea unor blocuri prea mari de text neîntrerupt. Cititorii îşi pierd interesul pentru
lectura unui asemenea text.
Se folosesc pentru separarea paragrafelor, rânduri libere. Un comunicat de
presă cu prea multe rânduri albe lasă senzaţia de fragmentare excesivă. Este util a se
lăsa rânduri libere doar atunci când acest lucru ajută la delimitarea ideilor.
Dacă un comunicat se întinde pe mai mult de două pagini este un bun obicei să
fie împărţit în secţiuni cu subtitluri proprii. Se va lăsa un spaţiu necesar între secţiuni
pentru a permite editorului să insereze subtitlurile pe care le consideră potrivite.
Subtitlurile trebuie să fie scurte şi dense. Este însă de preferat ca textul dactilografiat
al comunicatului să nu depăşească o pagină şi jumătate. Nu se redactează niciodată
textul la un rând. Intervalul optim este de un rând şi jumătate. Spaţiul dintre rânduri
permite ziaristului să lucreze mai uşor, iar textul este mai lesne de urmărit de
dactilografe.
Limbaj şi stil -Se compun propoziţiile comunicatului într-un stil direct şi simplu.
Propoziţiile lungi şi complexe, cu multe ramificaţii colaterale şi cu un vocabular prea
încărcat nu fac textul mai impresionant. Pentru comunicatele destinate unui public
mediu este recomandabil ca propoziţiile să nu depăşească 10-15 cuvinte.
Înainte de a începe redactarea unui comunicat este important să se definească
publicul căruia acesta îi este destinat. Este de aşteptat ca un public de nivel mediu, mai

94
numeros, să nu fie pe de-a-ntregul receptiv la toate detaliile, nuanţele particulare ale
mesajului.
Lead-ul (introducerea) – „Lead“-ul este o formă aparte de introducere; el împreună
cu titlul formează acea parte a textului care trebuie să atragă atenţia publicului. Ca o
regulă de bază, „lead“-ul trebuie să comunice esenţa mesajului care urmează a fi
conţinut în comunicat. El trebuie să răspundă la cinci întrebări fundamentale pentru
orice informaţie destinată mass-media: „Cine“, „Ce“, „Unde“, „Când“ şi „De ce“. Este
bine a se răspunde tuturor întrebărilor încă din introducere.
Restricţii - Uneori este util a se limita libertatea de acţiune a ziaristului, cu indicaţii de
genul: „vă rugăm să nu publicaţi înainte de data...“. Asemenea recomandări trebuie,
însă să fie utilizate cu mare economie, pentru a evita suspiciunile gazetarilor. Este de
preferat ca, din eventualele instrucţiuni să reiasă încrederea autorului comunicatului în
competenţa omului de presă.
b) Dosarul de presă132 - este un ansamblu complet de documente care se referă la o
anumită temă, la un anumit eveniment. Acest dosar este destinat jurnaliştilor, conţine
faptele, desfăşurarea lor în timp, precum şi numeroase informaţii. Dosarul de presă
trebuie să fie lesne utilizat, astfel încât jurnalistul să găsească toate elementele şi
datele de care are nevoie pentru redactarea articolului său.
Pregătirea - Dosarul de presă, prin excelenţă, se adresează unor persoane presate de
timp şi „bombardate” cu informaţii. Încă de la prima vedere, dosarul
trebuie să fie atractiv, forma sa grafică să stimuleze curiozitatea de a-l
consulta. Cu toate acestea, dosarul nu trebuie să fie luxos: calităţile
sunt concizia, claritatea şi simplitatea.
Prezentarea - Documentele trebuie să fie reunite într-un ambalaj solid, uşor de
transportat şi de folosit. E bine să se precizeze:
• numele producătorului şi sigla;
• titlul;

• menţiunea „Dosar de presă”;

• data;
• numele funcţionarului care poate fi contactat ulterior, numerele sale de
telefon şi de fax, e-mail, etc.

132
Coman, Cristina, “Relaţiile publice şi mass – media”, Editura Polirom, Bucureşti, 2000, pg. 120;

95
A se folosi sigla organizaţiei pe fiecare pagină, astfel încât beneficiarul să
poată întotdeauna repera emiţătorul informaţiei, chiar dacă detaşează pagini din dosar.

Conţinutul - reamintirea titlului;


• sumarul care prezintă clar diferite părţi ale dosarului, cu
numărul paginii corespunzătoare;
• rezumatul informaţiei conţinute în dosar;
• elementele dosarului (discurs, rezumat al intervenţiilor
participanţilor etc.).
Înmânarea dosarului de presa - Atunci când beneficiarul-ţintă este definit, se poate
fixa precis numărul destinatarilor. Dosarul de presă, fiind un document de referinţă,
poate avea o viaţă relativ lungă, poate servi în mod egal relaţiilor publice sau poate fi
folosit de către un centru de documentare. Dosarul de presă poate fi dat jurnaliştilor în
diferite momente:
• cu ocazia unei manifestări,
• dacă jurnaliştii invitaţi nu au putut participa la eveniment, este bine să
găsim mijlocul prin care dosarul să le parvină ulterior.
c) Conferinţa de presă133 - este o manifestare specială pentru jurnalişti, menită a le
prezenta o informaţie nouă, importantă, care să le justifice efortul de a se deplasa.
Obiectivul conferinţei de presă este atragerea atenţiei presei. Conferinţa de presă oferă
avantajul reunirii simultane a tuturor jurnaliştilor interesaţi de un anumit subiect, într-
un mod omogen, şi realizarea unui schimb de informaţii.
Conferinţa de presă trebuie să:
• aibă un caracter de eveniment;
• capteze atenţia publicului;
• suscite şi să aducă răspunsuri precise.
Pregătirea:
• Conferinţa de presă este o activitate importantă şi delicată, iar pregătirea ei trebuie să
fie meticuloasă;
• Se recomandă a se evita desfăşurarea unui alt eveniment important în aceeaşi zi;
• Se va întocmi dosarul de presă;

133
Coman, Cristina, “Relaţiile publice şi mass – media”, Editura Polirom, Bucureşti, 2000, pg. 130;

96
• Ora de desfăşurare va fi compatibilă cu programul jurnaliştilor. Trebuie respectate
orele şedinţelor de redacţie: zilele favorabile sunt marţea, miercurea şi joia, iar cele
mai bune momente ale zilei sunt prânzul şi după–amiaza. Durata totală a unei
conferinţe de presă este cca. 1h30min;

• Se vor trimite invitaţiile jurnaliştilor în funcţie de specializarea lor; este bine să


se aleagă cu grijă persoanele, pentru aceasta, este nevoie de un bun „inventar”
de presă. Invitaţia trebuie trimisă cu o săptămână înainte de conferinţă.
Reamintirea telefonică este întotdeauna utilă;
• Să se redacteze invitaţia pe carton sau pe hârtie, indicând clar obiectivul
conferinţei de presă, numele şi funcţia exactă a persoanelor care susţin, locul şi
ora. Se va indica un număr de telefon pentru confirmările de participare;
• Sala trebuie amenajată şi echipată cu: mese, scaune pentru vorbitori (ale căror
nume trebuie să fie indicate vizibil), echipament audio-video, lumini,
microfoane. E indicat să se amenajeze şi un vestiar;
• Dacă sunt mai multe persoane care participă la conferinţă, se va organiza în
ajun o reuniune de informare;
• Conferinţa de presă poate fi improvizată rapid, atunci când urmează unor
evenimente extraordinare. În acest caz, invitaţiile se fac prin comunicat sau
telefonic.
Derularea conferinţei de presă:

• Primirea - la sosire, se notează numele jurnaliştilor şi redacţia, moment în care


se vor înmâna şi dosarele de presă;

• Expunerea - trebuie pregătită cu mare atenţie şi nu va depăşi 45 de minute;

• Vorbitorii - numărul lor depinde de subiectul tratat. Principalul vorbitor trebuie


să-i prezinte şi pe ceilalţi;
• Atitudinea care trebuie adoptată: claritate, simplitate;
• Se va preciza clar că instituţia organizatoare a conferinţei poate fi sau nu citată
ca sursă pentru o informaţie;
• Răspunsurile la întrebări trebuie să fie cât mai clar posibile;
• Se vor refuza comentariile sau declaraţiile în legătură cu o chestiune mai
delicată.

97
După conferinţa de presă:
Se va realiza bilanţul participanţilor şi se vor trimite rapid dosarele jurnaliştilor
care au absentat. Pot fi organizate „centre de presă” pentru facilitarea comunicării în
momente de criză, sau doar pentru a informa periodic jurnaliştii specializaţi. De fapt,
este de dorit să se organizeze întâlniri mai mult sau mai puţin oficiale între jurnaliştii
de specialitate şi directorii de cabinet sau consilierii tehnici.

d) Călătoria de presă - este o deplasare organizată special pentru jurnalişti, pentru a


îi face să participe direct la un eveniment, pentru a le face demonstraţie sau pentru a
le da posibilitatea de a judeca „la faţa locului” un fapt anume134.
Călătoria de presă trebuie să aibă un motiv serios, care să fie făcut cunoscut.
Există câteva reguli indispensabile care trebuie respectate:
• Toţi jurnaliştii sunt oaspeţi de marcă şi vor fi trataţi în mod
similar;
• Se va reduce la minim numărul de ore sau al zilelor de drum, şi
se va asigura jurnaliştilor un confort necesar, condiţii bune de călătorie;
• Programul stabilit se va anunţa, detaliat, cu câteva zile înainte;
• Dosarul de presă va fi înmânat participanţilor la începutul
călătoriei;
• Se vor anticipa posibile interviuri.
Pregătirea - Pentru trimiterea invitaţiilor, etapele sunt acelaşi ca şi pentru conferinţa
de presă. Totuşi, pot fi precizate câteva particularităţi:
• Jurnaliştii vor fi contactaţi cu cel puţin o lună înainte, imediat ce este posibil,
se va trimite un program amănunţit (etapele călătoriei, numele participanţilor);
• Se va trimite o fişă specială pentru detalii (dată, durata călătoriei, mijloace de
transport, orar, loc de întâlnire şi locul de plecare).
Jurnaliştii invitaţi vor fi riguros selectaţi; se va prevedea posibilitatea de a
înlocui un jurnalist care absentează. La câteva zile după trimiterea invitaţiilor, se va
telefona jurnaliştilor pentru confirmare. Aceasta va asigura numărul suficient de
jurnalişti prezenţi. Organizarea călătoriei implică aspecte practice şi profesionale.
Detaliile sunt foarte importante:

134
M.Ap.N., “Relaţii cu presa”, Ed. Militară, Bucureşti, 1999, pg. 17;

98
 aspecte profesionale: definirea exactă a temei informării;
 aspecte practice: alegerea locurilor de vizitat, cazare şi masă, transport,
itinerar, etc. Este de dorit să se efectueze o călătorie prealabilă, pentru
cunoaşterea şi pregătirea în detaliu a activităţii.
Câteva sfaturi
• Numărul de participanţi nu trebuie să fie prea mare;
• Programul să fie echilibrat, păstrând şi pauzele de timp liber;

• Se vor asigura toate mijloacele pentru transmiterea informaţiei (telefon, fax,


xerox etc.);
• La finalul călătoriei, se va realiza un bilanţ succint al activităţii şi va fi oferit şi
participanţilor.
e) Campaniile de Comunicare
Partenerii într-o campanie de comunicare sunt:
• Emitentul (organizaţia care beneficiază de campanie).
• Realizatorul campaniei (agenţia).
Principalele etape în conceperea unei campanii:
Prima etapă: expunerea în scris a problemei care trebuie rezolvată printr-o campanie
de comunicare. Această primă etapă este importantă; de claritatea acestui document va
depinde întregul „lanţ“ al fabricării campaniei. Decizia de a realiza o campanie indică
deja o alegere a modului de comunicare; un mesaj scurt adresat unui public - ţintă, la
un anumit moment. Aceasta trebuie să-l determine pe jurnalist să descrie într-un mod
precis scopul activităţii.
Hotărârea care trebuie promovată - În afară de o descriere tehnică, este necesar să
se poată realiza înaintea campaniei expunerea
studiilor cantitative şi calitative asupra
opiniilor şi a percepţiei problemei. Dacă nu
este cazul, atunci urgenţa constă nu în
comunicare, ci în realizarea studiilor, acolo
unde ele lipsesc.
Obiectivele - Un obiectiv cantitativ - un punct de reper numeric ce trebuie atins ori
de câte ori este posibil.

99
Un obiectiv calitativ - punctul de reper ce trebuie atins în ceea ce
priveşte evoluţia unei atitudini şi/sau a unui comportament.
Aceste obiective se stabilesc mai uşor decât studiile efectuate înaintea
campaniei, permiţând compararea datelor înainte şi după campanie.
Publicul – ţintă - Este vorba de dezvoltarea şi precizarea criteriilor socio-demografice,
socio-economice, a atitudinilor şi comportamentelor ce permit
descrierea populaţiei vizate. Este cu atât mai important ca ţinta şi
centrul acesteia (populaţia-cheie vizată) să fie definite corect când
bugetul este mai mic sau când mesajul este complex. Piedicile pot fi
de naturi diferite: bugetare, mediatice, de timp, sau chiar politice.
A doua etapă: alegerea proiectului de campanie. Dintre multitudinea de întrebări care
se pun în legătură cu alegerea unui proiect, cele mai importante sunt:
 răspunde proiectul de creaţie la problemele ridicate?
 va înţelege grupul ţintă mesajul?
 perioada prevăzută pentru planul media este cea mai bună?
 decupajul este coerent (raportul între costul cumpărării spaţiului şi
onorarii)?
A treia etapă: munca în comun pentru realizarea campaniei. Proiectul creativ care
este reţinut trebuie adesea „şlefuit“, fie în urma concluziilor studiilor
de pretestare, fie după câteva şedinţe de lucru împreună cu agenţia.
La fel trebuie definitivat şi planul media, şi bugetul. Punerea în
practică; reuniunea de pre-producţie este esenţială şi beneficiarul
trebuie să participe la această etapă. Indiferent de canalul media
utilizat, beneficiarul trebuie să fie de acord asupra alegerii
realizatorului, a distribuţiei, a fotografului, a ilustratorului, a vocii
etc., înainte ca totul să fie pus în practică. După ce se realizează
cumpărarea de spaţiu, campania este gata să fie difuzată pe
suporturile reţinute.
A patra etapă: pregătirea terenului pentru campanie.
• Informarea internă prealabilă;
• Informarea prealabilă a presei.

100
A cincia etapă: prelungirea mesajului publicitar. Rolul publicităţii este să ofere
publicului-ţintă un mesaj complex, care răspunde tuturor exigenţelor informaţiei.
A şasea etapă: bilanţul. Realizarea bilanţului este obligatorie. Acest studiu are drept
obiectiv evaluarea impactului şi eficienţei campaniei pentru
categoriile de public vizate şi pentru obiectivele fixate.

f) Interviul - “Tot ceea ce spuneţi poate fi folosit împotriva dumneavoastră135“.


Această frază - devenită celebră datorită filmelor poliţiste americane - pare să fie un
avertisment pentru toţi cei de care se apropie un ziarist pentru un interviu.
Este, însă, de remarcat faptul că ziariştii competenţi nu urmăresc să-i expună
pe cei pe care îi intervievează şi nici organizaţiile pe care aceştia le reprezintă. Ziariştii
competenţi nu au alt scop în minte decât să-şi practice meseria: să obţină informaţii şi
să le transmită publicului.
Trebuie ştiut că un ziarist nu poate să adreseze numai întrebări previzibile dacă
vrea să obţină informaţii reale. El trebuie să se documenteze despre subiectul vizat şi
trebuie să persiste în adresarea întrebării şi să utilizeze şi alte tehnici ale interviului
pentru a-l determina pe intervievat să spună lucruri pe care acesta ar fi preferat să le
păstreze pentru sine. Un asemenea demers poate să-l pună pe cel care răspunde în
situaţii dificile, dar acesta este numai rareori scopul ziaristului.
Avertismentul la care am făcut referire mai sus – „tot ceea ce spuneţi poate fi
folosit împotriva dumneavoastră“ - rămâne valabil. Nu în sensul intenţiei ziaristului de
a fi ostil, ci în cel care defineşte relaţia ziarist – intervievat; este foarte important să nu
uiţi că rolul celui din faţa ta este să publice tot ceea ce spui. Iar dacă ceea ce spui nu
este bine cumpănit, acest lucru se poate întoarce împotriva ta. Aşa că este bine ca în
mintea intervievatului să fie prezentă întrebarea: „Ţin ca răspunsul meu să apară
tipărit?“
Oricât de confortabilă, de agreabilă, este conversaţia, ziaristul nu a venit pentru
o şuetă. Intervievatul nu poate fi absolut sigur că gândurile sale nu vor fi făcute
publice decât dacă nu le va rosti cu voce tare. Desigur, atunci când intervievatul nu
este antrenat în contacte susţinute cu presa, ziaristul este deseori avantajat de
experienţă. Un profesionist al presei poate să influenţeze semnificativ cursul unei

135
Stefan Prutianu – „Manual de comunicare şi negociere în afaceri”, vol I – Comunicarea – Editura
Polirom, Iaşi, 2000, pg. 294;

101
conversaţii din direcţia pe care o dă întrebărilor cât şi prin întreruperi în timpul
răspunsurilor.
Dar intervievatul nu trebuie să privească interviul ca fiind o situaţie în care este
expus în primul rând riscului eşecului. El este, de obicei, mai competent în domeniul
său decât este ziaristul, ceea ce este o sursă de încredere în sine. Apoi, el poate pregăti
interviul şi să creeze astfel premize pentru un produs pozitiv. De aceea se recomandă
exersarea situaţiei, chiar în absenţa unui interlocutor. “Jocul de rol“ - simularea
situaţiei - una dintre metodele utile de antrenare: cea mai eficientă tehnică de pregătire
rămâne, însă, antrenamentul TV. Confruntarea cu un ziarist celebru, în faţa camerei
TV şi a reflectoarelor, este, de obicei, incomodă pentru cel care se află pentru prima
oară într-o asemenea situaţie. Antrenamentul în faţa camerei TV, care simulează cât
mai multe elemente ale situaţiei reale, va îmbunătăţi performanţa nu numai pentru
interviul de televiziune ci şi pentru cel dat unui ziarist de presă scrisă. Iată câteva
reguli pentru acordarea unui interviu:
Pregătire pentru interviu - Întrebaţi din timp care vor fi subiectele abordate în
interviu. Ziaristul se va pregăti pentru interviu, revăzând articolele publicate pe aceeaşi
temă şi memorând date foarte importante, date pe care este important să le cunoască şi
cel care va răspunde întrebărilor. Intervievatul poate să construiască o listă cu
întrebările care crede că-i vor fi adresate, inclusiv cele “încuietoare“ şi să-şi formeze
răspunsuri. Pregătiţi o „trusă“ pentru interviu. Înainte de interviul propriu-zis,
subiectul materialului (intervievatul) trebuie să îşi clarifice care este utilitatea pentru
sine şi pentru instituţia pe care o reprezintă a declaraţiilor pe care le face. De asemenea
el trebuie să fie conştient de motivele care au stat la baza selectării sale.
„Trusa“ pentru informarea jurnalistului - Ziaristul poate să fie înarmat cu o „trusă“
care să conţină, pe de o parte, informaţii generale despre organizaţie - raportul anual, o
broşură de prezentare, o culegere a comunicatelor anterioare puse în circulaţie de
organizaţie etc. Pe de altă parte, trusa poate să conţină informaţii cu relevanţă directă
asupra problemei care urmează a fi discutată. În particular, poate fi vorba despre
informaţii factuale la care se poate face trimiteri în timpul interviului, cum ar fi
statistici sau treceri în revistă cronologice a evenimentelor relevante.
Transmiterea într-o formă scrisă a unor asemenea informaţii reduce net
publicarea lor într-o formă eronată sau imprecisă şi îi dă intervievatului siguranţă că,

102
indiferent ce traseu va avea discuţia, jurnalistul va fi în posesia unor informaţii corecte
şi clare.
Stabiliţi înţelegeri - Stabiliţi înainte de începerea interviului să vi se permită să
revedeţi transcrierea acestuia, rolurile - şi deci, responsabilităţile - sunt definite cu
claritate pe parcursul lor, în articol, sau de difuzarea lor la radio sau TV. Intervievatul
răspunde la rândul său de corectitudinea raportării comentariilor sale, este deci
autorizat să pretindă să revadă înregistrarea - scrisă sau pe bandă audio-video a
interviului înainte de difuzarea acestuia.
Asemenea înţelegeri trebuie să fie făcute anterior interviului. Dreptul de a
revedea materialul nu-i dă intervievatului dreptul de a interveni în textul interviului. El
poate să solicite doar modificări la nivelul detaliilor tehnice (ex: corectarea unor date
sau a unor cifre etc.). Dacă într-un pasaj specific, intervievatul este nemulţumit de
claritatea exprimării, el poate propune - doar propune - revenirea asupra pasajului cu
pricina. În ceea ce priveşte informaţiile produse de ziarist, din propria documentare,
intervievatul nu are dreptul să pretindă vreo modificare.
Utilizarea limbajului colocvial - Un interviu este preferat de ziarişti pentru ca
limbajul utilizat pe parcursul acestuia este accesibil, diferit de exprimarea stufoasă
prea specializată. Intervievatul trebuie să ţină cont de această opţiune şi să facă efortul
de a-şi adapta limbajul la auditoriu, în aşa fel încât să nu-l aducă pe ziarist în situaţia
de a reformula textul pentru a-l adapta stilului colocvial.
Nu lăsaţi introducerea în interviu în întregime la latitudinea ziaristului - Un
interviu este o conversaţie, nu un examen. Deşi jurnalistul determină direcţia şi tonul
conversaţiei într-o măsură importantă, intervievatul nu trebuie să se supună complet
acestuia. Dacă anumite subiecte nu sunt abordate în cursul interviului, intervievatul
poate să le aducă singur în discuţie.
Nu spuneţi nimic “off the record“ - Un ziarist conduce un interviu pentru că doreşte
să informeze publicul. El nu urmăreşte cu orice preţ informaţii “off the record“ (pe
care nu le-ar publica sub forma citării). Intervievatul trebuie, în consecinţă, să se
abţină de la a impune asemenea limitări (să pretindă nemenţionarea unei informaţii).
Este mult mai simplu să nu comunice deloc informaţiile din această categorie.
Nu încercaţi să umpleţi momentele de tăcere din conversaţie - Jurnalistul dispune
de multe tehnici de intervievare: interogări agresive, întreruperi, prezentarea unor idei
importante susţinute cu câteva exemple etc. Există o tehnică în aproape toate
103
interviurile. Jurnalistul lasă o tăcere mai lungă după un răspuns şi, procedând astfel,
încearcă sa-l facă pe invitat să umple tăcerea, ca astfel să spună, eventual, alte lucruri
decât ar fi dorit iniţial. Fiţi pregătiţi pentru asemenea situaţii - aceasta este singurul
sfat care poate fi dat. Trebuie să vă daţi seama că ziaristul urmăreşte ceva cu aceste
pauze. Nu vă lăsaţi atraşi de această stratagemă, pentru a nu spune lucruri pe care n-aţi
intenţionat a le comunica. Dacă tăcerea a devenit stânjenitoare, e preferabil să adresaţi
o întrebare de genul: „mai doriţi puţină cafea?“
Conversaţia măruntă face parte din interviu - Interviul începe în momentul în care
ziaristul a intrat în încăpere, şi se termină atunci când acesta a părăsit încăperea.
Frazele cu care ziaristul este întâmpinat (saluturi, începerea conversaţiei) sunt
momente care nu ridică probleme speciale. Însă încheierea conversaţiei presupune
precauţii, fiind un moment în care intervievatul riscă să spună lucruri pe care nu le-ar
fi spus în interviul propriu-zis. Se întâmplă frecvent ca, în încheierea conversaţiei,
ziaristul să-şi lase instrumentele de lucru - lăsând intervievatul să creadă ca interviul s-
a încheiat, şi să continue conversaţia. Eliberat de presiunea situaţiei de interviu,
intervievatul riscă să comunice lucruri pe care nu le-ar fi spus cât timp ziaristul era pe
poziţii. Surpriza poate fi mare atunci când în urma unei asemenea conversaţii „libere“,
ziaristul redeschide agenda şi începe să noteze. Interviul se încheie, deci, doar atunci
când jurnalistul a părăsit încăperea.

g) Briefing-uri – jurnalişti străini


Jurnaliştii străini apreciază briefing-urile cu puţini participanţi, organizate de
exemplu pentru prezentarea unor măsuri cu implicaţii în relaţiile externe ale ţării.
Aceste întâlniri au avantajul de a întări relaţiile personale. Jurnaliştii străini în trecere,
care se află în ţară numai pentru o anumită ocazie, dispun de foarte puţin timp şi de
aceea ei vor avea prioritate (în măsura posibilului).
La evenimente, este bine să vă asiguraţi că va participa şi un jurnalist
reprezentând o mare agenţie de presă. La vizitele unor oficiali străini trebuie să fie
convocat un jurnalist din ţara respectivă; dacă nu poate participa, este bine să i se
trimită un comunicat complet. Presa internaţională, prin audienţa sa largă, merită un
efort special pentru a o informa. Unele organisme dispun de ataşaţi de presă care se
ocupă exclusiv de relaţiile cu jurnaliştii străini. În măsura posibilului, această practică
ar trebui generalizată pentru că permite stabilirea unor contacte constante şi serioase
104
cu reprezentaţii mass-media mondială. Aceşti jurnalişti sunt intermediari de opinie,
esenţiali pentru formarea imaginii organizaţiei în lume.
Corespondenţii permanenţi
Organismele importante de presă scrisă şi audio-vizuală dispun de un birou
condus de un director, asistat de mai mulţi corespondenţi. Corespondenţii pot fi numiţi
pe perioade determinate, dar unii dintre ei pot fi familiarizaţi cu ţara de mai mult timp.
De multe ori, corespondenţii lucrează şi individual, acasă, deci trebuie convocaţi
personal la conferinţe. Ei vor fi nominal indicaţi ca destinatari ai comunicatelor şi
diverselor publicaţii. Se întâmplă ca jurnaliştii străini să fie intrigaţi de dificultatea cu
care obţin informaţii concise şi exacte. Indiferent de informaţia care trebuie să fie dată
este bine ca aceasta să fie transmisă foarte rapid.

1.5.7. Efectele mass-media în spaţiul public


Formatul care a reţinut cel mai mult atenţia de la război încoace îl reprezintă
utilizarea tot mai frecventă a mijloacelor de comunicare în masă de către oamenii
politici şi apariţia noilor tehnologii de persuasiune bazate pe strategii de markering
electoral. Secolul XX se caracterizează printr-un avânt considerabil al mijloacelor de
comunicare în masă, care au fost deseori utilizate ca mijloace de propagandă şi de
manipulare a indivizilor. Datorită dezvoltării mijloacelor de comunicare şi de
transport, dar şi a succesului presei populare de mare tiraj, ideile şi gusturile se
difuzează mai repede în ansamblul teritoriului naţional. Presa este un factor de
constituire a opiniei publice; ea aduce o fuzionare a opiniilor personale, locale,
fragmentate, în opinii sociale şi naţionale. Ea contribuie astfel la „intelectualizarea”
lumii sociale şi apare ca un element vital în buna funcţionare a democraţiei”.
Cercetările întreprinse de Paul Lazarsfeld şi colaboratorii săi în anii 1940-
1950, au relativizat aportul radioului (al mass-media în general) în campaniile
electorale. Abia în 1960-1970 s-a deschis o nouă eră. Utilizarea masivă a tehnicilor de
marketing, a sondajelor de opinie şi, mai ales, a televiziunii de către oamenii politici a
transformat radical condiţiile dialogului democratic. Ideile politice trebuie să se înscrie
obligatoriu în „tiparul mediatic” dacă vor să aibă şanse să fie asculte. Mass-media sunt
astfel menite să servească drept releu oamenilor politici. Astăzi, tehnicile de seducere

105
a alegătorilor prin intermediul mass-media au devenit foarte sofisticate (orientarea
argumentării într-un sens favorabil candidatului, fără a deforma însă mesajul).
Cu precădere în timpul campaniilor electorale, comunicarea politică se
rezumă la un joc complex între trei factori: candidaţii – mass-media – publicul, în
cadrul cărora este vorba despre controlul cât mai adecvat al reprezentărilor şi, mai
ales, al interpretărilor acestora:136
• cu ajutorul sondajelor, candidaţii încearcă să afle care sunt cererile şi
aşteptările alegătorilor, dar şi să evalueze imaginea pe care aceştia o au despre
ei, pentru a o ameliora eventual sau pentru a o corecta. Ei studiază şi oferta
electorală a concurenţilor, în special conţinutul programelor acestora, maniera
în care îşi promovează imaginea şi se situează în cadrul mass-media deci,
candidaţii interpretează permanent contextul politic în care evoluează şi îşi
construiesc în mod strategic comunicarea.
• mass-media filtrează şi selectează ansamblul informaţiilor care le parvin:
jurnaliştii sunt şi ei constrânşi să interpreteze argumentele, frazele tipice şi
imaginile oamenilor politici, servindu-se de sondajele de opinie, presupuse a
reflecta judecăţile şi aşteptările cetăţenilor. Astfel, ei oferă cititorilor sau
ascultătorilor o viziune specială asupra vieţii politice.
• publicul (alegătorii) este asaltat de o cantitate enormă de mesaje din partea
candidaţilor şi a mass-media, pe care trebuie să le trieze şi să le interpreteze
dacă vrea să se poată orienta. Câştigător va ieşi cel care stăpâneşte cel mai
eficient jocul reprezentărilor.
În consecinţă, rolul jucat de mass-media în viaţa politică determină modificarea
condiţiilor de recrutare a oamenilor politici. Mass-media, în special televiziunea,
exercită un rol de filtru, urmărind cu totul alte criterii de selecţie, tot mai diversificate
(păstrarea şi ameliorarea imaginii, prezenţa agreabilă pe micul ecran, jonglarea cu
vocabularul şi cu emoţia), care pun accent în primul rând pe efectele de notorietate.
„Noua” comunicare politică favorizează verificarea permanentă a legitimităţii
oamenilor politici. Cetăţeanul-telespectator poate să îşi formeze o opinie cu privire la
evenimentele momentului cu ajutorul dezbaterilor televizate, anchetelor şi sondajelor.

136
Mc. Quail, Denis – The Influences and Efects of Mass Media, in Curran, James Ed. Mass
Communication and Society, Edward Arnold, 1977, pg.87;

106
Comunicarea politică permite deci identificarea uşoară a noilor probleme ale
momentului şi dezbaterea în spaţiul public, a soluţiilor ce trebuie adoptate.
Metodele şi tehnicile de utilizare a relaţiilor publice sunt prezentate în capitolul
următor care vine în întâmpinarea actorilor domeniului, dar şi a publicului interesat să
înţeleagă cum sunt puse în aplicare planurile şi strategiile de comunicare şi care sunt
efectele acestora, resursele umane şi financiare utilizate.

107
Cap. II . LOCUL ŞI ROLUL RELAŢIILOR PUBLICE
ÎN PROCESUL COMUNICĂRII

2.1. FUNDAMENTELE TEORETICE


PRIVIND RELAŢIILE PUBLICE

2.1.1. Ce sunt relaţiile publice?


Practicianul în relaţii publice serveşte drept intermediar între organizaţia pe
care el o reprezintă şi toate publicurile acelei organizaţii. Drept urmare, practicianul de
relaţii publice are responsabilităţi şi faţă de instituţie şi faţă de diferitele publicuri ale
organizaţii. El distribuie informaţii care dau posibilitatea publicurilor să-i înţeleagă
politicile instituţiei.
Relaţiile publice presupun studierea publicurilor cu privire la:
• primirea de informaţii de la acestea;
• avertizarea conducerii în legătură cu atitudinile şi reacţiile lor ;
• ajutorul în stabilirea de politici care demonstrează atenţia crescută faţă de
publicuri ;
• evaluarea constantă a eficienţei programelor de relaţii publice.
Acest rol implicit include aspectul comunicaţional legat de constatarea şi
influenţarea opiniilor unui grup de persoane. Ca funcţie de management, relaţiile
publice înseamnă responsabilitate şi înţelegere în stabilirea de politici de informare,
pentru atingerea celor mai nobile interese ale organizaţiei şi ale publicurilor ei.
Complexitatea rolului relaţiilor publice a făcut ca Societatea Relaţiilor Publice
din SUA să definească 14 activităţi asociate în general cu relaţiile publice: informarea
publică (publicity), comunicarea (communication), afacerile publice (public affairs),
managementul problemelor (management issues), relaţiile guvernamentale
(government relations), relaţiile publice financiare (financial public relations), relaţiile
comunitare (community relations), relaţiile cu industria (industry relations), relaţiile
cu minorităţile (minority relations), publicitatea (advertising), activităţile agentului de
108
presă (press agentry), activităţile de promovare (promotion), relaţiile cu presa (media
relations) şi propaganda (propaganda)137.
Asociaţia Internaţională a Relaţiilor Publice a stabilit, cu ocazia Convenţiei
anuale din 1978, următoarea definiţie: “Practica relaţiilor publice este arta şi ştiinţa
socială a analizării unor tendinţe, a anticipării consecinţelor lor, a sfătuirii liderilor
unei organizaţii şi a implementării unor programe de acţiune care vor servi atât
intereselor organizaţiei, cât şi intereselor publicului138”.
La rândul lor, alte forumuri ştiinţifice sau organisme profesionale au formulat
diferite alte definiţii din dorinţa de a circumscrie cât mai exact acest domeniu.
După Public Relations Society, una dintre cele mai mari asociaţii profesionale
din lume, “relaţiile publice ajută societatea noastră complexă şi pluralistă să
funcţioneze într-un mod mai eficient, contribuind la înţelegerea reciprocă dintre
grupuri şi instituţii139”.
British Institute of Public Opinion, a cărui definiţie a fost adoptată de întregul
Commonwealth, consideră că “relaţiile publice sunt un efort deliberat, planificat şi
susţinut de a stabili şi de a menţine înţelegerea reciprocă între o organizaţie şi
publicul ei”140, iar Deutsche Public Relations Gesselschaft prezintă relaţiile publice ca
“efortul conştient şi legitim de a realiza înţelegerea, de a stabili şi a menţine
încrederea în rândul publicului, pe baza unor cercetări sistematice141”.
După sinteza realizată de revista profesională “Public Relations News”,
relaţiile publice sunt “funcţia de conducere care evaluează atitudinile publicului,
apropie politicile şi procedurile unui individ sau ale unei organizaţii de interesele
publicului, planifică şi execută un program de acţiune pentru a câştiga înţelegerea şi
acceptarea publicului”142.
Efortul de a defini relaţiile publice sau de a face ordine în definiţiile existente
este îngreunat de faptul că formulările respective conţin atât aspecte conceptuale (ce
sunt relaţiile publice), cât şi aspecte instrumentale (ce eficienţă au ele, ce proceduri de
lucru folosesc cei care le practică). Toate acestea înmulţesc elementele care compun

137
Doug Newson, Judy VanSlyke Turk, dean Kruckeberg, “Totul despre relaţii Publice”, Editura
Polirom, 2003, pg. 18;
138
Idem, pg. 19;
139
Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom-Collegium, 2004, pg. 9;
140
Idem, pg. 9;
141
Idem, pg. 9;
142
Idem, pg. 9;

109
definiţiile, deoarece rezultatele acestei activităţi sunt numeroase, iar uneltele folosite
de practicieni sunt deosebit de variate.
Dacă aruncăm o privire asupra definiţiilor existente, observăm că anumite
cuvinte-cheie apar în majoritatea formulărilor. După D.L.Wilcox şi colaboratorii săi,
acestea ar fi următoarele:
a.) deliberarea – activitatea de relaţii publice este intenţionată, este
produsul unei analize şi al unor alegeri referitoare la modalităţile de câştigare a
încrederii publicului;
b.) planificarea – activitatea de relaţii publice este organizată: “soluţiile
problemelor sunt descoperite treptat, iar strategiile sunt concepute pentru perioade
mari de timp”;
c.) performanţa – relaţiile publice se bazează pe rezultate, iar eficienţa lor
depinde de activitatea concretă a organizaţiei; prin urmare, demersurile de relaţii
publice nu pot câştiga încrederea publicului pentru o organizaţie care, prin
activitatea ei, dovedeşte ignorarea interesului public;
d.) comunicarea bilaterală – relaţiile publice se bazează pe preluarea
informaţiilor din mediul în care operează organizaţia, pe transmiterea de noi
informaţii şi pe urmărirea feed-back-ului acestora;
e.) interesul public – raţiunea activităţii de relaţii publice este
“satisfacerea nevoilor publicului, nu obţinerea, cu orice preţ, de beneficii pentru
organizaţie”;
f.) dimensiunea managerială – activităţile de relaţii publice sunt mai
eficiente atunci când sunt integrate în structurile de conducere ale unei organizaţii143.
Două definiţii sunt foarte frecvent evocate în lucrările de specialitate.
Una, propusă de S.M. Cutlip şi colaboratorii săi, susţine că “relaţiile publice
reprezintă o funcţie managerială ce stabileşte şi menţine legături reciproc benefice
între o organizaţie şi publicul de care depinde succesul sau falimentul ei144” .
Cealaltă, propusă de J.E. Grunig şi T. Hunt, accentuează dimensiunea
comunicaţională şi afirmă că relaţiile publice sunt “managementul comunicării dintre
organizaţie şi publicul său145” .

143
Cristina Coman, Relaţiile publice şi mass-media, Editura Polirom-Collegium, 2004, pg. 10-11;
144
Idem, 2004, pg. 11;
145
Idem, pg. 11;

110
Din perspectiva acestor definiţii, relaţiile publice apar ca o modalitate de
comunicare între o organizaţie şi publicul ei; ele îi ajută pe manageri să cunoască
atitudinile publicului şi să poată lua decizii corecte; totodată, ele ajută publicul să
înţeleagă specificul organizaţiei şi să aibă încredere în aceasta.
Specialiştii în relaţii publice planifică şi execută comunicarea pentru o
organizaţie, atât în interiorul ei, cât şi în relaţiile sale cu mediul înconjurător. Ei
asigură circulaţia corectă a informaţiei între diferitele subsisteme ale organizaţiei, între
public şi organizaţie (cercetarea tendinţelor publicului) şi între organizaţie şi public
(promovarea politicii acestui mediu).
În aceste definiţii, elementul cheie al relaţiilor publice este “reciprocitatea”:
cei doi parteneri, organizaţia şi publicul, ajung, datorită unei bune strategii de
comunicare (planificată şi aplicată de relaţiile publice), la un stadiu de înţelegere, de
încredere reciprocă şi de sprijin mutual146.
Într-o abordare pragmatică, relaţiile publice făcute bine presupun
confruntarea deschisă şi onestă cu o problemă şi rezolvarea acesteia. Pe termen lung,
cele mai bune relaţii publice sunt proba unei conştiinţe sociale active.

2.1.2. Originea şi evoluţia relaţiilor publice


Unii istorici îi atribuie lui Thomas Jefferson prima combinare a cuvintelor
„public” şi „relaţii” în sintagma „relaţii publice”, în 1807. Alţii spun că termenul a
fost inventat de avocatul Dorman Eaton într-un discurs la absolvirea promoţiei Yale
din 1882. Oricum,termenul „relaţii publice” nu a fost folosit în accepţiunea lui
modernă decât în 1897 când a apărut “Ghidul anual al scrierilor despre căile ferate
(Yearbook of Railway Literature)” al Asociaţiei Căilor Ferate din Statele Unite.
Succesul real al noţiunii poate fi atribuit lui Edward L. Bernays, pe care Irwin Ross îl
numeşte “Primul şi fără îndoială cel mai influent ideolog al relaţiilor publice”147.
Bernays a fost primul care s-a intitulat „consilier de relaţii publice” în anul
1921. Doi ani mai târziu el scria prima carte pe această temă, “Cristalizarea opiniei
publice (Crystallizing Public Opinion)” şi preda primul curs universitar de relaţii
publice la Universitatea New York. Aşadar, la începutul secolului XX, „relaţii

146
Idem, pg. 11;
147
Doug Newson, Judy VanSlyke Turk, dean Kruckeberg, „Totul despre relaţii Publice”, Editura
Polirom, 2003, pg. 55-56;

111
publice” a început să fie folosit ca sintagmă, să fie o ocupaţie şi o disciplină
academică. 148
Bernays şi-a devotat întreaga carieră cercetării minţii omeneşti. Abordarea
psihologică a lui Bernays este exemplificată de sfatul pe care l-a dat companiei
Procter&Gamble, în urmă cu câteva zeci de ani, atunci când compania a venit la el cu
o problemă: boicotul produselor ei de către negri. Bernays a sfătuit Procter&Gamble
să elimine campania ei de publicitate rasistă, să angajeze negri în posturi ale
„gulerelor albe”, de conducere, şi să-i invite pe negri la zilele uşilor deschise la
fabrică.
Stilul lui Bernays era adesea subtil. De exemplu, el a ajutat compania Beech-
Nut Packing să vândă şuncă, dar nu prin promovarea şuncii în sine, ci prin promovarea
unui lucru la care reacţionau toţi americanii – un mic dejun hrănitor. În 1918, Barneys
a schimbat chiar şi cursul istoriei, convingându-l pe Thomas Masaryk, fondatorul
Cehoslovaciei, să întârzie anunţarea independenţei ţării sale cu o zi, pentru a se
asigura că presa preia bine ştirea.149
Bernays, care a murit în 1995, a crezut cu tărie că relaţiile publice reprezintă
mai mult decât activitatea agentului de presă.
În ciuda influenţei sale asupra domeniului relaţiilor publice, Bernays nu este
„fondatorul” acestui domeniu. Astfel, unele autorităţi în materie susţin că Bernays a
învăţat relaţii publice în timp ce lucra în Comitetul pentru Informarea Publicului
condus de George Creel, comitet care avea ca scop câştigarea susţinerii populaţiei
pentru efortul de război al Statelor Unite în timpul Primului Război Mondial.
Este posibil ca relaţiile publice să nu aibă un singur “fondator”, dar mai
mulţi practicieni de relaţii publice din Statele Unite consideră că Ivy Lee este primul
practician al unui tip modern de relaţii publice. Cele mai multe dintre primele eforturi
ale lui Lee erau numai de informare publică, dar, mai târziu, a fost chemat să ofere
asistenţă în “relaţiile cu presa” atunci când izbucnea o criză. În timpul lui Bernays s-
au dezvoltat mai mult planificarea strategică şi consilierea.
Nu există nici o îndoială că relaţiile publice s-au dezvoltat mai rapid în Statele
Unite decât în celelalte ţări. Istoricul Alan R.Raucher atribuie acest lucru „atât

148
Idem, pg. 56;
149
Idem, pg. 56;

112
climatului social, politic, cultural şi economic al naţiunii, cât şi puterii presei de a
vulnerabiliza toate instituţiile politice mari în faţa opiniei publice”150.
Practica de relaţii publice a devenit şi un important serviciu exportat, pentru
care alte naţiuni şi-au creat propriile lor versiuni. Conceptul de relaţii publice nu are
un fondator central care să-l identifice şi nici nu are o origine naţională sau o dată de
naştere. Deoarece el se axează pe efortul de a influenţa opinii şi comportamente, de-a
lungul timpului a stârnit nenumărate critici.
Istoricii care cred că relaţiile publice au avut o influenţă pozitivă semnificativă
le atribuie rolul unui factor determinant pentru susţinerea publică a ideilor, instituţiilor
şi oamenilor. Alţii, totuşi, afirmă că acest lucru presupune sacrificiul libertăţii
personale, uzurpată de decizia majorităţii.
De-a lungul istoriei, relaţiile publice au fost folosite pentru promovarea
războaielor, pentru lobby în slujba unor cauze politice, pentru promovarea religiei,
pentru a vinde produse, pentru a strânge bani şi pentru a face cunoscute evenimente şi
oameni. Într-adevăr, multe dintre scopurile pentru care societatea modernă foloseşte
relaţiile publice nu sunt noi, iar practicienii de astăzi ai relaţiilor publice au învăţat
mult studiind strategiile primilor experţi.
În Statele Unite ale Americii, dezvoltarea relaţiilor publice a cunoscut cinci
stadii distincte, fiecare legat de tipul de relaţii publice practicat în special în acea
perioadă:
1. Perioada preliminară (începutul colonizării Americii, Revoluţia
Americană - 1600-1799) – a constituit o epocă a dezvoltării canalelor de comunicare
şi a primelor utilizări ale tacticilor relaţiilor publice (informarea publică,
promovarea şi activităţile agentului de presa);
2. Comunicare/iniţiere (perioada cuprinsă între 1800 şi 1899, respectiv
Războiul Civil, expansiunea spre vest şi revoluţia industrială) – timpul anilor 1800 a
produs schimbări semnificative în istoria relaţiilor publice, constituind o perioadă a
agenţilor de informare publică, a agenţilor de presă, a agenţilor de promovare şi a
propagandiştilor;
3. Reacţie/răspuns (1900-1939) - relaţiile publice au evoluat semnificativ în
primele 4 decenii ale secolului XX, când specialiştii în informare publică au devenit
purtătorii de cuvânt ai organizaţiilor;
150
Idem, pg. 57;

113
4. Planificare/prevenire (1940-1979) - o dată cu venirea anilor ’40, starea
naţiunii s-a schimbat, perioadă în care relaţiile publice au cunoscut o maturizare, ele
au început a fi încorporate în coordonata de management;
5. Profesionalism – din 1980 şi până în prezent – evoluţia continuă a
relaţiilor publice a fost determinată de efortul practicienilor de relaţii publice de a
controla dezvoltarea, utilizarea şi practica acestora la nivel internaţional.151
În prezent, în epoca informaţiei globale este foarte importantă practicarea şi
dezvoltarea relaţiilor publice. Mai ales acum şi mai ales aici, în România, este nevoie
de menţinerea bunelor relaţii dintre organismele guvernamentale şi societate, dintre
organizaţii şi public, dintre firme şi clienţii acestora.
Relaţiile publice au fost practicate din antichitate, deci, strămoşii noştri au
realizat necesitatea lor şi efectele acţiunilor de relaţii publice. Aceste acţiuni sunt mult
mai complexe în ziua de azi, dar urmăresc aceleaşi scopuri. Studierea evoluţiei şi
dezvoltării structurilor de relaţii publice ne furnizează elemente care ne ajută în
înţelegerea funcţiilor punctelor tari şi slabe ale acestora. Mulţi dintre cei care practică
relaţiile publice nu cunosc istoricul lor în societate. Aceasta le reduce
profesionalismul. Credem că, este foarte important să studiem organizarea atât a
structurilor de relaţii publice occidentale, cât şi ale celor româneşti, pentru că fără a şti
structura unui departament de relaţii publice nu poţi avea un punct de plecare. A activa
într-o firmă de relaţii publice sau într-un departament fără a-i cunoaşte structura ar
însemna să-ţi desfăşori activitatea într-un labirint.
Înţelegerea contextului istoric al relaţiilor publice este o parte vitală a practicii
contemporane. Istoria relaţiilor publice nu poate fi relatată doar spunând că acestea se
trag din activitatea agenţilor de presă, şi nu cuprinde doar personalităţi ca Ivy Lee sau
Arthur Page. Eforturile de a comunica cu ceilalţi sau de a trata cu forţa opiniei
publice au început încă din antichitate; numai că mijloacele, gradul de specializare,
cunoştinţele şi intensitatea efortului aparţin perioadei moderne152. Prezentăm în
continuare evoluţia relaţiilor publice în anumite perioade istorice:
Antichitatea - Comunicarea cu scopul de a influenţa opinii şi acţiuni poate
fi găsită la cele mai vechi civilizaţii. Arheologii au descoperit în Irak un buletin de
fermă care îi învăţa pe fermierii, din 1800 i.d.Hr., cum să-şi însămânţeze ogoarele,

151
Idem, pg. 61;
152
Pop Doru - “Introducere în teoria relaţiilor publice”, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2000,pg 107;

114
cum să le irige, cum să scape de rozătoare şi cum să-şi recolteze grânele, un efort nu
prea diferit de cel făcut azi de Departamentul Agriculturii în S.U.A. Elemente
rudimentare ale relaţiilor publice apar şi în descrierea spionilor, care includeau şi
informarea regelui în legătură cu opinia publică, apărarea sa în public şi difuzare de
zvonuri favorabile guvernului.
Teoreticienii greci au scris despre importanţa voinţei publice, chiar dacă nu
foloseau termenul de relaţii publice. Anumite construcţii semantice şi idei din
vocabularul politic al românilor şi din scrierile perioadei Evului Mediu se apropie de
concepţia modernă de relaţii publice. Romanii au inventat expresia « VOX POPULI,
VOX DEI » - « vocea poporului este vocea zeilor ». Machiavelli a scris în „Discoursi”:
« nu fără motiv este comparată vocea poporului cu vocea zeilor » şi a susţinut ideea
că poporul trebuie « sau răsfăţat sau anihilat ».
Relaţiile publice au fost folosite cu multe secole în urmă în Anglia, unde regii
îi menţineau pe Lorzii Cancelari în funcţia de « Păstrători ai Conştiinţei Regelui ».
Astfel, există nevoia apariţiei unei a treia părţi care să faciliteze comunicarea între
guvern şi popor. Aşa se întâmplă cu biserica, negustorii şi meşteşugarii. Cuvântul
« propaganda » s-a născut în secolul al XVII-lea, când Biserica Catolică a înfiinţat
„Congregatio de Propaganda Fide” – „Congregaţia pentru Propaganda Credinţei”.
Începuturile americane - Utilizarea publicităţii în scopul strângerii de
fonduri, de a susţine anumite cauze, de a lansa anumite activităţi comerciale, de a
vinde pământuri şi de a forma personalităţi importante în Statele Unite este chiar mai
veche decât naţiunea însăşi. Talentul american de promovare îşi găseşte rădăcinile în
primele aşezări de pe Coasta de est în secolul al XVII-lea. Probabil că primele eforturi
sistematice de adunare de fonduri pe continent au fost sponsorizate de Colegiul
Harward în 1641, când această instituţie tânără a trimis un trio de preoţi într-o
misiune de „cerşetorie”. Ajunşi în Anglia, ei au informat Harwardul că aveau nevoie
de o broşură de prezentare a misiunii lor, devenită acum un mijloc standard într-o
acţiune de colectare de fonduri.
Mijloacele şi tehnicile de relaţii publice sunt de multă vreme o importantă
poartă din arsenalul politic. Campaniile sunt susţinute pentru a mişca şi manipula
opinia publică au început din perioada războiului revoluţionar fiind opera lui Samuel
Adams şi a acoliţilor săi. Aceşti revoluţionari au înţeles importanţa suportului
publicului şi au ştiut instinctiv cum să-l trezească şi să-l canalizeze. Adams a muncit
115
neîntrerupt să trezească şi să organizeze opinia publică, plecând întotdeauna de la
ideea că „omenirea este mai curând condusă de simţuri decât de raţiune”. Adams
obişnuia să creeze anumite evenimente când acestea nu existau, pentru a-i servi
scopurile. Următorul moment important în domeniul relaţiilor publice a sosit odată cu
publicarea a 85 de scrisori federaliste între 1787 şi 1788, scrise de Alexander
Hamilton, James Madison şi John Jay. Scrisorile cereau grăbirea ratificării constituţiei.
David Truman spune : “Întregul efort al « The Federalist » a fost parte din cele mai
bine proiectate şi importante exemple de grupare de presiune din istoria Americii”.
Primele începuturi clare ale campaniilor prezidenţiale publice şi ale funcţiei
secretariatului prezidenţial de presa au apărut pe timpul lui Andrew Jackson. La
sfârşitul anilor 1820 şi începuturile anilor 1830, omul comun a primit drept de vot şi
au fost înfiinţate primele şcoli de stat.
Alfabetizarea s-a dezvoltat repede şi interesul politic a fost stimulat de o presă
de partid înfloritoare şi chiar stridentă. Pe măsură ce oamenii câştigau putere politică,
a apărut ca necesar a face campanii pentru a-i susţine. Lupta pentru putere care a
urmat a produs un pionier al relaţiilor publice, şi anume Amos Kendall. Membru
cheie al „Cabinetului Bucătărie” al preşedintelui Jackson, Kendall a fost analist,
consilier, scriitor de discursuri şi publicist. „Cabinetul Bucătărie” a fost neîntrecut în
a crea evenimente pentru a modela opinia publică. În toate problemele vitale,
preşedintele Jackson îi consulta pe aceşti consilieri cheie, care în marea lor majoritate
erau foşti ziarişti ca şi Kendall.
Anii de mijloc - Multe din forţele creatoare îşi au originile în secolul al
XIX-lea, cu toate că noţiunea de relaţii publice era puţin cunoscută în tânăra America.
Existau puţine motive pentru dezvoltarea lor pe scară largă şi nu existau mijloace de
comunicare la scară naţională. Relaţiile de grup erau relativ simple; oamenii erau
relativ independenţi şi mulţumiţi, majoritatea locuind la fermă.
Totuşi, rădăcinile activităţii de relaţii publice pot fi găsite în această perioadă.
Alan Rancher scrie: „Se pot distinge trei antecedente majore ale publicităţii secolului
XX în această perioadă. Al treilea antecedent al publicităţii – oarecum neobişnuit –
vine de la criticii şi reformatorii din afaceri. Pe la începutul secolului, aceste
elemente neluate în seamă de contemporani, au fuzionat”153.
153
Doug Newson, Judy Van Slyke Turk, Dean Kruckeberg, „Totul despre relaţii Publice”, Editura
Polirom, 2003, pg. 70-73;

116
Agentura de presă - Eforturile sistematice de a atrage sau distrage atenţia
publicului sunt la fel de vechi ca eforturile de a persuada şi cele propagandistice. O
mare parte din ce definim astăzi ca relaţii publice a fost calificată ca agentură atunci
când a fost utilizată pentru a promova apariţia aşezărilor din Vestul nelocuit sau când
a construit eroii politici. Elemente de agentură de presă sunt găsite în multe din
programele de relaţii publice de astăzi, dar nu atât de mult după cum afirmau criticii.
Agenturile, începând cu Phineas T.Barnum şi cu cele de teatru care au urmat, s-au
dezvoltat pe lângă lumea spectacolului (show bussiness). Barnum a trăit între anii
1810-1891, perioada de mare importanţă în evoluţia relaţiilor publice, şi influenţa lui
este încă simţită. Reprezentaţia lui Barnum era evidentă nu numai prin instinctul care
îi dădea posibilitatea lui de a le inocula dorinţe… Fiecare om are steaua lui. Steaua lui
Barnum a fost un semn de exclamaţie. Promotorul Barnum avea chiar propriul agent
de presă, Richard F. ‘Tody’ Hamilton.
Primele firme - „Biroul de Publicitate”, prin firma naţională de relaţii
publice şi un precursor al firmelor de relaţii publice de astăzi, a fost fondat în Boston
pe la 1900 de George V.S. Machaelis, Harbert Small şi Thomas O. Marvin. Scopul
său: „a face agentură de presă pentru cât mai mulţi clienţi”. Machaelis, un jurnalist
din Boston a luat conducerea în organizarea acestei firme şi a rămas până în 1909.
„Biroul de publicitate” s-a lansat la nivel naţional în 1906, când a fost angajat de
Compania Naţională de Căi Ferate pentru a ataca legislaţia promovată în acel timp de
Preşedintele Roosevelt. Această firmă a folosit cercetarea, publicitatea, contactul
personal pentru a satura presa naţională, în special săptămânalele cu propagandă căilor
ferate. Campania a avut un efect mic din cauza Actului Hepburn, aprobat de
preşedintele Roosevelt în 1906. Acest eşec i-a făcut pe conducătorii companiei de căi
ferate să-şi reconsidere metodele de relaţii publice şi să-şi înfiinţeze în 1911 propriul
departament de relaţii publice.
În 1904, fostul reporter din Buffalo şi publicist politic George F.Parker a
înfiinţat împreună cu Ivy Lee a treia firmă din New York, ‘Parker & Lee’. Firma a
supravieţuit patru ani, dar Lee, partenerul mai tânăr, a lăsat o amprentă în domeniul
relaţiilor publice.
În 1908, a fost fondată Hamilton Wright Organization Inc., când Hamilton
Mercer Wright, jurnalist pe cont propriu, a deschis un birou la San Francisco, după

117
care s-a mutat în New York. Primul contract de publicitate al firmei a fost cu
Comitetul de Promovare Californian. Prima emisiune a agenţiei a fost promovarea
insulelor Filipine pe piaţa americană.
Cea de-a cincea firmă a apărut în prima decadă a secolului, fiinţând până în
1988. Pendleton Dudley, cel care va deveni o personalitate influentă în domeniu timp
de o jumătate de secol a deschis o firmă pe Wall Street. Timp de 57 de ani – până la
vârstă de 90 de ani – Dudley a rămas preşedintele firmei sale Dudley-Anderson-Iutzy
Relaţii Publice.
Perioada primului război mondial 1917-1919 - Practica modernă de
relaţii publice s-a născut ca o măsură defensivă, dar primul război mondial i-a
dezvoltat şi latura ofensivă. George Creel şi Comitetul de Informare Publică a
demonstrat puterea publicităţii în mobilizarea opiniei publice. Comitetul de Informare
Publică (C.P.I.) – de multe ori Comitetul Creel – a fost înfiinţat de preşedintele
Woodrow Wilson, care era foarte conştient de importanţa opiniei publice. Geoge Creel
a fost făcut preşedintele C.P.I. Era datoria lui să mobilizeze opinia publică în sprijinul
războiului, într-o ţară în care părerile erau împărţite când s-a declarat acesta.
Creel nu avea nici un manual după care să se ghideze, şi a improvizat în
funcţie de circumstanţe. De exemplu, cum nu dispunea de mijloace radio şi TV pentru
a se putea adresa naţiunii foarte repede, el a creat o reţea de voluntari numiţi „oameni
de patru minute”, reţea care acoperea 3.000 de districte. Aceşti voluntari, imediat ce
primeau telegramele de la Washington, mergeau să vorbească în şcoli, biserici, cluburi
şi alte întâlniri. La sfârşitul secolului fusese transmise peste 800.000 de mesaje de
patru minute la aproape 400.000 de oameni. Eforturile C.P.I condus de Creel au fost
descrise de el în cartea „Cum am informat America”.
Dezvoltarea explozivă a anilor ’20 - Domeniul relaţiilor publice s-a
extins rapid în anii de după război în: guvern, lumea afacerilor, biserici, munca
socială, sindicate. În această perioadă au fost înfiinţate multe firme. În 1919, John
Price Jones şi-a înfiinţat firma „Organizare şi consiliere publicitară” pentru a conduce
campanii de colectare de fonduri şi de a asigura servicii publicitare corporaţiilor.
Harry A. Bruno, fost pilot, a fondat o firmă în 1923 în parteneriat cu Richard Blythe.
Majoritatea clienţilor lui Bruno erau producători de motoare şi instrumente aviatice,
care doreau să promoveze aviaţia. Au fost recunoscuţi pe plan naţional în momentul

118
reuşitei acţiunii lor de relaţii publice în scopul promovării zborului peste Atlantic în
mai 1927 al lui Charles Lindbergh.
În anul 1926 existau numai şase firme de relaţii publice înregistrate în
Manhattan. În acelaşi an Willam Baldwin a deschis o agenţie care avea să funcţioneze
timp de 35 de ani. În 1927, John W. Hill, un ziarist din Cleveland, şi-a deschis o firmă
în oraş. În 1933 el a intrat în parteneriat cu Don Knowlton, după care s-a mutat în New
York pentru a fonda Hill & Knowlton Inc.
Cu doi ani înaintea lui Hill, Eduard D. Howard şi-a deschis o firmă în
Cleveland, firmă care şi-a celebrat a 65-a aniversare în 1990. Eduard D. Howard &Co.
nu este numai cea mai veche firmă de relaţii publice, din Ohio, dar şi cea care a
supravieţuit cel mai mult ca firmă de independenţă; în prezent este afiliată la Hill &
Knowlton.
În 1923, General Motors (G.M.)a început să folosească publicitatea pentru a se
vinde ca instituţie. General Motors nu a avut până în anul 1931 propriul departament,
an în care a fost angajat Paul Garret. Garret a alcătuit la General Motors un program
inventiv de corporaţie, care a fost preluat de celelalte corporaţii.
Perioada Roosevelt şi al doilea război mondial 1930-1945 -
Mişcările lui Roosevelt pe scena publică sunt în mare măsură atribuite consilierului
său de relaţii publice, Louis McHary Howe care l-a servit pe Roosevelt din 1912 până
în 1936 la moartea sa.
În 1934 s-a înfiinţat în Philadelphia prima firmă condusă de o minoritate
etnică, sub conducerea lui Joseph Varney Baker, editor la Philadelphia Tribune. Al
doilea Război Mondial a propus schimbări violente, accelerând dezvoltarea relaţiilor
publice. În iunie 1942, Roosevelt a dat Ordonanţa 9182, înfiinţând Oficiul pentru
Informare de Război (OWI) şi numindu-l pe Elmar Davis la conducere. Davis şi
Oficiul pentru Informare de Război au contribuit la extinderea relaţiilor publice în
forţele armate şi în industrie. Oficiul pentru Informare de Război este considerat de
cercetători a fi predecesorul Agenţiei de Informare a Statelor Unite (USIA).
În 1942 a apărut Consiliul de Publicitate de război, la care a colaborat industria
şi guvernul pentru a face din publicitate o armă în convingerea populaţiei să lucreze
pentru război, să raţionalizeze resursele, să cumpere acţiuni de război şi să se înroleze
în forţele armate.

