Analiză comparativă geopolitică Rusia –

China (I)

Scris de Marina Mihaela PENEA

Duminica, 23 August 2009 20:30
Provenind din latinescul comparatio, cu sensul de „constituirea unei perechi”, termenul de
„comparaţie” desemnează „operaţia mentală de apropiere a două sau mai multe lucruri cu scopul
determinării asemănărilor şi diferenţelor dintre ele”. Esenţială în orice studiu ştiinţific, comparaţia
internaţională, conform lui Matei Dogan şi Dominique Pelassy, „ascute percepţia fenomenelor
politice”. „Ea este calea cea mai adecvată pentru a discerne ce este banal şi ce este singular, pentru a
pune în lumină originalitatea contextelor naţionale, a cerceta în acelaşi timp constante (…). Ea
nutreşte cele mai bune teorii, dovedindu-se o adevărată pârghie a cunoaşterii.”

În domeniul geopolitic motivele interesului pentru studiul comparativ sunt bine întemeiate. El pune în
valoare atributele fiecăreia dintre cele două ţări analizate, subliniind în acelaşi timp diferenţele precum şi
efectele acestora. Astfel pornind de la analiza comparativă a unor date exacte, ce fac referire la geografia
şi economia atât a Rusiei cât şi a Chinei putem observă în ce măsură geograficul are influenţă asupra
politicului şi economicului. Mai interesant este însă de văzut în ce măsură două ţări cu regimuri politice
aparent complet diferite, chiar opuse, au elemente similare şi nu dintre cele mărunte şi nesemificative, ci
chiar dintre cele fundamentale. Spre exemplu putem observa, prin analiza instituţiilor aparţinând unei aşa-
zise democraţii-cazul Rusiei şi a unui autoritarism capitalist-cazul Chinei, acelaşi grad ridicat al corupţiei,
aceeaşi lipsă de transparenţă şi acelaşi control ridicat al statului asupra acestora.
Prin mijloace specifice precum analiza teoriei relaţiilor internaţionale, a unor date statistice şi proiecţii
cartografice, literatura contemporană de specialitate, precum şi reflecţii personale, lucrarea de faţă îşi
propune ca printr-o analiză comparativă a elementelor istorice, economice, geografice, precum şi a
interdependenţelor dintre acestea să zugrăvească atât realitatea actuală cât şi premisele pentru viitor a două
ţări ce împărtăşesc obiectivul comun al „multipolarităţii”.Un alt obiectiv important al lucrării este de a
stabili, prin analiza unor date concrete, probabilitatea ca într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat
poziţia actuală de hegemon a Statelor Unite să fie înlocuită de multipolaritate, Rusia şi China având un rol
esenţial într-o posibilă transformare. Nu în ultimul rând lucrarea constituie o încercare de a răspunde la
cele două întrebări deosebit de actuale şi nu mai puţin controversate : este China pe cale de a deveni o
democraţie de tip occidental şi se îndreaptă Rusia către autoritarism capitalist?

Resurse naturale

Rusia este una dintre cele mai bogate ţări din lume în resurse minerale, îndeosebi cărbune. Hidrocarburi
(mai mult de 1/3 din zăcămintele de gaze naturale şi cca. 6% din cele de petrol), minereu de fier (cca. 1/3
din rezervele mondiale), multe minereuri neferoase (crom, nichel, cupru ş. a.) şi auro-argentifere,
diamante etc. Deşi producţia s-a diminuat în ultimul deceniu al sec. XX, Rusia se înscrie în continuare
între principalii producători mondiali de: gaze naturale (locul 1 pe Glob), diamante (1/4 din totalul
mondial), nichel (de asemenea un sfert din producţia mondială). Este locul 2 mondial la petrol, locul 3 la
cărbune, locul 4 la uraniu şi fier şi locul 5 la aur.
În ceea ce priveşte resursele naturale ale Chinei acestea sunt numeroase şi variate. Este cel mai mare
producător mondial de cărbuni, minereu de fier şi staniu şi un important producător de petrol, minereuri
neferoase, aur, sare, fosfaţi naturali ş.a. Este de asemenea al doilea producător mondial de energie
electrică. Are resurse semnificative de: huilă, lignit, petrol, gaze naturale, minereu de fier, mangan,
tungsten, molibden, cupru, plumb, staniu, zinc, mercur, bauxite, magneziu, argint, stibiu, azbest, sulf,
fosfaţi, sare etc.

