Asigurari Si Reasigurari 2008

ACADEMIA COMERCIALĂ SATU MARE
http://www.wix.com/editor.jsp?
newTemplate=true&orgDocID=;;5HHhS;QsE-
a&pageId=AQBJ8ldM2QM-a&partner_id=WMGs4POB1ko-
a&wixComputerID=1zLJuBC8vOCtihb2U5x9U/TKpnm
%2Btaq9QHr3OATFO9rM%2Br1GE8GIfoDG0YZ
%2BBL4LamHJfHew5k47yHPhV6%2B1hg%3D
%3D&experiment_id=empty&userId=GUhZv_;if94-
a&gu_id=3ebf5515-7714-4637-ba4e-
1c43d837c3b7&cacheKiller=31061_20640
Your site address will be:

www.wix.com/flaviu_sabo/PROIECTECASE
http://www.wix.com/create/my-account
EMAI FLAVIU
PAROLA FLAVIU
Lector univ. dr. Daniel Ardelean

An universitar
2007 – 2008
Suport curs partea I
2
Elemente de bază ale asigurărilor
De-a lungul timpului, agenţii economici au căutat să

descopere şi să aplice diverse mijloace de protecţie împotriva
riscurilor generatoare de pagube potenţiale la care erau expuse
activităţile lor de producţie şi comercializare.
Perfecţionarea tehnicii şi a tehnologiei, aglomerările urbane,
creşterea numărului de mijloace de transport au dus la apariţia unor
riscuri extrem de variate. Omul a conceput diverse mijloace de
apărare împotriva pericolelor de orice natură. Asemenea mijloace au
la bază prevenire, asistenţa şi prevederea.
Prevenirea – este cel mai bun mijloc de protecţie, dar nu este
eficientă atunci când riscurile sunt generate de forţele naturii.
Asistenţa – vizează repararea daunelor, dar este incertă şi nu
întotdeauna eficientă, neputând repara decât parţial şi momentan
pagubele suferite.
Prevederea – presupune constituirea anticipată a unor resurse
pentru nevoi viitoare. Asigurarea este cea mai reuşită formă a
prevederii.
Asigurarea protejează împotriva producerii acestor
evenimente, care antrenează importante pagube materiale şi
financiare greu de suportat şi care pot destabiliza activitatea
agenţilor economici.
Asigurarea are la bază principiul mutualităţii, potrivit căruia
fiecare asigurat contribuie cu o sumă modestă, numită primă de
asigurare, la crearea fondului de asigurare din care se compensează
pagubele suferite de cei încercaţi. Plătind un procent relativ mic din
acoperirea exercitată de poliţa de asigurare persoanei care îşi asumă
riscul (asigurătorul), asiguratul primeşte în schimb o garanţie de
despăgubire împotriva pierderii posibile şi viitoare.
Asigurarea distribuie daunele produse între numeroşii
deţinători de poliţe, astfel încât nici o persoană să nu suporte o
daună. Deţinătorul poliţei este eliberat de o eventuală dificultate
financiară, asigurarea oferindu-i securitate.
În economia de piaţă, asigurările constituie o ramură de
activitate şi sunt un sector al serviciilor.
Omul este supus unor pericole multiple şi variate, cauzate de
forţele naturii, de folosirea tehnicii sau anumitor factori economici
3
sau sociali. Pericolele şi riscurile la care omul este supus sunt
generatoare de pagube şi de aceea, el trebuie să le cunoască pentru a
se pune la adăpost de efectele lor, pentru a acţiona împotriva lor.
De aici rezultă faptul că fiecare activitate economică pe care
o desfăşurăm este supusă unui element de risc. Consecinţele acestor
riscuri şi ale altora cu care ne confruntăm zilnic în viaţa personală
sau de afaceri, nu dau naştere numai la suferinţă, durere sau
necazuri; aceste consecinţe sunt şi de ordin financiar.
Asigurarea este mecanismul prin care, din contribuţiile celor
mulţi se plătesc despăgubiri pentru pierderi celor care au avut
neşansa de a se confrunta cuc riscul, deci activitatea de asigurare
distribuie riscurile mai multor persoane.
În literatura de specialitate noţiunea de asigurare este destul
de bine precizată, însă o definiţia a asigurării unanim acceptată nu s-
a dat încă.
Conform Legii 32/2000 asigurarea este operaţiunea prin care
un asigurător constituie, pe principiul mutualităţii, un fond de
asigurare, prin contribuţia unui număr de asiguraţi, expuşi la
producerea anumitor riscuri, şi îi indemnizează pe cei care suferă un
prejudiciu pe seama fondului alcătuit din primele încasate, precum şi
pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a activităţii
desfăşurate.
Asigurarea sub aspect juridic
Asigurarea îmbracă o formă juridică datorită contractului de
asigurare şi a legislaţiei în vigoare care o reglementează. În prezent,
cadrul legislativ este format din:
• Legea nr. 32 din aprilie 2000 privind societăţile de asigurare
şi supravegherea asigurărilor;
• Legea nr. 136 din noiembrie 1995 privind asigurările şi
reasigurările în România.
Prin adoptarea Legii nr. 32/2000 s-a urmărit armonizarea
legislaţiei româneşti cu cea comunitară, precum şi crearea unui
cadru pentru supravegherea solvabilităţii asigurătorilor şi stabilirea
unor standarde recunoscute pe plan internaţional.
Legea nr. 32/2000 reglementează:
• Organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale de
asigurare, reasigurare, a societăţilor mutuale, precum şi a
intermediarilor în asigurări;
4
• Organizarea şi funcţionarea Comisiei de Supraveghere a
Asigurărilor, care a preluat atribuţiile Oficiului de
Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi Reasigurare;
• Supravegherea asigurătorilor şi reasigurătorilor care
desfăşoară activitatea în sau din România;
• Supravegherea activităţii intermediarilor în asigurări şi
reasigurări, precum şi a altor activităţi în legătură cu acestea.
Pentru supravegherea respectării dispoziţiilor legii s-a

înfiinţat Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, autoritate
administrativă având următoarele atribuţii:
• Elaborarea sau avizarea proiectelor de acte normative, care
privesc domeniul de asigurări sau care au implicaţii asupra
acestui domeniu, precum şi avizarea actelor administrative
individuale, dacă au legătură cu activitatea de asigurări;
• Supravegherea situaţiei financiare a asigurătorilor în vederea
protejării intereselor asiguraţilor sau a potenţialilor asiguraţi,
în care scop poate dispune efectuarea de controale asupra
activităţii asigurătorilor sau brokerilor de asigurare;
• Luarea măsurilor necesare pentru ca activitatea de asigurare
să fie gestionată cu respectarea normelor prudenţiale
specifice;
• Participarea, ca membru, la asociaţiile internaţionale ale
autorităţilor de supraveghere în asigurări şi reprezentarea
României la conferinţe şi la întâlniri internaţionale referitoare
la supravegherea în asigurări;
• Aprobarea acţionarilor semnificativi şi a persoanelor
semnificative ale asigurătorului, în conformitate cu criteriile
stabilite prin norme;
• Aprobarea divizării sau fuzionării unui asigurător înregistrat
în România;
• Aprobarea transferului de portofoliu;
• Îndeplinirea altor atribuţii prevăzute de lege;
• Poate solicita prezentarea de informaţii şi de documente
referitoare la activitatea de asigurare, atât de la asigurători,
cât şi de la orice altă persoană care are legătură cu activitatea
acestora;
5
• Participă la elaborarea planului de conturi, a normelor şi
regulamentelor contabile, după consultarea cu asociaţiile
profesionale ale operatorilor din asigurări.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor este obligată să
prezinte Parlamentului, în termen de 6 luni de la expirarea fiecărui
exerciţiu financiar, un raport asupra pieţei asigurărilor din România,
precum şi o informare privind activităţile desfăşurate, urmând să
editeze şi să publice un raport informativ anual asupra pieţei de
asigurări, instituţiilor şi organismelor acesteia.
Câteva dinte actele normative care dau cadrul legislativ al
asigurărilor în România sunt următoarele:
• Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000
privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor;
• Legea nr. 411 din 18 octombrie 2004 privind fondurile de pensii
administrate privat;
• Ordinul nr. 3107 din 7 iulie 2004 pentru aprobarea Sistemului de
raportare contabilă la 30 iunie 2004 a societăţilor comerciale de
asigurare, de asigurare–reasigurare şi de reasigurare, precum şi a
brokerilor de asigurare;
• Legea nr. 249 din 9 iunie 2004 privind pensiile ocupaţionale;
• Legea nr. 240 din 7 iunie 2004 privind răspunderea producătorilor
pentru pagubele generate de produsele cu defecte;
• Legea nr. 212 din 27 mai 2004 privind asigurările private de
sănătate;
• Legea nr. 172 din 14 mai 2004 pentru modificarea şi completarea
Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România;
• Ordinul nr. 3106 din 27 februarie 2004 pentru punerea în
aplicare a Normelor privind limitarea subscrierii riscurilor de credite
de consum şi ipotecare;
aplicare a Normei minimale privind activitatea de control intern;
aplicare a Normelor prudenţiale privind managementul
asigurătorului;
• Ordinul nr. 3102 din 5 februarie 2004 pentru aprobarea
Normelor metodologice privind întocmirea, verificarea şi
centralizarea situaţiilor financiare anuale ale societăţilor comerciale
6
de asigurare, de asigurare-reasigurare şi de reasigurare, precum şi ale
brokerilor de asigurare, aferente exerciţiului financiar 2003;
• Ordinul nr. 3101 din 13 ianuarie 2004 pentru punerea în aplicare
a Normelor privind cota procentuală pentru contribuţia asigurătorilor
la Fondul de protejare a asiguraţilor pe anul 2004.
• Ordinul nr. 3113 din 3 decembrie 2003 pentru punerea în
aplicare a Normelor privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor
obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin
accidente de autovehicule şi autorizarea asigurătorilor care vor
practica această asigurare în anul 2004;
• Ordinul nr. 3112 din 21 noiembrie 2003 pentru punerea în
aplicare a Normelor privind participarea personalului de specialitate
al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor la acţiuni iniţiate de alte
persoane juridice;
• Ordinul nr. 3111 din 28 octombrie 2003 pentru punerea în
aplicare a Normelor privind condiţiile pentru administrarea fondului
asigurărilor de viaţă, investirea şi evaluarea activelor şi calculul
rezervelor tehnice;
aplicare a Normelor privind categoriile de active admise sa acopere
rezervele tehnice ale asiguratorului care practica asigurări generale,
reguli de dispersie a plasamentelor, precum şi coeficientul de
lichiditate;
aplicare a Normelor privind metodologia de calcul şi evidenta a
rezervelor tehnice minimale pentru activitatea de asigurări generale;
• Ordinul nr. 3108 din 18 august 2003 pentru modificarea şi
completarea Normelor privind informaţiile şi documentele cerute
pentru autorizarea brokerilor de asigurare, puse în aplicare prin
Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr.
4/2001;
• Ordinul nr. 3107 din 4 iunie 2003 pentru aprobarea Normelor
metodologice privind întocmirea, verificarea şi centralizarea
raportărilor contabile ale societăţilor comerciale de asigurare, de
asigurare-reasigurare şi de reasigurare, precum şi ale brokerilor de
asigurare la 30 iunie 2003;
• Ordinul nr. 3106 din 17 Aprilie 2003 pentru modificarea şi
completarea Normelor privind limita minimă a capitalului social
7
vărsat, respectiv a fondului de rezervă liberă vărsat al asigurătorilor
pusă în aplicare prin Ordinul Preşedintelui Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor nr. 6/2002;
• Legea nr. 76 din 12 martie 2003 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi
supravegherea asigurărilor;
Precizărilor privind unele măsuri referitoare la încheierea
exerciţiului financiar pe anul 2002 la societăţile comerciale de
asigurare, de asigurare-reasigurare şi reasigurare precum şi la
societăţile de intermediere în asigurări care, potrivit legii
contabilităţii nr. 82/1991, republicată, au obligaţia să întocmească
situaţii financiare anuale;
normelor metodologice privind întocmirea, verificarea şi
centralizarea situaţiilor financiare anuale ale societăţilor comerciale
de asigurare, asigurare-reasigurare şi reasigurare precum şi ale
brokerilor de asigurare pe anul 2002;
aplicare a Normei privind contribuţiile pe care trebuie să le
îndeplinească persoanele autorizate în evaluarea activelor
reprezentate de terenuri şi construcţii deţinute de asigurători;
• Ordinul nr. 3102 din 7 februarie 2003 pentru modificarea şi
completarea Normelor privind forma şi conţinutul rapoartelor
financiare, inclusiv ale raportului asigurărilor de viaţă, precum şi
informaţiile, documentele şi certificările necesare pentru întocmirea
acestor rapoarte, puse în aplicare prin Ordinul Preşedintelui
Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr.13/2001;
• Ordinul nr. 3101 din 10 ianuarie 2003 pentru punerea în aplicare
a Normelor privind registrul asiguratorilor şi brokerilor de asigurare.
• Ordinul nr. 11 din 16 decembrie 2002 privind modificarea
Ordinului Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr.
9/2002 pentru aprobarea Normelor privind aplicarea legii în
domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagube
produse terţilor prin accidente de autovehicule şi autorizarea
asigurătorilor care vor practica această asigurare în anul 2003;
8
• Ordinul nr. 10 din 9 decembrie 2002 pentru aprobarea Normelor
privind stabilirea bugetului de venituri şi cheltuieli al Fondului de
protejare a asiguraţilor pe anul 2003;
• Ordinul nr. 9 din 2 decembrie 2002 privind aplicarea legii în
domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagube
produse terţilor prin accidente de autovehicule şi autorizarea
asigurătorilor care vor practica această asigurare în anul 2003;
• Ordinul nr. 8 din 2 octombrie 2002 pentru punerea în aplicare a
Normelor privind măsurile prudenţiale pentru practicarea asigurării
de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de
autovehicule în afara teritoriului României (Carte Verde);
• Ordinul nr. 445 din 1 octombrie 2002 pentru aprobarea listei
societăţilor de asigurare şi asigurare-reasigurare care practică
asigurări pentru culturile agricole, animale, păsări, familii de albine
şi peşti, agreate de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor;
• Ordinul nr. 444 din 1 octombrie 2002 pentru stabilirea culturilor
agricole şi speciilor de animale, păsări, familii de albine şi peşti
pentru care se subvenţionează primele de asigurare pentru factorii de
risc asiguraţi;
• Ordinul nr. 419 din 17 septembrie 2002 pentru aprobarea
Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 381/2002 privind
acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi naturale în agricultură;
• Ordinul nr. 6 din 23 iulie 2002 pentru punerea în aplicare a
Normelor privind limita minimă a capitalului social vărsat, respectiv
a fondului de rezervă liberă vărsat al asigurătorilor;
• Ordinul nr. 5 din 17 iunie 2002 privind aprobarea Listei oficiale
cuprinzând persoanele juridice autorizate în evaluarea activelor
societăţilor de asigurare, agreate de Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor conform prevederilor normelor aprobate prin Ordinul
nr. 2/2002;
• Ordinul nr. 4 din 10 aprilie 2002 privind punerea în aplicare a
Normelor prudenţiale privind acoperirea riscurilor de catastrofe
naturale;
• Ordinul nr. 3 din 5 aprilie 2002 privind punerea în aplicare a
Normelor privind constituirea, utilizarea şi gestionarea Fondului de
protejare a asiguraţilor;
• Ordinul nr. 2 din 25 martie 2002 privind punerea în aplicare a
Normelor privind stabilirea criteriilor de selecţie pentru agrearea
9
persoanelor juridice autorizate în evaluarea activelor societăţilor de
asigurare;
• Ordinul nr. 1 din 23 ianuarie 2002 pentru modificarea şi
completarea Normelor Nr. 6 privind categoriile de active admise să
reprezinte rezervele tehnice ale asigurătorului care practică asigurări
generale, regulile de dispersare a plasamentelor, precum şi
coeficientul de lichiditate.
• Ordinul Comun nr. 2328-2390 din 28 decembrie 2001 emis de
Ministerul Finanţelor şi Comisia de Supraveghere a Asigurărilor
privind Reglementările contabile specifice domeniului asigurărilor,
armonizate cu Directivele Europene şi standardele internaţionale de
contabilitate;
• Ordinul nr. 16 din 27 decembrie 2001 pentru modificarea şi
completarea Normelor Nr. 2/2001 privind informaţiile şi
documentele cerute pentru autorizarea asigurătorilor şi criteriile
pentru aprobarea acţionarilor semnificativi şi a persoanelor
semnificative ale asigurătorilor;
• Ordinul nr. 15 din 27 decembrie 2001 pentru punerea în aplicare
a Normelor privind regimul confidenţialităţii informaţiilor;
a Normelor privind transferul de portofoliu;
a Normelor privind forma şi conţinutul rapoartelor financiare,
inclusiv ale raportului privind asigurările de viaţă, precum şi
informaţiile, documentele şi certificările necesare pentru întocmirea
acestor rapoarte;
a Normelor privind insolvabilitatea asigurătorului şi administratorul
special;
a Normelor privind limita minimă a marjei de solvabilitate a
asigurătorilor care practică asigurări de viaţă şi metodologia de
calcul a acesteia;
a Normelor privind limita minimă a marjei de solvabilitate a
asigurătorilor care practică asigurări generale şi metodologia de
calcul a acesteia;
10
• Ordinul nr. 9 din 27 decembrie 2001 pentru punerea în aplicare a
Normelor privind condiţiile pentru administrarea fondului
asigurărilor de viaţă, investiţiile şi evaluarea activelor, precum şi
calculul rezervelor matematice;
• Ordinul nr. 8 din 22 noiembrie 2001 pentru punerea în aplicare a
Normelor privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii
de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de
autovehicule;
• Ordinul nr. 7 din 25 octombrie 2001 pentru modificarea şi
completarea Normelor nr. 5/2001 privind metodologia de calcul şi
de evidenţă a rezervelor tehnice minimale pentru activitatea de
asigurări generale;
• Ordinul nr. 6 din 10 octombrie 2001 privind categoriile de active
admise să reprezinte rezervele tehnice ale asigurătorului care
practică asigurări generale, regulile de dispersare a plasamentelor,
precum şi coeficientul de lichiditate;
• Ordinul nr. 5 din 25 octombrie 2001 republicare privind
metodologia de calcul şi de evidenţă a rezervelor tehnice minimale
pentru activitatea de asigurări generale;
• Ordinul nr. 4 din 28 august 2001 pentru punerea în aplicare a
Normelor privind informaţiile şi documentele cerute pentru
autorizarea brokerilor de asigurare;
• Ordinul nr. 3 din 14 august 2001 privind clasele de asigurări care
pot fi practicate de societăţile de asigurare;
• Ordinul nr. 2 din 14 august 2001 privind informaţiile şi
documentele cerute pentru autorizarea asigurătorilor şi criteriile
pentru aprobarea acţionarilor semnificativi şi a persoanelor
semnificative ale asigurătorilor;
• Ordinul nr. 1 din 3 iulie 2001 privind cuantumul şi termenul de
plată a taxei de funcţionare datorate de asiguratori şi de brokerii de
asigurare.
• Legea nr. 32 din 3 aprilie 2000 privind societăţile de asigurare şi
supravegherea asigurărilor.
• Legea nr. 136 din 29 decembrie 1995 privind asigurările şi
reasigurările în România.
11
Contractul de asigurare este reglementat de Legea nr.
136/1995, conform căreia un contract trebuie să se întocmească în
formă scrisă şi să cuprindă următoarele elemente:
• Numele sau denumirea, domiciliul sau sediul persoanelor
contractante;
• Obiectul asigurării: bunuri, persoane sau răspundere civilă;
• Riscurile ce se asigură;
• Momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asigurătorului;
• Primele de asigurare;
• Sumele asigurate;
• Alte elemente care stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor.
Condiţiile de validitate ale unui contract (conform art. 948
din Codul Civil):
• Părţile să aibă capacitatea de a contracta;
• Consimţământul acestora să fie valabil;
• Să aibă un obiect determinat sau determinabil;
• Cauza contractului să fie licită.
Legea este forma juridică de realizare a asigurării.
Asigurarea ex contractu se bazează pe principiul
facultativităţii. Se încheie din propria iniţiativă de către persoanele
fizice şi juridice interesate împotriva acelor fenomene care le
ameninţă bunurile, viaţa sau integritatea corporală.
Asigurarea ex lege are la bază principiul obligativităţii.
Persoanele fizice şi juridice deţinătoare de bunuri care fac obiectul
asigurării obligatorii (asigurarea de
răspundere civilă auto) CONSTITUŢIE sunt obligate să le
asigure împotriva riscurilor prevăzute
de lege, iar societăţile LEGI
de asigurare care au
primit autorizaţie legală de a practica
asemenea asigurări sunt obligate să le
realizeze. CONTRACTE
ECONOMICE SOCIALE ASIGURĂRI ALTE TIPURI
ASIGURĂRI ASIGURĂRI DE
GENERALE VIAŢĂ
12
Figura: Legătura între cadrul legislativ şi asigurări
13
CONSENSUAL
Figura: Caracteristicile juridice ale contractului de asigurare
Se încheie numai prin
consimţământul părţilor
SINALAGMATIC
Părţile contractante îşi asumă
reciproc anumite obligaţii
ALEATORIU
Părţile contractante nu cunosc în
momentul încheierii contractului
efectele acestuia, respectiv
beneficiile sau pierderile ce vor
rezulta din acesta
ONEROS
Fiecare parte urmăreşte
obţinerea unui avantaj pentru
prestaţia pe care o face sau se
obligă să o facă în favoarea
CARACTER celeilalte părţi
SUCCESIV
Eşalonarea în timp a
prestaţiilor prevăzute în
contract
DE ADEZIUNE
Forma şi clauzele contractului
sunt stabilite de societatea de
asigurări, potenţialul asigurat
având posibilitatea de a accepta
sau de a respinge acest contract
DE BUNĂ-CREDINŢĂ
Presupune ca executarea
acestuia să se facă cu bună-
credinţă de către părţi
14
Principiile care stau la baza contractului de asigurare:
• Principiul despăgubirii – contractele de asigurare nu oferă
despăgubiri peste valoarea pierderilor suferite de asigurat.
Astfel, o persoană nu poate profita din pagubele asigurate. Se
reduce riscul subiectiv, când se provoacă intenţionat o
pagubă, sau se exagerează valoarea daunelor produse;
• Principiul interesului asigurabil – o persoană are un interes
asigurabil, dacă producerea unui eveniment asigurabil poate
cauza o pierdere financiară sau un prejudiciu persoanei
respective;
• Principiul subrogaţiei – se aplică atunci când asigurătorul
este obligat prin poliţa de asigurare să despăgubească o
daună produsă din culpa unei terţe persoane.
Elementele principale ale subrogaţiei sunt:
• Partea care revendică drepturile subrogaţiei trebuie să fie
cea care a plătit prima despăgubirea;
• Partea care revendică subrogaţia nu reprezintă un simplu
voluntar, ci are obligaţia legală de a plăti despăgubirea;
• Partea care revendică subrogaţia este răspunzătoare
indirect pentru plata despăgubirii;
• Terţa parte este direct răspunzătoare pentru plata
despăgubirii.
Asigurarea sub aspect economic
Fondul de asigurare se formează în mod descentralizat pe
seama primelor de asigurare plătite.
Asigurarea presupune existenţa unei comunităţi de risc –
persoanele ameninţate de aceleaşi pericole acţionează pentru
protejarea intereselor lor comune.
Paguba provocată de producerea riscului se împarte între
membrii comunităţii după principiul mutualităţii – la formarea
fondului participă toţi asiguraţii, dar numai cei care au suferit
prejudicii de pe urma producerii riscului vor beneficia de acest fond.
Fondul de asigurare se utilizează pentru:
• Acoperirea pagubelor provocate de evenimentele asigurate,
dacă este vorba de asigurările de bunuri şi răspundere civilă,
respectiv plata sumelor asigurate, dacă este vorba de
asigurările de persoane;
• Finanţarea unor acţiuni legate de prevenirea pagubelor;
15
• Constituirea unor fonduri de rezervă la dispoziţia societăţii
de asigurare;
• Acoperirea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti ale
societăţii de asigurare.
Între participanţii la asigurare se nasc anumite relaţii
economice:
Plătesc prime de asigurare
Asiguraţi Asigurători
Plătesc indemnizaţii de
asigurare
(despăgubiri
Figura: Relaţiile economice ce aparsauîntre
sumeparticipanţii la asigurare
asigurate)
Funcţiile economice ale asigurării
• Funcţia de repartiţie – se manifestă în procesul de formare
şi de dirijare a fondului de asigurare, constituirea fondului de
rezervă, acoperirea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti;
• Funcţia de control – urmăreşte modul în care se încasează
primele de asigurare şi alte venituri ale societăţii, cum se
efectuează plăţile etc.
• Funcţia de compensare – a pagubelor pricinuite de
calamităţi naturale şi de accidente (la asigurările de bunuri şi
răspundere civilă) şi plata unor sume asigurate (la asigurările
de persoane).
Asigurarea sub aspect financiar