119
Perioada dezvoltării postbelice 1945-1965 - Dezvoltarea comerţului
internaţional şi conflictele politice au dus la extinderea relaţiilor publice în toată
lumea. Dezvoltarea telecomunicaţiilor şi a transporturilor a dus la strângerea
legăturilor dintre oameni din toate colţurile lumii, ceea ce a dus la mari schimbări. Aşa
s-a întâmplat în perioada războiului rece când Oficiul pentru Informare de Război s-a
transformat în Agenţia de Informare a Statelor Unite. Oficiul de Informare
Internaţională şi de Schimburi Educaţionale a fost creat în 1946 prin Actul Fullbright.
Escaladarea tensiunilor Războiului Rece a dus la adoptarea US Information &
Educational Act în 1948, cunoscut ca Actul Smith-Mundt. La 1 august 1953 s-a
născut în urma Planului de Reorganizare nr. 8 al Preşedintelui Eisenhower, Agenţia de
Informare a Statelor Unite, un organism independent de guvern, ce a deţinut până la
administraţia Carter monopolul schimburilor culturale şi educaţionale.
În 1947, la Washington, a luat naştere Societatea Americană de Relaţii Publice
(PRSA). La acea oră, relaţiile publice nu a dorit să fuzioneze cu Agenţia de Informare
a Statelor Unite; ea s-a alăturat în 1961.
Epoca informaţiei globale 1965-prezent - Factorul care a impulsionat
dezvoltarea practicii actuale a fost „era informaţiei globale”. Cu toate că această epocă
a început în anii ’50, ea a luat un puternic avânt în anii ’60. În anul 1957, pentru
prima dată în istoria Americii, numărul funcţionarilor a depăşit numărul muncitorilor
din industrie. Tot în acest an, a fost lansat primul satelit de comunicaţii – Sputnic –
moment în care a început „era comunicaţiilor prin satelit”. În anii ’80, cantitatea de
informaţii avea un ritm de creştere de 40% anual.154

2.1.3. Funcţiile relaţiilor publice


Din analiza definiţiilor referitoare la domeniul releţiilor publice, în mod
tradiţional, sistinge trei funcţii:
• Unul dintre punctele de vedere susţine că relaţiile publice servesc la
controlarea publicurilor, direcţionând ceea ce gândesc oamenii pentru a
satisface nevoile sau dorinţele unei instituţii.

154
Pop Doru - “Introducere în teoria relaţiilor publice”, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2000, pg.120;

120
• Un alt punct de vedere susţine că funcţia relaţiilor publice este să răspundă
publicurilor, să reacţioneze la evoluţiile, la problemele sau la iniţiativele
celorlalţi.
• Un al treilea punct de vedere susţine că funcţia relaţiilor publice este crearea
unor relaţii mutual benefice între toate publicurile pe care le are o instituţie,
cultivând schimburi armonioase între diferitele publicuri ale instituţiei (care
includ grupuri de angajaţi, de consumatori, de furnizori sau de producători).
Stephen A.Greyser, profesor de economia afacerilor la Universitatea Harvard
şi care face cercetări în domeniul comportamentului consumatorului, numeşte acest al
treilea punct de vedere al funcţiilor relaţiilor publice, în care consumatorul este văzut
ca un partener de afaceri, modelul tranzacţional. Greyser mai propune alte două
modele: modelul manipulativ, care îl consideră pe manipulator o victimă; şi modelul
serviciului, care vede în consumator un rege. După Greyser, consumatorul consideră
că există încă o distanţă între piaţa actuală şi modelul ideal de serviciu155.
Cele trei puncte de vedere tradiţionale despre relaţiile publice pot fi identificate
de-a lungul istoriei relaţiilor publice. Modelul manipulativ al lui Greyser descrie
relaţiile publice în era comunicării şi a iniţierii. Modelul serviciului descrie practicile
care predominau în epoca reacţiilor şi a răspunsurilor. Modelul tranzacţional descrie
relaţiile publice în epoca planificării şi a prevenirii.
James E.Grunig, care a propus schema “celor patru modele ale practicii de
relaţiile publice”, defineşte relaţiile publice ca fiind „managementul comunicării între
o organizaţie şi publicurile ei”. Deşi mulţi practicieni de relaţii publice ar putea spune
că relaţiile publice implică mai mult decât managementul comunicării, puţini ar fi în
dezacord cu cele patru modele prezentate în continuare.
1. Modelul agentului de presă al informării publice (publicity). Acest model
exemplifică primul stadiu istoric al relaţiilor publice, în care scopul era „informarea
publică despre organizaţie, despre produsele şi serviciile ei în toate modurile
posibile”. Aceste activităţi se axau pe comunicarea într-un singur sens, “pentru a ajuta
organizaţia să controleze publicurile care o afectează”. Adevărul în întregime nu este
întotdeauna spus.

155
Stephan A. Greyser, „Changing Roles for Public Relations”, Public Relations Journal, 37(1),
ianuarie 1981, pg. 23;

121
2. Modelul informării publicului (public information). Acest al doilea stadiu
al relaţiilor publice, din punct de vedere istoric, urmăreşte „informarea publicului cât
mai aproape de adevăr şi cât mai precis posibil”. Modelul este folosit în principal de
agenţiile guvernamentale, de organizaţiile non-profit şi de asociaţii. Practicienii acestei
organizaţii sunt „jurnalişti în interiorul organizaţiei”; ei încearcă să reprezinte atât
interesul organizaţiei, cât şi interesul public.
3. Modelul comunicării bilaterale asimetrice (Two way asymmetric model).
Acest model favorizează organizaţia. El foloseşte relaţiile publice pentru a „persuada
publicul să fie de acord cu punctul de vedere al organizaţiei”. Feed-back-ul este
folosit în scopuri de manipulare, de exemplu, „pentru a afla ce atitudini publice au ca
subiect organizaţia şi cum pot fi acestea schimbate”. Firmele care acţionează pe pieţe
foarte competitive folosesc acest model.
4. Modelul comunicării bilaterale simetrice (Two way symmetric model).
În acest caz, organizaţia încearcă să atingă, împreună cu publicurile ei, o „stare de
lucruri” acceptabilă pentru toţi. Scopul relaţiilor publice este să „creeze înţelegerea
mutuală între managementul unei organizaţii şi publicurile pe care acea organizaţie
le afectează”. În loc să privească organizaţia ca sursă de comunicare şi publicurile ca
receptor, ambii factori sunt văzuţi sub forma unor grupuri implicate într-o tranzacţie.156
O altă modalitate de a vorbi despre abordările diferite ale relaţiilor publice este
din propriul punct de vedere al practicianului. Profesorul de relaţii publice Lalit
Acharya sugerează că „mediul poate influenţa modul în care se autopercepe un
practician”157. Autodescrierea de roluri, aşa cum au fost conceptualizate de Glen M.
Broom şi de George D.Smith158, include rolul de expert (expert prescriber), un model
autoritarist şi prescriptiv; rolul de tehnician de comunicare (communication
tehnician), un model care pune accent pe oferirea de ajutor şi este orientat spre
abilităţi; rolul de a facilita comunicarea (communication facilitator), un model care
pune accent pe crearea de legături; rolul de a facilita rezolvarea problemelor
(problem-solving process facilitator), un model confruntaţional; şi rolul de a legitima,
aprobând (acceptant legitimizer), un model al persoanei care aprobă orice.

156
Doug Newson, Judy VanSlyke Turk, dean Kruckeberg, „Totul despre relaţii Publice”, Editura
Polirom, 2003, pg. 40;
157
Lalit Acharya, „Poublic Relations Environmnet”, „Juornalism Quarterly”, 1995, pg. 577-584;
158
Glen M. Broom si George D.Smith, „Testing the Practitioner’s Impact in Clients”, “Public
Relations Review”, 1979, pg. 47-59;

122
Acharya analizează aceste descrieri în termenii “incertitudinii percepute în
ceea ce priveşte mediul”, din punctul de vedere al practicianului, şi ajunge la
concluzia că un practician de relaţii publice (ca individ) poate juca mai multe roluri, în
funcţie de mediul în care îşi desfăşoară activitatea la un moment dat.
De fapt, aceste roluri autoasumate pot fi reduse la două: cel al managerului
(care supervizează personalul tehnic şi participă la planificare şi la crearea de politici),
şi cel al tehnicianului (care îndeplineşte activităţile cerute de relaţii publice). Acest
lucru a rezultat dintr-un test de cercetare pentru care au fost trimise chestionare unui
număr de 136 de practicieni de relaţii publice.
Lucrarea lui Acharya descrie în primul rând comportamentul practicianului în
legătură cu mediul extern format de opinia publică, dar mediile interne (cum ar fi
sistemele de comunicare deschise sau închise) pot şi ele să afecteze comportamentul
practicianului. De fapt, unele cercetări indică faptul că practicienii de relaţii publice
care lucrează în medii participative (în care angajaţii fac sugestii legate de munca lor
şi au în general un rol mai activ în construirea mediului lor de lucru) consideră că
sunt mai puţin constrânşi decât cei care lucrează în medii autoritare (în care
iniţiativele angajaţilor sunt puternic descurajate)159. S-ar putea ca aceia care se
descriu pe sine ca „tehnicieni” să nu aibă opţiunea de a fi manageri, din cauza
managementului superior autoritar şi a unui mediu de comunicare autoritar. Michael
Ryan, care a analizat diferenţa dintre mediile participative şi cele autoritare, observă:
“Practicienii care lucrează în mediile autoritare pot să încerce să schimbe aceste
medii explicând managerului avantajele – şi de fapt, necesitatea – de a-i implica pe
practicienii de relaţii publice în luarea deciziilor la cel mai înalt nivel şi eliminarea
constrângerilor asupra libertăţii lor de a acţiona în mod profesionist”160.
Ryan recunoaşte că obligaţia de a schimba o organizaţie de tip autoritar într-
una de tip participativ nu intră în fişa postului unei persoane din relaţii publice, dar
spune că o asemenea schimbare poate fi una dintre cele mai importante contribuţii pe
care le poate avea un specialist. În acest caz, Ryan sugerează că „un practician de
relaţii publice ar face bine să caute un mediu participativ şi să evite un mediu
autoritar”.

159
Michael Ryan, Participative vs. Authoritative Environment, “Journalism Quarterly” 64(4), 1987, pg.
853-857;
160
Idem, pg. 855;

123
În timp ce majoritatea specialiştilor în relaţii publice acceptă ideea că există
rolurile distincte de tehnician şi de manager datorită multitudinii de activităţi pe care le
încorporează relaţiile publice, în realitate practicienii de relaţii publice jonglează cu
cele două roluri simultan, de cele mai multe ori. Delimitarea ar fi mai potrivită pentru
a descrie care rol ocupă cea mai mare parte din timpul specialistului161.

2.1.4. Forme de exercitare ale relaţiilor publice


Persoanele care intră în contact cu universul comunicării publice sunt
adeseori derutate de graniţele imprecise dintre activităţile de acest profil şi celelalte
componente ale conducerii unei organizaţii; frecvent, ele identifică relaţiile publice cu
alte domenii (de exemplu, cu marketingul sau cu gestiunea resurselor umane) sau
percep nediferenţiat diverse activităţi specifice din sfera comunicării publice (de
exemplu, publicitatea ca advertising şi publicitatea ca publicity).
Asemenea confuzii sunt cauzate de noutatea acestui domeniu, în care
diferitele practici nu s-au conturat suficient şi de dificultăţile semantice create de
utilizarea respectivilor termeni în contexte şi cu accepţii încă foarte diferite.
Bibliografia de specialitate oferă şi ea numeroase exemple de variaţii, de la
un autor la altul sau de la o tradiţie culturală la alta, ale interpretărilor sau chiar ale
vocabularului conceptual. În plus, adoptarea de către limba română, în momente
istorice diferite, a unor cuvinte diferite pentru a denumi aceeaşi realitate creează
dileme suplimentare: dublete ca reclamă – publicitate, relaţii publice – relaţii cu
publicul, relaţii publice – protocol, publicitate – promoţiune.
Din aceste considerente, pentru o înţelegere a practicilor profesionale ale
relaţiilor publice, trebuiesc mai întâi clarificate conceptele fundamentale ale acestui
domeniu şi accepţiunile lor de bază162.

2.1.4.1. Publicitatea
În limbajul de specialitate publicitatea (publicity) este prezentată ca “acea
informaţie plasată de o sursă exterioară în presă şi pe care presa o preia pentru că

161
Doug Newson, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg, „Totul despre relaţii Publice”, Editura
Polirom, 2003, pg. 42;
162
Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pg. 18;

124
are valoare de informare”163. Alţi autori adaugă la aceste caracteristici şi faptul că
informaţia este plasată “cu scopul atragerii publicului”164 sau cu intenţia „obţinerii
unei atitudini favorabile a mass-media”165.
În sfera publicităţii intră comunicatele de presă, fotografiile, reportajele
video, dosarele de presă etc., trimise de diverse birouri de presă ori de departamente de
relaţii publice către instituţiile mass-media. Redacţia ce primeşte materialele decide
dacă informaţiile primite sunt interesante (dacă au calitate de ştiri) şi stabileşte forma
în care acestea vor fi prezentate (scurtează, amplifică, schimbă ordinea informaţiilor,
redactează titluri sau subtitluri etc.). Cel care trimite informaţia către presă nu mai
are control asupra ei, nu poate impune publicarea ori menţionarea obligatorie a
sursei ce a distribuit datele respective; în schimb, el nu are nici un fel de obligaţii
financiare faţă de instituţiile de presă ce au preluat şi au difuzat mesajul său166.
Formele jurnalistice preferate de publicitate sunt: reportajele economice
bazate pe statisticile trimise de o anumita firmă, reportajele despre o descoperire
ştiinţifică întemeiate pe comunicatul de presă realizat de o anumită instituţie de profil,
emisiunea de televiziune consacrată inaugurării unei construcţii, lansării unei cărţi,
vernisajul unei expoziţii etc. În mod frecvent, birourile de presă ale diferitelor instituţii
organizează evenimente precum ceremonii sociale, reuniuni ştiinţifice, învestiri
solemne, spectacole, proteste oficiale, comemorări etc., totul în vederea atragerii
atenţiei presei şi pentru a crea condiţiile favorabile plasării mesajelor în forma şi cu
credibilitatea ştirilor.
Publicitatea constituie forma cea mai subtilă de cooperare dintre presă şi
sistemul relaţiilor publice. Pentru a fi acceptat de către redacţii, mesajul este construit
după regulile de bază ale jurnalismului; tonul e neutru, informaţia este echilibrată prin
invocarea mai multor surse, factualul este asigurat prin evocarea diverselor bănci de
date, textul este construit după modelul piramidei inversate etc.
Respectarea procedurilor jurnalistice are două avantaje: asigură credibilitatea
sursei (care se prezintă „obiectivă” deoarece este capabilă să respecte standardele
163
S.M.Cutlipp, Center, Allen H., Broom, Glen M., apud. Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-
media”, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pg. 19 .
164
Wilcox, Dennis L., Ault, Phillip H., Agee, Warren K., “Public Relations-Strategies and Tactics”,
1992, Harper Collins Publishers Inc. apud. Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura
Polirom, Iaşi, 2004, pg. 19.
165
Dunn, Watson S., „Public relations – a Contemporary Approach”, 1986, Richard D. Irwin Inc.
apud. Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pg. 19.
166
Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom-Collegium, 2004, pg. 19;

125
presei) şi uşurează munca redacţiei în momentele pregătirii materialului pentru
publicare. Această intruziune, abil mascată, a grupurilor (şi intereselor) non-
jurnalistice în chiar „inima” activităţilor de presă a stârnit numeroase critici şi
controverse167. Răspunzând acestor atacuri, specialiştii în relaţii publice insistă asupra
faptului că activitatea lor se bazează pe aceleaşi principii ale respectării interesului
public şi ale informării corecte: “Informarea publică nu înseamnă întotdeauna ştiri
pozitive. Într-o criză, de exemplu, este adesea important ca organizaţia să-şi spună
propria poveste înainte ca presa să o prezinte din perspectiva proprie. În aceste
situaţii, specialistul în informarea publică este un reporter intern pentru mass-media
interne şi externe”168.
Pe de altă parte, teoreticienii acestui domeniu afirmă la unison că publicitatea
nu este totuna cu relaţiile publice; prima constituie doar o unealtă, o tehnică din
ansamblul mai vast al relaţiilor publice. Drept urmare, cei care lucrează în sfera
publicităţii sunt prezentaţi doar ca distribuitori de informaţii, ce nu au misiunea şi
activităţile complexe ale specialiştilor în relaţii publice: cercetarea publicului,
consilierea conducerii, conceperea şi implementarea de programe de comunicare. Ei
sunt „ataşaţi de presă”, „purtători de cuvânt”, „autori de texte (writers)” şi niciodată
creatori de strategii capabile să genereze schimbări ale politicii instituţiei sau ale
mediului în care ea se dezvoltă.

2.1.4.2. Reclama
Deşi publicul român este obişnuit să desemneze această activitate prin
cuvântul „publicitate” (după termenul francez preluat ca atare), este de preferat ca,
măcar în limbajul specialiştilor, să fie utilizate distincţiile din terminologia şi
bibliografia americană, mult mai clară în plan conceptual şi general, adoptată de lumea
practicienilor din relaţiile publice. În plus, sinonimia dintre reclamă şi publicitate ne
permite folosirea primului cuvânt, deja încetăţenit în limbă şi desemnând exclusiv
această activitate, pentru advertising şi utilizarea celui de-al doilea, într-un sens mai
specializat, pentru a desemna publicity169.

167
Idem, pg. 20
168
Doug Newson, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg, “Totul despre relaţii Publice”, Editura
Polirom, 2003, pg. 22
169
Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom-Collegium, 2004, pg. 21;

126
Reclama reprezintă “mesajul pentru a cărei difuzare firme, organizaţii non-
profit sau persoane individuale plătesc diferite instituţii de presă, identificându-se
astfel cu acel mesaj şi sperând să informeze sau să convingă un anumit public” 170. În
multe cazuri reclama este asociată cu vânzarea de mărfuri sau servicii; totuşi, ea nu se
limitează la scopuri exclusiv mercantile, adeseori, serviciile de personal sau cele
juridice plasează mesaje plătite pentru a transmite unor categorii de public anumite
probleme de interes comun. Cel care cumpără spaţiu sau timp cu scopul de a plasa
anumite mesaje are controlul, tocmai pentru că plăteşte, asupra conţinuturilor şi a
formei de difuzare. El produce, cu ajutorul specialiştilor din firma proprie, sau
comandă unei firme specializate mesaje complexe, la realizarea cărora contribuie
psihologi, sociologi, specialişti în tehnici de persuasiune, designeri, oameni de artă etc.
Reclama îşi propune să domine şi chiar să manipuleze publicul, prin crearea
sau accentuarea unor dorinţe, în măsura să îl determine să achiziţioneze produsele sau
serviciile oferite de cel care a comandat mesajul respectiv. Din contră, relaţiile publice
sunt concepute ca un efort de comunicare, menit să genereze, prin prezentarea corectă
a unei organizaţii (prin informare), încrederea publicului.
Lista deosebirilor nu se opreşte aici: reclama este adeseori considerată doar o
tehnică subsidiară marketingului, în timp ce relaţiile publice reprezintă un domeniu de
sine stătător; prima activitate are ca scop „vânzarea de bunuri şi servicii”, iar cealaltă
– „ameliorarea comunicării dintre organizaţie şi public şi întărirea încrederii
acestuia în organizaţie”; prima depinde aproape exclusiv de mijloacele de comunicare
în masă (pe suportul cărora îşi plasează mesajele), a doua se bazează şi pe alte
modalităţi de comunicare; prima se adresează numai audienţei externe, a doua vizează
şi publicul intern; prima „este o formă specializată de comunicare”, în timp ce ultima
“este o activitate complexă de management al comunicării”, care generează strategii
subtile de dezvoltare instituţională171.
Toate aceste cauze ar trebui să conducă la perceperea reclamei ca o activitate
radical deosebită de relaţiile publice; totuşi, cele două tipuri de activitate au şi unele
zone de contact.

170
Dunn, Watson S., „Public relations – a Contemporary Approach” 1986, Richard D. Irwin Inc, apud.
Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pg. 21 .
171
Wilcox, Dennis L., Ault, Phillip H., Agee, Warren K., “Public Relations-Strategies and Tactics”,
1992, Harper Collins, Publishers Inc, apud. Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura
Polirom, Iaşi, 2004, pg. 22.

127
În activitatea de relaţii publice, anunţurile plătite sunt utilizate pentru a atrage
atenţia unui anumit segment de public, diferit de cel vizat de serviciile de marketing.
Frecvent, reprezentanţii biroului de relaţii publice ale unor ONG-uri cumpără spaţii în
ziare sau timpi de emisie la radio ori la televiziune pentru a face publice mesaje prin
care le mulţumesc donatorilor ce au contribuit la realizarea unui anumit obiectiv.
Alteori, mari firme fac acelaşi lucru, nu pentru a prezenta produse, ci pentru a plasa
mesaje cu încărcătură etică. Organizaţiile folosesc anunţurile plătite îndeosebi atunci
când nu sunt mulţumite de felul în care presa prezintă activitatea lor, când simt că
publicul nu le înţelege politica, când vor să-şi definească mai bine identitatea publică
sau să se alăture în chip vizibil unei cauze de interes comun. Anunţul plătit oferă
control asupra mesajului, iar acest avantaj poate fi, în anumite situaţii, mai important
decât costurile implicate în cumpărarea spaţiului sau a timpului respectiv.
Publicitatea, sub formă de spaţiu sau timp donat sau cumpărat, este un
instrument de relaţii publice folosit adesea pentru a completa informarea publică,
activităţile de promovare şi acţiunile agentului de presă.

2.1.4.3. Afacerile publice


Mulţi practicieni de relaţii publice folosesc sintagma „afaceri publice” pentru
a descrie munca lor, dar acest lucru induce în eroare. Afacerile publice sunt, de fapt, o
variantă de relaţii publice care înglobează relaţiile comunitare şi relaţiile
guvernamentale: este vorba despre reprezentanţii oficiali ai unei comunităţi, pe de o
parte, şi despre grupurile legislative şi diversele grupuri de presiune, cum ar fi
consumatorii, pe de altă parte. Este o componentă esenţială într-un program de relaţii
publice, dar nu reprezintă programul în sine172.
Numeroase agenţii guvernamentale, servicii ale armatei, departamente ale
sistemului administrativ, chiar unele corporaţii folosesc, pentru a-şi defini activitatea,
sintagma „afaceri publice”. În opinia unor cercetători acest fapt este o reacţie la
prevederile unor legi americane care interzic instituţiilor de stat să utilizeze fonduri
speciale în scopuri promoţionale173. Deşi acele legi nu se referă explicit la relaţiile
publice, firmele americane au recurs la aceste stratageme lexicale pentru a evita
172
Doug Newson, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg, “Totul despre relaţii Publice”, Editura
Polirom, 2003, pg. 22;
173
S.M.Cutlipp, Center, Allen H., Broom, Glen M., “Effective public relations”, 1994, Prentice-Hall
Inc. apud. Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pg. 23 .

128
posibilele încurcături; astfel, mii de specialişti în relaţii publice lucrează sub titulaturi
ca „afaceri publice”, „informaţii publice”, „comunicare”, „relaţii constituente”. Mai
mult, sintagma „afaceri publice” a început să fie folosită ca un eufemism pentru
evitarea unor conotaţii negative ale conceptului de „relaţii publice”. Totuşi, cei care
lucrează în acest sector îndeplinesc cel mai adesea rolul de purtător de cuvânt,
înscriindu-se mai degrabă în sfera „publicităţii” decât în sfera unui nou tip de
activitate de comunicare. În Statele Unite, în agenţiile federale, inclusiv în cadrul
armatei, sintagma „afaceri publice” este de obicei folosită pentru a desemna o
responsabilitate mai mare decât informarea publicului – adică distribuirea de
informaţii. Astfel, un funcţionar care se ocupă cu informarea publicului este un
specialist în informare publică, pe când un specialist în afaceri publice în structurile
guvernamentale are adesea printre responsabilităţi şi elaborarea de politici. Deoarece
există o lege destul de strictă care împiedică guvernul să folosească persoane
identificate ca practicieni de relaţii publice, funcţionarii din cadrul armatei care se
ocupă de afacerile publice au adesea responsabilităţi care implică toate faţetele
relaţiilor publice interne şi externe174.

2.1.4.4. Promoţiunea
Acest termen se referă la „un program de comunicare complexă, care ajută
o organizaţie să îşi plaseze mai eficient ideile, produsele sau serviciile”. În acest scop,
o organizaţie poate folosi tehnici împrumutate din toate domeniile comunicării
publice: reclamă, evenimente organizate, comunicate, spectacole, distribuţii gratuite.
De exemplu, „campaniile de strângeri de fonduri ale Crucii Roşii sau ale Green
Peace sunt şi forme de promovare a imaginii acestor organizaţii”175. Mulţi
cercetători şi practicieni din domeniul relaţiilor publice consideră că, din punct de
vedere conceptual, promoţiunea este o activitate mai apropiată de marketing (deoarece
implică efortul de plasare a unor produse şi servicii) decât de relaţii publice (ce
vizează ameliorarea comunicării organizaţiei cu mediul în care evoluează). Pe de altă
parte, ei recunosc faptul că, în diferite etape ale activităţii de relaţiile publice, „unele

174
Doug Newson, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg, “Totul despre relaţii Publice”, Editura
Polirom, 2003, pg. 22;
175
Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom-Collegium, 2004, pg. 24;

129
tehnici de promoţiune sunt frecvent utilizate, astfel încât detaşarea totală de acest
câmp de activitate nu este posibilă”176.

2.1.4.5. Lobby-ul
Acest termen, foarte des invocat în ultima vreme, desemnează eforturile
făcute în vederea influenţării unei decizii guvernamentale sau legislative, prin diferite
mijloace de presiune sau persuasiune. În SUA, acest tip de activitate îşi are originea în
dreptul cetăţenilor şi al organizaţiilor de a depune plângeri împotriva unei decizii
guvernamentale. Lobby-ul reprezenta procesul legal prin care sindicate, asociaţii,
corporaţii, grupuri de cetăţeni se organizau pentru a-şi apăra interesele şi a influenţa
procesul de luare a deciziilor. Legile americane impuneau ca procesul de lobby să fie
urmărit de public, cerând ca: „aceia care practică asemenea acţiuni să înregistreze şi
să declare sursele de venit şi modul cum au cheltuit banii respectivi”177. Lobby-ul este
definit ca “acel domeniu specializat al relaţiilor publice care creează şi menţine
relaţii cu guvernul, în scopul influenţării iniţiativelor sale”178. Activitatea de lobby
cere cunoaşterea procesului legislativ, a modului de funcţionare a guvernului, a
procedurilor juridice, a persoanelor care activează în structurile guvernamentale şi
parlamentare. Deoarece asemenea subiecte depăşesc componenţele uzuale ale
practicienilor în relaţii publice, activitatea de lobby este cel mai adesea îndeplinită de
avocaţi, de foşti parlamentari ori de angajaţi guvernamentali. Deoarece se ocupă de
relaţiile unei organizaţii cu structurile de putere (ce reprezintă unul dintre publicurile
organizaţiei), lobby-ul este, în plan conceptual, unul dintre domeniile relaţiilor
publice. Cel ce îl practică are nevoie de abilităţi de comunicare, datorită cărora
mesajele sale pot convinge mai uşor persoanele vizate; el foloseşte liste computerizate
de corespondenţă, face apel la tehnici sofisticate de scriitură şi imprimare, utilizează
comunicarea nemediatică prin scrisori şi telefoane directe. Specialiştii în relaţii publice
consideră că, în ciuda unor abuzuri ocazionale, lobby-ul oferă o cale legală şi social
acceptabilă prin care diferitele grupuri pot interveni în procesul guvernamental şi
legislativ de luare a deciziilor.

2.1.4.6. Strângerea de fonduri


176
Idem, pg. 24;
177
Idem, pg. 25;
178
S.M.Cutlipp, Center, Allen H., Broom, Glen M., “Effective public relations”, 1994, Prentice-Hall
Inc. apud. Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pg. 25 .

130
Pentru o seamă de organizaţii, cum ar fi cele de caritate, cele din sfera
protecţiei mediului, cele medicale, cele de învăţământ sau de artă, într-un cuvânt, cele
de tip non-profit, strângerea de fonduri şi atragerea de noi membri reprezintă operaţii
vitale pentru supravieţuirea lor. Aceste grupuri depind de donaţii sau de cotizaţii şi de
aceea trebuie periodic să declanşeze campanii de sensibilizare a opiniei publice sau a
donatorilor potenţiali. Această activitate este cunoscută fie sub denumirea de
strângere de fonduri (fund-raising), denumire nu întotdeauna agreată de specialiştii în
relaţii publice, fie sub aceea de dezvoltare sau relaţii cu donatorii (development,
donor relations). Din această perspectivă “dezvoltarea ar reprezenta domeniul
specializat al relaţiilor publice din cadrul organizaţiilor non-profit care creează şi
menţine relaţiile cu donatorii şi membrii organizaţiei, în scopul de a le asigura un
sprijin financiar voluntar”179. În acest tip de activităţi, un rol deosebit revine unor
campanii de amploare, bazate pe crearea unor evenimente speciale (de la marşuri şi
spectacole publice la trimiteri masive de scrisori sau pelerinaje ale activiştilor la casele
oamenilor). Aceste acţiuni sunt integrate în programe speciale de menţinere a relaţiilor
cu diferite segmente ale publicului; ele implică managementul relaţiilor cu publicul,
ceea ce face ca, din punct de vedere conceptual, să funcţioneze ca o componentă a
relaţiilor publice.

2.1.4.7. Marketingul
Deoarece în viaţa profesională aceste două domenii se întrepătrund adesea
(multe organizaţii au departamente de „comunicare şi marketing”, cu angajaţi care
îndeplinesc activităţi atât de relaţii publice, cât şi de marketing), ele sunt destul de
frecvent confundate; în dezbaterile teoretice, argumentele în favoarea sau contra
separării lor au pondere egală180. Datorită acestor suprapuneri, multă lume crede că
activitatea de relaţii publice implică vânzarea de produse şi servicii şi că reuşita în
acest domeniu se măsoară prin cantitatea vânzărilor.
Chiar dacă în practică cele două tipuri de activităţi nu sunt clar demarcate, în
plan conceptual pot fi evidenţiate criterii precise de identitate. Marketingul pune la
temelia activităţilor sale noţiunea de „cerere”, ca expresie a nevoilor şi dorinţelor unor
categorii variante de oameni. Vânzătorul oferă anumite produse şi servicii, iar oamenii
le cumpără pe cele care răspund nevoilor şi aspiraţiilor lor. Între vânzător şi
179
Idem, pg. 26;
180
Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom-Collegium, 2004, pg. 27;

131
cumpărător are loc o negociere, o tranzacţie şi un schimb de valori. În opinia unora,
marketingul apare ca „funcţie a conducerii care identifică nevoile şi dorinţele
publicului, oferă produse şi servicii pentru a satisface respectivele cereri şi generează
tranzacţii ce pun în mişcare valori”181. Dintr-o altă perspectivă, marketingul este
definit ca “activitatea individuală şi organizaţională care facilitează şi rezolvă
relaţiile de schimb într-un mediu dinamic, folosind crearea, distribuţia, promovarea şi
stabilirea preţurilor pentru bunuri, servicii, idei”182 . În exerciţiul său cotidian,
marketingul constă în programe de cercetare a pieţei, de design al produsului, de
ambalare, de stabilire a preţului, de promovare, de distribuţie; acestea au ca scop
atragerea şi satisfacerea clienţilor, iar reuşita lor se confirmă prin menţinerea şi
lărgirea pieţei. În cadrul marketingului, anumite tehnici din relaţiile publice pot
contribui la realizarea scopurilor propuse: este vorba despre cele de publicitate, de
crearea de evenimente, de comunicare cu presa, de promoţiune. În aceste cazuri,
munca specialiştilor din relaţii publice se subordonează obiectivelor de marketing,
pierzând caracteristicile specifice relaţiilor publice. Relaţiile publice sunt centrate pe
actul comunicării (nu al tranzacţiei) şi vizează stabilirea unui raport de încredere între
organizaţie şi mediu (deci nu plasarea unor bunuri sau servicii). Ele acoperă segmente
mai largi de public, implicând atât publicul intern (membrii unei organizaţii), cât şi
publicul extern (investitori, beneficiari, grupuri cu anumite interese, factori
guvernamentali etc.); relaţiile publice se adresează unor segmente active şi, uneori,
ostile ale publicului, în timp ce marketingul abordează segmente pasive.
Deşi au obiective, responsabilităţi şi publicuri diferite, relaţiile publice şi
marketingul se pot sprijini reciproc: menţinând un climat social de încredere, relaţiile
publice pot contribui la reuşita eforturilor de marketing; satisfăcând nevoile şi
aşteptările publicului, marketingul poate asigura bazele unei campanii fructuoase de
relaţii publice. După un cercetător al acestei probleme, profesorul Philip Kotler de la
Universitatea Northwestern din SUA, “cele două discipline se referă la publicuri şi
pieţe; amândouă înţeleg nevoia unei segmentări a pieţelor; amândouă sunt
preocupate, atunci când îşi concep programele, de atitudinile, percepţiile şi imaginile
pieţei; amândouă privilegiază procesele de management, bazându-se pe analiză,
181
S.M.Cutlipp, Center, Allen H., Broom, Glen M., ”Effective public relations”, 1994, Prentice-Hall
Inc, apud. Cristina Coman, „Relaţiile publice şi mass-media”, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pg. 27.
182
Wilcox, Dennis L., Ault, Phillip H., Agee, Warren K., “Public Relations-Strategies and Tactics”,
1992, Harper Collins Publishers Inc., pg. 15-18;

132
planificare, implementare şi control”. Această tendinţă de integrare este favorizată de
apariţia unor activităţi de marketing care nu vizează obţinerea profitului (aşa-numitul
„marketing social”) sau de crearea unor activităţi mixte de tipul “marketing
comunicaţional” ori „marketing de relaţii publice”.
Câmpul relaţiilor publice este, în prezent, locul unor evoluţii şi transformări
permanente, în cursul cărora diferitele tipuri de activităţi şi diferitele tehnici se
întrepătrund. Cerinţele pieţei, dinamica profesiunii, presiunile exercitate de diferitele
conjuncturi – toate acestea duc la extinderea domeniilor existente şi la dezvoltarea
unor forme noi de activitate. În aceste condiţii, eforturile de clasificare şi de delimitare
teoretică sunt constant depăşite de transformările din interiorul profesiei; este firesc
deci, ca orice abordare să treacă în revistă (fără pretenţia de a epuiza) diferitele sisteme
conceptuale existente la un moment dat în cultura profesiei. Cu toate acestea, aspectele
teoretice rămân relative, iar mişcările din universul profesional al relaţiilor publice se
dovedesc, nu o dată, imprevizibile. Indiferent însă de aceste întrepătrunderi de
discipline, domenii şi tehnici de lucru, câmpul relaţiilor publice posedă un nucleu clar
şi bine definit de obiective, de noţiuni şi reprezentări teoretice, cu aplicaţie la sfera
comunicării cu presa.

2.1.5. Structuri de relaţii publice departamentale


În S.U.A, în industrie, exista două tipuri de bază de operare: departamentul de
relaţii publice şi firma de consultaţii în problemele de relaţii publice. Marea majoritate
a specialiştilor lucrează pentru departamentele de relaţii publice sau de comunicare ale
unor companii sau ale unor organizaţii non-profit. Un sondaj recent a stabilit că cele
mai mari 1500 de corporaţii americane dispun de un asemenea departament în
proporţie de 85%. Conform unui alt studiu, efectuat în 1983 de Asociaţia
Internaţională a Comunicatorilor din domeniul afacerilor, aproape jumătate din
angajaţii săi lucrează într-un mediu corporatist. Societatea Americană de Relaţii
Publice arată că 45% din membrii săi lucrează în afaceri şi industrie şi un alt procent
în forme specializate de relaţii publice. Restul de 30% este angrenat în activitatea unor
instituţii, asociaţii, instituţii de învăţământ şi guvernamentale non-profit. Firmele de
relaţii publice oferă o gamă largă de servicii şi sfaturi date de experţi clienţilor, pe

133
bază de taxă. Clienţii lor sunt, în primul rând, organizaţiile care au un personal redus
de relaţii publice sau care doresc servicii specializate.

2.1.5.1.Rolul departamentelor
Timp de aproape 100 de ani, departamentele de relaţii publice au activat în
slujba companiilor şi a organizaţiilor. Se cunoaşte că George Westinghouse a creat
primul departament corporatist în 1889, când a angajat doi oameni pentru a face
publicitate proiectului său de suflet, şi anume, electricitatea în curent continuu.
Misiunea lor a fost relativ uşoară comparativ cu amestecul de elemente fizice,
sociologice şi psihologice pe care îl presupune activitatea modernă în cadrul unor
astfel de departamente. Westinghouse a pierdut în faţa sistemului de curent alternativ
propus de Thomas A. Edison care a şi devenit standard în S.U.A. Însă conceptul de
curent continuu propagat de departamentul de relaţii publice al lui Westinghouse s-a
dezvoltat ajungând în prezent fundamentul sferei industriei electronice.
Ani de zile relaţiile publice au avut o funcţie limitată, şi anume, de a transmite
informaţii mass-media. Relaţiile cu mass-media, publicitatea produsului încă domină,
în mare măsură, activitatea multor departamente corporatiste de relaţii publice. Dar
complexitatea vieţii moderne a relaţiilor publice are un rol mult mai extins şi influent.

2.1.5.2. Ce speră conducerea?


Conducerea de vârf din zilele noastre speră mai mult de la departamentul său
de relaţii publice decât de la simple comunicate de presă sau alte forme de contact cu
mass-media. Se au în vedere următoarele aspecte :
Analiza informaţiei - Membrii personalului de relaţii publice ar trebui să activeze ca
analişti de informaţii şi publicişti, arată R.D. Liley, preşedinte al
companiei americane Telephone&Telegraph. Ei ar trebui să fie
capabili să interpreteze corporaţia pentru lume şi lumea pentru
corporaţie.
Probleme de conducere – Personalul de relaţii publice trebuie să înregistreze şi să
relateze tendinţele sociale şi să evidenţieze problemele publice
ca acestea să nu ajungă la adevărate conflicte. În acest sens,
Forţa de Acţiune pentru Statutul şi Rolul Relaţiilor Publice,
134
formată de PRSA în 1980, sublinia: „…Cea mai importantă
calitate a specialistului în relaţii publice o reprezintă
capacitatea acestuia de a anticipa şi modela evenimentele şi
nicidecum de a sesiza şi raporta ceea ce este deja cunoscut. În
momentul în care o organizaţie se confruntă cu reacţia
publicului şi a clienţilor săi, este deja prea târziu ca relaţiile
publice să mai poată repara ceva. Desigur că este important să
faci faţă evenimentelor în curs, dar şi mai important este să
poţi modela şi direcţiona atitudinea viitoare”.
Educaţie - Personalul de relaţii publice joacă un rol educaţional important în
înţelegerea de către conducere a modului în care funcţionează
mass-media şi a rolului pe care acestea îl îndeplinesc în
societate. Din această perspectivă, administraţia
managementului reprezintă primul şi cel mai important
beneficiar al eforturilor lor.
Instrucţie - Personalul de relaţii publice consiliază conducerea despre felul în care să
facă, în mod eficient, cunoscută publicului, poziţia organizaţiei.
Datorită presiunilor societăţii, conducerea de vârf îşi alocă tot
mai mult timp pentru problemele publice şi rostirea de
discursuri publice.
Specialist în management - Personalul de relaţii publice, cel puţin acela care aspiră la
ocuparea unui post de factor de decizie într-o organizaţie,
trebuie să înţeleagă concepte ca managementul pe bază de
obiective, alocarea resurselor, supravegherea personalului şi
utilizarea instrumentelor de comunicare, superioare din punct de
vedere al performanţei. Toate strategiile şi programele de relaţii
publice trebuie să aibă o legătură directă cu obiectivele generale
ale organizaţiei. După cum arăta preşedintele companiei Quaner
Dats: „Cei care nu ţin pasul pot fi interpretaţi doar de aspectul
etnic al soluţionării problemei şi comunicării, dar ei nu vor
putea să înţeleagă impactul acestuia asupra strategiei
companiei”.

135
Bussines Week a rezumat astfel obiectivul şi structura departamentelor de
relaţii publice: „Oamenii care lucrează în relaţii publice se străduiesc să dea un
conţinut intelectual activităţii lor. Ei se îndepărtează tot mai mult de stilul statistic ce
le-a caracterizat activitatea până nu demult şi încearcă să adopte planificarea pe
termen lung şi alte mijloace ce ţin de conducerea modernă. În decursul acestui proces
se dezvoltă concepţii tradiţionale ale mass-media, comunicaţiilor, angajaţilor şi
relaţiilor financiare”183.

2.1.5.3. Organizarea unui departament de relaţii publice


Un departament de relaţii publice este condus de o persoană care, cel mai
adesea, este numită „directorul cu relaţiile publice”. Mai ales în cadrul corporaţiilor
mari, directorul poate deţine titulatura mai lungă de „vicepreşedinte cu comunicările
corporaţiei”. În cazul din urmă, responsabilitatea să se poată extinde şi asupra
supravegherii activităţii de reclamă şi marketing. Departamentul este, cel mai adesea,
împărţit în secţii şi subsecţii. Fiecare şef de secţie şi subsecţie răspunde în faţa
directorului. Fiecare secţie are o arie specializată de responsabilitate, cum ar fi
relaţiile cu presa, cu investitorii, problemele consumatorilor, relaţiile cu angajaţii şi
problemele comunităţii.
Organigrama tipică a departamentului de relaţii publice este reprezentată în
figura de mai jos şi este cea a Companiei Lokheed, de Rachete şi Construcţii
Aerospatiale din Sunnyvale, California, care are un personal format din patrusprezece
oameni.

Director Relaţii Publice

Secretar (a)

Şeful biroului ştiri Editor “STAR” Şeful problemelor publice

183 Administrator
Wilcox, Dennis L., Ault, Phillip Administrator
H., Agee, Warren K., “Public Relations-Strategies and Tactics,”
1992, Harper Collins Publishers Inc., pg. 28;

136
Reprezentanţi R.P. Problemele comunităţii

Şeful departamentului, numit director cu relaţiile publice, este răspunzător în faţa


preşedintelui. Un/o secretar(ă) şi alte persoane sunt subordonate directorului.
Aceştia sunt: şeful biroului ştiri (răspunzător cu relaţiile cu mass-media şi cu
relaţiile cu presa), editorul ziarului angajaţilor „Star” şi şeful cu problemele publice
(responsabil în primul rând cu relaţiile cu guvernul şi cu comunitatea).
Şeful biroului de ştiri are un asistent administrativ şi trei reprezentanţi cu
relaţiile publice care se ocupă de ştiri şi contribuie cu articole (inclusiv personale) în
„Star”. Şeful cu problemele publice are un asistent administrativ şi două persoane care
lucrează direct cu problemele comunităţii din întreaga zonă a golfului San Francisco.
General Motors, una dintre cele mai mari corporaţii din lume are un personal
de relaţii publice format din peste trei sute de oameni şi o mare varietate de denumiri
de posturi, în funcţie de dispunerea geografică de sucursale. Fiecare sucursală Buik şi
Saginaw Steering Gear Division, are propriul său director de relaţii publice. General
Electric, o altă corporaţie gigant, are mai multe sute de angajaţi în diferite funcţii de
relaţii publice. Sunt însă şi corporaţii cu cifre de afaceri de multe milioane de dolari
care au departamente mici de relaţii publice. Majoritatea funcţionarilor de relaţii
publice activează în departamente compuse din cel puţin zece oameni. Personalul de
relaţii publice poate acţiona în cadrul unei organizaţii, în mod dispersat, astfel încât
este greu de apreciat cât este de extinsă activitatea de relaţii publice. Unii pot activa în
cadrul departamentului de marketing sau de personal, ca specialişti în comunicare ce
se ocupă de circulare şi broşuri. Alţii pot lucra în publicitate, exclusiv pentru reclama
produselor.
Există două modalităţi diferite de urmărire/îndeplinire a obiectivelor de
conducere. Teoria managementului tradiţional împarte organizaţia în funcţie de
urmărirea obiectivelor de conducere:
a) prin sugestii, recomandări şi consiliere (staff function);
b) prin supraveghere, delegarea autorităţii şi misiuni de lucru (sline function).

137
O persoană cu funcţie de urmărire a obiectivelor de conducere (exemplu:
vicepreşedintele activităţii de producţie) - prin supravegherea, delegarea autorităţilor şi
a misiunilor de lucru - se ocupă de atingerea obiectivelor organizaţiei.
Un director, cu o astfel de funcţie, va realiza obiectivul prin delegarea
autorităţii, stabilirea proiectelor şi supravegherea, de exemplu, a muncitorilor de la
liniile de asamblare. În acelaşi timp, o persoană cu funcţie de urmărire a obiectivelor
de conducere prin sugestii, recomandări şi consiliere influenţează indirect munca
celorlalţi, prin utilizarea sugestiilor, recomandărilor şi sfaturilor. Conform teoriei
acceptate a managementului, relaţiile publice reprezintă o astfel de funcţie (de
furnizare a sugestiilor, recomandărilor şi sfaturilor).
Personalul de relaţii publice este format din experţi în comunicare. Managerii
cu funcţii de exercitare a supravegherii, de delegare a autorităţilor şi misiunilor de
lucru, inclusiv preşedintele organizaţiei, se bazează pe personalul de relaţii publice
pentru pregătirea şi prelucrarea de informaţii, pentru recomandări şi pentru realizarea
de programe de comunicare care să aplice politicile organizaţiei.
Membrii personalului de relaţii publice pot afla, de exemplu, prin intermediul
sondajului, că oamenii au cunoştinţe vagi despre produsele companiei. Pentru a
rezolva această situaţie, departamentul de relaţii publice poate recomanda conducerii
de vârf, înfiinţarea unei case deschise în care să se facă demonstraţii cu produsele
firmei şi unde să se ofere publicului felurite posibilităţi de distracţii.
Trebuie reţinut că departamentul recomandă o astfel de acţiune; el nu are
autoritatea de a hotărî înfiinţarea unei asemenea case sau să ceară colaborarea altor
departamente din cadrul companiei. Dacă se obţine aprobarea conducerii,
departamentul îşi poate asuma responsabilitatea organizării unei astfel de acţiuni.
Conducerea de vârf, formată din manageri cu funcţii de urmărire a obiectivelor prin
supraveghere, delegarea autorităţii şi misiuni de lucru, are autoritatea de a cere tuturor
departamentelor să colaboreze la realizarea acestei activităţi. Deşi, departamentele de
relaţii publice pot funcţiona doar cu aprobarea conducerii de vârf, nivelurile de
influenţă pe care acestea le pot exercita sunt remarcabile. Influenţa se realizează prin
accesul liber la conducere, prin rezolvare spectaculoasă a unor afaceri publice ce pun
conducerea în dificultate etc.
Un exemplu în acest sens îl constituie firma Johnson & Johnson care acordă un
statut deosebit personalului său de relaţii publice. Criza Tylenol declanşată de decesul
138
a şapte persoane ca urmare a îngurgitării unor pastile ce conţineau cianură a
demonstrat clar că firma a ascultat recomandările personalului său de relaţii publice,
reacţionând rapid şi retrăgând de pe piaţa produsul respectiv. În acest caz, relaţiile
publice s-au aflat într-o poziţie de consultanţă obligatorie.
Experienţa în domeniul relaţiilor publice relevă că o serie de sugestii
pentru manageri tind să devină reguli:
1. Reprezentanţii departamentelor de relaţii publice ar trebui să facă parte din
comitete importante, care să le dea posibilitatea să schimbe informaţii.
2. Şefii departamentelor ar trebui să aibă funcţii echivalente, pentru ca nici unul
să nu submineze autoritatea celuilalt.
3. Toţi şefii de departamente (relaţii publice, marketing, publicitate etc.) ar trebui
să fie subordonaţi celuilalt şef, în aşa fel încât, înainte de luarea deciziei, să
poată fi cântărite toate punctele de vedere.
4. Contactele regulate, neoficiale ale reprezentanţilor tuturor departamentelor pot
ajuta la clădirea respectului şi încrederii reciproce.
5. Responsabilităţile fiecărui departament trebuie formulate în scris. În felul
acesta se evită orice conflict privitor la problema cărui departament îi revine
autoritatea de a comunica cu angajaţii sau de a modifica o relaţie de presa.
În orice organizaţie modernă, relaţiile publice reprezintă o funcţie de
conducere, precum şi de sugestii, recomandări şi consultanţă. Puterea şi influenţa lor
se corelează cu doi factori:184
1. accesul direct la conducere, cu rolul de consultanţă obligatorie;
2. statutul şi funcţia egală a şefului departamentului de relaţii publice cu cele ale
şefilor celorlalte departamente.
În acest ultim caz, important este ca toţi să aibă aceiaşi titulatură. Nu toate companiile
respectă aceste reguli.

2.1.5.4. Avantajele şi dezavantajele de a lucra


într-un departament

184
Wilcox, Dennis L., Ault, Phillip H., Agee, Warren K., “Public Relations-Strategies and Tactics”,
1992, Harper Collins Publishers Inc., pg. 31;

139
Activitatea într-un departament de relaţii publice poate fi stimulatoare şi poate
oferi angajaţilor săi sentimentul împliniri, pe măsură ce contribuie la atingerea
obiectivelor organizaţiei.
Avantajele lucrului într-un departament de relaţii publice:
1. Salariul, în general, bun;
2. Beneficii substanţiale privind asigurările sociale şi medicale;
3. Ocazia de a lucra cu un grup de profesionişti de aceeaşi talie;
4. Resurse bogate.
Dezavantajele pot fi:
1. Un proces complicat de aprobare înainte de producerea sau publicarea
informaţiilor;
2. Lipsa de înţelegere de către conducere a funcţiei de relaţii publice;
3. Lipsa perspectivei de avansare pe scara ierarhică, într-un departament mic;
4. Implicarea în activităţi de rutină care se schimbă prea puţin de-a lungul
unei anumite perioada de timp.
Deşi, în toate domeniile relaţiilor publice se aplică aceleaşi reguli/principii,
specialiştii activează în domenii diferite vizând obiective diferite. Sarcinile pe care le
îndeplinesc sunt, în diversitatea lor, aproape infinite. Un specialist poate încerca să
mărească conştiinţa publică faţă de un pericol în domeniul sănătăţii, cum ar fi, de
exemplu, bolile de inimă, în vreme ce altul are misiunea de a informa consumatorii
despre apariţia unui nou produs pe piaţă. Alţii pot lucra cu angajaţii în domeniul
corporaţiilor din sfera comunicaţiilor, al recrutării de voluntari pentru colectare de
fonduri etc.185

2.1.5.5. Delimitări teoretice


Situat la interferenţa sferelor economică, politică şi socială, fenomenul militar
capătă un pronunţat aspect de interdisciplinaritate în care dimensiunea mentală-
individuală, de grup sau colectivă joacă un rol dintre cele mai importante. Rolul
psihicului uman, fundamental generator al comportamentelor, a fost sesizat sincron
apariţiei fenomenului militar, formele/procedeele de influenţare/manipulare
psihologică evoluând, în plan diacronic, paralele şi complementar formelor „clasice”
de manifestare a acţiunii militare. Este dificil de făcut pentru epocile mai îndepărtate

185
Coman Cristina – “Relaţiile publice, principii şi strategii”, Editura Polirom, Iaşi, 2001;pg. 66-67.

140
istoric o distincţie foarte clară şi tranşantă între formele de acţiune care vizează
sistemul psihic global – acţiunile psihologice, propagandă, acţiunile imagologice – şi
asta deoarece lipsesc informaţii coerente în acest sens.
Cu siguranţă, însă, asemenea acţiuni au existat, de vreme ce în China anului
1028, căpetenia tribului Zhou – şi întemeietorul dinastiei cu acelaşi nume – după
înfrângerea ultimului rege Shang difuzează o proclamaţie în care îşi justifică revolta
împotriva suveranului sau prin „porunca primită de la Stăpânul ceresc de a pune
capăt unei domnii corupte şi detestabile186”. Cercetările ne arată că iniţiatoare a unor
servicii speciale de relaţii publice cu atribuţii bine determinate a fost Ecaterina a II-a,
continuatoarea operei lui Petru cel Mare a ceea ce s-a vrut a fi „a treia Romă”.
Caracteristicile războiului contemporan relevă creşterea spectaculoasă a
dimensiunii neconvenţionale a acestuia, analiştii Pentagonului apreciind că războiul
secolului următor va fi un război preponderent informaţional. În structura acestui tip
de război se încadrează şi latura imagologică, dimensiune puternică în societate
contemporană. Concepută ca un atribut al vieţii psihice – bazat pe capacitatea
psihicului uman de a construi reprezentări mentale – determinat în relaţia
comunicaţională, imaginea „poate să influenţeze puterea de decizie a unui individ sau
a unei colectivităţi187”, viaţa omului şi a societăţilor fiind „legată în egală măsură de
imagini, ca şi realităţi mai palpabile188”.
Imaginile pot fi presupuse ca fiind categorii de „senzaţii mentale”, impresii pe
care obiectele/persoanele le lasă pe creierul uman. Concomitent, ele menţin actuale
urme ale trecutului, ocupă anumite spaţii din memorie pentru a le proteja de
dezordinea schimbului şi fortifică senzaţia de continuitate a mediului înconjurător, ca
şi experienţelor individuale sau colective. Ele operează o filtrare şi rezultă dintr-o
filtrare a informaţiilor posedate sau primite de către subiect în legătură cu satisfacţia
căutată sau cu coerenţa care îi este necesară. Rezultă o determinare a imaginii de către
scopuri şi, cum funcţia ei principală este selecţia a ceea ce vine din interior şi mai ale
din exterior, „Imaginile joacă rolul unui ecran selectiv destinat să primească noi
mesaje care nu sunt ignorate în întregime, respinse sau refulate189”. Astăzi, canalele

186
Textul în Shu Jing, B.Karlgren, The book of Documents, pg. 55;
187
C.Bacos, „Rolul imaginii asupra mentalităţilor colective, în „Societate & Cultura”, nr.3/1992, pg. 23;
188
J.Le Goff, „Imaginarul medieval”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991, pg. 12;
189
S. Moscovici, „Psihologia socială sau maşina de fabricat zei”, Ed. Polirom, Iaşi, 1994, pg. 35;

141
de transmitere a imaginii sunt preponderent cele audiovizuale, ale căror viteză şi
impact le fac capabile, în ultimă instanţă, să modeleze/remodeleze realitatea.
Acesta este motivul pentru care perioada actuală, în care „imaginea a devenit
un aliment cotidian al sensibilităţii noastre, al inteligenţei şi ideologiei noastre190” -
facilitează creşterea exponenţială a utilizării mijloacelor agresiunii/războiului de
factură imagologică. După cum arăta Mucchieli, în societăţile contemporane
mijloacele de informare în masă sunt singurele capabile să fabrice o opinie publică, să
creeze o psihoză colectivă fără a fi nevoie să adune mulţimile. Ele acţionează asupra
fiecăruia individual şi izolat, creând, totodată fenomene colective.
Încercând o explicaţie a mijloacelor de comunicare audiovizuale, în special al
televiziunii, Andre Leroi-Gourhan considera că acestea „mobilizează în acelaşi timp
viziunea mişcării şi audiţia, altfel spus antrenează participarea pasivă a întregului
câmp al percepţiei”, marja de interpretare individuală fiind „excesiv redusă prin faptul
că simbolul şi conţinutul său se pierd într-un realism care tinde spre perfecţiune, iar
pe de altă parte, situaţia reală astfel creată lasă spectatorul în afara oricărei
posibilităţi de intervenţie activă191”.

2.1.5.6. Modelul sistematic al acţiunii de relaţii publice


Forţa unei structuri de relaţii publice este, în mod obiectiv, conexă câtorva
elemente, între care pot fi amintite resursele, canalele de comunicare multiple şi
penetrante, ca şi instrumente de evaluare rapidă şi precisă. Definitorie în activitatea
structurilor de relaţii publice este acţiunea asupra ţintei. Considerând universul uman
structurat trisferic, activitatea de relaţii publice desemnează, pe de o parte, „o formulă
valorizată social, faţă de care un subiect îşi dă adeziunea” şi, pe de altă parte, „o
luare de poziţie asupra unei probleme controversate a societăţii, caracterul ei parţial,
parcelar” fiind uman admis192.
Obiectivul principal al activităţii de relaţii publice este reprezentat de sfera
opiniilor, fapt ce constituie specificitatea relaţiilor publice; obiectivele, strategiile şi
canalele de comunicare sunt stabilite în funcţie de specificitatea sferei opiniilor.