Rusia. Scurt istoric

Rusia, al cărei început statal se plasează în a doua jumătate a primului mileniu al erei noastre a cunoscut o
dezvoltare teritorială ce poate fi împărţită în mai multe etape. Prima dintre acestea ar fi „perioada Kiev”
(980-1169), perioadă în care slavii de est se unesc în triburi populând ţinuturile dintre Nipru, Dvina, Oka
şi Volga superioară. Li se alătură normanzii şi vikingii (varegii după cum îi numeau grecii) în secolul al
IX-lea. Statul astfel format are centru la Kiev. El cunoaşte apogeul puterii în timpul domniei lui Vladimir I
Sveatoslavici (950-1015), care, pentru a menţine şi întări legăturile ideologice în statul pe ale cărui graniţe
le-a extins considerabil, i-a obligat pe locuitori să accepte Creştinismul în forma sa greco-ortodoxă.
A urmat Iaroslav I (1019-1054) şi Vladimir Monomakh (1113-1125), dar datorită conflictelor interne
dintre prinţi munca acestora a fost în zadar, statul destrămându-se în secolul al XII-lea în mai multe
cnezate. În 1237-1240 mongolii cuceresc ţara, întemeind aici Hanatul Hoardei de Aur, fapt ce frânează
dezvoltarea societăţii ruse, izolând-o de restul Europei. Această izolare se încheie cu aşa-numita „reunire a
pământurilor ruseşti” în jurul Marelui Cnezat al Moscovei, ce a avut loc între mijlocul secolului XIII şi
începutul secolului XVI.
Emanciparea definitivă de sub dominaţia mongolă are loc în timpul domniei cneazului Moscovei, Ivan al
III-lea (1462-1505), Hoarda de Aur destrămându-se în hanatele Kazan, Astrahan şi Crimeea. Acţiunile lui
Ivan al III-lea au făcut ca Rusia să aibă un contact mai apropiat cu restul Europei. Astfel sau stabilit relaţii
cu Danemarca pe calea Ordinului Prusac, cu Lituania şi Polonia, cu Ungaria, Turcia, Veneţia şi Imperiul
Roman. În acest fel Moscova a început să se impună treptat ca o putere europeană.
O altă figură importantă în istoria Rusiei este Ivan cel Groaznic (1533-1584), care ia titlul de ţar, pune
bazele autocratismului, include în Rusia hanatele tătare Kazan şi Astrahan şi inaugurează cucerirea
Serbiei. Urmează Mihail Romanov, întemeietorul dinastiei Romanovilor (1613-1917), noul monarh fiind
ales ţar şi nu numit conducător al ţării sale pe cale ereditară. A pus bazele monarhiei absolutiste şi a
condus ţara împreună cu nobilimea, la fel ca fiul său Alexis, până la venirea la tron a lui Petru I (ţar 1682-
1721, împărat 1721-1725).
Un personaj extrem de controversat, pe care, pentru o lungă perioadă de timp, ruşii nu au ştiut dacă să îl
blameze sau să îl aclame, Petru a avut viziuni complet diferite de predecesorii săi, încercând să creeze o
legătură între Europa de Vest şi Rusia. Astfel a călătorit în vest în 1697 şi 1698, analizând instituţiile
economice şi tehnicile Europei Occidentale pe care le considera deosebit de importante pentru progresul şi
transformarea Rusiei. În timpul său se înfăptuiesc ample reforme pe toate planurile (de exemplu reforma
în domeniul taxelor, sau cea a calendarului-trecerea la numărarea anilor după modelul vestic, dezvoltarea
industriilor etc.) şi Rusia cunoaşte o dezvoltare economică bazată pe modernizarea societăţii şi instituţiilor
conform observaţiilor făcute de acesta în Europa de Vest. Stârneşte astfel antipatia şi reacţia
tradiţionaliştilor care l-au denumit chiar „antihrist”.
Având ca aliaţi pe Danemarca şi Polonia, Rusia iese victorioasă în Războiul Nordic, împotriva armatei
regelui Suediei, Carol al XII-lea (victoria de Potlava – 1709), obţinând ieşire la Marea Baltică, unde în
1703 Petru pune bazele noii reşedinţe imperiale, Sankt Petersburg. Oraşul nu are mai nimic din stilul şi
spiritul rusesc, Petru contractând arhitecţi din Europa vestică pentru a transforma ţinutul mlăştinos şi sărac
într-un oraş modern şi cuceritor. Încep să se contureze acum şi obiectivele sale geopolitice pentru prezent
dar mai ales pentru viitor – expansiunea teritorială înspre Marea Baltică în nord, Asia Centrală în est, dar
mai ales în vest în regiunea Mării Negre şi a spaţiului balcanic, având ca scop final Constantinopolul şi
ieşirea la Marea Mediterană.
O figură aproape la fel de puternică şi marcantă ca cea a lui Petru cel Mare a fost Ecaterina a II-a, soţia lui
Petru al III-lea, cea care, după ce îl înlătură de la tron pe soţul ei, transformă Rusia într-o mare putere.
Totuşi personalitatea sa este diferită de cea a lui Petru. Fiind nemţoaică la origine (numele său adevărat
este Sofia-Augusta-Frederika de Anhalt-Zerbst) şi nefamiliară cu tradiţiile ruseşti, a ajuns la conducere
aproape din întâmplare. Neavând o educaţie înaltă şi-a dezvoltat singură aptitudinile pentru politică. Ca
Mare-Ducesă a absorbit ideile Iluminării franceze, pe care a ajutat să fie propagate şi în Rusia. Era în
acelaşi timp raţionalistă şi sentimentalistă. „Ceea ce vreau...”, spunea ea, „...este nu sclavie, ci supunere în
faţa legii” creând condiţiile necesare pentru acest lucru în Rusia.
Prin cucerirea în 1783 a Crimeei şi stepelor nord-pontice hotarul apusean e stabilit pe Nistru. Rusia
dobândeşte acces la Marea Neagră, iar prin anexările rezultate în urma celor trei împărţiri ale Poloniei
(1772, 1793, 1795) împinge hotarele sale până în Europa Centrală.
Relaţiile Rusiei cu Imperiul Otoman sunt încordate încă din vremea lui Ivan cel Groaznic, între 1568 şi
1877 având loc 14 războaie. Rusia împinge Imperiul Otoman tot mai spre Sud. Unul din scopurile politice
ale Rusiei ţariste este, aşa cum am văzut încă de la Petru I, ieşirea la Marea Mediterană, accesul la
strâmtorile care leagă Marea Neagră de Mediterană.
Ofiţerii ruşi ai Războaielor Napoleoniene aduc în Rusia idei liberale care sunt într-o totală contradicţie cu
modul autocratic de conducere al ţarului. În 1825 are loc o revoltă nereuşită a acestora, Decembriştii. Este
startul unui lung şir de revolte. Nicolae I precum şi şerbia blochează evoluţia Rusiei. Urmaşul acestuia
Alexandru al II-lea aboleşte şerbia şi Rusia începe procesul de industrializare. Revoltele continuă
culminând sub Nicolae al II-lea cu Revoluţia din 1905 motivată de lipsa reformelor şi pierderea
Războiului Ruso-Japonez.
În 1914 Rusia intră în război împotriva Germaniei, Austro-Ungariei şi Turciei. Deşi departe de a fi
înfrântă pierderile cauzate de război conduc la o lipsă totală de încredere a populaţiei în regimul ţarist,
corupt şi incapabil. Ţarul este obligat să abdice în urma revoltelor organizate de Soviete şi este proclamată