Are la bază ideea că asigurarea este o ramură prestatoare de
servicii, un intermediar financiar şi un activ financiar în economie,
prin fondurile oferite pe piaţa de capital.
Elementele tehnice ale asigurărilor

Aceste elemente sun prevăzute, în principal, prin Legea nr.
32/2000.
Activitatea de asigurare - activitatea exercitată în sau din

România, care desemnează, în principal, oferirea, intermedierea,
16
negocierea, încheierea de contracte de asigurare şi reasigurare,
încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres şi de
recuperare, precum şi investirea sau fructificarea fondurilor proprii
şi atrase prin activitatea desfăşurată;
Asigurare - operaţiunea prin care un asigurător constituie, pe
principiul mutualităţii, un fond de asigurare, prin contribuţia unui
număr de asiguraţi, expuşi la producerea anumitor riscuri, şi îi
indemnizează pe cei care suferă un prejudiciu pe seama fondului
alcătuit din primele încasate, precum şi pe seama celorlalte venituri
rezultate ca urmare a activităţii desfăşurate;
Asigurător - persoana juridică română sau străină ori
societatea mutuală autorizată în condiţiile legii să exercite activităţi
de asigurare, cea care în schimbul unei prime de asigurare încasate
de la asiguraţi, îşi asumă răspunderea de a acoperi pagubele produse
bunurilor asigurate de anumite calamităţi naturale sau accidente, de
a plăti suma asigurată la producerea unui anumit eveniment în viaţa
persoanelor asigurate sau de a plăti o despăgubire pentru prejudiciul
de care asiguratul răspunde – în baza legii – faţă de alte persoane;
Asigurat - persoana care, în schimbul primei de asigurare
plătită asigurătorului, îşi asigură bunurile împotriva anumitor
calamităţi naturale sau accidente, sau care se asigură împotriva unor
evenimente ce pot să apară în viaţa sa;
Beneficiar - persoana care are dreptul de a încasa suma
asigurată sau despăgubirea, fără să fie neapărat parte la contractul de
asigurare;
Contractant - persoana care poate încheia asigurarea fără a
obţine prin aceasta calitatea de asigurat, dar există şi posibilitatea ca
însuşi contractantul să fie acelaşi cu asiguratul;
Riscul asigurat - evenimentul care odată produs, datorită
efectelor sale, îl obligă pe asigurător să plătească asiguratului sau
beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată;
Evaluarea - este o etapă necesară în procesul încheierii
asigurării, deoarece stabileşte valoarea bunurilor în vederea
cuprinderii lor în asigurare. Valoarea bunului trebuie cunoscută cu
exactitate pentru a se evita subevaluarea sau supraevaluarea;
Suma asigurată - este partea din valoarea de asigurare
pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea în cazul producerii
evenimentului pentru care s-a încheiat asigurarea;
17
Norma de asigurare - reprezintă suma asigurată, stabilită
prin lege, pe unitatea de obiect asigurat. Este întâlnită în cazul
asigurărilor obligatorii de bunuri.
Suma asigurată = norma de asigurare x numărul de unităţi
(u.m.)
Cotele de primă se stabilesc pe baza datelor statistice.
Prima brută = prima netă + suplimentul de primă (u.m.)
Prima netă - serveşte la formarea fondului necesar achitării

indemnizaţiilor;
Suplimentul de primă - serveşte la formarea resurselor
băneşti necesare acoperirii cheltuielilor privind constituirea şi
administrarea fondului de asigurare, realizării unui anumit beneficiu
etc.,
Durata asigurării - perioada de timp cât există raporturi de
asigurare între asigurat şi asigurător, aşa cum au fost ele stabilite în
contractul de asigurare;
Paguba sau dauna - pierderea exprimată valoric, suferită de
un bun asigurat, ca urmare a producerii unui fenomen împotriva
căruia s-a încheiat asigurarea. Paguba nu poate fi decât mai mică sau
cel mult egală cu valoarea bunului asigurat;
Despăgubirea de asigurare - suma de bani pe care
asigurătorul este obligat să o plătească, cu scopul de a compensa
paguba produsă de riscul asigurat;
Agent de asigurare - persoana fizică sau juridică abilitată, în
baza autorizării unui asigurător, să negocieze sau să încheie în
numele şi în contul asigurătorului contracte de asigurare cu terţii,
conform condiţiilor stipulate în contractul de mandat încheiat, fără
să aibă calitatea de asigurător sau de broker de asigurare;
Broker de asigurare - persoana juridică română sau străină,
autorizată în condiţiile legii, care, pentru clienţii săi, negociază sau
încheie contracte de asigurare şi acordă alte servicii în legătură cu
protecţia împotriva riscurilor sau cu regularizarea daunelor;
Catastrofă - un eveniment sau o serie de evenimente care

provoacă pagube substanţiale într-o perioadă scurtă de timp;
18
Coasigurare - operaţiunea prin care doi sau mai mulţi
asigurători subscriu acelaşi risc, fiecare asumându-şi o cotă-parte din
acesta;
Fond de rezervă liber vărsat - totalul sumelor cu care
membrii societăţii mutuale au contribuit la fondurile acesteia;
Acţionari semnificativi - acţionarii care, singuri ori prin
intermediul sau în legătură cu alte persoane, deţin cel puţin 5% din
totalul drepturilor de vot în adunarea generală a acţionarilor;
Persoane semnificative - administratorii şi directorul
general;
Portofoliu de asigurări - totalitatea sau o parte din
contractele de asigurări încheiate de un asigurător;
Prime brute subscrise - primele încasate şi de încasat,
inclusiv primele de reasigurare încasate şi de încasat, aferente
tuturor contractelor de asigurare şi contractelor de reasigurare, care
intră în vigoare în perioada de referinţă, înainte de deducerea
oricăror sume din acestea;
Prime nete subscrise - primele brute subscrise din care se
deduc sumele plătite şi de plătit drept prime de reasigurare;
Prime brute încasate - totalul primelor încasate, inclusiv
primele de reasigurare încasate în perioada de referinţă, înainte de
deducerea oricăror sume din acestea;
Prime nete încasate - primele brute încasate din care se
deduc sumele plătite drept prime de reasigurare;
Reasigurare - operaţiunea de asigurare a unui asigurător de
către alt asigurător, primul fiind reasigurat, iar al doilea,
reasigurător;
Reţinere proprie - partea din risc care rămâne în sarcina
asigurătorului după deducerea reasigurării;
Societate mutuală de asigurări - persoană juridică civilă ai
cărei asociaţi sunt deopotrivă asiguraţi şi asigurători.
Principiile valabile la acordarea despăgubirii:
• Principiul răspunderii proporţionale:

d s pxs s
p
= , iar d= , sau d=px ,
v v v
unde: d – despăgubirea de asigurare;
p – paguba;
19
s – suma asigurată;
v – valoarea bunului asigurat.
• Principiul primului risc – despăgubirea este egală cu
CATEGORII DE ASIGURĂRI
Non-viaţă Viaţă
Bunuri Răspundere civilă Viaţă De persoane, altele

decât cele de viaţă
Numai Obligatorii Facultative Deces

facultative
Permanentă de viaţă
Interne Externe
Riscuri Obiectul
asigurării Asigurare permanentă
Foc cu limită de plată
Furt Case
Inundaţie Magazie Asigurare mixtă
Explozie Clădiri Accident
Cutremur industriale Invaliditate
Trăsnet Vehicule
Sănătate
Accident Bunuri
agricole Venit
Toate
Bunuri
riscurile transportate
Bunuri (din Pe termen
int.
imobilelor)
Mijloace de Investiţie
transport
maritim Pensie
Personal Rentă pe timp limitat
angajat
Figura: Categorii de asigurări practicate în România
20
• paguba, fără a putea depăşi mărimea sumei asigurate (este
mai des aplicabil în SUA);
• Principiul răspunderii limitate – despăgubirea se acordă
numai dacă paguba depăşeşte o anumită valoare prestabilită.
O parte din pagubă va cădea în sarcina asiguratului şi se
numeşte franşiză. Franşiza este de două feluri:
• Franşiză atinsă (simplă), asigurătorul acoperă în întregime
paguba – până la nivelul sumei asigurate – dacă aceasta este
mai mare decât franşiza;
• Franşiză deductibilă (absolută) – se scade în toate cazurile
din pagubă, indiferent cât este volumul acesteia din urmă.
Piaţa asigurărilor
Operaţiile de asigurare, realizate pe baze contractuale, se

desfăşoară într-un cadru pe care-l numim piaţă a asigurărilor. Pe
această piaţă se întâlneşte cererea de asigurare venită din partea
persoanelor fizice şi juridice asigurabile şi oferta de asigurare
susţinută de organizaţii specializate, autorizate să funcţioneze în
acest domeniu.
Cererea potenţială este mare, datorită populaţiei numeroase a
României (la recensământul din anul 2002 populaţia României a fost
de 21.698.181 persoane), dar cererea efectivă este redusă, datorită
puterii financiare precare a populaţiei şi a convingerii scăzute a
acesteia în legătură cu utilitatea asigurărilor.
Oferta de asigurare vine din partea:

• S.R.L. specializate în asigurări – îşi desfăşoară activitatea
conform legii;
• Sindicatele Lloyd’s – se comportă ca o piaţă;
• Bursele de asigurări;
• Societăţile cooperatiste, care includ:
• Organizaţii de asigurare de tip mutual care efectuează
operaţii pentru membrii lor, având la bază principiul
mutualităţii. Fiecare membru al unei astfel de organizaţii
are o dublă calitate: de asigurat şi de asigurător;
21
• Tontinele sunt asociaţii constituite pentru o perioadă
de timp determinată, în timpul căreia membrii asociaţiei
varsă o cotizaţie anuală la fondul comun, în funcţie de
vârstă, iar la expirarea termenului suma rezultată va fi
împărţită între membrii supravieţuitori;
• Organizaţiile de schimb reciproc asemănătoare celor
mutuale, cu deosebirea că riscul asigurării va fi transferat
celorlalţi membri şi nu organizaţiei ca entitate
individuală;
• Alte societăţi cooperatiste – fac asigurarea disponibilă
pentru o anumită organizaţie sau grup de entităţi dintr-un
anumit domeniu de activitate;
• Organizaţii frăţeşti – seamănă cu cele mutuale, dar
combină rolul asigurărilor cu o funcţie socială, sau de
investiţii;
• Poolurile şi asociaţiile – forme sindicale
• Asigurătorii de stat.
Piaţa asigurărilor – piaţă cu concurenţă imperfectă

Pentru ca o piaţă să fie caracterizată de o concurenţă perfectă,
ea presupune existenţa următoarelor 3 condiţii:
• atomicitatea (existenţa unui număr mare de vânzători şi
cumpărători, intervenţiile individuale ale acestora
neputând determina o schimbare a cererii sau ofertei
globale);
• fluiditatea (adaptarea uşoară a ofertei la cerere şi invers);
• transparenţa perfectă a pieţei (respectiv, cunoaşterea
precisă de către cumpărător şi vânzător a tuturor
elementelor pieţei).
În realitate, aceste condiţii sunt îndeplinite numai parţial,
ceea ce înseamnă că piaţa asigurărilor este o piaţă concurenţială
imperfectă.
Dimensiunea şi structura pieţei asigurărilor

În ceea ce priveşte dimensiunile acestei pieţe se folosesc o
serie de indicatori:
• Numărul contractelor încheiate în perioada de referinţă;
22
• Numărul poliţelor în vigoare;
• Valoarea anuală a primelor de asigurare;
• Cuantumul sumelor asigurate în perioada de referinţă;
• Valoarea totală a angajamentelor asumate de societăţile de
asigurări la un moment dat.
Indicatori care cuprind gradul de implicare al asigurărilor în
viaţa economico-socială a unei ţări:
• Ponderea asigurărilor în PIB şi PNB;
• Ponderea în ocuparea forţei de muncă;
• Ponderea pe piaţa capitalului de împrumut;
• Eficienţa folosirii capitalului şi a forţei de muncă.
În momentul de faţă sunt autorizate să funcţioneze în

România un număr de 43 societăţi de asigurare. Au existat cazuri în
care unor societăţi li s-a retras autorizaţia de funcţionare.
Cauzele pentru care s-au înregistrat pierderi pentru anumite

categorii de asigurări pot fi multiple:
• Nivelul primelor este inadecvat, fiind insuficient pentru
acoperirea despăgubirilor solicitate;
• Asiguraţii au început să-şi cunoască mai bine drepturile
contractuale şi solicită mai frecvent despăgubiri;
• Nu a existat o dispersie suficient de mare a riscului între
deţinătorii de poliţe;
• Nu s-a realizat o selecţie destul de bună a deţinătorilor de
poliţe.
Prin activitatea de supraveghere financiară statul are

posibilitatea:
• de a se informa în detaliu asupra situaţiei societăţii şi asupra
ansamblului activităţii sale;
• de a lua, cu privire la societate sau la persoanele care
controlează societatea, toate măsurile adecvate şi necesare
pentru a se încredinţa că activităţile societăţii sunt conforme
cu dispoziţiile legale, regulamentare şi administrative,
precum şi cu propriul său program de activitate;
23
• de a asigura aplicarea acestor măsuri, eventual prin
recurgerea la instanţele judecătoreşti.
Piaţa unică europeană a asigurărilor

Cadrul legislativ comunitar se bazează pe o structură formată
din două niveluri:
• Tratatul de la Roma (1 ianuarie 1958), care stabileşte
principiile generale ale Pieţei Unice;
• Directivele adresate statelor membre U.E., care le obligă pe
acestea să îşi actualizeze legislaţia în conformitate cu cea
comunitară.
În domeniul asigurărilor, obiectivele Pieţei Comune sunt:

• Libertatea consumatorilor de a alege orice poliţă de asigurare
de la orice asigurător autorizat din orice stat membru;
• Libertatea asigurătorilor autorizaţi în orice stat membru de a-
şi comercializa produsele în cadrul U.E.;
• Asigurarea unei concurenţe loiale între asigurători, în ceea ce
priveşte preţul, produsele, produsele şi serviciile, cu
desfiinţarea tuturor barierelor în calea liberei concurenţe.
Factorii care au determinat creşterea rapidă a activităţii

de asigurare pe piaţa internaţională a asigurărilor
• Creşterea economică fără precedent a ţărilor industrializate
după cel de-al doilea război mondial, progresul tehnic şi
dezvoltarea socio-economică;
• Schimbările intervenite în structura pieţelor de asigurări în
mai multe părţi ale lumii
• Îmbunătăţirea climatului în domeniul afacerilor directe;
• Mondializarea serviciilor financiare, în general, şi a
serviciilor de asigurări, în special.
Siguranţa şi securitatea financiară care, din punct de vedere

al clientului, se reflectă în capacitatea de a face faţă obligaţiilor de
plată asumate faţă de creditorii săi reprezintă punctul central al
oricărei aprecieri sau evaluări a societăţilor de asigurări şi
reasigurări.
24
Rating-ul exprimă capacitatea debitorului (respectiv a
companiei de asigurare-reasigurare) de a face faţă obligaţiilor de
plată către creditori.
25
Suport curs partea a II-a
CONCEPTUL DE ASIGURARE
Existenţa individuală şi socio-umană se grevează pe

necesităţi şi trebuinţe, a căror satisfacere justifică şi orientează
activitatea omului.
Unele trebuinţe pot fi satisfăcute imediat sau într-un orizont
de timp apropiat, altele sunt posibile într-o anumită eventualitate sub
aspectul incertitudinii şi al nesiguranţei.
Observaţiile de ordin statistic evidenţiază regularitatea şi
realitatea producerii anumitor evenimente generate de factori
naturali sau de însăşi activitatea omului, pagubele produse putând fi
evaluate măcar cu aproximaţie. Incertitudinea constă în faptul că nu
pot fi identificate subiectele (persoane fizice au juridice) asupra
cărora planează pericolele respective, intensitatea şi momentul
producerii evenimentului.
Încă din timpuri străvechi, oamenii au fost preocupaţi să
prevină şi să suporte în comun pagubele generate de producerea
unor evenimente incerte nedorite (calamităţi naturale şi accidente).
O compensare a pagubelor este posibilă prin două modalităţi:

• efortul individual al fiecărei persoane care îşi poate
constitui rezerve proprii cu destinaţie specială (acoperirea
pagubelor în caz de producere a pagubei);
• efortul comun de constituire a unui fond bazat pe aportul
unui număr mare de persoane ameninţate de acelaşi
pericol.
Ambele soluţii au în vedere constituirea unor fonduri cu
destinaţie specială, şi anume acoperirea unor pagube pricinuite de
calamităţi naturale şi accidente.
A doua soluţie s-a impus în timp. Aceasta se bazează pe
principiul comunităţii de risc şi al mutualităţii, în virtutea căruia
fiecare contribuabil participă cu sume mici pentru a fi sprijiniţi,
despăgubiţi cei care au suferit prejudicii în urma evenimentelor care
26
au generat unirea lor. Acest principiu stă la baza conceptului de
asigurare.
Asigurarea reprezintă un sistem de relaţii economice care

implică aportul unui număr mare de persoane fizice şi juridice
în constituirea unui fond bănesc, în condiţiile în care sunt
ameninţate de aceleaşi pericole în existenţa şi activitatea lor,
pericole probabile, posibile, dar nesigure.
În ţările dezvoltate asigurările au devenit o importantă

ramură a economiei naţionale pentru că, prin valoarea adăugată
creată, societăţile de asigurare, de intermediere sau de prestări de
servicii inedite participă la sporirea produsului intern brut, oferă
locuri de muncă, participă la oferta de capital de împrumut pe piaţa
financiară şi prin sumele acordate asiguraţilor contribuie la refacerea
bunurilor distruse sau avariate.
Unii specialişti pun în evidenţă anumite valenţe ale

asigurărilor:
• calitatea de ramură prestatoare de servicii;
• de intermediar financiar şi
• de activitate financiară.
Asigurarea ca ramură prestatoare de servicii se relevă

prin faptul că societatea de asigurare, în schimbul primelor de
asigurare încasate, oferă asiguratului un produs necorporal specific,
şi anume preluarea răspunderii pentru riscurile asigurate, securitatea
pentru cazurile convenite prin contractul de asigurare.
Asigurarea ca intermediar financiar rezidă în faptul că,
mai ales în asigurările de viaţă, societatea de asigurare oferă
asiguraţilor nu numai protecţia de asigurare, ci şi instrumentele de
economisire şi de fructificare a resurselor băneşti.
Asigurarea ca activitatea financiară constă în aceea că, în
perioada derulării contractului de asigurare, asigurarea e influenţată
atât de mărimea absolută nominală a sumei acumulate, cât şi de
mărimea reală a acesteia. Astfel, contractul de asigurare apare ca o
creanţă condiţionată emisă de asigurator şi achiziţionată de asigurat.
27
Conceptul de asigurare poate fi abordat din punct de vedere:
juridic, economic şi financiar.
Din punct de vedere juridic - pentru a fi operantă,
asigurarea trebuie să capete o formă juridică, fapt ce rezultă dintr-un
contract ca lege a părţilor şi din legea propriu-zisă emisă de puterea
legislativă. Astfel, contractul de asigurare şi legea de organizare a
asigurărilor constituie izvoarele de drepturi şi obligaţii în materie de
asigurări.
Din punct de vedere economic - asigurarea implică
constituirea, în condiţii specifice, a fondului de asigurare, în legătură
cu care pot fi puse în evidenţă câteva aspecte:
• faptul că asigurarea se constituie sub formă bănească;
• fondul de asigurare se constituie descentralizat, la nivelul
fiecărei societăţi de asigurare, pe seama primelor de
asigurare încasate;
• constituirea şi utilizarea fondului de asigurare implică
relaţii economice între părţi prin fluxurile băneşti pe care
le presupune încasarea primelor şi apoi plata
despăgubirilor aferente.
Din punct de vedere financiar – se poate aprecia că
asigurarea se constituie într-un intermediar financiar între persoanele
fizice asigurate care plătesc eşalonat primele de asigurare şi
persoanele fizice sau juridice care au nevoie de resurse financiare
suplimentare.
PREMISELE ASIGURĂRII
Acestea rezidă din caracterul evenimentului asigurat:

1. Caracterul aleator al evenimentelor la care se referă
asigurarea. Astfel, evenimentul trebuie să fie întâmplător, realizarea
lui să nu depindă de voinţa părţilor implicate în asigurare. În acest
scop, pentru a fi asigurabil, evenimentul trebuie să fie posibil în
viitor, cu consecinţe întrevăzute, dar totuşi nesigur sub aspectul
producerii, a măsurii în care va provoca sau nu pagube şi sub
aspectul localizării şi al duratei;
28
2. Caracterul evaluabil al evenimentelor. Astfel, pentru a
fi asigurat, evenimentul trebuie să poată fi cuprins în cercetarea
statistică, să decurgă după legităţile evenimentelor întâmplătoare,
încadrându-se în legile de calcul a probabilităţilor.
Posibilitatea de evaluare a evenimentelor se referă la
numărul de cazuri care se pot ivi şi la nivelul la care e necesară
acoperirea pagubelor. Aceasta face posibilă stabilirea primelor de
asigurare ce urmează a fi plătite.
3. Mutualitatea reflectă constituirea şi utilizarea fondului
de asigurare după principiul “unul pentru toţi şi toţi
pentru unul”.
Fondul de asigurare - constituit exclusiv sub formă bănească
prin contribuţia unui număr mare de persoane fizice şi juridice - este
utilizat în scopul înlăturării urmărilor generate de producerea
evenimentelor asigurate.
4. Extensia numerică a asiguraţilor reflectă o cerinţă în
derularea procesului de asigurare. Numărul de asiguraţi
trebuie să fie suficient de mare pentru necesităţile
vizând calculul primelor de asigurare, evaluarea şi
dispersia riscului, asigurarea unor resurse suficiente
pentru constituirea fondului de asigurare şi utilizarea lui
eficientă.
5. Echidistanţa asiguraţilor faţă de risc e necesară, mai
precis, se impune identificarea intereselor similare ale
asiguraţilor pentru a promova o anumită formă de
asigurare şi despăgubirea în acelaşi fel a asiguraţilor
pentru o anumită categorie de riscuri.
6. Mutualitatea fondului de asigurare are un rol deosebit
de important. Din acest motiv nu intră în sfera
asigurărilor rezervele centralizate ale societăţii sau ale
agenţilor economici, chiar dacă acestea ar avea ca
destinaţie acoperirea calamităţilor la nivel de referinţă.
În consecinţă, conceptul de autoasigurare vehiculat în
teoria economică nu are relevanţă pentru a explica
conceptul de asigurare, tocmai pentru că nu are la bază
premisa obligatorie a mutualităţii.
Promovarea asigurărilor implică următoarele condiţii
obiective şi subiective:
29
Condiţii subiective:
1. Interesul pentru asigurare ar putea fi interpretat prin
simţul necesităţii de a identifica, preveni şi preîntâmpina
evenimentele, riscurile generatoare de pagube. Acesta se
află în corelaţie cu evoluţia generală a societăţii, cu
nivelul ei de dezvoltare, cu nivelul de cultură şi
civilizaţie a omului.
2. Suportabilitatea financiară a asigurării se referă la
posibilităţile financiare ale persoanelor fizice şi juridice
de a suporta plata primelor de asigurare. Cu alte cuvinte,
suportabilitatea financiară a asigurării poate promova
interesul pentru asigurare, îl poate bloca sau îl poate
amâna.
Condiţiile obiective se referă la caracteristicile impuse

evenimentelor pentru a intra în sfera asigurărilor:
1. să fie sporadice;
2. să aibă o anumită regularitate;
3. să aibă extensie teritorială;
4. să se producă în viitor.
DELIMITĂRILE CONCEPTUALE ALE

ASIGURĂRII
În sensul cel mai larg, fie ca relaţie, fie ca sistem, asigurările

pot fi abordate ca:
• asigurări sociale şi
• asigurări comerciale.
• Asigurările sociale se referă la persoane, având menirea

creării unor rezerve băneşti centralizate afectate
protecţiei, sub diferite forme, a membrilor societăţii.
Unii autori atribuie acestor asigurări denumirea de “asigurări
gratuite” realizabile ca asigurări sociale de stat.
30
În condiţiile tranziţiei la economia de piaţă, în România cota
de asigurări sociale a crescut. Asigurările sociale au, în ţara noastră,
o formă de organizare specifică. Astfel, în domeniul asigurărilor
sociale un loc central îl ocupă Ministerul Muncii şi Protecţiei
Sociale, iar resursele mobilizate în acest scop se constituie în
Bugetul Asigurărilor Sociale.
• Asigurările comerciale sunt realizate de firme prin
societăţi specializate şi pe principii economice.
Asigurările comerciale pot fi: de bunuri, persoane sau
răspundere civilă. Promovarea lor implică societăţile de
asigurare - în calitate de asigurator şi persoana fizică sau
juridică - în calitate de asigurat, aflate în raporturi
oneroase vizând: plata unor prime de asigurare, preluarea
protecţiei împotriva anumitor riscuri, despăgubirea
pentru pagubele generate de riscurile asigurate.
FUNCŢIILE ASIGURĂRII
1. Funcţia de repartiţie este explicată prin procesul de

redistribuire a unei părţi din produsul intern brut. Această funcţie se
manifestă în două cazuri:
• în procesul de formare a fondului de asigurare pe seama
primelor de asigurare;
• în procesul de dirijare a fondului de asigurare către
destinaţiile sale legale: plata indemnizaţiei de asigurare,
finanţarea unor activităţi cu caracter preventiv, acoperirea
cheltuielilor administrativ-gospodăreşti ale organizaţiilor
de asigurare şi constituirea unor fonduri de rezervă;
2. Funcţia de control - ca funcţie complementară a

asigurărilor, urmăreşte modul cum se încasează: primele de
asigurare şi alte venituri ale organizaţiilor de asigurare, cum se
efectuează: plăţile cu titlu de indemnizaţii de asigurare, cheltuielile
de prevenire a riscurilor, cheltuielile administrativ-gospodăreşti,
determinarea corectă a drepturilor asiguraţilor, gospodărirea
judicioasă a fondului de asigurare.
31
3. Funcţia de compensare a pagubelor reprezintă
principala funcţie a asigurărilor şi prezintă interes atât pentru
asigurat, cât şi pentru economia unei ţări:
• pentru asigurat, asigurarea dă o marjă de siguranţă cu
privire la protecţia bunurilor şi a vieţii, iar
• pentru ansamblul economiei naţionale, asigurarea nu
poate preîntâmpina pagubele dar, prin acordarea
operativă de despăgubiri, poate să realizeze, într-un
termen relativ rezonabil, refacerea condiţiilor pentru
desfăşurarea activităţii productive sau a capacităţii de
muncă pentru persoanele vătămate.
4. Funcţia de prevenire a producerii pagubelor este a

doua funcţie ca importanţă şi se realizează pe două căi:
• prin finanţarea unor activităţi de prevenire a calamităţilor
şi accidentelor;
• prin formularea unor asemenea condiţii de asigurare care
să-i constrângă pe asiguratori să promoveze acţiuni de
prevenire a evenimentelor şi să îi cointereseze în
menţinerea în bună stare a bunurilor asigurate.
5. Funcţia financiară rezidă în aceea că asigurarea este

apreciată ca fiind una din pârghiile sistemului financiar. Încasarea
primelor de asigurare are loc pe parcursul exerciţiului financiar şi
scadenţa la începutul anului de referinţă.
Plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate cuvenite se face
treptat, pe tot parcursul anului, pe măsura apariţiei şi argumentării
necesităţii plăţilor.
Diferenţa dintre încasări şi plăţi poate fi utilizată ca sursă
generală de creditare în economie, fiind constituită în depozite sau în
disponibilităţi curente la bănci.
CLASIFICAREA ASIGURĂRILOR
1. După regimul juridic sau forma de realizare, se

disting:
32
a. asigurări prin efectul legii – se caracterizează prin
faptul că relaţiile de asigurări dintre asiguraţi şi asiguratori sunt
reglementate prin acte normative cu caracter obligatoriu.
Astfel de asigurări se practică în toate ţările lumii, cu diferite
nuanţe. La noi, în perioada 1949 – 1990, asigurarea prin efectul legii
a avut o sferă de cuprindere extinsă (asigurări de răspundere civilă
auto, asigurări agricole, asigurări de accidente a călătorilor). După
1991, sfera asigurărilor prin efectul legii s-a restrâns:
- prin Legea Asigurărilor s-a instituit excluderea
obligativităţii asigurării clădirilor şi a construcţiilor, a
animalelor, a clădirilor agricole etc.;
- s-a legiferat menţinerea caracterului obligatoriu a
asigurării de răspundere civilă auto;
- asigurarea de pensie privată obligatorie pentru
persoanele de până în vârsta de 35 de ani.
b. asigurări facultative (contractuale) – se caracterizează
prin faptul că relaţiile dintre asiguraţi şi asigurator se stabilesc prin
liberul consimţământ al părţilor, pe baza unui contract de asigurare.
2. După obiectul asigurării, există:

a. asigurări de bunuri – au ca obiect valorile materiale,
animale, bunuri de tot felul, susceptibile a fi distruse sau vătămate de
accidente, calamităţi naturale, indiferent de forma lor de proprietate.
Principalele forme de asigurare în cadrul acestei ramuri sunt:
- asigurarea animalelor;
- asigurarea culturilor agricole;
- asigurarea clădirilor, construcţiilor şi a conţinutului
acestora;
- asigurarea de transport terestru, aerian şi maritim;
- asigurarea autovehiculelor;
- asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor
fizice etc.
b. asigurări de persoane – au ca obiect persoanele fizice
pentru cazuri de deces, invaliditate permanentă din accident etc.
Acestea pot fi:
- asigurări de viaţă sau
- asigurări pentru cazurile de accidente.
33
c. asigurări de răspundere civilă – au ca obiect
răspunderea unei persoane fizice sau juridice pentru pagubele
cauzate şi vătămarea unor terţi. Se disting:
- asigurarea de răspundere civilă auto (obligatorie);
- asigurarea de răspundere civilă legală sau
contractuală (facultativă);
- asigurarea răspunderii constructorului.
Prin asigurarea de răspundere civilă se realizează, de fapt,
protecţia patrimoniului asiguratului, pentru că, în cazul în care el ar
produce un prejudiciu unui terţ, asiguratorul şi-a asumat răspunderea
şi intervine în acordarea despăgubirii persoanei fizice sau juridice.
3. În raport cu cadrul naţional în care operează diferite

forme ale asigurării, se disting:
a. asigurări interne – operează pe plan naţional, în cadrul
fiecărei ţări, fiind promovate prin intermediul societăţilor de
asigurare care acţionează pe piaţa asigurărilor din ţara respectivă;
b. asigurări externe sau internaţionale – s-au dezvoltat pe
măsura amplificării schimburilor de mărfuri între partenerii din
diferite ţări şi se caracterizează prin luarea în considerare a unor
riscuri care pot afecta bunuri şi persoane aflate în parcurs
internaţional (ex.: cartea verde – pentru automobile, asigurarea
pentru riscuri financiare şi politice etc.)
4. După natura relaţiilor dintre părţile implicate în

asigurare, există:
a. asigurări directe sau propriu-zise – în care sunt
implicaţi, nemijlocit, asiguratul şi asiguratorul şi intervine, după caz,
contractul sau poliţa de asigurare. Acestea sunt asigurări tradiţionale
şi au o sferă largă de cuprindere, vizând toate ramurile;
b. coasigurări – sunt o formă de asigurare directă în care
asiguratul încheie contractul de asigurare, pentru masa bunurilor
asigurate, cu mai multe societăţi de asigurări în acelaşi timp, dar în
cotă parte, riscurile vizate fiind greu de avizat de către o singură
societate de asigurări;
c. reasigurări – sunt asigurări indirecte, fiind o formă de
asigurare a asiguratorului. Apariţia reasigurărilor este motivată de
creşterea valorii bunurilor aduse în asigurare de către asiguraţi şi de
34
cerinţa impusă asiguratorului de a face faţă unor riscuri grele. Prin
reasigurare, asiguratorul cedează unui reasigurator (societate de
asigurări - reasigurări) o parte, mai mare sau mai mică, din riscurile
preluate de la asiguraţii săi şi primele aferente.
ELEMENTELE ASIGURĂRILOR
Conţinutul complex şi formele în care se perfectează

asigurările sunt foarte variate. Cu toate acestea, ele au anumite
elemente comune:
1. Subiectul asigurării – asigurarea implică o serie de părţi

sau subiecte, pesoane fizice sau juridice, între care se nasc raporturi
juridice pe temeiuri legale sau contractuale. Aceşti subiecţi sunt:
a. asiguratorul – este persoana juridică (societatea de
asigurări) care, în schimbul primei de asigurare
încasate de la asiguraţi, îşi asumă răspunderea: de a
acoperi pagubele bunurilor asigurate provocate de
anumite calamităţi naturale sau accidente, de a plăti
suma asigurată la producerea unui anumit eveniment
în viaţa persoanei respective sau de a plăti
despăgubiri pentru prejudiciul de care asiguratul
răspunde, în baza legii, faţă de alte persoane;
b. asiguratul – poate fi:
- persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei
de asigurare plătite asiguratorului, îşi asigură
bunurile împotriva anumitor calamităţi naturale sau
accidente, ori
- persoana fizică care se asigură împotriva unor
evenimente care pot să apară în viaţa sa, precum şi
- persoana fizică sau juridică care se asigură pentru
prejudiciul pe care îl poate produce unor terţe
persoane.
La asigurările de bunuri apare ca asigurat atât
persoana fizică, cât şi persoana juridică, în timp ce la
asigurările de persoane pot fi asigurate doar
persoanele fizice.
35
c. contractantul asigurării – persoana fizică sau
juridică care poate încheia asigurarea, fără a obţine
prin aceasta calitatea de asigurat (ex.: un agent
economic poate să încheie asigurarea pentru salariaţii
săi – transportaţi la şi de la locul de muncă).
În general, noţiunile de contractant şi
beneficiar se întâlnesc numai în asigurările de
persoane. La asigurările de bunuri, asiguratul
îndeplineşte, simultan, rolul de contractant şi de
beneficiar al asigurării. La asigurările de răspundere
civilă, beneficiarul asigurării este terţa persoană care
a suferit paguba.
d. beneficiarul asigurării – este persoana care are
dreptul să încaseze asigurarea sau despăgubirea, fără
să fie neapărat parte în contractul de asigurare. Există
situaţii în care beneficiarul poate fi desemnat explicit
în contractul de asigurare sau acest lucru se face în
cursul executării contractului, prin declaraţie scrisă
comunicată societăţii de asigurare sau prin testament.
În alte situaţii, beneficiarul este desemnat prin
condiţiile contractului de asigurare. De asemenea,
pot exista mai mulţi beneficiari, cu drepturi egale
asupra sumei asigurate sau cu drepturi diferenţiate,
dacă s-a dispus astfel.
2. Obiectul asigurării – poate fi reprezentat de:

a. bunuri – asigurările de bunuri implică plata unor
despăgubiri de către asigurator în favoarea
asiguratului, în cazul în care, datorită unor calamităţi,
accidente, se produc pagube, prejudicii bunurilor
asigurate;
b. persoane – acestea pot constitui obiect în asigurare
prin faptul că asiguratorul garantează persoanei fizice
– ca asigurat – sau unei terţe persoane – ca beneficiar
în asigurare – plata sumei asigurate, la ivirea
evenimentului în funcţie de care s-a perfectat
asigurarea;
36
c. răspunderea civilă – asiguratorul preia asupra sa
obligaţiile de despăgubire pe care asiguratul le-ar
putea avea faţă de o terţă persoană fizică sau juridică,
căreia asiguratul i-a produs un prejudiciu.
3. Interesul în asigurare – reflectă manifestarea de voinţă

favorabilă promovării raporturilor de asigurare între părţi. Interesul
în asigurare este motivat de risc, într-un context social, tehnico-
economic, de mediu, etc., dar poate constitui şi efectul unui act
educaţional, a forţei financiare a persoanei fizice sau juridice în
mediul de referinţă.
În asigurarea de bunuri interesul asiguratului se naşte dn
raporturile persoanei cu privire la un anumit bun asigurabil, pe care
îl deţine sau îl posedă.
Interesul reflectă valoarea pecuniară, expusă pierderii, a
bunului asigurat sau valoarea patrimonială ce poate fi pierdută de
asigurat ca urmare a sinistrului. Reiese că, interesul asiguratului
trebuie să aibă un caracter economic şi să fie evaluabil în bani.
În asigurarea de persoane, interesul este în strânsă legătură
cu evenimentele sau riscurile sub incidenţa cărora se află persoanele.
Interesul asigurabil apare ca o opţiune pentru o măsură de prevedere
şi ca un mijloc de economie pe termen lung.
În asigurările de răspundere civilă, interesul se referă la
patrimoniul celui responsabil, ameninţat a fi micşorat în caz de
sinistru, cu sumele datorate de asigurat terţului păgubit sau vătămat
pentru acoperirea prejudiciului de care este răspunzător.
4. Riscul – noţiunea de risc este esenţială şi caracteristică în

ansamblul elementelor generale ale asigurărilor. Riscul are
semnificaţii multiple: pericol sau primejdie posibilă sau eveniment
incert, posibil şi viitor, care ar putea afecta bunurile, capacitatea de
muncă, sănătatea, viaţa, etc.
Riscurile pot fi provocate de forţele naturii, acestea putând
acţiona cu caracter accidental (forţă majoră, incendiu etc.) sau cu
caracter permanent (ex.: uzura). Riscurile pot fi provocate, de
asemenea, de forţe umane ca urmare a unor interese individuale
deosebite, a influenţelor economice etc. Riscurile mai pot fi
provocate de imperfecţiunile comportamentului uman.
37
Riscul asigurabil este fenomenul, evenimentul sau un
grup de fenomene sau evenimente care, odată produs, datorită
efectelor sale, obligă pe asigurator să plătească asiguratului
despăgubirea sau suma asigurată.
Noţiunea de risc asigurabil are, de regulă, mai multe sensuri:
- risc asigurabil folosit în sensul de probabilitate de
producere a evenimentului. Cu cât acest eveniment are o frecvenţă
mai mare, cu atât este mai mare pericolul de producere a pagubei şi
apare mai necesară asigurarea.
- un alt sens este posibilitatea de distrugere parţială sau totală
a bunurilor de unele fenomene imprevizibile (grindină, incendiu,
seism etc.).
În cazul asigurărilor de persoane, riscul asigurabil este
elementul neprevăzut, dar posibil de realizat, care, odată produs,
conduce la pierderea totală sau parţială a capacităţii de muncă a
asiguratului.
Fenomenul care a fost deja produs se numeşte caz

asigurat sau sinistru.
- Riscul asigurat mai poate fi întâlnit şi în sensul de mărime,
dimensiune a răspunderii asumate de asigurator prin încheierea unei
asigurări.
În asigurare nu pot fi cuprinse toate fenomenele care produc
pagube, ci numai acelea care îndeplinesc cumulativ următoarele
condiţii:
• producerea fenomenelor, pentru care se încheie
asigurarea, să fie posibilă, cu o anumită regularitate în
producere şi un grad de dispersie teritorială cât mai mare,
pentru că altfel nu se poate manifesta interesul pentru
asigurarea lui, nu se poate constitui nici mutualitatea necesară
formării unui fond de asigurare de dimensiuni
corespunzătoare;
• fenomenul trebuie să aibă, în toate cazurile, caracter
întâmplător;
• înregistrarea fenomenului să se poată realiza în
evidenţa statistică. Existenţa unor date referitoare la
producerea riscului pe o perioadă cât mai îndelungată, permite
38
stabilirea, cu un grad de precizie sporit, a răspunderii
asiguratorului şi, implicit, a primei de asigurare;
• producerea fenomenului să nu depindă de voinţa
asiguratului sau a beneficiarului asigurării.
Un bun poate fi asigurat împotriva unuia sau mai multor
riscuri.
Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operaţia prin

care se stabileşte valoarea bunurilor, în vederea cuprinderii lor
în asigurare. Această valoare este necesar să fie stabilită în deplină
concordanţă cu valoarea reală a bunului respectiv, deoarece orice
exagerare, într-un sens sau în altul, poate avea consecinţe negative
pentru asigurat. Astfel, supraevaluarea duce la slăbirea preocupării
asiguraţilor pentru prevenirea pagubelor, iar subevaluarea nu
permite, în caz de pagubă, acordarea unei despăgubiri cu care
asiguratul să-şi poată acoperi întreaga pierdere.
Valoarea de asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu
valoarea bunului respectiv, înregistrată în evidenţa contabilă sau
stabilită la preţul de vânzare-cumpărare practicat pentru acel bun pe
piaţă, în momentul încheierii asigurării.
Valoarea în asigurare este un element pe care îl întâlnim
numai în asigurările de bunuri.
5. Suma asigurată – conform contractului de asigurare, este

partea din valoarea asigurării pentru care asiguratorul îşi
asumă răspunderea, în cazul producerii fenomenului pentru
care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată este limita maximă a
răspunderii asiguratorului şi ea nu poate depăşi valoarea reală a
bunului asigurat.
În asigurările obligatorii, asiguratul nu-şi poate stabili suma
asigurată, aceasta fiind prevăzută de lege, restrictiv sau alternativ,
purtând denumirea de normă de asigurare. La cele facultative,
aceasta se stabileşte în funcţie de propunerea asiguratului, cu
condiţia ca asiguratorul să fie de acord. La asigurările de persoane,
suma asigurată se stabileşte în funcţie de înţelegerea dintre
asigurator şi asigurat.
39
6. Prima de asigurare – suma de bani pe care o plăteşte
asiguratorul pentru ca acesta să constituie fondul de asigurare
necesar plăţii indemnizaţiilor în cazul producerii riscului asigurat.
Societatea de asigurare are obligaţia să mai constituie şi alte
rezerve sau fonduri prevăzute prin dispoziţiile legale.
Valoarea primei de asigurare se stabileşte înmulţind suma
asigurată cu cota-primă, stabilită la 100 u.m. sumă asigurată (sau
1000 u.m.).
7. Durata asigurării – perioada de timp cât există raportul

de asigurare între asigurat şi asigurator, aşa cum au fost stabilit prin
contractul de asigurare. Durata asigurării este specifică asigurărilor
facultative: la asigurările de bunuri, contractele de asigurări durează
între câteva luni şi un an; la asigurările de viaţă – durata este mai
extinsă (5-30 ani). Durata asigurării exercită o influenţă deosebită
asupra mărimii primei de asigurare.
8. Paguba sau dauna – reprezintă pierderea, exprimată

valoric, suferită de un bun asigurat, ca urmare a producerii unui
fenomen împotriva căruia s-a încheiat asigurarea. Aceasta nu poate
fi decât mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului asigurat.
Astfel, paguba poate fi:
- totală – bunul a fost distrus în întregime;
- parţială – pierderea este mai mică decât valoarea
bunului asigurat.
9. Despăgubirea de asigurare – suma de bani pe care

asiguratorul este obligat să o plătească, cu scopul de a compensa
paguba produsă de riscul asigurat. Despăgubirea nu poate depăşi
suma asigurată şi este mai mică sau egală cu valoarea pagubelor, în
funcţie de princpiul de răspundere al asiguratorului care a fost
aplicat la acoperirea pagubei.
În practica curentă se utilizează trei principii valabile la