190
J.Ellul, „La parole humiliee”, Editions du Seuil, Paris, 1983, pg. 5;
191
A.Leroi-Gourhan, „Le geste et la parole. Techique et language”, Paris, 1964, pg. 295;
192
S. Moscovici, „Psihologia socială sau maşina de fabricat zei”, Ed. Polirom, Iaşi, 1994, pg. 34;

142
Analizând modelul sistematic al acţiunii de relaţii publice/influenţare
imagologică, elementele componente pot fi grupate după cum urmează:

• Structura de relaţii publice – grupuri, instituţii oficiale şi neoficiale, ce


dezvoltă relaţii publice şi acţiuni de influenţare imagologică.
• Strategia/planul de comunicare – liniile directoare ale acţiunilor de relaţii
publice, obiectivele ce trebuie atinse, restricţiile şi resursele disponibile.
• Procesul de relaţii publice/influenţare imagologică – reprezintă zona „caldă”
a acţiunilor de relaţii publice; prin aceasta se comunică informaţii şi
semnificaţii codificate sub diferite forme – limbaj, gesturi, simboluri.
• Subiectul/ţinta acţiunii de influenţare imagologică – o importanţă determinantă
o are sistemul de referinţă al acesteia.
• Evaluarea stării/evoluţiei sistemului de relaţii publice/influenţare imagologică
şi a strategiei.
• Obiectivele activităţii de relaţii – pot fi reale sau declarate.

Progresele realizate în domeniul relaţiilor publice sunt direct legate de luptele


pentru putere declanşate de mişcările politice şi economice reformatoare. Aceste
mişcări, reflectând puternicele valuri de protest împotriva grupurilor de putere
învechite, au constituit agenţii catalizatori pentru practica relaţiilor publice. Manevrele
grupurilor politice şi economice pentru a domina au creat nevoia de a câştiga suportul
opiniei publice.
Structurile de relaţii publice s-au dezvoltat şi ca răspuns la nevoia de a câştiga
acordul publicului în utilizarea noilor tehnologii. Istoria structurilor de relaţii publice
are sens numai când este legată de asemenea evenimente sau de conflictele de putere
şi crizele ciclice de schimbare. Nu este o simplă coincidenţă faptul că, în trecut, lumea
afacerilor lua foarte în serios firmele de relaţii publice atunci când poziţiile lor de
putere erau ameninţate de sindicate, fermieri, comercianţi, hotărâri guvernamentale
sau de o noi generaţii. Rezultă deci că toate organizaţiile au nevoie de structuri de
relaţii publice şi în perioadele liniştite şi în cele de criza. În primul rând, să le ajute să
hotărască ce să facă şi, în al doilea rând, să rezolve problema a ceea ce să spună şi cum
să spună.

143
O firmă de relaţii publice poate analiza necesitatea şi problemele clientului
(organizaţiei) dintr-o perspectivă nouă şi poate oferi puncte noi de vedere, reieşind
dintr-o gamă de deprinderi şi experienţă. Bazându-se pe specialişti în domeniu, o
firmă de relaţii publice sau un departament de relaţii publice poate rezolva probleme
specifice sau anumite misiuni, fie prin discursuri, fie prin reprezentarea clientului într-
o dispută.
Structurile de relaţii publice au resurse deosebite în ceea ce priveşte
posibilităţile de comunicare şi informare, pentru că au multe contacte cu mass-media
şi colaborează permanent cu furnizori de servicii şi produse. De asemenea, dispun de
materiale, inclusiv bănci de date şi experienţa necesară în alte domenii similare.
Trebuie să subliniem că o firmă de relaţii publice poate soluţiona probleme deosebite
având o experienţă vastă în relaţiile cu investitorii, comunicare în cazuri de criză sau
de promovare de produse. Reuşind datorită acestei experienţe, o firmă de relaţii
publice îşi poate dobândi o credibilitate mai mare sau mai mică.
O firmă de relaţii publice de succes are reputaţia solidă a muncii sale
caracterizate de profesionalism. Cu un astfel de reprezentant, un client se va bucura,
probabil, de o mai mare audienţă şi credibilitate la liderii de opinie din mass-media,
guvern şi comunitatea financiară.

2.2. ROLUL RELAŢIILOR PUBLICE


ÎN DEMOCRAŢIILE MODERNE
Relaţiile publice sunt o componentă a comunicării interumane. De-a lungul
timpului, activitatea de relaţii publice a fost definită în numeroase feluri, fără a se
ajunge însă la o definiţie unanim acceptată, aceasta şi datorită faptului că relaţiile
publice sunt practicate în organizaţii diverse (instituţii guvernamentale, organizaţii
neguvernamentale, asociaţii civice, firme, instituţii militare).
Specialiştii care activează în domeniu au elaborat definiţi mai simple sau mai
complexe decât cele din dicţionare. Ele au fost însă foarte numeroase. Cercetătorul
Rex Harlow a contabilizat, în anul 1977, nu mai puţin de 500 de definiţii ale relaţiilor
publice193. După analizarea lor, el a redactat următorul text reflectând elementele
individuale:
193
G.David, “Relaţii publice – garanţia succesului”, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2002, pag. 7

144
„Relaţiile publice sunt o funcţie managerială distinctă care:
• ajută la stabilirea şi menţinerea unor linii comune de funcţionare,
• înţelegere, acceptare şi cooperare între o organizaţie şi publicul său;
• contribuie prin managementul problemelor şi al datelor acestora la
informarea factorilor de decizie asupra opiniei publice şi la stabilirea
responsabilităţii acestora faţă de ea;
• definesc şi accentuează responsabilitatea managementului de a servi
interesului public;
• ajută managementul să-şi dea seama de schimbări şi să le folosească, servind
ca un sistem de alarmă avansat, gata să anticipeze tendinţele;
• foloseşte ca unelte principale, cercetarea şi comunicarea etică”194.
Cristina Coman, în lucrarea sa „Relaţiile publice – principii şi strategii”
(editura Polirom, Iaşi, 2001), distinge doua tipuri de definiţii: definiţii bazate pe
activităţi de relaţii publice şi definiţii bazate pe efectele relaţiilor publice.
În prima categorie sunt incluse cele care se referă la rolurile practicienilor de
relaţii publice: rolul de tehnician al comunicării, rolul de manager al comunicării, rolul
de legătură cu media şi cel de legătură comunicaţională. Alţi specialişti au identificat
drept roluri majore ale expertului din domeniu pe cel de tehnician al comunicării, de
expert, de facilitator al comunicării şi de facilitator al rezolvării problemelor.
Combinând aceste elemente, John Marston a propus definirea relaţiilor publice prin ceea
ce el numeşte funcţii (în fapt tot roluri) ale specialiştilor în relaţii publice: cercetarea,
acţiunea, comunicarea şi evaluarea.
Astfel, relaţiile publice implică ... cercetarea atitudinilor în legătură cu o
anumită problemă, identificarea programelor de acţiune, comunicarea acelor
programe în vederea obţinerii înţelegerii şi sprijinului, evaluarea efectului pe care
l-au avut programele de comunicare asupra publicului”195.
În cea de-a doua categorie sunt incluse cele care se bazează pe efectele relaţiilor
publice: garant al democraţiei, creator al unei atmosfere de înţelegere, instrument de
persuasiune. Din această categorie, putem menţiona o definiţie propusă în 1984 de
J.E. Grunig şi T.Hunt care „accentuează dimensiunea comunicaţională şi afirmă că

194
Sharon Yoder, Katherine Mila, Peter Gross, Ştefan Niculescu Maior,-„Introducere în relaţii
publice”, editura NIM, Bucureşti, 1998, pag. 26;
195
Cristina Coman, „Relaţiile publice – principii şi strategii”, Editura Polirom, Iaşi, 2001, pag. 18;

145
relaţiile publice sunt „managementul comunicării dintre organizaţie şi publicurile
sale”196.
Dincolo de această diversitate în ceea ce priveşte definirea activităţii de relaţii
publice nu putem să nu remarcăm faptul că toţi cei menţionaţi mai sus recunosc rolul
important pe care-l joacă acestea în activitatea unei organizaţii. Acest lucru este o
realitate, deoarece prin munca specialistului de relaţii publice se ţine permanent
legătura cu publicul organizaţiei.
Astfel, sunt cunoscute exigenţele şi doleanţele acestuia, în funcţie de care
conducătorii organizaţiei decid modul de acţiune. O slabă comunicare sau lipsa
acesteia ar afecta grav organizaţia respectivă. Ar însemna probabil chiar dispariţia
acesteia.
Lipsa comunicării duce la îndepărtarea publicului. Fără target, orice activitate ar
fi inutilă. Despre publicuri se vorbeşte în majoritatea definiţiilor. De aceea, este clar că
activitatea de relaţii publice urmăreşte influenţarea opiniilor generale. Prin urmare,
prin termenul de „opinie publică” se va înţelege procesul psihosociologic interactiv de
agregare a judecăţilor evaluative, atitudinilor şi credinţelor referitoare la o problemă
socială al unui număr semnificativ de persoane dintr-o comunitate, care într-o formă
sau alta (declaraţii spontane, răspunsuri la întrebările din chestionarele de cercetare,
memorii şi scrisori adresate factorilor de decizie, demonstraţii de stradă, greve,
mitinguri etc.) se exprimă deschis”197. Totodată, este un proces de comunicare de
masă. Comunicarea de masă reprezintă un caz aparte de comunicare, este complexă şi
se desfăşoară la scară mare. „Comunicarea de masă înseamnă producerea şi
difuzarea mesajelor de către un sistem mediatic instituţionalizat către un public variat
şi numeros. În acest caz, realizarea efectivă a comunicării este mai dificilă, implicând
mai multe elemente şi un proces complex de elaborare şi difuzare a mesajelor, o artă
şi o ştiinţă a comunicării – comunicatorii devin persoane specializate, care trebuie să
ştie ce şi cum să transmită, etc.”198. Harold D. Lasswell a prezentat un model de
comunicare de masă:

196
Idem, pag. 20;
197
Septimiu Chelcea, „Opinia publică. Gândesc masele despre ce şi cum vor elitele?”, Editura
Economică, Bucureşti, 2002, pg. 26;
198
Ioan Drăgan, “Paradigme ale comunicării de masă”, Editura “Şansa”, Bucureşti, 1996, pag. 11;

146
emiţător
mesaj canal receptor efect

Multe dispute au existat şi în ceea ce priveşte rolul şi funcţiile mass-media


în comunicarea de masă . Opiniile au evoluat odată cu trecerea timpului. Astfel, în
1960 Charles Wright considera că „funcţiile mass-media sunt supravegherea,
corelarea, transmiterea culturală şi divertismentul”199. Peste 27 de ani, Denis
McQuail le adăuga acestora alte funcţii noi şi le împărţea în două categorii :
• funcţii pentru societate – informare, corelare, asigurarea continuităţii,
divertisment şi mobilizare, şi
• funcţii pentru indivizi – informare, stabilirea identităţii personale, integrare în
societate şi divertisment.
În 1992, Michel Mathien pune accent pe evaziune ca „funcţie a mass-
media”200. Şi această funcţie a generat dispute. Evaziunii îi sunt asociate trei sensuri.
Primul este aptitudinea de a deturna publicul de la lumea reală în profitul imaginarului
prin oferirea posibilităţii idealizării vieţii cu ajutorul stereotipurilor, al doilea sens este
rolul de narcotic social al media, iar al treilea este cel de creditor al pasivităţii sociale
şi al conformismului.

2.3. COMUNICAREA INSTITUŢIILOR DE STAT


CU SOCIETATEA CIVILĂ
Comunicarea publică reprezintă forma comunicării în care mesajele, având un
caracter public (deci fără restricţii sau delimitări personale privind receptarea) şi
folosindu-se o tehnologie de difuzare (media) – se adresează unei largi audienţe, într-
un mod indirect (partenerii comunicării fiind distanţaţi în spaţiu şi timp) şi unilateral
(ceea ce exclude inversarea rolurilor de emiţător şi receptor).

199
McQuail, Denis – “Mass Communication Theory”, London, Sage Publ., 1987, pg. 67;
200
Mathien, Michel – „Les journalistes et le systeme mediatique”, Paris, La Decouverte, 1992, pg.79;

147
Partenerii procesului de comunicare – emiţător şi receptor - sunt prezenţi
pe ,,piaţa comunicării”. Această piaţă pare a fi formată din două subdiviziuni: piaţa
informaţiei şi piaţa interesului.
Prima subdiviziune, piaţa informaţiei, cuprinde cererea de informaţie din
partea receptorilor (a publicului) şi oferta de informaţie pe care o pot asigura
emiţătorii. În esenţă, în ceea ce priveşte instituţiile publice, aceasta presupune ceea ce
denumim în mod curent activitatea de ,,Informare publică”.
În a doua subdiviziune, piaţa interesului, emiţătorul este acela care suscită
interesul publicului, iar publicul acordă sau nu atenţie mesajului. Pentru ca mesajele să
îşi atingă ţinta, să capteze interesul publicului, iar instituţiile să poată transmite
informaţiile în mod oportun şi în timp util este nevoie de mai mult decât de un proces
de Informare Publică, este nevoie de Relaţii Publice. Acestea înglobează atât
informarea publică directă a persoanei în relaţia cu mass media, cât şi comunicarea
internă şi interinstituţională.
Câmpul comunicării sociale este populat, în proporţii variabile, de mesajele
diferitelor entităţi economice, politice ori de altă natură, ceea ce are semnificaţia că
organizaţiile ne vorbesc despre ele însele, de o manieră planificată, căutând în acest
mod să dobândească anumite niveluri de vizibilitate publică.
„În era standardizării produselor, creşterii concurenţei, proliferării produselor
asemănătoare, fiecare întreprindere trebuie să se deosebească de celelalte. Pentru a
avea o relaţie pozitivă şi profitabilă cu clientela sa, o instituţie trebuie să-şi afirme
prezenţa, legitimitatea şi personalitatea“.201.
Până la identificarea principalelor particularităţi ale comunicării instituţionale,
ca formă specifică de comunicare socială, se impune a defini principalele concepte cu
care se operează în mod curent, în domeniul comunicării sociale.
Instituţia - Potrivit Dicţionarului de Sociologie (1998) instituţia
,,desemnează organizaţiile care au statut, reguli de funcţionare stabilite prin
regulamente şi/sau legi, având rolul sau funcţia socială de a satisface anumite nevoi
colective (...) organizaţiile constituie una dintre componentele numeroase ale

201
Bernard, Dagenais, - « A la recherche d'une image institutionnelle positive pour la police »,
Communication et organisation, numéro 3, mai 1993, pg. 225-265 ;

148
instituţiei (de exemplu şcoala este o organizaţie care face parte din instituţia
educativă, mai complexă)"202.
Organizaţia – Sursa citată arată că organizaţia reprezintă ,,grup de oameni
care îşi organizează şi coordonează activitatea în vederea realizării unor finalităţi
relativ clar formulate ca obiectiv. Întreprinderile economice, partidele politice,
şcolile, instituţiile de cercetare, armata, spitalele sunt exemple de organizaţii (...) Prin
ele însele organizaţiile prezintă o orientare structurală spre realizarea cât mai
eficientă a finalităţilor lor, caracteristică pe care o găsim în mod special în cazul
întreprinderilor economice”.203
Întreprinderea - Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (1999, pg.540 )
prezintă întreprinderea ca fiind o ,,unitate economică de producţie, de prestaţii de
servicii sau de comerţ”.
Pentru o organizaţie, trei sunt dimensiunile definitorii:
• cultura organizaţiei, care se reperează pornind de la un anumit număr de
valori elaborate în funcţie de exigenţele organizaţiei şi de cultura socială;
• structurile, care exprimă raţionalitatea dominantă a organizaţiei (asociază
mijloace şi finalităţi în funcţie de caracterul său instrumental);
• practicile prin care se realizează interacţiunile între actori.

2.3.1. Tipuri de influenţe exercitate prin intermediul comunicării


Cercetătorii French şi Ravenau au studiat comunicarea ca proces de influenţă
şi propun cinci tipuri de relaţii de putere între un „agent comunicator” şi un receptor,
„accentul căzând pe relaţia interpersonală, fie că relaţia se stabileşte între indivizi,
fie că numai receptorul este un individ, în timp ce agentul poate fi un rol, o normă, un
grup sau o parte a unui grup”204.
Teoria nu ţine seama numai de actele intenţionate de influenţă, ci şi de
influenţa rezultată din actele „pasive” ale unui agent, aşa cum este prezenţa unui
poliţist, care exercită o influenţă restrictivă şi de prevenţie asupra celor din jur.

202
Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr – Dicţionar de sociologie, Ed.Babel, Bucureşti, 1993, pg.413;
203
Idem, pg.413;
204
French, J. P. R. Jr., and Raven, B. (1960). The bases of social power. In D. Cartwright and A. Zander
(eds.), Group dynamics, New York: Harper and Row, pg. 607-623.

149
Bazele puterii sau influenţei comunicatorului, care îi dau posibilitatea să-şi
exercite influenţa, sunt următoarele :
1. Puterea de recompensare - este definită ca puterea a cărei bază este
abilitatea de a răsplăti, referinţa de bază fiind promisiunea sau oferirea unor avantaje
materiale, în special bani sau poziţie socială.
Transferând puterea de recompensare la influenţa comunicaţională,
recompensa ar trebui concepută în termenii satisfacerii unor dorinţe ale receptorului.
2. Puterea coercitivă - se bazează pe faptul că receptorul se aşteaptă să fie
pedepsit de agent (comunicator) dacă “nu se conformează încercării de influenţă” a
acestuia. French şi Raven consideră important să distingă aceste tipuri de exerciţiu al
puterii, în special pentru că puterea recompensatoare tinde să crească atracţia dintre
transmiţătorul şi receptorul influenţei, în timp ce puterea coercitivă are efectul invers,
cu implicaţii foarte diferite pe termen lung pentru relaţia dintre participanţi.
3. Puterea referenţială - se bazează pe identificarea receptorului cu agentul,
identificarea fiind percepută ca „sentiment al identităţii” sau „dorinţa de unificare”.
Se subliniază, în acest context, importanţa conceptului de « grup de referinţă » şi a
celui de „sugestie de prestigiu”. O persoană sau un grup de prestigiu constituie un
model de referinţă, cu care încearcă să se asocieze sau identifice alţii, care le adoptă
atitudinile sau convingerile.
Exemple ale unui astfel de proces găsim în numeroase situaţii de comunicare:
adoptarea modului de a vorbi şi a celui de a se îmbrăca, al eroilor din mass-media,
paralelisme puse sub semnul influenţei între prieteni, persoane cu acelaşi statut,
profesori şi elevi, lideri şi susţinători, etc.
4. Puterea legitimă - se bazează pe înţelegerea de ambele părţi a faptului că
cineva are dreptul să pretindă ascultare de la ceilalţi. Această acceptare a influenţei
poate fi reprezentată de o relaţie între roluri, ca între profesor şi elev sau părinte şi
copil, dar poate exista şi pe baza unei angajări reciproce. Comunicarea devine, astfel,
influentă datorită acestui aspect al relaţiei; mesajul politic adresat simpatizanţilor,
predica morală adresată de preot credincioşilor, rolul de orientare socială jucat de
familie, sfaturile date elevului de profesor, etc.
5. Puterea expertului este influenţa care se bazează pe atribuirea unor
cunoştinţe superioare agentului, care au efect asupra structurii cognitive a receptorului.

150
Străinul care acceptă recomandările unui localnic, persoanele care află informaţii din
ziare, studentul care învaţă după un manual sunt, cu toţii, influenţaţi de comunicare, pe
baza puterii expertului.
Trebuie remarcat că o astfel de putere este determinată, în foarte mare măsură,
de contextul situaţional şi instituţional, pentru că, prin definiţie, receptorul nu este în
mod normal în postura de a evalua corectitudinea informaţiei primite. Producerea unui
efect se bazează pe definirea, acceptabilă pentru receptor, a statutului de expert într-o
situaţie şi pentru un anumit domeniu.
Această tipologie a bazelor puterii pare să identifice, ordoneze şi, în parte,
explice principalele „mecanisme” ale influenţei comunicative şi corespunde, în
general, concepţiei despre comunicare ca proces, care implică o relaţie socială.
Deşi cei cinci termeni care descriu diferitele tipuri de putere socială se referă,
în primul rând, la atribute ale agentului influenţei, ei implică şi un tip special de co-
orientare a receptorului. Astfel, recompensa sau coerciţia sunt eficiente în cazul unei
orientări calculative a receptorului ; influenţa legitimă se bazează pe supunerea
reglementată normativ; puterea referenţială depinde de identificarea cu comunicatorul;
puterea expertului se bazează pe încrederea şi convingerea receptorului.
Separat, bazele puterii sunt ineficiente în absenţa unei orientări complementare
adecvate a receptorului. Influenţa prin intermediul comunicării apare ca rezultat al
uneia sau mai multora dintre aceste forme de bază ale relaţiei de putere.
După cum comentează French şi Raven într-o altă prezentare a aceleiaşi
tipologii, „foarte rar, la un moment dat, acţionează o singură sursă de putere. De
obicei, situaţia de influenţă implică diverse combinaţii, în care formele de putere se
relaţionează non-aditiv şi interactiv”205.
Fără a intra în tipologia organizaţiilor (după stabilitate, obiective, dimensiuni
etc.) se constată, fapt confirmat şi de C. Schneider (1993) că organizaţiile dezvoltă
forme specifice de comunicare, între care:
1. Comunicarea comercială (marketing) - care integrează publicitatea,
marketingul direct, promovarea, relaţiile publice-produs;
2. Comunicarea internă - acţiuni ce vizează informarea personalului, crearea de
relaţii verticale (în ambele sensuri) şi orizontale în interiorul instituţiei pentru a
205
Idem, pg. 607-623

151
facilita circulaţia informaţiilor; obţinerea unei participări, a unei implicări / dinamizări
a personalului;
3. Comunicarea financiară - care are ca scop gestionarea informării şi relaţiile
cu publicuri cum ar fi acţionarii, băncile, mass media financiară etc.;
4. Comunicarea corporată sau instituţională - prin care se caută promovarea
imaginii instituţiei în raport cu puterile publice, lideri, presa, publicurile specifice,
publicul larg.
Toate acestea au ca obiective majore construirea şi valorizarea unei bune
imagini a organizaţiei, obţinerea notorietăţii necesare, stabilirea de relaţii de calitate
între instituţie şi principalii săi parteneri.

2.3.2. Comunicarea publică şi imaginea instituţiei


Imaginea poate fi definită drept ansamblul de reprezentări obiective (despre
fapte, caracteristici materiale, rezultate etc.) şi subiective (atribute, simboluri) pe care
un individ le are în legătură cu un produs ori o întreprindere/organizaţie.
Conceptul de imagine este utilizat de vocabularul comercial pentru a defini
„reprezentarea” pe care un individ, grup social sau segment de populaţie şi-o
formează despre un produs sau serviciu, o marcă sau o întreprindere/organizaţie.
În mod firesc există mai multe categorii de imagini: imaginea instituţiei,
imaginea produselor sau serviciilor oferite, imaginea managerilor, imaginea unui
serviciu din cadrul instituţiei, autoimaginea personalului instituţiei, imaginea
managerului cu privire la proprii angajaţi sau la serviciile şi produsele pe care
instituţia/organizaţia le oferă ş.a.m.d.
Imaginea mai poate fi deformată pozitiv, deformată negativ, apropiată de
realitate, distală şi proximală, virtuală, subliminală etc.
O imagine se formează progresiv, de-a lungul anilor, prin informaţiile obţinute
din presă, publicitate, din comentariile personalului instituţiei / organizaţiei, precum şi
prin satisfacţia obţinută în urma utilizării serviciilor şi produselor, prin ceea ce spun
cumpărătorii despre ele.
Factorul “imagine” poate fi esenţial în determinarea cererii de servicii, produse
etc. Acest fapt justifică acţiunile de relaţii publice pentru gestionarea imaginii de
marcă a instituţiei, precum şi cele de promovare pentru imaginea produsului sau

152
serviciului oferit. Bătălia între imaginile instituţiilor / organizaţiilor, produselor şi
serviciilor oferite este cel puţin la fel de importantă ca şi calitatea acestora din urmă.
Raportată la percepţia realităţii, de către un individ sau un grup social,
imaginea unei organizaţii se realizează în două câmpuri: un câmp al vizibilităţii
proximale (nemijlocite), în care realitatea unei organizaţii este percepută în mod
direct, prin simţuri, având practic dimensiuni reduse, fiind dependentă de poziţionarea
individului în spaţiul social şi de sistemul lui de referinţă şi un câmp al vizibilităţii
distale (mijlocite / mediate), care îl depăşeşte pe primul, inaccesibil în mod direct, dar
accesibil prin intermediul unui mijloc (media). În seria acestor media, mijloacele de
comunicare în masă ocupă un loc central. În acelaşi timp nu pot fi excluşi de la
calitatea de media alţi mijlocitori: clienţi, angajaţi şi foşti angajaţi ai organizaţiei,
vecini ai acesteia, zvonurile ş.a.m.d. Ei pot fi multiplicatori de imagine pozitivă sau
negativă fapt ce determină organizaţiile să adopte politici coerente de imagine în
raport cu / şi prin intermediul acestora.
Imaginea joacă rolul de mediator între oameni şi organizaţii, între oameni şi
instituţii, între organizaţii şi instituţii. Forţa imaginilor rezidă în faptul că ele se impun
în procesul comunicării, orientând opiniile, atitudinile, convingerile, credinţele,
comportamentul şi acţiunile oamenilor.
Imaginea socială condiţionează din ce în ce mai mult şi mai subtil
performanţele organizaţiilor, raporturile dintre ele şi raporturile dintre oameni şi
organizaţii. Imaginile sociale devin astfel părţi componente ale patrimoniului
organizaţional şi componente ale procesului de reproducere performantă a acesteia. Ca
urmare, promovarea unei imagini pozitive (dezirabile) devine element esenţial al
afirmării organizaţiei, obiectiv important al strategiilor de gestionare performantă a
acesteia. În aceste condiţii, organizaţia trebuie să dialogheze şi să comunice cu toţi
beneficiarii, prin intermediul structurilor specializate, iar strategiile de gestionare a
imaginii, ca părţi componente ale managementului organizaţional, să facă posibile
acţiuni preventive care să înlăture sau să diminueze pericolul ca organizaţiile să
genereze situaţii care pot induce imagini de natură să împiedice realizarea propriilor
interese, conlucrarea cu alte organizaţii, atitudinea rezervată sau ostilă a unor
organizaţii sau instituţii publice. În condiţiile concurenţei tot mai mari de pe diferite
pieţe de bunuri ori de servicii, întreprinderile (instituţiile) caută să-şi construiască o

153
<personalitate> puternică, element definit prin cei doi poli - cultura de întreprindere
(în interior) şi imaginea publică (în exterior), care se completează şi interacţionează.
Piaţa mesajelor este formată nu doar din informaţii despre organizaţii
private, ci şi din cele ale organizaţiilor publice, între aceste două tipuri existând
deosebiri importante:

Organizaţie privată Organizaţie publică

interes privat interes public


rol economic rol politic

vizează profitul vizează electoratul

promovează principiile eficienţei, se bazează pe principiul justiţiei, echităţii


dezvoltării, productivităţii

imaginea sa publică se bazează pe imaginea sa publică se bazează pe


performanţele unui produs ori serviciu performanţele unui partid, unei
personalităţi

Cele două tipuri se deosebesc, înainte de toate, prin căutarea profitului, dar
există şi elemente care le apropie, cum ar fi grija de a face anumite gesturi
sociale/publice apte să le amelioreze imaginea, permanenta nevoie de aprobare
socială. Ambele au nevoie de ceea ce numim o bună imagine publică. Pentru aceasta,
organizaţiile recurg la practici ce presupun mass- media, publicitate şi relaţii publice:

Forma de Practici Mesaje Efecte Beneficiu


comunicare
de masă jurnalism informaţii, informare, distrare privat şi
opinii, public
divertisment
publicitară Creaţie mesaje persuasive influenţă/informare privat
instituţională relaţii publice informare/ influenţă/ privat şi
persuasiune informare public
publică campanii informare şi influenţă public
persuasiune (comunitar)
Forme ale comunicării sociale – similitudini şi diferenţieri

Trebuie menţionat faptul că întreprinderile/organizaţiile sunt poziţionate la


interferenţa a patru pieţe interdependente :

154
• piaţa clienţilor - comunicare comercială (ofertă şi cerere de produse, servicii);
• piaţa capitalului - comunicare financiară (ofertă şi cerere de capital);
• piaţa competenţelor - comunicare socială (ofertă şi cerere de oameni);
• piaţa cetăţenilor - comunicare instituţionalizată (ofertă şi cerere de <reguli
cetăţeneşti>).
Comunicarea instituţională reprezintă rodul calităţii produselor şi serviciilor
unei organizaţii, nivelul reuşitei sale şi al gradului de participare publică, cuprinzând
toate formele de comunicare destinate valorizării personalităţii organizaţiei. Între
acestea, relaţiile publice sunt forma predilectă prin care se caută influenţarea opiniilor,
atitudinilor şi comportamentelor clienţilor (şi altor publicuri specifice) cu scopul de a
crea şi a vinde mai bine notorietatea întreprinderii/instituţiei.
Misiunile esenţiale ale relaţiilor publice ar putea fi sintetizate astfel:
• evaluarea opiniilor, a evoluţiei organizaţiei în mediul în care este integrată,
cercetarea şi analizarea imaginii acesteia;
• determinarea obiectivelor generale (împreună cu liderii organizaţiei) şi
definirea parametrilor de notorietate pe care doreşte să îi atingă/proiecteze;
• să vegheze ca imaginea să fie corect percepută de publicul intern şi de cel
extern, printr-o politică coerentă de comunicare.
În termenii propuşi de Asociaţia Franceză de Relaţii Publice ,,relaţiile publice
constau în a aplica o politică de comunicare şi de informare în serviciul unei
întreprinderi, administraţii, colectivităţi (...) ajutând la menţinerea atât în interior cât
şi în exterior de relaţii cu diferite publicuri de care aceste grupuri au nevoie pentru a-
şi asigura dezvoltarea economică şi socială “. ,,Relaţiile publice se concentrează pe
reputaţie – rezultatul a ceea ce faci, a ceea ce spui şi a ceea ce alţii spun despre tine.
Practica Relaţiilor Publice este disciplina care pune accent pe reputaţie, cu scopul
câştigării înţelegerii şi a sprijinului şi al influenţării opiniei şi a
comportamentului.”206
După cum se poate observa, cuvântul cheie îl reprezintă „încrederea”. Deci, din
punct de vedere imagologic, esenţa relaţiilor publice se focalizează în acţiunea pe o
structură umană arhetipală, aceea de încredere, urmărind impunerea, prin variate

206
Doug Newsom, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg – “Totul despre relaţiile publice” - Ed.
Polirom, Iaşi, 2003, pg.19 ;

155
mijloace şi metode, a unei imagini proprii, adecvate, care să genereze la parteneri
încredere faţă de organizaţie, de personalul, de produsele / serviciile / prestaţiile sale.
Politica de relaţii publice a unei instituţii trebuie, mai întâi, să stabilească
IMAGINEA organizaţiei. Această imagine cuprinde două părţi: cea materială şi cea
simbolică. Imaginea materială este reprezentată de identificarea vizuală a organizaţiei
cu sigla sa, culorile, însemnul de marcă din antetul hârtiilor oficiale, de pe vehicule
sau cărţi de vizită-este ceea ce numim carta grafică. Imaginea simbolică se exprimă
prin discursul unei organizaţii construit în funcţie de personalitatea sa. Imaginea
simbolică se traduce atât prin comportament, cât şi prin prezenţă vizuală şi discurs.
Politica de relaţii publice trebuie, în egală măsură, să definească regulile
înainte de desfăşurarea oricăror activităţi de comunicare, cum ar fi comunicatele de
presă, organizarea de conferinţe de presă, participarea la discuţii publice, tipărirea de
publicaţii etc. De fapt, această politică este un instrument care permite tuturor
partenerilor unei organizaţii să adopte aceleaşi reguli de comunicare.
Conceperea şi punerea în practică a unei strategii de relaţii publice adecvate va
avea ca efect o bună cunoaştere a instituţiei respective, a organizării şi atribuţiilor
acesteia de către populaţie, consolidarea unei imagini pozitive. Implicit, instituţia se
va bucura de sprijinul cetăţenilor, iar măsurile luate, chiar şi cele nepopulare, vor fi
mai uşor acceptate de către cei vizaţi.
Deseori, organizaţiile care şi-au epuizat toate mijloacele de a rezolva o
problemă recurg la experţii în comunicare, în relaţii publice, care au misiunea de a
crea o imagine, de a schimba opinii şi comportamente, astfel încât instituţia respectivă
să revină pe traiectoria sa normală.
Bernard Dagenais prezintă în cartea sa, ,,Campania de relaţii publice”, o
imagine de ansamblu asupra însemnătăţii comunicării şi relaţiilor publice.
Astfel, el consideră că:
• Nu rezişti fără să comunici
Dincolo de preocupările sale de bază, o organizaţie se confruntă cu un mediu care
nu-i lasă nici un moment de răgaz. Nu se pune problema ca o organizaţie să-şi vândă
produsele, serviciile sau ideile; ea trebuie să se poziţioneze în raport cu ceilalţi
parteneri sociali şi economici, care o provoacă să-şi prezinte public opiniile, să se
justifice, să se apere sau să combată. Din acest punct de vedere, dezvoltarea unei
strategii de comunicare devine o modalitate de apărare.
156
• N-ai viitor dacă nu comunici
Pentru a supravieţui într-un mediul concurenţial, o organizaţie trebuie să se afirme,
să se dezvolte, să protejeze pieţele pe care le deţine şi să-şi apere puterea pe care o are.
Pentru a-şi vinde produsele, pentru a se face acceptată, apreciată, ea trebuie să
comunice.
• Pentru a vinde
Nimeni nu cumpără un produs sau un serviciu, dacă nu le cunoaşte; pentru a le
face cunoscute, trebuie să folosim diverse tehnici de comunicare. Utilizarea relaţiilor
publice apare, în acest caz, cât se poate de normală. Relaţiile publice pot, astfel, să se
rezume la anunţarea apariţiei unui produs, a unei noi game de servicii, a unei noi
orientări etc.
• Pentru a rezolva o problemă
Modul în care putem rezolva o problemă cu ajutorul relaţiilor publice este mai
puţin evident. Cu toate acestea, un conflict de de muncă (de exemplu) se gestionează
şi prin comunicate de presă, pagini de publicitate, evenimente organizate pentru mass-
media.

• Pentru a conserva imaginea publică


O reputaţie se construieşte, se câştigă, se dezvoltă şi se pierde. Imaginea unei
organizaţii, notorietatea acesteia nu pot fi lăsate la cheremul fanteziei sau intereselor
altora, ci trebuie supravegheate, protejate şi întărite207.

2.4. PRINCIPII ŞI VALORI ÎN RELAŢIILE PUBLICE


În diferite lucrări de specialitate sunt prezentate principiile şi valorile pe care
trebuie să se întemeieze practica relaţiilor publice.
Astfel, conform Public Relation Society of America relaţiile publice
trebuie să se conducă după următoarele principii:

207
Dagenais Bernard, „Le communique ou L”art de faire parle de soi” Quebec, VLB Editeur, pg.19-25;

157
• relaţiile publice sunt un mijloc prin care publicul transmite instituţiilor
interesele şi dorinţele sale; ele interpretează problemele publicului şi vorbesc
în numele lui;
• relaţiile publice contribuie la corelarea reciprocă a instituţiilor cu publicul, la
stabilirea unor relaţii reciproce mai bune, în beneficiul publicului;
• relaţiile publice sunt o valvă de siguranţă a democraţiei; oferind mijloace de
corelare reciprocă, ele reduc şansele de apariţie a unor acţiuni arbitrare sau
coercitive;
• relaţiile publice sunt un element important al sistemului de comunicare
socială; ele permit indivizilor să fie informaţi asupra multiplelor evenimente şi
situaţii care pot să le influenţeze viaţa;
• relaţiile publice contribuie la dezvoltarea responsabilităţii sociale a unei
organizaţii;
• relaţiile publice sunt o caracteristică universală a oricărei activităţi; oricine
caută acceptarea, cooperarea şi afecţiunea celorlalţi aplică principiile
relaţiilor sociale; specialiştii în relaţii publice aplică aceste valori în mod
profesional208.

Din altă perspectivă D.Newsom, A.Scott, J.V. Turk propun o listă cu zece
principii fundamentale:
• relaţiile publice se ocupă de probleme serioase, nu de false probleme; ele nu
se bazează pe fabricarea unor realităţi fictive ci pe folosirea faptelor concrete
în crearea unor programe care au ca scop principal servirea interesului
public;
• relaţiile publice sunt o profesie orientată spre interesul public, nu spre
satisfacţiile şi interesele individuale;
• deoarece specialiştii în relaţii publice trebuie să se adreseze publicului pentru
a găsi sprijinul (fără de care programele lor nu pot reuşi), ei trebuie să
considere interesul public drept unic criteriu în alegerea unui client sau a unei
strategii; profesioniştii din relaţiile publice trebuie să aibă curajul de a refuza
un client sau un program care nu corespunde acestor valori;

208
Cristina Coman, „Relaţiile publice – principii şi strategii”, Editura Polirom, Iaşi, 2001, pag. 39;

158
• profesioniştii din relaţiile publice trebuie să respecte mass-media, deoarece
acestea sunt canalul principal prin care informaţiile ajung la public; în plus,
deoarece minciunile distrug credibilitatea presei, relaţiile publice trebuie să
protejeze integritatea mass-media;
• profesioniştii în relaţii publice trebuie să fie comunicatori eficienţi; deoarece
mediază între organizaţii şi publicurile acestora, ei trebuie să transmită
informaţia în ambele sensuri;
• relaţiile publice trebuie să folosească metode ştiinţifice de cercetare a opiniei
publice; fără acestea, ele nu vor putea asigura o comunicare bilaterală
simetrică şi responsabilă;
• relaţiile publice trebuie să folosească teoriile şi tehnicile din ştiinţele sociale
(sociologie, psihologie, psihologie socială, comunicare) şi filologice pentru a
putea înţelege publicul şi transmite mesaje eficiente;
• profesioniştii din relaţiile publice trebuie să se adapteze specificului muncii
din ştiinţele şi disciplinele din care preiau concepte şi metode de cercetare;
câmpul relaţiilor publice solicită o deschidere multidisciplinară;
• profesioniştii din relaţiile publice au obligaţia de a explica problemele
publicului înainte ca acestea să se transforme într-o criză;
• performanţele profesioniştilor din relaţiile publice trebuie măsurate de un
standard unic: ţinuta etică209.
Această perspectivă conduce la creşterea interesului pentru performanţa morală
a specialiştilor în relaţii publice. Ideea şi necesitatea promovării responsabilităţii
sociale a practicienilor din acest domeniu a stat la baza elaborării unor coduri
deontologice, dezbătute şi adoptate de marile societăţi profesionale din relaţiile
publice, preluate şi puse în practică de firme, departamente sau consultanţi
independenţi.

2.4.1. Etica şi responsabilităţile în relaţiile publice


În activitatea de comunicare publică comportamentul etic este una dintre cele
mai importante componente. La începuturile afacerii Watergate şi a altor activităţi
209
D.Newsom, A.Scott, J.V. Turk, apud. Cristina Coman,-„Relaţiile publice – principii şi strategii”,
Editura Polirom, Iaşi, 2001, pag. 39-40;

159
scandaloase, inclusiv poluarea mediului, publicul american a impus practici etice din
partea firmelor şi instituţiilor. Schimbările rapide ale atitudinii publice se reflectă cu
claritate în legislaţie, în deciziile tribunalelor, în vederile comentatorilor profesionişti
ale problemelor publice şi în opinia publică exprimată de mass-media.
În general, etica se referă la sistemul de valori conform căruia o persoană
hotărăşte ce este bine şi ce este rău, drept sau nedrept, îndreptăţit sau neîndreptăţit.
Etica se face simţită în comportamentul moral din anumite situaţii. Comportamentul
individual nu se măsoară numai în funcţie de propria conştiinţă, ci şi după norma
acceptată social, profesional sau în cadrul instituţiei respective.
Un bun exemplu de cod etic în comunicare publică este cel oferit de codul
standardelor profesionale al Societăţii Americane de Relaţii Publice (PRSA). Etica
este construită pe anumite principii morale care sunt fundamentate în efecte. Acest
lucru este adevărat fie că subscriem la ideea că judecata morală trebuie să
îndeplinească numai condiţiile formale care sunt universale şi prescriptive
(obligatorii), fie că admitem că trebuie îndeplinită o anumită condiţie materială pentru
bunăstarea societăţii ca întreg. Conform lui Ivan Hill, în oricare dintre aceste două
cazuri, „comportamentul etic recunoaşte un interes comun în limitele căruia se
desfăşoară”210.
Etica şi responsabilităţile reprezintă preocupări în relaţiile publice la două
niveluri: cel al fiecărui individ şi cel al instituţiei pe care o reprezintă acesta. Relaţiile
publice au fost numite „conştiinţa” managementului – expresie care subliniază rolul
relaţiilor publice de a-i aminti unei organizaţii care sunt responsabilităţile faţă de toate
publicurile sale. O parte a problemelor cu care se confruntă specialiştii în relaţii
publice care încearcă să se comporte etic constau în faptul că ei sunt fie angajaţi pentru
a promova o organizaţie, fie angajaţi de o organizaţie, fie angajaţi ai unei firme care
reprezintă o organizaţie.
Specialiştii în relaţii publice au de jucat un rol ca educatori sau ca surse de
informaţie cu datoria de a spune ce este sau ce face o organizaţie, dar şi ca persuadori,
cu sarcina de a convinge publicul să sprijine acea organizaţie.
Două paradigme teoretice ne pot ajuta în înţelegerea dilemelor cu care se
confruntă cei ce practică relaţiile publice. Profesorul danez Susanne Hölmstrom a

210
Ivan Hill, apud, Jurgen Habermas, – „Spaţiul public. Arheologia publicităţii ca dimensiune
constructivă a societăţii burgheze”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pg. 74;

160
juxtapus două teorii sociologice importante, cea a lui Jurgen Habermas şi cea a lui
Niklas Luhmann. Ambele teorii tratează relaţiile dintre individ şi structura socială.
Poziţia lui Habermas susţine că „este necesar un dialog care să se desfăşoare în
permanenţă în sfera publică, pentru a se atinge consensul, astfel încât acţiunile unei
organizaţii să îşi câştige legitimitatea.211” El a imaginat două sfere în societate: o
lume vie, cu o bază socială şi culturală, şi un sistem, cu o bază economică şi
administrativă. În lumea de azi, acestea două au ajuns izolate una de cealaltă, de unde
şi nevoia de a comunica pentru a câştiga legitimitate pentru acţiunile şi politica
organizaţiilor.
În timp ce abordarea lui Habermas este critică, în încercarea de a stabili
anumite teorii normative, abordarea sistemică a lui Luhmann nu implică nici o
judecată despre ce este bun sau rău, ci priveşte înspre modul în care funcţionează
societatea. Teoriile moderne despre sisteme neagă integrarea despre care vorbea
Habermas. Pentru Luhmann, totul – chiar şi elementele culturale, cum ar fi arta –
compune un sistem care are nişte limite ce trebuie menţinute pentru ca societatea să
continue să funcţioneze. Un sistem evaluează lucrurile prin propria logică, iar aceasta
duce la crearea unei viziuni asupra lumii. Sistemele interacţionează şi trebuie să
interacţioneze, iar această interacţiune presupune negocierea. Dar, în teoria lui
Luhmann, nu poate exista un concept colectiv despre ceea ce înseamnă a fi responsabil
social.
Ambele paradigme, afirmă Holmström, au nişte „puncte oarbe”, dar, puse
alături, reprezintă interpretări fundamental diferite ale conceptelor de conflict şi de
responsabilitate socială. Din cauza perspectivelor opuse, ele sunt utile în special la
examinarea critică a practicilor de relaţii publice. Ea observă că practicile de relaţii
publice sunt văzute de obicei ca o gestionare a responsabilităţii sociale, timp în care se
evită sau se rezolvă conflictele dintre comportamentul organizaţiei şi percepţia publică
a ceea ce este corect sau responsabil social.
Paradigma din teoriile lui Habermas, continuă Holmström, „face posibilă
dezvăluirea percepţiei ideale care pare să predomine în înţelegerea practicilor de
relaţii publice de către specialişti, chiar în timp ce stabileşte idei normative ale

211
Jurgen Habermas, – „Spaţiul public. Arheologia publicităţii ca dimensiune constructivă a societăţii
burgheze”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pg. 93;

161
practicilor respective”. Holmström o numeşte paradigmă etică, comunicativă sau
normativă a relaţiilor publice.212
Cheia pentru înţelegerea acestei paradigme, pe care o numeşte intersubiectivă,
o constituie înţelegerea practicilor din relaţiile publice şi, în acelaşi timp, stabilirea de
idealuri normative pentru aceste practici. Cel care practică relaţiile publice conform
acestei paradigme acţionează ca individ, prin intermediul actelor de comunicare. Ideal
ar fi să restabilească conexiuni între o organizaţie şi mediul ei social şi cultural (lumea
vie). Pe de altă parte, teoria lui Luhmann poziţionează practica relaţiilor publice în
cadrul sistemului social care defineşte acţiunile practicianului. În paradigma lui
Luhmann, afirmă Hölmstrom, „relaţiile publice sunt legate de problemele funcţionale,
văzute dintr-o perspectivă cognitivă”. Ea numeşte această paradigma funcţională,
reflexivă sau cognitivă a relaţiilor publice, în care elementul-cheie îl reprezintă
stabilirea încrederii publicului într-o societate reglată de context, adică o ordine
socială în care sistemele sociale se află într-o negociere constantă pentru a menţine
interacţiunea dintre ele. În această paradigmă, responsabilitatea socială nu va fi
niciodată o „normă” comun acceptată, ci va depinde de comunicare în ceea ce priveşte
rezolvarea conflictelor şi a neînţelegerilor.
Ce înseamnă aceasta pentru relaţionist. Holmström afirmă că ambele
paradigme plasează practica relaţiilor publice în „zona de conflict dintre diferitele
raţionalităţi ale societăţii”, dar natura conflictelor este diferită în cele două paradigme.
În teoria lui Habermas, practicianul de relaţii publice acţionează ca un individ pentru
un interes comun. În paradigma lui Luhmann, el acţionează ca un reprezentant al
sistemului, pentru un interes special. Se va vedea legătura dintre aceste două teorii în
multiplele discuţii despre rolul relaţiilor publice.
Dintr-o perspectivă practică, Arthur W. Page a conceput o listă de şase
principii manageriale:
1. Spuneţi adevărul. Lăsaţi publicul să ştie ce se întâmplă şi oferiţi-i o imagine
corectă a caracterului, idealurilor şi practicilor companiei.
2. Demonstraţi aceasta prin acţiunile dumneavoastră. Percepţia publică asupra
unei organizaţii este determinată în proporţie e 90 la sută prin ce face acesta
şi de 10 la sută prin ce spune.

212
Idem, pg. 96;

162
3. Ascultaţi-vă clientul. Pentru a servi bine publicul, aveţi nevoie să înţelegeţi
care îi sunt nevoile şi dorinţele. Ţineţi-i la curent pe cei care iau deciziile
importante şi pe ceilalţi angajaţi despre reacţia publicului la anumite produse,
servicii şi politici ale companiei.
4. Gândiţi activităţile de relaţii publice pentru viitor. Anticipaţi reacţia publică şi
eliminaţi practicile care creează dificultăţi. Atrageţi-vă bunăvoinţa
publicurilor.
5. Gestionaţi relaţiile publice ca şi cum întreaga companie ar depinde de ele.
Chiar aşa şi este. Relaţiile de corporaţie reprezintă o funcţie a conducerii.
Nici o strategie a unei corporaţii nu ar trebui implementată fără a fi luat în
considerare impactul intern şi extern al relaţiilor publice. Relaţionismul este
persoana care face politica firmei, şi nu un simplu redactor de texte.
6. Rămâneţi calm, răbdător şi păstraţi-vă umorul. Construiţi peste fundamentul
activităţilor de bază din relaţiile publice, cu o atenţie consecventă, calmă şi
inteligentă la informaţii şi contacte. Când apare o criză, veţi fi pregătit şi veţi
şti exact ce să faceţi ca să împiedicaţi dezvoltarea crize213i.
Aceste principii se află la baza filosofiei lui Page: „Succesul adevărat, atât
pentru marile afaceri, cât şi pentru public, constă în demersuri de anvergură duse în
interes public. În aşa fel încât publicul să le ofere suficientă libertate pentru a
funcţiona eficient”.
Etica este definită deseori ca „a face ceea ce este corect”. Dar, în culturi
diferite, „corect” poate să însemne greşit. Faptul că etica este dependentă de cultură
creează anumite dificultăţi în practica probată a relaţiilor publice, percepţia pe care o
are o organizaţie despre etică poate să se bazeze nu atât pe o definiţie a moralităţii, cât
pe o alegere a consecinţelor a ceea ce organizaţia spuse sau face - acţiuni văzute fie ca
morale, fie ca imorale de către publicurile sale. Credinţele despre responsabilitatea
socială influenţează puternic faptul că publicul vede organizaţia ca având un
comportament cetăţenesc, fie la nivel local, fie global, şi măsura în care crede el acest
lucru.
Într-o societate modernă fiecare persoană, are obligaţia de a respecta normele
de conduită, de etică şi legislaţie, norme ce contribuie atât la formarea unei

213
Doug Newsom, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg – “Totul despre relaţiile publice” - Ed.
Polirom, 2003, pg.76.;

163
personalităţi cu o înaltă conştiinţă şi conduită morală, dar şi la înnobilarea spirituală a
fiinţei umane. Fiecare dintre noi trebuie să procedăm la o mai bună cunoaştere a
propriei personalităţi şi a trăsăturilor de caracter, pentru a putea acţiona în sensul
stimulării sau corectării lor, conform unui anumit sistem de valori la care ne raportăm.

Orice organizaţie, ca asociaţie care uneşte oameni cu preocupări comune,


indiferent de statutul juridic, domeniu de activitate, număr de membri şi obiective
propuse îşi formează o cultură organizaţională determinată de trăsăturile de
personalitate şi caracteristicile comportamentale ale liderilor, managerilor şi
angajaţilor ei. Această latură depinde de propria evoluţie a organizaţiei, de
regulamente de organizare şi funcţionare, cât şi cele de ordine interioară.
Cultura organizaţională este în directă corelare cu misiunea strategică a
organizaţiei în societate, iar liderii şi managerii au responsabilitatea de a o reprezenta
şi dezvolta orientându-şi colaboratorii şi subordonaţii spre realizarea obiectivelor
propuse. În acest sens, trebuie creat şi menţinut un climat general de muncă favorabil
atingerii idealului social care justifică existenţa organizaţiei, astfel încât rezultatele
activităţilor desfăşurate, a prestaţiilor şi serviciilor oferite să fie în concordanţă cu
aşteptările beneficiarilor. Pe de altă parte, standardele profesionale, motivaţionale şi
etice ale angajaţilor să fie menţinute la un nivel înalt, astfel încât, toţi să beneficieze de
un tratament corect şi să fie recompensaţi în concordanţă cu munca depusă şi
rezultatele obţinute.

2.4.2. Cadrul juridic de reglementare a Relaţiilor Publice


Imperativul legalităţii în acţiunea specialişti1or din Relaţii Publice îşi află
rădăcinile înainte de orice, în temeiul constituţional al întregului organism social.
Astfel, Constituţia României, prevede în art.31 "dreptul persoanei de a avea acces la
orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit".
Simultan, sunt stabilite obligaţii pentru "autorităţile publice" care ”potrivit
competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor
asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal” (art.31, alin.2),
cât şi pentru mijloacele de informare în masă, publice şi private, care "sunt obligate să
asigure informarea corectă a opiniei publice" (art.31, alin.3)214.
214
Constituţia României, Bucureşti, l99l, R.A. Monitorul Oficial, pg.14 -15;

164
După cum se observă, dreptul la informaţie se constituie ca o necesitate umană
şi presupune “libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei de
orice fel, indiferent de frontiere, sub forma orală, scrisă, tipărită ori artistică sau prin
orice alt mijloc la alegerea sa”215.
În optica legii fundamentale a statului român - ca instrument de protecţie politică
fundamental -, dreptul la informaţie este strâns asociat cu “libertatea de exprimare”. În
acest sens, art.30 alin. 1 prevede: "libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor
sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, fie prin viu grai, prin scris, prin
imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile".
În mod natural şi pe deplin legitim sunt interzise în art.30, alin.7 prin Constituţie
"defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ura naţională,
rasială, de clasă sau religioasă incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau
violenţa publică precum si manifestările obscene, contrare bunelor moravuri".
Totodată, în art.30, alin.8 se prevede că "răspunderea civilă pentru creaţia adusă la
cunoştinţa publică revine editorului sau realizatorului...".
Cea de-a treia dintre libertăţi este expresia primelor două "libertatea de
comunicare" ce nu este exprimată separat în Constituţie, în mod explicit, ci rezultă din
prevederile menţionate în art.30, pct.3 şi 31 pct.5 - "libertatea presei implică şi
libertatea de a înfiinţa publicaţii" şi "serviciile publice (...) trebuie să garanteze
grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă". Legiuitorul
a găsit necesar să adauge şi alte menţiuni în sensul celor arătate mai sus: "cenzura de
orice fel este interzisă" (art.30, pct.2); "nici o publicaţie nu poate fi suprimată "(art.30,
pct.4).
Un element esenţial al exprimării practice a drepturilor şi libertăţilor garantate
constituţional îl reprezintă buna-credinţă. "Cetăţenii români, cetăţenii străini şi
apatrizii - se arată în art. 54 din Constituţie - trebuie să-şi exercite drepturile şi
libertăţile constituţionale cu bună credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile
celorlalţi". De relevanţă pentru activitatea în domeniul Relaţiilor Publice sunt şi
infracţiunile privind ofensa adusă autorităţii, legile privind drepturile angajaţilor,
proprietatea ideilor şi copyright-ului.

215
"Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice adoptat de O.N.U. la 16 decembrie
1966”, art. 19, alin.2;

165
Dimensiunile etice şi juridice se corelează strâns în activitatea celor care, prin
profesie au legătură directă cu publicul. În consecinţă, valenţele deontologice ale
profesioniştilor din domeniul activităţilor publice sunt extrem de pregnante.

2.4.3. Principii fundamentale ale conduitei profesionale a


lucrătorilor Ministrului Internelor şi Reformei Aministrative
(M.I.R.A)
Ceea ce individualizează profesia de lucrător în structurile M.I.R.A. faţă de alte
profesii este legătura directă cu moralitatea a celor care o exercită. Respectul pentru
ordine şi lege, precum şi impunerea respectării acestora, nu pot fi realizate de MIRA,
potrivit competenţelor ce-i revin, decât cu angajaţi care au un caracter fără reproş. În
acest sens, pentru a fi în măsură să ofere un serviciu corespunzător, este necesar să se
cunoască, să se înţeleagă şi să respecte principiile fundamentale care le guverneze
conduita profesională, şi anume:

a) Legalitatea;
b) Egalitate, imparţialitate şi nediscriminare;
c) Transparenţa;
d) Capacitatea şi datoria de exprimare;
e) Disponibilitatea;
f) Prioritatea interesului public;
g) Profesionalismul;
h) Respectul;
i) Integritatea morală;
j) Independenţa operaţională;
k) Loialitatea216.
A avea un comportament etic şi responsabil nu este o obligaţie, ci constituie o
formă raţională de comportament care presupune respectarea sistemului de valori al
instituţiei din care faci parte şi acţiunea pentru binele oamenilor, conform principiilor
morale, raportându-te în permanenţă la conduita celorlalţi de la care aştepţi acelaşi
216
Legea nr. 360/06.06.2002 - privind “Statutul poliţistului”, modificată prin O.U.G. nr. 89/14.10.2003;

166
comportament. Într-o comunitate deschisă primează respectul şi aprecierea faţă de
semeni, faţă de valorile şi principiile morale convenite şi acceptate în societate,
întrucât morala constituie o parte însemnată a vieţii noastre.
Atunci când un individ respectă standardele morale ale unei comunităţi
(religioasă, politică sau profesională) devine un membru valoros al acestei comunităţi
bucurându-se de apreciere şi încredere din partea ei. Această apreciere vine atunci
când se face valorizarea morală prin respectarea principiilor pe care le are, a
promisiunilor pe care le face, a faptului că este o persoană pe care te poţi baza
indiferent de împrejurări, în caz contrar va deveni o persoană imorală pe care
comunitatea nu o doreşte, o respinge, o marginalizează şi, în final, o exclude din
mijlocul ei. Onoarea, iubirea, respectul, integritatea au o semnificaţie durabilă şi
reprezintă, întotdeauna temelia solidă pentru crearea unei influenţe pozitive susţinute
şi pentru cultivarea unor relaţii interumane reuşite.

2.4.4. Norme şi prevederi interne care reglementează


activitatea de relaţii publice în M.I.R.A.
Trebuie menţionat că până în anul 1995 nu au existat reglementări interne în
domeniu (ordine de linie). În 1995 apar norme metodologice, sub forma unei dispoziţii
a inspectorului general al Inspectoratului General al Poliţiei Române, iar în 1996 apare
Ordinul 610 al ministrului de interne privind activitatea de relaţii publice în Ministrul
de Interne.
La acest moment, activitatea de relaţii publice în Ministrul Internelor şi
Reformei Administrative este reglementată, în principal, de următoarele
documente:
 Instrucţiunile 171 din 21.11.2001, privind organizarea şi desfăşurarea
activităţilor de relaţii publice, tradiţii, educaţie şi sport în Ministerul de
Interne;
 Ordinul Ministrului de Interne nr. 319/19.09.2002 privind mediatizarea
datelor şi informaţiilor obţinute în exercitarea atribuţiilor de serviciu de
către lucrătorii Ministerului de Interne
 Legea 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public;

167
 Ghidul relaţiilor cu mass-media - Editura Ministerului de Interne 2002
Capitolul următor va scoate în evidenţă modalităţile de realizare a comunicării
internă, externă, internaţională, dar şi particularităţile activităţii de relaţii publice
într-un minister în care până nu de mult aveam de a face cu o comunicare închisă.

168
Cap. III. TRANSFORMAREA INSTITUŢIILOR STATULUI
ŞI REALIZAREA COMUNICĂRII
ÎN PERIOADA POST-DECEMBRISTĂ
Mutaţiile politice, sociale şi economice declanşate după Revoluţia din
Decembrie 1989, au produs puternice reconsiderări instituţionale şi organizatorice în
rândul instituţiilor statului. Una din deciziile fundamentale menită să creeze o nouă
imagine publică a acestor instituţii a fost aceea a realizării unei reale şi permanente
deschideri, prin transparenţă, faţă de societatea civilă, fiind adoptată ca vector portant
presa – sub toate formele de manifestare: agenţii de presă, posturi de radio, canale de
televiziune, cotidiane sau periodice.

Primul pas şi cel mai important l-a constituit înfiinţarea în cadrul unor instituţii
publice, încă din decembrie 1989, (este şi cazul Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative) a Serviciului de presă şi numirea unui purtător de cuvânt. Primul
câştig, şi cel mai important, a fost acela al prezentării publice a imaginii reale a
instituţiilor statului (pe cât posibil), armonizându-se pe criteriile sincerităţii şi
transparenţei şi potolind astfel setea de informare a societăţii civile.