republica. Începe Revoluţia Rusă din 1917, în care, în prima fază, Rusia este condusă de o coaliţie de
partide şi un Guvern Provizoriu. Mişcările naţionale iau avânt la periferia vechiului imperiu.
Sosirea, cu ajutor german, a lui Lenin conduce la Revoluţia din Octombrie şi la instaurarea regimului
comunist. Urmează pacea cu Germania la Brest-Litovsk prin care Rusia pierde Polonia, Ucraina, Ţările
Baltice şi Finlanda. Apoi, până în 1922, se desfăşoară un război civil atroce pe care bolşevicii reuşesc să-l
câştige în ciuda ajutorului dat de o duzină de ţări opozanţilor comuniştilor. Ca tabloul să fie complet are
loc o foamete care în 1921 ucide cel puţin 5 milioane de oameni.
În 1922 ia naştere URSS, aceasta înglobează o parte din teritoriile pierdute în 1917.
Sosirea lui Stalin la putere conduce la industrializare şi transformă economic URSS. Acesta trimite la
moarte orice fel de opoziţie. Atacată în 1941 de Germania nazistă Rusia iese victorioasă din război
devenind o putere mondială care îşi întinde influenţa atât asupra vechilor teritorii ruseşti cât şi a noilor
sateliţi ca România, Cehoslovacia etc.
După această victorie plătită cu pierderi umane enorme, a izbucnit Războiul Rece, ca urmare a luptei
indirecte dintre URSS şi SUA, dintre sistemul comunist şi cel capitalist, pentru influenţă mondială. Tot în
perioada postbelică au loc o serie de conflicte regionale: Blocada Berlinului (1948-1949), războiul din
Coreea (1950-1953), războiul din Indochina, apoi Vietnam (1946-1973), confruntările arabo-israeliene,
războiul din Afghanistan (1979-1989) ş.a.
După moartea lui Stalin din martie 1953, a avut loc o luptă pentru putere între diverse facţiuni din partid.
Hruşciov a învins, devenind conducător al partidului pe 7 septembrie. Conducerea lui Hruşciov a marcat o
tranziţie crucială pentru Uniunea Sovietică. El a iniţiat o serie de reforme şi a şocat delegaţii la Congresul
al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 23 februarie 1956, atunci când a prezentat
faimosul său Raport Secret prin care denunţa „cultul personalităţii" care îl înconjurase pe Stalin,
acuzându-l pe acesta de comiterea de crime pe durata Marii Epurări. Acest fapt l-a înstrăinat pe Hruşciov
de elementele mai conservatoare din Partidului Comunist, dar a reuşit să învingă ceea ce el a numit grupul
antipartinic, grup care încercase să-l elimine de la conducerea partidului în 1957. Hruşciov a promovat
reforme ale sistemului sovietic şi a pus accentul pe producţia de bunuri de larg consum şi nu pe industria
grea.
În 1959, pe timpul vizitei vicepreşedintelui american Richard Nixon în Uniunea Sovietică, el a luat parte
la ceea ce avea să fie numit mai apoi Dezbaterea din bucătarie. Noua atitudine a lui Hruşciov faţă de vest,
considerat mai degrabă un rival şi nu o entitate a răului, a făcut să piardă sprijinul Chinei lui Mao Zedong.
Uniunea Sovietică şi Republica Populară Chineză au fost mai târziu implicate în propriul lor război rece
declanşat de ruptura sino-sovietică din 1960. Tot el este cel care provoacă „criza rachetelor” din Cuba care
putea fi fatală întregii omeniri.
Leonid Ilici Brejnev (19 decembrie 1906 - 10 noiembrie 1982) a fost conducătorul efectiv al Uniunii
Sovietice din 1964 până în 1982, în calitate de Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice, precum şi, între 1960 şi 1964 şi între 1977 şi 1982, preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem
(şef al statului). Ca şef al statului a promovat o politică rigidă, ceea ce a dus la o politică de stagnare a
vieţii economice şi sociale.
Mihail Serghevici Gorbaciov a fost ales Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice pe
11 marite 1985. El a devenit primul lider al partidului născut după victoria revoluţiei bolşevice. Fiind
conducătorul partidului şi conducătorul de facto al ţării, Gorbaciov a încercat să reformeze partidul
osificat şi economia aflată în recesiune prin introducerea glasnostului („transparenţei"), perestroicăi
(„reconstrucţiei") şi uskorenie („accelerării" dezvoltării economice), politici lansate oficial la cel de-al
XXVII-lea Congres al Partidului Comunist din februarie 1986. De asemenea a contribuit la încheierea
Războiului Rece, a netezit drumul spre unificarea Germaniei şi spre liberalizarea Europei de Est.
Prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa de Est conduce la acceptarea de către URSS a dizolvării
Tratatului de la Varşovia semnând la Paris Carta pentru o nouă Europă, care încheie formal confruntarea
Est-Vest.
În alegerile prezidenţiale democratice din Rusia de pe 12 iunie 1991, Elţîn a câştigat 57% din voturile
populare, şi a fost învestit în funcţie pe 10 iulie.
Pe 18 august 1991 a început o lovitură de stat împotriva lui Gorbaciov (şi a lui Elţîn), condusă de
comunişti în frunte cu Kruşkov. Gorbaciov a fost reţinut în Crimeea, în vreme ce Elţîn s-a deplasat spre
Casa Albă a Rusiei pentru a ţine piept loviturii de stat. Casa Albă a fost asediată de armată, dar,
confruntate cu demonstraţii populare masive, trupele s-au retras, în vreme ce Elţîn ţinea un discurs
memorabil de pe turela unui tanc. Până pe 21 august majoritatea liderilor loviturii de stat au părăsit
Moscova, iar Gorbaciov a fost „salvat" din Crimeea şi readus în Moscova. Elţîn a fost salutat în întreaga
lume ca un erou pentru că a salvat Uniunea Sovietică de revenirea tiraniei şi lumea întreagă de
reaprinderea Războiului Rece.
La începutul lui decembrie 1991, Ucraina a votat independenţa de Uniunea
Sovietică. O săptămână mai târziu, preşedinţii Rusiei, Ucrainei şi Belarusului
au pus bazele Comunităţii Statelor Independente. Pe 24 decembrie, Rusia a
preluat locul URSS de la Naţiunile Unite. În ziua următoare, preşedintele
Gorbaciov a demisionat, iar URSS a încetat să mai existe.
Pe 9 august 1999, Elţîn şi-a demis Primul-ministru, Serghei Stepaşin, şi, pentru
a patra oară, întregul său cabinet. Elţîn a rămas Preşedinte al Rusiei până pe 31
decembrie 1999, fără a se mai ridica, pe plan istoric şi personal, la înălţimea la
care l-au dus evenimentele din 1991.
A demisionat pe 31 decembrie 1999, numindu-l pe Vladimir Putin preşedinte
interimar, până la noile alegeri din 26 martie 2000 pe care le câştigă din primul
tur de scrutin. Elţîn l-a prezentat poporului spunând că „va fi capabil să îi reunească în jurul său pe aceia
care vor reînvia Marea Rusie în noul secol XXI”.

