UNIVERSITATEA „CONSTANTIN BRÂNCOVEANU” PITEŞTI

Facultatea Management Marketing în Afacerile Economice

PITEŞTI

PROIECT DE LICENŢA

ANALIZA NIVELULUI ŞI EVOLUŢIEI

RATEI INFLAŢIEI IN ROMÂNIA
IN PERIOADA 1990-1999

Conducător ştiinţific,
Prof.univ.dr.Voineagu Virgil

Absolvent,

Promoţia 2000

1
 CUPRINS

Introducere…………………………………………………………..5

Cap.1 CONCEPTE DE BAZĂ ALE ANALIZEI INFLAŢIEI…7

1.1Teorii şi tipologii ale inflaţiei……………………………...7

1.1.1 Teoria monetaristă a inflaţiei……………………………7
1.1.2 Teoria cantitativă a inflaţiei…………………………….11
1.1.3 Teoria modernă a inflaţiei………………………………13
1.1.4 Tipologia inflaţiei……………….…………………...…14

1.2 Cauzele apariţiei inflaţiei………………………………….16

1.2.1 Inflaţia prin cerere………………………………………16
1.2.2 Inflaţia prin costuri…………………………………...…18
1.2.3 Inflaţia structurală…………………………………..…..21

1.3 Efectele şi combaterea inflaţiei…………………………...22

1.3.1 Principalele efecte ale inflaţiei……………………….....22
1.3.2 Model de înlăturare a inflaţiei………………………..…23
1.3.3 Indexarea veniturilor…………………………………....24

Cap.2 ELEMENTE ESENTIALE PENTRU ANALIZA

PROCESULUI INFLAŢIONIST……………………25

2.1 Curba lui Phillips…………………………………………..25

2.1.1 Curba iniţială a lui Phillips………………………………26
2.1.2 Modelul lui R.G.Lipsey………………………………….28
2.1.2.1 Funcţia de ajustare a salariilor…………………………30
2.1.2.2 Funcţia X-U……………………………………………32
2.1.3 Curba lui Phillips in timp…………………………..……33
2.1.4 Inovaţiile aduse de Samuelson şi Solow curbei
lui Phillips………………………………………………34

2.2 Modelul economic al lui J.M.Keynes……………………..37

2.2.1 Variabilele……………………………………………….38
2.2.2 Relaţiile dintre variabile…………………………………38
2.2.3 Parametrul „multiplicator investiţional”…………………40

2.3 Indicatorii nominali şi reali………………………………..41

2.3.1 Indicele preţurilor bunurilor de consum…………………41
2.3.2 Indicele preţurilor producţiei industriale(IPPI)…………43

2
 2.3.3 Deflatorul PIB…………………………………………...45

Cap.3 CORELAŢII ALE INFLAŢIEI………………………46

3.1Corelaţia inflaţie –şomaj……………………………..…….46

3.1.1 Definirea şomajului……………………………………...46
3.1.2 Caracterizarea şomajului……………………………...…47
3.1.2.1 Nivelul şomajului…………………………………...…48
3.1.2.2 Durata şomajului…………………………………...….50
3.1.2.3 Intenşitatea şomajului………………………………….50
3.1.3 Rolul ajutorului de şomaj………………………………..51

3.2 Corelaţia salarii-inflaţie…………………………………...52

3.3 Inflaţia şi rata dobânzii……………………………………54
3.3.1 Rata reală a dobânzii şi inflaţia………………………….55

Cap 4. ANALIZA EVOLUTIEI ŞI FORMEI DE MANIFESTARE A

PROCESULUI INFLAŢIONIST IN ROMÂNIA IN PERIOADA
1990-1999. EVOLUTIA PRINCIPALILOR INDICATORI
MACROECONOMICI………………………………………57

4.1 Evoluţia inflaţiei in perioada 1990-1997………………….58

4.1.1 Evoluţia preţurilor bunurilor de consum………………..59
4.1.2 Evoluţia medie lunară a inflaţiei……………………..…62
4.1.3 Evoluţia preţurilor produselor agroalimentare vândute pe
piaţă ţărănească……………………………………...….64
4.1.4 Evoluţia preţurilor producţiei industriale…………..……67

4.2 Inflaţia in România in anii 1998 şi 1999…………….……70

4.2.1 Indicii preţurilor de consum in perioada 1998-1999……71
4.2.1.1 IPC-mărfuri alimentare………………………….….…73
4.2.1.2 IPC-mărfuri nealimentare…………………………..…76
4.2.1.3 IPC-servicii………………………………………....…77

4.3 Evoluţia principalilor indicatori macroeconomici in perioada

1989-1999 şi poşibilităţile României de aderare la Uniunea
Europeană…………………………………………...……79
4.3.1 Produsul intern brut………………………………..……79
4.3.2 Producţia globală industrială…………………………....81
4.3.3 Formarea brută a capitalului fix………………………...81
4.3.4 Investiţii directe de capital străin……………………….82
4.3.5 Balanţa contului curent…………………………….…...83
4.3.6 Şomajul…………………………………………………..84