acordarea despăgubirii:
• principiul răspunderii proporţionale – despăgubirea
este stabilită în aceeaşi proporţie faţă de pagubă în care
se află suma asigurată faţă de valoarea bunului asigurat.
40
În cazul în care suma asigurată este egală cu valoarea
reală a bunului asigurat, atunci despăgubirea este şi ea
egală cu paguba suferită de bunul respectiv.
• principiul primului risc – se aplică mai des, la bunurile
la care riscul de producere a pagubei totale este mai redus
(ex.: la asigurarea clădirilor). Valoarea sumei asigurate
este considerată ca reprezentând maximum de pagubă
previzibilă pentru bunul respectiv. La acest principiu,
raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului nu mai
influenţează nivelul despăgubirii, aceasta depinzând
numai de valoarea pagubei şi a sumei asigurate.
Principiul primului risc este mai avantajos pentru
asigurat decât principiul răspunderii proporţionale,
pentru că pagubele sunt compensate într-o măsură mai
mare, dar şi nivelul primelor de asigurare este mai mare.
• principiul răspunderii limitate (clauza cu franşiză) –
se caracterizează prin faptul că despăgubirea se acordă
numai dacă paguba depăşeşte o anumită valoare
prestabilită. Astfel, o parte din pagubă va cădea în
răspunderea asiguratului, numită franşiză. Aceasta poate
fi:
- atinsă sau simplă – asiguratorul acoperă în
întregime paguba, până la nivelul sumei asigurate,
dacă aceasta este mai mare decât franşiza;
- deductibilă sau absolută - aceasta se scade, în toate
cazurile, din pagubă, indiferent de volumul pagubei.
Asiguratorul asigură numai partea din pagubă care
depăşeşte franşiza.
Indiferent de tipul de franşiză, nu se acordă despăgubire dacă
valoarea pagubei se încadrează în limitele francizei.
CONTRACTUL DE ASIGURARE
Legea asigurărilor defineşte contractul de asigurare ca acel

contract prin care asiguratul se obligă să plătească
asiguratorului o primă, iar acesta se obligă ca, la producerea
acelui risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului
41
despăgubirea sau suma asigurată, în limitele şi la termenul
convenit.
Contractul de asigurare are următoarele caractere juridice:
• caracter consensual, formându-se prin simplul acord de
voinţă al părţilor. Dovada încheierii contractului şi
existenţa lui se poate face prin poliţa sau certificatul de
asigurare, adică înscrisul prin care se manifestă voinţa
asiguratului de a încheia contractul;
• caracter sinalagmatic – părţile au obligaţii reciproce,
interdependente una faţă de cealaltă, şi anume: asiguratul
se obligă să facă declaraţii reale, să plătească primele de
asigurare, iar asiguratorul se obligă să acopere riscul prin
despăgubire;
• caracter aleatoriu – pentru că efectele acestui contract,
pentru părţi, depind de un eveniment viitor, nesigur,
incert;
• caracter oneros – pentru că părţile urmăresc realizarea
anumitor scopuri, a unor interese materiale, a unor
contraprestaţii băneşti, a căror înfăptuire are loc pe toată
durata de valabilitate a contractului;
• caracter succesiv - contractul de asigurare comportă o
realizare în timp variabilă, în funcţie de forma de
asigurare, de obiectul şi riscurile asigurate etc.
Contractul de asigurare are valenţele unui contract de

aderare: formalizarea clauzelor din contract aparţine societăţilor de
asigurare, asiguraţii având latitudinea să le accepte sau nu, în
totalitate. În cazul asigurărilor de bunuri, societatea de asigurare
aduce în discuţie un proiect de contract, a cărui definitivare are loc
cu acordul părţilor. Trebuie remarcat faptul că reglementările în
materie diferă de la o ţară la alta, dar, în cadrul naţional, organele de
supraveghere a societăţilor de asigurare impun încadrarea
contractului de asigurare, prin conţinut şi structură, în anumite
coordonate juridice de fond şi formă.
Contractul de asigurare este unic în raport cu întreaga
perioadă de asigurare, chiar dacă plata primei de asigurare are loc
prin divizare. În fapt, unicitatea contractului generează consecinţe
juridice, între care faptul că, contractul de asigurare este guvernat de
42
condiţiile iniţial stabilite, pe întreg parcursul perioadei de realizare.
Stabilirea primei anuale are în vedere întreaga durată a contractului
de asigurare.
Contractul de asigurare implică buna-credinţă, pe de o
parte, din partea asiguratului, cu ocazia perfectării asigurării, apoi
în legătură cu realitatea pagubelor reclamate pentru stabilirea
despăgubirilor, iar pe de altă parte din partea asiguratorului în
legătură cu: clauzele impuse, răspunderea asumată, modul de
evaluare a pagubelor şi stabilirea despăgubirii.
Înscrisul constatator al asigurării poartă denumiri diferite:
poliţă de asigurare, contract de asigurare, contractare. Acest
document poate fi, după caz:
• nominal;
• la ordin sau
• la purtător.
Contractul de asigurare îşi defineşte specificul în funcţie: de
ramura de asigurare, de riscurile asigurate şi de caracterul asigurării.
ASIGURAREA BUNURILOR – CONSIDERAŢII

GENERALE
În multe ţări s-a consacrat ideea conform căreia interesul

colectivităţii impune instituirea obligativităţii unora din raporturile
de asigurare, cu deosebire în sfera asigurărilor de răspundere civilă.
Până în 1990, în sfera asigurărilor de bunuri prin efectul legii
s-au cuprins bunurile aparţinând unităţilor cooperatiste din
agricultură şi bunurile cetăţenilor de cea mai mare importanţă pentru
aceştia, precum şi anumite categorii de animale. Începând cu anul
1990, sfera asigurărilor prin efectul legii s-a restrâns doar la clădiri
şi alte construcţii aparţinând persoanelor fizice şi animalele din
gospodăriile populaţiei. În 1996, în România, asigurările prin efectul
legii ale bunurilor au fost desfiinţate prin Legea nr. 136/1995.
Elementele caracteristice ale asigurărilor prin efectul

legii sunt:
• obiectul asigurării, sfera de cuprindere şi riscurile
asumate sunt bine precizate prin lege;
43
• reprezintă asigurări automate şi continue, care nu
necesită perfectarea unor contracte de asigurare;
• elementele asigurărilor sunt impuse restrictiv, ca
plafoane, nivele;
• răspunderea societăţii de asigurare este valabilă pe toată
durata perioadei în care bunurile se află în posesia sau în
gospodărirea asiguratului. Drept urmare, primele de
asigurare, datorate în cursul anului de către asigurat, se
plătesc de acesta, chiar dacă în cursul anului s-au produs
modificări în categoria bunurilor asigurate prin efectul
legii;
• oferă, în general, doar o acoperire minimală a bunurilor,
prin aceasta răspunzând şi capacităţii de plată a unor
asiguraţi cu posibilităţi financiare medii sau reduse.
În cadrul asigurării de bunuri, societatea de asigurări se

obligă ca la producerea riscului asigurat să plătească asiguratorului
(beneficiarului) o despăgubire. Nu este obligatoriu ca asigurătorul să
plătească întreaga sumă pentru refacerea situaţiei financiare a
asiguratului care a suferit o daună, deoarece în contract pot exista
prevederi care limitează suma asigurată.
Asigurări de bunuri pot încheia persoane fizice şi persoane
juridice cu domiciliul, sediul sau reşedinţa în România.
Într-un contract de asigurare de bunuri, asiguratul trebuie să
aibă un interes patrimonial cu privire la bunul asigurat. O persoană
are un interes patrimonial dacă producerea unui eveniment
asigurabil poate cauza o pierdere (prejudiciu) persoanei respective.
În cazul în care în contractul de asigurare este menţionat un
beneficiar, altul decât persoana asigurată, acesta trebuie să aibă un
interes patrimonial faţă de bunul asigurat.
O regulă generală în asigurarea de bunuri este aceea ca
interesul patrimonial să existe atât în momentul încheierii
asigurării, cât şi în momentul producerii riscului asigurat.
În asigurarea de bunuri, interesul patrimonial decurge, de
regulă, din statutul de proprietate al persoanei care doreşte să se
asigure. Există situaţii în care şi alte persoane decât proprietarul pot
avea interes faţă de un bun, cum ar fi:
44
1) proprietate în comun - o persoană care deţine un
bun în comun cu una sau mai multe persoane are dreptul
de a asigura bunul respectiv la întreaga valoare. Aceasta
nu înseamnă că, în caz de distrugere a bunului asigurat,
această persoană va fi singura despăgubită, ci va beneficia
de despăgubire doar în limita dreptului ei de proprietate;
2) proprietatea ipotecată - în caz de ipotecă, ambele
părţi au un interes asigurabil: debitorul ipotecar - în
calitate de proprietar, iar societatea ipotecară - în calitate
de creditor. În aceste situaţii se încheie un contract de
asigurare în numele ambelor părţi;
3) proprietatea închiriată - în cazul în care chiriaşul
încheie un contract de asigurare, o face în numele şi
folosul proprietarului, deci nu poate pretinde încasarea
despăgubirii, ci numai restituirea primelor de asigurare de
la proprietar;
4) proprietatea aflată în custodie - custodele are un
interes asigurabil, în ceea ce priveşte bunul pe care îl
deţine în custodie, pentru că, din punct de vedere legal,
este responsabil pentru orice daună produsă bunului
respectiv;
5) persoanele din familia proprietarului - pot
beneficia de utilizarea bunului asigurat, ceea ce determină
existenţa unui interes asigurabil al acestora faţă de bunul
respectiv.
În concluzie, pot fi asigurate bunuri aparţinând persoanelor
fizice şi persoanelor juridice, bunuri primite în folosinţă sau aflate
spre păstrare, reparare, prelucrare, vânzare sau pentru a fi expuse în
cadrul muzeelor şi expoziţiilor şi bunuri ce fac obiectul contractului
de închiriere sau locaţie de gestiune.
• Perioada de asigurare
În general, asigurarea de bunuri se încheie pe o perioadă de
un an, dar, la cererea asiguratului, se poate încheia şi pe o perioadă
mai mică, de trei sau şase luni.
• Începutul şi încetarea răspunderii
45
Asigurarea se consideră încheiată prin plata primei de
asigurare şi emiterea de asigurător a poliţei de asigurare, fiind
valabilă numai pentru bunurile şi riscurile specificate în poliţă la
adresele încheiate în aceasta.
Răspunderea asigurătorului începe la ora 000 a zilei
menţionate în poliţă ca reprezentând începutul asigurării, cu condiţia
ca prima de asigurare să fi fost achitată, şi încetează la ora 2400 a
zilei la care încetează asigurarea. Răspunderea asiguratorului mai
încetează şi în cazul în care contractul de asigurare este reziliat,
situaţie ce apare în următoarele împrejurări:
 prima de asigurare se plăteşte în rate, iar asiguratul nu a
achitat o rată la termenul stabilit şi nici în termenul de
graţie oferit de asigurător;
 asiguratul a dat răspunsuri inexacte sau incomplete sau nu
a comunicat asigurătorului schimbările esenţiale la
împrejurările privind riscurile.
După încheierea contractului de asigurare, producerea
evenimentului asigurat a devenit imposibilă.
Riscul asigurat
În asigurarea de bunuri există o clasificare a riscurilor în:

 riscuri civile - asociate clădirilor care folosesc ca locuinţe
şi birouri şi a bunurilor din acestea;
 riscuri comerciale şi industriale - asociate clădirilor ce
folosesc ca unităţi de producţie şi comercializare şi
bunurile aflate în acestea.
În general, în asigurarea de bunuri riscurile preluate în

asigurare de societăţile de asigurare sunt:
 incendiu;
 trăsnet;
 explozie;
 ploaie torenţială;
 grindină;
 inundaţie;
46
 furtună;
 cutremur;
 prăbuşiri şi alunecări de teren;
 greutatea stratului de zăpadă cu gheaţă;
 avalanşe de zăpadă;
 căderea pe clădiri a altor corpuri;
 lovirea de către un autovehicul.
Unele societăţi de asigurare oferă asigurare pentru maşini,

utilaje şi instalaţii, pentru cazurile de avarie accidentală. În astfel de
poliţe sunt acoperite riscuri cum sunt:
 ruperi sau deformări în timpul funcţionării;
 ciocniri sau izbiri cu alte corpuri;
 explozii;
 efectele unor substanţe chimice;
 scurtcircuit; etc.
Bunurile sau alte valori (numerar, timbre poştale) pot fi
asigurate şi în vederea furtului sau jafului. Unele societăţi tratează
aceste riscuri ca fiind de sine stătătoare, în timp ce altele le asigură
complementar, cu plata primei corespunzătoare sau le refuză.
Cele mai multe societăţi de asigurare oferă poliţe de

asigurare pe mai multe nivele care, în funcţie de riscurile acoperite,
pot fi:
 poliţe de asigurare împotriva incendiului;
 poliţe de asigurare standard (acoperă riscurile de:
incendiu, trăsnet, explozie şi cădere de corpuri);
 poliţe de asigurare care acoperă, pe lângă riscurile
cuprinse în poliţa standard, şi câteva riscuri suplimentare;
 poliţe de asigurare totale, care acoperă toate riscurile (all
risks) în care nu sunt nominalizate riscurile acoperite, ci
cele excluse.
Deşi de mai multe ori termenul de excludere e rezervat
clauzelor poliţei identificate în mod clar drept excluderi, termenul
poate desemna orice clauză a poliţei, a cărei funcţie este de a elimina
acoperirea pentru anumite expuneri la daune.
47
În general, în poliţa de asigurare de bunuri nu se acordă
despăgubiri pentru pagubele provocate de război, invazie, revoluţie,
naţionalizare sau rechiziţionare.
Alte excluderi se referă la uzura fizică, la pagubele
provocate în urma actelor intenţionate ale asiguraţilor sau la alte
evenimente non-accidentale, în urma radiaţiei nucleare sau a viciului
intern al bunului (de exemplu: rugina fierului).
Suma asigurată
Aceasta nu trebuie să depăşească valoarea reală a bunurilor
în momentul încheierii contractului de asigurare. Suma la care sunt
asigurate bunurile trebuie să fie în deplină concordanţă cu valoarea
reală a acestora.
Pentru prevenirea subasigurării, majoritatea societăţilor de
asigurare aplică principiul răspunderii proporţionale.
Prin valoarea bunurilor la data asigurării se înţelege:
a) la clădiri şi construcţii - valoarea de înlocuire (costul
construcţiei sau achiziţionării clădirii respective sau a
uneia similare la preţurile uzuale pe piaţa locală) din
care se scade uzura (în raport de vechime şi starea
construcţiei);
b) la mijloacele fixe şi obiecte de inventar - valoarea de
înlocuire a acestora, din care se scade uzura (în raport
de vechime şi starea de întreţinere a acestora);
c) la materii prime, materiale, produse finite, mărfuri -
preţul de cost sau de achiziţie al acestora;
d) colecţii şi obiecte de artă - valoarea de circulaţie (de
piaţă) determinată pe bază de cataloage sau expertize.
În general, sumele asigurate se stabilesc fie separat, pe
fiecare bun, fie global, pentru toate bunurile din aceeaşi grupă
prevăzută în tariful de prime. Pentru obiectele de artă sumele se
stabilesc pentru fiecare obiect în parte.
48
Prima de asigurare
La asigurarea de bunuri, prima de asigurare se determină prin
înmulţirea sumei asigurate cu cota de primă tarifară, ce se exprimă
în procente sau promile.
În cele mai multe cazuri, cotele de prime asigurate sunt
diferenţiate:
- pe tipuri de localităţi (municipii, oraşe, comune);
- pe grupe de bunuri (locuinţe, mobilier, aparatură audio-
video).
În cazul unităţilor de producţie, a magazinelor şi depozitelor,
cotele de primă se diferenţiază în funcţie de natura produselor
folosite în procesul producţiei în:
- produse care nu sunt combustibile, inflamabile sau
explozibile;
- produse combustibile;
- produse inflamabile;
- produse explozibile.
Obligaţiile asiguratului
Asiguratul trebuie să îndeplinească o serie de obligaţii
specificate în condiţia de asigurare, a căror neîndeplinire poate duce
la rezilierea contractului sau la refuzul asigurătorului de a plăti
despăgubirea.
Există obligaţii corespunzătoare producerii unei daune şi
obligaţii care trebuie urmate de asigurat la producerea unei daune.
Una din obligaţiile asiguratului este de a întreţine şi folosi
bunul asigurat în bune condiţii, în scopul prevenirii riscurilor
asigurate. Dacă prin nerespectarea acestor obligaţii s-ar putea
produce pagube, asigurătorul are dreptul să renunţe la asigurare, fără
restituirea primelor de asigurare.
Constatarea şi evaluarea daunei şi stabilirea despăgubirii

Când se produce un risc asigurat, în urma căruia asiguratul
înregistrează o pagubă, se declanşează, automat, mecanismul
despăgubirii.
49
Despăgubirea se face în raport cu starea bunului în momentul
producerii evenimentului asigurat, iar valoarea acestuia nu poate
depăşi cuantumul pagubei - suma asigurată, nici valoarea bunului în
momentul producerii evenimentului asigurat.
La asigurarea de bunuri există trei principii care se aplică la

acoperirea pagubei:
• principiul răspunderii proporţionale;
• principiul primului risc;
• principiul răspunderii limitate.
Cuantumul pagubei se stabileşte în funcţie de tipul pagubei

(totală sau parţială).
Prin pagubă totală se înţelege:
a) la clădiri - distrugerea clădirilor în asemenea grad
încât refacerea lor, prin reparare sau restaurare, nu
mai este posibilă sau cheltuielile ar depăşi suma
asigurată;
b) la bunurile a căror cantitate se exprimă în unităţi de
măsură (l, kg, m, m2, m3) - acea parte din cantitatea
totală care a fost distrusă în întregime sau a dispărut;
c) la celelalte bunuri - distrugerea bunurilor într-un
asemenea grad încât refacerea, prin reparare sau
restaurare, nu mai este posibilă sau cheltuielile ar
depăşi suma asigurată.
Prin pagubă parţială se înţelege:

a) la clădiri - distrugerea sau deprecierea parţială a lor,
astfel încât prin repararea acestora poate fi readusă
la starea iniţială dinaintea producerii evenimentului
asigurat;
măsură (l, kg, m, m2, m3) - deprecierea unei părţi din
cantitatea totală care a rămas după producerea
evenimentului asigurat şi care scade valoarea
bunurilor;
c) la celelalte bunuri - avarierea bunului astfel încât, prin
refacerea sau reparare, poate fi adus la starea iniţială.
50
Cuantumul pagubei reprezintă, în caz de daună totală:
a) la clădiri - valoarea de înlocuire a clădirii distruse, la
data producerii evenimentului asigurat, din care se scade
uzura la acea dată si valoarea resturilor care se pot
întrebuinţa sau valorifica;
măsură - valoarea reală la data producerii evenimentului
asigurat;
c) la celelalte bunuri - valoarea reală la data producerii
evenimentului asigurat a bunului distrus, din care se
scade valoarea, la aceiaşi dată, a resturilor care se pot
valorifica.
Cuantumul daunei, în caz de daună parţială, reprezintă:

a) la clădiri - costul reparaţiei din care se scade uzura şi
valoarea, la data producerii evenimentului asigurat, a
resturilor care se pot valorifica sau întrebuinţa;
măsură - valoarea pierderii din cantitate a aceleiaşi
părţi din cantitatea totală care diminuează valoarea
totală;
c) la celelalte bunuri - costul reparaţiilor părţilor
componente sau a pieselor avariate sau costul de
înlocuire a acestora, din care se scade uzura
corespunzătoare şi valoarea resturilor care se pot
valorifica.
În limita sumei asigurate, societatea de asigurare acordă

despăgubiri şi pentru:
• cheltuielile făcute în scopul limitării daunei;
• cheltuielile legate de îndepărtarea resturilor de la locul
producerii evenimentului asigurat;
• daunele provocate bunurilor menţionate în contractul de
asigurare prin distrugerea sau avarierea lor, datorită
măsurilor de salvare luate de asigurat pentru limitarea sau
împiedicarea consecinţelor producerii riscurilor.
51
Din cuantumul pagubei se scad:
• franşiza prevăzută în contractul de asigurare;
• primele datorate până la sfârşitul perioadei de asigurare.
Există situaţii în care societatea de asigurări poate refuza

plata despăgubirilor, şi anume:
• dacă dauna a fost provocată, în mod intenţionat, de una
din următoarele părţi:
- asiguratul sau beneficiarul;
- persoane fizice majore care locuiesc împreună cu
asiguratul sau gospodăresc, împreună cu acesta,
bunul asigurat;
- un membru din conducerea persoanei juridice
asigurate;
- reprezentanţi ai asiguratului sau beneficiarului.
• în cazul în care una din aceleaşi persoane enumerate mai
sus nu a luat măsurile necesare pentru evitarea sinistrului
sau limitarea acestuia, deşi putea să facă acest lucru;
• dacă cererea de despăgubire este făcută cu rea credinţă
sau dacă asiguratul a contribuit, în mod deliberat sau prin
neglijenţă, la producerea daunei.
În cazul în care asiguratul a încheiat mai multe contracte de

asigurare, pentru aceleaşi riscuri, asigurătorul datorează numai o
parte a despăgubirii, şi anume acea parte care rezultă din repartizarea
proporţională a despăgubirii datorate de toţi asigurătorii. În felul
acesta se urmăreşte ca despăgubirea plătită asiguratului să nu
depăşească valoarea pagubei.
După fiecare daună, suma asigurată se diminuează cu
valoarea despăgubirii acordate cu începere de la data producerii
evenimentului asigurat. Pentru restul perioadei de asigurare,
asigurarea continuă pentru suma rămasă.
Revenirea la suma asigurată iniţial se poate face la cererea
asiguratului, printr-o asigurare suplimentară, contra plăţii diferenţei
de primă corespunzătoare.
52
ASIGURAREA MARITIMĂ
Asigurarea maritimă este prima formă de asigurare, începutul

ei datând încă din antichitate. Apariţia ei, ca primă formă de
asigurare, este explicată prin legătura strânsă: comerţ - navigaţie
maritimă, descoperindu-se că navele, mărfurile şi vieţile omeneşti
erau expuse riscurilor mării.
De-a lungul unei perioade îndelungate de timp, proprietarii
navelor au fost aceiaşi cu proprietarii mărfurilor şi, ca urmare, exista
o singură poliţă de asigurare, care acoperea atât mărfurile, cât şi
nava. Acest lucru era posibil pentru că interesul aparţinea aceleiaşi
persoane. Ulterior, s-a trecut la o specializare determinată,
preponderent, de evoluţia comerţului, apărând o diferenţiere între
persoanele interesate în proprietatea asupra mărfurilor şi a navelor
şi, deci, două forme de asigurare, două tipuri de contracte de
asigurare, în funcţie de acelaşi interes:
 asigurarea navelor - CASCO;
 asigurarea mărfurilor - CARGO.
Asigurarea maritimă, ca ramură a asigurării de bunuri,

protejează navele maritime şi fluviale, celelalte ambarcaţiuni şi
instalaţiile folosite în porturi, precum şi încărcăturile acestora,
contra unui complex de riscuri.
Riscurile maritime au ca obiect anumite daune, a căror
probabilitate este, mai mult sau mai puţin, cunoscută dar, în nici
un caz, nu se apropie de certitudine.
Scopul asigurării maritime constă în asigurarea contra
acelor evenimente care se pot produce şi nu contra
evenimentelor care trebuie să se producă. Din această cauză, în
literatura de specialitate şi în practica internaţională a asigurărilor,
întâlnim, frecvent, două mari categorii de riscuri:
1. riscuri asigurabile;
2. riscuri excluse.
1. Din categoria riscurilor asigurabile fac parte:

1.a. riscurile obişnuite sau generale;
1.b. riscurile speciale.
53
1.a. Din grupa riscurilor obişnuite, asociate transportului
pe apă, fac parte aşa-numitele riscuri ale mării. Prin acestea se
înţelege orice accident sau întâmplare fortuite, survenite în
timpul transportului maritim, indiferent dacă ele sunt sau nu
rezultatul direct al acţiunilor vânturilor, valurilor.
Cele mai importante riscuri ale mării sunt:

1. furtuna - care poate provoca: scufundarea navei sau
avarierea bunurilor transportate prin pătrunderea apei în
hambarele navei;
2. naufragiul - scufundarea navei din diferite cauze;
3. eşuarea - punerea pe uscat a navei, împotmolirea ei pe
fundul mării;
4. coliziunea - ciocnirea a două nave între ele;
5. abordajul - ciocnirea navei cu orice alt obiect fix sau
plutitor;
6. aruncarea unei părţi din încărcătură peste bord, în cazul
avariei comune;
7. furtul;
8. jaful;
9. capturarea şi sechestrarea de către duşmani,etc.
1.b. Riscurile speciale se datorează unor cauze deosebite

şi se asigură separat, la cererea expresă a asiguratului, contra
unor prime speciale de asigurare. Din această categorie fac parte
riscurile determinate de proprietăţile intrinseci ale mărfurilor,
cum sunt:
 scurgerea lichidelor;
 spargerea materialelor casante;
 încingerea cerealelor, etc.
Tot din categoria riscurilor speciale fac parte şi riscurile de
război, inclusiv războiul civil, precum şi riscurile de grevă,
răscoale, mişcări civile.
În grupa riscurilor de război intră:
 capturarea mărfii;
 blocade;
 sechestrul;
 prohibirea comercială;
54
 represaliile, etc.
Riscurile de grevă se referă la posibilitatea distrugerii sau
avarierii anumitor mărfuri de către grevişti.
2. Riscurile excluse sunt acele riscuri pentru care

societatea de asigurare nu poartă nici o răspundere în cazul în
care ele ar interveni în timpul unui transport de mărfuri
asigurat.
Evaporarea lichidelor, uscarea cerealelor, moartea naturală a
vietăţilor, sunt evenimente inevitabile, specifice naturii obiectului
asigurat. Tocmai din această cauză ele nu fac obiectul acoperirii prin
asigurare. De asemenea, nu se acorda drept de asigurare pagubelor
datorate:
 întârzierii sosirii mărfurilor la destinaţie;
 lipsei unui ambalaj corespunzător;
 majorităţii taxelor vamale din ţara importatoare, etc.
Avariile şi clasificarea lor

În practica internaţională a asigurărilor maritime, prezenţa
interesului asigurabil este rezultatul direct al existenţei schimbului
de mărfuri şi al complexului de împrejurări ce pot provoca avarierea
bunurilor asigurate.
Avariile, în funcţie de natura obiectului asigurat, de
intensitatea acţiunii riscurilor asigurate şi de interesele pe care le
afectează, pot fi:
1. totale;
2. parţiale (particulare);
3. generale (comune);
1. Prin avarie totală se înţelege pierderea completă a

bunului asigurat sau vătămarea integrităţii fizico-chimice a
acestuia, până la încetarea de a mai face parte din genul de
bunuri de care aparţine.
Orice avarie totală este prezumată a fi pricinuită de un risc al
mării, în afara de cazul în care se poate stabili cu exactitate că nava,
împreună cu încărcătura de la bord, s-a pierdut într-un act de război.
Avaria totală poate fi:
55
1.a. avarie totală reală - presupune una din următoarele
împrejurări:
 distrugerea fizică totală a bunului asigurat prin incendiu,
inundare;
 pierderea totală a posibilităţilor fizico-chimice ale
bunurilor asigurate (inundarea hambarelor, a încărcăturii
de ciment, etc.);
 confiscarea bunurilor de către inamic.
1.b. avarie totală prezumată - atunci când pierderea
bunului asigurat este inevitabilă sau costul salvării, recondiţionării şi
reexpedierii ar depăşi valoarea bunului la destinaţie, astfel încât este
abandonat. Abandonul trebuie notificat asigurătorului în mod clar şi
necondiţionat.
2. Prin avarie parţială (particulară) se înţelege orice

daună parţială suferită de bunul asigurat în mod întâmplător,
fortuit, din cauza unui risc asigurat.
Pot suferi avarii parţiale atât mărfurile, cât şi mijloacele de
transport şi navlul (preţul transportului).
Avaria particulară la mărfuri poate lua forma:
- unei avarii materiale,
- a unei lipse,
- a unei vânzări în timpul călătoriei sau la destinaţie,
- a unor cheltuieli de recondiţionare sau reparare, etc.
Avariile particulare ale navlului se referă numai la navlul
plătit la destinaţie, nu şi la navlul plătit anticipat, care se include în
preţul mărfii.
3. Avaria comună
“Regulile York – Anvers” stabilesc că avem de-a face cu o
avarie comună atunci când, din necesitate, în mod intenţionat şi
rezonabil, se face un sacrificiu, o cheltuială extraordinară
pentru siguranţa comună, în scopul de a ferii de primejdie
bunurile angajate într-o expediţie maritimă.
Aruncarea intenţionată, din ordinul comandantului, a
unei părţi din încărcătură, peste bordul navei, în scopul
readucerii navei în starea de plutire sau inundarea cu apă a unui
hambar, în scopul salvării restului încărcăturii, etc., sunt
56
sacrificii care ţin de avaria comună. Rezultă că avaria comună
este o avarie particulară petrecută în anumite condiţii.
În timp ce avaria particulară se datorează unor cauze
accidentale şi priveşte exclusiv pe proprietarul bunului, avaria
comună este rezultatul unui act intenţionat, voluntar, întreprins
într-un moment de primejdie gravă pentru întreaga expediţie, în
scopul salvării acesteia şi îi priveşte pe toţi cei interesaţi în expediţia
maritimă (armatori şi comercianţi). Pierderile rezultate din avaria
comună se împart proporţional între ei, indiferent dacă bunurile au
fost asigurate sau nu.
Pentru ca sacrificiul (cheltuielile) făcut în timpul
transportului să fie recunoscut ca act de avarie comercială, este
necesar ca:
• primejdia, care impune măsura excepţională, să fie
comună (să ameninţe atât nava, cât şi încărcătura);
• primejdia să fie reală şi gravă, ieşită din comun;
• cheltuielile făcute să aibă un caracter excepţional, adică
să depăşească cheltuielile făcute, în mod normal, de către
armator, în cadrul obligaţiilor contractuale;
• sacrificiul (cheltuielile) făcute să fie rezonabil şi,
totodată, rezultatul unui act intenţionat pentru salvarea
proprietăţii comune.
Condiţiile de asigurare a mărfurilor, cele mai răspândite,

care au devenit tradiţionale în practica asigurărilor pe plan mondial,
sunt condiţii:
a) fără răspundere pentru avaria particulară (FPA) -
acoperă numai daunele rezultate din pierderea totală a
întregii încărcături sau a unei părţi a acesteia, precum şi
daunele de avarie particulară;
b) cu răspundere pentru avaria particulară (WPA) -
acoperă daunele rezultate din avaria totală sau parţială a
întregii încărcături sau a unei părţi a acesteia, pricinuită
de anumite riscuri, specificate în mod expres în poliţa de
asigurare (incendii, trăznet, furtună, explozii, naufragiu,
etc.);
c) cu timpul, ascuţirea concurenţei pe piaţa asigurărilor
maritime şi insistenţele comercianţilor, care cereau un
57
mod de protecţie mai larg, mai cuprinzător, au dus la
practicarea condiţiei “toate riscurile” (all risks). În fapt,
această condiţie acoperă, indiferent de amploarea lor,
daunele rezultând din avaria totală sau particulară a
întregii încărcături sau a unei părţi a acesteia, care a avut
loc din orice cauză, cu excepţia riscurilor special
enumerate în poliţa de asigurare.
Aceste condiţii au fost perfecţionate de-a lungul timpului,
astfel încât să răspundă mai bine interesului asiguraţilor. În această
formă, ele s-au practicat până în anul 1982, când Institutul
Asigurărilor de la Londra a elaborat noi condiţii de asigurare,
adoptate şi puse în aplicare şi în alte ţări, printre care şi România.
În prezent, mărfurile care fac obiectul transportului pe mare,
sunt asigurate în una din următoarele trei condiţii principale: A, B,
C.
Principalele deosebiri ale acestora, faţă de condiţiile folosite
în trecut, constau nu numai în denumirea diferită ci, mai ales, în
delimitarea mai precisă şi mai clară a sferelor de acoperire.
Condiţia de asigurare A este condiţia cea mai

cuprinzătoare. În baza ei sunt acoperite toate riscurile de pierdere
şi avariere a bunului asigurat, cu excepţia unor excluderi. Aceste
excluderi sunt comune tuturor celor trei condiţii şi sunt formate din
trei grupe de riscuri excluse:
1. pierderea, avarierea şi cheltuielile rezultând din sau
provocate de:
a) comportarea necorespunzătoare, voită a
asiguratului;
b) pierderea uzuală din greutate (volum) sau
uzura normală a bunului asigurat;ambalarea si
pregătirea insuficientă sau necorespunzătoare a
bunului asigurat, viciul propriu sau natura bunului
asigurat;
c) întârzierea directă, chiar dacă se datorează
unui risc asigurat;
d) insolvabilitatea sau neîndeplinirea obligaţiilor
financiare de către proprietari, armatori, navlositori
(operatorii navei);
58
e) utilizarea oricărei arme de război care
foloseşte fisiunea sau fuziunea nucleară sau altă forţă
sau obiect radioactiv;
f) contaminarea radioactivă;
g) starea de nenavigabilitate a navei (dacă
asiguraţii au cunoştinţă).
Pentru această categorie de riscuri nu există acoperire prin
asigurare suplimentară.
2. riscurile de război sau conflicte militare;
3. riscurile de grevă sau conflicte sociale.
Aceste ultime două categorii de riscuri pot fi acoperite prin

asigurare suplimentară.
Condiţia de asigurare B este condiţia prin care sunt

acoperite, cu excepţia excluderilor enumerate, pierderea sau
avarierea bunului asigurat, cauzate de:
a) incendii sau explozii;
b) eşuarea, răsturnarea sau scufundarea navei;
c) coliziunea sau contactul navei cu un obiect exterior, altul
decât apa;
d) descărcarea navei într-un port de refugiu;
e) cutremur de pământ, erupţie vulcanică sau trăznet;
f) sacrificiul în avaria comercială;
g) aruncarea mărfii sau luarea ei de valuri peste bord;
h) intrarea apei în nava;
i) dauna totală a unui colet pierdut peste bord sau căzut în
timpul încărcării sau descărcării de pe navă.
Condiţia de asigurare C are o sferă de acoperire mai

îngustă decât condiţia B şi acoperă riscurile cauzate de:
a) incendiu sau explozie;
b) eşuarea, scufundarea sau răsturnarea navei;
c) coliziunea sau contactul navei cu un alt obiect decât apa;
d) descărcarea navei într-un port de refugiu;
e) sacrificiul în avaria comercială;
59
f) aruncarea peste bord.
Prima de asigurare
Prima de asigurare depinde de specificul mărfurilor, de
varietatea riscurilor, de frecvenţa acţiunilor şi de daunele posibile pe
care aceste riscuri le-ar genera.
La stabilirea primei de asigurare societăţile de asigurare se
bazează pe analiza următorilor factori:
• sfera de cuprindere a asigurării;
• valoarea asigurabilă;
• suma asigurată;
• natura mărfurilor şi ambalarea lor;
• felul expediţiei, specificul ei;
• statistica daunelor anterioare;
• conjunctura pieţei internaţionale; etc.
Sfera de cuprindere a asigurării este reflectată prin

condiţiile de asigurare: A, B şi C, iar cea mai scumpă este condiţia
A, care este şi cea mai cuprinzătoare. Cotele tarifare sunt stabilite în
procente, care se aplică la suma asigurată, iar în funcţie de anumite
clauze se aplică majorări sau reduceri.
Suma asigurată poate fi formată din:

• valoarea bunului - potrivit facturii şi, în lipsa acesteia,
valoarea de piaţă a bunului la locul de expediere, în
momentul încheierii contractului;
• costul transportului, al asigurării şi alte costuri legate de
transportul bunurilor şi necuprinse în valoarea facturii;
• cheltuielile şi taxele vamale;
• supraasigurarea de 10 % din valoarea bunului pentru
acoperirea acelor cheltuieli care nu pot fi prevăzute la
încheierea asigurării.
Durata asigurării :
60
În contractele de asigurare a mărfurilor pe timpul
transportului maritim nu există o limită de timp bine precizată ca
durată a asigurării, ci se aplică principiul duratei transportului de la
depozit la depozit. Acest lucru presupune că mărfurile sunt asigurate
din momentul în care au părăsit depozitul din localitatea de expediţie
menţionată în contract şi continuă pe toată durata transportului,
inclusiv a transbordărilor, până când au fost descărcate de pe navă în
portul de destinaţie.
De asemenea, asigurarea continuă în cursul obişnuit al
transportului, al întârzierii, care este în afara controlului asiguratului,
al devierii, al descărcării forţate, al reexpedierii în cursul schimbării
voiajului, intervenite din exercitarea unui drept acordat armatorilor
sau navlositorilor în cadrul contractului de navlosire.
Răspunderea asiguratorului începe în momentul în care

bunul asigurat părăseşte depozitul indicat în contractul de asigurare
şi încetează în una din situaţiile de mai jos:
• când bunul asigurat este livrat la depozitul destinatarului;
• când bunul asigurat este livrat la alt depozit, pe care
asiguratul se decide să-l folosească pentru depozitare;
• când contractul de transport se termină în alt port (loc)
decât destinaţia indicată în contractul de asigurare sau
transportul se termină în alt fel, înainte de livrarea
bunului la depozitul destinatarului;
• la expirarea a 60 de zile de la terminarea descărcării
bunului de pe mijlocul de transport maritim în portul
final, intermediar sau de refugiu.
Principiul existenţei acoperirii prin asigurare pe tot
parcursul transportului este justificată de faptul că, de regulă,
vânzătorul predă marfa spre expediere transportatorului, care
se îngrijeşte de manipulările, transbordările şi eventualele
reexpedieri, astfel încât, în toată perioada, proprietarii mărfii să
aibă siguranţa continuităţii asigurării.
Pe acelaşi principiu este acoperit şi eventualul voiaj de
deviere în caz de forţă majoră şi descărcare forţată într-un alt loc, pe
parcurs, până la destinaţie.
61
Locul asigurat (la asigurarea de transport) este oriunde se
află bunul asigurat în timpul perioadei de asigurare (transport).
Asiguratul are obligaţia să-l anunţe pe asigurator ori de câte
ori intervin elemente noi, necunoscute în momentul încheierii
contractului, cum ar fi:
• schimbarea rutei;
• schimbarea locului de transbordare;
• schimbarea locului de destinaţie;
• încărcarea unor mărfuri pe puntea navei în loc de
hambare, etc.
Dacă asiguratul ascunde asiguratorului o serie de elemente,
pe care, dacă acesta le-ar fi cunoscut, nu ar fi acceptat primirea în
asigurare a mărfurilor, contractul este lovit de nulitate.
Despăgubiri:
Pentru compensarea pagubelor, asiguratorul plăteşte o
despăgubire care însumează atât prejudiciul direct cauzat prin
avarierea sau distrugerea bunurilor, cât şi cheltuielile, judicios
făcute, pentru salvarea bunurilor, păstrarea resturilor rămase după
eveniment şi cheltuielile făcute în vederea recondiţionării bunului
asigurat.
Mărimea daunei se determină în funcţie de următoarele
elemente:
• valoarea bunurilor distruse în întregime;
• volumul cheltuielilor ocazionate de recondiţionarea
bunurilor distruse parţial;
• volumul cheltuielilor făcute pentru salvarea bunurilor şi
păstrarea celor rămase, din care se scad:
- valoarea recuperărilor care mai pot fi
valorificate,
- franşiza - potrivit condiţiilor de asigurare.
Asigurarea mărfurilor în timpul transportului se încheie pe
principiul proporţionalităţii. Pentru acordarea despăgubirilor,
asiguratorul desemnează un reprezentant, care va fi denumit
comisar de avarie, ce va constata şi va stabili valoarea daunei şi va
lua toate măsurile necesare pentru limitarea pagubei.
62
Comisarul de avarie va întocmi un raport de expertiză,
denumit certificat de avarie, în care sunt descrise atât detaliile
transportului, cât şi cauza şi mărimea daunei.
ASIGURAREA NAVELOR - CASCO
Prin asigurarea navelor se înţelege asigurarea corpului

acestora şi a maşinilor şi instalaţiilor cu care acestea sunt
înzestrate.
Subiecte ale asigurării sunt, pe de o parte, societăţile de
asigurare, iar pe de altă parte, proprietarii de nave, armatorii.
Interesul în asigurarea navei îl au, după caz, proprietarii sau
administratorii acesteia, armatorul sau navlositorul când nava este
angajată după un contract tip time-charter.
Obiectul asigurării îl constituie: navele comerciale, de

pescuit, alte ambarcaţiuni asimilate navelor (remorchere plutitoare,
şalupe, şlepuri) şi întregul ansamblu de maşini şi instalaţii, precum şi
navlul, cheltuielile privind exploatarea navelor asigurate şi navelor
aflate în construcţie în şantierele navale (interesul fiind manifestat de
şantierele navale).
Riscul asigurat poate fi identificat în raport cu una din
următoarele condiţii:
1. Pierderea totală, avarie şi răspundere pentru coliziuni
În condiţiile acestui tip de asigurare, care oferă cea mai mare

protecţie armatorului, sunt avute în vedere următoarele riscuri:
• pierderea totală, pierderile şi avariile la navă;
• contribuţia la cheltuielile de avarie comună şi salvare;
• răspunderea pentru pagubele rezultate din coliziunea
navei cu altă navă, cu instalaţiile portuare sau obiecte
fixe plutitoare, inclusiv cheltuielile care decurg din aceste
evenimente.
2. Pierderea totală, avarie comună şi răspundere pentru

coliziuni
63
Acest tip de asigurare oferă asiguratului o protecţie mai
limitată.
Sunt luate în considerare următoarele riscuri:
• pierderea totală a navei;
• contribuţia la cheltuielile de avarie comună şi de salvare;
• răspunderea pentru daunele rezultate din coliziunea navei
cu alte nave.
3. Pierderea totală a navei, inclusiv cheltuielile de salvare

Pentru acest tip de asigurare se ia în considerare numai riscul
de pierdere totală a navei, cheltuielile de salvare şi alte cheltuieli
care decurg din acest fapt.
În contextul asigurării încheiate în una din condiţiile de

asigurare enumerate, riscurile agreate de asigurator sunt:
1. riscuri de navigaţie specifice:
• incendiu,
• explozie,
• furt comis de persoane din afara navei,
• piraterie,
• coliziunea cu alte nave sau alte obiecte plutitoare sau
fixe,
• cutremur,
• erupţie vulcanică,
• trăznet,
• accidente la încărcare sau descărcare sau la mişcarea
încărcăturii sau a combustibililor,
• defecte produse la cazane, instalaţii, maşini sau la corpul
navei,
• eroare de navigaţie,
• neglijenţa comandantului, piloţilor, echipajului,
navlositorilor, cu condiţia ca aceştia să nu aibă şi
calitatea de asigurat,
• baraterie ( = acte săvârşite de comandant sau de către
echipajul navei cu intenţie);
2. cheltuielile pentru:
• prevenirea şi limitarea pagubelor,
64
• identificarea cauzelor, efectelor,
• salvarea şi asistenţa acordate navei, inclusiv cele făcute
cu expertize şi acţiuni judecătoreşti generate de pierderea
sau avarierea navei,
• contribuţia navei la avaria comercială şi cheltuielile
aferente stabilirii acestei contribuţii şi răspunderea
asiguratului faţă de terţi, ca urmare a coliziunii cu alte
nave, instalaţii plutitoare sau portuare.
O serie de riscuri sunt excluse din asigurare, între ele
numărându-se:
1. uzura morală şi deteriorarea treptată a corpului maşinilor
şi a altor componente ale navelor,
2. pagubele produse navei de forţarea gheţii,
3. scoaterea sau îndepărtarea epavei,
4. cheltuielile cu salariile şi întreţinerea comandantului, a
ofiţerilor şi a echipajului, cu excepţia cazurilor de avarie
comună,
5. pagubele indirecte (pierderea veniturilor, despăgubiri
datorate din întârzierea transportului, etc.),
6. riscurile de război, de revoltă şi de grevă nu sunt agreate
în asigurarea navelor decat dacă sunt prevăzute în mod
expres în contract.
Valoarea asigurabilă poate fi valoarea de înlocuire sau

valoarea din nou a navei la data asigurării.
Suma asigurată - nava se asigură pentru suma declarată de

asigurat şi agreată de asigurator. Ea nu trebuie să fie inferioară
valorii de înlocuire şi nici să nu depăşească valoarea din nou a navei
la data asigurării. La suma respectivă se mai poate adăuga până la 25
% din valoarea navei, pentru acoperirea diferenţelor ce ar putea
rezulta prin aplicarea raportului dintre suma asigurată şi valoarea
navei stabilită pentru cazurile de salvare sau avarie comună.
Prima de asigurare este variabilă, fiind influenţată de

factori cum sunt:
• sfera de cuprindere a asigurării,
• valoarea asigurabilă şi suma asigurată,
65
• nava şi voiajul stabilit,
• durata,
• statistica riscurilor anterioare,
• starea conjuncturală a pieţei asigurărilor.
La stabilirea primelor de asigurare se ţine seama de:
- calitatea sau clasa în care se încadrează nava şi
- voiaj (zona, distanţa, durata, sezonul, condiţiile de
navigaţie, etc.).
În practica internaţională, primele de asigurare, în asigurarea
navelor, sunt stabilite statistic, în cote procentuale faţă de valoarea
navei sau a părţilor componente.
Primele de asigurare se plătesc anticipat, în valuta în care s-a
încheiat contractul de asigurare.
Drepturile şi obligaţiile părţilor, în contractul de asigurare