Marina Mihaela PENEA

marina_mihaela.penea@graiu-gorjului.ro
Analiză geopolitică comparativă
Rusia – China (II)
Scris de Marina Mihaela PENEA
Sambata, 29 August 2009 17:55
Despre Putin, Zbigniew Brzezinski afirma că acesta are o
concepţie geopolitică ce „reflectă gândirea unei generaţii
sovietice şi nu cea a generaţiei postsovietice”. Atentatele
teroriste din 11 septembrie 2001 de la New York i-au dat
prilejul să-şi justifice propria politică anti-teroristă, făcându-l
aliat al puterilor occidentale în coaliţia împotriva terorismului
internaţional.

Vladimir Putin este apreciat pentru stabilitate şi reducerea

drastică a corupţiei, dar şi acuzat de o parte a opoziţiei de a fi
iniţiatorul metodelor de intimidare şi aducere la tăcere a
adversarilor politici. El şi-a exprimat nemulţumirea la Conferinţa de la Helsinki din noiembrie 2006,
că Rusia nu a fost consultată în ceea ce priveşte admiterea României şi Bulgariei în Uniunea
Europeană. La presiunile sale, Georgia şi Ucraina nu au fost admise ca membre NATO la Summit-ul
din 2008 de la Bucureşti.
În perioada celor două mandate succesive de preşedinte (2000-2008), Vladimir Putin a redat Rusiei
demnitatea şi forţa politică pe plan internaţional. De asemenea, Rusia a cunoscut o creştere economică
fără precedent de la căderea Uniunii Sovietice, jucând un rol important pe piaţa globală de capital.
Datorită numărului limitat de mandate prevăzute în Constituţie, Vladimir Putin nu a mai putut candida
pentru alegerile prezidenţiale din 2008, când, în locul său, a fost ales preşedinte Dmitri Medvedev,
Putin devenind primul-ministru al Rusiei.