Frecvenţa zilnică a fluxului informaţional dinspre instituţiile statului, prin


intermediul compartimentelor de presă, cu ajutorul mass-media, către societatea civilă,
a ridicat într-o bună măsură valul suspiciunilor, situând activitatea instituţiilor în
centrul obiectivităţii şi adevărului. Într-o reacţie modernă şi firească de feed-back
majoritatea semnalărilor mass-media referitoare la activitatea instituţiilor publice, au
fost tratate de către conducerea acestora cu seriozitate. Din gama extrem de largă de
componente ale mass-media, care solicită informaţii, nici una nu a fost neglijată.
Instituţiile publice, prin reprezentant, s-au adresat în egală măsură atât marilor
publicaţii, canale TV sau posturi de radio, dar şi unor publicaţii de specialitate,
propriului lor segment de cititori. Pentru creşterea valorii mesajelor transmise, mass-
media a exprimat în mod frecvent (când situaţia a impus-o) punctul de vedere oficial
al instituţiilor publice. Într-o societate democratică, totul depinde de consimţământul
publicului. Într-o ţară democratică, orice organizaţie de stat există în virtutea aprobării
şi permisiunii publicului. Dacă această afirmaţie este adevărată, înseamnă că orice
organizaţie trebuie să fie dispusă să spună publicului care îi sunt politicile, ce activităţi

169
desfăşoară în prezent şi ce intenţionează să facă în viitor. Această misiune, de
importanţă majoră pentru orice tip de organizaţie care stabileşte relaţii cu un anumit
public, este îndeplinită de specialistul în relaţii publice.

Relaţiile publice sunt în centrul marilor dezbateri ale societăţii contemporane.


Ele participă activ la dinamica democraţiei. Este totuşi o profesie tânără, care se predă
aproximativ de 18 ani în universităţi şi care atinge faza de maturizare. Din acest motiv,
ea trebuie să facă faţă la numeroase provocări atât pe plan profesional, cât şi pe cel
social. Schimbarea regimului politic din România petrecută la sfârşitul lui decembrie
1989, a marcat radical comportamentul şi gândirea oamenilor.

În prezent, pentru instituţiile publice, comunicarea cu publicul pe care îl


reprezintă şi pentru care lucrează, a devenit în ultima vreme o provoace din ce în ce
mai mare. Nimeni nu îşi mai poate imagina astăzi că activitatea de fiecare zi a
guvernelor şi a altor instituţii publice să nu se reflecte în informare. Administraţia se
confruntă cu dificultăţi în transmiterea mesajelor către societatea civilă, care este
expusă unei variabile avalanşe de informaţii. Totuşi, comunicarea tuturor informaţiilor
care au relevanţă pentru viaţa cetăţenilor rămâne una dintre obligaţiile fundamentale,
definitorii pentru rolul sectorului public. Aceasta a încetat să intre doar în atribuţiile
miniştrilor sau ale purtătorilor de cuvânt. Funcţionarii apelează nemijlocit la
comunicare şi furnizează publicului informaţii corespunzătoare prin diferite canale:
internet, mass-media, reţele ale reprezentanţilor diverselor categorii, indiferent de
criteriile de asociere, campanii de informare publică adresate unor grupuri specifice,
comunicare directă etc.

Funcţionarii publici trebuie să înţeleagă natura comunicării, modurile de


transmitere a mesajului dorit şi în acelaşi timp, să se asigure că organizaţia „vorbeşte
aceeaşi limbă”. Comunicarea viabilă şi susţinută este cheia unei bune administraţii
publice într-o societate democratică: publicul primeşte informaţiile de care are nevoie
pentru a-şi fundamenta punctele de vedere în legătură cu administraţia publică şi prin
urmare pentru a-şi exercita dreptul de participare democratică. Totodată comunicarea
ajută administraţia să informeze publicul în legătură cu drepturile şi obligaţiile sale.
Dacă publicul va avea încredere în aceste informaţii, se reduc zvonurile şi
incertitudinea. De fiecare dată când autorităţile s-au folosit de informarea publicului ca
de o formă de autopromovare menită să le îmbunătăţească imaginea, aceasta s-a întors

170
împotriva celor care au utilizat-o, în momentele de criză. Comunicarea este
întotdeauna un drum cu două sensuri, care înseamnă interacţiune; înseamnă a trimite şi
a primi mesaje, a vorbi şi a asculta, a scrie şi a citi.

Din perspectiva comunicării, administraţia publică are un avantaj major în


comparaţie cu întreprinderile private: îşi poate permite să fie deschisă, pentru că tot
ceea ce face ne priveşte pe toţi. Obiectivul ei este să stimuleze dezbaterile publice, nu
să vândă ,,imagini favorabile’’. Prin informare, cetăţenii înţeleg nevoile şi funcţiile
administraţiei publice şi dobândesc suficiente informaţii pentru a participa la luarea
deciziilor. Participarea înseamnă schimb liber de idei şi se transformă, în timp, într-o
contribuţie la depăşirea concepţiilor eronate şi a prejudecăţilor.

Alegerea corectă a canalelor de informare va soluţiona o parte din presiunile


existente generate de cererile publicului, pentru ca acesta să poată primi răspunsuri la
unele dintre întrebări, de exemplu, prin intermediul mass-media. Funcţionarii publici
şi jurnaliştii au un ţel comun, acela de a servi publicul oferindu-i informaţii. Ca atare,
trebuie să lucreze împreună, bazându-se pe o relaţie de încredere şi respect.
Funcţionarii publici au noutăţi de transmis, în timp ce jurnaliştii au un public larg, care
doresc să primească noutăţile cu promptitudine şi într-o formă pe care o poate
înţelege. Orice organizaţie, fie ea publică sau privată, trebuie să aibă o strategie de
comunicare, construită pe baza obiectivelor şi a atribuţiilor organizaţiei, ca o parte
esenţială a strategiei de ansamblu. Comunicarea ,,este treaba tuturor’’ şi presupune
munca în echipă. Departamentul de comunicare şi informare publică nu poate
funcţiona eficient fără sprijinul colegilor şi fără expertiza acestora în diferite domenii.
Prin urmare, oricine lucrează în administraţie publică are în faţă provocarea de a
deprinde abilităţile de bază în comunicare, pentru ca cetăţenii să aibă acces la
informaţiile de interes public şi să îşi cunoască drepturile şi îndatoririle.

Toate societăţile europene trec prin schimbări rapide, iar nevoia de a informa şi
de a primi informaţii este imensă. Oamenii sunt expuşi unui număr prea mare de
informaţii şi au dificultăţi în filtrarea celor de care au nevoie. Acest lucru este valabil
şi în ceea ce priveşte mass-media.

Foarte adesea funcţionarii publici folosesc un limbaj inteligibil doar pentru cei
de specialitate. Chiar şi comunicatele de presă publicate sunt uneori greu de înţeles şi

171
aceasta nu pentru că ofiţerul de presă nu ştie să îl scrie într-un limbaj adecvat, ci
pentru că prea mulţi experţi fac prea multe modificări. Astfel, sarcina jurnaliştilor este
să le traducă din limba română în limba română (nu cu sorţi de izbândă întotdeauna,
denaturând uneori cele transmise), pentru ca oamenii obişnuiţi să poată înţelege despre
ce este vorba.

În materialele publicate, conţinutul, limbajul, prezentarea, structura şi stilul


trebuie să fie utilizate în aşa fel încât materialul să fie uşor de citit şi de înţeles de către
persoanele cărora li se adresează. Instituţiile publice au tendinţa uneori de a uita
punctul de vedere al receptorilor atunci când se adresează unui public. Totodată este
importantă oferirea informaţiei potrivite la timpul potrivit, căci o campanie poate să nu
îşi atingă ţinta deoarece pe receptor îl preocupă alte probleme, legate de necesităţi
imediate. E important deci să se ţină cont de aceste obstacole, deoarece comunicarea
publică presupune, de asemenea să te asiguri că publicul a înţeles mesajul pe care ai
vrut să îl transmiţi.

3.1. ORGANIZAREA ŞI ACTIVITATEA M.I.R.A.

ÎN SOCIETATEA DEMOCRATICĂ
După 1989, activitatea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative a
fost aşezată pe principii noi, o primă măsură benefică în acest sens, fiind depolitizarea
aparatului acestei instituţii. Organizarea şi activitatea Ministerului Internelor şi
Reformei Administrative în România contemporană este reglementată de o serie de
acte normative. În ordine cronologică începem cu: Ordonanţa de Urgenţă nr. 30/2007
privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative; Hotărârea Guvernului nr. 725/2003 privind structura organizatorică
şi efectivele Ministerului Internelor şi Reformei Administrative; Hotărârea
Guvernului nr. 313/2005 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr.
725/2003 privind structura organizatorică şi efectivele Ministerului Internelor şi
Reformei Administrative; Hotărârea Guvernului nr. 137/2006 pentru modificarea
Hotărârii Guvernului nr. 725/2003; Legea 161/2005 privind stabilirea unor măsuri
pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în cadrul Ministerului Internelor şi

172
Reformei Administrative; Ordonanţa de Urgenţă nr. 120/2005 privind
operaţionalizarea Direcţiei Generale Anticorupţie; Legea 364/2004 privind
organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, cu modificările şi completările
ulterioare.

Având în vedere prevederile art. 2 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.


24/2007 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice
centrale, prin care a fost înfiinţat Ministerul Internelor şi Reformei Administrative prin
reorganizarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, în subordinea noului minister
fiind ulterior trecute Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat, Oficiul Central de
Stat pentru Probleme Speciale şi Autoritatea Naţională de Reglementare pentru
Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, ţinând seama de necesitatea reglementării
urgente a noului cadru organizatoric şi funcţional al Ministerului Internelor şi
Reformei Administrative, pentru evitarea producerii unui blocaj instituţional sau a
unor dificultăţi în ceea ce priveşte funcţionarea optimă a instituţiei, în lipsa cadrului
normativ care să stabilească organizarea, funcţionarea şi atribuţiile noii instituţii,
elemente care vizează interesul public şi constituie situaţii extraordinare a căror
reglementare nu poate fi amânată, în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţia
României, republicată, Guvernul României a adoptat Ordonanţa de Urgenţă nr.
30/2007.
Potrivit Ordonanţei de Urgenţă nr. 30/2007, mai sus enunţate, Ministerului
Internelor şi Reformei Administrative este organ de specialitate al administraţiei
publice centrale, cu personalitate juridică şi cu sediul în municipiul Bucureşti.
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative exercită, conform Constituţiei şi
legilor ţării, atribuţiile ce îi revin cu privire la: apărarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, a proprietăţii publice şi private; realizarea Programului de
guvernare şi a strategiilor în domeniul reformei administraţiei publice şi ordinii
publice şi monitorizarea, în numele Guvernului, a elaborării şi aplicării programelor
de reformă instituţională de către ministere şi celelalte autorităţi ale administraţiei
publice centrale; îndeplinirea obligaţiilor ce revin României în calitate de stat membru
al Uniunii Europene şi participarea la procesul de elaborare a politicilor şi actelor
normative comunitare în domeniile sale de competenţă. În atribuţiile Ministerului
Internelor şi Reformei Administrative intră şi: reprezentarea Guvernului pe plan local;

173
respectarea regimului general al autonomiei locale şi principiilor constituţionale ale
descentralizării şi desconcentrării serviciilor publice; parteneriat cu autorităţile locale
şi structurile asociative ale autorităţilor publice locale; activitatea privind parcurile
industriale şi zonele defavorizate; activitatea de cadastru, geodezie, cartografie şi
publicitate imobiliară; serviciile comunitare de utilităţi publice; administrarea
rezervelor de stat; protecţia civilă şi gestionarea situaţiilor de urgenţă; regimul actelor
de identitate şi de stare civilă, al paşapoartelor simple, al permiselor de conducere şi al
certificatelor de înmatriculare/înregistrare a vehiculelor; administrarea şi protecţia
Fondului arhivistic naţional; asigurarea aplicării strategiei şi politicii Guvernului în
domeniul pregătirii economiei naţionale şi a teritoriului pentru apărare; asigurarea
ordinii publice; paza persoanelor, obiectivelor, bunurilor şi valorilor; prevenirea şi
combaterea faptelor antisociale; respectarea regimului juridic al frontierei de stat;
regimul juridic al străinilor, al solicitanţilor de azil şi al persoanelor care au dobândit o
formă de protecţie în România; apărarea împotriva incendiilor şi protecţia civilă a
populaţiei şi bunurilor.
Pentru îndeplinirea atribuţiilor care îi revin, Ministerul Internelor şi Reformei
Administrative cooperează cu celelalte ministere şi cu alte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale şi colaborează cu autorităţile administraţiei publice
locale, structurile asociative ale acestora, patronatele şi sindicatele, asociaţiile şi
organizaţiile neguvernamentale, cu alte persoane juridice, precum şi cu persoanele
fizice, în condiţiile prevăzute de lege.
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative organizează, asigură şi
desfăşoară relaţii de cooperare cu autorităţile specializate din alte state în domeniile
sale de competenţă, iar prin ataşaţi de afaceri interne sau ofiţeri de legătură asigură
reprezentarea instituţiei în raporturile cu autorităţile similare ale statelor cu care
România întreţine relaţii diplomatice sau cu organisme şi organizaţii internaţionale.
La solicitarea Preşedintelui României şi cu aprobarea Parlamentului, ministerul
participă cu efective şi tehnica din dotare la misiuni internaţionale sau multinaţionale
umanitare şi de menţinere a păcii în afara teritoriului naţional.
Conducerea ministerului se exercită de către ministru. El reprezintă şi
angajează ministerul în raporturile cu celelalte autorităţi publice, precum şi cu alte
peroane fizice şi juridice din ţară sau din străinătate. În acest scop poate da
împuternicire de reprezentare unor persoane din subordine. În absenţa ministrului,
174
conducerea ministerului se exercită de către persoana desemnată prin ordin al acestuia.
Pentru aplicarea prevederilor legale, ministrul emite ordine şi instrucţiuni.

Pe lângă ministru, funcţionează Colegiul ministerului, ca organ consultativ,


precum şi Cabinetul ministrului. Componenţa şi Regulamentul de funcţionare al
Colegiului ministerului se aprobă prin ordin al ministrului.

Secretarul general şi secretarii de stat răspund de organizarea şi conducerea


activităţii structurilor coordonate, potrivit atribuţiilor şi competenţelor stabilite prin
lege sau prin ordin al ministrului. Secretarul general şi secretarii generali adjuncţi (în
număr de trei) se numesc şi se eliberează din funcţii în condiţiile legii, iar secretarii de
stat (în număr de cinci), se numesc şi se eliberează din funcţii de către primul ministru
la propunerea ministrului administraţiei, internelor şi reformei administrative.

Structura organizatorică şi efectivele ministerului se aprobă prin hotărâre a


guvernului. Ministerul are în structură, în subordonare sau în coordonare aparatul
central, unităţi subordonate acestuia, organe şi unităţi centrale de specialitate, unităţi
teritoriale, servicii publice descentralizate, precum şi alte componente constituite în
condiţiile legii ca unităţi civile sau militare. Încadrarea unităţilor pe categorii,
organizarea, funcţionarea şi dotarea acestora se aprobă prin ordin al ministrului.
Acesta, pe baza consultării Colegiului ministerului, poate înfiinţa, desfiinţa, disloca şi
redisloca unităţi, servicii, secţii, birouri, compartimente şi subunităţi, în limita
posturilor aprobate şi a fondurilor băneşti alocate.

În domeniul administraţiei publice, instituţiile publice şi organele de


specialitate ale administraţiei publice centrale din subordinea Ministerului Internelor şi
Reformei Administrative sunt: Institutul Naţional de Administraţie, Agenţia Naţională
de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, Autoritatea Naţională de Reglementare pentru
Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, Administraţia Naţională a Rezervelor de
Stat, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, Inspectoratul General pentru Situaţii
de Urgenţă, Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor, Direcţia Generală de
Paşapoarte, Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor,
Arhivele Naţionale. Structurile de ordine şi siguranţă publică sunt: Poliţia Română,
Jandarmeria Română, Poliţia de Frontieră Română, Oficiul Român pentru Imigrări,
Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, Grupul Special de Protecţie şi

175
Intervenţie "Acvila", Centrul Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind
Evidenţa Persoanelor, Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale, Inspectoratul
de Aviaţie, Agenţia Naţională Antidrog şi Agenţia Naţională împotriva Traficului de
Persoane. Aceste structuri au în compunere unităţi centrale de specialitate, care, după
caz, în funcţie de nivelul de organizare, pot avea în subordine, la nivel teritorial,
inspectorate, direcţii generale, direcţii, servicii, mari unităţi, unităţi şi/sau subunităţi
operative, de instrucţie, medicale şi de învăţământ, precum şi de asigurare a acţiunilor
şi suport logistic.
Managementul integrat în domeniul ordinii şi siguranţei publice se realizează
de Departamentul ordine şi siguranţă publică, structura operaţională fără personalitate
juridică, care are în compunere Direcţia generală management operaţional, ca structură
a aparatului central al ministerului. Departamentul ordine şi siguranţă publică este
condus de un secretar de stat, care este ajutat de un adjunct.
În cadrul ministerului funcţionează şi Centrul Naţional de Conducere a
Acţiunilor de Ordine Publică, structura interinstituţională de suport decizional, care
asigură managementul acţiunilor în situaţii de criză în domeniul ordinii publice.
Organizarea, funcţionarea şi compunerea acestui centru se stabilesc prin hotărâre a
Guvernului.
În faţa autorităţilor jurisdicţionale ministerul este reprezentat de personalul de
specialitate pe baza împuternicirilor acordate pentru fiecare cauză în parte, conform
competenţei stabilite prin ordin al ministrului. Prefectul, ca reprezentant al Guvernului
pe plan local, coordonează activităţile din teritoriu ale Ministerului Internelor şi
Reformei Administrative.217

217
Legea nr. 604/22.12.2003 pentru aprobarea O.U.G. nr. 63/28.06.2003, privind organizarea şi
funcţionarea M.I.R.A.

176
3.2. COMUNICAREA MINISTERULUI INTERNELOR ŞI
REFORMEI ADMINISTRATIVE CU SOCIETATEA CIVILĂ

3.2.1. Activitatea de comunicare şi relaţii publice


la nivelul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative

Prin activitatea de „relaţii publice a Ministerului Internelor şi

Reformei Administrative se înţelege stabilirea şi menţinerea unor


legături de comunicare permanente şi corecte cu societatea civilă şi
instituţiile acesteia”218;

3.2.1.1. Principalele obiective ale activităţii de relaţii


publice
a) Informarea corectă a populaţiei, a celorlalte componente ale societăţii
civile asupra atribuţiilor legale, rezultatelor obţinute, a preocupărilor
curente şi de perspectivă ale ministerului;
b) explicarea şi acceptarea de către populaţie şi propriul personal a
obiectivelor şi coordonatelor procesului de reformă, modernizare şi
democratizare a instituţiei, precum şi a proiectelor legislative iniţiate de
minister;
c) informare membrilor Comunităţii asupra funcţiilor noi şi complexe ale
ministerului, precum şi asupra măsurilor pe care cetăţenii şi ceilalţi
factori interesaţi din societate pot să le întreprindă pentru prevenirea şi
combaterea faptelor şi fenomenelor care i-ar putea afecta;
d) dezvoltarea sistemului informaţional şi comunicaţional prin care atât
propriul personal, cât şi cetăţenii să cunoască strategiile, politicile, şi
programele ministerului, precum şi pentru asigurarea feed-back-ului,

218
Instrucţiunile nr. 171 din 2001, privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor de Relaţii Publice,
Tradiţii, Educaţie şi Sport în Ministerul de Interne, pg. 4;

177
astfel încât acestea să poată fi modificate, amendate sau continuate,
după caz;
e) asigurarea cadrului adecvat prin care cetăţenii să-şi poată exprima
opiniile în relaţie directă cu personalul Ministerului Internelor şi
Reformei Administrative, fără a apela la intermediari;
f) diversificarea şi valorificarea canalelor de informare şi comunicare cu
segmentele populaţiei pretabile la comiterea unor acte sociale sau cu
risc ridicat de victimizare;
g) construirea şi dezvoltarea unui suport public favorabil Ministerului
Internelor şi Reformei Administrative, în eventualitatea situaţiilor de
criză;
h) dezvoltarea cultului şi respectului pentru lege în rândul tuturor
efectivelor ministerului;
i) respectarea normelor civico-morale şi determinarea unui comportament
civilizat al întregului personal219;

3.2.1.2. Principiile care stau la baza activităţii de relaţii publice


în Ministerul Internelor şi Reformei Administrative
a. Asigurarea dreptului la informaţie al cetăţeanului, potrivit Constituţiei;
b. Transmiterea transparentă către mass-media a informaţiilor de interes
public din activitatea instituţiei, în limitele protecţiei impuse de legile,
de reglementările şi practica ministerului;
c. Respectarea permanentă a echidistanţei faţă de reprezentanţii mass-
media;
d. Autonomie de acţiune şi asumarea graduală a responsabilităţii de către
cadrele Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, în funcţie de
nivelul accesibilităţii la informaţie, pentru datele şi informaţiile
difuzate mass-mediei, formatorilor de opinie sau a unor organizaţii
neguvernamentale, precum şi pentru conţinutul şi calitatea mesajului
educativ transmis personalului ministerului;

219
Idem, pg. 5;

178
e. Transmiterea corectă, completă, oportună şi rapidă – la un interval de
timp cât mai scurt de la producerea evenimentului – a informaţiei către
presă, pentru a evita prezentarea distorsionată a acesteia;
f. Respectarea legislaţiei privind reclama pentru firme, instituţii sau
partide;
g. Orientarea, cu prioritate, a activităţii de relaţii publice, spre zona de
contact a ministerului cu societatea civilă;
h. Garantarea libertăţii de gândire, de conştiinţă şi a credinţei religioase a
personalului;
i. Dezvoltarea unei colaborări mai eficiente între componentele
sistemului de relaţii publice220;

3.2.1.3.Organizarea activităţii de Relaţii Publice.Cadrul


general
Organizarea activităţilor de comunicare şi relaţii publice, se realizează în
sistem piramidal, prin structuri specializate, astfel: Direcţia Informare şi Relaţii
Publice, purtătorul de cuvânt al ministerului, servicii, secţii sau birouri la nivelul
unităţilor centrale şi structuri unice în plan judeţean.
Direcţia Informare şi Relaţii Publice este structurată pe servicii şi birouri
având în subordine nemijlocită Grupul de Presă, Casa de Cultură şi Ansamblul Artistic
„Ciocârlia”. Conducerea nemijlocită a acestor structuri revine, prin compartimentele
de specialitate, comandanţilor. Direcţia Informare şi Relaţii Publice elaborează, anual,
planul în domeniul relaţiilor publice, pentru Ministerul Internelor şi Reformei
Administrative.
Direcţia Informare şi Relaţii Publice este abilitată să coopereze cu toate
structurile centrale şi teritoriale ale ministerului, precum şi cu instituţii şi organisme
specializate în activităţi similare de relaţii publice, în baza prevederilor legale.
În realizarea activităţii de relaţii publice comandanţii (şefii) de unităţi au
următoarele obligaţii:
a. Răspund de comunicarea cu mass-media în cadrul sectorului pe care îl
coordonează;

220
Idem, pg. 5;

179
b. Selecţionează personalul pentru compartimentele respective, conform grilei
de încadrare;
c. Asigură informarea operativă, corectă şi completă, în interiorul structurii, a
personalului cu probleme de interes din sectorul de competenţă;
d. Asigură cooperarea cu presa scrisă şi audio-vizuală din Ministerul
Internelor şi Reformei Administrative, precum şi colaborarea cu
reprezentanţii acreditaţi ai mass-mediei civile221.
În toate situaţiile în care efective din Ministerul Internelor şi Reformei
Administrative participă la misiuni în afara graniţelor ţării în componenţa
respectivelor formaţiuni (subunităţi) va fi inclus şi un ofiţer de relaţii publice (purtător
de cuvânt). Nominalizarea ofiţerilor de relaţii publice pentru asemenea misiuni se face
de către comandanţi (şefi) pe baza testărilor de specialitate şi cu avizul Direcţiei
Informare şi Relaţii Publice care va efectua şi pregătirea în domeniu. Pe timpul
desfăşurării misiunii, ofiţerul de relaţii publice nominalizat este purtătorul de cuvânt
oficial al comandantului unităţii şi răspunde personal de veridicitatea şi exactitatea
informaţiilor publice difuzate sub orice formă.

3.2.1.4. Sistemul de relaţii publice


Direcţia Informare şi Relaţii Publice ca unitatea de profil a Aparatului Central
al Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, are responsabilitatea
coordonării, îndrumării, conducerii şi controlului activităţilor din domeniul relaţiilor
publice şi are următoarele atribuţii:
a. Elaborează şi propune conducerii Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative, concepţia şi obiectivele comunicării pe parcursul unui an;
b. Gestionează imaginea publică a instituţiei pe plan intern şi asigură
relaţionarea acesteia cu societatea, cu comunităţile locale, cetăţenii şi
structurile statului de drept, precum şi în plan extern;
c. Asigură transparenţa activităţii Ministerului şi participă la organizarea şi
desfăşurarea conferinţelor de presă ale conducerii instituţiei şi a briefing-
urilor purtătorului de cuvânt;

221
Idem, pg.8-9;

180
d. Pune la dispoziţia mijloacelor de informare în masă, a diferitelor instituţii,
organizaţii sau a cetăţenilor, în mod oportun şi complet, informaţiile
solicitate, în măsura în care acestea nu intră sub incidenţa legilor şi
reglementărilor referitoare la protecţia informaţiilor;
e. Informează permanent, întregul personal al Ministerului Internelor şi
Reformei Administrative în legătură cu activităţile de interes public, precum
şi cu privire la nivelul ministerului;
f. Prezintă, săptămânal, conducerii Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative analiza asupra imaginii instituţiei şi, periodic, asupra
rezultatelor obţinute în activitatea de relaţii publice;
g. Sprijină, prin mass-media proprie, activitatea de educare juridică şi
antiinfracţională a populaţiei, identifică şi evaluează căile şi mijloacele de
sensibilizare a opiniei publice asupra mijloacelor exercitării unor drepturi şi
libertăţi cetăţeneşti, concomitent cu atragerea acestora la prevenirea şi
combaterea faptelor antisociale;
h. Coordonează, conduce şi controlează activitatea mijloacelor de informare în
masă centrale, departamentale şi locale ale ministerului;
i. Organizează, anual ori de câte ori este nevoie, convocări şi întâlniri de
instruire, informare şi generalizare a experienţei pozitive cu personalul care
desfăşoară activităţi în domeniul relaţiilor publice;
j. Organizează activităţi de control şi îndrumare pe probleme specifice la
compartimentele de relaţii publice din structurile centrale şi teritoriale ale
Ministerului Internelor şi Reformei Administrative;
k. Organizează şi coordonează pregătirea de specialitate a personalului din
structurile de relaţii publice – centrale, departamentale şi locale;
l. Prezintă propuneri, în domeniul relaţiilor publice şi al presei, pentru a fi
incluse în „Planul de relaţii internaţionale al Ministerului Internelor şi
Reformei Administrative”.
m. Elaborează proiectul de plan editorial anual, promovează, în principal, lucrări
de specialitate pentru procesul instructiv-educativ din unităţile Ministerului
Internelor şi Reformei Administrative;
n. Organizează, conduce, îndrumă, controlează şi evaluează editarea şi
activităţile cu cartea în minister;
181
o. Iniţiază acţiuni educative, de promovare a cărţii şi, anual, organizează
„Salonul de carte juridică, civică şi poliţistă”;
p. Coordonează şi exercită controlul asupra modului de respectare, în structurile
instituţiei, a prevederilor Instrucţiunilor de aplicare a Legii nr. 111/1995
privind constituirea, organizarea şi funcţionarea depozitului legal de tipărituri
şi alte documente grafice şi audio-vizuale222.

3.2.1.5. Structuri de relaţii publice


ale unităţilor centrale şi teritoriale
La Inspectoratul General al Poliţiei, Comandamentul Naţional al Jandarmeriei,
Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, Inspectoratul General al Situaţiilor de
Urgenţă, Direcţia Generală de Evidenţă Informatizată a Persoanei, Academia de
Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” şi Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului
Bucureşti funcţionează structuri (servicii, secţii, birouri) de relaţii publice. Acestea se
subordonează nemijlocit comandanţilor (şefilor), iar pe linie profesională Direcţiei
Informare şi Relaţii Publice. Şeful serviciului (secţiei, biroului) de relaţii publice
participă (ca invitat) la activităţi desfăşurate pe linie de comandă. La nivelul unităţilor
judeţene funcţionează compartimente având în componenţă ofiţeri cu relaţiile publice
(purtător de cuvânt)223.

3.2.1.6. Mijloacele de informare în masă centrale şi teritoriale


Activitatea mijloacelor de informare în masă ale Ministerului Internelor şi
Reformei Administrative se desfăşoară în conformitate cu principiile constituţionale
ale dreptului libertăţii de exprimare, de creaţie şi libertăţii presei. Mijloacele de
informare în masă cuprind:
a. Presa scrisă şi alte materiale editate;
b. Presa audio-vizuală;
Ministerul editează două publicaţii centrale: o revistă săptămânală de
informare şi opinie şi o revistă lunară de analiză socială, literatură şi artă. În structurile

222
Idem, pg10-11;
223
O.U.G. nr. 63/28.06.2003, privind organizarea şi funcţionarea M.I.R.A.

182
ministerului se editează publicaţii departamentale (de armă) şi publicaţii locale, în
conformitate cu prevederile legale incidente în materie.
Mijloacele de informare în masă se conformează deontologiei activităţii
publicistice din România. Redacţiile mijloacelor de informare în masă (scrise şi audio-
vizuale) locale sunt subordonate, pe linie profesională Direcţiei Informare şi Relaţii
Publice şi cooperează cu ofiţerii de relaţii publice. Înfiinţarea unor noi mijloace de
informare în masă se face în baza aprobării ministrului, cu avizul prealabil al Direcţiei
Juridice şi al Direcţiei Informare şi Relaţii Publice. În localităţile în care funcţionează
posturi teritoriale ale societăţilor de radio şi TV, comandanţii de unităţi pot numi 1-2
ofiţeri care să pregătească şi să prezinte rubrici şi emisiuni proprii la posturile
respective. Sumarul şi conţinutul acestor rubrici şi emisiuni se întocmesc pe baza
planului de relaţii publice şi se aprobă de comandantul unităţii respective.

3.2.1.7. Purtătorul de cuvânt al ministerului


are următoarele atribuţii:224
a. Asigură un dialog permanent cu reprezentanţii mass-media din România şi
străinătate, astfel încât aceştia să intre, în timp util, în posesia datelor si
informaţiilor de interes public;
b. Formulează, în urma consultării direcţiilor de specialitate, poziţia oficială a
ministerului asupra unor probleme din sfera de competenţă a instituţiei, fără a
emite opinii personale;
c. Organizează conferinţele şi alte acţiuni de presă ale conducerii ministerului,
susţine briefing-urile periodice, cu sprijinul Direcţiei Informare şi Relaţii
Publice (Serviciul Relaţii cu Presa);
d. Participă la întâlnirile oficiale ale ministrului de interne, pentru a avea o
viziune de ansamblu asupra evoluţiilor din politica ministerului şi a putea
furniza presei informaţii prompte, complete şi avizate;
e. Pregăteşte şi însoţeşte ministrul la apariţiile sale publice, oficiale, asigurând
legătura acestuia cu jurnaliştii prezenţi şi se ocupă de difuzarea discursului
acestuia;

224
Instrucţiunile nr. 171 din 2001, privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor de Relaţii Publice,
Tradiţii, Educaţie şi Sport în Ministerul de Interne, pg.14;

183
f. Consiliază ministrul asupra solicitărilor din partea presei; gestionează relaţia
acestuia cu reprezentanţii mass-media (apariţii televizate, interviuri, promovări
de imagine);
g. Elaborează şi aplică, împreună cu Direcţia Informare şi Relaţii Publice,
campanii şi strategii de promovare a imaginii ministerului;
h. Menţine permanent legătura cu purtătorii de cuvânt de la celelalte instituţii ale
statului (Preşedinţie, Parlament, Guvern, alte ministere) în vederea armonizării
poziţiilor în probleme de interes convergent;
i. Acordă o atenţie constantă calităţii mesajului informaţional şi adaptează, de la
caz la caz, conţinutul acestuia pentru îmbunătăţirea imaginii ministerului.

3.2.1.8. Atribuţiile ofiţerilor de relaţii publice:225


a. Întocmesc documentele de planificare anuală a comunicării, la nivelul
unităţii în care lucrează, în spiritul prevederilor Concepţiei de relaţii publice
elaborată de direcţia de profil;
b. Gestionează relaţiile cu mass-media, monitorizează modul de prezentare a
activităţii unităţii de către presa scrisă şi audio-vizuală şi prezintă
comandanţilor (şefilor) analize şi sinteze gen „revista presei”;
c. Asigură difuzarea informaţiilor cu caracter public către întregul personal al
unităţii din care fac parte;
d. Evaluează, lunar, stadiul îndeplinirii obiectivelor de comunicare şi
raportează comandantului (şefului) rezultatele analizei efectuate;
e. Sprijină pe timpul documentării în teren şi furnizează informaţii de interes
public ziariştilor din mass-media ministerului;
f. Pregătesc şi asigură prezentarea în presa centrală şi locală a informaţiilor
referitoare la cele mai importante evenimente din viaţa şi activitatea unităţii în
care lucrează;
g. Redactează proiecte de răspuns la materialele apărute în presa centrală şi
locală care vizează personalul şi unitatea din care fac parte, cu aprobarea
comandantului structurii respective;

225
Idem, pg.14-15;

184
h. Menţin legătura, pe plan central şi local, cu asociaţiile veteranilor de
război, ale cadrelor în rezervă şi retragere şi asigură participarea
reprezentanţilor acestora la acţiunile importante din cadrul unităţilor;
i. Organizează, în urma deciziei comandanţilor şi când situaţia concretă
impune acest lucru, dar cel puţin o dată pe trimestru, conferinţe sau briefing-uri
de presă, iar după desfăşurarea acestora informează Direcţia Informare şi
Relaţii Publice despre problemele deosebite ce au rezultat;
j. Asigură, în colaborare cu Direcţia Informare şi Relaţii Publice condiţiile
necesare (documentare, cazare ş.a.) pentru desfăşurarea vizitelor
reprezentanţilor mass-media din ţară şi străinătate;
k. Organizează – prin mijloace specifice şi cu respectarea prevederilor legale
în materie – activitatea de informare locală şi naţională a populaţiei cu
probleme de interes public;
l. Realizează, din punct de vedere al conţinutului, acţiuni de mediatizare prin
intermediul reţelei Internet.

Purtătorii de cuvânt de la inspectoratele generale şi unităţile


teritoriale, judeţene şi ale municipiului Bucureşti - de la unităţile de învăţământ,
precum şi de la celelalte structuri ale ministerului - se stabilesc prin ordin de zi pe
unitate, de regulă, din rândul ofiţerilor cu relaţiile publice, având ca atribuţii
complementare următoarele:
a. Prezentarea în numele conducerii unităţii, a poziţiei oficiale faţă de
diferitele cazuri, situaţii în care instituţia este vizată:
b. Transmiterea operativă, prin apariţii publice, a unor, informaţii reale şi
credibile în cazul producerii unor evenimente deosebite.

3.2.1.9. Desfăşurarea activităţii de Relaţii Publice


În Ministerul Internelor şi Reformei Administrative cele mai importante
componente ale sistemului de relaţii publice, care intră în competenţa actualei direcţii
de linie, sunt: relaţiile cu mass-media, comunicarea internă, relaţiile cu

185
comunitatea, comunicarea externă, comunicarea internaţională, gestionarea
crizelor mediatice şi a imaginii instituţiei226.

226
Idem, pg.17;

186
3.2.2.0. Relaţiile şi activităţile cu mass-media227
Relaţiile şi activităţile cu mass-media se desfăşoară numai prin intermediul
sistemului de relaţii publice, iar la nivel central (secretari de stat, secretar general,
consilieri, şefi de direcţii din Aparatul Central) aceste relaţii se derulează prin Direcţia
Informare şi Relaţii Publice care organizează mediatizarea activităţii instituţiei.
Direcţia Informare şi Relaţii Publice îndeplineşte funcţia de interfaţă a
ministerului în raporturile cu mass-media şi este abilitată să desfăşoare activităţi
pertinente, în baza atribuţiilor cei revin. Structurile de profil în plan teritorial au
aceeaşi menire în raporturile cu mass-media.
Ştirile şi datele ce se dau publicităţii vor urmări informarea corectă, într-o
manieră comprehensivă şi obiectivă, a populaţiei asupra funcţiilor şi serviciilor pe care
le îndeplinesc ministerul şi subsistemele sale în domeniul respectării ordinii publice,
apărării avutului public şi privat, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor, în scopul conştientizării şi atragerii acestora la prevenirea şi combaterea
infracţiunilor.
Datele şi informaţiile ce pot fi făcute publice se stabilesc de către conducerea
ministerului, comandanţii (şefii) inspectoratelor generale, direcţiilor generale şi
direcţiilor, inspectoratelor de poliţie judeţene şi de transporturi, instituţiilor militare de
învăţământ, unităţilor din structura Inspectoratului General al Poliţiei Române,
Jandarmeriei Române, Inspectoratului General al Situaţiilor de Urgenţă, Poliţiei de
Frontieră, a Arhivelor Naţionale şi se aduc la cunoştinţa ofiţerilor de relaţii publice, în
vederea mediatizării.
Acreditarea ziariştilor aparţinând presei din afara sistemului se face pe baza
unei cereri transmise de publicaţia la care lucrează solicitantul. Acreditarea ziariştilor
civili constituie atributul Direcţiei Informare şi Relaţii Publice. La nivelul
inspectoratelor generale, acreditarea ziariştilor civili se face de către compartimentele
specializate. La nivel teritorial, acreditarea ziariştilor civili revine ofiţerului de relaţii
publice, care propune spre aprobare comandantului (şefului) unităţii solicitările
respective.

227
Idem, pg.17-18;

187
3.2.2.1. Comunicarea internă
Comunicarea internă este un domeniu prioritar al activităţii de relaţii publice,
contribuind la un proces relaţional eficient între comandanţi (şefi) şi subordonaţi, în
scopul menţinerii şi întăririi coeziunii, motivaţiei şi eficienţei îndeplinirii misiunilor
specifice, în condiţiile unei mai bune înţelegeri a obiectivelor şi finalităţii acestora.
Organizarea şi desfăşurarea comunicării interne revine comandanţilor (şefilor) şi se
realizează cu toate categoriile de personal, în conformitate cu obiectivele prioritare
stabilite şi cu nevoile de informare ale personalului.
Programele anuale de comunicare internă, elaborate până la nivelul
inspectoratelor generale, vor urmări ca întreg personalul ministerului să cunoască:228
a. locul şi rolul acestei instituţii în societatea românească, menirea
fundamentală a acesteia de a apăra interesele legitime ale tuturor
cetăţenilor;
b. contribuţia ministerului la apărarea intereselor României în contextul
zonal, european şi internaţional;
c. doctrina şi politica de ordine publică;
d. particularităţile şi dinamica fenomenului infracţional;
e. deciziile luate de Parlament, Preşedinte, Guvern, Consiliul suprem de
Apărare a Ţării şi conducerea ministerului, în domeniul specific de
activitate şi modul în care acestea se reflectă asupra propriilor demersuri şi
preocupări;
f. stadiile parcurse în procesul de reformă a ministerului, precum şi în cel
al integrării europene şi euroatlantice.

Modalităţile prin care se realizează comunicarea internă:


a) mijloace de informare în masă, centrale şi locale ale ministerului;
b) ordine şi buletine informative;
c) sistemul de radioficare propriu;
d) afişe, postere, panouri, aviziere, tabele electronice;
e) casete video, dischete, compact-discuri etc.

228
Idem, pg.18-19;

188
Mesajele de comunicare internă vor fi transmise, periodic (săptămânal, lunar
sau ori de câte ori este nevoie), prin mijloace de informare, buletine informative şi
programele de radioficare ale unităţilor, angajând răspunderea factorilor care au
atribuţii în acest sens. Trimestrial, se va asigura actualizarea panourilor şi avizierelor
din unităţi cu informaţii noi şi date de interes pentru personal. Comandanţii (şefii) vor
stabili responsabilităţi în comunicarea internă, iar la bilanţurile muncii profesionale
vor evalua şi acest domeniu de activitate.

3.2.2.2. Relaţiile cu comunitatea


„Comunitatea include: organe şi organizaţii guvernamentale, organizaţii
profesionale, instituţii de învăţământ, filiale ale partidelor politice, organizaţii şi
asociaţii civice, asociaţii şi cluburi sportive, culte religioase, asociaţii ale cadrelor
militare în rezervă, în retragere şi ale veteranilor de război, cetăţeni, etc.”229

Activitatea în domeniul relaţiilor cu comunitatea presupune:


a) facilitatea posibilităţii publicului de a înţelege mai bine misiunile Ministerului
Internelor şi Reformei Administrative şi, în speţă, ale unităţilor din zonă, cât şi
activitatea cadrelor aflate în slujba comunităţii;
b) informarea oportună şi corectă, prin mass-media, a cetăţenilor cu problemele
care le pot afecta viaţa, sănătatea, liniştea socială, în scopul formării unei
atitudini preventive, dar şi pentru a putea coopera cu aceştia în situaţii normale
şi de criză;
c) atragerea unor persoane cu calificare profesională şi calităţi morale
corespunzătoare pentru a face parte din efectivele ministerului.

Relaţiile cu comunitatea pot fi menţinute la un nivel optim prin:


a) contactul nemijlocit al comenzii cu personalităţile şi membrii comunităţii;

229
Idem, pg. 20;

189
b) participarea reprezentanţilor ministerului la evenimente importante din viaţa
comunităţii (comemorări, aniversări, competiţii sportive, reuniuni, şedinţe ale
consiliilor locale, etc.);
c) invitarea unor membri ai comunităţii la evenimente importante din viaţa
unităţii: ceremonii de depunere a jurământului militar, de schimbare a
comenzii unităţii, zilele armelor, etc.;
d) difuzarea, prin intermediul ofiţerilor de relaţii publice, de informaţii de larg
interes, răspunsuri la solicitările unor organizaţii, publicaţii, cetăţeni, lideri de
opinie;
e) editarea, semestrial, şi difuzarea de broşuri şi pliante, materiale de prezentare şi
educare în probleme de ordine publică;
f) vizite săptămânale ale cadrelor ministerului în unităţi şcolare de pe raza de
competenţă;

3.2.2.3. Comunicarea externă


Comunicarea externă urmăreşte promovarea sistematică, prin presa scrisă şi
audio-vizuală, a unor date şi informaţii publice referitoare la activitatea ministerului,
prin:
a) stabilirea de strategii mediatice şi desfăşurarea unor campanii de presă în
scopul explicării în mass-media a proiectelor de lege iniţiate de Ministerul
Internelor şi Reformei Administrative precum şi a tuturor acţiunilor destinate
combaterii fenomenului infracţional, menţinerii ordinii publice, apărării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a avutului public şi
privat;
b) organizarea unor întâlniri periodice, informale, ale conducerii instituţiei cu
şefii publicaţiilor şi ai posturilor de radio şi televiziune şi realizarea de vizite
ale conducerii ministerului la cele mai reprezentative publicaţii;
c) iniţierea conferinţelor de presă, la scurt timp după producerea unor
evenimente, având ca protagonişti comandanţi de armă, şefi ai unităţilor
centrale şi teritoriale, precum şi cadrele care au participat la rezolvarea unor
cazuri deosebite; antrenarea mai eficientă a specialiştilor în relaţii publice în
organizarea conferinţelor de presă, în pregătirea şi realizarea interviurilor

190
pentru mass-media scrisă şi audio-vizuală şi, în context, definirea clară a
relaţiilor dintre componentele (ofiţerii) de relaţii publice şi purtătorii de cuvânt
de la diferite niveluri;
d) îmbunătăţirea relaţiilor cu ziariştii, inclusiv prin invitarea sistematică a
acestora la compartimentele de presă, pentru a le oferi subiecte cu impact
public ridicat şi posibilităţi de contact cu persoane autorizate în domeniu;
e) organizarea, periodic, la nivel central şi teritorial, a unor dezbateri sub
genericul: „Ministerul Internelor şi Reformei Administrative în societatea
românească”;
f) prezentarea în presa ministerului a unor subiecte actuale vizând problematica
din sfera de competenţă a instituţiei;
g) creşterea contribuţiei ofiţerilor de relaţii publice din structurile teritoriale la
realizarea emisiunilor Radio-TV şi a publicaţiilor centrale ale ministerului;
h) atragerea în mai mare măsură a presei locale din afara sistemului – principala
sursă de informare în plan teritorial – la popularizarea prevederilor unor acte
normative, la susţinerea demersurilor întreprinse de cadrele de conducere din
structurile centrale şi teritoriale pentru eficientizarea acţiunilor consacrate
apărării ordinii de drept şi a siguranţei în zonele de competenţă;
i) organizarea, periodic, de către inspectoratele şi marile unităţi, a unor dezbateri
gen „masă rotundă” privind subiecte de larg interes pentru minister;
j) angajarea compartimentelor de presă în susţinerea unor companii mediatice şi
elaborarea unor materiale documentare pentru a fi furnizate presei cu ocazia
anumitor evenimente programate (manifestări istorice, congrese, bilanţuri
etc.).230

3.2.2.4. Comunicarea internaţională


Comunicarea internaţională are drept scop promovarea sistematică, în presa
scrisă şi audio-vizuală internaţională, a datelor referitoare la activitatea Ministerului
Internelor şi Reformei Administrative. In principal, comunicarea internaţională este
asigurată de către Direcţia Informare şi Relaţii Publice, prin structurile sale
specializate în colaborare cu unităţi din Aparatul Central al ministerului,

230
Idem, pg.21

191
comandamentele de armă şi inspectoratele generale, precum şi cu structurile
guvernamentale specializate.
Mijloacele prin care se realizează comunicarea internaţională sunt:
a) materiale de prezentare a ministerului, elaborate in limbi de circulaţie
internaţională;
b) buletine periodice de informare şi documentare;
c) casete video, audio şi alte mijloace de prezentare şi promovare a
activităţilor specifice ministerului;
d) pagina WEB – INTERNET a ministerului, gestionată din punct de
vedere al conţinutului de către Direcţia Informare şi Relaţii Publice.
Comandamentele de armă, inspectoratele generale şi inspectoratele de
poliţie judeţene îşi pot înfiinţa pagina WEB – INTERNET, care să
cuprindă materiale de prezentare a structurilor respective, buletine de
informare şi documentare, alte informaţii de interes general privind
relaţiile cu publicul (audienţe, acte necesare pentru obţinerea unor
documente oficiale etc.).
e) fotoexpoziţii, panouri şi standuri de prezentare a activităţii ministerului;
f) interviuri şi declaraţii acordate unor publicaţii din alte ţări;
g) emisiuni şi rubrici de radio/televiziune străine sau la cele româneşti cu
acoperire internaţională;
h) seminarii, simpozioane, conferinţe şi cursuri internaţionale;
i) schimburi de publicaţii şi alte mijloace specifice de informare, pe bază
de reciprocitate;
j) acţiunile de interes public organizate de minister, cu participarea
corespondenţilor mass-mediei străine acreditaţi în România.231

3.2.2.5. Gestionarea imaginii publice a ministerului


Gestionarea imaginii publice a ministerului revine structurilor specializate de
relaţii publice şi este evaluată, periodic, de către Direcţia Informare şi Relaţii Publice,
care prezintă rapoarte ministrului de interne privind concluziile şi măsurile de
corectare a disfuncţionalităţilor constatate. Pentru cuantificarea profesională a imaginii

231
Idem, pg.22-23;

192
instituţiei, pe plan central, cel puţin o dată pe an, se vor comanda către instituţii
specializate sondaje de opinie. In evaluarea activităţii de imagine publică se vor urmări
câteva direcţii principale: analiza nivelului de îndeplinire a obiectivelor pe care şi le-a
propus ministerul; estimarea procesului de comunicare internă şi externă; aprecierea
sincronică şi diacronică a imaginii reflectate în mass-media şi a reprezentărilor
publicului; cuantificarea modului de funcţionare a sistemului de relaţii publice.232

3.2.2.6. Strategia de Comunicare şi Relaţiile Publice a


ministerului se va realiza prin233:
Comunicarea publică, între Ministerul Internelor şi Reformei Administrative
şi celelalte instituţii ale statului, cetăţeni, comunităţi locale, reprezentanţii societăţii
civile şi cea cu organismele europene şi instituţii similare din ţările de pe continent,
sunt obligatorii, rezultând din însăşi rolul şi atribuţiile ministerului în societatea
românească. Funcţionarea tuturor structurilor componente – atât cele din
Administraţie, cât şi cele de Ordine şi Siguranţă Publică – depinde de coerenţa,
amploarea şi gradul de diversificare a comunicării. Numai o comunicare optimă poate
dezvolta predictibilitatea, consolidează suportul public, realizează flexibilitatea
necesară în decizii şi în acţiune în raport cu situaţia operativă la un moment dat.
Totodată, prin transparenţă, prin asigurarea caracterului bivalent al
comunicării şi prin raportarea permanentă a mesajului la aşteptările populaţiei se
asigură un înalt grad de încredere, ca premisă obligatorie a consolidării contractului
social între cetăţean şi instituţiile publice, care stă la baza societăţii democratice.
Din această perspectivă, activitatea de comunicare trebuie să fie înţeleasă şi
gestionată ca un serviciu public „de linia întâi” care asigură, informaţional,
concordanţa între activitatea şi rezultatele obţinute de minister şi lucrătorii săi, pe
de o parte, şi percepţia publică asupra acestora, pe de altă parte (principalul vector
de transmitere a informaţiei publice mass-media).
Îndeplinirea obiectivelor Programului de Guvernare, continuarea reformei în
Administraţia Publică şi în domeniul Ordinii şi Siguranţei Publice, precum şi
securizarea frontierei de stat impun, de asemenea, dezvoltarea activităţii de

232
Idem, pg.23-24;
233
Strategia de Comunicare şi Relaţiile Publice a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative;

193
comunicare şi relaţii publice. Lupta împotriva corupţiei şi a infracţionalităţii de orice
fel, gestionarea banului public în Administraţie, pregătirea implementării Poliţiei
Locale, executarea de misiuni de menţinere a păcii peste hotare, dezvoltarea relaţiilor
în cadrul INTERPOL, EUROPOL, FIEP etc., participarea la Forţa de Poliţie
Europeană şi altele, solicită, de asemenea, perfecţionarea activităţii de comunicare şi
relaţii publice.
Reforma în Administraţia Publică, derularea programelor şi a strategiilor
multianuale de modernizare, dezvoltarea parteneriatului public – privat ş.a. necesită o
intensă susţinere în planul comunicării şi relaţiilor publice.
Întrucât comunicarea şi relaţiile publice nu au şi nu pot avea un scop în sine,
nici autonomie în raport cu celelalte subsisteme ale ministerului, ci le deservesc, este
necesar ca şi activitatea subsistemului comunicaţional să fie planificată, organizată,
condusă şi evaluată prin raportare la aceleaşi obiective.
Gradul pronunţat de specificitate al comunicării şi relaţiilor publice impune ca,
pentru integrarea efortului general al instituţiei să fie stabilite principii, căi şi
modalităţi de acţiune proprii, criterii de lucru şi indicatori de evaluare specifici, care
nu se pot asigura decât printr-o strategie sectorială distinctă.
Pentru a-şi îndeplini rolul, comunicarea publică trebuie să funcţioneze ca
sistem unitar, organizat pe trei paliere:
a. Comunicarea internă – în care accentul cade pe antrenarea personalului
propriu la elaborarea proiectelor şi programelor instituţionale, informarea
instituţională corectă şi operativă, prevenirea speculaţiilor referitoare la viitorul
organizaţiei etc. În pofida progreselor abţinute, comunicarea internă este, încă,
organizată şi condusă la un nivel care asigură, la „cota de avarie”, coeziunea
organizaţională şi ataşamentul personalului propriu la proiectele, programele şi
strategiile gândite la nivelul managementului central. Comunicarea internă
rămâne o problemă de rezolvat, iar procesul de descentralizare decizională,
care se va accentua, oferă un context favorabil, care poate grăbi, această
rezolvare!
b. Comunicarea externă – în care informaţiile publice trebuie să aibă drept
finalitate consolidarea şi dezvoltarea încrederii populaţiei în Ministerul
Internelor şi Reformei Administrative. În acest domeniu, gestionarea imaginii

194
trebuie să aibă la bază acţiunea propriu-zisă a structurilor ministerului şi în
legătură cu aceasta, perfecţionarea comunicării şi a relaţiilor publice.
c. Informarea internaţională – care să determine, la nivelul publicului
european, diminuarea percepţiei negative şi stimularea percepţiei favorabile faţă
de îndeplinirea de către ministeru a responsabilităţilor din domeniile de
competenţă; consolidarea încrederii că, odată cu integrarea în U.E., ţara noastră
nu va fi exportatoare de infracţionalitate sau de crize, ci un partener real şi sigur
pe termen lung, care să contribuie la asigurarea unui spaţiu comun de protejare a
libertăţilor şi drepturilor cetăţenilor europeni. În planificarea, organizarea,
conducere, desfăşurarea şi evaluarea comunicării publice pornim de la premisa
că un cetăţean bine informat cu privire la instituţiile şi atribuţiile cu care acestea
au fost investite prin lege, este un bun câştigat nu numai pentru sine, ci şi pentru
comunitatea locală din care face parte, pentru societate, în general. Astfel,
cetăţenii vor înţelege mai bine rolul ministrului în societatea românească şi vor
înţelege mai bine parteneriatul care trebuie să funcţioneze în relaţia cetăţean –
minister. Întrucât, concomitent cu celelalte subsisteme, este necesar să se asigure
şi subdezvolte şi subsistemul comunicaţional, convergenţa eforturilor pentru
perfecţionarea activităţii de comunicare şi relaţii publice trebuie să fie realizată
tot pe baza unui plan coerent. Acţionând, inclusiv instituţional, pentru
descentralizarea comunicării publice se impune, în acelaşi timp, ca aceasta să
răspundă unitar, pe baza unui mesaj unic, nevoii de informare a societăţii
civile, comunităţilor, cetăţenilor etc., condiţiile care se pot asigura doar în
măsura în care este proiectată construcţia planificată, pe obiective şi etape, a
unor reguli şi proceduri de lucru corespunzătoare. O asemenea construcţie este
obligatorie în special în ceea ce priveşte comunicarea în situaţii de criză.

3.2.2.7. Obiectivele generale ale Strategiei de comunicare publică


• Creşterea gradului de informare a personalului propriu, a populaţiei şi a
opiniei publice europene asupra progreselor ministerului în
exercitarea atribuţiilor conform standardelor U.E. în domeniul
administraţiei publice, al ordinii şi siguranţei publice;

195
• Obţinerea, pe baza comunicării cu alte instituţii, cu comunităţile locale, cu
reprezentanţii societăţii civile şi cetăţenii, a suportului public
necesar susţinerii efortului instituţional în vederea realizării
obiectivelor;
• Stimularea prin acţiuni şi proiecte de relaţii publice, a unui climat civic
favorabil întăririi legalităţii, combaterii ferme a corupţiei şi
infracţionalităţii;
• Asigurarea vizibilităţii necesare conducerii ministerului şi a structurilor
componente în legătură cu rezultatele obţinute în îndeplinirea
responsabilităţilor din Programul de Guvernare a României, în
reforma instituţională şi în îndeplinirea angajamentelor cu
Uniunea Europeană;
• Modernizarea managementului, a logisticii, cadrului organizatoric şi
procedurilor, în scopul creşterii eficienţei comunicării şi
relaţiilor publice.

3.2.2.8. Mesajul comunicării publice


A. Conţinutul mesajului
Mesajul public al Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi a
tuturor structurilor componente va fi centrat pe deviza „ADMINISTRAŢIE PENTRU
TOŢI, SIGURANŢĂ PENTRU FIECARE”, exprimând în formă esenţializată, atât
conţinutul atribuţiilor instituţiei şi al activităţilor personalului ministerului, cât şi
scopul acestora. Folosirea acestei devize, ca „miez” al întregii activităţi de comunicare
şi relaţii publice vizează, deopotrivă, conştientizarea tuturor categoriilor de public-
ţintă asupra rolului ministerului în societatea românească, precum şi creşterea
încrederii cetăţenilor în personalul tuturor structurilor componente. Totodată, prin
utilizarea acestei devize în comunicarea internă, se menţine permanent activă în
conştiinţa lucrătorilor din structurile de ordine publică şi din cele ale administraţiei
publice, menirea pe care aceştia o au în serviciul public. Ca urmare, deviza de mai sus

196
va fi prezentă în mesajul public de la toate nivelurile ierarhice şi va fi multiplicată prin
toate categoriile de suport de mesaj la dispoziţie.

B. Suportul mesajului:
• discursuri, declaraţii, interviuri şi documente oficiale;
• comunicate, buletine informative, documentare de presă;
• sinteze documentare despre acţiunile întreprinse în domeniile de abilitare ale
ministerului;
• broşuri, pliante, afişe, albume, casete video, C.D-uri, lucrări de specialitate,
fotografii;
• articole şi emisiuni radio-tv;
• filme documentare, de prezentare, videoclipuri şi spoturi publicitare;
• pagina WEB;
• anunţuri prin sistemele electronice de afişaj stradal, de pe mijloacele de transport
în comun şi prin serviciile de teletext ale posturilor TV;
• anunţuri prin sistemele de radiofonie din spaţii publice (staţii de metrou, aerogări,
gări, spaţii comerciale etc.);
• exponate muzeale, obiecte din patrimoniul cultural, însemne cu semnificaţie
heraldică;
• rapoarte de cercetare, de evaluare a activităţii etc.