a navelor, ţin seama de ipoteza în care s-a încheiat asigurarea:
• pentru o călătorie definită - caz în care în contract este
menţionat portul de plecare, de escală, de destinaţie sau
• pentru o perioadă de timp - când se menţionează în
contract perioada şi zona de navigaţie.
Asiguratul are obligaţia să comunice societăţii de asigurare
orice împrejurare de care a luat la cunoştinţă şi care ar putea agrava
riscurile acoperite prin asigurare. De asemenea, are obligaţia să
întreţină nava şi s-o exploateze în bune condiţii, în scopul prevenirii
producerii evenimentelor asigurate.
Societatea de asigurări se obligă să preia riscurile şi să acorde
despăgubiri în cazul producerii evenimentului asigurat.
Drepturile societăţii de asigurare se referă la încasarea
primelor de asigurare, la informarea continuă şi curentă cu privire la
voiajul navei şi chiar de a refuza plata unor despăgubiri când
pretenţiile asiguratului nu sunt justificate.
Răspunderea asiguratorului se limitează la suma asigurată.
Încheierea contractului în asigurarea maritimă implică o
procedură specifică. Pentru perfectarea contractului, asiguratul îşi
exprimă interesul patrimonial în scris, prin declaraţia de asigurare
remisă de societatea de asigurare.
Cererea de asigurare cuprinde date referitoare la: beneficiar,
asigurat, denumirea navei, pavilionul, anul construcţiei, portul de
66
încărcare, cel de destinaţie, descrierea mărfurilor care fac obiectul
transportului, condiţiile de asigurare şi alte date.
Confirmarea încheierii contractului de asigurare se face de
asigurator, prin trimiterea decontului de prime sau eliberarea poliţei
de asigurare.
Acceptul de către asigurat a condiţiilor impuse prin poliţa de
asigurare este tacit, dacă în termen de două zile de la primirea
acesteia nu face obiecţiuni.
În funcţie de interesul promovat, poliţele de asigurare

maritimă pot fi grupate în:
1. poliţe pentru asigurarea navelor:
a) poliţe de călătorie - prin care se asigură nava pentru
o călătorie precizată,
b) poliţe temporare (pe timp) - prin care nava este
asigurată pe o perioadă de timp, indiferent de numărul
călătorilor,
c) poliţe mixte - prin care nava se asigură pe o călătorie
şi continuă să rămână asigurată o perioadă de timp după
sosirea ei la destinaţie,
d) poliţe portuare - prin care se acoperă riscurile
specifice staţionării navei în porturi şi în perioada de
construcţie în şantierele navale;
2. poliţe pentru asigurarea mărfurilor:

a) poliţe individuale - prin care se acoperă riscurile unei
expediţii delimitate în spatiu şi timp, cele mai răspândite
fiind poliţele de voiaj,
b) poliţe generale - prin care se asigură toate mărfurile
sau anumite mărfuri importate sau exportate de un agent
economic într-o perioadă de timp. Acestea constituie,
pentru asigurat, un abonament de asigurare, putând fi
emise ca:
- poliţe flotante - pentru o valoare asigurabilă,
- contracte de abonament cu valabilitate anuală sau
chiar mai mare,
- poliţe globale - prin care se acoperă expediţiile la
purtător, fiind folosite pentru expediţii poştale;
67
3. poliţele pentru asigurarea navlului;
4. poliţele de reasigurare.
După modul de evaluare a mărfurilor, poliţele CARGO

pot fi:
1. evaluate - unde obiectul asigurat este evaluat la o suma
precisă;
2. neevaluate - unde evaluarea se face după ajungerea
mărfurilor la destinaţie sau după producerea
evenimentului asigurat.
ASIGURAREA DE PROTECŢIE ŞI INDEMNIZARE
Constituie o asigurare reciprocă a răspunderii armatorilor,

distinctă faţă de asigurările maritime CASCO şi asigurările CARGO.
Această asigurare are ca scop angajarea răspunderii
armatorilor, care trebuie să dezdăuneze terţii păgubiţi sau
vătămaţi, sau să suporte eventualele amenzi, penalităţi, taxe,
după caz.
Această formă de asigurare nu implică societăţile de
asigurare, fiind o asigurare reciprocă a răspunderii armatorilor care
se realizează prin intermediari, cluburi de protecţie şi indemnizare
(P&I).
Asigurarea de protecţie şi indemnizare constituie o formă
complementară a asigurării maritime contractuale, prin care
armatorii se asigură reciproc, pentru a putea acoperi acele daune
posibile lăsate de asiguratorii contractuali pe riscul propriu al
asiguraţilor, respectiv al armatorilor.
Riscurile legate de răspunderea armatorului fac parte din
protecţie, iar cele rezultate din exploatarea navei fac parte din
indemnizare.
Asigurarea de protecţie şi indemnizaţie a apărut în Anglia,
sub forma unor asociaţii sau cluburi, datorită faptului că asiguratorii
îşi limitau răspunderea, prin contractul de asigurare maritimă, la 3/4
68
din dauna produsă de nava asigurată altei nave prin coliziune, restul
de 25 % rămânând neacoperit (în sarcina asiguratului).
Prin asigurarea iniţiată de cluburile de protecţie şi
indemnizaţie se despăgubeau daunele suferite de membrii cluburilor
şi neacoperite prin contractul de asigurare maritimă. Această
compensare se realiza pe o bază colectivă.
Cu timpul, sfera ei a fost extinsă şi la alte riscuri, care
antrenau răspunderea armatorului faţă de echipaj, muncitorii
portuari, instalaţiile portuare, obligaţiile acestora derivând din
răspunderea faţă de terţi, de instituţii, de autorităţi (amenzi aplicate
de autorităţile vamale, sanitare, de frontieră).
O perioadă de timp, fondurile constituite în cadrul acestor
asociaţii au fost administrate distinct, în funcţie de riscurile asigurate
(protecţie sau indemnizare), ulterior fiind reunite.
Această asigurare se practică pe scară tot mai largă în diverse
ţări ale lumii: Marea Britanie, SUA, Norvegia, Suedia. Numai în
Marea Britanie funcţionează peste 70 de cluburi. Cluburile engleze,
prin structura lor, au caracter internaţional, în timp ce în alte ţări
cluburile au caracter naţional.
Asigurările P&I au anumite caracteristici prin care se

disting de asigurările contractuale, şi anume:
• protecţia de risc are un caracter mutual, datorită faptului
că membrii clubului au, în acelaşi timp, dubla calitate de
asiguraţi şi asiguratori;
• asigurarea are drept scop protecţia activă şi reală a
membrilor clubului prin indemnizarea, despăgubirea
acestora în cazul pagubelor suferite, ca urmare a angajării
răspunderii faţă de terţi;
• contribuţia membrilor la constituirea fondului de
asigurare al clubului P&I este fixată anual şi revizuită la
finele anului, în funcţie de situaţia reală înregistrată
(evaluarea daunelor plătite);
• principiul de organizare şi funcţionare a cluburilor P&I îl
constituie mutualitatea, dar în condiţiile în care
activitatea acestora nu are la bază criteriul profit realizat
în baza ecuaţiei:
69
cotizaţii + venitul din investiţii = daune şi cheltuieli de
investiţii;
• cluburile P&I promovează o politică comercială flexibilă
şi operativă, în sensul că preia răspunderea în sarcina
membrilor săi, pe măsura apariţiei ei realizându-se o
protecţie continuă a armatorilor;
• cluburile P&I nu emit poliţe de asigurare, calitatea de
asigurat decurgând din calitatea de membru;
• protecţia prin cluburile P&I acoperă riscurile care nu pot
fi şi nu sunt acoperite prin asigurarea maritimă
contractuală;
• membrii cluburilor P&I reprezintă un colectiv de
armatori independenţi sau de societăţi care au aceleaşi
interese.
Asigurarea prin cluburile de P&I are, în principiu, funcţia

de preluare a răspunderii armatorilor, într-un context de
reciprocitate.
După caz, la cererea cluburilor, se pot lua măsuri pentru
a preîntâmpina arestarea navelor asigurate, se pot procura sau
emite scrisori de garanţii bancare.
Riscurile de răspundere a armatorilor în cadrul asigurării

de P&I sunt precizate prin condiţiile de asigurare, după cum
urmează:
 răspunderea pentru coliziunea navei cu o ală navă – se
are în vedere că asigurarea tradiţională e limitată la ¾ din daunele
provocate altei nave. Asigurarea de P&I realizează o acoperire a
răspunderii armatorului ce depăşeşte ¼ din valoarea pagubei
provocate altei nave fără ca aceasta să fie asigurată de o poliţă
CASCO.
 răspunderea armatorului pentru daune pricinuite prin
coliziunea mărfurilor sau altor bunuri transportate cu nava sa –
În principiu, această răspundere este integrată în asigurarea de P&I
pentru că abordajul cauzat din culpă unei nave face ca repararea
daunelor să cadă în sarcina navei ce le-a cauzat.
 răspunderea pentru daunele pricinuite navelor şi
bunurilor aflate la bordul acestora, altfel decât prin coliziune –
70
Daunele pricinuite de neglijenţa în exploatarea şi asigurarea navei,
de acţiunile ce au loc la bordul navei: incendiu, explozie, manevre
defectuoase.
 răspunderea în baza controlului de alimentare cu
combustibil – Aceasta este preluată în asigurarea reciprocă, dar doar
în limita contractelor de bunkeraj în porturi. Deci, asigurarea nu se
extinde asupra riscurilor generate de alimentarea în afara porturilor.
 răspunderea pentru daunele pricinuite obiectelor fixe
sau plutitoare – Este preluată prin asigurarea de cluburile de P&I
pentru că, conform legilor specifice şi normelor generale ale fiecărui
stat, armatorul este chemat să răspundă pentru daunele pricinuite
instalaţiilor portuare fixe sau mobile care au aparţinut terţilor, cu
condiţia ca aceste riscuri să nu fi fost preluate printr-o asigurare
contractuală.
 răspunderea pentru îndepărtarea epavelor rezultate
din naufragiu – Se preiau de asigurarea de cluburile de P&I
următoarele elemente:
• cheltuielile aferente ridicării,
îndepărtării, distrugerii rămăşiţelor
navelor avariate dacă acestea cad în
sarcina armatorului;
• cheltuielile impuse pentru ridicarea,
îndepărtarea, distrugerea bunurilor de pe
nava asigurată dacă aceste cheltuieli revin
armatorului;
• răspunderea armatorului faţă de terţe
persoane, fizice sau juridice, derivând din
operaţiunile de ridicare a navei,
îndepărtarea rămăşiţelor, distrugerea
resturilor navei ori bunurilor;
• răspunderea armatorului în cazul
neputinţei sale de a îndepărta sau distruge
epava.
 răspunderea derivată din contractele de închiriere a
instalaţiilor şi utilajelor de încărcare/descărcare – Se pot asigura
de către armator la cluburile de P&I având în vedere pericolele şi
riscurile ce pot afecta bunurile închiriate, integritatea şi sănătatea
operatorilor.
71
 răspunderea pentru reasigurarea protecţiei şi
conservării bunurilor transportate – Se au în vedere două aspecte
ale răspunderii:
a) răspunderea pentru pierderea totală a
bunurilor;
b) răspunderea pentru avarierea bunurilor
transportate.
 răspunderea pentru transportul mărfurilor în
containere.
 neîncasarea contribuţiei mărfii la avaria comună.
 alte răspunderi ale armatorului ca:
• răspunderea pentru amenzi aplicate
armatorului de autorităţile portuare,
vamale, de frontieră, instanţele de
judecată, etc.;
• răspunderea pentru cheltuielile impuse
în cazurile de carantină;
• răspunderea pentru unele cheltuieli de
exploatare a navei (ancheta privind
dispariţia navei).
De remarcat că în acţiunea lor, cluburile de P&I respectă
cu stricteţe principiul neamestecului în sfera asigurărilor
contractuale, riscurile aferente unor asemenea asigurări nefiind
preluate în asigurarea de P&I.
ASIGURAREA BUNURILOR ÎN
TRANSPORTUL TERESTRU
Obiectul asigurării:
Se asigură facultativ mărfurile obişnuite ce fac obiectul
transportului pe căile ferate, cu vehicule sau prin poştă. În
condiţii speciale se asigură şi mărfurile perisabile, periculoase,
bunurile de valoare mare (bani, documente, hârtii de valoare,
obiecte preţioase, colecţii, tablouri şi animale vii).
Riscurile asigurării:
72
Sunt acoperite următoarele riscuri:
- incendiu, ploaie, trăsnet, grindină,
explozie, inundaţii, furtună, avalanşe, etc.;
- accidente ale mijloacelor de transport –
ciocniri, loviri, derapări, răsturnări;
- acte de tâlhărie – spargere,
scurgere/risipire sau furt al bunurilor
asigurate, ca urmare a accidentului
mijloacelor de transport;
- accidente în timpul
încărcării/descărcării bunurilor.
Excluderi: Nu se acordă despăgubiri pentru:
- pagube produse din cauza unor însuşiri
proprii bunurilor transportate;
- pagube produse ca urmare a relei
conservări, de către asigurat, a bunurilor
transportate ca urmare a ambalării şi
transportului bunurilor în stare deteriorată;
- pagube produse bunurilor transportate
de: insecte, ger, căldură, etc;
- pagube produse bunurilor transportate
ca urmare a predării spre expediere a unor
bunuri excluse de la transport sub
denumire falsă, inexactă, incompletă.
Suma asigurată:
La asigurarea de tip CARGO – suma poate fi formată
din:
- valoarea bunurilor potrivit facturii;
- costul transportului şi costul asigurării dacă
acestea nu sunt incluse în valoarea facturii;
- cheltuielile şi taxele vamale;
- supraasigurarea de 10% din valoarea
bunurilor, doar dacă nu s-a convenit altfel, pentru
acoperirea acelor cheltuieli ce nu pot fi prevăzute
la încheierea asigurării.
73
Prima de asigurare:
Se determină prin înmulţirea sumei asigurate cu cota de
primă ce variază în funcţie de felul transportului. Pentru protejarea
bunurilor în timpul transportului terestru se pot încheia asigurări
facultative de abonament (transportul pe calea ferată, transportul cu
vehicule, prin poştă sau în transportul combinat).
Asigurarea se încheie fără termen pentru sumele maxime
stabilite de asigurător pe un vagon de cale ferată, un
autovehicul, un colet.
Dacă la transport, valoarea bunurilor este mai mare decât cea
prevăzută în asigurarea de abonament, pentru diferenţă se poate
încheia o asigurare suplimentară.
Răspunderea societăţii de asigurare:

Începe şi încetează în mod diferenţiat şi specific. Ea începe
după intrarea în vigoare a asigurării astfel:
• la bunurile transportate pe calea ferată –
din momentul primirii bunurilor de către
transportator, cu respectarea regulamentului de
transport;
• la bunurile transportate cu vehicule – din
momentul încărcării bunurilor în vehicule.
Răspunderea societăţii de asigurări încetează, de
asemenea, în mod diferenţiat:
• la bunurile transportate pe căile ferate – din
momentul eliberării bunurilor către destinatar;
• la bunurile transportate cu vehicule – din
momentul descărcării acestora din vehicule la
destinaţie.
Societatea de asigurări are dreptul să verifice situaţia
reală a bunurilor transportate şi să efectueze, pe această bază,
regularizarea primelor de asigurare în funcţie de situaţia reală.
Constatarea, evaluarea şi stabilirea despăgubirii:

Are loc, în mod specific, dar cu încadrarea în
coordonatele mecanismului asigurării de bunuri.
74
Constatarea pagubei are loc în urma sesizării organelor de
poliţie şi înştiinţării societăţii de asigurări cu privire la producerea
pagubei asigurate.
La opţiunile de constatare participă:
- inspectorul de daune al societăţii de asigurare;
- cărăuşul;
- organele de poliţie;
- asiguraţii sau reprezentanţii lui;
- martorii (după caz).
Cu această ocazie se întocmeşte un proces verbal de
constatare a pagubei. Evaluarea pagubei are loc în funcţie de
cantitatea bunurilor prejudiciate şi de preţurile de evaluare la
data producerii evenimentului asigurat.
Despăgubirea este, în principiu, cel mult egală cu paguba, cu
condiţia să nu depăşească suma asigurată. Plata despăgubirii se
efectuează în cadrul unui termen precizat în contractul de asigurare,
în principiu în termen de 30 de zile, în caz de furt sau de dispariţie a
bunurilor, de la data înştiinţării asupra cazului asigurat.
Dacă, ulterior, bunurile sunt recuperate, atunci sumele plătite
ca despăgubiri se restituie societăţii de asigurări.
ASIGURAREA AUTOVEHICULELOR (auto

CASCO)
Poate fi încheiată de persoanele fizice sau juridice cu

domiciliu, sediu sau reşedinţa în România.
Obiectul asigurării:
Autovehiculele ce sunt înmatriculate conform dispoziţiilor
legale privind circulaţia pe drumurile publice , respectiv:
- autovehicule pentru transportul terestru de
persoane;
- autovehicule pentru transportul de bunuri;
- autovehicule speciale pentru gospodărirea
comunală;
75
- tramvaiele sau alte mijloace de transport pe
cale;
- remorci auto trase de un vehicul asigurat.
Riscurile asigurării:
Autovehiculele sunt asigurate pentru riscurile la care sunt
supuse atât timp cât circulă, cât şi în timpul asigurării ca:
- accidente (ciocniri, izbiri, căderi, derapări);
- incendiu, trăsnet, explozie;
- calamităţi naturale;
- furt.
La asigurarea autovehiculului pentru pagubele de furt

sunt cuprinse:
- furtul autovehiculului, al unor componente sau
piese;
- pagube produse ca urmare a furtului, tentativei
de furt al unor componente sau piese, sau al unor
bunuri din autovehicule;
- pagube produse încăperii în care se afla
autovehiculul ca urmare a furtului prin efracţie
sau a tentativei de furt.
Se mai acordă despăgubiri pentru:
- cheltuieli pentru transportul autovehiculelor la
atelierul de reparaţii cel mai apropiat sau la locul
de adăpost cel mai apropiat;
- pagube produse autovehiculelor cu ocazia
măsurilor luate în timpul producerii riscului
asigurat, pentru salvarea autovehiculului sau a
construcţiilor unde se află acesta;
- cheltuielile făcute cu ocazia limitării
pagubelor.
Mecanismul asigurării:
Asigurarea se încheie la solicitarea posesorului
autovehiculului în baza declaraţiei de asigurare şi, respectiv, a
contractului de asigurare.
76
Perioada de asigurare este de 1 an sau 6 luni, iar pentru
deţinătorii de autovehicule aflate temporar în România poate fi mai
mică, dar minim 1 lună. Asigurarea se consideră încheiată odată cu
emiterea de societatea de asigurare a contractului de asigurare şi
încasarea primei de asigurare, fiind valabilă pentru autovehiculul
specificat în contract.
Suma asigurată:
Asigurarea se face la suma declarată de asigurat, dar care nu
trebuie să depăşească valoarea autovehiculului la momentul
încheierii contractului.
Valoarea la data asigurării se determină:
- la autovehiculele româneşti – din preţul de
comercializare se scade uzura;
- la autovehiculele străine – din valoarea în
valută ce se transformă în lei se scade uzura.
Primele de asigurare:
Sunt anuale, fiind stabilite, după caz, în sumă fixă pe tipuri şi
mărci de autoturisme sau sub forma unor cote tarifare, la 100 de lei
suma asigurată.
În tariful de prime se cuprind primele de asigurare anuale, în
sumă absolută, diferenţiată pe 12 grupe tarifare, în funcţie de
capacitatea cilindrică a motorului: grupa minimă – 750 cm3; grupa
maximă 6000 cm3.
Pentru autoturismele folosite ca taximetre sau în şcolile de
conducere auto, primele de asigurare se majorează.
Pentru autoturismele autostaţionare şi, inclusiv remorcile
tractate după autovehicule se pot încheia, de asemeni, asigurări cu
prima de asigurare integrală sau cu prima de asigurare redusă cu
15%, 20%, 30%, faţă de cea prevăzută în tariful de primă. Aici şi
despăgubirile se micşorează corespunzător reducerii primei de
asigurare.
Primele de asigurare stabilite în cadrul societăţilor de
asigurare pot fi reduse şi în ipoteza aplicării “clauzei bonus”. Mai
precis, în cazul în care asigurarea se reînnoieşte în următorii ani fără
ca asiguratul să fi beneficiat de despăgubirile respective, prima se
77
micşorează: cu 15% (în primul an), 25% (în anul 2), 35% (în al 3-lea
an), 45% (în anul şi în următorii ani).
Răspunderea asigurătorului:
Răspunderea societăţii de asigurări începe după 24 de ore de
la exprimarea zilei în care s-a încheiat contractul şi s-a achitat prima
de asigurare şi încetează la ora 24 a ultimei zile din perioada de
asigurare.
Despăgubirea:
Nu poate depăşi suma asigurată, cuantumul pagubei şi nici
valoarea autovehiculului în momentul producerii riscului asigurat.
Dacă suma asigurată este mai mare decât valoarea
autovehiculului în momentul producerii riscului, despăgubirea va fi
egală cu cuantumul pagubei.
Dacă suma asigurată este mai mică decât valoarea
autovehiculului în momentul producerii riscului, despăgubirea va fi
calculată, reducându-se cuantumul pagubei corespunzător raportului
dintre suma asigurată şi valoarea autovehiculului la data producerii
riscului asigurat.
Nu se acordă despăgubiri pentru:

- pagube produse prin întrebuinţare, funcţionare, uzare,
defecte de fabricaţie;
- pagubele produse părţilor componente de rezervă
(preluate, huse, etc);
- cheltuielile făcute pentru transformarea sau îmbunătăţirea
autovehiculului în comparaţie cu starea dinaintea
producerii evenimentului asigurat;
- cheltuielile făcute pentru repararea unor avarii necuprinse
în asigurare;
- pagube indirecte:
• reducerea valorii autovehiculelor după
reparaţii;
• pagube produse în legătură cu utilizarea
autovehiculului la concursuri sau antrenamente;
• pagube provocate cu intenţie de asigurare.
78
Nu se acordă despăgubiri dacă:
- autovehiculul nu avea certificat de
înmatriculare valabil;
- asiguratul a condus autovehiculul şi a produs
accident sub influenţa băuturilor alcoolice;
autovehiculul, în momentul producerii accidentului, era condus de o
persoană fără permis de conducere valabil.
ASIGURAREA AERONAVELOR
Obiectul asigurării sunt navele aeriene aparţinând

companiilor de transport şi asociaţiilor sportive care se asigură
pentru:
• pierderea şi avarierea navei;
• răspunderea faţă de pasagerii sau bagajele acestora şi
pentru mărfurile transportate;
• răspunderea civilă faţă de terţi.
Riscurile asigurate
În baza contractului de asigurare se acordă despăgubiri
pentru:
• pierderea fizică directă sau pierderea totală constructivă
ori avarierea navei în timpul zborului, rulării la sol şi al
staţionării la sol;
• dispariţia aeronavei;
• avarii pricinuite aeronavei de măsurile de salvare;
• cheltuielile făcute pentru salvarea şi conservarea
aeronavelor;
• cheltuielile de judecată şi arbitraj făcute de asigurat cu
ajutorul asiguratorului în scopul formulării pretenţiei faţă
de terţi.
Pierderea fizică directă înseamnă distrugerea completă a

aeronavei, fiind imposibilă repunerea ei în stare de funcţionare.
Pierderea totală constructivă reprezintă avarierea gravă
a aeronavei, astfel încât cheltuielile implicate: de operaţiunile de
79
salvare, de măsurile de limitare a pagubelor, de transport, de
reparaţii şi repunere în stare de folosire, depăşesc 75% din suma
asigurată.
În baza asigurării aeronavelor pentru răspunderea legală faţă

de terţi, asiguratorul acordă despăgubiri pentru sumele pe care
asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de despăgubiri şi
cheltuieli de judecată, pentru:
• vătămarea corporală sau decesul pasagerilor, ca urmare a
accidentării acestora la bordul navei sau în cursul
operaţiilor de îmbarcare / debarcare;
• pierderea, avarierea sau distrugerea bagajelor şi a
bunurilor aflate asupra pasagerilor;
• pierderea, avarierea sau distrugerea mărfurilor
transportate;
• vătămarea corporală sau decesul persoanelor ori
avarierea sau distrugerea bunurilor din afara aeronavelor,
cu condiţia ca acestea să fi fost cauzate, în mod direct, de
aeronavă sau de obiectele desprinse sau căzute din
aceasta.
Excluderi:
La asigurarea aeronavelor nu sunt acoperite:
• pierderea suferită ca urmare a folosirii pistelor sau a
terenurilor de aterizare neautorizate, cu excepţia cazurilor
de forţă majoră;
• pierderi provocate de transportul de pasageri sau de
mărfuri peste numărul de locuri şi capacitatea de
transport a aeronavelor;
• pierderi provocate de acţiunea intenţionată a asiguratului;
• pierderi suferite în perioada în care aeronava este folosită
în scop ilegal sau este utilizată în alt mod decât cel
prevăzut în contractul de aeronavigabilitate;
• pierderi suferite în legătură cu transferul de interese a
asiguratului în legătură cu aeronava, fără existenţa
consimţământul scris al asiguratorului;
80
• pierderi provocate de război, piraterie aeriană, greve şi
alte pericole asemănătoare;
• pierderi produse din cauza zgomotului, poluării.
Asiguratul nu are răspundere civilă legală dacă

accidentul a fost produs:
• dintr-un caz de forţă majoră;
• din culpa exclusivă a persoanei păgubite;
• din culpa exclusivă a unei terţe persoane.
Suma asigurată:
Aeronavele se asigură la sumele declarate de asigurat şi
agreate de asigurator şi care nu trebuie să depăşească valoarea de
înlocuire a aeronavei la data încheierii asigurării.
Răspunderile se asigură la sumele declarate de asigurat
pentru pasageri, pentru bagaje şi pentru mărfuri, în limita prevăzută
de legislaţia din România, în convenţiile internaţionale cu care ţara
noastră este parte sau în acordurile încheiate între asigurat şi
partenerii săi externi.
Despăgubiri:
În caz de pierdere fizică directă sau dispariţie, asiguratul este
despăgubit cu suma asigurată.
În caz de pierdere totală constructivă, despăgubirile se acordă
astfel:
 dacă aeronava poate fi reparată, despăgubirea este
reprezentată de costurile necesare, din care se scade
valoarea reperelor care pot fi întrebuinţate sau
valorificate;
 dacă aeronava nu poate fi reparată sau dacă reparaţia
nu este justificată, despăgubirea este reprezentată de suma
asigurată, din care se scade valoarea reperelor care se pot
valorifica.
Perioada asigurată :
Asigurarea aeronavelor se poate încheia pentru:
• o perioadă determinată de timp;
• pentru o călătorie determinată.
81
Răspunderile asiguratorului:
În asigurarea pentru pierderea sau avarierea aeronavei, la
asigurarea încheiată pentru o perioadă de timp, răspunderea
asiguratorului începe şi încetează la date precise în poliţa de
asigurare.
La asigurările încheiate pentru o călătorie, răspunderea
asiguratorului începe în momentul începerii reparaţiilor de
îmbarcare a călătorilor sau de încărcare a mărfurilor sau în
momentul pornirii motoarelor, în cazul unei călătorii fără pasageri
sau mărfuri şi încetează în momentul încheierii operaţiilor de
debarcare sau descărcare a mărfurilor pe aeroportul de destinaţie sau
în momentul opririi motoarelor, în cazul călătoriilor fără pasageri
sau mărfuri.
Răspunderea civilă a companiilor de navigaţie aeriană

este reglementată, pe plan internaţional, prin:
• Convenţia de la Varşovia (1929), completată cu
Protocolul de la Haga (1955) - aplicabilă transportului de
persoane, bagaje sau mărfuri;
• Convenţia de la Tokyo (1963) - se aplică infracţiunilor
penale sau actelor care pot compromite securitatea
aeronavelor, a persoanelor sau bunurilor aflate la
aeronave;
• Convenţia de la Roma (1953) - aplicată în cazul daunelor
provocate terţilor în afara aeronavei.
ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ
Aceasta are ca obiect acoperirea prejudiciului produs de

asigurat unor terţe persoane, în condiţiile în care asiguratul este
răspunzător din punct de vedere legal.
Răspunderea civilă legală reprezintă temeiul în baza
căruia o persoană poate acţiona în instanţă o altă persoană sau
organizaţie, care se presupune a fi vinovată de producerea unor
pagube, prin nerespectarea legislaţiei în vigoare.
82
Răspunderea civilă presupune îndeplinirea cumulativă a
următoarelor condiţii:
• săvârşirea de către asigurat a unei fapte ilicite;
• dovada existenţei unui prejudiciu;
• existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a
asiguratului şi prejudiciul adus terţei persoane şi
constatarea culpei asiguratului care a săvârşit fapta ilicită.
Conceptul de răspundere civilă legală este foarte important
pentru că societăţile de asigurare, care încheie asigurări de
răspundere civilă, sunt obligate să despăgubească, în numele
asiguratului, numai dacă acesta este răspunzător legal să plătească
daune unei terţe persoane.
Riscurile asigurate:
Prin încheierea contractului de asigurare se acoperă
despăgubirile pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le
plătească cu titlu de dezdăunare pentru prejudiciul de care răspunde
în faţa legii şi pentru cheltuielile de judecată la care este obligat în
procesul civil.
În cazul în care prejudiciul este provocat cu intenţie sau din
neglijenţă, societatea de asigurare nu va acorda despăgubiri.
De asemenea, există şi alte riscuri, care, în principiu, nu sunt
acoperite prin poliţele de asigurare de răspundere civilă.
Suma asigurată:
Aceasta se stabileşte la valoarea stabilită de asigurat şi
agreată de societatea de asigurare, separat pentru deces, vătămări
corporale sau pagube de bunuri.
În cazul persoanelor juridice, cuantumul acestei sume se
determină în funcţie de cifra de afaceri anuală estimată la încheierea
contractului.
În cazul persoanelor fizice se poate aplica una din
următoarele metode:
• metoda evaluării averii personale prezente şi viitoare,
• metoda evaluării averii personale prezente,
• metoda determinării sentinţei judecătoreşti maxime
pentru vătămare corporală sau deces.
83
O caracteristică a asigurărilor de răspundere civilă
constă în stabilirea unei sume asigurate pe perioadă şi a unei
sume asigurate pe eveniment.
Evenimentul desemnează orice acţiune sau faptă a
asiguratului, care antrenează răspunderea civilă a acestuia şi
care este acoperită prin poliţa de asigurare.
Indiferent de valoarea prejudiciului generat de asigurat,
societatea de asigurări nu va plăti despăgubiri mai mari decât
valoarea sumei asigurate pe eveniment. De asemenea, indiferent de
numărul evenimentelor produse în perioada asigurată, asiguratorul
nu va acorda despăgubiri mai mari decât suma asigurată pe perioadă.
PRODUSELE DE ASIGURARE DE RĂSPUNDERE

CIVILĂ OFERITE
PE PIAŢA ROMÂNEASCĂ
1. Cea mai cunoscută asigurare de răspundere civilă din ţara

noastră şi care se încadrează în categoria asigurărilor obligatorii, o
reprezintă asigurarea de răspundere civilă auto.
Clauzele contractului de asigurare, inclusiv valoarea maximă
a despăgubirilor, precum şi nivelul primelor de asigurare, pe
categorii de autovehicule, sunt stabilite prin lege.
În această asigurare sunt cuprinse, cu câteva excepţii, toate
persoanele fizice şi persoanele juridice deţinătoare de autovehicule
supuse înmatriculării şi folosirii pe drumurile publice.
De asemenea, sunt obligate să se asigure persoanele străine
posesoare de autovehicule, pe care le folosesc pe teritoriul
României, dacă nu posedă documente internaţionale de asigurare
valabile şi pe teritoriul României.
În ceea ce priveşte despăgubirile, acestea au stabilită o limită
minimă şi una maximă, în cazul pagubelor produse prin avarierea şi
distrugerea unor bunuri. Astfel:
- pentru pagubele produse la bunuri într-un accident, se
acordă despăgubiri pentru daune de la 102.000 lei până la
40.000.000 lei, inclusiv;
- în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirea poate
fi de 15.000.000 lei pentru fiecare persoană accidentată, dar nu mai
84
mare de 40.000.000 lei, indiferent de numărul persoanelor
accidentate.
Asiguratorul plăteşte, din Fondul instituit din primele de
asigurare, realizate în contul asigurărilor de răspundere civilă auto.
De menţionat că se plătesc despăgubiri tuturor persoanelor
păgubite ca urmare a unui accident de autovehicule, iar acestea se
acordă şi în cazul în care conducătorul autovehiculului răspunzător
de producerea accidentului este o altă persoană decât asiguratul.
În despăgubirile pe care le plăteşte asiguratorul se includ

şi cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil.
În cazul în care se produce un accident de autovehicule de a
cărei producere se fac vinovate, în aceeaşi măsură, două persoane
cuprinse în asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto,
despăgubirea cuvenită fiecăruia dintre cei doi, va reprezenta o
jumătate din paguba înregistrată cu prilejul producerii accidentului
respectiv.
Există şi cazuri când nu se acordă despăgubiri pentru
pagubele produse unui autovehicul. De exemplu, în cazul în care
accidentul a fost produs în caz de forţă majoră sau din culpa
exclusivă a persoanei păgubite sau din culpa exclusivă a unei terţe
persoane.
Asigurarea de răspundere civilă auto este printre

puţinele asigurări obligatorii din România. Aceasta este impusă
prin lege, contractul de asigurare fiind un contract de adeziune,
asiguraţii acceptând condiţiile stabilite de asigurator.
2. Altă formă de asigurare de răspundere civilă din ţara

noastră este şi asigurarea de răspundere civilă profesională.
Aceasta are rolul de a proteja asiguratul, persoana fizică sau
persoana juridică, împotriva prejudiciilor pe care le pot provoca unor
terţe persoane.
În ţările dezvoltate, încheierea unei asemenea poliţe
constituie una din condiţiile principale pentru practicarea unor
profesii.
85
În ţara noastră, legislaţia în domeniu se situează sub
standardele europene. Singurele profesii pentru care se cer asigurări
de răspundere civilă sunt :
- experţii contabili;
- contabilii autorizaţi - evaluatori;
- experţii tehnici.
Asigurarea de răspundere profesională practicată pe piaţa

românească se adresează următoarelor categorii de profesii:
 constructori;
 medici;
 contabili – evaluatori;
 experţi tehnici;
 consultanţi;
 managerii;
 avocaţi.
Prin activitatea lor, aceste categorii profesionale pot aduce
prejudicii persoanelor pentru care lucrează.
Prin asigurarea de răspundere civilă se garantează plata
acestor prejudicii, în conditiile în care prejudiciul se încadrează în
categoria riscurilor asigurate.
În general, despăgubirile se acordă pentru:

• daune materiale produse din culpa asiguratului, persoană
fizică sau juridică, precum şi din culpa altor persoane
pentru care asiguratul răspunde potrivit legii;
• cheltuielile de judecată, la plata cărora este obligat
asiguratul prin hotărâre judecătorească;
• despăgubiri la care este obligat asiguratul, ca urmare a
pierderii sau distrugerii unor documente, etc.
Ca în orice contract de asigurare, şi în cazul acestor poliţe

există anumite situaţii excluse, în mod expres, de la asigurare,
cum ar fi:
• prejudiciile cauzate de actele desfăşurate de asigurat în
afara unui contract cu clientul său;
• pagubele produse cu intenţia de asigurare;
86
• pretenţii referitoare la răspunderea asiguratului pentru
pagubele produse hârtiilor de valoare, documentelor,
registrelor, pietrelor scumpe, obiecte de valoare artistică,
etc.
• pretenţii referitoare la pagubele produse de război,
invazie, confiscare, sechestrare, etc.
Alături de asigurările de răspundere profesională, pe piaţa

românească întâlnim şi alte tipuri de asigurări de răspundere
civilă, cum ar fi:
• asigurarea de răspundere a transportatorului, în
calitate de cărăuş, pentru mărfurile transportate;
• asigurarea de răspundere civilă a persoanelor fizice,
alta decât cea profesională;
• asigurarea de răspundere civilă a conducătorilor de
autovehicule, cu valabilitate în afara teritoriului
României (Cartea verde).
Ca o caracteristică generală a acestor tipuri de asigurare
în ceea ce priveşte suma asigurată, este aceea că există două
categorii de limite:
• o limită de sumă pe perioada asigurată şi
• o limită de sumă pe fiecare eveniment produs în perioada
de valabilitate a contractului.
Despăgubirile acordate de fiecare dosar de daună nu vor
putea depăşi suma maximă asigurată pe eveniment.
ASIGURAREA RISCURILOR FINANCIARE

ŞI POLITICE
Acest tip de asigurare face parte din sfera asigurărilor de

bunuri, fiind generată de cadrul relaţiilor economice şi financiare
care se derulează între agenţii economici pe plan intern şi, cu
deosebire, pe plan internaţional, de abilitatea debitorului de a face
faţă sau nu obligaţiilor sale la scadenţa convenită în raport cu creanţa
creditorului.
Aceste riscuri pot fi structurate în:
87
1. riscuri comerciale;
2. riscuri generate de forţa majoră şi provocate de
calamităţi naturale;
3. riscuri politice;
4. riscuri valutare.
1. Riscurile comerciale se pot manifesta atât în tranzacţiile

interne, cât şi în cele internaţionale, şi constau în deteriorarea
sistemului financiar al cumpărătorului astfel încât acesta ajunge
în starea de imposibilitate de plată a sumei datorate la scadenţă.
Uneori, neonorarea obligaţiilor de plată poate constitui rea credinţă
din partea cumpărătorului.
2. Riscurile generate de forţa majoră şi provocate de
calamităţi naturale sunt, în general, imprevizibile şi se manifestă
prin fenomene naturale sau cauzate de o forţa majoră care pun
cumpărătorul în imposibilitate de plată faţă de furnizor
(cutremur, inundaţii).
3. Riscurile politice constau în evenimentele social-
politice, independente de voinţa şi solvabilitatea cumpărătorului,
care îl împiedică să-şi onoreze obligaţiile de plată faţă de
furnizor (război, greve).
Sunt situaţii când împotriva ţării importatorului sunt instituite
măsuri cu caracter politic de către terţe ţări, cum este cazul embargo-
ului.
Riscurile politice pot constituite şi de diverse măsuri luate de
autorităţile publice ale statului în care se află partenerul, concretizate
în efecte ca:
• restrângerea importurilor,
• limitarea transferului valutar,
• sechestrarea sau rechiziţionarea unor bunuri aparţinând
agentului economic asigurat, s.a.
Tot în această categorie se încadrează şi cazul neonorării
plăţii la termen de către importatorii publici.
4. Riscurile valutare se manifestă în cazul unor tranzacţii
comerciale internaţionale. Pentru aceasta, în contract se prevede
posibilitatea plăţii în altă valută decât cea luată în vedere la
încheierea contractului, deoarece se poate modifica raportul de
88
schimb pe parcursul perioadei dintre momentul încheierii
contractului şi momentul plăţii.
Acest tip de riscuri are mai multe forme:
• riscul de schimb valutar;
• riscul creşterii costurilor de fabricaţie al mărfurilor
contractate datorită inflaţiei;
• riscul fluctuaţiei ratei dobânzii (dobânda are tendinţă
de majorare, iar acest lucru este în dezavantajul
importatorului, creditorului).
În practică s-au instituit două forme de asigurare specifice
riscurilor de import-export:
I. asigurarea riscurilor financiare;
II. asigurarea riscurilor politice.
Asigurarea riscurilor financiare
Asigurarea riscurilor financiare este o forma de asigurare

complexă, putând avea un câmp de manifestare şi pe plan intern,
dar, în deosebi, se manifestă pe plan internaţional.
În sistemul asigurărilor pentru riscurile financiare se disting:
a. asigurarea creditelor, respectiv:
a.1. asigurarea creditelor interne;
a.2. asigurarea creditelor de export;
a.3. asigurarea ratelor la credite;
a.4. asigurarea creditelor pentru investiţii;
b. asigurarea de garanţii (de cauţiune);
c. asigurarea de fidelitate.
a. În cadrul acestor asigurări, un loc deosebit îl ocupă

asigurarea creditelor care au drept scop protejarea
comercianţilor şi producătorilor împotriva daunelor financiare
generate de insolvabilitatea cumpărătorilor.
Primele încercări de asigurare a creditelor s-au făcut în
Franţa, în 1850, dar prima societate de asigurări specializată, care a
procedat la preluarea riscurilor respective, a fost American Credit
Indemnity Company - 1893.
89
Asigurarea de credite este specifică economiei de piaţă care
presupune existenţa unui sistem de credite dezvoltat.
În ţara noastră s-a practicat, înainte de 1989, numai
asigurarea de credite de export, dar, în procesul de tranziţie,
asigurarea de credite s-a amplificat.
a.1. Asigurarea de credite interne

Aceasta se impune în condiţiile unei pieţe concurenţiale,
constituind un instrument care facilitează protecţia vânzătorului faţă
de riscul de insolvabilitate al debitorului, dar şi protecţia băncii care
a acordat creditul.
Asigurarea de credite se referă la riscurile potenţiale în toate
etapele procesului de producţie şi de distribuţie.
Poliţa emisă variază în funcţie de legislaţia şi de uzanţele din
fiecare ţară, putându-se utiliza într-o tranzacţie individuală sau într-
un flux de afaceri continuu.
O alternativă este poliţa specială, care asigură un număr de
tranzacţii, cu unul sau mai mulţi cumpărători, stabilite pe o perioadă
de 12 luni.
O alta alternativă este poliţa generală pe cifra de afaceri, pe
credit, prin care se asigură toate afacerile realizate pe o perioadă de
timp (de regulă 12 luni). Pentru emiterea unei astfel de poliţe,
societatea de asigurări face investigaţii în privinţa agentului
economic cu privire la:
• volumul afacerilor în anul anterior;
• volumul creditelor anterioare;
• structura şi bonitatea cumpărătorilor;
• volumul creditelor furnizor;
• volumul tranzacţiilor estimate pe perioada de asigurare.
Poliţa de asigurare de credite interne nu acoperă integral
paguba prin intermediul despăgubirilor. Asiguratul suportă până la
20 - 25 % din pierdere, practicându-se sistemul despăgubirilor
limitate prin franşiză.
Suma asigurată o poate constitui, după caz:
• cifra de afaceri a asiguratului în perioada de referinţă;
• volumul tranzacţiilor cu partenerii nominalizaţi.
90
În practica ţării noastre, asigurarea de credite interne este
redusă.
a.2. Asigurarea de credite externe

Contractul de export are ca obiect: livrarea de mărfuri,
executarea de lucrări sau prestarea de servicii, cesiunea de licenţe şi
brevete de invenţii în favoarea unor cumpărători sau beneficiari
străini.
Întrucât, cel mai adesea, părţile contractante convin, prin
contract, asupra unui decalaj între momentul livrării şi momentul
plăţii, furnizorul acordă cumpărătorului extern un credit comercial
şi, deci, furnizorul îşi asumă atât riscul exportatorului pe credit, cât
şi efectele de trezorerie ale operaţiilor de export cu plata la termen.
Acest fapt implică blocarea resurselor financiare ale
furnizorului o perioadă de timp, iar deblocarea impune apelul la
credite bancare.
Asigurarea creditelor bancare se corelează cu mecanismul
formelor pe care le îmbracă creditele la export:
 credit - furnizor;
 credit - cumpărător;
 credit - ajutoare din resurse publice.
Asigurarea creditelor de export acoperă o multitudine de
riscuri care, privite prin prisma momentului în care se pot produce,
sunt grupate în:
 riscuri premergătoare semnării contractului;
 riscurile ulterioare semnării contractului.
Concurenţa tot mai puternică pe plan internaţional determină
agenţii economici să lanseze oferte ferme, valabile o anumită
perioadă de timp.
Modificarea condiţiilor economice, în perioada de
valabilitate a ofertei (preţ, dobândă, curs valutar), poate genera,
pentru exportatori, în cazul încheierii unor contracte comerciale, o
serie de pierderi care nu pot fi recuperate de la importatori.
În perioada premergătoare semnării contractului, ofertantul
este obligat să depună o cauţiune în favoarea cumpărătorului, care
să-i garanteze acestuia că ofertantul va încheia contractul, în
condiţiile prevăzute în ofertă.
91
În faza ulterioară încheierii contractului, pot interveni o serie
de riscuri:
 specifice intervalului dintre momentul semnării
contractului şi livrarea bunurilor;
 specifice intervalului dintre momentul livrării
bunurilor şi încasării contravalorii acestora.
Contractul de asigurare pentru credite la export intră în
vigoare, în cazul asigurării creanţelor rezultate din vânzări de bunuri,
la data la care s-a efectuat prima livrare de bunuri şi drepturile
asupra acestora au trecut asupra cumpărătorului extern, iar în cazul
asigurării creanţelor rezultate din prestări de servicii, la data la care a
început prestarea.
Răspunderea asigurătorului încetează la data ultimei scadenţe

a creditului acordat, dacă acesta a fost complet rambursat, în
condiţiile nerambursării creditului ca urmare a producerii unor
riscuri excluse de asigurare, o dată cu plata despăgubirilor de către
asigurător şi în cazul denunţării sau rezilierii contractului de
asigurare.
Cele mai uzuale excluderi ale unui astfel de tip de poliţă se
referă la:
• reclamaţii pentru livrări de bunuri sau prestări de servicii
necorespunzătoare;
• penalităţi sau orice alte pierderi în legătură cu
nerespectarea obligaţiilor contractuale;
• amenzi de orice fel;
• pierderi din diferenţe de curs valutar;
• pierderi rezultate ca urmare a producerii unor riscuri
politice;
• pierderi provocate de război civil, revoluţie;
• pierderi provocate de calamităţi naturale.
Suma asigurată la un asemenea tip de poliţă nu poate depăşi

valoarea din factura externă. În general, suma asigurată se exprimă
în valuta în care s-a încheiat contractul comercial.
Franşiza se situează, în practică, între 10 - 50 %, procent
stabilit în funcţie de:
92
 bonitatea şi solvabilitatea cumpărătorului;
 ramura economică;
 ţara în care se face exportul;
 perioada de creditare.
Prima de asigurare se stabileşte pe baza cotaţiei de primă

determinată de asigurator în funcţie de criteriile enumerate.
În general, prima se achită anticipat şi integral, pe întreaga
perioadă de valabilitate a contractului. La asigurările încheiate pe
perioade mai mari de 1 an, prima poate fi achitată şi în rate anuale.
Plata despăgubirilor se face în baza unor documente care să

ateste insolvabilitatea debitorului sau neîndeplinirea obligaţiilor
contractuale din cauze comerciale.
Situaţiile cele mai frecvente se referă la:
• depăşirea perioadei de aşteptare prin neplata prelungită;
• iniţierea procedurii de faliment.
Constatarea şi evaluarea daunelor se efectuează de asigurător

sau de experţi desemnaţi de acesta.
Pentru stabilirea despăgubirilor, din valoarea daunei se scad:
• plăţile efectuate de debitori până la producerea riscului
asigurat;
• sumele obţinute din valorificarea garanţiilor;
• eventualele prime de asigurare datorate de asigurat până
la sfârşitul perioadei de asigurare;
• franşiza stabilită prin contractul de asigurare.
a.4. Asigurarea creditelor de investiţii