China

Unul dintre cele mai uimitoare lucruri la civilizaţia chineză este persistenţa sa. Nu există nici o îndoială că
este o civilizaţie străveche, primii împăraţi chinezi venind la putere înaintea primilor împăraţi romani şi, în
timp ce Imperiul Roman dispărea cu totul de pe hartă, împăraţii chinezi au continuat să conducă, până
când au fost, în sfârşit, detronaţi de proprii supuşi, cu mai puţin de un secol în urmă. La sfârşitul secolului
al XIII-lea î. Hr., a luat fiinţă pe cursul mijlociu al Fluviului Glaben (Huang He) statul Shang (Yin), prima
formaţiune statală confirmată şi de descoperirile arheologice, care succed legendarei dinastii Xia (2140-
1711 î. Hr.). Dinastiile Shang şi Zhou au fost primele care au lăsat o istorie scrisă. Dinastia Shang
(aproximativ secolul al XVI-lea până în secolul al XI-lea î. Hr.) a durat peste 600 de ani, iar prima dinastie
Zhou, cunoscută în istorie sub numele de dinastia Zhou de Apus (din cauza amplasării vestice a capitalei)
a acoperit o perioadă de 290 de ani (aproximativ de la mijlocul secolului al XI-lea până în 771 î.Hr.).
În decursul acestor 900 de ani, istoria a început să fie consemnată în mod conştient şi sistematic datorită
inventării scrisului şi creării calendarului, sub dinastia Shang.
Sistemul sclavagist a cunoscut o dezvoltare importantă în timpul dinastiei Zhou. Proprietarii de sclavi
deţineau puterea şi ocupau o poziţie dominantă pe plan economic. Dinastia a ajuns în culmea puterii sale
sub regii Zhao şi Mu, care au purtat mai multe războaie împotriva populaţiei din regiunile învecinate. S-au
intensificat conflictele în cursul cărora dinastia Zhou avea iniţiativa, iar despre regele Mu se spune că ar fi
făcut incursiuni până în regiunile îndepărtate din vest.
În anul 770 î. Hr., regele Ping, care deţinea atunci puterea, şi-a
mutat capitala spre est, inaugurând perioada dinastiei Zhou de
Răsărit. Perioada de la 722 î. Hr (adică la 49 de ani după mutarea
spre est a capitalei dinastiei Zhou) la 481 î.Hr. este cunoscută de
istorici sub numele de Epoca Primăverilor şi a Toamnelor, iar
perioada ce i-a urmat, până în 221 î. Hr. se numeşte Epoca
Regatelor Combatante. În Epoca Primăverilor şi a Toamnelor, în
urma cuceririlor şi anexiunilor, numărul de state s-a redus de la
1800 (în timpul dinastiei Zhou de Apus) la 100, dintre care doar
12 erau importante din punct de vedere politic. În Epoca
Regatelor Combatante existau doar 7 state şi alte câteva mai mici
care au fost în cele din urmă cucerite de dinastia Qin. Tot în
această epocă au avut loc reforme numeroase şi importante, care au condus la îmbogăţirea populaţiei şi la
creşterea prosperităţii statului şi au trăit mari gânditori precum Kong Zi (Confucius: 551-479) sau Mo-Zi
(479-381).
Confucius este autorul „Cărţii istoriei” şi „Cărţii idelor”. Tot el a adnotat „Cartea mutaţiilor”, o lucrare
despre divinaţie, a compilat „Analele Primăverilor şi Toamnelor” (cronica cea mai veche, cu mare impact
asupra lucrărilor de istorie din epocile următoare), a studiat şi revizuit „Cartea riturilor” şi „Cartea
muzicii”. Confucius susţinea că oamenii se aseamănă prin firea lor – o învăţătură contrară concepţiei
fundamentale a societăţii sclavagiste, în care statutul social era ceva predestinat. Şcoala de gândire
întemeiată de Confucius a fost cunoscută sub numele de confucianism, fiind urmată de o alta, cu aceeaşi
influenţă denumită mozism, după numele întemeietorului său, Mo-Zi. Acesta propovăduia iubirea, iubirea
universală şi iubirea pentru tot şi toţi, iar în plan politic preconiza promovarea oamenilor de valoare,
împotrivindu-se transmiterii ereditare a bogăţiilor şi titlurilor de nobleţe.
Societatea feudală a ajuns la maturitate sub dinastiile Qin şi Han. Dinastia Qin, primul imperiu feudal
chinez, a unificat ţara la o scară nemaiîntâlnită de pe timpul dinastiilor Shang şi Zhou, şi a stabilit o formă
de guvernare care avea să exercite o influenţă trainică asupra feudalismului chinez. Printre realizările
dinastiei Qin figurează construcţia Marelui Zid. Aflată la putere doar 15 ani (cca. 221-207 î. Hr.) şi având
la domnie doi împăraţi, dinastia Qin a fost urmată de patru ani de conflicte între dinastiile Chu şi Han,
până când a fost instaurată dinastia Han, care a durat 400 de ani.
Începând din 196, odată cu apariţia Celor Trei Regate – Wei, Shu şi Wu – (precedată de Răscoala
Ţărănească a „Turbanelor Galbene”) dinastia Han nu a mai existat decât cu numele.
Unitatea imperială este refăcută în timpul dinastiei Tang (618-907), când economia naţională s-a dezvoltat
fără întrerupere ca de altfel şi relaţii mai strânse între diferitele etnii în interiorul graniţelor.
Impregnată cu elemente exotice (datorate dezvoltării legăturilor cu diferitele naţionalităţi din ţară şi a
relaţiilor cu străinătatea), cultura apogeului dinastiei Tang a depăşit-o pe cea a tuturor celorlalte dinastii,
printr-o deplină înflorire a poeziei, prozei, a studiilor istorice şi a religiei. În această perioadă mai multe
religii au pătruns în China: zoroastrismul, maniheismul şi nestorianismul, care proveneau din Persia,
precum şi religia islamică, de origine arabă, cea mai populară religie rămânând însă budismul.
Epoca Celor Cinci Dinastii, care a urmează ultimei perioade a dinastiei Tang a fost tulburată de războaie
necontenite între statele independente, înfiinţate de comandanţii mărcilor de frontieră. Este o perioadă în
care activitatea economică a ţării a început să se deplaseze spre sud, în timp ce se afirma tendinţa de
instaurare a unei autorităţi centrale, unice pentru întreaga ţară.
De la 960 la 1276, s-au succedat dinastiile Song de Nord şi Song de Sud, cunoscute sub numele comun de
dinastia Song. Aceasta a realizat într-o oarecare măsură unificarea naţională prin cucerirea celor patru
regate: Jingnan, Shu Posterior, Han de Sud şi Tang de Sud precum şi anexarea Wuyue şi a regatului Han
de Nord.
Între 1207-1270 China este cucerită de către mongoli, marele han Kubilai întemeind dinastia Yuan. Noua
capitală se stabileşte la Peking (Beijing) şi Marele Canal este extins până la capitală. Marco Polo ajunge la
curtea lui Kubilai Khan.
O mişcare populară îi izgoneşte pe mongoli şi aduce la tron dinastia autohtonă Ming (1368-1644) în
timpul căreia statul a cunoscut o dezvoltare economică continuă, dar s-a şi lovit, în perioada sa de declin
de conducători corupţi, interesaţi doar de plăceri şi risipă. Acesteia i-a urmat dinastia Qing.
Unificând China în 1683, dinastia Qing a căutat să-şi consolideze domnia. Nici un eveniment important nu
avea să se producă înainte de dezlănţuirea răscoalei armate a lui Wang Lun, în 1774. În acest an, Wang
Lun, conducătorul sectei Lotusului Alb, a ridicat stindardul răscoalei în vestul provinciei Shandong. El a
atacat şi a cucerit Shouzang , Tangyi, Yanggu şi cetatea-oraş Linqing. Întrucât Linqing era punctul prin
care treceau corăbiile ce transportau cereale sau alte produse către Beijing, guvernul dinastiei Qing s-a
grăbit să trimită trupe pentru a reprima răscoala. Încercuit de o armată superioară numeric Wang Lun s-a
urcat pe acoperişul locuinţei sale şi şi-a dat foc, arzând de viu. Apoi au urmat fără întrerupere răscoale
împotriva dinastiei Qing, la sfârşitul domniei lui Qianlong şi în timpul domniei împăraţilor Jiaqing şi
Daoguang.
Războiul opiului (1840-1842) a marcat o cotitură importantă, care a inaugurat era societăţii semicoloniale
şi semifeudale din istoria Chinei. Înainte de război China era un stat feudal independent, în care dinastia
Qing îşi exercita puterea suverană, fără nici o intervenţie străină. După ce guvernul Qing s-a supus
britanicilor, semnând, la 29 august 1842, inechitabilul Tratat de la Nanjing, China s-a transformat treptat
într-o ţară semicolonială şi semifeudală, dominată de puteri străine. Începând cu Războiul Opiului,
poporul chinez şi-a asumat dubla sarcină de a lupta împotriva feudalismului intern şi a capitalismului
străin. A urmat războiul ţărănesc Taiping, iar victoria forţelor Taiping a stârnit numeroase răscoale
împotriva dinastiei Qing.
Pe când mişcarea revoluţionară Taiping se afla la apogeu, Marea Britanie şi Franţa, sprijinite de Rusia şi
Statele Unite, au pornit un nou război de agresiune împotriva Chinei, cunoscut sub numele de al doilea
Război al Opiului. În urma războiului franco-chinez (1884-85), Franta îşi extinde stăpânirea colonială
asupra nordului şi centrului Vietnamului, iar prin pacea de la Shimonoseki (1895), care încheie războiul
sino-nipon din 1894-1895, Japonia îşi instaurează protectoratul asupra Coreei şi anexează Taiwanul.
Un alt eveniment notabil este mişcarea patriotică şi antiimperialistă, cu repercusiuni internaţionale,
denumită Yihetuan (cunoscută în Occident sub numele de Răscoala Boxerilor). Compusă mai cu seamă
din ţărani, mişcarea se născuse în urma intensificării agresiunii străine, din cauza gravităţii fără precedent
a dezastrului naţional şi constituia o dezvoltare a luptei, continuată după războiul chino-japonez împotriva
noii împărţiri imperialiste a Chinei. Mişcarea a determinat intervenţia militară a S.U.A şi a şapte puteri
europene (1900). Declinul dinastiei manciuriene este accelerat de ideile răspândite de Liga revoluţionară
fondată în 1905 de Sun Zhongshan (Sun-Yat-sen). Revoluţia din anii 1911-1913 înlătură dinastia
manciuriană, China proclamându-se la 1 ianuarie 1912 republică.
Destrămarea puterii centrale, autonomia sporită a puterii conducătorilor militari din provincii aruncă ţara
în haosul războiului civil. Mişcarea din 4 mai 1919 declanşată de o grevă a studenţilor din Beijing
inaugurează un amplu curent de reînnoire naţională. La 1 iulie 1921 ia fiinţă la Shanghai Partidul
Comunist Chinez. Sun-Yat-sen, care fondase în 1912 Gomindanul (primul partid politic chinez după
model occidental), retras la Canton, creează în 1921 un guvern a cărei conducere o preia şi reorganizează,
în 1923/1924, cu sprijinul consilierilor sovietici, Gomindanul şi armata naţională. Aceasta, condusă de
Jiang Jieshi (Cian Kai Si) reuşeşte în perioada 1924-1928 să-şi extindă autoritatea asupra celei mai mari
părţi a Chinei, în 1928 fiind ocupat şi Beijingul. După o colaborare iniţială, Jiang Jieshi rupe în 1927
alianţa cu Partidul Comunist Chinez (PPC). Acesta creează în 1927 Armata Roşie Chineză şi, după Marşul
cel Lung (1934-1935) îşi fixează centrul revoluţionar în provincia Shaanxi din nord-vestul ţării. Japonia
declanşează în 1931 agresiunea împotriva Chinei, anexând Manciuria, iar în 1937 al doilea război vizând
cucerirea întregii ţări, ocupând metropolele Beijing şi Nanjing.
În perioada războiului de eliberare (1937-1945) Gomindanul şi PCC se deteriorează, noul război civil
(1946-1949) se încheie cu victoria lui Mao Zedong şi cu retragerea forţelor gomidaniste în frunte cu Jiang
Jieshi, sprijinite de SUA, în insulele Taiwan.
La 1 octombrie 1949 este proclamată la Beijing Republica Populară Chineza (RPC), Mao Zedong fiind
ales preşedinte al statului, iar Zhou Enlai (Ciu Enlai) premier al Consiliului de Stat . Victoria revoluţiei
chineze deschide epoca edificării societăţii socialiste (realizarea reformei agrare, naţionalizarea
întreprinderilor, industrializarea etc.).
În 1950, este încheiat un tratat de prietenie cu URSS.
Sprijinul acordat de R.P.C guvernului nord-coreean în Războiul din Coreea (1950-1953) are ca urmare
condamnarea ţării de către ONU şi izolarea ei în viaţa internaţională, o serie de state recunoscând
conducerea Taiwanului ca unicul guvern legitim al Chinei.
Eşecul campaniilor – „a celor o sută de flori“ (1957), ca şi a „marelui salt înainte“ (1958) - slăbesc poziţia
lui Mao Zedong.
Diferenţele ideologice dintre R.P.C şi URSS, devenite de notorietate publică după 1960, sparg unitatea
mişcării comuniste internaţionale.
Prin experimentarea bombei atomice (1964) şi lansarea primului satelit artificial al pământului (1970),
prestigiul internaţional al R. P. C. este consolidat.
La 25 octombrie 1971 Adunarea Generală a ONU restabileşte drepturile R. P. C. la ONU şi China îşi reia
locul printre cei cinci membri ai Consiliului de Securitate.
În 1978 stabileşte relaţii diplomatice cu SUA, care recunosc guvernul R.P.C. ca singurul guvern legal al
Chinei şi Taiwanul ca parte componentă a Chinei.
Declaraţia comună semnată la Beijing la 19 decembrie 1984 cu Marea Britanie prevede că la 1 iulie 1997
China îşi va exercita, după 155 de ani, din nou autoritatea asupra Hong- Kong-ului.
În 2003 a fost ales preşedinte al Republicii Populare Chineze Hu Jintao, iar premier – Wen Jiabao.