3
 4.3.7 Inflaţia……………………………………………………84

Concluzii……………………………………………………………..86

Bibliografie…………………………………………………………..88

Anexe………………………………………………………………...90

4
 INTRODUCERE

Inflaţia reprezintă unul dintre cele mai „nocive” fenomene economice care
se manifestă în economiile contemporane. Totuşi, aceasta nu reprezintă un
fenomen nou, manifestările ale ei fiind întâlnite încă din secolele al XVII-lea şi
al XVIII-lea, şi conşiderată drept o maladie cronică, greu de stăpânit. Tema
inflaţiei a fost adesea pusă în discuţie de numeroşi specialişti (economişti şi nu
numai), aceştia încercând sa definească fenomenul, să explice cauzele apariţiei
inflaţiei, impactul acesteia asupra populaţiei şi agenţilor economici, formele
sale de manifestare etc.
În acest context, în lucrarea de faţă am urmărit atingerea celor mai
importante probleme legate de inflaţie care au apărut în lucrările cu caracter
economic, social, etc.
Primul capitol conţine prezentarea principalelor teorii din domeniul
inflaţiei, respectiv teoria monetaristă a inflaţiei, teoria cantitativă şi teoria
modernă a inflaţiei. Urmează o claşificare a inflaţiei în funcţie de mai multe
criterii (de intenşitate, cauze de apariţie). Datorita importantei acestui ultim
criteriu menţionat (respectiv cauzele apariţiei inflaţiei) am detaliat tipurile de
inflaţie intr-un subcapitol aparte in care se poate observa cu uşurinţă cum
acţionează cererea şi oferta în sensul creşterii inflaţiei. In funcţie de cauzele
generatoare de inflaţie literatura de specialitate distinge: inflaţia prin cerere,
inflaţie prin costuri şi inflaţie structurală. De asemenea, pe parcursul acestui
capitol sunt prezentate câteva din principalele efecte ale procesului inflaţionist
(dintre care scăderea puterii de cumpărare a monedei este cel mai grav şi care
este reşimţit deopotrivă de populaţie şi de agenţii economici) precum şi câteva
mijloace de protecţie împotriva acestuia. Pentru protejarea populaţiei de
efectele inflaţiei cel mai adesea factorii de decizie (guvernul în special) recurg
la indexarea veniturilor populaţiei.
Al doilea capitol al lucrării cuprinde elemente esenţiale necesare analizei
procesului inflaţionist, între acestea un rol de vârf îl ocupă „curba lui Phillips”.
Evoluţia teoriei contemporane a inflaţiei a fost influenţata in mare măsura de
apariţia acestui model, al curbei lui Phillips. Importanţa acestei curbe nu rezidă
numai în faptul ca ea a fost formulata şi acceptată ci, mai ales in modificările ei
ulterioare de către R.Lipsey precum şi de către Milton Friedman (autorul tezei
„ratei naturale a şomajului”) şi E.Phelps. În ultima parte a acestui capitol sunt
prezentaţi principalii indicatori care ne ajuta in determinarea nivelului inflaţiei:
indicele preţurilor bunurilor de consum, indicele preţurilor producţiei
industriale şi deflatorul PIB. Sunt evidenţiate sferele de cuprindere,

5
nomenclatoarele utilizate pentru calculul indicilor preţurilor de consum al
populaţiei şi indicele preţurilor producţiei industriale precum şi modalitatea
actuală de calcul a acestora. Referitor la deflatorul PIB este prezentat modul de
obţinere al acestuia şi, totodată, principalele motive care duc la diferenţe între
rata inflaţiei măsurată cu acest indicator şi cea măsurată cu ajutorul IPC sau
IPPI.
Capitolul trei include principalele conexiuni ale inflaţiei respectiv relaţia
dintre inflaţie şi şomaj (iar in acest caz curba lui Phillips reprezintă un
instrument fără de care nu se poate concepe această analiză), corelaţia intre
salarii şi inflaţie, corelaţia intre inflaţie şi rata dobânzii (rata reală a dobânzii).
În cadrul primei corelaţii sunt definite şi explicate concepte ca: nivel al
şomajului, durată a şomajului, intenşitate a şomajului. Este de asemenea
prezentat rolul pe care îl ocupă ajutorul de şomaj, ca principala măsura de
protecţie socială pentru persoanele care nu au un loc de muncă sau care au
pierdut un loc de muncă.
Prima parte a capitolului patru conţine analiza concretă a evoluţiei inflaţiei
şi a factorilor săi de influenţă in perioada 1990-1997. Sunt analizate evoluţiile
ratei inflaţiei măsurate cu ajutorul indicelui preţurilor de consum a populaţiei,
indicele preţurilor producţiei industriale şi a deflatorului PIB, precum şi
diferenţele care apar intre ele. Urmează, in partea a doua a capitolului patru,
detalierea evoluţiei preţurilor bunurilor de consum pentru anii 1998-1999
deoarece aceasta prezintă o mai mare importanţă atât pentru populaţie cât şi
pentru agenţii economici. Este analizata evoluţia IPC atât în ansamblu cât şi în
funcţie de structura sa (indicele pentru produsele alimentare, pentru produsele
nealimentare şi pentru servicii)
Lucrarea se încheie cu o analiză comparativă între evoluţia principalilor
indicatori macroeconomici în perioada 1989-1999 în România vizavi de
celelalte ţări candidate la Uniunea Europeană. Sunt de asemenea estimate
poşibilităţile României de aderare in cel mai scurt timp la UE, precum şi
domeniile in care ţara noastră trebuie să mai realizeze progrese (in special
stoparea declinului economic şi menţinerea unei rate a inflaţiei în limite
acceptabile.

6
 CAP 1.CONCEPTE DE BAZĂ ALE INFLAŢIEI

1.1TEORII ŞI TIPOLOGII ALE INFLAŢIEI.