3.2.2.9. Structura de responsabilitate în implementarea


Strategiei de Comunicare şi Relaţii Publice
Răspunderea în planificarea, organizarea, conducerea, executarea şi evaluarea
acţiunilor cuprinse în Strategia de Comunicare şi Relaţiile Publice, revine astfel:
a) Coordonarea generală a comunicării şi relaţiilor publice, prin politici,
strategii, proceduri şi reglementări interne specifice, precum şi prin
control, sprijin şi îndrumare, se va asigura la nivel ministerial, prin
Direcţia Informare şi Relaţii Publice.
b) Coordonarea execuţiei şi planificarea sectorială se vor asigura de către
structurile specializate de comunicare şi relaţii publice de la nivel

197
departamental, ale inspectoratelor generale şi prefecturilor, pentru
structurile componente, sub conducerea şefului departamentului respectiv;
c) Planificarea curentă, organizarea, execuţia şi evidenţa îndeplinirii
activităţilor vor aparţine unităţilor teritoriale şi serviciilor deconcentrate,
prin propriile structuri de comunicare şi relaţii publice.
La nivel central - vor avea loc şedinţe de conducere, analiză, planificare şi
organizare a activităţilor de comunicare şi relaţii publice, conduse de către directorul
Direcţia Informare şi Relaţii Publice, la care vor participa şefii structurilor şi
departamentelor de comunicare şi relaţii publice şi ceilalţi componenţi ai „Grupului
comunicatorilor din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative”. Întrunirile se
vor desfăşura săptămânal şi ori de câte ori situaţia o impune.
La nivel departamental - vor avea loc întruniri de coordonare şi
instructaj, sub coordonarea şefului structurii departamentale de comunicare şi relaţii
publice, cel puţin o dată la şase luni şi ori de câte ori situaţia o impune, la solicitarea
şefului departamentului şi la propunerea directorului Direcţiei Informare şi Relaţii
Publice.
La nivel judeţean se vor desfăşura, lunar şi ori de câte ori este nevoie,
şedinţe de coordonare, la care vor participa comunicatorii tuturor structurilor din judeţ.
Acestea se vor desfăşura prin rotaţie, la sediul fiecărei structuri a ministerului
(Prefectură, Poliţie, Jandarmi, Poliţie de Frontieră, Inspectoratul General pentru
Situaţii de Urgenţă etc.), sub coordonarea ofiţerului de relaţii publice al instituţiei –
gazdă.
În vederea aplicării prevederilor Strategiei la nivelul fiecărei structuri
departamentale se vor întocmi şi aplica planuri sectoriale de comunicare şi relaţii
publice, cu valabilitate anuală. Aceste documente vor fi supuse aprobării şefului
departamentului şi trimise, spre informare, Direcţiei Informare şi Relaţii Publice. La
nivelul fiecărei structuri judeţene, vor fi întocmite planuri anuale de comunicare şi
relaţii publice. Aceste documente vor fi supuse aprobării şefului unităţii judeţene şi
trimise, spre informare, şefului structurii de comunicare şi relaţii publice a
departamentului din care face parte unitatea respectivă. Periodic, în şedinţa Colegiului
Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi în şedinţele de conducere ale
departamentelor, inspectoratelor generale, prefecturilor şi inspectoratelor judeţene, vor

198
fi prezentate informări cu privire la stadiul îndeplinirii prevederilor Strategii, a
acţiunilor şi activităţilor planificate în baza acesteia.
În elaborarea Strategiei de comunicare externă, pe o temă sau alta aflată pe
agenda publică sau pentru implementarea unui program de acţiune, plan de activitate
etc., structurile de informare şi relaţii publice şi comunicatorii de la toate nivelurile
vor avea în atenţie următoarele etape de urmat:
1. Formularea problemei de rezolvat;
2. Determinarea publicului ţintă;
3. Identificarea mijloacelor pentru a-l atinge;
4. Argumentarea pentru a-l convinge;
5. Cunoaşterea resurselor avute la dispoziţie;
6. Elaborarea planului de acţiune;
7. Controlul şi evaluarea.
În vederea asigurării unui caracter cât mai cuprinzător şi pentru creşterea
eficienţei acţiunilor/programelor, se recomandă recurgerea, îndeosebi pe timpul
urmăririi primelor şase etape, la consultări, schimburi de idei, brain-storming-uri între
comunicatori şi alţi specialişti, din cadrul structurii/unităţii.

3.2.3.0. Modalităţi de comunicare publică


A. În plan intern
Comunicarea internă reprezintă fundamentul oricărui sistem de comunicare şi
relaţii publice. De aceea, în viziunea prezentei Strategii, optimizarea comunicării
interne este destinată să asigure coeziunea organizaţională ca „substanţă” pentru
perfecţionarea comunicării externe şi a informării internaţionale şi pentru realizarea
unui mesaj public credibil.
Întrucât optimizarea comunicării publice este un rezultat al acţiunii
conjugate al tuturor componentelor ministerului, structurile de comunicare şi
relaţii publice şi-au propus să participe la efortul instituţional comun prin234:
• dezvoltarea atribuţiilor de „interfaţă internă” a structurilor de
informare şi relaţii publice, pe orizontală şi verticală, între diferitele

234
Idem;

199
componente ale ministerului, îndeosebi între cele de ordine şi siguranţă publică
şi cele de administraţie publică;
• creşterea capacităţii de acţiune a Direcţiei Informare şi Relaţii
Publice şi a structurilor departamentale de profil, în vederea reconstrucţiei
subsistemului comunicaţional al ministerului, prin planificare, organizare,
conducere, control şi evaluare a activităţii de comunicare publică;
• iniţierea şi derularea, la toate nivelurile ierarhice de acţiuni
comune, între structurile ministerului, în scopul cunoaşterii reciproce şi
consolidării coeziunii organizaţionale;
• perfecţionarea comunicării interne, pe orizontală şi pe verticală.
• Diminuarea timpilor reziduali în asigurarea comunicării
publice, inclusiv prin participarea activă la dezvoltarea comunicării prin
reţeaua INTRANET;
• pregătirea personalului care încadrează structurile de informare
şi relaţii publice de la toate nivelurile ierarhice, precum şi participarea, cu teme
şi subiecte de comunicare publică, la pregătirea şi specializarea personalului
pentru funcţii manageriale;
• perfecţionarea comunicării interne între structurile de relaţii
publice de la toate nivelurile ierarhice;
• consolidarea poziţiei ofiţerului de relaţii publice ca asociat la
actul de conducere;
• iniţierea unor proiecte de acte normative cu caracter intern
destinate statuării normelor şi procedurilor de lucru în domeniul comunicării şi
relaţiilor publice, în contextul descentralizării;
• în planificarea, conducerea, desfăşurarea şi evaluarea
comunicării interne, vor fi vizate următoarele:
- favorizarea unei comunicări interactive;
- înţelegerea schimbărilor şi motivarea cadrelor medii;
- înţelegerea „de ce-ului” schimbării. Comunicarea
internă să arate avantajele acesteia şi să reducă temerile provocate de
elementele de noutate apărute;

200
- evaluarea, pe baza sondajelor realizate de Direcţia
Generale Management Resurse Umane şi a rapoartelor de diagnoză
organizaţională întocmite de Centrul Psihosociologic, a nivelului de
satisfacţie a personalului privind produsele de informare internă
(publicaţii, buletine, broşuri etc.);
- dezvoltarea capacităţii cadrelor medii de a face să
circule informaţia atât în sens ascendent, cât şi descendent;
- pregătirea funcţionarilor pentru a reprezenta „cartea de
vizită” a instituţiei;
- dezvoltarea comunicării cu structurile Corpului Naţional
al Poliţiştilor, I.P.A. – Secţia Română, Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici şi Alianţa Federativă a Sindicatelor din
Administraţia Publică „SED LEX”.
• Optimizarea comunicării interne depinde de anumiţi factori
cheie, cum ar fi:
- sprijinul necondiţionat al managerilor şi concordanţa
între declaraţiile publice, activitatea şi deciziile acestora;
- coerenţa între politicile de comunicare, de gestionare a
resurselor de toate categoriile şi stilul de management;
- dezvoltarea spiritului de echipă, la toate nivelurile, în
vederea stopării proceselor care inhibă iniţiativele;
- prioritatea acordată formării şi motivării cadrelor medii
(intermediare);
- sprijinirea, cu propuneri şi puncte de vedere competente
a activităţii decidenţilor, în vederea raportării managementului la
aşteptările personalului;
- instituirea unui sistem integrat de evaluare, care să
permită comensurarea aportului fiecărei componente la perfecţionarea
comunicării interne;
- promovarea unor modele de performeri, pe categorii de
personal care să fie urmate de către ceilalţi angajaţi.
- transformarea cadrelor medii, din intermediari în
veritabile personaje care să asigure comunicarea, atât în sens
201
descendent, cât şi în sens ascendent;
- îmbunătăţirea calităţii publicaţiilor proprii.

B. În plan extern
Activitatea de informare şi relaţii publice, în plan extern, vizează,
deopotrivă235:
• comunicarea cu mass-media, comunicarea cu alte instituţii, cu organizaţii
neguvernamentale şi comunicarea de recrutare (publicitară);
• cuplarea mai riguroasă a agendei ministeriale cu agenda publicului;
• desfăşurarea de campanii de informare publică pe principalele teme de pe
agenda ministerului şi a structurilor componente;
• întâlniri informale/formale ale conducerii ministerului (secretarii de stat) cu
conducerile organizaţiilor profesionale ale ziariştilor;
• câştigarea suportului liderilor de opinie, prin acţiuni punctuale şi de apropiere;
• stabilirea, la toate nivelurile ierarhice, a unor vectori de imagine pozitivă şi
organizarea de acţiuni mediatice/evenimente de presă prin care să se realizeze
transferul de imagine pozitivă dinspre aceştia, spre minister;
• încheierea de protocoale de parteneriat cu O.N.G-uri, mijloace de informare în
masă etc.;
• promovarea fermă, la toate nivelurile, a politicii comunicaţionale pro-active.
Promovarea insistentă, în situaţia apariţiei de materiale de presă cu conţinut
negativ/critic, a dialogului nemijlocit cu autorii acestora. În principiu, nici un
material critic la adresa instituţiei şi/sau lucrătorilor săi nu trebuie să rămână
fără răspuns.
• materialele cu conţinut negativ, de natură a genera o criză mediatică la adresa
instituţiei sau structurilor componente vor fi înaintate de urgenţă, prin grija
comunicatorilor, la Direcţia Informare şi Relaţii Publice;
- Direcţia Informare şi Relaţii Publice (D.I.P.R.) va
gestiona, în continuare, prin analize de presă şi audio-vizuale zilnice,
săptămânale şi lunare, referirile apărute în mass-media, va informa

235
Idem;

202
conducerea ministerului şi a structurilor asupra acestora, va formula
propuneri în vederea utilizării datelor media în procesul managerial;
- propunerile Direcţiei Informare şi Relaţii Publice vor fi
aplicate la nivelul structurilor ministerului stabilite, sub îndrumarea
şefului acesteia. Evidenţa îndeplinirii acestei dispoziţii este ţinută de
către Serviciul Comunicare Publică al Direcţiei Informare şi Relaţii
Publice, care va fi informat, în fiecare situaţie, de către ofiţerul de
relaţii publice/purtătorul de cuvânt al structurii responsabile de
îndeplinirea măsurilor dispuse;
- activităţi similare vor desfăşura compartimentele de
comunicare şi relaţii publice departamentale şi judeţene, pentru
departamentul/structura judeţeană respectivă şi cele din componenţa
acesteia.
• în plan mediatic, succesele obţinute de către fiecare structură, împreună sau în
parte, sunt rezultatul managementului echipei de conducere a ministerului;
• fiecare structură îşi va gestiona eventualele insuccese;
• în cadrul apariţiei publice, persoanele oficiale şi cele abilitate, din toate
structurile, vor face trimiteri explicite la preocuparea şi măsurile întreprinse de
conducerea ministerului pentru perfecţionarea activităţii şi înlăturarea
punctelor slabe;
• structurile interne ale ministerului îşi vor promova reciproc imaginea publică
pozitivă (reală şi corectă);
• în situaţia în care la o acţiune participă două sau mai multe structuri ale
ministerului, informarea publică se va realiza în comun (de către aceste
structuri) sau, după caz, de către Direcţia Informare şi Relaţii Publice;
• comunicarea externă se realizează cu necesitate în baza mesajului unic.
- pentru înţelegerea mai clară şi mai completă a
mesajului, acesta vi fi repetat în diferite forme şi la intervale regulate.
• acţiuni pentru o mai bună identificare a aşteptărilor populaţiei.

C. Informarea internaţională

203
Informarea internaţională va fi axată pe temele: 236
• acţiunea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative pentru prevenirea
exportului de infracţionalitate;
• rezultatele înregistrate în combaterea corupţiei, traficului şi consumului de
droguri, traficului de fiinţe umane;
• securizarea frontierei; modernizarea structurilor componente, reforma în
minister, în general, şi reforma în administraţia publică, în special;
• colaborarea cu instituţiile similare din ţările Uniunii Europene, cu organismele
europene şi cu alţi parteneri internaţionali.
În vederea desfăşurării în condiţii optime a informării internaţionale, precum şi
pentru perfecţionarea acesteia, Direcţia Informare şi Relaţii Publice şi structurile
componente colaborează cu Direcţia Generală de Afaceri Europene şi Relaţii
Internaţionale, pe baza unor documente, proiecte sau proceduri de lucru stabilite de
comun acord.
Întrucât informarea internaţională este un domeniu care nu poate fi separat de
relaţiile internaţionale, pentru asigurarea continuităţii, Direcţia Informare şi Relaţii
Publice participă împreună cu structurile abilitate la dezvoltarea comunicării cu
ataşaţii de afaceri interne şi cu ofiţerii de legătură ai ţărilor străine acreditate în
România, intensifică colaborarea cu ataşaţii de afaceri interne şi ofiţerii de legătură
români aflaţi la post în străinătate, cu ofiţerii de jandarmerie şi poliţie care execută
misiuni internaţionale de menţinere a păcii, ca purtători ai mesajelor instituţionale ale
ministerului.
În scopul creşterii interesului vectorilor de informare internaţională faţă de
problematica ministerului, se va acţiona convergent pentru dezvoltarea relaţiilor cu
ataşaţii de presă şi/sau Birourile de presă ale Ambasadelor străine în România, se vor
dezvolta relaţii cu jurnaliştii străini acreditaţi la Bucureşti; se vor face schimburi de
experienţă sau călătorii de documentare la structurile similare din străinătate; se va
creşte fluxul de informaţii publice în limba engleză pe pagina WEB a ministerului; se
va încerca cuprinderea, în măsura posibilităţilor, în programele vizitelor oficiale peste
hotare ale delegaţiilor ministerului sau în cele ale delegaţiilor străine prezente la
Bucureşti. Şefii delegaţiilor oficiale aflate în străinătate vor face, de regulă, înainte, pe
timpul şi la încheierea misiunii, declaraţii de presă pentru mass-media din România.
236
Idem;

204
Identificarea canalelor de comunicare cu mass-media din spaţiul Uniunii Europene, cu
accent pe agenţiile de presă.

D. Gestionarea imaginii publice a ministerului


În gestionarea imaginii publice pornim de la concepţia că imaginea instituţiei
şi a componentelor sale este determinată de:237
• activitatea propriu-zisă a personalului de la toate nivelurile, îndeosebi a celui
cu vizibilitate publică;
• modul de funcţionare a subsistemului comunicaţional, raportat la exigenţele
altor instituţii, ale mass-media, comunităţilor locale şi cetăţenilor dar li se
asigură o informare promptă, cuprinzătoare şi profesională în legătură cu
temele şi subiectele de interes pentru fiecare categorie de public-ţintă;
• gradul de cuplare a agendei Ministerului Internelor şi Reformei Administrative
la agenda publică;
• modul de utilizare, în actul decizional a semnalelor critice, a sugestiilor şi
iniţiativelor formulate de societatea civilă în cadrul dezbaterii publice;
• modul de gestionare a reglementărilor privind transparenţa decizională şi
accesul la informaţiile de interes public.
Ca urmare, gestionarea imaginii publice a Ministerului Internelor şi
Reformei Administrative se va realiza, în primul rând, prin buna gestionare a
problematicii care o determină, pe baza cunoaşterii permanente şi cuprinzătoare a
aşteptărilor populaţiei.
Din această perspectivă, întreaga activitate a structurilor de comunicare şi
relaţii publice, ca interfaţă a ministerului, „produce” imagine publică. Pentru
gestionarea optimă a imaginii publice a ministerului, structurile de comunicare şi
relaţii publice vor avea următoarele direcţii principale de acţiune:
a) Cunoaşterea permanentă a modului în care structura internă pe care o
deservesc, precum şi personalul acesteia, îşi îndeplinesc atribuţiile
profesionale;

237
Idem;

205
b) Perfecţionarea continuă a comunicării, prin construcţia unui mesaj public,
transparent, unitar, echidistant şi credibil, precum şi prin gestionarea
eficientă a relaţiilor cu mass-media, societatea civilă şi cetăţenii;
c) Analizarea competentă, pe baza monitorizării mass-media, a efectului
public al mesajului instituţional al ministerului şi informarea promptă a
decidenţilor de la toate nivelurile ierarhice în legătură cu concluziile
acestor analize;
d) Asigurarea cuplării permanente a agendei ministerului la agenda publică;
e) Derularea, împreună cu institute independente, a unor proiecte de sondare
a opiniei publice, în scopul cunoaşterii aşteptărilor populaţiei şi a gradului
de încredere a acesteia în legătură cu activitatea ministerului;
f) Identificarea surselor care pot genera crize de imagine şi eliminarea
acestora, prin gestionarea corectă a comunicării publice;
g) Identificarea surselor de imagine pozitivă, a vectorilor de imagine
pozitivă şi utilizarea contextelor mediatice favorabile, în scopul creşterii
vizibilităţii publice a ministerului şi a structurilor componente;
h) Organizarea activităţilor pe linie de tradiţii, educaţie, asistenţă religioasă,
a acţiunilor culturale şi sportive, ca activităţi de relaţii publice.

3.3. SPECIFICUL COMUNICĂRII


ŞI AL RELAŢIILOR PUBLICE ÎN POLIŢIA ROMÂNĂ

Relaţiile dintre Poliţia Română, direct sau prin structurile sale componente, şi
comunitatea locală, în întregimea ei sau cu segmente ale acesteia, se nasc fie că vrem,
fie independent de voinţa noastră. Conform atribuţiilor conferite prin lege, atât
structurile de administraţie publică, cât şi cele de ordine şi siguranţă publică
gestionează normalitatea raporturilor între cetăţeni, exercitarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti şi acţionează împotriva încălcării normelor statuate. Cu alte
cuvinte, Poliţia se află exclusiv în slujba cetăţenilor şi implicit a comunităţii din care
aceştia fac parte. Totodată, prin structurile specializate, Poliţia veghează la
funcţionarea optimă a instituţiilor locale, la utilizarea legală a resurselor comunităţilor,

206
asigură intervenţia în situaţii de urgenţă, previne şi combate infracţionalitatea, sub
toate formele acesteia.

3.3.1. Structura organizatorică


a departamentelor de relaţii publice
Pentru o bună înţelegere a actualei structuri a departamentelor de relaţii publice
din Poliţia Română, nu este lipsit de interes să realizăm o scurtă trecere în revistă
a ,,istoriei” acestor structuri la nivel instituţional.238
Astfel, în luna mai 1990, la nivelul Inspectoratului General al Poliţiei
Române(IGPR) s-a înfiinţat un Birou de Presă, având în componenţă 3 ofiţeri de
poliţie şi 2 subofiţeri, atribuţiile acestora constând în monitorizarea presei (extrasele
de presă, realizare pe baza decupajelor, erau prezentate ulterior conducerii), realizarea
unor comunicate, ştiri de presă, drepturi la replică etc. În perioada anilor 1992-1993,
vor mai fi încadraţi în această structură un redactor radio şi unul Tv, care susţineau
câte o emisiune, zilnic la radio, respectiv săptămânal la televiziune. Până în anul 1998
structura se va dezvolta, ajungând la 12 persoane şi căpătând rang de Serviciu. În mod
corespunzător, activităţile de relaţii publice s-au diversificat, căpătând mai mare
amploare, un handicap fiind însă înregistrat din punct de vedere al mijloacelor
logistice şi informaţionale de transmitere a informaţiei, neadaptate la realităţile
moderne. În anul 1998 se desfiinţează serviciul de presă, care se transformă într-un
compartiment constituit din 3 persoane, ce funcţiona în cadrul serviciului secretariat.
În anul 2002 se reînfiinţează serviciul, având 4 compartimente (Informarea presei,
Informarea publică directă a persoanei, Comunicare internă şi interinstituţională,
Tradiţii, Educaţie şi Sport), aşa cum este prevăzut de altfel şi în Legea 544/2001
privind liberul acces la informaţiile de interes public. În cadrul acestui serviciu îşi
desfăşurau activitatea 10 persoane, din care 3 asigurau comunicarea internă şi
interinstituţională, 2 activitatea de tradiţii, educaţie şi sport, 3 informarea presei, în
vârful ,,piramidei” aflându-se purtătorul de cuvânt al IGPR şi şeful serviciului
informare şi relaţii publice. În anul 2003 serviciul se completează cu 3 funcţii de
238
Documentarul Inspectoratului General al Poliţiei Române;

207
agent, necesare pentru lansarea proiectului ,,bombardamentul informaţional” justificat
la acel moment prin acuzele referitoare la lipsa de transparenţă instituţională (pe baza
telexurilor de evenimente transmise de unităţile teritoriale se realizau buletine de presă
denumite Infopol, care se transmiteau către ziariştii acreditaţi, prin poşta electronică,
din 3 în 3 ore începând de la ora 07,00 până la ora 22,00). După o perioadă de
aproximativ un an de ,,bombardament informatic”, s-a trecut la următoarea etapă, în
care accentul s-a pus mai puţin pe latura cantitativă a informaţiei, şi mai mult pe cea
calitativă, respectiv transmiterea a mai puţine evenimente, dar de mai mare interes
pentru mass-media sau pentru promovarea imaginii instituţiei. Începând din anul 2005,
având în vedere atenţia sporită acordată promovării imaginii instituţiei de către factorii
de conducere, schema Serviciului de Informare şi Relaţii Publice a fost suplimentată
cu 2 funcţii de ofiţer de presă şi o funcţie alocată personalului civil.

INSPECTOR GENERAL
AL POLIŢIEI ROMÂNE

DIRECTOR
D.M.O.C.P.

ŞEF SERVICIU

PURTĂTOR DE CUVÂNT

INFORMAREA COMUNICARE
INFORMAREA PUBLICĂ INTERNĂ ŞI TRADIŢII,
PRESEI DIRECTĂ A INTER EDUCAŢIE,
PERSOANEI -INSTITUŢIONALĂ SPORT
- 5 ofiţeri - 1 ofiţer - 2 ofiţeri - 2 ofiţeri
- 3 agenţi - 1 agent - 1 agent
- 1 p.c.
Total = 2 Total = 2

TOTAL SIRP = 18 ( 12 OFIŢERI, 5 AGENŢI, 1 P.C.)

În ceea ce priveşte structurile teritoriale, în judeţe, până în anul 1996 nu au


existat ofiţeri de presă/purtători de cuvânt, care să reprezinte ,,vocea instituţională” în

208
raport cu mass media şi cu societatea civilă. De-abia începând cu acel an, prin ordin al
ministrului, s-au numit purtători de cuvânt la inspectoratele judeţene de poliţie, aceştia
fiind selecţionaţi în cea mai mare parte din rândul poliţiştilor, aşadar al absolvenţilor
de Drept sau ai Academiei de Poliţie. Deşi s-a propus în repetate rânduri crearea unor
birouri de presă la judeţele mari, cu problematică vastă şi cu un sistem mass media
dezvoltat (Constanţa, Iaşi, Timiş, Braşov etc), acest lucru nu s-a realizat, atribuţiile
corespunzătoare celor 4 compartimente existente la nivelul SIRP-IGPR fiind
îndeplinite de o singură persoană.
Referitor la Poliţia Capitalei, la nivelul său funcţionează un Birou de Presă
prevăzut cu 9 funcţii, din care sunt încadrate 8. Dintre cei ce îşi desfăşoară activitatea
în cadrul acestui birou, , 4 sunt agenţi de poliţie, iar 4 sunt ofiţeri, atribuţiile fiind
repartizate astfel: 2 ofiţeri şi un agent se ocupă de informarea presei, 1 ofiţer
coordonează activitatea de tradiţii, educaţie şi sport, 1 agent este cameraman, iar 2
agenţi se ocupă de actualizarea şi monitorizarea paginii de Intranet. Şeful Biroului de
presă de la Poliţia Capitalei este şi purtător de cuvânt.
Actualmente unităţile teritoriale de poliţie ,,beneficiază” în continuare de un
singur ofiţer de presă/purtător de cuvânt care gestionează tot ceea ce înseamnă relaţii
publice la nivelul instituţiei, de multe ori având şi alte atribuţii. Privind poziţia
structurilor de relaţii publice în organigrama instituţiei, respectiv la relaţiile ierarhice
cu alte structuri, acestea sunt subordonate, din punct de vedere organizatoric,
Direcţiilor/Serviciilor Management Organizatoric şi Comunicare Publică, aflate la
rândul lor în directa coordonarea a şefilor de unităţi.
Din punct de vedere funcţional, aşa cum se prevede în “Instrucţiunile
ministrului de interne nr. 171/2001 privind organizarea activităţii de relaţii publice,
tradiţii, educaţie şi sport în MI,” structurile de relaţii publice se subordonează
nemijlocit şefului unităţii. Aceasta presupune că, în ceea ce priveşte activitatea de
relaţii publice a instituţiei, ofiţerii de presă colaborează direct cu inspectorul
general/inspectorii şefi, având o comunicare directă cu aceştia şi un rol asumat de
consilieri de imagine, fiind permanent la curent cu toate aspectele de noutate apărute
la nivel instituţional. Fireşte, măsura în care această comunicare directă se stabileşte
cu adevărat şi dă roade în procesul de consiliere a managerului instituţiei şi în
creionarea imaginii unităţii respective, depinde în primul rând de factorul uman,

209
respectiv de profesionalismul ofiţerului de presă, de importanţa acordată acestei
activităţi la nivelul conducerii şi al celorlalte departamente.
În cadrul procesului de reorganizare a Poliţiei Române, se preconizează
transformarea Serviciului Informare şi Relaţii Publice al IGPR în Serviciul
Independent Informare şi Relaţii Publice, care să se subordoneze atât organizatoric cât
şi funcţional direct şefului instituţiei. Totodată, în acest serviciu independent ar urma
să fie cuprins şi ziarul ,,Poliţia Română”, publicaţie a instituţiei care apare bilunar şi
în cadrul căreia îşi defăşoară activitatea 10 persoane.
Pe cale de consecinţă, se poate anticipa şi la nivel teritorial o ,,emancipare” a
structurilor de relaţii publice de sub tutela Serviciilor Management Organizatoric şi
Comunicare Publice, în acest mod raporturile de subordonare directă şi nemijlocită
faţă de şeful instituţiei nemailăsând loc de echivoc.

Activitatea de comunicare şi relaţii publice la nivelul Poliţiei Română este


reglementată, în principal, de următoarele documente:
 Instrucţiunile 171 din 21.11.2001, privind organizarea şi desfăşurarea
activităţilor de relaţii publice, tradiţii, educaţie şi sport în Ministerul de
Interne;
 Ordinul Ministrului de Interne nr. 319/19.09.2002 privind mediatizarea
datelor şi informaţiilor obţinute în exercitarea atribuţiilor de serviciu de către
lucrătorii Ministerului de Interne
 Legea 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public
 Ghidul relaţiilor cu mass-media - Editura Ministerului de Interne 2002
 Marketingul imaginii publice a Poliţiei Române – Planul relaţiilor publice în
anul 2006
 Dispoziţiile Inspectorului general al Poliţiei Române:
o Dispoziţia 109 din 1.02.2005, privind trasmiterea articolelor din presa
locală;
o Dispoziţia 110 din 1.02.2005 privind standardul ocupaţional al
purtătorului de cuvânt;
o Dispoziţia 145 din 16.02.2005 privind transmiterea zilnica a
buletinelor de presă (...);

210
o Dispoziţia 33.608 din 25.05.2005 a DMOCP privind indeplinirea
obiectivelor strategiei Marketing de imagine;
o Dispoziţia 471 din 5.09.2005 privind promovarea unui marketing de
imagine performant;
o Dispoziţia 661 din 12.12.2005 privind mediatizarea cazurilor
instrumentate de Poliţie.
La I.G.P.R., activităţile de relaţii publice derulate au urmat prevederile
cuprinse în ,,Marketingul imaginii publice a Poliţiei Române – Planul relaţiilor
publice în anul ….”, urmând ca activităţile de bilanţ să evidenţieze în ce măsură
acestea au fost realizate conform planului.
Relaţiile între structurile Poliţiei şi comunitatea locală au la bază, pe de o parte,
trebuinţele de ordin economic, social şi cultural al cetăţenilor şi comunităţilor iar, pe
de altă parte, obligaţiile instituţiilor statului, asumate în baza contractului social
specific societăţilor democratice, de a asigura un cadru optim, capabil să armonizeze
interesele şi scopurile atât de diferite ale cetăţenilor şi organizaţiilor acestora, astfel
încât să se asigure funcţionalitatea mecanismelor socio-economice, atât la nivel micro
- cât şi la nivel macro. Aşadar, Poliţia Romană, prin natura şi atribuţiile sale, este o
instituţie integratoare cheie pentru buna funcţionare a statului de drept, iar această
funcţie presupune o permanentă comunicare, la toate nivelurile, cu societatea
românească, ale cărei „celule de bază” sunt cetăţeanul şi comunitatea locală.
O comunicare optimă între cei doi „actori” ai bunei convieţuiri este în
avantajul ambelor părţi, iar, în final, efectele acesteia - materializate prin încredere
reciprocă - se răsfrâng pozitiv asupra întregii societăţi româneşti. Însă, comunicarea
între Poliţie şi comunitatea locală, chiar dacă se stabileşte de la sine, nu se poate
dezvolta într-un ritm corespunzător dacă informarea şi relaţiile sunt lăsate să evolueze
de la sine. Sau, mai grav, dacă sunt neglijate, se poate ajunge la o „înstrăinare” între
comunitatea locală şi Poliţie cu care aceasta se află în relaţie, exprimată prin
neîncredere, suspiciune şi chiar, în situaţii extreme, prin aversiune. În plină eră
informaţională, comunicarea reprezintă o resursă strategică, iar îndeplinirea rolului
social al unei organizaţii sau al unei instituţii se poate realiza numai în condiţiile
organizării judicioase şi eficiente a comunicării şi a relaţiilor publice.

211
În condiţiile în care normalitatea în aproape toate domenii depinde de
informaţii şi comunicare, este în interesul tuturor, dar mai ales în beneficiul
cetăţenilor, ca iniţiativa în organizarea relaţiilor cu comunitatea locală să aparţină
Poliţiei, care dispune de personalul şi de logistica necesară “aşezării” şi dezvoltării
mediului comunicaţional al raporturilor cu comunitatea locală pe baze ştiinţifice, în
mod unitar, şi, totodată, poate statua proceduri şi reguli care economisesc timp şi
creează oportunităţi. Iar, a organiza înseamnă a stabili principii, scopuri, căi de
atingere a acestora, priorităţi, resurse, şi, mai ales, criteriile de evaluare a rezultatelor.
Organizarea presupune norme, management şi execuţie adecvate, raportate la etapa în
curs de derulare şi la tendinţele pe termen scurt, mediu şi lung. Toate aceste elemente
sunt obligatorii, dar cel mai important dintre ele este scopul. Scopul relaţiilor Poliţiei
cu comunitatea locală îl constituie obţinerea sprijinului conştient, activ şi continuu din
partea cetăţenilor şi organizaţiilor locale, având la bază înţelegerea raţiunii de a fi a
acestor unităţi şi a utilităţii publice a activităţii pe care acestea le desfăşoară.
Privite prin prisma acestui scop, componentele locale sau teritoriale ale Poliţiei
nu mai pot fi percepute, ca în deceniile trecute, drept „reprezentanţe” locale ale
statului excesiv centralizat, ci ca structuri ale statului de drept integrate comunităţii
locale, care asigură interfaţa între stat, pe de o parte, şi cetăţean/comunitatea locală, pe
de altă parte. Tot ce funcţionează, din punct de vedere social, în această zonă: organe
ale administraţiei de stat şi organizaţii neguvernamentale, instituţii şi diferite asociaţii,
personalităţi publice etc. nu mai percep Poliţia ca pe o entitate exterioară, ci ca pe un
partener de convieţuire comunitară.
Comunicarea Poliţiei cu comunitatea este importantă inclusiv pentru procesul
de reformă care se derulează la nivelul componentelor structurale ale administraţiei
publice şi a celor de ordine şi siguranţă publică.
Practica a demonstrat că simpla raportare a unor organigrame sau proceduri de
lucru la modelul european, nu este suficientă. Întrucât activitatea respectivelor
structuri se desfăşoară în raport cu cetăţeanul şi cu comunitatea, este necesară şi
calcularea impactului schimbării asupra relaţiilor instituţiei cu acestea. Ori,
cunoaşterea aşteptărilor, a opţiunilor şi exigenţelor de la nivelul comunităţii – care
este, în ultimă instanţă, beneficiarul activităţii Poliţiei. – este posibilă numai în
condiţiile comunicării publice, ale consultării şi dezbaterii comune a proiectelor de
construcţie instituţională. De asemenea, mass-media, prin interesul permanent şi
212
susţinut pe care îl acordă activităţii Poliţiei, asigură continuitatea în informarea
populaţiei asupra reformei instituţionale, stimulând astfel emiterea unor idei şi soluţii
menite să particularizeze măsurile de reformă la specificul fiecărei comunităţi.

3.4. SPECIFICUL COMUNICĂRII


ŞI AL RELAŢIILORPUBLICE ÎN JANDARMERIA ROMÂNĂ

Pentru Jandarmeria Română, instituţie publică a statului, „imaginea publică,


relaţia cu mass-media şi comunitatea a devenit un leit-motiv al activităţii acesteia”.239
În Jandarmeria Română, relaţiile publice au cunoscut o dezvoltare organizatorico-
funcţională atât în cadrul Inspectoratului General al Jandarmeriei precum şi la nivelul
structurilor subordonate. Crearea la nivelul inspectoratelor teritoriale de jandarmi a
funcţiei de ofiţer de relaţii publice a dus, fără îndoială, la profesionalizarea şi
dinamizarea acestei activităţi în teritoriu.
Prin eforturi susţinute şi conjugate, prin aplicarea severă a principiilor de
transparenţă şi deschidere în relaţiile cu „cea de-a patra putere” şi cu comunitatea, s-a
reuşit ca în prezent, Jandarmeria Română să fie percepută pozitiv de opinia publică,
de societatea civilă, să se bucure de respect şi să aibă în rândul populaţiei o apreciată
cotă de simpatie. Relaţiile dintre unităţile Jandarmeriei Române şi comunitatea locală
sunt o parte componentă a activităţii de relaţii publice şi nu sunt opţionale.
La nivelul Inspectoratului General al Jandarmeriei precum şi al inspectoratelor
teritoriale se elaborează “Planul anual de Comunicare şi Relaţii Publice al
Jandarmeriei Române“ şi, respectiv, al inspectoratelor de jandarmi teritoriale.
Relaţiile cu comunitatea locală fac parte integrantă din acest plan, iar programarea lor
se realizează atât de factorii responsabili din interiorul instituţiei, cât şi cu instituţiile
vizate din cadrul comunităţii locale.

239
Documentarul Jandarmeriei Române;

213
Raţiunea unei strategii globale privind raporturile (relaţiile) jandarmerie -
comunitate derivă, în primul rând, din nevoia de a întări şi consolida sentimentul de
securitate al cetăţeanului ameninţat mereu cu efectele secundare ale urbanizării şi
adâncirii complexităţii tuturor proceselor economice şi sociale cărora individul nu le
poate face faţă fără o pregătire adecvată. Intervine apoi nevoia de a preîntâmpina
greşelile fundamentale ale cetăţenilor în procesul viu de dezvoltare a societăţii, ceea ce
conduce la aşa numitul sistem de prevenire a infracţiunilor şi altor fapte antisociale.
Totodată, strategia este necesară pentru a întări încrederea cetăţeanului în
jandarmerie, ca exponent al autorităţii de stat, ale voinţei binelui comun, pe teritoriul
statului ai cărui cetăţeni sunt; pentru identitate şi raţiune şi concluzia potrivit căreia în
condiţii de încredere pe sprijinul cetăţeanului, jandarmul acţionează cu mai mult calm
şi siguranţă, promovând fără rezerve sentimentul de ordine, adevăr şi dreptate fără nici
un fel de discriminări. „O strategie în acest domeniu, este necesară pentru uşurarea
valorificării în condiţii de egalitate a drepturilor individuale şi colective ale
cetăţenilor. Acţionând de o manieră strategică pe baza unor principii tactice bine
conturate, înţelese şi acceptate de colectivitate, se evită situaţiile stresante pentru un
număr mare de persoane chiar şi atunci când se acţionează în forţă, promovându-se
non-violenţa în relaţiile publice.”240 Adoptarea unei strategii viabile va conduce la
economisirea şi valorificarea optimă a resurselor alocate de societate pentru ordinea
publică şi pentru misiunile specifice Jandarmeriei. Se realizează de asemenea, o
prelucrare treptată a unor sarcini ce aparţin în mod tradiţional statului de către
societatea civilă.
În fine, aceasta produce o simplificare a activităţii aparatului de stat, pe fondul
întăririi sentimentului de siguranţă al cetăţeanului care se afirmă ca un agent util al
societăţii. Această strategie se realizează printr-o bună cunoaştere reciprocă şi în
baza unor compromisuri succesive purtătoare de progres şi armonie, caracterizate în
acţiuni de parteneriat social.241 În concluzie, problemele cruciale ale vieţii şi societăţii
nu trebuie lăsate să se rezolve numai de la sine, intervenţia organelor abilitate fiind
necesară şi oportună, numai în măsura în care este profitabilă cât mai mult pentru tot
mai mulţi cetăţeni. Relaţiile unităţilor de jandarmi cu comunitatea, se realizează în

240
G-ral bg. Costică Silion, Consideraţii generale privind protecţia drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului pe timpul situaţiilor de dezordine civilă, în, „ Revista Română de Drept
Umanitar”, Anul III, Nr. 3-4 / 2000, pg. 26;
241
Pavel Abraham, „Comunitatea, Poliţia şi tranziţia”, Editura Naţional,Bucureşti, 1996, pg. 46;

214
special prin intermediul conducerii acestora, mai ales al comandantului, ca
reprezentantul cel mai autorizat al instituţiei pe care o conduce.

Datorită multitudinii de sarcini pe care le presupune această funcţie,


comandantul îşi constituie, de obicei, o echipă formată din ofiţeri care au rolul de a-l
consilia în diferite probleme. Printre aceştia, se află şi ofiţerul de relaţii publice. El
este elementul de legătură al comandantului cu comunitatea locală. Are posibilitatea
să-l sfătuiască cu privire la importanţa angajamentelor sale faţă de comunitatea locală,
la gradul de implicare în relaţiile cu aceasta. Ofiţerul de relaţii publice, înţelegând
importanţa şi beneficiile angajamentelor faţă de comunitatea locală, va putea propune
comandantului măsuri menite să îmbunătăţească aceste relaţii şi îl va sprijini în
acţiunile concrete de punere în aplicare a propunerilor ce au fost formulate în acest
scop. Astfel, va putea fi facilitată integrarea în cadrul societăţii.

Pentru activitatea în domeniu consolidării relaţiilor cu comunitatea locală, o


primă problemă este aceea de a stabili scopul şi mijloacele prin care să se atingă
aceasta, în care un rol esenţial îl au jandarmii ce îndeplinesc funcţii de conducere.

Un al doilea aspect îl constituie faptul că scopurile nu sunt definite


independent de împrejurările imediate care evident trebuie avute în vedere pentru
atingerea acestuia. Scopurile şi obiectivele formulate în sectorul public trebuie să
reprezinte un ţel care să fie important pentru societate. Trebuie create unele valori
publice şi urmărit realizarea concepţiei despre interesul public. Apoi scopul trebuie să
fie capabil să atragă interesul şi sprijinul celor din serviciile legale ale statului.

Strategia în domeniul relaţiilor jandarmerie – comunitate nu poate ocoli


misiunile de bază ale acesteia, respectiv de aplicare profesională a legii, pentru
asigurarea ordinii şi liniştii publice, în condiţii de imparţialitate, oportunitate şi
folosirea minimă a forţei. Jandarmeria trebuie să asigure de asemenea comunitatea că
nu se amestecă prea mult în viaţa socială, dar atunci când o face are un motiv
temeinic, folosind astfel în mod chibzuit autoritatea cu care a fost investită.

Necesitatea adoptării unui parteneriat jandarmerie – comunitate, a derivat din


faptul acceptării realităţii că jandarmeria trebuie să-şi perfecţioneze continuu
strategiile şi metodele de muncă pentru a face faţă multitudinii de probleme – aflate
într-o continuă şi rapidă evoluţie – cu care se confruntă societatea românească. Acest

215
parteneriat este determinat de faptul că ordinea publică şi siguranţa civică nu pot fi
asigurate eficient în absenţa cooperării şi sprijinului comunităţii.

În acelaşi timp, relaţiile de parteneriat asigură cadrul normativ de realizare


efectivă a acţiunilor punctuale la toate nivelele ierarhice şi pe întreaga arie de
probleme cu care se poate confrunta, la un moment dat o colectivitate.
Prin parteneriat, se stabilesc acţiunile concrete, modalităţile optime de
transformare a jandarmului dintr-un reprezentant exclusiv al forţei statului într-un
funcţionar-cetăţean, membru al colectivităţii ale cărei interese le susţine şi le apără.
„Parteneriatul constituie un proces prin care Jandarmeria Română împreună
cu comunitatea, dezvoltă relaţii de colaborare, identifică disfuncţiile sau eventualele
disfuncţii dintre ele şi stabilesc modalităţi şi forme concrete de acţiune pentru
rezolvarea lor, în scopul asigurării respectării legii, prevenirii şi combaterii
delicvenţei, realizării unui climat de linişte şi securitate publică, necesare
desfăşurării normale a vieţii sociale.242
Pentru a asigura un cadru legal corespunzător, precum şi elementele
metodologice necesare organizării şi desfăşurării într-un mod coerent şi unitar a
activităţii în acest domeniu, a fost emis Ordinul ministrului de interne nr.1076/2000,
act normativ care cuprinde, în anexă, un model general de program de parteneriat între
structurile instituţiei şi comunitate, un model de notă-raport pentru informarea
Direcţiei de Relaţii Publice asupra activităţilor de parteneriat, precum şi un ghid
general de orientare a activităţii de parteneriat în 12 puncte.
La baza acţiunilor de parteneriat între jandarmerie şi comunitatea locală
stau următoarele principii :
• principiul consultării comunităţii în luarea deciziilor importante care o
privesc în mod direct ;
• principiul transparenţei, în sensul stabilirii obiectivelor generale ale
Jandarmeriei Române după consultarea comunităţii ( liderilor
comunităţii );
• principiul atragerii sprijinului populaţiei în sensul transformării
cetăţeanului dintr-un beneficiar pasiv al serviciilor oferite de
jandarmeriei, într-unul activ;

242
Idem;

216
• principiul legalităţii, în sensul respectării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor, legilor ţării, precum şi tratatelor şi
convenţiilor internaţionale la care România este parte;
• principiul protecţiei egale pentru toate persoanele;
• principiul independenţei şi egalităţii depline în relaţiile de parteneriat
ale structurilor Jandarmeriei Române243.
„Domeniile în care se va acţiona pentru dezvoltarea parteneriatului dintre
jandarmerie şi comunitate vor viza , în principal : asigurarea ordinii şi securităţii
publice în comunitate; prevenirea şi combaterea infracţiunilor îndreptate împotriva
vieţii, integrităţii fizice a persoanelor, proprietăţii publice şi private; prevenirea
consumului şi traficului ilicit de droguri; prevenirea şi aplanarea conflictelor
interetnice şi interconfesionale; educarea copiilor şi tinerilor pentru respectarea
legii; prevenirea încălcării regimului armelor şi muniţiilor; prevenirea actelor de
tulburare a ordinii şi liniştii publice; prevenirea incidentelor al obiectivelor aflate sub
pază precum şi în alte domenii care, prin natura lor, pot fi abordate împreună de
unităţile de jandarmi şi reprezentanţi ai comunităţii.”244
Comunicarea reprezintă cheia eficienţei întregii Jandarmerii, ea influenţând şi
fiind influenţată la rândul ei de toate fenomenele şi procesele organizaţionale: cultura
organizaţională, luarea deciziilor, stilul de conducere, rezolvarea conflictelor şi
negocierea, perfecţionarea şi consilierea carierei, schimbarea şi dezvoltarea
organizaţională. Iar pentru procesul strict managerial, comunicarea este esenţială, în
rândul competenţelor manageriale, competenţa pentru comunicare ocupând primul loc.
În analiza oricărui aspect ce ţine de organizaţia Jandarmeriei, componenta
militară a ministerului, trebuie să avem în vedere în primul rând puternicul ei caracter
normativ, formal, riguros, ritual şi conformism, aspecte ce se regăsesc ca definitorii şi
în cazul comunicării. Instituţia Jandarmeriei a cunoscut reguli mai mult sau mai puţin
explicite cu privire la comunicare, adevărate coduri respectate cu stricteţe. Sintagme
clare şi concise ca „să trăiţi”, „am înţeles”, „raportez”, „am onoarea”, ca şi tonul
ridicat, poziţia rigidă, salutul şi alte ritualuri specifice definesc raporturile de
subordonare din ierarhie. Comunicarea constituie elementul esenţial, chiar dacă

243
Idem.pg.. 71. vezi şi, Corneliu Simulescu, „Noi abordări privind poliţia comunitară”, Editura M.I.,
Bucureşti, 2002, pg. 25;
244
Idem;

217
deosebit de vulnerabil, al funcţionării productive al oricărei organizaţii, militare sau
civile, pe scară mare. De aceea este de dorit ca, în Inspectoratul General al
Jandarmeriei, problemele comunicării să fie urmărite cu mare sensibilitate şi atenţie
pentru a permite institiţiei să-şi îndeplinească rolul propriu, în contextul comunităţii
naţionale şi în lumina angajamentelor internaţionale asumate.
Înainte de a analiza comunicarea trebuie menţionaţi pe scurt unii factori externi,
de natură naţională şi internaţională, ce pot condiţiona – negativ sau pozitiv –
eficacitatea comunicării. Evident, tradiţiile istorice ale ţării, orientările politicii
internaţionale, condiţiile social-economice concură la acutizarea sau atenuarea
tensiunilor ce pot să aibă loc şi care pot influenţa eficacitatea comunicării organizaţiei.
Este evident că în orice organizaţie militară, industrială, comercială, etc., structura,
sistemele de producţie şi stilul de conducere influenţează posibilităţile comunicării în
interiorul acesteia. Cu toate că sub multe aspecte, Jandarmeria a ajuns să semene cu
organizaţiile civile – datorită revoluţiei tehnologice şi organizatorice – ea se
diferenţiază printr-un aspect esenţial: membrii săi trebuie să fie gata să plătească preţul
suprem. Această eventualitate, prin ea însăşi, comportă o organizare rigidă, stratificată
prin care, pentru a-şi îndeplini propria misiune, fiecare nivel trebuie să fie în măsură să
constrângă nivelurile subordonate la supunere imediată şi letală. Luând în considerare
natura rigid stratificată a organizaţiei Jandarmeriei aşa cum se manifestă – chiar şi din
punct de vedere formal, cu componente şi puteri de grade diferite – este clar că în cazul
unor disfuncţiuni, aceasta poate constitui un obstacol în calea unei comunicări esenţiale.
Un ofiţer de grad superior se supune unei capacităţi profesionale superioare. Când acest
lucru nu se întâmplă, ierarhia este înlocuită de scopuri neprofesionale.
Comunicarea organizaţională este atât formală cât şi informală. Direcţia fluxului
comunicaţional în organizaţie, diferenţiază comunicarea formală în comunicare
verticală ascendentă şi descendentă şi respectiv comunicare orizontală.
Instituţia Jandarmeriei fiind puternic formalizată este de aşteptat ca şi comunicarea
formală să ocupe spaţiul cel mai mare din cel dedicat comunicării. În cadrul acestuia
mesajele, canalele, reţelele de comunicare sunt prestabilite şi reglementate prin norme
bine precizate. Comunicarea descendentă se desfăşoară de la eşaloanele superioare
către cele inferioare, având ca iniţiatori comandanţii (şefii) ce se adresează
subordonaţilor. În organizaţia Jandarmeriei comunicarea descendentă este extrem de
complexă, urmărind lanţul ierarhiei structurilor militare.
218
Ea presupune următoarele activităţi:
• transmiterea ordinelor, normelor, instrucţiunilor de implementare a
obiectivelor si strategiilor organizaţionale,
• furnizarea informaţiilor cu privire la procedurile si practicile folosite,
mai ales în cazul celor care necesită îmbunătăţiri,
• feed-back de evaluare a activităţilor şi performanţelor obţinute în urma
controalelor de evaluare şi îndrumare ce au loc periodic pe diferite
segmente de activitate;
O comunicare descendentă eficientă asigură nu doar coordonarea şi controlul
(influenţarea) subordonaţilor la nivel de organizaţie sau de activităţi, ci totodată
relaţionează diferite nivele ierarhice în funcţie de necesităţi. Concentrarea comunicării
descendente pe transmiterea de directive şi proceduri în detrimentul evaluării
performanţelor şi a informării asupra motivelor pentru îndeplinirea unor sarcini poate
avea un impact organizaţional negativ. Reforma Jandarmeriei a adus schimbări în
procesul managerial, în sensul modernizării acestuia şi adaptării la cerinţele
structurilor europene.
Comunicarea ascendentă se desfăşoară de la nivele ierarhice inferioare către
cele superioare, având ca iniţiator subordonatul şi ca receptor comandantul (şeful).
Rolul principal este de asigurare a feed-back-ului prin intermediul următoarelor
activităţi:
• întocmirea de rapoarte privind activităţile desfăşurate la nivel
cantitativ, calitativ, cât şi transmiterea constantă a performanţelor
obţinute. Aceste rapoarte sunt cerute periodic de către eşaloanele
superioare şi le este acordată o mare însemnătate în fluxurile
organizaţionale;
• transmiterea problemelor, aspectelor critice ce i-au pus în dificultate pe
subordonaţi. Aceasta se practică mai ales pe segmente mici ale
ierarhiei, de la subordonat la comandantul (şeful) nemijlocit;
• înaintarea propunerilor pentru îmbunătăţirea activităţii, acestea
putându-se reflecta în productivitate;

219
• anunţarea nemulţumirilor şi conflictelor existente în rândul angajaţilor,
în vederea soluţionării lor, aspect ce poate influenţa climatul
organizaţional.
Acestor ultime două chestiuni le este acordată o atenţie deosebită, lunar prin
realizarea unor adunări fără ordine de zi pe categorii de personal, folosindu-se
sentimentul apartenenţei la o anumită categorie profesională ca facilitator atât al
exprimării libere a problemelor, cât şi al deschiderii pentru identificarea celor mai
bune soluţii.
Aşa cum rezultă din cercetările efectuate de-a lungul timpului, funcţiile
comunicării ascendente sunt: să ajute comandantul (managerul) să înţeleagă
problemele profesionale, dar şi pe cele personale ale subordonaţilor, să îl avertizeze în
privinţa problemelor potenţiale, să îi asigure informaţiile necesare pentru luarea
deciziilor şi identificarea unor soluţii funcţionale, dar şi să îl conecteze la atitudinile şi
valorile subordonaţilor. De asemenea, comunicarea ascendentă îi ajută pe subordonaţi
să participe şi să contribuie la rezolvarea problemelor, crescându-le motivaţia.
Comunicarea orizontală se desfăşoară între membrii aceluiaşi departament sau
între departamente diferite, amplasate însă la acelaşi nivel ierarhic. La nivelul intra-
departamental se urmăreşte rezolvarea sarcinilor curente, iar la nivel
interdepartamental se are în vedere coordonarea activităţilor în vederea rezolvării
sarcinilor comune. Cu toate acestea lipsa diferenţelor de statute ierarhice îi dă
comunicării orizontale un aspect relaxant, apropiind-o de comunicarea informală, însă
neidentificându-o cu aceasta.
În structurile Jandarmeriei întâlnim comunicarea între eşaloane, între
specialiştii unui anumit tip de structură şi între instituţiile Jandarmeriei şi celelalte
instituţii de apărare şi siguranţă naţională, şi instituţii civile, atât publice, cât si private.
În acest sens, sunt transmise în funcţie de necesităţi, ordine cuprinzând instrucţiuni
referitoare la îmbunătăţirea colaborărilor în care sunt implicate structurile proprii. Un
rol important în comunicare îl au reţeaua şi structurile de comunicare. În timp ce reţele
de comunicare reprezintă ansamblul canalelor de comunicare şi al mediului în care se
poate desfăşura comunicarea, structura comunicării este constituită din ansamblul
reţelelor de comunicare utilizate la un moment dat.
Aceasta diferenţiere este importantă pentru că, identificând posibilele reţele de
comunicare, în funcţie de tipul grupului/a organizaţiei sau de sarcina de rezolvat, se
220
aleg cele mai eficiente structuri de comunicare. Specificul Jandarmeriei face ca cele
mai uzitate canale de comunicare să fie cele verticale.

3.5. SPECIFICUL COMUNICĂRII ŞI AL RELAŢIILOR PUBLICE


ÎN INSPECTORATUL GENERAL PENTRU SITUAŢII DE
URGENŢĂ

În cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, activitatea de


relaţii publice are ca obiectiv fundamental promovarea imaginii instituţiei prin
integrarea mai accentuată a comunităţilor umane, a diferitelor categorii de cetăţeni şi a
factorilor de răspundere de la toate nivelurile, în efortul de apărare a vieţii, proprietăţii
şi mediului împotriva incendiilor şi altor situaţii de urgenţă.
Obiectivele generale sunt rezultate din analiza problemelor şi identificarea nevoilor
de informare şi educare publică, urmărind următoarele pârghii de acţiune:
• schimbarea mentalităţilor şi atitudinilor comportamentale referitoare
la apărarea împotriva incendiilor şi a altor riscuri generatoare de
situaţii de urgenţă;
• creşterea nivelului de înţelegere privind riscurile frecvente, precum şi
a capacităţii individuale de reacţie a populaţiei, în situaţii de urgenţă;
• creşterea adaptabilităţii populaţiei din zonele cu risc crescut;
• reducerea numărului de victime produse în urma situaţiilor de urgenţă
şi limitarea efectelor lor245.
Direcţiile strategice ale activităţii de relaţii publice în cadrul Inspectoratului
General pentru Situaţii de Urgenţă se focalizează astfel:
• analizarea nevoilor de informare, în funcţie de profilurile grupurilor-
ţintă identificate la nivel naţional şi teritorial şi desfăşurarea
activităţilor în funcţie de această analiză;

245
Documentarul Inspectoratelor pentru Situaţii de Urgenţă;

221
• identificarea şi evaluarea impactului activităţii desfăşurate, în vederea
valorificării concluziilor pentru iniţierea de campanii şi programe de
informare;
• consolidarea parteneriatelor în vederea dezvoltării şi prezentării unui
curriculum adecvat, axat pe înţelegerea şi acceptarea riscurilor,
cunoaşterea şi aplicarea măsurilor de prevenire, planificarea şi aplicarea
răspunsului corect în situaţii de dezastru;
• analizarea zonelor cu risc crescut şi accentuarea activităţilor de
informare/educare în rândul populaţiei acestor zone.
Relaţiile publice desfăşurate în cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii
de Urgenţă implică organizarea şi implementarea unei strategii de informare publică,
structurată astfel:
• actualizarea paginii web proprie, în vederea valorificării şi prezentării
materialelor de informare publică;
• înfiinţarea Centrului de Informare Publică pentru situaţii de urgenţă, la nivel
judeţean, în beneficiul mass-media şi a publicului larg, coordonat de către
Comitetul Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă;
• organizarea, cu participarea reprezentanţilor instituţiilor publice, operatorilor
economici, reprezentanţilor organizaţiilor de voluntari şi O.N.G. – uri, de
dezbateri publice, pe tipuri de riscuri;
• organizarea şi desfăşurarea de campanii de informare, în funcţie de perioadele
specifice, cu incidenţă sporită pentru anumite situaţii de urgenţă;
• organizarea de concursuri tematice, expoziţii, exerciţii demonstrative, cu
prilejul unor date de referinţă pentru societate (Ziua pompierilor, Ziua
internaţională a Protecţiei împotriva Dezastrelor, etc.);
• desfăşurarea de activităţi planificate.

O componentă esenţială a domeniului relaţiilor publice în cadrul


inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă o reprezintă activităţile întreprinse cu mass-
media, acestea constând în:
• emiterea de comunicate de presă, în caz de situaţii deosebite, intervenite în
cadrul instituţiei sau în legătură cu activităţile desfăşurate de aceasta;

222
• conceperea săptămânală de buletine informative, în legătură cu situaţia
operativă, misiunile executate, situaţiile din controalele executate, exerciţii
publice etc.;
• organizarea de conferinţe de presă cu privire la datele rezultate din bilanţul
lunar al compartimentelor, datele rezultate în urma controalelor efectuate,
activităţile propuse în luna următoare;
• popularizarea, prin participarea la emisiunile unor posturilor de radio şi
emisiunilor T.V. locale a datelor statistice, a măsurilor de prevenire adoptate
conform perioadei, a noutăţilor legislative;
• publicarea de articole în revistele de specialitate „Pompierii Români”,
„Protecţia Civilă” a cazurilor de intervenţii deosebite, evenimente sau situaţii
deosebite, date statistice;
• organizarea de campanii de presă, având ca scop informarea comunităţii locale
cu privire la potenţialele situaţii de urgenţă.

3.6. SPECIFICUL COMUNICĂRII ŞI AL RELAŢIILOR PUBLICE


ÎN INSPECTORATUL GENERAL AL POLIŢIEI DE FRONTIERĂ

Poliţia de Frontieră are un rol important în cadrul sistemului naţional de ordine


publică, ea acţionând pentru garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, pentru
protecţia proprietăţii publice şi private, cât şi pentru funcţionarea normală a statului de
drept. Un rol important este de a asigura exercitarea corectă de către cetăţeni a dreptului
la libera circulaţie. Poliţia de Frontieră are datoria de a descoperi şi contracara orice
tentativă de forţare a frontierei din partea unor eventuali infractori sau a elementelor
teroriste, de a interzice scoaterea sau introducerea ilegală din ţară a unor produse şi
mărfuri nepermise de lege precum şi de a controla documentele, mijloacele de transport
şi persoanele care trec prin punctele de trecere a frontierei.246
O preocupare constantă pentru Poliţia de Frontieră în perioada următoare o
constitue parteneriatul comunitar dintre instituţie şi societatea civilă, termen flexibil
care se referă la orice formă de colaborare dintre cetăţeni, organizaţie, biserică,

246
Documentarul Poliţiei de Frontieră Române.

223
autorităţi şi poliţiştii de frontieră în scopul rezolvării problemelor cu impact direct
asupra vieţii sociale.
Punctul central al oricărei relaţii cu societetea civilă este comunicarea
sistematică, continuă şi diversificată cu aceasta. Scopul îl constitue influenţarea
favorabilă a prezenţei şi colaborării cetăţenilor şi opiniei publice, crearea unei atitudini
pozitive în şi faţă de Poliţia de Frontieră ca forţă de ordine prin :
• organizarea şi desfăşurarea de întălniri, conferinţe de presă, dezbateri cu
reprezentanţii mass-media la toate nivelurile instituţiei (inspectorat general, direcţii,
inspectorate judeţene);
• punerea la dispoziţia mijloacelor de comunicare în masă a datelor şi materialelor
pentru a fi prelucrate în scopul informării cetăţenilor în legătură cu activitatea Poliţiei
de Frontieră.
Relaţiile cu societetea civilă trebuie să privească nu numai pe conducători şi pe
specialişti, ci pe orice funcţionar care reprezintă în felul său imaginea instituţiei din
care face parte.