Caracteristici ale economiei

China

În anii 1980 economia Chinei era considerată a fi un sistem în tranziţie, îndepărtându-se prudent de la
planificare şi adoptând în mod gradual o parte din instituţiile şi mecanismele aflate pe piaţa economică.
Procesul de reformare economică a început de prin anul 1979, după ce conducătorii chinezi au ajuns la
concluzia că stilul sovietic impus încă de la începutul anilor 1950 nu înregistra nici un progres în ceea ce
priveşte standardul de viata al chinezilor şi de asemenea că eşua în a pune capăt barierei care exista între
China şi naţiunile industrializate.
Primul succes major al programului de reformare economică a fost introducerea sistemului de
responsabilitate al producţiei în agricultură, o politică care permitea familiilor cu gospodării să lucreze cu
contract o bucată de pământ şi să păstreze profitul obţinut. Începând cu 1984, acest sistem de
responsabilitate a determinat o creştere destul de mare a producţiei de mâncare, iar guvernul a eliminat
comunităţile existente, mai exact a eliminat amprenta socialismului chinez de peste 20 de ani. În
majoritatea sectoarelor economice rolul guvernului a fost redus, managerilor li s-a oferit posibilitatea luării
deciziilor importante, întreprinderile au fost încurajate să producă profit, rolul sectorului privat a crescut,
iar experimentarea cu noi forme de proprietate şi-au făcut apariţia în sectorul de stat. În termeni ai parităţii
puterii de cumpărare China se situa în 2008 pe locul 2, după S.U.A, totuşi,
în ceea ce priveşte PIB pe cap de locuitor aceasta se situează încă în zona
de venit scăzut spre mediu.
Provocările de dezvoltare cu care se confruntă guvernul chinez la ora
actuală sunt, printre altele, îmbunătăţirea sistemului de siguranţă socială
(reformarea sistemului de pensii şi a celui de sănătate), reducerea corupţiei
şi a altor ilegalităţi de natură economică, creşterea ofertei pe piaţa de
muncă pentru a putea acoperi cererea uriaşă etc.
Dezvoltarea economică a fost mai rapidă în zonele de coastă decât în
interior şi aproximativ 200 de milioane de lucrători în mediul rural s-au
orientat spre mediul urban.
De asemenea, politica „un singur copil“ a făcut ca această ţară să fie una
dintre ţările cu cea mai rapidă rată de îmbătrânire.
Acestea, împreună cu problema stringentă a resurselor energetice sunt
problemele pe care guvernul chinez trebuie să le aibă în vedere atunci când dezvoltă strategiile economice
pentru viitor.

Marina Mihaela PENEA

marina-mihaela.penea@graiu-gorjului.ro
naliză geopolitică comparativă Rusia
China (III)
Nota data de utilizatori: /7
Noteaza
Cu cele mai mici note Cele mai bune
Scris de Marina Mihaela PENEA
Sambata, 05 Septembrie 2009 12:40
Dezvoltarea economică a fost mai rapidă în zonele de coastă decât în interior şi aproximativ 200 de
milioane de lucrători în mediul rural s-au orientat spre mediul urban. De asemenea politica „un singur
copil“ a făcut ca această ţară să fie una dintre ţările cu cea mai rapidă rată de îmbătrânire. Acestea,
împreună cu problema stringentă a resurselor energetice sunt problemele pe care guvernul chinez
trebuie să le aibă în vedere atunci când dezvoltă strategiile economice pentru viitor.

Rusia

A doua putere economică a lumii, timp de câteva decenii după Al Doilea Război Mondial, sub forma
Uniunii Sovietice, Federaţia Rusă s-a văzut confruntată după dezmembrarea colosului sovietic, în 1991, cu
mari dificultăţi economice, abia după anul 2000 reuşind o redresare în domeniu. Ea a încheiat anul 2008
cu o creştere a PIB-ului de 6%, după zece ani la rând de creştere medie în jurul valorii de 7%, de la criza
financiară din 1998.
Modul de împărţire pe sectoare
PIB (produsul
şi producerea valorii adăugate 7.800 miliarde de $ (2008)
în sectoare: intern brut)

PIB – rata reală

9,8% (2008)
de creştere

PIB anual pe cap

6.000 de $ (2008)
de locuitor

Agricultură: 10,6%
PIB împărţit pe industrie: 49,2%
sectoare servicii: 40,2% Notă: cifrele aparţin exerciţiului încheiat
2008

Forţa de muncă 807,7 milioane de $ (2008) – locul 1 mondial

Forţa de muncă agricultură: 43%

împărţită pe industrie: 25%
sectoare servicii: 32% (2008)

În 2008, a fost înregistrată o rată oficială a şomajului de 4% în zonele

Rata şomajului
urbane, în zonele rurale şomajul fiind foarte ridicat.

Rata inflaţiei 6% (2008)

Venitul anual: 868,6 miliarde $

Bugetul Cheltuielile anuale: 850,5 miliarde $; incluzând cheltuielile de capital
(2008)

Datoria publică 15,7% din PIB (2008)

Produse din orez, grâu, cartofi, porumb, alune, ceai, mei, orz, mere, lână, seminţe de
agricultură floarea-soarelui, carne de porc, peşte etc.

minerit, producerea fierului, oţelului, aluminiului precum şi a altor

metale, a cărbunelui, construcţii de maşini, armamente, textile şi
pielărie, petrol, ciment, chimicale, fertilizatori, produse de consum care
Industrie
include încălţăminte, jucării şi electronice, produse comestibile,
echipament de transport, automobile, nave, locomotive şi trenuri dar şi
aeronave, echipament de telecomunicaţii, sateliţi etc.

Exporturi 1.465 miliarde $ (2008)

Echipamente şi maşinării, obiecte din plastic, echipament optic şi

Mărfuri exportate
medical, fier şi oţel, textile.