În istoria lor toate tărie au cunoscut perioada de inflaţie. În unele epoci

preţurile sunt, în ansamblul lor, aproape stabile, pentru ca, în alte epoci să
aşistăm neputincioşi la năvala unui val inflaţionist. Pentru a se menţine
consumul este nevoie de mai mulţi bani sau, cea ce reprezintă acelaşi lucru,
preţul mărfurilor creşte şi banii îşi pierd puterea de cumpărare.
Din punct de vedere etimologic, termenul de inflaţie provine de la
latinescul « inflare « , care are semnificaţia de a se umfla in mod exagerat.
Preluarea şi foloşirea acestui termen in limbajul de specialitate al teoriei
economice sunt pe deplin motivate, de la începutul manifestării sale şi până în
zilele noastre , fenomenul denumit inflaţie, s-a caracterizat sub raportul
conţinutului şi al formei de manifestare , printr-o creştere exagerată a
preţurilor.
Deşi este foarte uşor perceptibilă, inflaţia reprezintă unul dintre
fenomenele complexe, foarte greu de explicat şi încadrat în anumite graniţe
fixe. Din acest motiv definiţia inflaţiei nu este una strictă, unanim acceptată de
specialiştii economişti, ci ea se înscrie intr-o gamă foarte variată, fiecare dintre
cei care o definesc încercând să includă ceea ce este esenţial in conţinutul şi
manifestarea procesului. De-a lungul timpului au avut loc numeroase
controverse privind natura fenomenului şi, de aici , polemici şi privind
definirea inflaţiei. In continuare voi prezenta principalele teorii din domeniul
inflaţiei, precum şi elementele lor definitorii.

1.1.1 TEORIA MONETARISTĂ A INFLAŢIEI

Teoria monetaristă a inflaţiei, denumită şi materialistă, a furnizat o analiză
critică a fundamentelor macroeconomiei. Polemicile au atins intenşitatea
maximă la începutul anilor ’70, odată cu apariţia a două articole semnate de
Milton Friedman1 intitulate “O schemă teoretică a analizei monetare” (1970) şi
1
Laureat al premiului Nobel pentru economie în 1976, a fost profesor de ştiinte economice la Universitatea din
Chicago, actualmente cercetator in cadrul Institutului Hoover (S.U.A.). Principalele lucrari sunt: “Eseuri in
Ştinţa economică pozitivă” (1953), “Capitalism si libertate” (1962), “Inflaţie şi şomaj” (1976)
7
“Teoria monetară a venitului nominal” (1971), precum şi in dezbaterile
teoretice referitoare la acestea. În plus, la formularea şi popularizarea
monetarismului, ca teorie macroeconomică, au contribuit şi lucrările
următorilor autori: K.Brunner (1970), K.Brunner şi A.H. Meltzer (1976),
A.Meltzer (1977), H.G. Johson (1972), D.E.W. Laidler (1975, 1976, 1981) şi
M.J. Parkin (1975). In aceste lucrări monetariste rolul central este jucat de
explicarea procesului inflaţionist. Cu toate ca aceşti autori au abordări teoretice
diferite, trei ipoteze apar în mod constant în lucrările lor:
1.inflaţia este in esenţă un fenomen monetar;
2.teoria keyneşiană2 , pe care monetariştii o echivalează cu o curba
şimplă a lui Phillips3 , neajustată la aşteptări, nu poate explica problema
inflaţiei, în special accelerarea inflaţiei;
3.rata de creştere şi accelerarea ofertei de monedă explica rata inflaţiei şi,
respectiv, accelerarea inflaţiei.
Monetarismul (termen lansat de Karl Brunner) doreşte să devină însă, mai
mult decât o teorie a inflaţiei. Monetarismul poate fi privit ca o incercare de a
stabili o paradigmă teoretică la nivel macroeconomic alternativă la punctul de
vedere keyneşian. Cum autorii monetariştii nu alcătuiesc un grup omogen şi
cum ei diferă, atât ca metodologie cât şi din punct de vedere al specificităţii
metodelor, este foarte greu de caracterizat şcoala de gândire macroeconomică a
monetarismului printr-o lista de teoreme general acceptate. Totuşi, au existat
asemenea iniţiative din partea mai multor autori , ca de exemplu J.L.Stein in
lucrarea « Monetarism » publicată in 1976, H. Frisde (1977), D.W.Laidler
(1981) şi in special Th.Majer şi alţii care au incercat să caracterizeze
monetarismul în douăsprezece propoziţii.
Membrii şcolii monetariste se disting prin acceptarea următoarelor patru
propoziţii :
1.sectorul privat al economiei este inerent stabil. Şistemul economic
revine automat la un echilibru de ocupare deplină in urma unei tulburări ; rata
şomajului revine la valoarea ei “naturală”4 
2.orice rată de creştere a ofertei de bani este compatibilă cu o ocupare
deplină, deşi rezultă rate ale inflaţiei diferite.
3.o modificare a ratei de creştere a ofertei de bani modifică mai intâi rata
creşterii economice reale (şi, de aici şi rata şomajului) ; pe termen lung acest
efect real dispare şi se menţine numai o creştere permanentă a tendinţei ratei
inflaţiei (teorema acceleraţiei)5. 
2
curent de gândire economică care are la bază punctele de vedere ale economistului J.M.Keynes (1883-1946),
situând in centrul atenţiei urmatoarele aspecte: stabilitatea sistemului de piaţa şi menţinerea unei ocupari
depline; rolul banilor, dinamica pe termen scurt a economiei de piaţă
3
curba lui Phillips este dezvoltată in capitolul al II-lea al lucrării
4
Rata “naturală” a şomajului este un concept dezvoltat de Milton Friedman şi reprezintă acea formă de şomaj
proprie persoanelor care hotărăsc in mod deliberat să inceteze lucrul total sau parţial. Acest tip de şomaj mai
este cunoscut şi ca şomaj voluntar.
5
Aceasta idee a fost accentuata de Laidler. Ea corespunde in acelasi timp si prezentarii lui Brunner si
Meltzer:”O teorie monetarista trebuie sa indeplineasca 3 conditii:
1-starea catre care se indreapa sistemul pe termen lung depinde de stocuri (bani) si nu de fluxuri ;
8
 4.politica activistă de gestionare a cererii este respinsă, fie ea monetară
sau fiscală, şi se prefera “reguli” pentru politica monetară pe termen lung sau
obiective prestabilite.
Postulatul stabilităţii nu se află in mod intâmplător pe primul loc. In
esenţă, teza existenţei unui şistem economic inerent stabil reprezintă o
propunere a monetariştilor (deoarece economia de piaţă se caracterizează prin
instabilitate şi , in consecinţă, stabilitatea din ipoteza de mai sus nu este decât o
propunere apriorică), aşa cum remarca A.Leijounhuford in 1976. Stabilitatea
pieţei ca şistem economic este presupusa, nu dovedita. Spre exemplu, se afirmă
ca piaţa muncii tinde mereu spre echilibru , adică rata şomajului este egală cu
rata naturală, care reprezintă numai şomajul de fricţiune. Pe baza postulatului
stabilităţii, monetarismul exclude poşibilitatea unui echilibru keynesian de
subocupare, caracterizat printr-un exces de ofertă de bunuri şi forţă de muncă.
Astfel, monetarismul trece dincolo de graniţele teoriei economice şi se
caracterizează, totodată, ca având o doză de ideologie. Acest lucru a fost
exprimat de H.G.Johnson in 1972, făcând referire la postulatul stabilităţii.
Spre deosebire de aceasta, teoria keynesiană arată că economia reală este
instabilă intr-un mod înalt şi gestiunea monetară are o relevanţă şi un control
redus asupra ei. Opinia adepţilor monetarişti afirmă, in schimb, ca economia
reală este relativ stabilă in mod inerent, dar ca ea poate fi destabilizată de
evoluţiile monetare care trebuie prin urmare să fie controlate cât mai bine
poşibil printr-o politică monetară abilă.
Cea dea doua teoremă a monetarismului (care arată că orice creştere a
ofertei de bani este compatibilă cu o ocupare deplină), poate fi denumită şi
teoria cantităţii pe termen lung. Intr-o stare stabilă, in care toate variabilele sunt
anticipate corect, rata inflaţiei este influenţată exclusiv de rata de creştere a
ofertei de bani. Ce alte cuvinte, o stare de echilibru in condiţiile unui nivel al
ocupării depline este independentă de o rată a inflaţiei anticipată corect.
A treia teoremă a monetarismului, mult mai importantă decât cea
menţionată anterior, este teoria cantităţii pe termen scurt. Această teorie susţine
ca accelerarea ratei de creştere a ofertei de bani (adică o rata mai rapidă a
cheltuielilor nominale cu bunurile finale) determină, temporar, o suplimentare a
ratei cresterii economice reale şi, prin urmare, reduce rata şomajului. Inflaţia
rezultată duce la o ajustare a şistemului economic. In decursul acestui proces de
ajustare, rata creşterii economice reale revine la valoarea iniţială. Astfel,
accelerarea creşterii reale obţinute printr-o rată mai rapidă de creştere a
cantităţii de bani este doar temporară. Karl Brunner a intitulat acest principiu
drept “teorema acceleraţie”. Majoritatea autorilor monetarişti, precum Fridman,
Brunner, Laidler apelează la acest principiu, dar cu particularităţi diferite ale