3.6.1. Promovarea imaginii Poliţiei de Frontieră


Promovarea imaginii Poliţiei de Frontieră constitue o preocupare constantă a
conducerii şi structurilor cu atribuţii în acest domeniu, fiind iniţiat în acest sens
programul „Frontiere sigure în folosul comunităţii”, instrument important în domeniul
stabilirii şi menţinerii unor legături de comunicare permanente şi reale cu cetăţeanul,
societatea civilă şi instituţiile acesteia. Percepţia imaginii Poliţiei de Frontieră Române
în mod corect şi favorabil instituţiei, este factorul determinant pentru crearea şi
menţinerea unui climat de încredere şi respect reciproc între cetăţeni şi instituţie,
respectiv între cetăţeni şi poliţiştii de frontieră a acestei instituţii, în condiţiile legii, cu
obligaţia asigurării transparenţei, imparţialităţii şi eficienţei autorităţii instituţiei.
Având în vedere specificul activităţi Poliţiei de Frontieră este necesară
asigurarea limitelor transparenţei în cazul informaţiilor ce vizează diferite domenii,
astfel încât să nu fie prejudiciată activitatea instituţiei sau compromise
misiunile/acţiunile specifice. Transmiterea informaţiilor ce vizează activitatea instituţiei
trebuie realizată, în condiţiile legii, prin strategii eficiente, în baza cărora se informează
diferitele categorii de public cu privire la cadrul legal şi acţiunile desfăşurate în zonele

224
de competenţă de către reprezentnţii săi. Aceasta se realizează prin – Direcţia Cabinet
şi Manegement – structură specializată din cadrul Inspectoratul General al Poliţiei de
Frontieră, precum şi structurile corespondente din teritoriu.
Informaţiile ce vizează comunicarea cu mass-media centrală şi locală se
realizează prin:
• buletine informative de presă cu principalele evenimente de frontieră
înregistrate pe parcursul a 24 ore;
• ştiri şi comunicate de presă cu informaţii de interes pentru opinia publică;
• dreptul la replică, datorită apariţiei unor articole în presă sau acuzaţii nefondate,
la adresa poliţiştilor de frontieră sau acţiunilor desfăşurate de aceştia;
• conferinţe de presă, briefing-uri organizate periodic la sediul instituţiei;
• interviuri ale cadrelor legal abilitate să prezinte date cu privire la activitatea
Poliţiei de Frontieră;
• prezentatrea obiectivelor şi rezultatelor înregistrate în cadrul Convenţiilor de
Înfrăţire Instituţională, rapoartele periodice privind activitatea Poliţiei de Frontieră.
Problematica vizată în activităţile de mediatizare este necesar să aibă în atenţie:
protecţia informaţiilor clasificate, respectarea prevederilor legale cu privire la protecţia
datelor personale, evitarea divulgării datelor ce ar putea prejudicia acţiunile specifice,
datele legate de instituirea consemnelor cu privire la persoane şi bunuri materiale,
protecţia informaţiilor operative ce privesc acţiunile desfăşurate de poliţiştii de
frontieră, comportamentul şi modul de acţiune al lucrătorilor în diferite cazuri impuse
de situaţia operativă precum şi alte categorii de informaţii specifice activităţii, care nu
sunt de interes public. Datele şi informaţiile oferite reprezentanţilor mass-media de
către purtătorii de cuvânt ai Poliţiei de Frontieră se referă strict la domeniul de
activitate, respectându-se reglementările referitoare la prezumţia de nevinovăţie, lezarea
demnităţii, viaţa particulară a persoanei, dreptul la propria imagine, măsurile de
protecţie a minorilor şi protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter
personal.
Evenimentele petrecute în locuri publice, în prezenţa unor cetăţeni ori a presei,
chiar dacă nu pot fi mediatizate în totalitate, vor fi confirmate de purtătorul de cuvânt,
urmând a se reveni la finalizarea cercetărilor cu date suplimentare. Prezenţa în mass-
media a lucrătorului acestei instituţii angajează răspunderea personală a acestuia, cu

225
excepţia ofiţerului de presă / purtătorului de cuvânt care exprimă poziţia oficială a
instituţiei şi se supune prevederilor legale şi ordinelor de linie. Prin activitatea de
monitorizare zilnică, ofiţerul de presă are obligaţia să urmărească dacă mijloacele de
informare în masă asigură informarea corectă a opiniei publice cu privire la activitatea
structurii pe care o reprezintă, pentru a se preveni eventuale crize mediatice ce pot
prejudicia imaginea instituţiei.
Munca purtătorului de cuvânt constă în crearea unei imagini pozitive
instituţiei pe care o reprezintă, precum şi în roadele comunicării dintre instituţie şi
societatea civilă.

3.7. SPECIFICUL COMUNICĂRII ŞI AL RELAŢIILOR PUBLICE


ÎN CADRUL INSTITUŢIEI PREFECTULUI

Parte componentă a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative,


administraţia publică prin instituţiile sale, realizează comunicarea publică atât prin
schimbul şi transmiterea de informaţii de utilitate publică, cât şi prin menţinerea
liantului social.
Pentru realizarea obiectivelor, este necesară atât comunicarea internă cât şi cea
externă sub formele cunoscute şi analizate în cuprinsul lucrării.
Referindu-ne la comunicarea internă putem observa că aceasta îmbracă forma
unui proces bilateral care presupune atât transmiterea ordinelor, informaţiilor şi
sfaturilor la un centru de decizie, cât şi transmiterea deciziilor luate de la acest centru
către alte structuri ale instituţiei.
Comunicarea instituţională este o comunicare extraorganizaţională prin care,
instituţia din administraţia publică – INSTITUŢIA PREFECTULUI – urmăreşte să-şi
întărească imaginea, să succite în jurul ei un climat de încredere şi de simpatie din
partea cetăţenilor.
Cea mai eficientă şi mai ieftină formă de promovare este însă, cel mai adesea,
ignorată. Ea se află la îndemâna tuturor funcţionarilor şi constă în reliefarea
permanentă a aspectelor pozitive ale organismului public din care fac parte, cu ocazia
contactelor cu mediul extern, fie personale sau profesionale.

226
Ideea este că fiecare funcţionar public îşi poate asuma fără probleme rolul de
comunicator extern, mesajul său fiind centrat pe seriozitatea, eficienţa şi calitatea de
care dă dovadă instituţia. Acest lucru presupune ca funcţionarul public să ştie (ceea ce
ţine de eficienţa comunicării interne), să creadă, (este vorba de coerenţa dintre
discursul pe care îl afişează şi acţiunile sale concrete), şi să vrea (să simtă nevoia să
vorbească despre instituţia de administraţie publică, ceea ce trimite la ideea de
motivaţie).
Instituţiile de administraţie publică urmăresc ca, prin intermediul comunicării,
să obţină următoarele facilităţi:
• Identificarea – ce răspunde nevoilor instituţiilor administrative de a-şi
asigura notorietatea şi de a-şi face cunoscute competenţele;
• Informarea – care urmăreşte să facă cunoscută corpului social acţiunea
administrativă;
• Realizarea unei educaţii sociale – ce corespunde, sub forma de sfaturi,
recomandări, rolului din ce în ce mai important al instituţiilor publice în
cadrul vieţii sociale.
Autoritatea publică urmăreşte, prin comunicare, o relaţie de proximitate cu
cetăţeanul; apropiindu-se de acesta şi intrând în dialog, îi cunoaşte cerinţele,
doleanţele.

3.7.1. Comunicarea interpersonală în administraţia publică


Comunicarea externă a instituţiei publice contribuie la notorietatea şi imaginea
organizaţiei în instituţie. Ea îndeplineşte astfel, totodată funcţia de promovare a
instituţiei publice a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale. Comunicarea cu rol
de promovare reprezintă, în realitate, un caz aparte, pentru că, deşi literatura de
specialitate o consideră fără excepţie ca făcând parte din comunicarea externă; ea se
desfăşoară unilateral, dinspre instituţia publică către mediul exterior al acesteia. În
această situaţie, nu mai sunt membrii organismului public cei care întreţin legătura cu
exteriorul, ci organizaţia ca instituţie. Ea dă informaţii despre serviciile care le oferă,
încearcă să-şi amelioreze imaginea de ansamblul sau, pur şi simplu, vrea să facă
cunoscute şi să-şi promoveze valorile.
Prin însăşi natura ei, administraţia publică depinde de comunicare:

227
• Între diferitele niveluri ale administraţiei publice;
• Pe acelaşi nivel;
• Între administraţie şi executivul social;
• Între administraţie şi autoritatea politică;
• În mediul social.

Devine din ce în ce mai importantă atât pentru administraţie, cât şi pentru


clienţii acesteia – contribuabili, cetăţeni, grupuri de interese, autoritatea politică,
dezvoltarea canalelor de comunicare cu „lumea de afaceri”.
Formele principale prin care se concretizează acest tip particular de
comunicare sunt:
• publicitatea – prin mass-media sau prin propriile materiale publicitare;
• sponsorizările – finanţarea activităţilor culturale sau sportive;
• mecenatul – ajutor financiar sau logistic acordat artiştilor, organizaţiilor
umanitare sau non-profit;
• articole care prezintă organizaţia în publicaţiile de specialitate;
• organizarea de standuri la târguri şi forumuri;
• organizarea de zile ale porţilor deschise.
Una dintre dificultăţile derulării unui proces de comunicare eficient este
generată de disonanţa cognitivă. Aceasta presupune selectarea surselor de informare în
conformitate cu propriile convingeri ale entităţilor implicate în transmiterea sau
receptarea mesajului comunicat. Fenomenul disonanţei cognitive este foarte obişnuit
în administraţia publică.
Astfel, când un grup se constituie pentru a discuta diferite probleme, se
constată că, fiecare găseşte grupul unde ceilalţi au aceeaşi viziune asupra problemelor.
Când întâlnirea începe şi membrii grupului îşi expun opiniile personale, ei aud
propriile puncte de vedere prezentate în cuvinte diferite şi pleacă întăriţi în
convingerile lor iniţiale, care sunt asemănătoare cu ale celorlalţi. În plus, şi în rândul
funcţionarilor publici se manifestă un mecanism psihologic care acţionează în sensul
respingerii şi al deformării informaţiilor şi realităţilor care nu sunt în concordanţă cu
propriile convingeri.

228
De asemenea, pot fi identificate situaţii în care funcţionarii publici s-au dovedit
total opaci, nereceptivi faţă de faptele care le-au fost prezentate prin procesul de
comunicare cetăţean-instituţie de administraţie publică. Se întâlnesc frecvent situaţii în
care funcţionarul oferă impresia că ascultă, deşi, în realitate, nu este atent. Este doar
politicos, rămânând liniştit până când îi vine rândul să vorbească, timp în care îşi trece
în revistă propriile argumente. Răspunsul său este, aproape în întregime, nepotrivit cu
cele spuse de vorbitorul anterior, ignorând complet punctele de vedere expuse de
cetăţean.Ca urmare, asemenea respingere evidentă pune o problemă reală de
comunicare şi trebuie recunoscută ca atare.

3.7.2. Comunicarea externă a administraţiei publice


Aflată într-un contact permanent şi direct cu mediul social, instituţia publică
preia „şocurile” provenite de la acesta şi încearcă să le răspundă prin iniţierea, la nivel
organizaţional, a unor demersuri orientate spre schimbări, transformări, reechilibrări.
Pe de altă parte, orice transformare sau schimbare este resimţită şi în exterior,
administraţia influenţând şi modelând, la rândul ei, mediul social.
În cadrul proceselor de comunicare externă a administraţiei publice apar
următoarele bariere educaţionale:
• între diferitele instituţii ale administraţiei publice, din cauza gradului
ridicat de specializare a fiecăreia, neacordării importanţei cuvenite
colaborării între instituţii;
• între administraţia publică şi cetăţeni.

3.7.3. Comunicarea între instituţia publică şi cetăţeni


Autorităţile publice trebuie ca, prin întreaga lor activitate, să urmărească
satisfacerea interesului general al populaţiei, iar instituţiile administraţiei publice au
obligaţia să se apropie de membrii colectivităţilor locale şi să menţină un contact
permanent cu aceştia. În acest sens, administraţia publică trebuie să comunice, să fie
deschisă dialogului, să respecte şi să ia în considerare cetăţeanul.
Instituţiile administraţiei publice recurg la comunicare în cadrul acţiunilor
întreprinse sau al relaţiilor pe care le stabilesc. Mesajele transmise aşa cum au fost

229
arătate cuprind informaţii de utilitate publică. Astfel comunicarea publică se face
cunoscută cetăţenilor existenţa organizaţiilor din sectorul public, modul de funcţionare
şi atribuţiile acestora, legalitatea şi oportunitatea deciziilor adoptate. Totodată, prin
comunicarea publică se urmăreşte cunoaşterea nevoilor şi dorinţelor populaţiei pentru
ca instituţiile publice, prin rolul şi atribuţiile pe care le deţin, să vină în întâmpinarea
acestora, realizând astfel un interes general.
Cetăţeanul trebuie să fie informat cu privire la existenţa şi modul de
funcţionare a serviciilor publice, trebuie ascultat când îşi exprimă nemulţumirea,
trebuie să-i fie luate în considerare dorinţele şi nevoile. În cadrul instituţiilor publice
locale, comunicarea publică are următoarele forme:
• punerea la dispoziţia cetăţenilor a informaţiilor de interes local;
• prezentarea şi promovarea serviciilor publice oferite de colectivităţile
locale;
• promovarea instituţiilor publice şi a colectivităţilor teritoriale.
Cetăţenii vin în contact cu instituţiile publice locale şi, ca urmare, au nevoie să
ştie cum se adresează pentru satisfacerea unui interes legitim, ce documente trebuie să
completeze, ce proceduri trebuie să urmeze.
Instituţiilor publice locale le revine obligaţia de a pune la dispoziţia publicului
informaţii cu caracter practic, de natură să facă cunoscute cetăţenilor reguli pe care
trebuie să le respecte în demersurile lor, să le înlesnească accesul acestora în raport cu
serviciile publice locale. O relaţie deschisă, de parteneriat, va uşura fluxul de
informaţii în ambele sensuri. Iniţiatorul acestei relaţii trebuie să fie instituţia
administrativă, care are obligaţia să caute modelele cele mai eficiente şi specifice
pentru realizarea feed-back-ului şi pentru cunoaşterea resurselor locale.
Buna funcţionare a comunicaţiilor facilitează administrarea şi controlul
proceselor de prestare, al operaţiilor din care se compun diferitele procese şi are un
impact puternic asupra comportamentului funcţionarilor publici, a eficienţei şi
oportunităţii în interacţiunile cu cele mai diverse categorii de cetăţeni.
Prin comunicaţiile interne raţional organizate şi funcţionale personalul este în
mod continuu informat despre tot ceea ce se întâmplă în cadrul instituţiei
administrative. Comunicaţiile interne joacă un rol important şi pe linia instruirii şi a

230
motivării personalului, contribuind în acest fel la realizarea calităţii prestaţiilor şi la o
mai bună satisfacere a nevoilor şi exigenţelor cetăţenilor.
Instituţiile publice pot recurge la o paletă largă de tehnici şi mijloace de
comunicare precum: publicaţii, broşuri specializate, afişaje, canale de televiziune,
presă. Unităţile comunicaţionale, respectiv funcţionarul public (ca emiţător) şi
cetăţeanul (ca receptor de mesaje) au obiective clare: emiţătorul îşi propune să
informeze, să convingă, să îndrume, să capteze interesul, să fie eficient, iar receptorul
se va strădui să fie atent, să înţeleagă, să reţină.
Comunicarea cu cetăţenii se realizează prin: expuneri, activităţi de informare,
dezbateri, sesiuni de comunicări, programe de investigare, activităţi cu caracter
cultural-educativ, participare la concursuri, publicaţii proprii, afişiere, transmiterea
prin forme scrise sau orale de informaţii diverse spre şi dinspre structurile de
conducere şi de specialitate ale instituţiilor de administraţie publică. Liderii din
administraţia publică trebuie să acorde o atenţie deosebită antrenării funcţionarilor
publici în facilitarea comunicării dintre aceştia şi cetăţeni. În acest sens, putem
identifica următoarele sarcini:
• diagnosticarea problemelor;
• culegerea, verificarea şi diseminarea informaţiilor;
• transmiterea rezultatelor evaluării informaţiilor;
• rezolvarea conflictelor.
Parteneriatul interactiv funcţionar public-cetăţean presupune circulaţia
informaţiei în ambele sensuri. Dincolo de aspectele oficiale, instituţionale, relaţia
funcţionar public-cetăţean trebuie să conţină o anumită doză de informaţii.
Comunicarea este absolut esenţială pentru organizaţie. Este evident că fără
comunicare nu poate exista posibilitatea ca grupul să influenţeze comportamentul
individului. Pe lângă aceasta, disponibilitatea anumitor tehnici de comunicare va
determina, în mare parte, modul în care funcţiile de luare a deciziilor pot şi trebuie
distribuite în instituţie.
La nivelul Instituţiei Prefectului, ca structuri teritoriale ale Ministerului
Internelor şi Reformei Administrative activităţile de relaţii publice şi de comunicare
nu se desfăşoară în mod unitar şi uniform. Astfel, datorită autonomiei acestor instituţii
publice în unele cazuri atribuţiile de „purtător de cuvânt” revin directorului

231
Cancelariei Prefectului (exemplu: Giurgiu, Brăila etc.) deci prin cumul, iar în altele
această sarcină este de sine stătătoare şi se realizează de către un consilier ce face parte
tot din structura Cancelariei Prefectului (exemplu: Vrancea, Mehedinţi etc.).
Atât în cazurile când „purtător de cuvânt”, este directorul de cabinet sau
un consilier desemnat, principalele atribuţii ale acestora sunt:
• organizează conferinţele de presă ale prefectului, realizează dosarele de
presă;
• realizează planul anual de comunicare şi relaţii publice ale prefecturii;
• ţine în permanenţă legătură cu Direcţia de Informare şi Relaţii Publice,
realizează sarcinile primite şi transmite modul de soluţionare al
diferitelor probleme;
• pregăteşte strategia de comunicare cu reprezentanţii mass-media şi ai
societăţii civile în cazul unor evenimente de amploare sau situaţii de
criză;
• asigură comunicarea în situaţiile de criză sau de urgenţă;
• gestionează eventualele situaţii de criză mediatică;
• asigură îmbunătăţirea imaginii Instituţiei Prefectului;
• monitorizează zilnic presa şi prezintă prefectului raportul de
monitorizare;
• realizează comunicare cu mass-media şi transmite buletine informative,
comunicate de presă (la solicitarea reprezentanţilor mass-media sau din
oficiu);
• întocmeşte strategii de îmbunătăţire a imaginii instituţiei în cazul în
care în presă au apărut articole care denigrează imaginea acesteia;
• coordonează activitatea Centrului Operaţional Judeţean de Comunicare,
format din toţi „purtătorii de cuvânt” ai instituţiilor Ministerului
Internelor şi Reformei Administrative organizat în situaţii speciale
(exemplu: situaţii de urgenţă cauzate de calamităţi naturale, alegeri
electorale etc.);
• organizează evenimente festive (exemplu: cultural-artistice, sportive
etc.).

232
În toate situaţiile în lipsa „purtătorului de cuvânt” prefectul este cel care
comunică cu mass-media, cu alte instituţii sau organizaţii, precum şi cu reprezentanţii
Societăţii Civile. Activitatea de relaţii publice şi comunicare, are ca obiectiv prioritar
crearea unei imagini pozitive atât în interiorul, cât şi în exteriorul instituţiei publice.

Cap. IV. FORME ALE COMUNICĂRII INTERNE ŞI


EXTERNE
ÎN CADRUL MINISTERULUI INTERNELOR
ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE

4.1. Motivaţia cercetării


Comunicarea şi legătura permanentă dintre lucrătorii ministerului internelor şi
reformei administrative şi comunitate sunt esenţiale pentru reuşita activităţii acestora
deoarece:
• asigură o bună cunoaştere de către cetăţeni a preocupărilor instituţiei
faţă de comunitate şi, în consecinţă, aceştia vor fi informaţi cu privire
la tipurile de servicii pe care le oferă, fapt care poate avea un rol
esenţial în prevenirea delincvenţei;
• schimbul de informaţii are un rol esenţial în cunoaşterea problemelor
sociale şi în consecinţă şi în crearea/alegerea instrumentelor juridice şi
tehnice necesare pentru rezolvarea acestora;
• oferă posibilitatea de adaptare permanentă a ofertei de servicii pe baza
nevoilor identificate de beneficiari (nevoile pe care ei înşişi consideră
că le au şi pentru care ar solicita asistenţă);
• oferă mijlocul prin care, la nevoie, lucrătorii ministerului internelor şi
reformei administrative pot să solicite sprijinul comunităţii pentru a
funcţiona cât mai bine posibil.

233
Alegerea acestei teme a fost determinată de convingerea că amploarea
fenomenului de delincvenţă, în România post-comunistă, consituie o problemă socială
de stringentă actualitate în raport cu care nici politica penală, nici politicile sociale nu
au găsit încă soluţii satisfăcătoare. Lucrătorii ministerului internelor şi reformei
administrative au nevoie de informaţie pentru a cunoaşte dimensiunile, caracteristicile
şi consecinţelor fenomenului, în scopul anticipării tendinţelor de evoluţie şi creşterii
eficienţei intervenţiilor, iar acest lucru este practic imposibil fără o bună comunicare
atât la nivel inter-instituţional cât şi cu membrii comunităţii respective (inclusiv cu
persoanele delincvente).
Dechiderea tot mai amplă a instituţiei şi a lucrătorului ministerului ca individ

faţă de societate, capacitatea de a răspunde cât mai complex şi mai operativ la nevoile

comunităţii şi puterea de convingere de care dă dovadă acesta determină succesul şi

reuşita sa în muncă. În procesul de instrucţie al cadrelor, studierea problematicii

comunicării, a persuasiunii, a implicaţiilor lor în muncă este deosebit de importantă.

Lucrătorul ministerului internelor şi reformei administrative trebuie să cunoască

persoana delincventă cu care intră în contact, să-i cunoască intenţiile, s-o poată

controla, dacă este cazul, şi să depună eforturi pentru a determina

dezvoltarea/asimilarea şi performarea de către acesta de comportamente civilizate,

sociale. Activitatea de anchetă, deasemenea presupune o bună cunoaştere a tehnicilor

comunicării. Anchetatorul trebuie să manifeste răbdare şi înţelegere faţă de persoanele

care au încălcat legea, dar, în acelaşi timp, trebuie să aibă capacitatea profesională de a

înfrânge rezistenţa şi opoziţia acestora, atât fizică cât şi psihică.

Comunicarea cu comunitatea este fundamentul schimbării şi progresului, temeiul


unor noi perespective în lupta împotriva fenomenului infracţional. Capacitatea de a
înţelege nevoile comunităţii, transmiterea sentimentelor sale de bune intenţii şi de
siguranţă, a faptului că a perceput unde şi cum trebuie să intervină, trebuie să aibă
corespondent în sprijinul şi înţelegerea populaţiei. Reciprocitatea trebuie să fie
continuă şi permanentă, iar acestea nu se poate realiza fără o legătură bine consolidată,

234
bazată pe o comunicare continuă. Să nu uităm însă faptul că ,,relaţiile publice încep de
acasă”, iar acest lucru presupune optimizarea, în primul rând, a comunicării interne şi
crearea unei veritabile culturi organizaţionale, înţelegerea rolului activităţii de relaţii
publice şi a importanţei departamentului respectiv de către întreg personalul,
sprijinirea sa la nivel managerial şi asigurarea cadrului necesar unei funcţionări
optime.

4.2. Obiectivul cercetării


Obiectivul cercetării îl constituie stabilirea modului în care funcţionează
comunicarea în cadrul structurilor MIRA şi mă refer aici atât la comunicarea internă
cu componentele sale departamentale, ierarhizate, cât şi la comunicarea externă, cea
dintre birourile specializate şi societatea civilă. De asemenea, vizez prin această
cercetare să evidenţiez gradul de satisfacţie al diverselor categorii de personal din
minister în ceea ce priveşte comunicarea internă (din cadrul instituţiei), precum şi
câteva aspecte ale modului în care aceasta este privită de către societatea civilă, de
către mass-media, de către publicul larg.
În acest sens, au fost investigaţi ofiţeri şi funcţionari publici ai ministerului
care şi-au exprimat opiniile în legătură cu modul de realizare al comunicării în
instituţiile în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi nivelul lor de satisfacţie al
comunicării şi al nivelului de expectanţă pe care îl au în viitor.

4.3. Aspecte metodologice


Cercetarea de faţă s-a realizat prin folosirea anchetei sociologice pe bază de
chestionar, la care se adaugă observaţia participativă pentru a susţine datele obţinute
ca urmare a administrării chestionarului.
Înaintea începerii demersurilor pentru realizarea cercetării, am acordat o
atenţie deosebită studiilor anterioare în domeniu, atât celor din bibliografia de
specialitate, cât şi celor realizate de specialiştii din cadrul ministerului sub forma unor
analize de fond sau punctuale asupra comunicării interne şi externe, a comunicării cu
societatea civilă şi mass-media, asupra imaginii pe care o au structurile ministerului.
Am folosit două chestionare:

235
1. privind gradul de satisfacţie al lucrătorilor ministerului faţă de
comunicarea internă şi externă din instituţiile în care îşi desfăşoară
activitatea;
2. privind modul de comunicare internă şi externă a structurilor MIRA.
Tehnica de anchetă utilizată pentru acest studiu a fost chestionarul
autoaplicat. Cele două chestionare au fost administrate aceluiaşi eşantion
reprezentativ. Culegerea datelor s-a desfăşurat în perioada ianuarie 2007 – decembrie
2007 şi s-a realizat atât personal, cât şi prin intermediul unor cadre ale structurilor de
relaţii publice, cărora le mulţumesc pe această cale pentru profesionalismul cu care au
aplicat chestionarele. De asemenea a fost efectuată o analiză cantitativă a mediatizării
MIRA.

4.3.1. Metodologia cercetării sociologice


Pentru a susţine demersurile ştiinţifice efectuate voi încerca, pe scurt, să
prezint mai jos metodele de cercetare utilizate pe parcursul cercetării247.
Ancheta sociologică are ca scop cunoaşterea realităţii faptice din diverse domenii ale
socialului precum şi a opiniilor şi atitudinilor membrilor diferitelor grupuri sociale şi
se realizează cu precădere cu ajutorul chestionarului sociologic şi al interviului.

A. Chestionarul sociologic
Este instrumentul cel mai frecvent utilizat în ancheta sociologică pentru
culegerea informaţiilor şi reprezintă „o tehnică şi, corespunzător, un instrument de
investigare constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise şi, eventual, imagini grafice
ordonate logic şi psihologic, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau
prin autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce
urmează a fi înregistrate în scris”248.
Calitatea cercetării realizate cu ajutorul chestionarului depinde în primul rând
de calitatea întrebarilor acestuia, sociologii apreciind că ancheta nu poate fi mai bună
decat întrebările conţinute de chestionar. Este necesar ca chestionarul să fie prezentat

247
CHELCEA SEPTIMIU, “Metodologia cercetării sociologice”, Editura Economică, 2004, Ediţia a doua revizuită
248
SEPTIMIU CHELCEA în Dicţionar de sociologie (1993), coord. C Zamfir şi L. Vlăsceanu, Bucureşti: Babel,
pg. 95.

236
într-o formă grafică adecvată care să faciliteze completarea (indiferent că este vorba
de operator sau de respondent) şi pregătirea pentru prelucrare (codificarea, corelaţiile
logice dintre întrebări).
Totodată, prezentarea trebuie să arate cine efectuează studiul, date privind
interviul (data, ora, durata, locul interviului), semnătura operatorului, dar şi menţiunea
privitoare la caracterul confidenţial al informatiilor furnizate de respondent. Oricare ar
fi formularea explicaţiei, ea trebuie să convingă populaţia anchetată că datele de
identificare sau de clasificare interesează numai prin repartiţia faptelor şi opiniilor în
raport cu diferitele categorii socioprofesionale. Se înţelege că formularea explicaţiei şi
a întrebărilor trebuie să fie adecvată nivelului de educaţie al celor anchetaţi, că ea
trebuie să aibă în vedere obişnuinţa sau noutatea faptului de a răspunde la o anchetă.
Pentru a asigura condiţii bune de utilizare a chestionarelor, este recomandată
elaborarea instrucţiunilor de completare a acestora, care asigură caracterul unitar al
informaţiilor. Ele pot fi incluse în chestionar, redactate separat de chestionar sau o
parte incluse în chestionar şi altele separat.
Limbajul folosit are un rol hotarâtor: el trebuie să fie simplu, direct, să nu
provoace confuzie şi să nu lase loc interpretărilor. Se pune problema de a găsi cele mai
potrivite cuvinte pentru ca respondenţii să dea diferitelor cuvinte din întrebari exact
aceeaşi semnificaţie cu cea acceptată de cel care a proiectat chestionarul. Este dificil
acest lucru deoarece semnificaţia cuvintelor are nuanţe diferite în funcţie de scopul
urmărit printr-un chestionar, existând diferenţe lingvistice/culturale între zone
geografice sau ţări.
Avantajele unui sondaj de opinie bazat pe formular cu întrebari sunt că, într-un
timp scurt, pot fi obţinute informaţii de la multe persoane şi interpretarea acestora e
posibilă tot în interval scurt de timp. Printre avantajele utilizării sale se pot enumera şi
bogăţia tematică a datelor ce pot fi recoltate cu ajutorul lui, posibilitatea administrării
lui în mod repetat la aceiaşi subiecţi sau la subiecţi diferiţi; de asemenea, în cercetările
longitudinale de tip panel, chestionarul are capacitate de a culege atât informaţii de
natură cantitativă, cât şi de ordin calitativ. Dezavantajele sunt limitarea posibilităţilor
de a răspunde la întrebări şi costurile pe care le necesită.
În elaborarea oricărui tip de chestionar, cercetătorul trebuie să
ţină seama de nivelul de pregătire a celor ce urmează să raspundă,
de maniera în care se poate trezi interesul respondenţilor pentru a
237
completa chestionarul precum şi de condiţiile de coerenţă logică şi
claritate.
Importantă este şi dimensiunea chestionarului, deoarece de
aceasta va depinde timpul necesar pentru completarea lui.
Experienţa acumulata până în prezent de cercetarea realizată pe
baza de chestionar evidenţiază că timpul destinat completării sale
depinde în primul rând de împrejurările în care se administrează
chestionarul249.
Corectitudinea informaţiilor colectate cu ajutorul
chestionarului este condiţionată de modul în care sunt abordaţi
viitorii respondenţi, de încrederea pe care o inspiră operatorul care
administrează chestionarul şi de abilităţile de comunicare ale
acestuia. Cei solicitaţi pentru a completa chestionarul vor reacţiona
negativ dacă persoana operatorului nu inspiră încredere sau dacă
acesta nu ştie cum să li se adreseze.
In cazul chestionarului de opinii reuşita anchetei desfăşurate
cu ajutorul acestuia este condiţionată decisiv de modul în care se
realizează eşantionarea şi de caracterul reprezentativ al
eşantionului. Prin eşantion se înţelege grupul de persoane selectat
pentru a răspunde la chestionar. În raport cu numărul populaţiei
investigate eşantionul este de dimensiuni foarte mici, dar acesta nu
reprezintă un obstacol în calea obţinerii unor informatii foarte
corecte250.
După rolul pe care îl au în cadrul chestionarului se întâlnesc
următoarele tipuri de întrebări:

249
Astfel chestionarele înmânate în magazin, pe stradă, la ieşirea din centrul de votare nu trebuie să
necesite pentru completare mai mult de 5-10 minute. Acelaşi interval de timp va fi respectat şi în cazul
chestionarelor la care se solicită raspunsul prin telefon. Dacă chestionarul se administrează la domiciliu
sau la locul de muncă al respondenţilor, atunci el poate fi dimensionat pentru a putea fi completat între
30 şi 60 de minute, dar în nici un caz nu va trebui să depăsească termenul de 60 de minute.
250
Potrivit reprezentantilor institutului Gallup, la o populatie ca a SUA de peste 200 milioane locuitori,
un esantion de 100 de persoane da o marja de eroare de 15%, la 200 de persoane marja de eroare scade
la 5%, la un esantion de 10000 de persoane marja de eroare scade la 1,5%.

238
1. întrebări introductive menite să pună în temă
respondentul cu subiectul investigaţiei, să trezească
interesul acestuia;
2. întrebări de trecere spre conţinutul propriu-zis al
chestionarului;
3. întrebări filtru care nu permit trecerea la întrebările
următoare dacă nu s-a răspuns la întrebarea anterioară;
4. întrebări bifurcate care direcţionează spre întrebările
următoare în funcţie de răspunsul dat la această
întrebare;
5. întrebări de control cu rolul de a verifica dacă
respondentul a înţeles sensul întrebărilor anterioare şi
dacă răspunsurile date până atunci sunt sincere;
6. întrebări de identificare prin care se cere respondentului
să menţioneze sexul, vârsta, studiile, zona de domiciliu
pentru a stabili grupul social cărui îi aparţine respectivul
respondent.

Chestionarele pot fi clasificate după tipul informaţiilor colectate, numărul


temelor pe care le abordeză, forma întrebărilor şi modul de aplicare.
În funcţie de tipul informaţiilor colectate se disting două tipuri de chestionare:
• Chestionarele de date factuale, de tip administrativ, referitoare la fapte
obiective, susceptibile de a fi observate direct şi verificate de alte persoane.
Astfel de chestionare, lansate în scopuri administrative, nu sunt totdeauna
laborios concepute. Orice formular tip reprezintă în fond un chestionar, dar
formularele tip din administraţie corespund prea puţin unor necesităţi mai
îndepărtate: de centralizare a datelor, de prelucrare secundară a lor.
În investigarea fenomenelor sociale se întâlnesc puţine cazuri de utilizare
exclusivă a chestionarelor de date factuale. De cele mai multe ori, chestionarele de
cercetare reprezintă o combinaţie de întrebării de opinie şi de date factuale. Întrebările
de date factuale pot fi grupate în: întrebări de cunoştinţe şi întrebări de clasificare sau
de identificare (vârstă, sex, stare civilă, situaţie şcolară sau profesională etc.).

239
• Chestionarele de opinie se referă la date imposibil de observat direct. În fond,
acest al doilea tip de chestionare nu sunt numai de opinie; cu ajutorul lor se
studiază atitudinile, motivaţia şi interesele, dispoziţiile şi înclinaţiile, într-un
cuvânt, tot ceea ce reprezintă psihologia persoanei, trăirile ei subiective. Cu
ajutorul chestionarelor de opinie se urmăreşte cunoaşterea nu numai a
opiniilor, dar şi intensitatea acestora. George H. Gallup251 a stabilit o schemă
de construire a chestionarelor de opinie:
o întrebări filtru pentru a afla dacă persoanele respective cunosc problema pusă
în discuţie;
o una sau mai multe întrebări (deschise) privind atitudinea faţă de respectiva
problemă;
o un set de întrebări (închise cu răspunsuri multiple precodificate) referitoare tot
la atitudinea faţă de respectiva problemă;
o întrebări (închise, cu răspunsuri multiple precodificate) pentru măsurarea
intensităţii opiniilor
o un set de întrebări deschise vizând motivarea opiniilor exprimate.

Cel de-al doilea criteriu se referă la cantitatea de informaţii (numărul de teme).


În acest sens, se poate vorbi de două tipuri de chestionare:
• Chestionare speciale, cu o singură temă. În practică este foarte greu să
se distingă chestionarele speciale de celelalte feluri de chestionare. Un
chestionar privind cariera profesională este sau nu un chestionar special? Are o
singură temă. Totuşi, sunt abordate şi alte teme, de exemplu, timpul liber.
Complexitatea fenomenelor sociale impune cercetarea concomitentă a unei
multitudini de factori, fapt pentru care chestionarele speciale se utilizează
foarte rar. Ele se aplică mai mult în studierea pieţei sau a comportamentului
electoral, situaţii în care importantă este viteza obţinerii şi prelucrării
informaţiei. Din acest punct de vedere, se dovedesc a fi foarte utile. De
asemenea, chestionarele simple (axate pe o singură temă) se recomandă în
anchetele şi sondajele efectuate prin intermediul presei scrise, al ziarelor sau
revistelor, când editorii încearcă să afle părerea publicului despre cotidianul
251
A fondat în 1935 primul institut de cercetare a opiniei publice (American Instutute of Public
Opinion)

240
sau săptămânalul lor, despre modul de procurare sau despre obişnuinţa de
informare a cetăţenilor.
• Chestionare omnibus, cu mai multe teme. Sunt cele mai des întâlnite
pentru că pe lângă faptul că oferă posibilitatea culegerii unui număr mare de
informaţii cu privire la fiecare fapt sau fenomen social în parte, oferă şi
posibilitatea de a surprinde interacţiunea şi condiţionarea acestora. De
asemenea permit aplicarea analizei secundare , iar din punct de vedere al
costului sunt mai ieftine.

Dacă se are în vedere al treilea criteriu, forma întrebărilor, există următoarele


tipuri de chestionare:
• Chestionarele cu întrebări închise (sau precodificate) nu
permit decât alegerea răspunsurilor dinainte fixate. Gradul de libertate al
subiectului este redus; răspunsul trebuie să se încadreze într-una din categoriile
propuse de cercetător. Acest lucru presupune din partea subiectului, existenţa
unor opinii şi cunoştinţe bine cristalizate, iar din partea cercetătorului, o bună
cunoaştere a realităţii.
Chestionarele de opinie abundă în întrebări închise (precodificate), cele mai
multe fiind dihotomice. George H. Gallup s-a pronunţat hotărât în favoarea
răspunsurilor dihotomice „da” – „nu”, în timp ce alţi cercetători optează pentru scalele
cu patru posibilităţi.
Întrebările cu răspunsuri precodificate multiplu implică o bună cunoaştere
prealabilă a realităţii: în chestionar trebuie să apară precodificate, pe cât posibil, toate
variantele de răspuns. Între acestea, obligatoriu, la sfârşit, se adaugă „altele” în care
subiectul intervievat poate menţiona o variantă de răspuns care nu a fost
menţionată/stabilită. Această ultimă variantă de răspuns probează gradul iniţial de
cunoaştere a realităţii de către cercetător. Mai mult, probează însăşi valoarea
cercetării.
De asemenea trebuie ţinut cont că ordinea de prezentare a alternativelor de
răspuns influenţează alegerile subiectului (efectul de listă- în cazul în care numărul
variantelor de răspuns este foarte mare, subiectul are tendinţa să aleagă din primele
sau ultimele variante de răspuns) şi că trebuie să acorde acelaşi număr de alternative
opiniilor pro şi contra.
241
În cadrul chestionarelor, întrebările închise (sau precodificate) prezintă câteva
avantaje: facilitează analiza statistică a răspunsurilor; sprijină memoria celui anchetat;
permit aplicarea unor chestionare cu mulţi „itemi”; servesc ca „filtru” pentru
întrebările următoare; sporesc anonimatul şi securitatea celui anchetat; înlesnesc
„angajarea” în răspunsul la chestionar a persoanelor.
Inconvenientul major al unor astfel de întrebări se leagă de sugestibilitatea pe
care o implică prezentarea precodificată a răspunsurilor.
• Chestionarele cu întrebări deschise (libere, postcodificate),
spre deosebire de cele închise (sau precodificate) lasă persoanelor intervievate
libertatea unei exprimări individualizate a răspunsurilor care aduc informatie
valoroasă, datorita lipsei de constrângeri a respondentilor. Apar variaţii în ceea
ce priveşte forma şi lungimea răspunsurilor, fapt ce îngreuiază codificarea, dar
care aduce un plus în cunoaşterea particularităţilor subiecţilor privind: coerenţa
logică, corectitudinea gramaticală, volumul lexical, formularea, viteza de
exprimare şi capacitatea de justificare a opţiunilor exprimate etc. Întrebările
deschise permit culegerea unor informaţii bogate asupra tuturor temelor, fără
riscul sugestibilităţii, dar în cazul unor opinii insuficient cristalizate,
chestionarele cu întrebări deschise dau un procent mai ridicat de răspunsuri
„nu ştiu”.
În practică se întâlnesc foarte rar chestionarele numai cu întrebări deschise sau
numai cu întrebări închise, utilizîndu-se ambele forme.
Chestionarele mai pot fi clasificate şi după modul lor de aplicare, situaţie în
care se poate face distincţie între chestionare autoadministrate şi chestionare
administrate de către operatorii de anchetă.
• Chestionarele autoadministrate presupun înregistrarea
răspunsurilor de către înseşi persoanele incluse în eşantionul investigat. Subiecţii
din anchetă formulează şi consemnează în acelaşi timp răspunsurile, eliminând
filtrarea informaţiei de către o altă persoană – operatorul de anchetă. Prin
autoadministrare, ei se pot exprima mai bine: prin ceea ce răspund la întrebare, dar
şi prin felul cum fac aceasta. Autoadministrarea elimină, unul din factorii care
influenţează răspunsul: personalitatea celui care aplică formularul. În absenţa unei
persoane străine – a operatorului – este probabil ca subiecţii să fie mai dispuşi să

242
răspundă al întrebări „foarte personale”, pot să elaboreze răspunsuri mai
„chibzuite”, să consulte documentele personale pentru a verifica răspunsurile date,
să se consulte cu alţi membrii ai familiei pentru răspunsuri precise.
Chestionarele autoadministrate pot fi: chestionare poştale, chestionare
publicate în ziare şi reviste sau ca anexe la diferite mărfuri vândute.
Chestionare poştale reprezintă o modalitate mai rapidă şi mai ieftină de
recoltare a informaţiilor. Expedierea prin poştă a chestionarului presupune însă
pregătirea răspunsului: destinatarului i se oferă, o dată cu chestionarul, şi un al doilea
plic, timbrat, cu adresa tipărită a institutului care lansează cercetarea. Chiar dacă
expedierea chestionarelor este foarte rapidă, înapoierea lor (sosirea răspunsurilor) este
relativ înceată. De regulă, sosirea răspunsurilor depăşeşte limita de timp fixată pentru
înapoierea lor. Multe răspunsuri nu mai vin niciodată. Din această perspectivă,
principalele avantaje ale chestionarelor poştale – rapiditatea şi costul lor mai scăzut –
trebuie relativizate. Procentul chestionarelor recuperate încorporează costul
chestionarelor expediate: ultimele chestionare care se înapoiază marchează durata
recoltării informaţiilor.
Utilizarea chestionarelor poştale trebuie să aibă în vedere faptul că, pentru a
asigura răspunsul la întrebări, se impune cu necesitate ca acestea să fie simple, iar
tehnica de răspuns, foarte clar explicată. La astfel de chestionare chiar tehnica de
ordonare a întrebărilor este diferită de cea a chestionarelor administrate de către
operatorii de anchetă. Faptul că subiectul are posibilitatea să vadă, înainte de a (spaţiu
liber) răspunde la o întrebare, conţinutul tuturor celorlalte întrebări face inutilă
folosirea tehnicii „pâlniei” sau a „pâlniei răsturnate”, anulează efectul de surpriză
ş.a.m.d.
Ca o particularitate a tehnicii chestionarelor poştale, scrisoarea însoţitoare
înlocuieşte preambulul chestionarelor administrate de către operatorii de anchetă. În
scrisoarea însoţitoare a chestionarelor poştale trebuie să se explice ce se urmăreşte prin
chestionar, cine a lansat chestionarul, cum au fost desemnate persoanele care să
răspundă. Trebuie avut grijă ca, prin scrisoarea însoţitoare să se motiveze răspunsul
subiecţilor: fără o motivaţie corespunzătoare nu trebuie să ne aşteptăm ca subiecţii să
răspundă numai din respect pentru ştiinţă sau din politeţe. Trebuie arătată importanţa
problemei puse în discuţie, schimbările ce pot surveni în anchetă, imposibilitatea
găsirii unor soluţii în afara colaborării cu persoanele interogate.
243
Chestionarele publicate în reviste, ziare sau ca anexe la diferite mărfuri
vândute relevă cu şi mai multă acuitate toate limitele chestionarelor autoadministrate.
Non-răspunsurile fac ca aceste chestionare să fie dificil de utilizat în scopuri ştiinţifice.
Cel mult, chestionarele publicate în ziare şi reviste pot să ducă la adunarea unor
răspunsuri ilustrative, fără a avea pretenţia că sunt concludente.
După numărul persoanelor care răspund concomitent (în aceeaşi încăpere) la
un chestionar autoadministrat, se disting chestionare autoadministrate individual, cum
sunt cele „poştale” sau cele „publicate” şi chestionare autoadministrate colectiv.
Chestionarele autoadministrate colectiv îmbină avantajele chestionarelor
autoadministrate cu avantajele celor administrate de către operatorii de anchetă.
Informaţia se recoltează rapid, costul este scăzut, non-răspunsurile sunt mai reduse,
subiecţii pot fi lămuriţi suplimentar asupra modului de completare a chestionarelor.
Chestionarele autoadministrate colectiv se utilizează în colectivităţile şcolare, în
armată, acolo unde, prin însăşi natura activităţilor cotidiene, subiecţi sunt reuniţi în
încăperi mai mari, având şi posibilitatea de va scrie (mese, scaune). Prin tehnica
„extemporalului”, autoadministrarea colectivă a chestionarului poate cuprinde 30-50
de subiecţi deodată. În psihologie, aplicarea testelor colective a dezvăluit unele
dificultăţi ale „tehnicii extemporalului”. Se poate vorbi de o influenţare reciprocă –
voluntară sau involuntară – a subiecţilor. Cel ce distribuie chestionarele poate şi el
influenţa rezultatele. Cu toate acestea, tehnica extemporalului este utilizabilă cu succes
doar în colectivităţile şcolare, militare ş.a. pentru avantajele enunţate, dar şi pentru
faptul că ea se aseamănă cu activităţile de învăţare propriu-zise.
• Chestionarele administrate de operatorii de anchetă
constituie modalitatea cel mai des utilizată de culegere a informaţiilor în anchetele
şi sondajele psihosociologice. Folosirea operatorilor de anchetă, chiar dacă ridică
costul investigaţiei, asigură reprezentativitatea eşantionului (dau siguranţa că
răspund la chestionar chiar persoanele desemnate în eşantion), poate lămuri
înţelesul întrebărilor, permite să răspundă la chestionar şi persoanele cu nivel de
şcolarizare scăzut şi fac accesibile cercetării probleme mai complexe şi, ceea ce
este, poate, cel mai important, însoţeşte întotdeauna aplicarea chestionarului cu
înregistrarea unor date de observaţie privind condiţiile ambientale în care s-a
răspuns întrebărilor, reacţiile spontane ale subiectului.

244
B. Interviul sociologic
Nu numai în ştiinţele sociale (sociologie, drept, istorie), ci şi în cele socio-umane
(psihologie, antropologie socială şi culturală, demografie), ca şi în practica diferitelor
profesii (jurnalişti, educatori, analişti politici etc.) interviul s-a dovedit a fi de
neînlocuit.
Interviul este o tehnică de cercetare „de obţinere prin întrebări şi răspunsuri, a
informaţiilor verbale de la indivizi şi grupuri umane în vederea verificării ipotezelor
sau pentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor socio-umane”252. Interviul se bazează pe
comunicarea verbală şi presupune întrebări şi răspunsuri, ca şi chestionarul. Spre
deosebire însă de chestionar, unde întrebările şi răspunsurile sunt scrise, interviul
implică totdeauna obţinerea unor informaţii verbale. Convorbirea reprezintă elementul
fundamental în tehnica interviului, în timp ce întrevederea nu constituie decât o
condiţie care facilitează transmiterea informaţiilor unidirecţionale: de la persoana
intervievată spre operatorul de interviu (sau spre cercetătorul ştiinţific). Interviul
telefonic nu presupune întrevederea, astfel că nu justifică definirea interviului prin
existenţa faţă în faţă a unui anchetat sau a unui anchetator. De asemenea, interviul nu
presupune cu necesitate o relaţie între două persoane. Interviul de grup se desfăşoară
în condiţii psihosociale diferite de cele ale relaţiilor interpersonale diadice. Principiul
fundamental al interviurilor calitative constă în posibilitatea creată celui intervievat de
a exprima prin răspunsurile date gândurile sale, cu cuvintele proprii. În acest sens nu îi
este permis operatorului de interviu să sugereze sau să reformuleze răspunsurile celui
intervievat.
Utilizarea acestuia în cercetarea din domeniul ştiinţelor socio-umane trebuie să
conducă la stabilirea relaţiilor dintre variabile, la testarea ipotezelor. Interviul este un
instrument de măsurare psihologică şi sociologică în legătură cu care se pun aceleaşi
probleme ale reabilităţii, validităţii şi obiectivităţii, ca şi faţă de oricare alt instrument
de măsurare.

Avantajele şi dezavantajele utilizării interviului

252
Septimiu Chelcea în Dicţionar de sociologie (1993), coord. C Zamfir şi L. Vlăsceanu, Bucureşti:
Babel, p. 310

245
Kenneth D. Bailey253 prezintă atât avantajele cât şi dezavantajele interviului,
semnalând mai multe avantaje decât dezavantaje. Ca avantaje sunt enumerate:
a) flexibilitatea, posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare;
b) rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurată de obţinerea răspunsurilor şi de la
persoanele care nu ştiu să citească şi să scrie, ca şi de la persoanele care se simt
mai protejate când vorbesc decât când scriu;
c) observarea comportamentelor non-verbale, fapt ce sporeşte cantitatea şi
calitatea informaţiilor;
d) asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns, lucru imposibil de realizat în
cazul chestionarelor poştale;
e) asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor, fapt ce are consecinţe
pozitive asupra acurateţei răspunsurilor;
f) colectarea unor răspunsuri spontane, ştiut fiind că primele reacţii sunt mai
semnificative decât cele realizate sub control normativ;
g) asigurarea unor răspunsuri personale, fără intervenţia altora;
h) asigurarea răspunsurilor la toate întrebările şi prin aceasta furnizarea
informaţiilor pentru testarea tuturor ipotezelor cercetării;
i) precizarea datei şi locului convorbirii, fapt ce asigură compatibilitatea
informaţiilor;
j) studierea unor probleme mai complexe pentru utilizarea unor formulare,
chestionare sau ghiduri de interviu mai amănunţite, cu mai multe întrebări, de
o mai mare subtilitate.
Ca orice tehnică de cercetare, interviul are o serie de dezavantaje şi limite
intrinseci pe care Septimiu Chelcea, citându-l pe Kenneth D. Bailey, le ordonează
astfel:
1. costul ridicat nu numai al orelor de intervievare dar şi a celorlalte etape
şi momente ale proiectării şi realizării cercetărilor pe bază de interviu;
2. timpul îndelungat necesar pentru identificarea persoanelor incluse în
eşantion, pentru obţinerea acordului şi desfăşurarea convorbirii, uneori
fiind necesare mai multe vizite la aceeaşi adresă;

253
Kenneth D. Bailey – Methods of social Research, 1982, p. 183 în Septimiu Chelcea - Dicţionar de
sociologie (1993), coord. C Zamfir şi L. Vlăsceanu, Bucureşti: Babel, p311

246
3. erorile datorate operatorilor de interviu în ceea ce priveşte punerea
întrebărilor şi înregistrarea răspunsurilor, „efectul de operator”;
4. imposibilitatea consultării unor documente, în vederea formulării unor
răspunsuri precise;
5. inconveniente legate de faptul că se cere indivizilor să răspundă
indiferent de dispoziţia lor psihică, de starea de oboseală etc.;
6. neasigurarea anonimatului, fiind cunoscute adresa şi numărul de
telefon ale persoanelor care urmează să fie intervievate;
7. lipsa de standardizare în formularea întrebărilor, ceea ce limitează
comparabilitatea informaţiilor;
8. dificultăţi în accesul la cei care sunt incluşi în eşantion.
Atât avantajele cât şi dezavantajele sunt relative, trebuind să fie judecate în
raport cu alte metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele socio-umane şi mai ales în
funcţie de diferitele procedee şi tipuri de interviuri.
Tipuri de interviuri
În literatura de specialitate consacrată interviul ca tehnică de cercetare se
întâlnesc diferite criterii de clasificare, şi anume: conţinutul comunicării; calitatea
informaţiilor obţinute; gradul de libertate al cercetătorului în abordarea diferitelor
teme şi formularea întrebărilor, precum şi în schimbarea sau respectarea succesiunii
lor, repetabilitatea convorbirilor; numărul persoanelor participante; statutul socio-
demografic al acestora; modalitatea de comunicare; funcţia îndeplinită în cadrul
procesului de investigaţie.
Din punctul de vedere al conţinutului comunicării, se poate face distincţie între
interviul de opinie şi interviul documentar.
Se poate face o clasificare a interviurilor după domeniul abordat: politic,
economic, social, cultural etc. Desfăşurarea unui interviu de cercetare a opiniilor
politice, de exemplu, se va particulariza faţă de un interviu de sondare a intereselor
culturale; de asemenea, un interviu pe teme economice faţă de unul pe tema
credinţelor religioase.
Interviurile structurate sunt larg utilizate în cercetările sociologice şi
psihologice. În cadrul lor cercetătorul (sau operatorul de interviu) nu beneficiază de

247
libertatea alegerii temelor sau de posibilitatea reformulării întrebărilor şi schimbării
succesiunii lor.
Interviurile pot fi unice sau repetate. În sondajele de opinie se realizează, de
regulă, o singură convorbire cu fiecare dintre persoanele cuprinse în eşantion. În
practica psihoterapeutică şi în anchetele panel interviul se aplică în mod repetat.
Subiectul intervievat dobândeşte o anumită experienţă în rolul său, astfel că
desfăşurarea convorbirii se realizează în alte condiţii psihosociologice.
Interviul de grup. Tehnica interviului de grup s-a impus în cadrul direcţiei de
studiu al grupului mic. Referitor la această tehnică specialiştii în domeniu formulează
ipoteza că, în situaţia de grup, indivizii oferă răspunsuri care cred ei că sunt aşteptate
de grupul lor de apartenenţă, în timp ce în interviurile personale ei dezvăluie reacţiile
proprii. Din această cauză, în interviurile de grup opiniile majorităţii sunt exprimate cu
mai multă intensitate, în timp ce opiniile minoritare riscă să rămână neexprimate. De
aici decurge o concluzie cu valoare metodologică mai largă: cercetătorii care studiază
aceeaşi problemă utilizând tehnici diferite riscă să obţină rezultate dificil de comparat,
chiar contradictorii.
Focus grupurile îmbină caracteristicile interviurilor focalizate cu cele ale
interviurilor de grup. Această tehnică de cercetare calitativă poartă şi numele de
„interviu de grup în profunzime”. Richard A. Krueger defineşte focus grupurile ca o
„tehnică de colectare a datelor prin interacţiunea dintre membrii grupului, referitoare
la o problemă stabilită de către cercetător”254.
Interviul de tip focus grup poate ajuta la înţelegerea fenomenului/problemei
sociale, fără a putea specifica însă şi detalii cantitative. Altfel spus este o tehnică
calitativă care s-a dovedit utilă în evaluarea nevoilor, generarea de informaţii pentru
crearea chestionarelor, pentru planificare, pentru recrutarea noilor beneficiari, aflarea
modului în care beneficiarii iau deciziile cu privire la folosirea/accesarea sau nu a unui
produs/serviciu, testarea noilor programe sau idei, îmbunătăţirea programelor existente
şi evaluarea rezultatelor.
Richard A. Krueger sintetizează avantajele şi dezavantajele utilizării focus
grupurilor relevate de mulţi autori:
Avantaje Dezavantaje

254
KRUEGER, RICHARD A., CASEY, MARRY ANNE, 2005 – METODA FOCUS GRUP – Ghid
practic pentru cercetarea aplicată, Ed. Polirom, Iaşi, pg. 5.

248
1. Cuprinde date din viaţa reală în 1. Asigură cercetătorului un control mai redus
mediul social concret. în comparaţie cu interviurile individuale.
2. Este flexibilă. 2. Datele sunt dificil de analizat.
3. Are o înaltă validitate. 3. Solicită cercetătorului abilităţi speciale.
4. Produce rezultate rapid. 4. Diferenţele dintre grupuri pot fi distorsionate.
5. Costurile sunt reduse. 5. Organizarea grupurilor este dificilă.
6. Discuţiile trebuie să fie conduse într-o
atmosferă care să încurajeze interacţiunea.

Interviurile se clasifică după modalitatea de comunicare, în interviuri face-to-


face (directe, personale) şi interviuri prin telefon.
Interviul telefonic. Unii cercetători consideră că în deceniul opt al secolului
trecut s-a produs o minirevoluţie în cercetarea socială din S.U.A.: „copilul vitreg” al
anchetelor sociologice – cum era considerat interviul telefonic – a devenit „copilul
favorit” al acestora. Două sunt cauzele care au declanşat această schimbare radicală. În
primul rând, creşterea spectaculoasă a numărului posturilor telefonice) în 1958,
aproximativ 72% din populaţia SUA avea acces la un post telefonic, iar în 1976,
aproximativ 93%; se prevedea ca în 1982 ponderea populaţiei cu acces la telefon să
fie de 98%). În al doilea rând, interviul telefonic a cucerit un loc privilegiat ca
procedeu de investigare datorită punerii la punct a unui sistem de eşantionare adecvat:
Random digit dialing (RDD).
În fine, interviurile pot fi clasificate şi după funcţia pe care o au în cadrul
cercetării: interviul de exploatare se deosebeşte, prin structura sa, de interviul utilizat
ca modalitate principală de obţinere a datelor de cercetare sau de interviul practicat cu
scopul completării sau verificării informaţiilor recoltate cu ajutorul altor metode şi
tehnici de investigare. Interviul de exploatare, utilizat în prima fază a cercetării, este
mai puţin structurat, uneori este non-directiv, urmărind identificarea unor teme care să
fie cercetate apoi în profunzime prin intermediul chestionarului, de exemplu.

C. Metoda observaţiei
Ca ştiinţă tehnico-empirică, sociologia presupune observarea vieţii sociale în
totalitatea ei spaţio-temporală. Înţeleasă drept „contactul cu realitatea”, termenul de
249
„observaţie” (lat. observation, acţiunea de observare, de supraveghere, de a nu pierde
din ochi) are sensuri multiple (de cercetare empirică , de spionare, prima etapă a
cercetării de teren etc.). Ca metodă de investigare, observaţia constă în „percepera
sistematică a atitudinilor, comportamentelor şi interacţiunilor actorilor sociali, în
mmentul manifestării lor , conform unui plan dinainte elaborat şi cu ajutorul unor
tehnici specifice de înregistrare”255.
La nivelul simţului comun a observa înseamnă a cunoaşte, a exprima un obiect
sau un proces, a face constatări şi remarci (critice) referitoare la ceea ce ai privit cu
atenţie. Conform specialiştilor în domeniu există patru utilizări curente ale termenului
de „observaţie”:
1. Observaţia în sens larg, ca metodă de analiză a societăţilor prezente, incluzând
colectarea şi analiza documentelor sociale cifrice sau de altă natură,
interviuri etc.;
2. Observaţia în sens vag, ca preanchetă rapidă înaintea aplicării chestionarelor
sau a interviurilor;
3. Observaţia ca field work, ca „muncă de teren”, semnificând o prezenţă
sistematică şi adesea prelungită chiar la locul de anchetă, în sânul grupului
social studiat;
4. Observaţia în sens restrâns, ca „observaţia punctuală, constând în a te afla o
dată sau de două ori în locul de cercetare pentru o simplă experienţă, pentru
ajustări sau ca primă tentativă”.