Parteneri SUA 19,1%, Hong Kong 15,1%, Japonia 8,4%, Coreea de Sud 4,6%,
exporturi Germania 4% (2007)

Importuri 1156 miliarde de $ (2008)

Mărfuri Echipamente şi maşinării, ulei şi combustibil, obiecte din plastic,

importate echipament optic şi medical, chimicale organice, fier şi oţel.

Parteneri Japonia 14%, Coreea de Sud 10,9%, Taiwan 10,5%, SUA 7,3%,
importuri Germania 4,7% (2007).
Deşi s-a confruntat şi se confruntă în continuare cu problema şomajului şi sărăciei populaţiei, acestea au
avut un trend descrescător în ultimii zece ani, clasa de mijloc reuşind să se dezvolte şi Rusia reuşind să îşi
îmbunătăţească poziţia financiară pe plan internaţional. Totuşi evoluţia pozitivă de până în prima jumătate
a anului 2008 a fost afectată de temerile iscate de conflictul Rusia-Georgia precum şi de criza mondială a
creditelor, care au condus la o scădere a pieţei bunurilor de capital de aproximativ 70%. Criza globală a
afectat de asemenea şi sistemul bancar rus care s-a confruntat cu lipsă de lichidităţi. Moscova a răspuns
prompt la începutul lui octombrie 2008, iniţiind un plan de salvare de peste 200 miliarde de dolari menit
să crească lichidităţile în sectorul financiar, sa ajute firmele să refinanţeze datoriile străine şi să susţină
piaţa de capital.

Între timp, o scădere de 70% în preţurile la petrol începând cu mijlocul lui iulie a exacerbat dezechilibrul
în conturile externe şi bugetul federal. Preşedintele Medvedev a subliniat o serie de priorităţi economice
pentru Rusia printre care se numără îmbunătăţirea infrastructurii, investiţiilor şi instituţiilor, reducerea
rolului statului în economie, reformarea sistemului de taxe şi a sectorului bancar etc. Guvernul rus trebuie
să diversifice economia, întrucât energia şi materiile prime domină în continuare încasările din export ale
ţării. Infrastructura necesită investiţii majore pentru a fi înlocuită sau modernizată dacă ţara doreşte o
creştere economică pe plan mondial.

Rusia şi China – creştere vs. dezvoltare

Deşi aparent lucrurile par să stea foarte bine pentru China şi spre bine pentru Rusia, acestea înregistrând
în anul precedent o creştere a PIB-ului pe locuitor de 9.8%, respectiv 6%, factori precum demografia,
mediul rural/urban, rata inflaţiei etc., fac ca realitatea să fie mai puţin roz. În ciuda acestor indicatori cu
evoluţie pozitivă, ambele ţări se confruntă încă cu probleme precum sărăcia populaţiei şi diferenţa majoră
între nivelul de trai între anumite categorii de populaţie, fiind mai avantajaţi cei din mediul urban.
Agricultura şi industria rămân în continuare subdezvoltate pe ample regiuni aparţinând celor două state,
care în plus mai trebuie să înfrunte şi un grad al corupţiei foarte ridicat. Evoluţia este fără îndoială una
pozitivă, însă până a putea vorbi de o dezvoltare reală a economiei în cazul celor două ţări, mai trebuiesc
depuse eforturi şi făcute investiţii majore.

Conflicte cauzate de poziţia geografiă a celor două ţări

În cazul Rusiei primul conflict demn de menţionat este cel datorat apropierii geografice cu mongolii, într-
o perioadă a colonizărilor. După cum ar spune marele istoric Kliucevski, Rusia „este un tărâm care cere să
fie colonizat“. În urma bătăliei de la Kalka din 1223, mongolii au condus Rusia timp de aproape două
secole şi jumătate, lucru care a lăsat amprente clare asupra spaţiului cucerit, de la caracterul barbar şi
corupt al conducătorilor, standarde morale corupte în rândul prinţilor ruşi, expunerea statului slăbit la
atacuri atât din nord cât şi din vest etc. A urmat perioada de cuceriri a lui Ivan al III-lea, cel Mare, care a
triplat suprafaţa Principatului Moscovei sub domnia sa. El a avut numeroase conflicte cu lituanienii –
puternicii rivali din nord-vest ai ruşilor dar şi cu locuitorii ţinuturilor dinspre Arctic şi munţii Ural.
În timpul lui Petru cel Mare, faptul că Rusia nu avea nici un port sigur în zona de nord, accesul la Marea
Baltică fiind blocat de Suedia l-a făcut pe împărat să declanşeze Marele război al nordului împotriva
Suediei (după ce în prealabil a încheiat o alianţă secretă cu Uniunea statală polo-lituaniană şi cu
Danemarca), încheiat în 1721, când aceasta, epuizată a cerut pace. Petru a obţinut astfel mult dorita
„fereastră către mare“.
Aceeaşi politică expansionistă a fost dusă şi de către Ecaterina a II-a, după cum putem observa şi în
capitolul anterior. Conflicte mai mici sau mai mari pentru teritorii învecinate au mai avut loc de-a lungul
istoriei acestei ţări, însă în prezent influenţa geograficului asupra politicului este de o cu totul altă natură.
Se referă la faptul că poziţia geografică a Rusiei îi conferă acesteia accesul la resurse naturale foarte
căutate şi de importanţă mondială – resursele energetice.
În prezent Rusia se află într-un conflict nedeclarat, aproape
insesizabil pentru cei mai mulţi, cu Europa.
După părerea unor specialişti, resursele Rusiei nu sunt suficiente
pentru ca aceasta să se impună în faţa Europei, dar fac ca
Moscova să îşi facă simţită prezenţa.
Uneori, o simplă privire aruncată pe o hartă este foarte sugestivă.
În ilustraţia alăturată sunt prezentate traseele a două viitoare
conducte ce vor transporta gaze naturale din Rusia către Europa
(vezi harta).
„North Stream, care va trece pe sub Marea Baltică, unind Sankt
Petersburg de Germania, şi South Stream care la rândul său va
traversa fundul Mării Negre, unind oraşul Novorossisk de
Bulgaria. Odată puse în funcţiune cele două gazoducte, dependenţa Uniunii Europene de livrările ruseşti
de gaze va creşte de la 25 la 35 la sută.
În ceea ce priveşte statul chinez, istoria acestuia poate fi uşor comparată cu cea rusă din punctul de vedere
al cauzelor conflictelor istorice – vecinătatea cu state puternice şi existenţa unor resurse naturale de
valoare pe teritoriul său. Prima cauză a iscat două conflicte majore cu Japonia, în primul, desfăşurat între
1894 -1895, China a fost forţată să cedeze Taiwanul şi să recunoască independenţa Coreei prin Tratatul de
la Şimonoseki.
Motivele Japoniei erau clare: obţinerea prosperităţii Imperiului prin exploatarea bogăţiilor Chinei.
Japonezii nu aveau interesul să conducă direct China, ci mai degrabă să distrugă guvernul central chinez şi
să creeze guverne marionetă care să răspundă fără comentarii pretenţiilor nipone. Trebuind să facă faţă
unor restricţii comerciale tot mai mari în relaţie cu puterile occidentale, japonezii au crescut nivelul
implicării lor în China. Japonia avea nevoie să controleze importante resurse naturale, precum erau cele
din Malaiezia, Indonezia şi Filipine, care erau în acea vreme controlate de Anglia sau de Franţa. Al doilea
război chino-japonez s-a desfăşurat între 1937-1945, încheindu-se de această dată prin capitularea
Japoniei. Un alt conflict demn de menţionat şi care stârneşte încă mari controverse este cel chino-tibetan.
Se pune problema legitimităţii autorităţii Chinei asupra Tibetului. Pe de o parte oficialii chinezi afirmă că
„Tibetul reprezintă o parte inalienabilă a Chinei”, în timp guvernul Tibetului susţine că „istoric vorbind
Tibetul a fost o ţară independentă”. Problema în prezent este abordată din punctul de vedere al stabilirii
dacă în mod istoric Tibetul aparţine Chinei, sau nu.