2-ajustarea la o modificare a cantitaţii de bani presupune o substituţie intre bani, alte bunuri şi noua
producţie ;
3-sistemul economic este stabil.
Miscarile cumulative ale preţurilor sau producţiei rezultă, in principal, din deciziile sau acţiunile guvernelor, nu
ale unei instituţii individuale
9
modelelor. Totuşi, per ansamblu, teorema acceleraţiei deţine un rol central in
analizarea procesului de ajustări pe termen scurt.
Cea dea patra propoziţie acceeptată de adepţii monetarismului are ca
element central respingerea politicilor monetare şi fiscale discreţionare.
Gestionarea activistă a cererii şi, politicile compensatorii anticiclice sunt
conşiderate o sursă de instabilitate. Modelul monetarist arată că producţia şi
ocuparea pot fi influenţate de politica economică numai intr-atât incât să
determine modificarea de preţuri care nu sunt anticipate de agenţii economici
din sectorul privat. Pe termen lung, efectul acestora asupra variabilelor reale va
fi eliminat treptat, dar nivelul mai inalt al preţurilor (sau rata inflaţiei) se va
menţine. Monetariştii se indoiesc, de asemenea, că cei care decid politica
economică au abilitatea de a prognoza modificările viitoare ale variabilelor
economice relevante şi, cu atât mai puţin, de a prevedea efectul viitor al
schimbărilor curente intervenite in instrumentele de politică economică.
Problema esenţiala a politicii economice este deci inlocuirea politicii economice
activiste cu reguli, cum ar fi regula ratei constante de creştere pentru oferta de
bani sau reguli de constantă pentru politica fiscală.
In cadrul monetarismului unii autori6 fac distincţie intre două şcoli de
monetarism: monetarismul I şi monetarismul al II-lea (şcoala asteptărilor
raţionale). Adepţii monetarismului I sunt de acord cu toate cele patru propoziţii
menţionate anterior, iar adepţii celei de a două şcoli monetariate sunt de acord
doar cu propoziţiile 1, 2 şi 4.
Monetarismul I se intemeiază pe distincţia intre curbele lui Phillips pe
termen lung şi, respectiv, scurt. Pentru monetariştii de tipul al II-lea nici măcar
nu exista o curbă a lui Phillips. Principala deosebire dinte cele două şcoli este
că, in vreme ce monetarismul I acceptă procese de ajustare pe termen scurt in
care piaţa bunurilor şi piaţa muncii pot fi in dezechilibru, monetarismul al II-lea
presupune că există nu numai o tendinţă către echilibru pe termen lung, ci şi o
serie continuă de echilibre.
Conform abordării aşteptărilor raţionale, propoziţia trei (care nu este
agreată de adepţii acestei şcoli) a programului monetarist ar trebui sa fie
modificată in felul următor: politica monetară are efecte reale, dar acestea nu
sunt cauzate de componenta imprevizibilă a ofertei de bani şi, prin urmare, nu
pot fi valorificate de o politica economica şistematică.
In finalul acestei expuneri, pe scurt, a teoriei monetariste referitoare la
inflaţie, mai trebuie menţionată şi opinia monetariştilor referitoare la economia
deschisă.Abordarea monetară a teoriei balanţei de plăţi, dezvoltată in special de
B.Mundell şi H.G.Johnson se concentrează asupra modelului unei economii
mici, deschise (acest model se poate aplica şi in cazul României), conectată la
economia mondială prin intermediul balanţei de plăţi. Prin contrast cu teoria
monetaristă a economiei inchise, acest model accentuează faptul că o creştere