Cele patru sensuri ale termenului de „observaţie” identificate sugerează


imprecizia care înconjoară acest termen. În ştiinţele socio-umane observaţia este
înainte de orice observarea omului de către om, fapt ce o particularizează faţă de
observaţia din ştiinţele naturii, fiind vorba de un raport între două persoane care „îşi
iau seama” şi acţionează ca atare.
Tipuri de observaţie
Tipurile de observaţie mai frecvent utilizate în cercetările sociologice, inclusiv
în investigaţiile psihosociologice sunt: observaţia structurată, observaţia participativă,
observaţia eşantionată (time sampling) şi care rezultă din utilizarea următoarelor

255
Lazăr Vlăsceanu - Dicţionar de sociologie (1993), coord. C Zamfir şi L. Vlăsceanu, Bucureşti:
Babel, p 401

250
criterii: gradul de structurare, nivelul de implicare al cercetătorului şi durata
observaţiei. Alte criterii, sunt nivelul controlului sau dezvăluirea rolului de observator.
Observaţia nestructurată versus observaţia structurată. În clasificarea
observaţiei intervin două tipuri de structuri: primul se referă la structura
environmentului, care prin dihotomizare dă naştere cadrului natural (studiu de teren) şi
cadrului artificial (experimentul de laborator), iar cel de-al doilea are în vedere gradul
de structurare a observaţiei, care poate fi la limită divizat în observaţie nestructurată,
de o parte, şi observaţie structurată, de cealaltă parte. Rezultă, prin luarea în calcul a
celor două tipuri de structuri, o tipologie a observaţie: observaţia complet nestructurată
(întâlnită în studiile de teren), observaţia nestructurată (utilizată în experimentele de
laborator), observaţia structurată (în studiile de teren) şi observaţia complet structurată
(în experimentele de laborator).
Observaţia nestructurată (sau slab structurată) se întâlneşte atât în studiile
sociologice de teren, cât şi în cele de laborator (mai ales în cercetările
psihosociologice) şi constituie, adesea, primul pas în cercetarea sociologică de teren.
Se înţelege că, şi în acest caz, fără aportul teoriei, observaţia este oarbă. Fondarea pe
teorie diferenţiază observaţia ştiinţifică (şi observaţia nestructurată este observaţie
ştiinţifică) de observaţia spontană.
Observaţia structurată, la rândul ei poate fi aplicată în cercetările sociologice
de teren, ca şi în studiile de laborator, fie cu recunoaşterea deschisă a rolului de
observator, fie ascunzându-se acest rol. Pentru acest tip de observaţie distinctiv este
faptul că se recurge la un „sistem de categorii” în raport cu care se face observaţia.
Prin „categorii de observaţie” înţelegem clase de fapte şi fenomene omogene,
în care sunt reuniţi indicatorii relevanţi şi care permit, prin codificare, analiza statistică
a proceselor şi relaţiilor sociale. Din punctul de vedere al gradului de cuprindere a
realităţii, sistemul de categorii poate fi exhaustiv, când toate actele comportamentale
ale subiecţilor vor fi clasificate în categoriile stabilite, sau nonexhaustiv, când sistemul
de categorii nu permite decât selectarea unor comportamente. Utilizarea unui sistem
de categorii nonexhaustiv aduce serioase economii de timp şi este de preferat în
studiile pilot. În ceea ce priveşte gradul de reflecţie impus de sistemul de categorii la
înregistrarea datelor de observaţie, acesta poate fi înalt sau mediu, după cum
categoriile stabilite sunt mai generale sau mai particulare. Sistemul de categorii poate
avea unul sau mai multe cadre de referinţă, încercând să cuprindă fenomene omogene
251
sau eterogene. În primul caz, sistemul de categorii este unidimensional, în cel de-al
doilea caz este multidimensional. În cadrul sistemului, categoriile pot fi continue sau
discontinue.
Observaţia externă versus observaţia participativă. Observaţia externă
semnifică situarea observatorului în afara sistemului observat. Acest tip de observaţie
se recomandă în cazurile în care încadrarea cercetătorului în sistemul rol-status-urilor
grupului sau colectivităţii ţintă este dificilă sau chiar imposibilă (de exemplu, în
societăţile academice, în instituţiile militare, politice, religioase etc.). Observaţia
externă (sau nonparticipativă) este caracteristică studiilor de laborator, în timp ce
observaţia participativă se întâlneşte în studiile sociologice de teren şi cu deosebire în
cercetările de antropologie culturală.
Observaţia participativă înseamnă a lua parte – pe cât permite situaţia –
conştient şi sistematic la viaţa activă, ca şi la interesele şi sentimentele grupului
studiat. Practicând acest tip de observaţie, cercetătorul nu numai că este prezent în
colectivitatea studiată, dar se şi integrează în situaţia observată, în viaţa de zi cu zi a
grupului.
Observaţia participativă se defineşte prin şapte caracteristici de bază:
1. Descrierea vieţii sociale se face prin perspectiva celor dinăuntrul grupului, a
oamenilor aflaţi într-o anumită situaţie sau într-un cadru bine determinat.
2. În observaţia participativă se are în vedere viaţa de zi cu zi a oamenilor în
mediul în care aceştia îşi duc existenţa.
3. Observaţia participativă conduce la generalizări ca teorii interpretative, nu la
teorii explanatorii rezultate în urma testării cauzate.
4. Observaţia participativă se înscrie într-un proces de cercetare flexibil, deschis,
atât în ceea ce priveşte identificarea problemelor de studiu, cât şi sub raportul
procedeelor de colectare a datelor şi a modalităţilor de teoretizare.
5. Abordarea calitativă, în profunzime, studiul de caz sunt implicate de
metodologia observaţiei participative, ceea ce presupune descrierea detaliată şi
analiza adâncită a unei unităţi sociale sau a unui aspect al vieţii sociale.
6. Cercetătorul care utilizează observaţia participativă trebuie să joace rolul de
participant la viaţa de zi cu zi a unităţii sociale investigate.
7. În observaţia participativă se utilizează strategii specifice în funcţie de unitatea
socială investigată.
252
Observaţia continuă versus observaţia eşantionată. Observaţia continuă se
referă la perioade limitate din viaţa unei colectivităţi sau la secvenţe comportamentale
bine precizate ale unui număr mic de actori sociali.
Observaţia eşantionată (sau instantanee) se bazează pe tehnica sondajului,
fiind numită uneori „eşantionaj al muncii” sau „inspecţie instantanee”. În sociologie,
deşi observaţia instantanee porneşte de la ceea ce îndeobşte se înţelege prin „privirea
maistrului”, nu este deloc o inspecţie şi, mai ales, nu este făcută cu scopul de a
controla, nefiind aplicabilă doar în studiul muncii.
Observaţia instantanee prezintă avantajul de a fi relativ comodă, putându-se
aplica fără perturbarea comportamentului celor studiaţi. Există posibilitatea aplicării
acestei metode fără ca persoanele studiate să fie avertizate; procedeul implică anumite
riscuri: observatorul, o dată deconspirat, pierde total încrederea celor în mijlocul
cărora efectuează studiul. Observaţia instantanee este recomandabil a se aplica numai
în studiul unor activităţi variate. Aplicarea practică a metodei trebuie să ţină seama de
gradul de precizie pe care dorim să-l aibă rezultatele.

4.4. Ipotezele cercetării


În această cercetare, am pornit de la un set de patru ipoteze pe care le consider
esenţiale în ceea e priveşte analiza comunicării şi a relaţiilor publice ale Ministerului
Internelor şi Reformei Administrative. În calitatea mea de director al Centrului de
Studii Postuniversitare, de profesor şi coordonator de lucrări, am avut oportunitatea de
a observa activităţile desfăşurate în cadrul instituţiei, de a relaţiona cu cursanţii şi cu
personalul didactic şi de a-mi forma păreri şi convingeri din ce în ce mai pertinente
asupra comunicării şi a relaţiilor publice din acest sistem.

Ipoteza 1 :
Comunicarea cu/în structurile MIRA generează
insatisfacţie pentru personalul din instituţiile ministerului.
Când vorbesc despre nivelul de satisfacţie al comunicării am în vedere mai
multe tipuri şi aspecte ale acesteia : comunicarea transversală (între structuri de
acelaşi nivel), comunicarea longitudinală (ierarhică), intre servicii,
interinstituţională, modul de obţinere a informaţiilor şi „transparenţa” acestora.

253
Ipoteza 2 :
MIRA nu asigură printr-o comunicare adecvată informarea
oportună a populaţiei cu privire la activităţile desfăşurate şi demersurile
întreprinse pentru realizarea unei politici de asigurare a ordinii publice.
Există anumite comentarii din partea comunităţii cum că MIRA nu asigură în
mod oportun informaţiile pe care aceştia le solicită sau nu sunt complete, motivându-
se că unele informaţii sunt clasificate.
Ipoteza 3 :
Personalul MIRA nu deţine cunoştinţele necesare utilizării de
tehnici şi mijloace moderne de comunicare, care să constituie premisele
realizării unei bune comunicări între MIRA şi societatea civilă/alte
instiuţii.
Deşi există un centru pentru pregătirea lucrătorilor din domeniul relaţiilor
publice, nu întotdeauna aceştia sunt trimişi să se pregătească sau chiar dacă unii dintre
aceştia au urmat asemenea cursuri nu sunt numiţi să desfăşoare o astfel de activitate,
fapt ce face ca metodele şi mijloacele de comunicare să nu fie cele mai adecvate.
Ipoteza 4 :
Imaginea MIRA în societate este într-un proces de schimbare;
relaţiile publice au contribuit decisiv la această schimbare.

Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, ca şi celelalte instituţii ale


statului a început în ultimii ani să-şi construiască o nouă imagine, mai adecvată noilor
cerinţe europene, mai apropiată de cetăţean şi de societatea civilă. Realizarea unei
bune comunicări între MIRA şi societatea civilă/alte instituţii reprezintă un factor
determinant în realizarea reformei instituţionale şi, deci, de aliniere la standardele
europene. Relaţiile cu mass-media cunosc o nouă abordare, mai transparentă, iar
crearea unor structuri noi, cum sunt: Poliţia rurală, Poliţia de proximitate au darul de a
arăta o faţă nouă societăţii civile.

4.5. INSTRUMENTE DE CERCETARE


254
Aşa cum arătam mai anterior, am folosit două chestionare care au fost
administrate aceluiaşi eşantion reprezentativ, în perioada ianuarie 2007 – decembrie
2007.

Cele 2 chestionare au urmărit:


1. stabilirea gradului de satisfacţie al lucrătorilor ministerului faţă de
comunicarea internă şi externă a instituţiiilor în care îşi desfăşoară
activitatea,
2. evaluarea modului de realizare a comunicării dintre MIRA şi societatea
civilă/alte instituţii şi a nivelului de instruire a personalului în utilizarea
de tehnici şi mijloace moderne de comunicare.

Fiind chestionare autoaplicate au fost însoţite de o scrisoare explicativă în care


li se explica respondenţilor următoarele: scopul studiului, confidenţialitatea
răspunsurilor, modul de selecţie şi instrucţiuni de completare (caseta 1).
Caseta numărul 1- Nota explicativă prin care subiecţii sunt informaţi despre: scopul
studiului, confidenţialitatea răspunsurilor, modul de selecţie şi se transmit
instrucţiunile de completare

Chestionar autoaplicat

Bună ziua. Înainte să începeţi, vă rugăm să citiţi cu atenţie:

Studiul de faţă, la care vă invităm să participaţi, are un caracter ştiinţific fiind realizat în
cadrul unei lucrări de doctorat la Universitatea din Bucureşti şi are ca obiectiv îmbunătăţirea
comunicării în instituţiile MIRA cât şi cu societatea civilă. Primul chestionar conţine câteva
întrebări referitor la gradul dvs. de satisfacţie privind comunicarea în instituţia în care vă
desfăşuraţi activitatea, iar al doilea câteva întrebări privind modul de comunicare

255
internă/externă în structurile instituţiei dumneavoastă.

Părerea dumneavoastră este extrem de utilă, iar chestionarul este anonim şi deci nu
trebuie semnat. Pentru a discuta aceste aspecte, dumneavoastră aţi fost ales la întâmplare, ca
într-o loterie. Vă asigurăm că va fi păstrată confidenţialitatea răspunsurilor care vor fi
utilizate doar în cadrul cercetării şi nici o persoană nu va putea face legătura între dvs şi
răspunsuri. Răspunsurile obţinute nu se comunică nimănui în această formă. Ne interesează
doar numărul persoanelor care au o părere sau alta.

Pentru fiecare întrebare există 5 variante de răspuns şi vă rugăm ca pentru fiecare


întrebare să alegeţi una singură. Pentru ca studiul să fie cât mai reuşit, vă rugăm să răspundeţi
sincer la întrebări. Acesta nu este un test. Nu există răspunsuri corecte sau incorecte. Dacă
dintre variantele de răspuns consideraţi că nici una nu se potriveşte exact, marcaţi-o pe cea mai
apropiată de opinia dvs.

Indicarea răspunsului pe care îl găsiţi potrivit se face încercuind cifra corespunzătoare,


de ex: . În cazul în care aţi ales greşit o variantă de răspuns, care nu corespunde opiniei
1

dvs, vă rugăm să tăiaţi cu un X, de ex: şi să încercuiţi varianta de răspuns cea mai


apropiată de opinia dvs, de ex: .
5

Vă mulţumim pentru participare şi colaborare.

Prezint în continuare conţinutul celor două chestionare :

1. CHESTIONAR – GRADUL DE SATISFACŢIE FAŢĂ DE


COMUNICAREA EXTERNĂ ŞI INTERNĂ A INSTITUŢIEI ÎN CARE VĂ
DESFĂŞURAŢI ACTIVITATEA

Indicaţi gradul de satisfacţie în foarte foarte Nu


satisfăcut indecis nesatisfăcut
ceea ce priveşte…. satisfăcut nesatisfăcut răspund
comunicarea interinstituţională
Q1. (dintre instituţia unde lucraţi şi 5 4 3 2 1 99
alte instituţii).
comunicarea instituţiei dvs. cu
Q2. 5 4 3 2 1 99
societatea civilă
Q3. gradul de transparenţă al 5 4 3 2 1 99

256
comunicării externe a instituţiei
dvs
accesul cetăţenilor la
Q4. informaţiile privind activitatea 5 4 3 2 1 99
instituţiei dvs
calitatea informaţiilor obţinute
Q5. 5 4 3 2 1 99
de cetăţeni

comunicarea între instituţia în


Q6 care lucraţi şi alte instituţii ale 5 4 3 2 1 99
MIRA
comunicarea între servicii
Q7 5 4 3 2 1 99
(birouri)
modul cum se realizează
Q8 5 4 3 2 1 99
comunicarea între colegi
modul cum se realizează
Q9 comunicarea între conducere şi 5 4 3 2 1 99
personalul de execuţie

participarea dvs. în procesul de


Q10 5 4 3 2 1 99
comunicare internă
posibilităţile de exprimare a
Q11 5 4 3 2 1 99
ideilor dvs. în cadrul instituţiei
gradul dvs de informare din
Q12 5 4 3 2 1 99
partea conducerii
modul în care conducerea
Q13 5 4 3 2 1 99
apreciază realizările dvs
modul în care conducerea
Q14 înţelege problemele cu care vă 5 4 3 2 1 99
confruntaţi
accesul dvs. la informaţii în
Q15 5 4 3 2 1 99
cadrul instituţiei
calitatea informaţiilor obţinute
Q16. 5 4 3 2 1 99
de dvs

2. CHESTIONAR – EVALUAREA MODULUI DE REALIZARE A


COMUNICĂRII DINTRE MIRA ŞI SOCIETATEA CIVILĂ SAU ALTE
INSTITUŢII

Q17. Cum apreciaţi gradul de informare privind locul şi rolul MIRA în raport cu alte
ministere?
foarte mare mare la fel ca şi al altor ministere mic foarte mic Nu pot aprecia/Nu răspund
5 4 3 2 1 99

257
foarte mare mare mică foarte mică Nu
Q18. Apreciaţi că… măsură măsură măsură măsură
deloc
răspund
în activitatea poliţiei, comunicarea
1. 5 4 3 2 1 99
publică este un obiectiv prioritar?
comunicatele de presă ale MIRA
2 5 4 3 2 1 99
sunt credibile?
paginile de prezentare WEB ale
3 5 4 3 2 1 99
MIRA sunt eficiente?
televiziunea furnizează informaţii
4 5 4 3 2 1 99
utile despre activitatea MIRA?
posturile de radio furnizează
5 informaţii utile despre activitatea 5 4 3 2 1 99
MIRA?
presa scrisă furnizează informaţii
6 5 4 3 2 1 99
utile despre activitatea MIRA?

Q19. Gândindu-vă la următoarele


activităţi ale poliţiei în ce măsură sunt ele foarte mare mare mică foarte mică
deloc
Nu
transparente şi comunicate adecvat măsură măsură măsură măsură răspund
populaţiei?
1. prevenirea infracţiunilor 5 4 3 2 1 99
2. investigarea infraţiunilor 5 4 3 2 1 99
3. oferirea de servicii destinate populaţiei 5 4 3 2 1 99
4. răspuns la apelurile cetăţenilor 5 4 3 2 1 99
5. răspuns la reclamaţii ale cetăţenilor 5 4 3 2 1 99
6. menţinerea şi restabilirea ordinii 5 4 3 2 1 99
7. prezenţa în stradă 5 4 3 2 1 99

Q20. Cât de interesaţi consideraţi că sunt cetăţenii să fie informaţi în legătură cu activitatea poliţiei?
foarte interesaţi nici interesaţi, nici dezinteresaţi foarte Nu pot aprecia/Nu
interesaţi dezinteresaţi dezinteresaţi răspund
5 4 3 2 1 99

câteodată în
în foarte în foarte
Q21. În ce măsură consideraţi că…. în mare mare măsură, în mică Nu
mare mică
măsură câteodată în măsură răspund
măsură măsură
mică măsură
1 cetăţenii respectă poliţia? 5 4 3 2 1 99
2 poliţia este ajutată de către cetăţeni? 5 4 3 2 1 99
comunicarea externă realizată de
3 MIRA cu cetăţenii şi comunitatea 5 4 3 2 1 99
locală satiaface nevoile acestora?
Q22. Ce înţelegeţi prin comunicare? Da Nu Nu ştiu/Nu răspund
1 să mă informez (să primesc informaţii indiferent de sursă) 1 2 99
2 schimb de informaţii cu colegii 1 2 99
3 schimb de informaţii cu publicul 1 2 99
4 schimb de informaţii cu mass-media (ex presa) 1 2 99

258
5 schimb de informaţii cu şeful ierarhic 1 2 99

Q23. Ce canale de comunicare folosiţi? Da Nu Nu răspund


1 telefon 1 2 99
2 fax, curier 1 2 99
3 internet (e-mail) 1 2 99

Q24. Cât de des folosiţi canalele moderne de comunicare (ex internet, fax, e-mail, sisteme prin
satelit)?
1. foarte rar 2. rar 3. indecis 4. des 5. foarte des 99.Nu răspund

Q25. Ce instrumente de comunicare folosiţi ?_ Da Nu Nu răspund


Instrumente tehnice
1 documente pe suport ca destinatar de informaţii 1 2 99
2 electronic ca emiţător de informaţii 1 2 99

Q26. Ce instrumente de comunicare folosiţi ?_ Da Nu Nu răspund


Instrumente relaţionale
1 conferinţe de presă 1 2 99
2 interviuri (presa scrisa, radio, TV) 1 2 99
3 relaţii publice 1 2 99
4 participarea la simpozioane, ca destinatar de informaţii 1 2 99
5 seminarii etc. ca emiţător de informaţii 1 2 99
6 prezentări în faţa publicului 1 2 99

Q27. înainte de a comunica…. Da Nu Nu răspund


1 vă fixaţi anumite obiective? 1 2 99
2 efectuaţi o planificare prealabilă? 1 2 99

Q28. Dispuneţi de instrumente pregătite pentru acţiunea de comunicare? Da Nu Nu răspund


1 broşuri 1 2 99
2 prezentări video 1 2 99
3 WEB pe internet 1 2 99
4 prezentări tip, elemente de limbaj 1 2 99
5 kituri de comunicare (afişe, obiecte personalizate etc.) 1 2 99

Q29. Aţi urmat vreun curs care să abordeze tehnicile de comunicare pe parcursul formării
dvs.?
1. DA 2. NU 3. Nu răspund

Date socio-demografice:
Sex: 1. masculin 2. feminin
Vârsta256 1. 20-25 de ani 2. 26-30 de ani 3. 31-35 de ani 4. 36-40 de ani
5. 41-45 de ani 6. 46-50 de ani
Studii absolvite 1. administrative 2. juridice 3. economice 4. sociale 5. tehnice 6. altele

256
pentru a avea intervale egale primul interval stabilit a fost de 20-25 de ani, deşi concret nu pot fi
decât subiecţi de minim 21-22 de ani; ultimul interval este 46-50 de ani pentru că angajaţii MIRA au
maxim 50 de ani

259
4.6. Eşantionare
Pentru determinarea mărimii eşantionului a fost folosită următoarea formulă:

N * Z2 * 0.25
n=
[d2* (N- 1)] + (Z2 *0.25)
Unde : n – mărimea eşantionului
N – mărimea totală a populaţiei (în cazul studiului este numărul total de ofiţeri)
d – nivelul de precizie257 (în cazul studiului este 4% deci în valoare absolută este
0.04)
Z –1,96 corespunzător nivelului de încredere de 95%
Prin aplicarea formulei s-a stabilit un eşantion reprezentativ la nivel naţional de
595 de persoane (ofiţeri şi funcţionari publici ai ministerului). Eşantionul folosit este
unul reprezentativ la nivel naţional, bistadial: startificat în primul stadiu (au fost
folosite următoarele criterii: sex, vârstă şi domeniul studiilor) şi aleator în al doilea.
Trebuie menţionat că în perioada culegerii datelor au fost eliminate chestionarele în
care subiecţi nu au dorit să completeze rubrica de date personale şi au fost selectate în
continuare persoane astfel încât, în final, să se realizeze eşantionul stabilit: 595 de
subiecţi. În cercetarea de faţă au fost chestionaţi subiecţi din majoritatea judeţelor ţării
(36) şi Municipiul Bucureşti (tabelul 1), având în vedere intenţia de a investiga
subiecţi aparţinători unor modele socio-zonale cât mai diferite, în stare de a releva o
diversitate cât mai mare de opinii în ceea ce priveşte comunicarea.

Tabelul nr 1 Distribuţia subiecţilor în funcţie de judeţul unde îşi desfăşoară


activitatea
Nr. Nr.
NR. JUDET % NR. JUDET %
SUBIECTI SUBIECTI
1. ALBA 10 1,68 19. GIURGIU 28 4,71
2. ARAD 17 2,86 20. GORJ 12 2,02
3. ARGES 21 3,53 21. HARGHITA 10 1,68
4. BACĂU 18 3,03 22. HUNEDOARA 6 1,01
5. BIHOR 5 0,84 23. IALOMIŢA 17 2,86
6. BISTRIŢA NĂSĂUD 11 1,85 24. IAŞI 20 3,36
7. BOTOŞANI 6 1,01 25. MARAMUREŞ 6 1,01
8. BRAŞOV 26 4,37 26. OLT 10 1,68
9. BRĂILA 14 2,35 27. PRAHOVA 21 3,53
10. BUCUREŞTI 105 17,65 28. SATU MARE 7 1,18
11. BUZĂU 21 3,53 29. SIBIU 6 1,01
12. CĂLĂRAŞI 27 4,54 30. SUCEAVA 13 2,18
13. CLUJ 26 4,37 31. TELEORMAN 18 3,03
14. CONSTANŢA 14 2,35 32. TIMIŞ 5 0,84

257
valoarea maximă acceptată pentru eroare este de 5%, în general se lucrează cu o eroare de 3% ( în
care caz ar fi trebuit intervievaţi un număr de 1051 subiecţi), dar pentru micşorarea costurilor s-a ales să
se lucreze cu 4%

260
15. COVASNA 6 1,01 33. TULCEA 4 0,67
16. DÂMBOVIŢA 17 2,86 34. VÂLCEA 12 2,02
17. DOLJ 27 4,54 35. VASLUI 5 0,84
18. GALAŢI 13 2,18 36. VRANCEA 11 1,85
TOTAL 595 100

4.7. Rezultatele cercetării


Răspunsurile obţinute au fost introduse în baze de date în programul Microsoft
Office Excel, iar prelucrarea acestora am realizat-o folosind programul de interpretare
statistică a datelor SPSS 10.0. Menţionez că în cadrul analizei am folosit:
• Recodări de variabile (ex: scala cu 5 trepte de intensitate a gradului de
satisfacţie a fost transformată în scală cu 3 trepte: 1.nesatisfăcut + foarte
nesatisfăcut, 2. indecis, 3. satisfăcut + foarte satisfăcut; din 5 grupe de vărstă
s-a trecut la 3 grupe de vârstă: 1. 20-30 de ani, 2. 31-40 de ani, 3. 41-50 de
ani);
• Testul chi-square258 pentru evaluarea existenţei unei diferenţe semnificative.
Pentru analiza datelor a fost făcută ponderarea eşantionului (tabel 2).
Tabelul nr. 2 Calculul variabilei de ponderare
Structura Eşantion Eşantion Variabilă
variabila
populaţiei calculat real ponderare (w)
M 83,60% 497 502 0,990876
sex
F 16,40% 98 93 1,049247
total 100% 595 595
20-25 ani 8,80% 52 54 0,96963
26-30 ani 16,80% 100 100 0,9996
grupa de 31-35 ani 27,70% 165 165 0,998879
vârstă 36-40 ani 22,70% 135 134 1,007948
41-45 ani 15,30% 91 92 0,989511
46-50 ani 8,70% 52 50 1,0353
total 100% 595 595
administrative 3,50% 21 54 0,385648
juridice 64,50% 384 212 1,810259
domeniul
economice 9,70% 58 69 0,836449
studiilor
sociale 6,90% 41 80 0,513188
absolvite
tehnice 13,30% 79 177 0,44709
altele 2,10% 12 3 4,165
total 100% 595 595

Am structurat rezultatele cercetării în trei secţiuni, astfel :


258
este testul statistic uzual care analizează tabelele de asociere sau contingenţă pe baza a 2 variabile
categoriale nominale (pentru a fi semnificativ este necesar ca p să fie mai mic de 0,05)

261
4.7.1. Analiza si interpretarea chestionarului 1 : „satisfacţie a comunicării”
4.7.2. Analiza si interpretarea chestionarului 2 : „modul de realizare a
comunicării dintre MIRA şi societatea civilă sau alte instituţii şi a nivelului de
instruire a personalului în utilizarea de tehnici şi mijloace moderne de comunicare”
4.7.3. Analiza si interpretarea datelor statistice privind imaginea MIRA în
mass-media

4.7.1. Analiza si interpretarea chestionarului : „satisfacţie a


comunicării”

Pentru analiza datelor am constuit următoarea bază în SPSS (caseta 2)

Caseta 2- Extras din baza de date utilizată pentru analiza datelor culese cu
chestionarul nr. 1 (definirea variabilelor)

262
Au fost vizate 3 dimensiuni:
1. comunicarea dintre instituţie şi alte instituţii sau cu societatea civilă;
2. comunicarea în cadrul MIRA (între instituţiile aceluiaşi minister, între
serviciile din cadrul unei instituţii, între conducere şi personalul de execuţie şi
între subiect şi colegi);
3. comunicarea interpersonală (modul de comunicare şi informare a
respondentului).

1. COMUNICAREA EXTERNĂ (INTER-INSTITUŢIONALĂ

263
SAU CU SOCIETATEA
CIVILĂ)

Comunicarea operaţională externă este vitală pentru o organizaţie, deoarece


succesul acesteia este dependent de satisfacerea nevoilor beneficiarilor. La rândul ei, este
influenţată decisiv de abilitatea de a comunica efectiv cu beneficiarii, de a răspunde
efectiv nevoilor acestora.

• gradul de satisfactie privind comunicarea interinstituţională (cu alte instituţii)

Grafic nr 1. Distribuţia respondenţilor în funcţie de


gradul de satisfactie privind comunicarea interinstituţională
Conform datelor din 60

50
graficul 1, se observă
40

următoarele: 30

- doar 7,1% dintre 20

10
subiecţi s-au declarat
0
mulţumiţi foarte
nesatisfacut
nesatisfacut indecis satisfacut
foarte
satisfacut

(satisfăcut/foarte % 12,6 27,4 52,9 6,7 0,4

satisfăcut);
- aproximativ
jumătate dintre respondenţi sunt indecişi în apreciere, având o părere neutră;
- doi din 5 ofiţeri (40%) s-au declarat nemulţumiţi.

Tabelul nr. 3 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi


gradul de satisfacţie faţă de comunicarea interinstituţională

Vârsta gradul de satisfactie privind comunicarea interinstitutională


Există o asociere subiect_recod foarte nesatisfacut foarte satisfacut
+ nesatisfacut indecis + satisfacut Total
semnificativă statistic 20-30 de ani 53,1% 32,2% 14,7% 100,0%
între vârsta subiecţilor 31-40 de ani 28,4% 66,4% 5,2% 100,0%
41 - 50 de ani 45,9% 52,7% 1,4% 100,0%
şi gradul de satisfacţie Total 40,0% 52,9% 7,1% 100,0%

faţă de comunicarea Chi-Square Tests Value df Asymp. Sig. (2-sided)


Pearson Chi-Square 64,279 4 ,000
interinstituţională (p = Likelihood Ratio 66,230 4 ,000
Linear-by-Linear Association ,448 1 ,503
0,000). N of Valid Cases 595

264
Cei mai dispuşi să îşi spună părerea sunt respondenţii cu vârsta între 20 şi 30 de
ani (doar32,2% indecişi) şi, în consecinţă, şi cei mai nemulţumiţi (53,1%) sau cei mai
mulţumiţi (14,7%).
• gradul de satisfacţie privind comunicarea cu societatea civilă

MIRA, ca instituţie publică, are o importanţă deosebită pentru cetăţeni în ceea ce


priveşte rezolvarea problemelor. Comunicarea cu societatea civilă reprezintă însă o
problemă delicată pentru structurile MIRA atât din motive obiective dictate de
specificul activităţilor, precum şi de obişnuinţa lipsei totale de transparenţă din
perioada ante-decembristă, cât şi din motive subiective ce ţin de lipsa pregătirii
specifice acestui domeniu.

Grafic nr 2. Distribuţia respondenţilor în funcţie de


gradul de satisfactie privind comunicarea cu societatea civilă
Şi la această 50

întrebare aproximativ 40

30
jumătate dintre subiecţi
20
(45,1%) evită să adopte
10
o opinie fermă şi 0
foarte foarte
nesatisfacut indecis satisfacut
optează pentru varianta nesatisfacut satisfacut

% 3,56 12,85 45,10 25,48 13,02


de răspuns ”indecis”.
Spre deosebire însă
de întrebarea anterioară,
se observă un grad de satisfacţie mai mare: 38,5% dintre subiecşi se declară mulţumiţi
(25,48%- satifăcut şi 13,02%-foarte satisfăcut) şi doar 16,41% se declară nemulţumiţi
(3,56%- foarte nesatifăcut şi 12,85%- nesatisfăcut).
Deşi între nivelul de satisfacţie şi sexul respondenţilor sau domeniul studiilor
absolvite nu există o asociere semnificativă (p = 0,912, respectiv p = 0,167), aceasta
există în cazul asocierii cu vărsta subiecţilor (p = 0,000).

Tabelul nr. 4 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi


gradul de satisfacţie faţă de comunicarea cu societatea civilă

265
Conform datelor din
Vârsta gradul de satisfactie privind comunicarea cu societatea civilă
tabelul 4 se obsevă că cei subiect_recod foarte nesatisfacut foarte satisfacut
+ nesatisfacut indecis + satisfacut Total
mai nemulţumiţi sunt 20-30 de ani 19,1% 52,8% 28,1% 100,0%
31-40 de ani 14,1% 35,6% 50,4% 100,0%
respondenţii cu vărsta între 41 - 50 de ani 17,8% 52,7% 29,5% 100,0%
Total 16,5% 44,9% 38,6% 100,0%
20 -30 de ani (19,1% -
Chi-Square Tests Value df Asymp. Sig. (2-sided)
nemulţumiţi şi 28,1% - Pearson Chi-Square 29,534 4 ,000
mulţumiţi), iar cei mai Likelihood Ratio 29,666 4 ,000
Linear-by-Linear Association ,401 1 ,527
mulţumiţi sunt subiecţii cu N of Valid Cases 594

vârsta între 31-40 de ani


(14,1% - nemulţumiţi şi 50,4% - mulţumiţi).
De remarcat faptul că dacă în privinţa satisfacţiei faţă de comunicarea inter-
instituţională cei mai mulţi respondenţi indecişi erau din grupa de vârstă 31- 40 de ani
(66,4%, faţă de 52,7%-41 - 50 de ani şi 32,2% -20-30 de ani), în acest caz,
respondenţii cei mai indecişi sunt cei mai tineri (52,8%), urmaţi la mică distanţă de cei
mai în vârstă (52,7%- 41 - 50 de ani), cei mai puţin indecişi fiind cei din grupa de
vârstă 31- 40 de ani (35,6%).

Tabelul nr. 5 Corelaţia dintre comunicarea interinstituţională şi


gradul de satisfacţie faţă de comunicarea cu societatea civilă
Analizând gradul de satisfactie gradul de satisfactie privind comunicarea interinstitutională
privind comunicarea foarte nesatisfacut foarte satisfacut
împreună cele 2 cu societatea civilă + nesatisfacut indecis + satisfacut Total
foarte nesatisfacut
întrebări se obţine: + nesatisfacut
16,2% ,2% ,0% 16,3%
indecis 19,2% 24,7% 1,2% 45,1%
 foarte satisfacut +
4,7% 27,9% 5,9% 38,6%
satisfacut
16,2% sunt Total 40,1% 52,9% 7,1% 100,0%
nemulţumiţi atât
Chi-Square Tests Value df Asymp. Sig. (2-sided)
de comunicarea Pearson Chi-Square 231,124 4 ,000
Likelihood Ratio 268,617 4 ,000
interinstituţională, Linear-by-Linear Association 199,385 1 ,000
N of Valid Cases 595
căt şi de cea cu
societatea civilă;
 ¼ dintre subiecţi (24,7%) sunt indecişi în privinţa ambelor
aspecte ale comunicării externe;
 doar 5,9% dintre respondenţi sunt mulţumiţi de amândouă
aspecte ale comunicării externe;

266
 există o corelaţie semnificativă între cele 2 variabile (p =
0,000). Astfel, gradul de satisfacţie privind comunicarea interinstituţională este
dependent de cel privind comunicarea cu societatea civilă:
- procentul celor satisfăcuţi comunicarea interinstituţională creşte în
funcţie de gradul de satisfacţie privind comunicarea cu societatea civilă: 0%,
1,2% şi 5,9%;
- nu avem nici un subiect care să fie mulţumit de comunicarea cu alte
instuţii şi în acelaşi timp nemulţumit de cea cu societatea civilă, iar 4,7% dintre
respondenţi deşi sunt nemulţumiţi de comunicarea interinstituţională, se
declară mulţumiţi de cea cu societatea civilă;
- 1,2% sunt mulţumiţi de comunicarea interinstituţională deşi sunt
indecişi faţă de cea cu societatea civilă, iar 27,9% sunt indecişi faţă de
comunicarea interinstituţională dar se declară mulţumiţi faţă de comunicarea
cu societatea civilă.

• gradul de satisfacţie privind transparenţa comunicarii externe

Este dificil să analizezi gradul de transparenţă al unei structuri dinăuntrul ei; de


cele mai multe ori se obţine o imagine virtuală şi dezirabilă decăt una reală. Am pus
totuşi acest item în ideea că e bine ca înainte de oricare evaluare a unui fenomen, să
încercăm întâi o autoevaluare.
Grafic nr 3. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de
satisfacţie privind transparenţa comunicării externe

S-au declarat 50

satisfăcuţi de „transparenţa” 40

comunicării externe a 30

instituţiei în care lucrează 20

mai mult de ½ dintre 10

subiecţi (52,24 %) din 0


foarte foarte
nesatisfacut indecis satisfacut
nesatisfacut satisfacut
subiecţi, o treime sunt
% 3,49 9,35 34,92 38,34 13,90

indecişi, iar 12,84% sunt


nemulţumiţi.

267
Şi în acest caz, deşi între nivelul de satisfacţie faţă de transparenţa comunicarii
externe şi sexul respondenţilor sau domeniul studiilor absolvite nu există o asociere
semnificativă (p = 0,315 şi p = 0,111), aceasta există în cazul asocierii cu vârsta
subiecţilor (p = 0,000).

Tabelul nr. 6 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi


gradul de satisfacţie faţă de transparenţa comunicarii externe
Astfel, conform
Vârsta gradul de satisfactie privind transparenţa comunicarii externe
tabelului alăturat subiect_recod foarte nesatisfacut foarte satisfacut
+ nesatisfacut indecis + satisfacut Total
putem spune : 20-30 de ani 23,0% 32,0% 44,9% 100,0%
31-40 de ani 5,9% 30,4% 63,7% 100,0%
 41 - 50 de ani 13,1% 46,9% 40,0% 100,0%
Total 12,8% 34,9% 52,3% 100,0%
cei mai
Chi-Square Tests Value df Asymp. Sig. (2-sided)
nemulţumiţi sunt
Pearson Chi-Square 45,253 4 ,000
respondenţii cei Likelihood Ratio 44,494 4 ,000
Linear-by-Linear Association 1,064 1 ,302
mai tineri (23% N of Valid Cases 593

faţă de 13,9% sau


5,9%);
 respondenţii cu vârsta cuprinsă între 31- 40 de ani sunt cei mai
mulţumiţi (63,7% dintre aceştia);
 cei mai indecişi sunt respondenţii peste 40 de ani (46,9%).

• gradul de satisfacţie privind accesul cetăţenilor la informaţiile despre


activitatea instituţiei

Grafic nr 4. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfacţie


privind accesul cetăţenilor
60
la informaţiile despre
activitatea instituţiei 50
40

30

20

10

0
foarte foarte
nesatisfacut indecis satisfacut
nesatisfacut satisfacut
% 7,54 0,96 29,86 56,21 5,44

268
În această privinţă 61,65% dintre subiecţi s-au declarat mulţumiţi, 29,86% nu
au o opinie, iar 8,5% sunt nemulţumiţi.

Tabelul nr. 7 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi gradul de


satisfacţie
privind accesul cetăţenilor la informaţiile despre activitatea instituţiei

La fel ca şi în gradul de satisfactie privind accesul cetăţenilor la informaţiile


Vârsta privind activitatea instituţiei
cazul corelaţiei dintre subiect_recod foarte nesatisfacut foarte satisfacut
indecis Total
+ nesatisfacut + satisfacut
vârsta respondenţilor 20-30 de ani 15,7% 29,2% 55,1% 100,0%
31-40 de ani 7,8% 24,1% 68,1% 100,0%
şi gradul de satisfacţie 41 - 50 de ani 1,4% 41,1% 57,5% 100,0%
Total 8,6% 29,8% 61,6% 100,0%
faţă de transparenţa
Chi-Square Tests Value df Asymp. Sig. (2-sided)
comunicarii externe şi Pearson Chi-Square 32,393 4 ,000
Likelihood Ratio 34,700 4 ,000
în acest caz există o Linear-by-Linear Association 6,178 1 ,013
asociere semnificativă N of Valid Cases 594

(p = 0,000):
 cei mai nemulţumiţi sunt respondenţii cei mai tineri (15,7%
faţă de 7,8% sau 1,4%);
 respondenţii cu vârsta cuprinsă între 31- 40 de ani sunt cei mai
mulţumiţi (68,1% dintre aceştia);
 cei mai indecişi sunt respondenţii peste 40 de ani (41,1%).

• gradul de satisfacţie privind calitatea informaţiilor obţinute de cetăţeni

Grafic nr 5. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de

269
satisfacţie privind calitatea informaţiilor obţinute de cetăţeni
Chiar dacă ponderea 60

celor mulţumiţi (36,31 %) 50

40
scade în defavoarea celor
30
indecişi, care sunt mai
20

mult de jumătate dintre 10

subiecţi – 53,43%, 0
foarte foarte
nesatisfacut indecis satisfacut
nesatisfacut satisfacut
proporţia celor
% 3,49 6,77 53,43 35,78 0,53

nesatisfăcuţi rămâne la
valori scăzute:
aproximativ unul din 10
subiecţi (10,26%).
În privinţa corelaţiei dintre datele sociodemografice ale subiecţilor şi gradul de
satisfacţie privind calitatea informaţiilor obţinute de cetăţeni există diferenţe
semnificativ statistic în funcţie de sex, vârstă şi tipul studiilor absolvite (tabelul 8):
 subiecţii de sex masculin sunt mai nemulţumiţi şi mai indecişi
faţă de cei de sex feminin;
 respondenţii cei mai tineri (20-30 de ani) sunt cei mai
nemulţumiţi (18,5%), respondenţii cu vârsta cuprinsă între 31- 40 de ani sunt cei
mai indecişi (57,8%), iar cei mai mulţumiţi sunt cei din ultima grupă de vârstă
(37,7%);
 în funcţie de domeniul studiilor cei mai nemulţumiţi sunt cei cu
studii tehnice (11,3%), cei mai indecişi sunt respondenţii cu studii sociale
(73,6%), iar cei mai mulţumiţi sunt cei care au absolvit studii economice (68,4%).

Tabelul nr. 8 Corelaţia dintre date socio-demografice ale respondenţilor şi gradul de


satisfacţie privind calitatea informaţiilor obţinute de cetăţeni
gradul de satisfactie privind
calitatea informaţiilor obţinute de cetăţeni
foarte foarte Test de semnificaţie
nesatisfacut + indecis satisfacut Total
nesatisfacut + satisfacut
masculin 11,0% 56,1% 32,9% 100,0% χ 2 = 20,84;
Sex subiect
feminin 5,3% 34,7% 60,0% 100,0% DF= 2; p=0,000
Vârsta 20-30 de ani 18,5% 48,9% 32,6% 100,0% χ 2 = 20,07;
subiect_reco 31-40 de ani 5,6% 57,8% 36,6% 100,0% DF= 4;
d 41 - 50 de ani 8,9% 53,4% 37,7% 100,0% p=0,000
Domeniul administrative 9,5% 52,4% 38,1% 100,0%

270
juridice 8,6% 58,2% 33,2% 100,0%
economice 8,8% 22,8% 68,4% 100,0% χ 2 = 37,97;
studiilor DF= 8;
sociale 2% 73,6% 24,4% 100,0%
p=0,000
tehnice 11,3% 50,0% 38,8% 100,0%
Analizând împreună cei 5 itemi ai comunicării externe putem spune
următoarele:
• comunicarea interinstituţională, între unităţile MIRA şi alte instutuţii
aparţinând administraţiei centrale sau locale generează cel mai mare grad de
insatisfacţie (40%), în această privinţă existând şi cel mai mic procent de
respondenţi mulţumiţi (7,1%);
• celelalte aspecte generează mult mai puţine nemulţumiri (între 8 şi 16%);
• accesul cetăţenilor la informaţiile privind activitatea instituţiei generează
cele mai puţine nemulţumiri (8,5%) şi cel mai mare procent de respondenţi
satisfăcuţi/foarte satisfăcuţi (61,6%). Acest aspect însă este reglementat legal
prin Legea nr 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public259.
• gradul de transparenţă al comunicării externe generează o mare proporţie de
subiecţi mulţumiţi (52,2%);
• de remarcat că există o procent foarte mare de subiecţi indecişi între 30% şi
53,4%;
• comunicarea instituţiei cu societatea civilă şi calitatea informaţiilor obţinute
de cetăţeni implică un grad relativ scăzut de mulţumire – aproximativ 1/3
dintre subiecţi (38,5%, respectiv 36,3%).

Grafic nr 6. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de


satisfacţie privind comunicarea externă

259
Publicată în Monitorul Oficial nr 663/23 octombrie 2001

271
75

60

45
30

15

0 foarte nesatisfacut + foarte satisfacut +


indecis
nesatisfacut satisfacut

comunicarea interinstitutionala 40.0 52.9 7.1


comunicarea institutiei cu societatea 16.4 45.1 38.5
civila
gradul de transparenta al comunicarii 12.8 34.9 52.2
externe
accesul cetatenilor la informatii privind 8.5 29.9 61.6
activitatea institutiei
calitatea informatiilor obtinute de cetateni 10.3 53.4 36.3

Aşa cum arătam anterior, subiecţii cu vârsta cuprinsă în intervalul 20-30 de ani
sunt cei mai nemulţumiţi de toate cele 5 dimensiuni ale comunicării externe.

2. COMUNICAREA ÎN CADRUL MIRA (între instituţiile aceluiaşi


minister, între serviciile din cadrul unei instituţii, între conducere şi personalul de
execuţie şi între subiect şi colegi);
• gradul de satisfacţie privind comunicarea între instituţia în care lucrează şi
alte instituţii MIRA

Grafic nr 7. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfacţie


privind comunicarea între instituţia în care lucrează şi alte instituţii MIRA
70
60
50

40

30

20
10
0
foarte foarte
nesatisfacut indecis satisfacut
nesatisfacut satisfacut
% 3,49 7,34 29,55 59,54 0,09

272
Aproximativ 2/3 dintre subiecţi (59,63%) se declară mulţumiţi de modul în care se
desfăşoară comunicarea între instituţia în care lucrează şi alte instituţii MIRA, unul din
10 respondenţi (10,83%) sunt nesatisfăcuţi, iar 29,55% sunt indecişi.

Tabelul nr. 9 Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi gradul


de satisfacţie privind comunicarea între instituţia în care lucrează şi alte instituţii
MIRA
gradul de satisfactie privind comunicarea între instituţia în
care lucrează şi alte instituţii MIRA Test de
foarte nesatisfacut foarte satisfacut semnificaţie
indecis Total
+ nesatisfacut + satisfacut
masculin 9,2% 30,3% 60,5% 100,0% χ 2 = 10,40;
Sex subiect
feminin 21,6% 24,3% 54,1% 100,0% DF= 2; p=0,005
Vârsta 20-30 de ani 20,9% 27,7% 51,4% 100,0% χ 2 = 34,39;
subiect_reco 31-40 de ani 4,4% 27,8% 67,8% 100,0% DF= 4;
d 41 - 50 de ani 10,3% 34,9% 54,8% 100,0% p=0,000
administrative 15,0% 40,0% 45,0% 100,0%
juridice 5,2% 31,2% 63,6% 100,0% χ 2 = 36,17;
Domeniul
economice 24,1% 19,0% 56,9% 100,0% DF= 8;
studiilor
sociale 2,4% 41,5% 56,1% 100,0% p=0,000
tehnice 16,3% 25,0% 58,8% 100,0%

În privinţa corelaţiei dintre datele sociodemografice ale subiecţilor şi gradul de


satisfacţie privind comunicarea între instituţia în care lucrează şi alte instituţii MIRA
există diferenţe semnificativ statistic în funcţie de sex, vârstă şi tipul studiilor
absolvite (tabelul 9):
 subiecţii de sex feminin (21,6%) sunt mai nemulţumite faţă de
cei de sex masculin (9,2%);
 respondenţii cei mai tineri (20-30 de ani) sunt cei mai
nemulţumiţi (20,9%), respondenţii cu vârsta cuprinsă între 31- 40 de ani sunt cei
mai indecişi (67,8%), iar cei mai mulţumiţi sunt cei din ultima grupă de vârstă
(34,9%);
 în funcţie de domeniul studiilor cei mai nemulţumiţi sunt cei cu
studii economice (24,1%), cei mai indecişi sunt respondenţii cu studii sociale
(41,5%) şi administrative (40%), iar cei mai mulţumiţi sunt cei care au absolvit
studii juridice (63,6%).

• gradul de satisfacţie privind comunicarea între direcţiile/serviciile(birourile)


din cadrul instituţiei în care lucrează

273
Grafic nr 8. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfacţie
privind comunicarea între direcţiile/serviciile din cadrul instituţiei în care lucrează
60

50

Comunicarea 40

30
între servicii este
20
o comunicare 10

inter- 0
foarte foarte
nesatisfacut indecis satisfacut
nesatisfacut satisfacut
instituţională la % 12,60 19,19 12,53 55,24 0,45

scară mai mică,


dar are
specificul de a
aparţine aceluiaşi micro-univers social.
Având în vedere ritmul fluctuaţiei personalului de la un serviciu la altul, era de
aşteptat o proporţie foarte mare de subiecţi nemulţumiţi. Conform datelor din graficul
alăturat se observă însă că 31,79% dintre subiecţi s-au declarat nemulţumiţi, iar peste
jumătate (55,69%) sunt mulţumiţi.
Există o asociere semnificativă între nivelul de satisfacţie faţă de comunicarea
între direcţiile/serviciile din cadrul instituţiei în care lucrează şi domeniul studiilor
absolvite (p = 0,000): cei mai nemulţumiţi sunt cei cu studii juridice (32,5%) şi tehnice
(31,3%), cei mai indecişi sunt respondenţii cu studii economice (27,6%) şi
administrative (27,3%), iar cei mai mulţumiţi sunt cei care au absolvit studii sociale
(75,6%).

Tabelul nr. 10 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi gradul de satisfacţie


privind comunicarea între direcţiile/serviciile din cadrul instituţiei în care lucrează
gradul de satisfactie privind comunicarea între
Domeniul direcţiile/serviciile din cadrul instituţiei în care lucrează Test de
studiilor foarte nesatisfacut foarte satisfacut semnificaţie
indecis Total
+ nesatisfacut + satisfacut
administrative 27,3% 27,3% 45,5% 100,0%
juridice 32,5% 10,5% 57,1% 100,0% χ 2=
25,23;
economice 22,4% 27,6% 50,0% 100,0%
DF= 8;
sociale 22,0% 2,4% 75,6% 100,0%
p=0,001
tehnice 31,3% 15,0% 53,8% 100,0%

274
• gradul de satisfacţie privind comunicarea transversală (între
colegi)

Grafic nr 9. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de


satisfacţie privind comunicarea transversală (între colegi)

60
În ceea ce priveşte
50
comunicarea transversală, 40

constatăm creşterea 30

20
satisfacţiei comunicării –
10
54,03%, precum şi 0
nesatisfacut indecis satisfacut foarte satisfacut
absenţa subiecţilor foarte
% 13,26 32,72 53,39 0,64
nemulţumiţi, ceea ce
înseamnă că relaţiile de
comunicare colegiale se
realizează cu o mai mare
uşurinţă.

Există o asociere semnificativă între nivelul de satisfacţie faţă de comunicarea


comunicarea transversală (între colegi) şi vârsta respondenţilor sau domeniul studiilor
absolvite (p = 0,000):
 respondenţii cei mai tineri (20-30 de ani) sunt cei mai
nemulţumiţi (20,7%), iar cei mai mulţumiţi sunt cei cu vârsta cuprinsă între 31- 40
de ani (55,6%);
 în funcţie de domeniul studiilor cei mai nemulţumiţi sunt cei cu
studii juridice (17,3%), cei mai indecişi sunt respondenţii cu studii tehnice
(41,5%). Cei mai satisfăcuţi de comunicarea transversală sunt cei cu studii sociale
(87,8%), urmaţi de cei care au absolvit studii administrative (66,7%) şi studii
economice (65,5%). Deşi într-o măsură mai mică, şi în cazul celorlaţi respondenţi
se înregistrează o mulţumire faţă de comunicarea între colegi - aproximativ
jumătate dintre subiecţi (studii tehnice – 55,7% şi studii juridice – 49,5%).

Tabelul nr. 11 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi domeniul studiilor absolvite şi

275
gradul de satisfacţie privind comunicarea transversală (între colegi)

gradul de satisfactie privind comunicarea


transversală (între colegi) Test de
foarte nesatisfacut foarte satisfacut semnificaţie
indecis Total
+ nesatisfacut + satisfacut
Vârsta 20-30 de ani 20,7% 24,6% 54,7% 100,0% χ 2 = 25,93;
subiect_reco 31-40 de ani 6,3% 38,1% 55,6% 100,0% DF= 4;
d 41 - 50 de ani 17,8% 32,2% 50,0% 100,0% p=0,000
administrative 14,3% 19,0% 66,7% 100,0%
juridice 17,3% 33,2% 49,5% 100,0% χ 2 = 34,85;
Domeniul
economice 2,7% 31,8% 65,5% 100,0% DF= 8;
studiilor
sociale 2,4% 9,8% 87,8% 100,0% p=0,000
tehnice 8,9% 35,4% 55,7% 100,0%

• gradul de satisfacţie privind comunicarea longitudinală (între


conducere şi personalul de execuţie)

Grafic nr 10. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfacţie privind


comunicarea longitudinală (între conducere şi personalul de execuţie)

Comunicarea 50

longitudinală este afectată 40

de prezenţa ideii de 30

ierarhie şi are un 20

10
preponderent caracter
0
formal. Răspunsurile foarte
nesatisfacut indecis satisfacut
foarte
nesatisfacut satisfacut
subiecţilor, mai exact % 3,56 24,72 15,24 43,54 12,93

ponderile acestora sunt


edificatoare, mai ales în
comparaţie cu cele de la
itemul anterior: nu în ceea ce priveşte satisfacţia comunicării (56,47% faţă de 54,3%),
ci în scăderea proporţiei de indecişi (15,24% faţă de 32,72%) care în mare parte se
declară nesatisfăcuţi – 28,28% faţă de 13,26%. Am identificat următoarele posibile
cauze, care însă trebuie testate ca ipoteze într-o altă cercetare :
• Colectivele nu sunt suficient de omogene datorită fluctuaţiei
personalului dintr-un serviciu în altul;
• De multe ori managerii sunt numiţi din exteriorul colectivelor
respective;
276
• Sunt menţinuţi în funcţii manageri fără pregătire adecvată de
management şi relaţii publice.

Şi în acest caz există o asociere semnificativă între nivelul de satisfacţie faţă de


comunicarea comunicarea transversală (între colegi) şi vârsta respondenţilor sau
domeniul studiilor absolvite (p = 0,000):
 respondenţii cei mai tineri (20-30 de ani) sunt cei mai
nemulţumiţi (34,3%), cei mai indecişi sunt cei din ultima grupă de vârstă (41-50
de ani- 21,2%), iar cei mai mulţumiţi sunt cei cu vârsta cuprinsă între 31- 40 de ani
(62,6%);
 în funcţie de domeniul studiilor cei mai nemulţumiţi sunt cei cu
studii administrative (42,9%), cei mai indecişi sunt respondenţii cu studii
economice (32,8%). Cei mai satisfăcuţi de comunicarea longitudinală (între
conducere şi personalul de execuţie) sunt cei subiecţii cu studii juridice (61%).

Tabelul nr. 12 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi domeniul studiilor absolvite şi


gradul
de satisfacţie privind comunicarea longitudinală (între conducere şi personalul de
execuţie)
gradul de satisfactie privind comunicarea
longitudinală (între conducere şi personalul de execuţie) Test de
foarte nesatisfacut foarte satisfacut semnificaţie
indecis Total
+ nesatisfacut + satisfacut
Vârsta 20-30 de ani 34,3% 11,2% 54,5% 100,0% χ 2 = 15,31;
subiect_reco 31-40 de ani 22,6% 14,8% 62,6% 100,0% DF= 4;
d 41 - 50 de ani 31,5% 21,2% 47,3% 100,0% p=0,004
administrative 42,9% 28,6% 28,6% 100,0%
juridice 28,0% 11,0% 61,0% 100,0% χ 2 = 32,48;
Domeniul
economice 10,3% 32,8% 56,9% 100,0% DF= 8;
studiilor
sociale 29,3% 22,0% 48,8% 100,0% p=0,000
tehnice 27,5% 17,5% 55,0% 100,0%

Aşa cum menţionam anterior, în partea teoretică a lucrării, comunicarea


operaţională internă include întreg ansamblul de mesaje ce-i leagă pe angajaţii
organizaţiei în acţiunile de înfăptuire a planului ei operaţional, respectiv totalitatea
procedurilor concepute pentru realizarea obiectului specific de activitate. Comunicarea
internă se referă la schimbul de mesaje ce se realizează în interiorul organizaţiei, atât
pe verticală cât şi pe orizontală.

277
Grafic nr 11. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de
satisfacţie privind comunicarea internă
75

50

25

0
foarte nesatisfacut + foarte satisfacut +
indecis
nesatisfacut satisfacut

institutia în care lucrati si alte 10,8 29,5 59,6


institutii MIRA
între servicii (birouri) 31,8 12,5 55,7
transversal (între colegi) 13,3 32,7 54,0
longitudinal (între conducere si 28,3 15,2 56,5
personalul de executie)

Analizând împreună cele 4 aspecte ale comunicării interne putem spune


următoarele:
• comunicarea între servicii (birouri) generează cel mai mare grad
de insatisfacţie (31,8%), iar pe următorul loc se află comunicarea
longitudinală (între conducere şi personalul de execuţie) -28,3% ;
• comunicarea între instituţia în care lucrează şi alte instituţii MIRA
generează cel mai puţine nemulţumiri (10,8%) şi proporţia cea mai mare de
subiecţi care se declară mulţumiţi (59,6%);
• toate cele 4 aspecte implică satisfacţie pentru mai mult de jumătate
dintre respondenţi: 59,6%- comunicarea între instituţia în care lucrează şi alte
instituţii MIRA, 56,5%- comunicarea longitudinală (între conducere şi
personalul de execuţie), 55,7%- comunicarea între servicii (birouri) şi 54% -
comunicarea între colegi ;

278
• de remarcat că există o un procent mult mai mic de subiecţi indecişi
(între 13 -33%) faţă de comunicarea externă (între 30% şi 53,4%).

3. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ (modul de comunicare şi


informare a respondentului)

Comunicarea interpersonală - În lucrarea de faţă am definit însă acest acest


concept ca fiind doar comunicarea care are ca obiectiv îndeplinirea scopurilor şi
obiectivelor organizaţiei.

• gradul de satisfacţie privind participarea în procesul de


comunicare internă

Grafic nr 12. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de


satisfacţie privind participarea în procesul de comunicare internă
Se constată o
70
proporţie foarte mare de 60
subiecţi care declară că 50

sunt mulţumiţi în ceea ce 40

priveşte comunicarea în 30
20
cadrul instutuţiei,
10
înregistrându-se cel mai
0
mare procent – 83,38%. nesatisfacut indecis satisfacut foarte satisfacut
De asemenea este
% 7.15 9.47 62.20 21.18
îmbucurător faptul că doar
7,15% din subiecţi declară că nu sunt mulţumiţi (cu menţiunea că nici un subiect nu a
optat pentru varianta de răspuns foarte nemulţumit) de participarea în procesul de
comunicare internă.
Tabelul nr. 13 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi gradul de satisfacţie
privind participarea în procesul de comunicare internă

279
Dacă până în acest gradul de satisfactie privind participarea
Vârsta în procesul de comunicare internă
moment al analizei subiect_recod foarte nesatisfacut
indecis
foarte satisfacut
Total
+ nesatisfacut + satisfacut
subiecţii cu cel mai mare 20-30 de ani 4,5% 19,7% 75,8% 100,0%
31-40 de ani 8,9% 4,5% 86,6% 100,0%
grad de insatisfacţie erau 41 - 50 de ani 6,8% 6,2% 87,0% 100,0%
Total 7,1% 9,4% 83,5% 100,0%
tinerii, în privinţa
Chi-Square Tests Value df Asymp. Sig. (2-sided)
participării în procesul de Pearson Chi-Square 33,175 4 ,000
comuncare internă: Likelihood Ratio 30,605 4 ,000
Linear-by-Linear Association 2,007 1 ,157
 cei N of Valid Cases 593

mai nemulţumiţi sunt


respondenţii cu vârsta între 31 şi 40 de ani (8,9%),
 cei mai indecişi sunt subiecţii cu vârsta între 20 şi 30 de ani
(19,7%);
 cei mai mulţumiţi sunt subiecţii cu vârsta între 41 şi 50 de ani
(87%), ceea ce era de aşteptat având în vedere că aceştia au cea mai mare vechime
în sistem şi deci au avut timpul necesar formării şi dezvoltării unui sistem de
comunicare internă.