Aceasta serveşte deţinătorului ei la asigurarea contului sau de
debitor pe termen mediu şi lung.
Poliţa cea mai uzuală este poliţa generală pe cifra de afaceri
(tranzacţiile individuale se utilizează mai rar).
Acest tip de asigurare se foloseşte atât la asigurarea
exporturilor de bunuri, cât şi a celor de capital (sub formă de
împrumuturi sau investiţii de capital).
93
Această direcţie a cunoscut o dezvoltare importantă în
asigurarea tranzacţiilor de leasing. În multe state, această formă de
garantare cade în sarcina unor organisme guvernamentale.
b. Asigurarea de garanţii (de cauţiune)

Aceasta este o altă formă de asigurare prin care
asigurătorul garantează că debitorul îşi va îndeplini obligaţiile
contractuale pe care le are faţă de creditor.
Cauţiunea reprezintă un serviciu similar celui oferit de bănci.
Cele mai utilizate forme se referă la:
• garanţii pentru licitaţii;
• garanţii de restituire a avansului;
• garanţii pentru asigurarea serviciului de întreţinere;
• garanţii pentru vamă;
• garanţii pentru îndeplinirea diverselor obligaţii faţă de
organismele oficiale.
• Garanţiile pentru licitaţii – se garantează faptul că, în

cazul în care câştigă licitaţia, debitorul va semna contractul şi va
furniza garanţia, respectiv cauţiunea de bună execuţie a contractului.
Dacă debitorul nu va semna contractul sau dacă nu va aduce
cauţiunea, câştigătorul licitaţiei va fi următorul ofertant, iar
asigurătorul va plăti diferenţa dintre valoarea licitată de debitorul
asigurat şi al doilea ofertant.
• Garanţiile de restituire a avansului - în situaţia în care
creditorul prefinanţează debitorul prin plata unui avans. Astfel, se
garantează rambursarea sumei plătite cu anticipaţie, printr-o
cauţiune a cărei valoare descreşte proporţional cu valoarea lucrărilor
executate.
Garanţia de bună executare a contractului presupune emiterea
unei poliţe de cauţiune prin care să fie garantată îndeplinirea, la
termen, a contractului.
Riscul valutar
Acesta apare ca urmare a faptului că, în relaţiile dintre
asigurat şi asigurător, se utilizează 2 monede: moneda naţională a
exportatorului şi o altă monedă în care a fost încheiat contractul
comercial extern.
94
Cursul de schimb poate fluctua de la o zi la alta şi, astfel, în
schimbul valutar pot apărea influenţe financiare care avantajează sau
dezavantajează pe asigurat.
Pentru a se proteja de eventualele consecinţe nefavorabile,
asiguratul poate solicita asigurătorului inserarea în contractul de
asigurare a unor clauze de schimb valutar, în baza cărora societatea
de asigurări preia riscul asupra sa.
Riscul valutar poate fi acoperit prin asigurare numai în
condiţiile în care perioada asigurabilă solicitată este de cel puţin 2
ani.
Riscurile valutare, decurgând din tranzacţiile pe termen scurt,
pot fi protejate de băncile comerciale prin contracte de schimb la
termen.
c. Asigurarea de fidelitate
Aceasta este o formă de asigurare prin care se oferă
protecţie unei societăţi împotriva unor prejudicii datorate unor
acte de necinste ale personalului său.
Scopul asigurării este de a proteja asiguratul împotriva unor
daune care ar rezulta din încrederea acordată diferitelor persoane
care administrează o parte din activitatea sa.
Poliţa de asigurare protejează societatea împotriva daunelor
provocate de acte frauduloase sau de necinste ale personalului,
indiferent dacă acesta acţionează singur sau împreuna cu alte
persoane.
Societatea de asigurare plăteşte numai dauna propriu-zisă, nu
şi costurile suportate de asigurat pentru stabilirea pierderilor
înregistrate.
Garanţiile de fidelitate se emit pentru fiecare persoana în
parte, pentru anumite posturi sau general, pentru toţi angajaţii unei
societăţi.
II. Asigurarea riscurilor politice
Aceasta desemnează acoperirea de care dispune o

societate comercială dintr-o ţară pentru a-şi susţine activitatea
95
de export, concretizată în contracte de livrare şi pentru
susţinerea propriilor investiţii în străinătate.
Riscurile politice cuprind o gamă variată de evenimente:
• naţionalizarea investiţiilor legată de expansiunea
capitalului în ţările în curs de dezvoltare;
• dificultăţi în transferul banilor din ţara cumpărătorului;
• orice acţiune a unor guverne străine care duce la
dificultăţi în respectarea obligaţiilor contractuale;
• război, război civil, revoluţie, care împiedică realizarea
obligaţiilor contractuale;
• riscurile privind cumpărătorii publici;
• retragerea sau reînnoirea licenţelor de export sau
impunerea unor restricţii la export;
• pierderi rezultate din imposibilitatea de a institui procese
legale în ţara cumpărătorului, ca urmare a lipsei sau a
proastei funcţionări a sistemului legal şi juridic din ţara
respectivă.
ASIGURĂRI DE PERSOANE – CONSIDERAŢII

GENERALE
Asigurările de persoane au drept scop protecţia persoanelor

fizice împotriva unor riscuri care pot afecta integritatea corporală
sau viaţa asiguratului.
Protecţia prin asigurarea persoanelor se realizează de către
societatea de asigurare, prin garantarea plăţii unei indemnizaţii, în
ipoteza producerii evenimentului asigurat.
În funcţie de riscul acoperit, asigurările de persoane pot fi

structurate în:
A. asigurări de viaţă, care pot fi:
A.1. asigurări de supravieţuire;
A.2. asigurări de deces;
A.3. asigurări mixte;
B. asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă - de
accidente, de boală.
96
Ambele categorii de asigurare au ca obiect persoanele fizice.
În primul caz, prin prisma protecţiei de risc, este vizată viaţa,
iar în al doilea caz, prin prisma protecţiei pentru riscuri de accidente,
boala şi alte riscuri.
Între cele două ramuri specifice de asigurări există o serie
de elemente comune:
1. asiguratul poate să încheie, după caz, unul sau mai multe
contracte de asigurare împotriva aceluiaşi risc sau a unui complex de
riscuri, pentru sume variate (acest tip de asigurare se încheie, în
general, condiţionat de vârstă, starea sănătăţii, etc.);
2. au ca titular persoana, dar, în anumite forme de asigurare,
pot avea ca referinţă grupuri de persoane (familia, un grup
profesional);
3. suma asigurată se stabileşte în mod forfetar, de către
asigurat, în funcţie de posibilităţile şi necesităţile sale financiare;
4. la producerea evenimentului asigurat, asiguratul sau
beneficiarul de asigurare poate fi indemnizat pentru toate contractele
de asigurare încheiate cu diferite societăţi de asigurare;
5. suma asigurată se plăteşte asiguratului indiferent de
drepturile care i s-ar cuveni din alte contracte de asigurare;
6. suma asigurată cuvenită beneficiarului nu poate fi urmărită
de creditorii asiguratului;
7. asiguratorul nu plăteşte suma în cazul în care evenimentul
asigurat s-a produs prin comiterea de către asigurat a unor fapte
penale în mod intenţionat sau a fost cauzat de acţiuni de război;
8. beneficiarul de asigurare este exclus din această calitate
dacă a provocat intenţionat decesul asiguratului.
Între asigurarea de viaţă şi alte asigurări de persoane, deşi
înrudite prin subiectul asigurării, există şi deosebiri. Astfel, acestea
se deosebesc prin riscul sau complexul de riscuri asigurate şi, mai
ales, prin mecanismul asigurării şi prin tehnicile de asigurare.
Asigurarea de viaţă
Această asigurare se defineşte ca fiind contractul în

virtutea căruia societatea de asigurări se angajează, în schimbul
primelor încasate de la o persoană fizică (asiguratul), să
97
plătească subscriitorului însuşi sau unui terţ beneficiar de
asigurare, o sumă determinată, în cazul decesului asiguratului
sau al supravieţuirii lui după vârsta înscrisă în contract.
În funcţie de risc se pot identifica:

A.1. asigurarea de supravieţuire;
A.2. asigurarea de deces;
A.3. asigurarea mixtă de viaţă.
A.1. Asigurarea de supravieţuire se caracterizează prin

faptul că asigurătorul se angajează să plătească asiguratului, la
expirarea contractului, suma asigurată, cu condiţia ca acesta să
fie în viaţă.
Această sumă se constituie din primele de asigurare plătite de
asigurat, acumulate în decursul perioadei de asigurare şi fructificate
prin diferite modalităţi de asigurător.
Asiguratul beneficiază de suma asigurată numai în cazul în
care este în viaţă la expirarea contractului; în cazul decesului
asiguratului, asigurătorul se consideră eliberat de această prestaţie
înscrisă în contract şi, deci, suma acumulată de asigurat revine de
drept societăţii de asigurare.
În cazul asigurării de supravieţuire cu titlu de rentă, suma
cuvenită asiguratului la expirarea contractului se plăteşte acestuia
treptat, prin plăţi periodice cu titlu de rentă.
A.2. Asigurarea de deces are în vedere protecţia

asiguratului pentru riscul de deces, “un risc viitor şi sigur, dar
incert ca moment”.
Practica perfectării şi derulării acestor asigurări reţine mai
multe soluţii:
 angajamentul asiguratului de a plăti prime de
asigurare toată viaţa;
 soluţia limitării plăţii primelor de asigurare la o
anumită perioadă de timp prevăzută în contract;
98
 soluţia plăţii primelor de asigurare pe o durata de “n”
ani, până la o dată “t”, moment critic (de exemplu: ieşirea
la pensie);
 soluţia transformării unei asigurări de deces într-o
asigurare de rentă viageră opţională.
Asigurarea de deces încheiată în termen limitat obligă pe
asigurător să achite suma înscrisă în contract, dacă decesul
asiguratului a avut loc în perioada de valabilitate a contractului.
Dacă, la expirarea contractului, asiguratul este în viaţă, asigurătorul
este exonerat de orice răspundere faţă de acesta. Aşadar, asigurarea
de deces nu este o asigurare de economisire, ci una de protecţie
împotriva unui risc determinat.
A.3. Asigurarea mixtă de viaţă se caracterizează prin

faptul că, printr-un singur contract, acordă protecţie împotriva
celor două riscuri: de deces şi de supravieţuire.
Cuprinderea celor două riscuri într-un singur contract nu
înlătură caracterul lor contradictoriu. Dacă asiguratul este protejat
pentru ambele riscuri, aceasta are loc în condiţiile în care el suportă
prima de asigurare aferentă ambelor riscuri, în mod cumulat.
Mecanismul asigurărilor de viaţă
Asigurările de viaţă au un grad de complexitate ridicat, atât

prin natura riscurilor, cât şi prin formele şi tehnicile de realizare a
lor.
Ele au, după caz, o funcţie de protecţie de risc sau o funcţie
de economisire, dar pot şi îmbina aceste două funcţii în cadrul
asigurărilor mixte.
Elementele generale ale mecanismului asigurărilor de viaţă
sunt:
1. au caracter facultativ;
2. se încheie cu persoane cuprinse între anumite limite de
vârstă, pe durate de asigurare egale sau nu cu durata plăţii
primelor de asigurare exprimate în ani;
99
3. perioada de asigurare şi perioada de plată a primelor de
asigurare se află în corelaţie cu suma asigurată, care are
un plafon minim la perioade de asigurare de peste 10 ani;
4. persoanele cu o invaliditate permanentă mai mare de 50
% nu sunt primite în asigurare;
5. prin contract se asigură o singură persoana, dar există şi
excepţii, în cazul asigurărilor familiale;
6. tariful de prime este diferit pe forme şi variante ale
asigurării;
7. primele de asigurare sunt:
 crescătoare, în funcţie de grupele de vârstă ale
asiguraţilor;
 descrescătoare, în raport cu durata contractului
şi durata plăţii primelor de asigurare.
La toate variantele de asigurări de viaţă la care plata sumei

asigurate se face şi la expirarea perioadei de asigurare, se impune, cu
necesitate, constituirea rezervei matematice. Prin urmare, prima are
în structura sa:
 prima de risc - pentru acoperirea sumei asigurate, în
caz de invaliditate sau deces în cursul perioadei de
asigurare şi
 rezerva matematică - ca exprimare a unui act de
economie.
Constituirea rezervei matematice determină efecte specifice
în tehnica asigurării de viaţă, şi anume:
• reactivarea contractului;
• continuarea asigurării pe baza unei sume depuse, mai
reduse;
• răscumpărarea;
• acordarea unor împrumuturi.
Pentru ca asiguratul să resimtă efectul asigurării încă de pe
parcursul perioadei de asigurare, fără a ne referi la apariţia riscului
(deci a cazului asigurat), unele societăţi de asigurare au instituit
formula plăţii sumei asigurate pe bază de amortizare. Tragerile de
amortizare sunt lunare. În acest scop, la emiterea poliţei de asigurare
se atribuie de către asigurător combinaţii de 3 litere pentru fiecare
10.000 lei de sumă asigurată. La fiecare tragere lunară se extrag 8
100
combinaţii de litere, pentru care societatea de asigurări plăteşte
asiguraţilor câştigători partea aferentă combinaţiilor de litere din
poliţe.
O particularitate care intervine în asigurările de viaţă este
anticipaţia, care reprezintă prima rată, inclusiv taxa de poliţă care se
plăteşte la semnarea declaraţiei.
Răspunderea societăţii de asigurare începe în momente
diferite, în funcţie de risc, dar variabile de la o societate la alta.
În portofoliul societăţilor de asigurare din ţara noastră sunt

incluse următoarele forme de asigurare:
1. asigurarea de viaţă cu formare de capital;
2. asigurarea de viaţă cu acumulare de capital şi adaptare
dinamică;
3. asigurarea de deces cu acumulare de capital;
4. asigurarea de deces cu acumulare de capital în fonduri;
5. asigurarea mixtă de viaţă cu variantele:
 asigurarea mixtă de viaţă obişnuită;
 asigurarea mixtă de viaţă şi suplimentară de
accidente;
 asigurarea familială mixtă de viaţă;
 asigurarea mixtă de viaţă cu pensie pentru
urmaşi;
 asigurarea mixtă de viaţă cu formare de
capital;
6. alte asigurări de viaţă cum sunt:
• asigurarea de economie şi de invaliditate permanentă din
accidente;
• asigurarea viagera de deces cu prima unică sau cu plata
primelor de asigurare pe termen limitat;
• asigurarea pe termen fix;
• asigurarea de rentă pe termen limitat, etc.
Alte asigurări de persoane
B.1. Asigurări de accidente - au drept scop protecţia

persoanelor fizice de consecinţele neaste ale unor evenimente
101
neprevăzute, care le afectează viaţa, integritatea sau capacitatea
de muncă.
Consecinţele obiective ale accidentului corporal sunt, după
caz:
1. decesul;
2. invaliditatea parţială sau totală;
3. cheltuieli impuse de refacerea sănătăţii prin tratamente,
medicaţie, proceduri medicale.
Multe societăţi de asigurare preiau protecţia de risc pentru
invaliditate, totală sau parţială, din accidente, doar în cazul în care
are caracter permanent. Invaliditatea parţială, de regulă, se
încadrează în sfera asigurărilor sociale.
Asigurările de persoane pentru riscuri de accidente se încheie
pentru perioade variabile de timp (de 3, 5, 10 şi chiar 20 de ani),
fiind, de regulă asigurări mutuale.
Asigurările de persoane pentru riscuri de accidente sunt
incluse în portofoliul diferitelor societăţi de asigurare, având un
caracter complex.
I. După regimul juridic al asigurării putem deosebi:

1. asigurări prin efectul legii obligatorii de accidente;
2. asigurări facultative.
În ţara noastră s-a practicat, până la sfârşitul anului 1995, o
singură formă de asigurare obligatorie a persoanei de accidente:
asigurarea prin efectul legii de accidente a călătorilor.
Prin actuala lege, în ramura de bunuri, de persoane şi de viaţă
nu mai funcţionează asigurările prin efectul legii.
Elementele care au caracterizat asigurările prin efectul legii a
călătorilor s-au transformat, de fapt, într-o asigurare facultativă a
acestora, prin excluderea obligativităţii şi a monopolului asupra lor.
II. După efectele generate de accidente, în planul

asigurării găsim:
1. asigurări de deces din accident;
2. asigurări de invaliditate din accidente.
102
III. După gradul de autonomie al asigurării de persoane
pentru cazurile de accidente, sunt:
1. asigurări de accidente autonome, independente de alte
forme de asigurare;
2. asigurări de accidente complementare - asigurări
incluse în contractul de asigurare de bază (asigurare de
accidente produse la domiciliul asiguratului integrată în
asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice);
3. asigurări de accidente suplimentare - se completează o
asigurare de bază, dar care presupune şi plata unor prime
de asigurare distincte, suplimentare, realizând, astfel, şi o
protecţie suplimentară.
Asigurările de accidente se încheie în următoarele

variante:
1. asigurarea de accidente a călătorilor;
2. asigurarea de accidente cu sume fixe sau cu sume
convenite;
3. asigurarea de accidente turistice;
4. asigurarea familială de accidente;
5. asigurarea de accidente a cetăţenilor români care
participă la excursii organizate de societăţi de turism;
6. asigurarea de economie şi invaliditate permanentă din
accidente;
7. asigurarea pentru accidente a angajaţilor;
8. asigurarea personalului navigant profesionist;
9. asigurarea complexă a elevilor şi studenţilor;
10. asigurarea managerilor.
B.2. Asigurarea de boală este practicată de mai multe ţări,

alături de celelalte asigurări de persoane. Această asigurare preia
protecţia unei categorii de riscuri complexe, insuficient cunoscute,
care se transpun într-un risc patrimonial.
Asigurarea de boală acoperă cheltuielile de boală, cum
sunt:
1. cheltuielile de spitalizare;
2. cheltuielile pentru intervenţii chirurgicale;
103
3. cheltuielile pentru tratamente;
4. alte cheltuieli medicale;
5. complementar, incapacitatea temporară de muncă.
Suma asigurată se stabileşte prin convenţia părţilor, în raport
cu mărimea cheltuielilor medicale suportate efectiv de asiguraţi.
Prima de asigurare se stabileşte în funcţie de cota de primă
tarifară, variabilă de la o societate la alta. Această asigurare are în
vedere o perioadă de carenţă variabilă, în funcţie de natura bolilor,
care pot constitui riscuri asigurate.
Asigurarea de boală se află într-o fază incipientă în practica
asigurărilor din ţara noastră. Ea se regăseşte în portofoliul unor
societăţi de asigurare, dar vizează persoanele cu domiciliul
permanent în România, aflate în parcurs în afara ţării.
104

Asigurari Si Reasigurari 2008

Enviado por

Dados do documento

Título original

Direitos autorais

Formatos disponíveis

Compartilhar este documento

Compartilhar ou incorporar documento

Opções de compartilhamento

Você considera este documento útil?

Este conteúdo é inapropriado?

Direitos autorais:

Formatos disponíveis

Asigurari Si Reasigurari 2008

Enviado por

Direitos autorais:

Formatos disponíveis

ACADEMIA COMERCIALĂ SATU MARE

Your site address will be:

Lector univ. dr. Daniel Ardelean

Suport curs partea I

De-a lungul timpului, agenţii economici au căutat să

Pentru supravegherea respectării dispoziţiilor legii s-a

ECONOMICE SOCIALE ASIGURĂRI ALTE TIPURI

Asigurarea sub aspect financiar

Elementele tehnice ale asigurărilor

Activitatea de asigurare - activitatea exercitată în sau din

Prima netă - serveşte la formarea fondului necesar achitării

Catastrofă - un eveniment sau o serie de evenimente care

• Principiul răspunderii proporţionale:

Bunuri Răspundere civilă Viaţă De persoane, altele

Numai Obligatorii Facultative Deces

Figura: Categorii de asigurări practicate în România

Operaţiile de asigurare, realizate pe baze contractuale, se

Oferta de asigurare vine din partea:

Piaţa asigurărilor – piaţă cu concurenţă imperfectă

Dimensiunea şi structura pieţei asigurărilor

În momentul de faţă sunt autorizate să funcţioneze în

Cauzele pentru care s-au înregistrat pierderi pentru anumite

Prin activitatea de supraveghere financiară statul are

Piaţa unică europeană a asigurărilor

În domeniul asigurărilor, obiectivele Pieţei Comune sunt:

Factorii care au determinat creşterea rapidă a activităţii

Siguranţa şi securitatea financiară care, din punct de vedere

Existenţa individuală şi socio-umană se grevează pe

O compensare a pagubelor este posibilă prin două modalităţi:

Asigurarea reprezintă un sistem de relaţii economice care

În ţările dezvoltate asigurările au devenit o importantă

Unii specialişti pun în evidenţă anumite valenţe ale

Asigurarea ca ramură prestatoare de servicii se relevă

Acestea rezidă din caracterul evenimentului asigurat:

Condiţiile obiective se referă la caracteristicile impuse

DELIMITĂRILE CONCEPTUALE ALE

În sensul cel mai larg, fie ca relaţie, fie ca sistem, asigurările

• Asigurările sociale se referă la persoane, având menirea

1. Funcţia de repartiţie este explicată prin procesul de

2. Funcţia de control - ca funcţie complementară a

4. Funcţia de prevenire a producerii pagubelor este a

5. Funcţia financiară rezidă în aceea că asigurarea este

1. După regimul juridic sau forma de realizare, se

2. După obiectul asigurării, există:

3. În raport cu cadrul naţional în care operează diferite

4. După natura relaţiilor dintre părţile implicate în

Conţinutul complex şi formele în care se perfectează

1. Subiectul asigurării – asigurarea implică o serie de părţi

2. Obiectul asigurării – poate fi reprezentat de:

3. Interesul în asigurare – reflectă manifestarea de voinţă

4. Riscul – noţiunea de risc este esenţială şi caracteristică în

Fenomenul care a fost deja produs se numeşte caz

Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operaţia prin

5. Suma asigurată – conform contractului de asigurare, este

7. Durata asigurării – perioada de timp cât există raportul

8. Paguba sau dauna – reprezintă pierderea, exprimată

9. Despăgubirea de asigurare – suma de bani pe care

În practica curentă se utilizează trei principii valabile la

Legea asigurărilor defineşte contractul de asigurare ca acel

Contractul de asigurare are valenţele unui contract de

ASIGURAREA BUNURILOR – CONSIDERAŢII

În multe ţări s-a consacrat ideea conform căreia interesul

Elementele caracteristice ale asigurărilor prin efectul