6
J.Tobin (1980) şi F.H.Hahu (1980)
10
internă a ofertei de bani nu ridică rata internă a inflaţiei, dar duce la o
deteriorare a balanţei de plăţi.

1.1.2 TEORIA CANTITATIVĂ A INFLAŢIEI

Denumită uneori şi teorie clasică sau neoclasică a inflaţiei7 , teoria

cantitativă poate fi prezentată sub doua forme:
a) ecuaţia “tranzacţiilor” formulată de I.Fisher (1920);
b) ecuaţia “cererii de bani” formulată de şcoala de la Cambridge.
Ecuaţia tranzacţiilor formulată de Irving Fisher. Fisher a incercat o
abordare macroeconomică care să-i dea posibilitatea să formuleze o relaţie intre
oferta de bani şi nivelul general al preţurilor. Ecuaţia tranzacţiilor a servit
căutărilor sale, deoarece ea descria o relaţie intre oferta de bani (notată cu M) şi
viteza de rotaţie (notată cu V), volumul real al tranzacţiilor (notat cu T) şi
nivelul preţurilor (P):
P*T=M*V
Aceasta relaţie are insă anumite limite. In realitate din aceasta identitate
nu pot fi trase concluzii suplimentare. Cum fiecărei cumpărări îi revine o
vânzare, valoarea totală a vânzărilor (volumul tranzacţiilor inmulţit cu preţul
mediu) trebuie, in mod necesar, sa fie egală cu valoarea totală a achiziţiilor.
Aceasta din urmă, trebuie, la rândul ei, să fie egală cu oferta existentă de bani
inmulţită cu frecvenţa medie cu care banii circula intre diferiţii deţinători.
Totuşi, se poate presupune in continuare, aşa cum face şi, Fisher, că viteza de
circulaţie a banilor este determinată de evoluţiile instituţionale (deciziile luate
de organismele abilitate) din sectorul monetar şi că ea rămâne constantă pe
termen scurt.
V= V , unde:

V=viteza de circulaţie a banilor

V =viteza medie de circulaţie a banilor.

Se poate, de asemenea, presupune că sectorul real determină volumul

tranzacţiilor şi că acesta este fixat la un nivel prestabilit:

T= T , unde:

T=volumul tranzacţiilor;
T =volumul prestabilit al tranzacţiilor.

7
Prin economia “clasică” se inteleg, de obicei, lucrările lui Adam Smith (1723-1790), David Ricardo (1772-
1823) şi J.S.Mill (1806-1873); trimiterile la economie “neoclasică” se referă in special la operele lui L.Walras
(1843-1910), A.Marshall (1842-1924) si A.C. Pigou (1877-1959)
11
Pe baza acestor presupuneri ecuaţia tranzacţiilor poate fi interpretată ca
determinând nivelul general al preţurilor:

V
P= T *M

Nivelul preţurilor este ridicat , proporţional cu oferta de bani M; constanta de

proporţionalitate este reprezentata de raportul V/T.
In literatura de specialitate găşim frecvent şi o a doua prezentare a ecuaţiei
tranzacţiilor.

P* X = V x *M, unde:
P=preţul mediu,
X =PNN real,
V x=viteza de circulaţie a venitului

In locul volumului tranzacţiilor T , in această ultimă ecuaţie apare produsul

naţional net “real”, X . Temeiul acestei inlocuiri constituie presupunerea ca
PNN este direct proporţional cu volumul real al tranzacţiilor. In aceasta relaţie,
viteza de circulaţie a venitului inlocuieşte viteza tranzacţiilor V din penultima
ecuaţie.

Ecuaţia Şcolii de la Cambridge.