• gradul de satisfacţie privind posibilităţile subiectului de


exprimare a ideilor în cadrul instituţiei

Grafic nr 13. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de


satisfacţie privind posibilităţile de exprimare a ideilor în cadrul instituţiei

60
Răspunsurile la
50
acest item indică un 40

fenomen îmbucurător, 30

20
mai ales văzut din
10
perspectivă psiho- 0
foarte foarte
nesatisfacut indecis satisfacut
socială: 60,27% dintre nesatisfacut satisfacut
% 4,46 21,87 13,40 54,32 5,95
subiecţi se consideră ca
fiind participanţi în
creuzetul ideatic din
instituţie. Aceasta

280
satisface nevoia de apartenenţă şi dezvoltă simţul de participare la viaţa internă a
instituţiei.
Chiar dacă ar putea fi determinat, în cea mai mare parte, de factori psihologici
şi motivaţionali individuali, nu este însă de neglijat procentul de insatisfacţie – 26,33%
(aproximativ unul din 4 subiecţi).
Conform datelor din tabelul 14 cei mai nemulţumiţi sunt subiecţii de 20-30 de
ani (34,5%) şi cei cu studii sociale (29,3%), cei mai indecişi sunt cei de 41-50 de ani
( 26%) şi cei cu studii administrative (30%), iar cei mai mulţumiţi sunt respondenţii de
31-40 de ani (73%) şi cei cu studii economice (75,9%).

Tabelul nr. 14 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi domeniul studiilor absolvite şi


gradul
de satisfacţie privind posibilităţile de exprimare a ideilor în cadrul instituţiei
gradul de satisfactie privind posibilităţile de exprimare a
ideilor în cadrul instituţiei Test de
foarte nesatisfacut foarte satisfacut semnificaţie
indecis Total
+ nesatisfacut + satisfacut
Vârsta 20-30 de ani 34,5% 14,1% 51,4% 100,0% χ 2 = 49,29;
subiect_reco 31-40 de ani 21,1% 5,9% 73,0% 100,0% DF= 4;
d 41 - 50 de ani 26,0% 26,0% 47,9% 100,0% p=0,000
administrative 25,0% 30,0% 45,0% 100,0%
juridice 25,9% 11,8% 62,3% 100,0% χ 2 = 20,45;
Domeniul
economice 8,6% 15,5% 75,9% 100,0% DF= 8;
studiilor
sociale 29,3% 24,4% 46,3% 100,0% p=0,009
tehnice 28,8% 11,3% 60,0% 100,0%

• gradul de satisfacţie privind posibilităţile subiectului de


informare din partea conducerii

Grafic nr 14. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de


satisfacţie privind posibilităţile de informare din partea conducerii

Această problemă va fi 60

50
întotdeauna controversată; ea
40
are ca suport cauze 30

preponderent subiective. Este 20

posibil însă şi ca subiecţii care 10

0
se declară satisfăcuţi de foarte
nesatisfacut indecis satisfacut
foarte
nesatisfacut satisfacut

modul în care sunt informaţi – % 6,29 23,53 14,08 54,65 1,45

56,1% - să aibă această opinie

281
şi datoratită creşterii calităţii actului managerial din ultimii ani (ipoteză ce ar trebui
însă verificată într-o altă cercetare).
Este de evidenţiat, în aceeaşi măsură şi procentul celor nesatisfăcuţi de modul în
care sunt informaţi – 29,82% (aproximativ o treime dintre subiecţi) care indică faptul
că problema comunicării longitudinale rămâne.
În funcţie de vârstă, cei mai nemulţumiţi sunt şi de această dată subiecţii cei mai
tineri -21-30 de ani (34,8%), iar în funcţie de domeniul studiilor absolvite subiecţii
care au studii administrative (38,1%); cei mai indecişi sunt cei din ultima grupă de
vârstă – 41-50 de ani (19,9%) şi cei cu studii sociale (29,3%), iar cei mai mulţumiţi
sunt respondenţii cu vârsta între 31- 40 de ani (63,3%) şi cei cu studii economice
(62,1%), urmaţi de cei cu studii juridice (60,7%).

Tabelul nr. 15 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi domeniul studiilor absolvite şi


gradul
de satisfacţie privind gradul de informare din partea conducerii
gradul de satisfactie privind gradul de
informare din partea conducerii Test de
foarte nesatisfacut foarte satisfacut semnificaţie
indecis Total
+ nesatisfacut + satisfacut
Vârsta 20-30 de ani 34,8% 15,7% 49,4% 100,0% χ 2 = 14,54;
subiect_reco 31-40 de ani 27,0% 9,6% 63,3% 100,0% DF= 4;
d 41 - 50 de ani 29,5% 19,9% 50,7% 100,0% p=0,006
administrative 38,1% 28,6% 33,3% 100,0%
juridice 27,7% 11,5% 60,7% 100,0% χ 2 = 19,12;
Domeniul
economice 22,4% 15,5% 62,1% 100,0% DF= 8;
studiilor
sociale 26,8% 29,3% 43,9% 100,0% p=0, 014
tehnice 33,8% 16,3% 50,0% 100,0%

• gradul de satisfacţie privind modul în care conducerea


apreciază realizările subiectului

Grafic nr 15. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul de satisfacţie

282
privind modul în care conducerea apreciază realizările subiectului
Poate părea 60

surprinzător procentul 50

40
de 59,48% al celor 30

mulţumiţi de felul în 20

10
care sunt priviţi de
0
foarte foarte
conducere, dar consider nesatisfacut
nesatisfacut indecis satisfacut
satisfacut

că în perioada actuală % 0.91 9.95 29.66 54.25 5.23

valoarea şi munca nu
mai pot fi ignorate sau
minimizate de manageri care îşi doresc să conducă pe criterii de eficienţă şi
competenţă.
Există însă unele diferenţe semnificativ statistic (p = 0,000) pentru toţi cei 3
itemi de date factuale:
 subiecţii de sex masculin sunt mai nemulţumiţi (unul din 10 –
11,5% se declară nemulţumit, o treime – 32% sunt indecişi şi doar unul din doi –
65,5% se declară mulţumit) decât subiecţii de sex feminin (4 din 5 – 81% se
declară mulţumite şi foarte mulţumite) de modul în care conducerea apreciază
realizările subiectului;
 respondenţii cei mai tineri (20-30 de ani) sunt cei mai
nemulţumiţi (14,6%), cei mai indecişi sunt cei din ultima grupă de vârstă (41-50
de ani- 35,2%), iar cei mai mulţumiţi sunt cei cu vârsta cuprinsă între 31- 40 de ani
(70,7%- peste 2/3);
 în funcţie de domeniul studiilor cei mai nemulţumiţi sunt cei cu
studii sociale (16,7%), cei mai indecişi sunt respondenţii cu studii juridice
(33,8%), iar cei mai satisfăcuţi de modul în care conducerea îi apreciază realizările
sunt subiecţii cu studii economice (90%) şi cei cu studii administrative (76,2%).

283
Tabelul nr. 16 Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi gradul
de satisfacţie privind modul în care conducerea apreciază realizările subiectului
gradul de satisfactie privind modul în care conducerea
apreciază realizările subiectului Test de
foarte nesatisfacut foarte satisfacut semnificaţie
indecis Total
+ nesatisfacut + satisfacut
masculin 11,5% 31,9% 56,5% 100,0% χ 2 = 16,21;
Sex subiect
feminin 5,4% 13,5% 81,1% 100,0% DF= 2; p=0,000
Vârsta 20-30 de ani 14,6% 24,2% 61,2% 100,0% χ 2 = 23,24;
subiect_reco 31-40 de ani 13,0% 35,2% 51,9% 100,0% DF= 4;
d 41 - 50 de ani 2,7% 26,5% 70,7% 100,0% p=0,000
administrative 9,5% 14,3% 76,2% 100,0%
juridice 11,8% 33,8% 54,5% 100,0% χ 2 = 36,56;
Domeniul
economice 2% 8,3% 89,7% 100,0% DF= 8;
studiilor
sociale 16,7% 11,9% 71,4% 100,0% p=0,000
tehnice 13,8% 27,5% 58,8% 100,0%

• gradul de satisfacţie privind modul în care conducerea înţelege


problemele cu care se confruntă subiectului

Grafic nr 16. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul


de satisfacţie privind modul în care conducerea
înţelege problemele cu care se confruntă subiectului
Rezultatele 50

obţinute la acest 40

item, coroborate cu 30

cele de la itemul 20

anterior, ne pot duce 10

la ipoteza că doar 0
foarte foarte
nesatisfacut indecis satisfacut
aspecte de ordin nesatisfacut satisfacut

% 3.69 25.54 47.32 23.36 0.08


material, financiar
sau logistic le pot
genera. Se observă o
proporţie foarte mare de subiecţi indecişi (47,32% - aproximativ unul din 2 subiecţi) şi
de asemena şi o proporţie foarte mică atât de persoane foarte nemulţumite (3,69%),
cât şi de persoane foarte mulţumite (0,08%). De asemenea, nici o asociere nu e
semnificativ statistic (sex- p = 0,609, vârstă – p = 0,389 şi studii – p = 0,063 ).

284
• gradul de satisfacţie privind accesul la informaţii în cadrul
instituţiei

Grafic nr 17. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul


de satisfacţie privind accesul la informaţii în cadrul instituţiei

40
În ceea ce
35
priveşte accesul la 30
25
informaţie, un mare
20
procent dintre 15
10
subiecţi – 59,58%
5
s-au declarat 0
foarte foarte
nesatisfacut indecis satisfacut
nesatisfacut satisfacut
mulţumiţi, ceea ce
% 3.49 23.18 13.75 37.45 22.13
evidenţiază
deschiderea spre
colaborare în vederea
soluţionării problemelor cu care se confruntă instituţia. Totuşi, 26,67% (mai mult de ¼
)s-au arătat nemulţumiţi. Consider că instituţiile statului de drept şi mai ales cele cu
caracter special sunt încă într-o perioadă de căutări, de aşezare pe baze noi, moderne.

Tabelul nr. 17 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi


satisfacţia privind accesul la informaţii în cadrul instituţiei
Surprinzător, pentru
gradul de satisfactie privind accesul la
prima dată, cei mai Vârsta informaţii în cadrul instituţiei
subiect_recod foarte nesatisfacut foarte satisfacut
indecis Total
nemulţumiţi sunt ofiţerii cu + nesatisfacut + satisfacut
20-30 de ani 25,8% 21,3% 52,8% 100,0%
vârsta între 41-50 de ani 31-40 de ani 20,0% 11,9% 68,1% 100,0%
41 - 50 de ani 40,1% 8,2% 51,7% 100,0%
(40,1%- 2 din 5 subiecţi) şi Total 26,7% 13,8% 59,5% 100,0%

care, în general ar trebui să Chi-Square Tests Value df Asymp. Sig. (2-sided)


Pearson Chi-Square 32,243 4 ,000
deţină cele mai mari funcţii Likelihood Ratio 30,866 4 ,000
Linear-by-Linear Association 1,776 1 ,183
şi deci şi cel mai mare
N of Valid Cases 595
acces la informaţii. Tinerii

285
care, în general, erau cei mai nemulţumiţi, la acest item sunt cei mai indecişi (21,3%),
iar cei din grupa de vârstă de mijloc (31-40 de ani) sunt cei mai mulţumiţi (68,1%).

• gradul de satisfacţie privind calitatea informaţiilor obţinute în


cadrul instituţiei

Grafic nr 18. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul


de satisfacţie privind calitatea informaţiilor obţinute în cadrul instituţiei
Calitatea informaţiilor obţinute este o problemă subiectivă şi, în acelaşi timp,
de o importanţă majoră în vederea desfăşurării cu succes a activităţilor specifice.
Subiecţii au apreciat-o, în cea mai mare parte, ca satisfăcătoare – 64,37% (aproximativ
2 treimi), iar cel mai îmbucurător este faptul că doar 1% se declară nemulţumiţi de
calitatea
70
informaţiilor pe 60

care le obţin. 50

40
Se obsevă
30
de asemenea că 20

nici un respondent 10

0
nu s-a declarat nesatisfacut indecis satisfacut
% 0,88 34,75 64,37
foarte nemulţumit,
dar nici foarte
mulţumit260.
Luând în calcul toţi cei 7 itemi ai dimensiunii se observă:
a) aspectele care generează cel mai mare grad de insatisfacţie sunt gradul de
informare din partea conducerii (29,8%) şi modul în care conducerea înţelege
probleme cu care se confruntă subiecţii (29,2%), urmate tot cu un procent mare de
accesul la informaţii în cadrul instituţiei (26,7%) şi posibilităţile de exprimare a
ideilor în cadrul instituţiei (26,3%);

260
Deoarece sunt foarte puţini subiecţi la nesatisfăcut şi nici unul la foarte nesatisfăcut în tabelul de
asociere avem casuţă fără respondent (valoarea observată este mai mică decat cea aşteptată) şi nu a fost
făcută asocierea

286
b) modul în care conducerea înţelege probleme cu care se confruntă subiecţii
generează şi cea mai mare proporţie de indecişi (47,3%) şi cea mai puţină
satisfacţie (23,4%);
c) participarea în procesul de comunicare internă generează cel mai mare grad de
satisfacţie (83,4%);
d) un grad mare de satisfacţie (peste jumătate dintre subiecţi) este dat şi de:
calitatea informaţiilor obţinute (64,4%), posibilităţile de exprimare a ideilor în
cadrul instituţiei (60,3%), accesul la informaţii în cadrul instituţiei (59,6%), modul
în care conducerea apreciază realizările subiecţilor (59,5%) şi gradul de informare
din partea conducerii (56,1%).

Grafic nr 19. Distribuţia respondenţilor în funcţie de gradul


de satisfacţie privind comunicarea interpersonală

287
90

75

60

45

30

15

0
foarte nesatisfacut + foarte satisfacut +
indecis
nesatisfacut satisfacut

participarea în procesul de 7.2 9.5 83.4


comunicare interna
posibilitatile de exprimare a ideilor 26.3 13.4 60.3
în cadrul institutiei
gradul de informare din partea 29.8 14.1 56.1
conducerii
modul în care conducerea vă 10.9 29.7 59.5
apreciaza realizarile
modul în care conducerea 29.2 47.3 23.4
întelege problemele cu care va
confruntati
calitatea informatiilor obtinute 0.88 34.7 64.4
accesul la informatii în cadrul 26.7 13.7 59.6
institutiei

Având în vedere toate tabelele de asociere realizate până acum, se poate


observa că cei mai nemulţumiţi sunt subiecţii cu vârsta cuprinsă între 20 şi 30 de ani,
iar cei din grupa de vărstă următoare (31-40 de ani) sunt cei mai mulţumiţi.

Tabelul nr. 18 Concluzii pe baza tabelelor de asociere


Cei mai nemulţumiţi Cei mai mulţumiţi
C

comunicarea interinstituţională 20-30 de ani -

288
comunicarea instituţiei cu

COMUNICAREA ÎN OMUNICAREA DINTRE MIRA ŞI ALTE


20-30 de ani 31-40 de ani

CADRUL MIRA - INSTITUŢII SAU CU SOCIETATEA


societatea civilă
gradul de transparenţă al
20-30 de ani 31-40 de ani
comunicării externe
accesul cetăţenilor la informaţiile
20-30 de ani 31-40 de ani

CIVILĂ - externă
privind activitatea instituţiei

masculin feminin
calitatea informaţiilor obţinute de
20-30 de ani 41 - 50 de ani
cetăţeni
tehnice economice

feminin masculin
instituţia în care lucraţi şi alte
20-30 de ani 31-40 de ani
instituţii MIRA
economice juridice
internă

între servicii (birouri) juridice sociale


20-30 de ani 31-40 de ani
transversal (între colegi)
juridice tehnice
longitudinal (între conducere şi 20-30 de ani 31-40 de ani
personalul de execuţie) administrative juridice
participarea în procesul de
31-40 de ani 41 - 50 de ani
comunicare internă
INTERPERSONALĂ

posibilităţile de exprimare a
COMUNICAREA

20-30 de ani 31-40 de ani


ideilor în cadrul instituţiei
gradul de informare din partea 20-30 de ani 31-40 de ani
conducerii administrative economice
Masculin Feminin
modul în care conducerea vă
20-30 de ani 41 - 50 de ani
apreciază realizarile
sociale economice
accesul la informaţii în cadrul
41 - 50 de ani 31-40 de ani
instituţiei

Dacă pentru a putea avea o imagine clară asupra modului de distribuire a


respondenţilor (repartiţia datelor pe subclase), pentru fiecare item, am calculat
frecvenţe, pentru a putea sintetiza informaţiile şi a trage nişte concluzii am apelat tot la
statistica descriptivă şi am calculat coeficienţi de:
• Dispersie (indicatori de împrăştiere261) – minim, maxim şi
amplitudinea262

261
Urmăresc să măsoare gradul de eterogenitate a populaţiei, gradul de dispersare a indivizilor pe scala
valorilor variabilei respective
262
Diferenţa dintre valoarea maximă şi cea minimă

289
• Tendinţă centrală (indicatori de poziţie263)- medie264, mediana265,
mod266 şi suma.

Tabelul nr. 19 Coeficienţii de dispersie şi de tendinţă centrală pentru cele 3 dimensiuni ale
comunicării
Minim Maxim Amplitudinea Media Mediana Mod Suma
ÎN CADRUL MIRA INSTITUŢII SAU CU SOCIETATEA CIVILĂ

comunicarea
COMUNICAREA INTERPERSONALĂ COMUNI-CAREA COMUNICAREA DINTRE MIRA ŞI ALTE

1 5 4 2,5 3 3 1513,1
interinstituţională
comunicarea instituţiei
1 5 4 3,3 3 3 1967,9
cu societatea civilă
gradul de transparenţă al
1 5 4 3,5 4 4 2076,4
comunicării externe
accesul cetăţenilor la
informaţiile privind 1 5 4 3,5 4 4 2083,7
- externă

activitatea instituţiei

1 5 4 3,2 3 3 1917,7

calitatea informaţiilor
obţinute de cetăţeni
instituţia în care lucraţi
1 5 4 3,5 4 4 2050,2
şi alte instituţii MIRA
între servicii (birouri) 1 5 4 3,1 4 4 1850,4
- internă

transversal (între colegi) 2 5 3 3,4 4 4 2026,4


longitudinal (între
conducere şi personalul 1 5 4 3,4 4 4 2003,7
de execuţie)
participarea în procesul
2 5 3 4,0 4 4 2358,9
de comunicare internă
(modul de comunicare şi informare a

posibilităţile de
exprimare a ideilor în 1 5 4 3,4 4 4 1990,9
cadrul instituţiei
respondentului)

gradul de informare din


1 5 4 3,2 4 4 1907,9
partea conducerii
modul în care conducerea
1 5 4 3,5 4 4 2095,0
vă apreciază realizarile
modul în care conducerea
înţelege problemele cu 1 5 4 2,9 3 3 1724,8
care vă confruntaţi
accesul la informaţii în
1 5 4 3,5 4 4 2086,8
cadrul instituţiei
calitatea informaţiilor 2 4 2 3,6 4 4 2157,6
263
Încearcă să evidenţieze, printr-o singură valoare, tendinţa întregului grup, situaţia mijlocie sau tipică
264
Se obţine împărţind suma valorilor individuale la efectivul eşantionului
265
Este valoarea care separă efectivul eşantionului în 2 părţi egale
266
Valoarea cu cea mai mare feecvenţă

290
obţinute

Se pot desprinde următoarele:


o Există 3 itemi pentru care nu au existat subiecţi foarte nemulţumiţi (minimul este 2)

• Comunicarea transversală (între colegi)- dimensiunea 2;


• Participarea în procesul de comunicare internă - dimensiunea 3;
• Calitatea informaţiilor obţinute- dimensiunea 3;
o Există un singur item pentru care nu au existat subiecţi foarte mulţumiţi
(maximul este 4)
• Calitatea informaţiilor obţinute- dimensiunea 3;
o În general amplitudinea este 4, dar există şi excepţii:

• Dimensiunea 2 are un item cu amplitudinea 3 - Comunicarea


transversală (între colegi);
• Dimensiunea 3 are un item cu amplitudinea 3 - Participarea în procesul
de comunicare internă şi un item cu amplitudinea 2 - Calitatea
informaţiilor obţinute;

o Media:

• Cea mai mică este 2,5 - dimensiunea 1, itemul Comunicarea


interinstituţională (cu alte instituţii care nu apartin MIRA);
• Sub 3 mai avem şi la dimensiunea 3, itemul Modul în care
conducerea înţelege problemele cu care se confruntă
subiectul;
• Cea mai mare este 4 - dimensiunea 3, itemul Participarea în
procesul de comunicare internă;

o Mediana:

• Dimensiunea 1 are 3 itemi cu mediana 3: Comunicarea


interinstituţională, Comunicarea instituţiei cu societatea civilă,
Calitatea informaţiilor obţinute de cetăţeni;

291
• Dimensiunea 2 are toţi itemii cu mediana 4;
• Dimensiunea 3 are un singur item cu mediana 3: Modul în
care conducerea înţelege problemele cu care se confruntă
subiectul;

o Modul- aceeaşi situaţie ca la mediană;

o Suma:

• Dimensiunea 1 are un item cu cea mai mică medie (1513,1-


Comunicarea interinstituţională), iar media se află în
intervalul 1513,1-2083,7;
• Dimensiunea 2 - media se află în intervalul 1850,4 - 2050,2
(este intervalul cu limita inferioară cea mai mare);
• Dimensiunea 3 are un item cu cea mai mare medie (2358,9 -
Participarea în procesul de comunicare internă), iar media se
află în intervalul 1724,8 -2358,9).

În concluzie se pot spune următoarele267:

1. COMUNICAREA ÎN CADRUL MIRA - internă (dimensiunea


2) – generează cel mai mare grad de satisfacţie/ este cel mai bine
echilibrată;
2. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ - modul de
comunicare şi informare a respondentului (dimensiunea 3) – are
şi puncte tari (participarea în procesul de comunicare internă –
itemul cu cea mai mare medie şi sumă din chestionar), dar şi
puncte slabe (calitatea informaţiilor obţinute –singurul item de
care nici un respondent nu este foarte mulţumit);

267
cu rezerva că dimensiunile nu au acelaşi număr de itemi

292
3. COMUNICAREA DINTRE MIRA ŞI ALTE INSTITUŢII
SAU CU SOCIETATEA CIVILĂ – externă (dimensiunea 1)-
care are cele mai multe puncte slabe : itemul cu cea mai mică
medie (2,5 - comunicarea interinstituţională), are cei mai mulţi
itemi cu modul 3.
4. Cei mai nemulţumiţi sunt respondenţii cu vârsta cuprinsă
între 20- 30 de ani.

În baza experienţei îndelungate pe care o am în cadrul MIRA emit următoarea


ipoteză interpretativă: punctele slabe de la dimensiunile 2 şi 3 sunt determinate şi de
următoarele motive:
a) Sistemul puternic birocratic, în mare parte moştenit;
b) Incapacitatea instituţiilor de a se adapta rapid cerinţelor de comunicare
şi colaborare moderne;
c) Probleme legate de jurisdicţie şi incompatibilităţi;
d) Dotarea logistică de cele mai multe ori precară;
e) Insuficienta pregătire a personalului în domeniul comunicării;
f) Manifestarea unor fenomene psiho-motivaţionale : orgolii exacerbate,
indolenţă etc.

293
4.7.2. Analiza si interpretarea chestionarului:
„modul de realizare a comunicării dintre MIRA şi
societatea civilă sau alte instituţii şi a nivelului de instruire a
personalului în utilizarea de tehnici şi mijloace moderne de
comunicare”

Itemii chestionarului vizează comunicarea externă: gradul ei de „transparenţă” în


faţa cetăţenilor, imaginea pe care o are şi pe care şi-o gestionează în faţa societăţii
civile şi folosirea tehnicilor de comunicare şi mijloacelor moderne de
transmitere/primire a mesajelor .
Pentru analiza datelor am completat baza de date în SPSS utilizată în analiza
primului chestionar (caseta 3)

Caseta 3- Extras din baza de date utilizată pentru analiza datelor culese cu
chestionarul nr. 2 (definirea variabilelor)

294
• aprecierea gradului de informare a populaţiei privind locul şi
rolul MIRA în raport cu alte ministere

Grafic nr 20. Distribuţia respondenţilor în funcţie


de aprecierea gradului de informare privind
locul şi rolul MIRA în raport cu alte ministere

foarte
În aprecierea gradului de foarte mic
mare 1.3%
informare a populaţiei privind
22.6%
locul şi rolul MIRA în raport cu mic
mare 1.7%
alte ministere s-au obţinut
42.7% la fel ca
următoarele rezultate: si al altor
ministere
31.6%

295
• aproximativ 2/3 (65,3%) dintre respondenţi apreciază că există
un grad de informare mare (42.7%) şi foarte mare (22.6%);
• aproximativ 1/3 dintre subiecţi (31.6%) consideră că este la fel
cu al altor ministere;
• diferenţa -3 % dintre respondenţi îl consideră ca fiind mic şi
foarte mic.

Există diferenţe semnificative (p = 0,000) între subiecţi:


 subiecţii cei mai tineri (20-30 de ani-6,7%) şi cei cu studii
tehnice (15,2%)consideră cel mai mult că gradul de informare privind locul şi
rolul MIRA în raport cu alte ministere este mic şi foarte mic;
 subiecţii cu vârsta de 31-40 de ani (47,4%) şi cei cu studii
economice (42,1%) consideră cel mai mult că este la fel ca şi al altor ministere;
 subiecţii din ultima grupă de vârstă (41-50 de ani-82,2%) şi cei
cu studii administrative (76,2%) sunt cei mai mulţumiţi de gradul de informare
privind locul şi rolul MIRA, apreciindu-l ca fiind mare şi foarte mare.

Tabelul nr. 20 Corelaţia dintre vârsta şi tipul studiilor absolvite ale respondenţilor şi
aprecierea gradului de informare privind locul şi rolul MIRA în raport cu alte
ministere
gradul de informare privind locul şi rolul MIRA
în raport cu alte ministere Test de
foarte mic la fel ca si al foarte mare semnificaţie
Total
+mic altor ministere +mare
Vârsta 20-30 de ani 6,7% 19,7% 73,6% 100,0% χ 2 = 67,20;
subiect_reco 31-40 de ani 1,9% 47,4% 50,7% 100,0% DF= 4;
d 41 - 50 de ani 1,4% 16,4% 82,2% 100,0% p=0,000
administrative 9,5% 14,3% 76,2% 100,0%
juridice 1,5% 33,0% 65,4% 100,0% χ 2 = 58,45;
Domeniul
economice 1% 42,1% 56,9% 100,0% DF= 8;
studiilor
sociale 4,9% 29,3% 65,9% 100,0% p=0,000
tehnice 15,2% 22,8% 62,0% 100,0%
• aprecierea importanţei pe care o are comunicarea publică în
activitatea poliţiei

Grafic nr 21. Distribuţia respondenţilor în funcţie de


răspunsurile la întrebarea “În activitatea poliţiei,
comunicarea publică este un obiectiv prioritar?”

296
Graficul alăturat foarte
mica mica
este edificator: 89,1%
masura masura mare
dintre subiecţi consideră 1.3% 9.6% masura
comunicarea cu 25.6%
foarte
societatea civilă mare
masura
importantă, din care 63.5%
63,5% o consideră
foarte importantă.
Acesta reprezintă un
semnal deosebit de clar
a impactului comunicării asupra conştiinţei colective, a necesităţii acesteia în toate
instituţiile statului. Nevoia de deschidere a unui sistem considerat rigid şi opac îşi
găseşte ecou în nevoia şi dreptul contribuabililor de a fi informaţi.
Cu toate acestea, aproximativ unul din 10 respondenţi (10,9%) consideră că în
activitatea poliţiei comunicarea publică nu reprezintă un obiectiv prioritar.
Şi în cazul acestui item există diferenţe semnificative între respondenţi:
 subiecţii de sex masculin (11,9%), cei mai tineri (20-30 de ani-
20,8%) şi cei cu studii sociale (24,4%) consideră cel mai mult că în activitatea
poliţiei, comunicarea publică nu este un obiectiv prioritar;
 subiecţii de sex feminin (96%), cei cu vârsta de 31-40 de ani
(95,6%) şi cei cu studii economice (96,5%) consideră cel mai mult că în activitatea
poliţiei, comunicarea publică este un obiectiv prioritar.

Tabelul nr.21 Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi


aprecierea importanţei pe care o are comunicarea publică în activitatea poliţiei
în activitatea poliţiei, comunicarea publică este un obiectiv
prioritar? Test de
foarte mica + mica foarte mare +mare semnificaţie
Total
măsură măsură
masculin 11,9% 88,1% 100,0% χ 2 = 4,24;
Sex subiect
feminin 4,0% 96,0% 100,0% DF= 1; p=0, 046
Vârsta 20-30 de ani 20,8% 79,2% 100,0% χ 2 = 29,39;
subiect_reco 31-40 de ani 4,4% 95,6% 100,0% DF= 2;
d 41 - 50 de ani 11,0% 89,0% 100,0% p=0,000
administrative 9,5% 90,5% 100,0%
juridice 9,7% 90,3% 100,0% χ 2 = 13,86;
Domeniul
economice 3,5% 96,5% 100,0% DF= 4;
studiilor
sociale 24,4% 75,6% 100,0% p=0,008
tehnice 16,5% 83,5% 100,0%
• opinia privind credibilitatea comunicatelor de presă ale MIRA

297
Grafic nr 22. Distribuţia respondenţilor în funcţie de
răspunsurile la întrebarea “Apreciaţi că sunt
credibile comunicatele de presă ale MIRA?”

Relaţiile foarte deloc mica


mare 0.3%
publice ale masura
masura
24.7%
MIRA, realizate 28.4%

prin intermediul
comunicatelor
mare
de presă, sunt masura
considerate 46,6%
credibile de
75% dintre
subiecţi, în timp
ce 25% le consideră neconforme cu realitatea.

Conform tabelului nr. 22 se observă următoarele diferenţe semnificative:


 subiecţii de sex masculin (26,0%), cei cu vârsta de 31-40 de ani
(37%) şi cei cu studii juridice (32,6%) consideră cel mai mult că comunicatele de
presă ale MIRA nu sunt credibile;
 subiecţii de sex feminin (84,7%), cei mai tineri (20-30 de ani-
87,5%) şi cei cu studii sociale (90,2%) au opinia cea mai favorabilă privind
credibilitatea comunicatelor de presă ale MIRA.

Tabelul nr.22 Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi opinia


privind credibilitatea comunicatelor de presă ale MIRA

comunicatele de presă ale MIRA sunt credibile?


Test de
mica foarte mare +mare
Total semnificaţie
măsură măsură
masculin 26,0% 74,0% 100,0% χ 2 = 3,91;
Sex subiect
feminin 15,3% 84,7% 100,0% DF= 1; p=0, 029
Vârsta 20-30 de ani 12,5% 87,5% 100,0% χ 2 = 40,53;
subiect_reco 31-40 de ani 37,0% 63,0% 100,0% DF= 2;
d 41 - 50 de ani 17,1% 82,9% 100,0% p=0,000
Domeniul administrative 19,0% 81,0% 100,0% χ 2 = 33,04;
studiilor juridice 32,6% 67,4% 100,0%

298
economice 10,3% 89,7% 100,0% DF= 4;
sociale 9,8% 90,2% 100,0% p=0,000
tehnice 10,1% 89,9% 100,0%

• opinia privind eficienţa paginilor de prezentare WEB ale


MIRA

Grafic nr 23. Distribuţia respondenţilor în funcţie de


opinia privind eficienţa paginilor de prezentare WEB ale MIRA

Paginile de
foarte mare deloc foarte mica
prezentare în masura
masura 1% mica
format electronic 4.9%
25.3% masura
21.1%
ale MIRA sunt
considerate a fi
eficiente doar de
73% dintre cei mare
masura
chestionaţi 47.7%
(25,3% în foarte
mare măsură şi
47,7% în mare măsură), în timp ce 26% le consideră puţin vizibile în comunitate, iar
1% cred că aceste pagini nu sunt deloc eficiente.

În cazul acestui item există diferenţe semnificative între respondenţi astfel:


 subiecţii cu vârsta de 31-40 de ani (32,8%) şi cei cu studii
economice (44,8%) consideră cel mai mult că paginile de prezentare WEB ale
MIRA nu sunt eficiente;
 subiecţii cei mai tineri (20-30 de ani- 76,8%) şi cei cu studii
juridice (77,2%) consideră cel mai mult că paginile de prezentare WEB ale MIRA
sunt eficiente.

Tabelul nr. 23 Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi opinia


privind eficienţa paginilor de prezentare WEB ale MIRA

paginile de prezentare WEB ale MIRA sunt eficiente? Test de

299
foarte mica + mica mare + foarte mare
Total semnificaţie
masura masura
Vârsta 20-30 de ani 23,2% 76,8% 100,0% χ 2 = 11,98;
subiect_reco 31-40 de ani 32,8% 67,2% 100,0% DF= 2;
d 41 - 50 de ani 17,9% 82,1% 100,0% p=0,002
administrative 33,3% 66,7% 100,0%
juridice 22,8% 77,2% 100,0% χ 2 = 13,94;
Domeniul
economice 44,8% 55,2% 100,0% DF= 4;
studiilor
sociale 31,7% 68,3% 100,0% p=0,007
tehnice 29,3% 70,7% 100,0%

• opinia privind furnizarea de informaţii utile despre activitatea


MIRA de către mass-media

Grafic nr 24. Distribuţia respondenţilor în funcţie


de opinia privind furnizarea de informaţii utile
despre activitatea MIRA de către televiziune
foarte
Conform foarte deloc mica
mare 5.2%
datelor din masura
masura 3.5%
graficul alăturat se 61.8% mica
masura
observă că:
10.7%
o 4
din 5
mare
respondenţi masura
(80,5%) 18.7%

consideră că
televiziunea
furnizează informaţii utile despre activitatea MIRA;
o 14,2% cred că televiziunea furnizează doar în mică şi foarte mică
măsură informaţii utile despre activitatea MIRA;
o deşi într-o proporţie mică, 5,2% au optat însă pentru varianta de
răspuns “deloc”.

Pentru acest item avem o singura diferenţă semnificativă : cei mai sceptici
privind furnizarea de către televiziune de informaţii utile despre activitatea MIRA sunt
subiecţii din grupa de vârstă de 41-50 de ani (deloc-8,8% şi mică+foarte mică măsură

300
– 29,3%), iar cei mai mulţumiţi sunt subiecţii din grupa de vârstă de 31-40 de ani
(90,7%).

Tabelul nr. 24 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi opinia privind furnizarea de


informaţii utile despre activitatea MIRA de către televiziune

televiziunea furnizează informaţii utile despre activitatea


MIRA? Test de
foarte mica + foarte mare + semnificaţie
Total
deloc mica masura mare masura
Vârsta 20-30 de ani 7,9% 11,8% 80,3% 100,0% χ 2 = 54,99;
subiect_reco 31-40 de ani 1,5% 7,8% 90,7% 100,0% DF= 4;
d 41 - 50 de ani 8,8% 29,3% 61,9% 100,0% p=0,000

• opinia privind furnizarea de informaţii utile despre activitatea


MIRA de către posturile de radio

Grafic nr 25. Distribuţia respondenţilor în funcţie de


opinia privind furnizarea de informaţii utile
despre activitatea MIRA de către posturile de radio

Dacă în foarte
mare deloc
foarte mica
privinţa masura 13.0%
masura
21.4%
televiziunii există 11.4%

o opinie majoritară
că aceasta
furnizează mare mica
informaţii utile masura masura
25.6% 28.6%
despre activitatea
MIRA, în cazul
posturilor de radio,
opiniile sunt mai diferenţiate:
o doar aproximativ jumătate (47%) dintre respondenţi au optat pentru
“mare măsură” (25,6%) şi “foarte mare măsură”(21,4%);

301
o 40% au ales următoarele 2 variante de răspuns: “mică măsură” (28,6%)
şi “foarte mică măsură”(11,4%);
o proporţia celor care au optat pentru ultima variantă de răspuns “deloc”
este mult mai mare – 13%.

Există diferenţă semnificativă doar în corelaţia cu domeniul studiilor


respondenţilor: cei mai sceptici privind furnizarea de către posturile de radio de
informaţii utile despre activitatea MIRA sunt subiecţii cu studii economice (deloc -
31%), cei care au optat cel mai mult pentru mică şi foarte mică măsură sunt cei cu
studii sociale (48,8%), iar cei mai mulţumiţi sunt subiecţii cu studii juridice (52,6%).

Tabelul nr.25 Corelaţia dintre domeniul studiilor respondenţilor şi opinia privind


furnizarea de informaţii utile despre activitatea MIRA de către posturile de radio

posturile de radio furnizează informaţii utile despre


activitatea MIRA? Test de
foarte mica + foarte mare + semnificaţie
Total
deloc mica masura mare masura
administrative 19,0% 33,3% 47,6% 100,0%
juridice 7,6% 39,8% 52,6% 100,0% χ 2 = 44,23;
Domeniul
economice 31,0% 32,8% 36,2% 100,0% DF= 8;
studiilor
sociale 29,3% 48,8% 22,0% 100,0% p=0,000
tehnice 17,5% 33,8% 48,8% 100,0%

• opinia privind furnizarea de informaţii utile despre activitatea


MIRA de către presa scrisă

Grafic nr 26. Distribuţia respondenţilor în funcţie de


opinia privind furnizarea de informaţii utile
despre activitatea MIRA de către presa scrisă
foarte
În privinţa deloc
mare
7.5%
presei scrise există o masura foarte
25.4% mica
opinie mai
masura
favorabilă decât în 5.8%

mica
mare
masura
masura
25.2%
36.1%

302
privinţa posturilor de radio, dar mai defavorabilă decât cea referitoare la posturile de
televiziune:
o 61,5% dintre respondenţi au optat pentru “mare măsură” (36,1%) şi
“foarte mare măsură” (25,4%);
o 31% au ales următoarele 2 variante de răspuns: “mică măsură” (25,2%)
şi “foarte mică măsură”(5,8%);
o proporţia celor care au optat pentru ultima variantă de răspuns “deloc”
este de 7,5%.

Ca şi în cazul itemului privind televiziunea, pentru acest item avem o singura


diferenţă semnificativă: cei mai sceptici privind furnizarea de către televiziune de
informaţii utile despre activitatea MIRA sunt subiecţii din grupa de vârstă de 41-50 de
ani (deloc- 13%), %), cei care au optat cel mai mult pentru mică şi foarte mică măsură
sunt cei mai tineri dintre subiecţi (33,3%), iar cei mai mulţumiţi sunt subiecţii din
grupa de vârstă de 31-40 de ani (68,1%).

Tabelul nr. 26 Corelaţia dintre vârsta respondenţilor şi opinia privind furnizarea de


informaţii utile despre activitatea MIRA de către presa scrisă

presa scrisă furnizează informaţii utile despre activitatea


MIRA? Test de
foarte mica + foarte mare + semnificaţie
Total
deloc mica masura mare masura
Vârsta 20-30 de ani 11,3% 33,3% 55,4% 100,0% χ 2 = 24,99;
subiect_reco 31-40 de ani 1,9% 30,0% 68,1% 100,0% DF= 4;
d 41 - 50 de ani 13,0% 30,1% 56,8% 100,0% p=0,000

Analizând comparativ opinia faţă de imaginea MIRA furnizată de minister cu


cea care se reflectă în mass-media se observă că:
o respondenţii sunt mai mulţumiţi de imaginea MIRA furnizată de minister decât
cea care se reflectă în mass-media (de ex: proporţia celor care au optat pentru
varianta de răspuns “deloc” este până în 1%);
o imaginea reflectată prin televiziune ocupă un loc oarecum intermediar: deşi
este un procent de 5,2% dintre subiecţi care au optat pentru varianta de răspuns

303
“deloc”, concomitent şi cea mai mare porporţie de respondenţi – 80,5% - au
optat pentru răspunsurile în „mare măsură” şi „ foarte mare măsură”;
o Imaginea MIRA cea mai puţin apreciată de subiecţi este cea reflectată de
posturile de radio: 13%-deloc, 40%- foarte mică şi mică măsură şi doar 47%
(deci mai puţin de jumătate) în mare şi foarte mare măsură.

Grafic nr 27. Distribuţia respondenţilor în funcţie de opinia privind imaginea MIRA


(comparative cea furnizată de minister cu cea care se reflectă în mass-media) -%
80
70
60
50
40
30
20
10
0 comunicate paginile posturile
televiziunea pres a scrisă
de pres ă WEB radio

deloc 0.3 0.9 5.2 13.0 7.5


f oarte mica + mica mas ura 24.7 26.0 14.2 40.0 31.0
f oarte mare + mare masura 75.0 73.1 80.5 47.0 61.5

Deşi comparaţia este puţin forţată, se poate emite totuşi o ipoteză pentru o altă
cercetare:
o Subiecţii (20-30 de ani) care consideră cel mai mult, că în activitatea poliţiei,
comunicarea publică este în mică/foarte mică măsură un obiectiv prioritar, au
„aşteptări” mai mici în această privinţă şi în consecinţă se declară mai mulţumiţi
de imaginea MIRA furnizată de minister;
o Subiecţii (31-40 de ani) care consideră cel mai mult, că în activitatea poliţiei,
comunicarea publică este în mare/foarte mare măsură un obiectiv prioritar, au
„aşteptări” mai mari şi în consecinţă se declară mai nemulţumiţi de imaginea
MIRA furnizată de minister, dar mai mulţumiţi de cea care se reflectată în mass-
media (televiziune şi presa scrisă)

304
Caseta nr. 4 Concluzii pe baza tabelelor de asociere dintre vârsta respondenţilor şi
aprecierea importanţei pe care o are comunicarea publică în activitatea poliţiei şi
opinia faţă de imaginea MIRA furnizată de minister şi cea care se reflectată în mass-

în activitatea poliţiei, comunicarea publică este un obiectiv prioritar?


foarte mica + foarte mare +
mica măsură mare măsură
Vârsta 20-30 de ani 20,8% 79,2%
subiect_reco 31-40 de ani 4,4% 95,6%
d 41 - 50 de ani 11,0% 89,0%

comunicatele de presă ale MIRA


mica foarte mare +mare
măsură măsură
Vârsta subiect_recod 31-40 de ani 20-30 de ani
paginile de prezentare WEB ale MIRA
foarte mica + mare +
mica masura foarte mare masura
Vârsta subiect_recod 31-40 de ani 20-30 de ani
televiziunea
foarte mica + foarte mare +
deloc mica masura mare masura
Vârsta subiect_recod 41 - 50 de ani 41 - 50 de ani 31-40 de ani
presa scrisă
foarte mica + mica foarte mare + mare
deloc masura masura
Vârsta subiect_recod 41 - 50 de ani 20-30 de ani 31-40 de ani

media

• în următoarele întrebări (Q19) am dorit să aflu opinia


respondenţilor faţă de măsura în care activităţi ale poliţiei sunt transparente şi
comunicate adecvat populaţiei:

Conform datelor din graficul nr. 25 se observă următoarele:


o prevenirea infracţiunilor este considerată o activitate fundamentală a Poliţiei şi
de aceea modul în care ea este „transparentă” publicului este esenţial.
Comunicarea publică asupra acestei activităţi este, în opinia celor intervievaţi,
activitatea cea mai transparentă şi comunicată adecvat populaţiei existând o
opinie majoritară pozitivă - 81,4% dintre subiecţi şi numai 18,6% o consideră
nesatisfăcătoare;
o o opinie majoritară, similară, există şi în cazul activităţii de menţinere şi
restabilire a ordinii: o opinie majoritară pozitivă – 75,6% dintre subiecţi şi
numai 24,4% o consideră nesatisfăcătoare;

305
o şi în cazul a altor 2 itemi: „răspuns la apelurile cetăţenilor” şi „prezenţa în
stradă” există, deşi în proporţii mai mici decât la itemii menţionaţi anterior, o
opinie majoritar pozitivă – peste 2/3 dintre subiecţi (raspuns la apelurile
cetatenilor – 69,2%, prezenta in strada -69,1%), fără nici un subiect care să
opteze pentru ultima variantă de răspuns(„deloc”);
o pentru itemul răspuns la reclamaţii ale cetăţenilor deşi există o proporţia
destul de mare de subiecţi care au optat pentru variantele de răspuns foarte
mare şi mare măsură (62,7%), procentul celor care consideră că această
activitate a poliţiei este transparentă şi comunicată adecvat populaţiei doar într
–o măsură mică şi foarte mică (37% - deci mai mult de o treime dintre
respondenţi), semnalează că sunt necesare iniţierea unor măsuri de
îmbunătăţire a acestui aspect;
o în cazul itemului investigarea infracţiunilor opiniile sunt mult mai
diversificate şi, mai ales, este itemul cu cea mai mare proporţie de respondenţi
(7,4%) care consideră că această activitate nu este deloc transparentă şi
comunicată adecvat populaţiei, motiv pentru care şi în acest caz consider că
sunt necesare măsuri de îmbunătăţire a acestui aspect;
o oferirea de servicii destinate populaţiei este, în opinia respondenţilor,
activitatea cea mai puţin transparentă şi comunicată adecvat: 48,4%- au optat
pentru variantele de răspuns foarte mare şi mare măsură, 49,6%- au ales
variantele de răspuns mică şi foarte mică măsură, iar 2% -deloc şi de aceea
consider că, pentru îmbunătăţirea acestui aspect, sunt necesare măsuri urgente
şi de amploare.

Grafic nr 28. Distribuţia respondenţilor în funcţie de opinia privind măsura în


care activităţi ale poliţiei sunt transparente şi comunicate adecvat populaţiei

306
prevenirea infractiunilor

investigarea infractiunilor

oferirea unor servicii

raspuns la apelurile cetatenilor

raspuns la reclamatii ale cetatenilor

mentinerea si restabilirea ordinii

prezenta in strada

0% 25% 50% 75% 100%


mentinerea si raspuns la raspuns la
prezenta in oferirea unor investigarea prevenirea
restabilirea reclamatii ale apelurile
strada servicii infractiunilor infractiunilor
ordinii cetatenilor cetatenilor
foarte mare masura 33.2 33.6 24.1 29.7 14.2 24.2 33.1
mare masura 35.9 41.9 38.7 39.4 34.2 37.5 48.3
mica masura 21.5 23.2 29.8 29.9 42.6 23.0 13.8
foarte mica masura 9.4 1.2 7.2 0.9 7.0 7.9 4.8
deloc 0.3 2.0 7.4

Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi opinia privind


măsura în care activităţi ale poliţiei sunt transparente şi comunicate adecvat populaţiei
indică următoarele diferenţe semnificative:

Tabelul nr. 27 Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi opinia


privind măsura în care activităţi ale poliţiei sunt transparente şi comunicate adecvat
populaţiei
investigarea infractiunilor Test de
deloc mica + foarte mica masura mare + foarte mare masura Total semnificaţie
20-30 de ani 9,0% 24,3% 66,7% 100,0% χ 2 = 12,72;
Vârsta
31-40 de ani 5,2% 37,6% 57,2% 100,0% DF= 4;
subiect_r
41 - 50 de ani 9,7% 26,2% 64,1% 100,0% p=0, 013
administrative 19,0% 33,3% 47,6% 100,0%
juridice 5,2% 28,0% 66,8% 100,0% χ 2 = 40,52;
Domeniul
economice 5,2% 41,4% 53,4% 100,0% DF= 8;
studiilor
sociale 5,0% 60,0% 35,0% 100,0% p=0,000
tehnice 17,7% 26,6% 55,7% 100,0%
oferirea de servicii destinate populaţiei
20-30 de ani ,6% 44,1% 55,4% 100,0% χ 2 = 33,78;
Vârsta
31-40 de ani ,5% 53,2% 46,3% 100,0% DF= 4;
subiect_r
41 - 50 de ani 7,5% 49,0% 43,5% 100,0% p=0, 000
prevenirea infractiunilor
foarte mica + mica masura mare + foarte mare masura Total
20-30 de ani 12,4% 87,6% 100,0% χ 2 = 10,88;
Vârsta
31-40 de ani 18,5% 81,5% 100,0% DF= 2;
subiect_ r
41 - 50 de ani 26,7% 73,3% 100,0% p=0,004
administrative 33,3% 66,7% 100,0%
juridice 14,1% 85,9% 100,0% χ 2 = 27,72;
Domeniul
economice 39,7% 60,3% 100,0% DF= 4;
studiilor
sociale 29,3% 70,7% 100,0% p=0,000
tehnice 17,7% 82,3% 100,0%
raspuns la apelurile cetatenilor

307
20-30 de ani 25,8% 74,2% 100,0% χ 2 = 10,17;
Vârsta
31-40 de ani 37,4% 62,6% 100,0% DF= 2;
subiect_r
41 - 50 de ani 24,7% 75,3% 100,0% p=0, 006
administrative 38,1% 61,9% 100,0%
juridice 23,6% 76,4% 100,0% χ 2 = 39,02;
Domeniul
economice 41,4% 58,6% 100,0% DF= 4;
studiilor
sociale 39,0% 61,0% 100,0% p=0,000
tehnice 57,0% 43,0% 100,0%
raspuns la reclamatii ale cetatenilor
20-30 de ani 22,7% 77,3% 100,0% χ 2 = 30,19;
Vârsta
31-40 de ani 48,1% 51,9% 100,0% DF= 2;
subiect_r
41 - 50 de ani 34,2% 65,8% 100,0% p=0, 000
administrative 33,3% 66,7% 100,0%
juridice 33,6% 66,4% 100,0% χ 2 = 11,22;
Domeniul
economice 46,6% 53,4% 100,0% DF= 4;
studiilor
sociale 46,3% 53,7% 100,0% p=0,024
tehnice 50,0% 50,0% 100,0%
mentinerea si restabilirea ordinii
20-30 de ani 23,6% 76,4% 100,0% χ 2 = 10,50;
Vârsta
31-40 de ani 30,0% 70,0% 100,0% DF= 2;
subiect_r
41 - 50 de ani 15,8% 84,2% 100,0% p=0, 005
administrative 19,0% 81,0% 100,0%
juridice 21,2% 78,8% 100,0% χ 2 = 22,42;
Domeniul
economice 41,4% 58,6% 100,0% DF= 4;
studiilor
sociale 12,2% 87,8% 100,0% p=0,000
tehnice 38,0% 62,0% 100,0%
prezenta in strada
20-30 de ani 42,1% 57,9% 100,0% χ 2 = 27,82;
Vârsta
31-40 de ani 32,0% 68,0% 100,0% DF= 2;
subiect_r
41 - 50 de ani 15,1% 84,9% 100,0% p=0, 000
administrative 23,8% 76,2% 100,0%
juridice 28,0% 72,0% 100,0% χ 2 = 11,83;
Domeniul
economice 43,1% 56,9% 100,0% DF= 4;
studiilor
sociale 31,7% 68,3% 100,0% p=0,019
tehnice 43,8% 56,3% 100,0%

Conform datelor din tabelul 28 se observă că:


 subiecţii de 20-30 de ani sunt cei care consideră în cea mai mare
măsură că activităţile poliţiei sunt transparente şi comunicate adecvat populaţiei
(itemii: „prevenirea infracţiunilor”, „investigarea infracţiunilor”, „oferirea de
servicii destinate populaţiei”, „răspuns la reclamaţii ale cetăţenilor”), declarându-
se cei mai nemulţumiţi doar la un singur item: „menţinerea şi restabilirea ordinii”;
 subiecţii din ultima grupă de vârstă, de 41-50 de ani, sunt cei care
consideră în cea mai mică măsură că activităţile poliţiei sunt transparente şi
comunicate adecvat populaţiei (4 itemi: „prevenirea infracţiunilor”, „investigarea
infracţiunilor”, „oferirea de servicii destinate populaţiei”, „răspuns la reclamaţii ale
cetăţenilor”), declarându-se însă cei mai mulţumiţi în privinţa: „răspuns la
apelurile cetăţenilor”, „menţinerea şi restabilirea ordinii”, „prezenţa în stradă”.

Tabelul nr. 28 Concluzii pe baza tabelelor de asociere dintre datele socio-


demografice ale respondenţilor şi opinia privind măsura în care activităţi ale
poliţiei sunt transparente şi comunicate adecvat populaţiei
prevenirea infractiunilor

308
foarte mica + mica masura mare + foarte mare masura
Vârsta subiect_ r 41 - 50 de ani 20-30 de ani
Domeniul studiilor economice juridice
investigarea infractiunilor
deloc mica + foarte mica masura mare + foarte mare masura
Vârsta subiect_r 41 - 50 de ani 31-40 de ani 20-30 de ani
Domeniul studiilor administrative sociale juridice
oferirea de servicii destinate populaţiei
deloc mica + foarte mica masura mare + foarte mare masura
Vârsta subiect_r 41 - 50 de ani 31-40 de ani 20-30 de ani
raspuns la apelurile cetatenilor
foarte mica + mica masura mare + foarte mare masura
Vârsta subiect_ r 31-40 de ani 41 - 50 de ani
Domeniul studiilor tehnice juridice
raspuns la reclamatii ale cetatenilor
foarte mica + mica masura mare + foarte mare masura
Vârsta subiect_ r 41 - 50 de ani 20-30 de ani
Domeniul studiilor tehnice administrative, juridice
mentinerea si restabilirea ordinii
foarte mica + mica masura mare + foarte mare masura
Vârsta subiect_ r 20-30 de ani 41 - 50 de ani
Domeniul studiilor economice sociale
prezenta in strada
foarte mica + mica masura mare + foarte mare masura
Vârsta subiect_ r 31-40 de ani 41 - 50 de ani
Domeniul studiilor tehnice administrative, juridice

În raport cu domeniul studiilor absolvite se observă că:


 cei mai mulţumiţi sunt subiecţii cu studii juridice (3 itemi: „prevenirea
infracţiunilor”, „investigarea infracţiunilor”, „răspuns la apelurile cetăţenilor”, dar
în proporţii mari şi de „răspuns la reclamaţii ale cetăţenilor” şi „prezenţa în
stradă”);
 cei mai nemulţumiţi sunt respondenţii cu studii tehnice („răspuns la
apelurile cetăţenilor”, „răspuns la reclamaţii ale cetăţenilor”, „prezenţa în stradă”),
şi cu studii economice („prevenirea infracţiunilor” şi „menţinerea şi restabilirea
ordinii”).

• în următoarele întrebări am dorit să aflu opinia respondenţilor


privitor la cât de interesaţi consideră că sunt cetăţenii să fie informaţi în legătură
cu activitatea poliţiei (Q20) precum şi opinii faţă de relaţia dintre cei 2 poli ai
sistemului de comunicare: emiţător şi receptor – MIRA (prin repreznetanţii săi,
ofiţerii de poliţie) şi populaţie (Q21).

Grafic nr 29. Distribuţia respondenţilor în funcţie de opinia


privind măsura în care consideră că sunt cetăţenii

309
interesaţisă fie informaţi în legătură cu activitatea poliţiei
Conform datelor
foarte
din graficul alăturat 3 foarte mica
mare masura
din 4 respondenţi masura 7.2%
26.9%
consideră că cetăţenii mica
masura
doresc foarte mult să 11.2%
mare
fie informaţi în legătură cateodata
masura
cu activitatea MIRA, 48.1% mica,
cateodata
75% dintre ei mare
6.6%
exprimându-se în acest
sens.
6,6% au o opinie
neutră, iar restul , aproximativ unul din 5 (18,4%), consideră că există un interes
scăzut al populaţiei pentru informarea în legătură cu activitatea poliţiei.

Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi opinia privind


măsura în care consideră că sunt cetăţenii interesaţi să fie informaţi în legătură cu
activitatea poliţiei indică următoarele diferenţe semnificative:
 subiecţii de sex masculin şi cu vârsta între 20-30 de ani sunt cei care
consideră în cea mai mare măsură că cetăţenii sunt dezinteresaţi/indiferenţi să fie
informaţi în legătură cu activitatea poliţiei;
 subiecţii de sex feminin (94,6%)şi cu vârsta între 41-50 de ani (95,9%)
sunt cei care consideră în cea mai mare măsură că cetăţenii sunt interesaţi să fie
informaţi în legătură cu activitatea poliţiei;
 în raport cu domeniul studiilor absolvite subiecţii cu pregătire tehnică
(7,6%) sunt cei care consideră în cea mai mare măsură că cetăţenii sunt
dezinteresaţi, iar cei cu pregătire în domeniul ştiinţelor sociale (97,6%) sunt cei
care consideră în cea mai mare măsură că cetăţenii sunt interesaţi să fie informaţi
în legătură cu activitatea poliţiei.

Tabelul nr. 29 Corelaţia dintre datele socio-demografice ale respondenţilor şi opinia


privind măsura în care consideră că sunt cetăţenii interesaţisă fie informaţi în
legătură cu activitatea poliţiei

310
Cât de interesaţi consideraţi că sunt cetăţenii să fie informaţi
în legătură cu activitatea poliţiei? Test de
foarte dezinteresati nici interesati, interesati + semnificaţie
+ dezinteresati nici dezinteresati foarte interesati
Total
masculin 1,2% 4,2% 94,6% 100,0% χ 2 = 27,52;
Sex subiect
feminin 9,5% 10,8% 79,7% 100,0% DF= 2; p=0, 000
20-30 de ani 3,4% 7,3% 89,3% 100,0% χ 2 = 12,41;
Vârsta
31-40 de ani 1,5% 6,3% 92,2% 100,0% DF= 4;
subiect_r
41 - 50 de ani 2,1% 2% 95,9% 100,0% p=0,015
administrative 5,0% 10,0% 85,0% 100,0%
juridice 1,0% 1,8% 97,1% 100,0% χ 2 = 53,24;
Domeniul
economice 1,7% 17,2% 81,0% 100,0% DF= 8;
studiilor
sociale 0,2% 2,2% 97,6% 100,0% p=0,000
tehnice 7,6% 12,7% 79,7% 100,0%

Conform aprecierilor subiecţilor, privind relaţia dintre cei 2 poli ai sistemului de


comunicare: emiţător şi receptor – MIRA vs. populaţie, se constată următoarele:
 la întrebarea dacă cetăţenii respectă lucrătorii ministerului unul din 5
subiecţi (21,5%) consideră că acest lucru se întâmplă în mică şi foarte mică
măsură, aproximativ ½ (46,5%) au ales varianta de răspuns neutră „câteodată în
mică măsură, câteodată în mare măsură” şi mai puţin de o treime dintre
respondenţi cred că cetăţenii respectă poliţia în mare şi foarte mare măsură; nu
consider însă situaţia alarmantă în contextul crizei de autoritate care afectează
toate instituţiile statului, ceea ce nu înseamnă că nu sunt necesare măsuri de
îmbunătăţire a siuaţiei;
 în privinţa ajutorului pe care consideră că cetăţenii îl oferă poliţiei
situaţia este mai bună, faţă de itemul anterior, în sensul că deşi proporţia celor care
au optat pentru mică şi foarte mică măsură creşte cu 2%, proporţia celor care
consideră că acest lucru se întâmplă în mare şi foarte mare măsură creşte cu 10%
ajungând la 42%;
 pentru întrebarea dacă comunicarea externă MIRA satisface nevoile
cetăţenilor şi comunităţii locale se constată cea mai mică proporţie (1,9%) de
respondenţi care consideră că acest lucru se întâmplă în mică şi foarte mică
măsură, ¼ (25%) apreciază că acest lucru nu se întâmplă întotdeauna („câteodată
în mică măsur