Relaţii politico-economice Rusia-China

• Dispute teritoriale

Datorită apropierii geografice între cele două ţări (după cum se poate observa în capitolul anterior acestea
se învecinează pe o suprafaţă considerabilă), din punct de vedere politic au existat din cele mai vechi
timpuri conflicte în ceea ce priveşte delimitarea teritoriilor. Un exemplu demn de menţionat în acest sens
este episodul din timpul celui de-al doilea Război al Opiului, în care Rusia a ocupat ample teritorii
chineze. Înainte de încheierea tratatelor chino-britanice şi chino-franceze de la Tianjin, Rusia şi Statele
Unite siliseră guvernul Qing să semneze tratatele chino-rus şi chino-american de la Tianjin. Tratatul
semnat cu Rusia prevedea, mai cu seamă, trimiterea de reprezentanţi de către cele două părţi, pentru a
studia graniţa „nedelimitată”, cea ce avea să-i îngăduie Rusiei să ocupe noi teritorii chineze. La sfârşitul
lunii mai 1858, adică cu două săptămâni înainte de încheierea tratatului chino-rus de la Tianjin, N.
Muraviev-Amurski, guvernatorul general rus al Siberiei Orientale, a profitat de atacul francez împotriva
oraşului Tianjin, pentru a-l sili pe Yishan, generalul chinez aflat în bazinul fluviului Heilongjiang, să
semneze un tratat inechitabil, Tratatul de la Aigun, prin care Rusia lua 600.000 km2 de teritorii chineze, la
sud de Hingganul Exterior şi la nord de fluviul Heilonjiang, şi care plasa circa 400.000 km2 din teritoriul
chinez, aflat între malul estic al râului Wusuli şi mare, sub „controlul conjugat chino-rus”. După cum
spune Engels, Rusia a privat China de un teritoriu întins cât Franţa şi Germania la un loc, şi de un fluviu
mare cât Dunărea Tratatul de la Aigun a fost confirmat mai târziu şi de tratatul de la Beijing care,
împreună cu Protocolul chino-rus de la Chuguchak a atribuit Rusiei încă 440.000 km din teritoriul chinez,
la est şi la sud de lacul Balhaş.
Disputa pentru delimitarea teritorială a continuat mulţi ani după aceea, Rusia preluând şi în 1929 o serie de
teritorii chineze, în mod ilegal după cum au susţinut aceştia din urmă. După decenii întregi de neînţelegeri
China şi Rusia au ajuns în cele din urmă la un acord în ceea ce priveşte graniţa comună. La data de 21
iulie 2008, cele două ţări au semnat o înţelegere la Beijing, prin care Rusia se obliga să cedeze
aproximativ 174 km de teritoriu Chinei. Acordul a urmat unei înţelegeri prealabile din 2004 care stipula
cedarea de către Rusia a Insulei Tarabarov (Yinlong, după cum o numesc chinezii) şi a jumătate din Insula
Bolshoi Ussuriysky (Heixiazi, sau Insula Urşilor). După îndelungi negocieri înţelegerea a fost finalizată de
Tratatul de bună vecinătate, prietenie şi cooperare, semnat la 2 iunie 2005.
Acordul final din 2008 reprezintă un compromis care este privit dezaprobator atât de naţionaliştii ruşi care
îşi doresc teritoriile înapoi, cât şi de cei chinezi care consideră că acestea nu sunt suficiente pentru
întregirea graniţelor ţării şi doresc mai mult.

Războiul Rece

În afară de disputele teritoriale cele două ţări s-au regăsit în postura de adversare şi în cadrul unor
conflicte de altă natură, precum acela care a urmat celui De-al Doilea Război Mondial, cunoscut în istorie
ca Războiul Rece. Acesta a fost un război non-militar care a opus grupuri de ţări cu ideologii şi sisteme
politice complet diferite. Practic a fost o luptă între sistemul democratic şi cel totalitarist. La o primă
vedere, ţinând cont de aceste premise cele două ţări ar fi trebuit să se situeze de aceeaşi parte a baricadei,
însă în anul 1960 are loc o ruptură ideologică (ce s-a manifestat de
altfel şi anterior acestui an, ca urmare a denunţului lui Hruşciov
împotriva lui Stalin) între URSS şi Partidul Comunist Chinez, ruptură
ce conduce la destrămarea unităţii mişcării comuniste internaţionale.
Timp de câteva decenii, în perioada următoare anului 1960 cele două
ţări au fost inamici înverşunaţi (până la finalizarea Războiului Rece,
în 1991), însă în prezent, datorită interesului crescând al Chinei faţă
de petrolul furnizat de Rusia, care ar ajuta ţara asiatică să îşi susţină
economia în plină ascensiune, relaţiile dintre cele două s-au
îmbunătăţit considerabil. O dovadă în acest sens sunt o serie de
acorduri în domeniul energetic pe care cele două ţări le-au semnat, în
timpul unei vizite oficiale ale fostului preşedinte rus Vladimir Putin la
Shanghai în anul 2006. Mai mult, cele două ţări împărtăşesc puncte
comune de vedere în ceea ce priveşte asigurarea stabilităţii în Asia
Centrală, prezenţa trupelor americane în această regiune precum şi
controversata problemă nucleară iraniană. Tot în anul 2006
administraţia prezidenţială chineză a emis un comunicat oficial pe
site-ul web al Ministerului Afacerilor Externe, în care declara că:
„Relaţiile dintre cele două ţari înregistrează o perioadă deosebit de bună. Volumul comerţului bilateral a
generat timp de şapte ani o creştere economică constantă în domeniul energetic, iar în ceea ce priveşte
sectorul investiţiilor, acesta a înregistrat de asemenea un progres uriaş”.
http://graiu-gorjului.com/index.php?option=com_content&view=article&id=426%3Aanaliz-geopolitic-
comparativ-rusia-china-iii&Itemid=25
25.01.2011, 12.52