Spre deosebire de ecuaţia lui Fisher, ecuaţia specialiştilor de la Cambridge
utilizează o abordare la nivel microeconomic. A.Marshall 8 şi A.C.Pigou au adus
in discuţie următoarea problemă: “Ce determină cantitatea de bani pe care un
agent economic ar dori să o deţină atunci când are nevoie de lichidităţi pentru
incheierea unei tranzacţii?”
Pentru că banii se afla in concurenţă cu alte tipuri de plasamente ,
împărţirea averii in bani şi alte active financiare este optimă numai dacă
utilitatea marginală a ultimei unităţi a cererii de bani este egală cu utilitatea
marginală a unei investiţii intr-un activ alternativ. Pigou este cel care a
şimplificat şi mai mult acesta abordare, presupunând ca agentul economic nu-şi
va modifica relaţia existentă intre averea sa şi volumul tranzacţiilor, pe termen
scurt. Astfel, cererea de bani a indivizilor poate fi globală intr-o cerere
macroeconomica de bani, care este direct proporţionala cu nivelul mondial al
venitului.
8
A.Marshall (1842-1924) susţinea că, in realitate, problema determinării preţurilor este mai complicată şi că
trebuie ţinut seama atât de cerere (respectiv de aprecierile subiective ), cât şi de oferta (respectiv consturile de
producţie). Pentru a susţine punctul său de vedere, Marshall recurge şi la o metaforă. El consideră că cererea şi
oferta de bunuri pe piaţă, aprecierile subiective şi determinarile obiective ale preţurilor se aseamană cu taierea
unei bucati de hârtie cu ajutorul unei foarfeci, care are doua lame, şi despre care nimeni nu ar putea spune ca
taie numai cu una din lame. Pe termen scurt, factorul determinant al preţurilor este, după parerea lui Marshall,
cererea (implicit aprecierile subiective), iar pe termen lung factorul determinant este oferta
12
 MD=k*XP, unde:

MD=cererea macroeconomică de bani;

k=coeficientul cererii de bani;
XP=nivelul nominal al venitului.
De exemplu, dacă gospodăriile şi firmele deţin o cantitate medie de
lichidităţi care se ridică la două zecimi din venitul lor nominal, atunci
coeficientul optim al cererii de bani k este de 0,2. Dacă la funcţia cererii de bani
adăugăm una a ofertei de bani şi presupunem ca piaţa monetară este in stare de
echilibru atunci:

MD=MS=M, unde:

MD=cererea macroeconomică de bani;

MS=oferta macroeconomică de bani;
M=masa monetară.

Se poate stabili şi o relaţie intre cele doua ecuaţii (respectiv intre ecuaţia
lui Fisher şi ecuaţia de la Cambridge):

1
V X
M* K =M =P
X ,

1
Unde VX = K , adică unde viteza banilor ca venit este egală cu inversul
coeficientului cererii de bani (K). In consecinţă, ambele ecuaţii(ecuaţia
“tranzacţiilor” şi ecuaţia “cererii de bani”) care alcătuiesc teoria cantitativă a
inflaţiei sunt complementare şi, totodată, ambele au un rol foarte important in
inţelegerea mecanismului care generează inflaţia.

1.1.3 TEORIA MODERNĂ A INFLAŢIEI

Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru structural monetaro-real,

care exprimă existenţa in circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile
economiei, fapt ce antrenează deprecierea banilor neconvertibili in aur, precum
şi creşterea durabilă şi generalizată a preţurilor.
Conform definiţiei, inflaţia reprezintă o disfuncţie gravă intre mărimile
economice reale şi, cele nominale, monetare. Funcţia esenţială a banilor, de
măsurare a valorii bunurilor prin intermediul preţurilor este grav perturbată.

13
Masa monetară se gaseşte intr-o cantitate mai mare decât valoarea bunurilor pe
care trebuie sa o exprime.
Trebuie menţionat totodată şi faptul ca nu orice creştere a preţurilor este
sinonimă cu inflaţia. Practic, aceasta creştere de preţuri trebuie sa fie anormală
, foarte puternică, pentru a se constitui drept inflaţie. Aceasta inseamnă,
implicit, că trebuie să raportăm creşterea la un şistem de referinţă, la un prag
admişibil socotit normal. Amplitudinea acestui prag este variabilă in spaţiu, dar
mai ales in timp. Astfel, in secolul trecut se putea emite pretenţia stabilităţii
monetare, gândită in condiţiile unei creşteri zero a preţurilor. In secolul al XX-
lea starea de dezechilibru devine constanta evoluţiei economice şi lumea se
obişnuieşte cu ideea ca echilibru este intâmplător. La nivelul anilor ’50 se
accepta o creştere anuala a preţurilor cuprinsă intre 1-2%, pentru ca in perioada
anilor ’60-’70, să fie socotită normală o creştere a preţurilor de 3-4%.
Actualmente acest prag se ridică până la 5-6%.
Din definiţie mai rezultă şi, faptul ca această creştere de preţuri, ca să fie
conşiderată inflaţie, trebuie să fie durabilă. Deci nu intră in discuţie o creştere
conjuncturală, determinată de factori aleatori, intâmplători, sezonieri. O altă
caracteristică a inflaţiei este acea ca preţurile cresc in mod neuniform şi, deci,
creşterea preţurilor nu afectează in aceiaşi măsura toate bunurile şi serviciile
existente la un moment dat pe piaţa. In ciuda faptului ca preţurile cresc
neuniform, se poate calcula un indice general de creştere a preţurilor.

1.1.4 TIPOLOGIA INFLAŢIEI

Claşificarea inflaţiei se poate realiza in funcţie de mai multe criterii,

astfel:
a) in funcţie de modul de fucţionare al pieţei avem:
-inflaţie deschisă
-inflaţie reprimată
Daca inflaţia este deschisă, economia de piaţa continuă practic, să funcţioneze
ca un mecanism in care preturile sunt fixe. Orice exces de cerere (insuficienţă a
bunurilor sau forţei de muncă) conduce la o creştere a preţurilor şi a salariilor.
Inflaţia reprimată apare atunci când controlul guvernamental inpiedică creşterea
preţurilor bunurilor de consum şi a salariilor, astfel incât excesul de cerere este
doar reprimat, nu şi redus. Odată cu indepărtarea controlului guvernamental,
trebuie să ne aşteptam la creşteri de preţuri şi de salarii.
b)in funcţie de amploarea procesului inflaţionist (adică in funcţie de ritmul
de creştere al preţurilor) există:
 inflaţie moderată (târâtoare) caracterizata prin creşterea generalizată
a preţurilor
cu 2-3% anual. Ea este un fenomen fiziologic, de regulă, reflexul politicilor de
stabilizare. In condiţiile acestei forme de inflaţie se manifestă o mare incredere
14
in monedă; agenţii economici au tendinţa să incheie contracte economice pe
termen lung fiind convinşi că preţurile bunurilor pe care le vând şi le cumpără
vor cunoaşte evoluţii previzibile şi moderate. Se manifestă totodată o
preocupare redusă dacă plasarea economiilor să se realizeze in active reale sau
in titluri. Ca regula generală, productivitatea muncii cunoaşte evoluţii
ascendente pe fondul unor anticipări pozitive din partea agenţilor economici.
 inflaţia galopantă; este cea care conduce la dublarea preţurilor in
decurs de un an, expreşie şi sursă a unor mari dezechilibre de economie.
Prezenţa unei astfel de inflaţii, impune indexarea contractelor cu indicele
preţurilor sau printr-o valută conşiderată stabilă. Moneda naţională cunoaşte o
pierdere rapidă a valorii sale economice (a puterii de cumpărare); rata dobânzii
creste rapid; viteza de rotaţie a banilor se accelerează, posesorii acestora
ajungând sa păstreze asupra lor doar cantitatea de moneda strict necesară
tranzacţiilor cotidiene; o parte din economii părăsesc economia naţionala fiind
plasate in străinătate.
 hiperinflaţia este caracterizata prin creşteri ameţitoare al preţurilor;
cererea de monedă naţională scade conşiderabil deoarece exista o neincredere
aproape totală in puterea sa ; o parte foarte importantă a tranzacţiilor se
efectuează sub forma unei troc modern (barter 9 ) sau in moneda alternativă.
Preţurile devin deosebit de instabile, iar salariul real unei persoane se reduce
lunar cu aproximativ 30%. P. Cagan defineşte inflaţia care se manifesta sub
aceasta formă ( adică hiperinflaţia) drept o stare in care nivelul general al
preţurilor creşte cu peste 50% lunar.
c)in funcţie de cauzele inflaţiei putem distinge:
-inflaţie prin costuri;
-inflaţie prin cerere;
-inflaţie structurală.
Datorita importantei deosebite pe care o prezintă aceasta ultima claşificare,
ea va fi dezvoltată pe parcursul următorului subcapitol.

1.2CAUZELE APARIŢIEI INFLAŢIEI

Fenomen economic deosebit de complex şi cuprinzător, inflaţia a generat

o amplă dezbatere intre economişti. In prezent nu exista o teorie general
9
Barterul reprezintă o compensaţie globală, realizată la nivel de grupe de intreprinderi sau agenţi economici
individuali, apartinând uneia sau mai multor ramuri economice. In aceste tipuri de contracte nu există un suport
financiar bazat pe mecanismul instrumentelor si mijloacelor de plată obişnuite in practica economică.
15
acceptată a inflaţiei, cauzele care generează acest proces economic putând fi de
ordin economic, pşihologic, social-politic, intern sau extern, incluse prin
relaţiile economice internaţionale şi al creşterii interdependenţelor dintre
economiile naţionale.
Anumite procese inflaţioniste provin din partea cererii, altele, din partea
ofertei. P. Samuelson spunea referitor la aceste procese ca “trăsătura
caracteristică esenţială a inflaţiei moderne este că ele au o dinamică internă şi că
sunt greu de oprit după ce s-au declanşat”. Este vorba in acest caz de aceea ce
specialiştii numesc inflaţia inerţială, anticipată sau fundamentală, adică acea
rata a inflaţiei pe care agenţii economici o anticipează şi o iau in calcul atunci
când incheie contracte şi acorduri oficiale.
Integrată in acest mod, in acţiunile şi comportamentele agenţilor
economici, instituţiilor şi populaţiei, rata inflaţiei anticipate poate fi un punct de
reper pentru rata inflaţiei efective in viitor, care are tendinţa să dureze atât timp
cât un şoc o face să crească sau să se diminueze.
Din punctul de vedere al cauzelor generatoare de inflaţie putem evidenţia
următoarele tipuri de inflaţie:
-inflaţie prin cerere;
-inflaţie prin costuri;
-inflaţie structurală.

1.2.1 INFLAŢIA PRIN CERERE

Inflaţia prin cerere are la bază creşterea cererii globale (sub forma unui şoc
sau in mod treptat) in faţa căreia oferta este inelastică sau indiferentă. In figura
nr. 1, “INFLAŢIA PRIN CERERE” se poate observa că prin creşterea cererii
sub impactul unui şoc, preţul şi cantitatea de echilibru sporesc (de la Po, PNBo la
P1, PNB1) ca expreşie a modificării echilibrului (de la E 0 la E1) care se
adaptează atât prin cantităţi cât şi prin preţuri.

16
Figura nr.1. inflaţia prin cerere

Acest tip de inflaţie a fost pus in evidenţă de adepţii teoriei cantitative a

banilor10 , variaţia procentuală a masei monetare fiind egală cu masa variaţilor
procentuale a cantităţilor oferite şi preţurilor, conform relaţiei:
M = Q + P , unde:
M =variaţia procentuală a masei monetare;
Q =variaţia procentuală a cantităţii oferite (sau PNB , PIB );

P =variaţia preţurilor.

Premisa inflaţiei este ca masa monetară să crească mai repede decât PNB
sau PIB, adică oferta de monedă şi veniturile agenţilor economici cresc mai
intens decât oferta de bunuri economice.
Pentru a avea loc procesul inflaţionist este necesară atât creşterea
generalizată a preţurilor cât şi creşterea in timp (de durată) a acestora. Pentru a
se realiza creşterea de durată a fenomenului inprejurările sunt multiple. Ele ţin
mai intâi de mecanisme intenţionate de a crea in mod repetat mai multa monedă
decât nevoile circulaţiei, graţie fluxului de metale preţioase, tipărirea unui
volum exagerat de bancnote, politica monetară expansivă a băncii centrale
s.a.m.d., neinsoţite de creşterea corespunzătoare a ofertei. In toate şituaţiile
10
vezi subcapitolul 1.1.2 TEORIA CANTITATIVĂ A INFLATIEI.
17
menţionate este generata cerere salarială suplimentară, in exces, iar majorarea
preţurilor este soluţia imediată pentru echilibrarea pieţelor.
Acest mecanism direct in declanşarea inflaţiei este insoţit de altul,
indirect, relevat de către Marshall, Keynes şi Friedman. După aceştia, intre
creşterea masei monetare şi a cererii normale se interpune scăderea ratei
dobânzii care explică de ce prima o declanşează pe cea de a doua. De exemplu,
dacă Banca Naţională cumpără bilete de tezaur sau alte titluri de pe piaţă,
particularii şi băncile vor deţine mai multe lichidităţi; in mod natural, cursul
titlurilor va creşte iar rata dobânzii se reduce, ceea ce îi incită să achiziţioneze
alte active reale (pentru că cele financiare s-au scumpit), fapt ce poate stimula
producţia de bunuri reale fizice.
Elasticitatea producţiei, in special cea de bunuri durabile şi de capital, este
decisivă pentru instalarea stării de inflaţie. Dacă oferta este elastică cu cererea,
atunci mecanismul indirect nu declanşează inflaţia. Dacă elasticitatea
producţiei de bunuri durabile şi de capital este inelastică (pentru că
intreprinzătorii nu au poşibilitatea de a spori oferta) procesul inflaţionist, prin
mecanismul indirect, este declanşat şi se autointreţine.
Importantă pentru declanşarea sau nedeclanşarea procesului inflaţionist
este şi categoria de agenţi economici in poseşia căruia ajunge excesul de masă
monetară pusă in circulaţie. Dacă sporul de masă monetară ajunge in principal
la producători, investiţiile sunt stimulate, creşte produsul global, iar
poşibilităţile procesului inflaţionist se diminuează. Atunci când sporul de masă
monetară ajunge in special la consumatori şi speculatori, creşte cererea de
satisfăcători şi de active financiare şi monetare, iar efectul de creştere a
preţurilor este preponderent şi procesul inflaţionist se declanşează cu
intenşitate.

1.2.2 INFLAŢIA PRIN COSTURI

Inflaţia prin costuri se fundamentează pe legăturile care există intre nivelul

costurilor, comportamentul agenţilor economici şi eficienţa utilizării factorilor
de producţie. Ipoteza de la care porneşte analiza o reprezintă faptul că costurile
unitare primesc un impuls de creştere. Acest impuls de creştere poate fi generat
de:
-deprecierea cursului de schimb al monedei naţionale; ceea ce duce
la scumpirea factorilor de producţie din import, favorizând creşterea IPC şi a
bunurilor cu ajutorul factorilor de producţie importaţi;
-pierderea sau restrângerea unor pieţe de desfacere, ceea ce
conduce la majorarea costului mediu fix;
-atragerea in circuitul economic a unor factori de producţie mai
mari, ai căror preţuri sunt superioare in raport cu productivitatea marginală ca
urmare a unor proaste alocări de resurse;

18
 -existenţa deja a unui proces inflaţionist care determină revendicări
din partea şindicatelor şi patronatelor pentru a-şi conserva veniturile reale, ceea
ce necesită creşterea veniturilor nominale (salarii, rente, dobânzi, impozite şi
taxe etc), soldate cu majorarea costurilor unitare.

Sporuri de 1
venituri Inflatie

4 2
Cresteri de 3 Majorarea
preturi costurilor unitare

Figura nr.2. Creşterea costurilor şi inflaţia

Pe pieţele concurenţiale sau neconcurenţiale majorarea costului mediu şi

marginal, conduce la restrângerea ofertei, atât a celei individuale (a industriei)
cât şi a celei agregate. Aceasta se intâmplă pentru că, dacă preţul factorilor de
producţie creşte, cu resursele băneşti disponibile, agenţii economici vor putea
achiziţiona cantităţii mai mici de factori de producţie pe baza cărora aşigură
oferta agregată. In felul acesta, pe baza resurselor băneşti reale, produsul efectiv
coboară sub cel potenţial, ceea ce rupe echilibrul dintre cererea agregată şi
oferta agregată. Drept urmare, curba ofertei agregate se deplasează spre stânga,
cea ce duce la un echilibru nou (E 1) caracterizat prin PNB efectiv mai mic şi
preţuri de piaţă mai mari.

19
Figura nr.3. Inflaţia prin costuri

Inflaţia prin costuri poate apărea şi ca urmare a politicii guvernamentale,

când puterea este interesată să menţină o cerere inaltă, practicând politici
monetare şi fiscale expanşive. In acest fel se poate ivi şituaţia ca cererea
globală, care este susţinută artificial de către autorităţi să sporească producţia
potenţială, ceea ce duce la reacţii inflaţioniste care in condiţiile ocupării depline
a factorilor de producţie, in special forţei de muncă, se soldează cu creşteri
salariale, ceea ce conduce la creşteri de costuri, apoi de preţuri, şi acest ciclu
putânduse repeta la infinit.
Şituaţia de mai sus mai este cunoscuta in literatura de specialitate şi ca
spirala inflaţionistă preţuri-salarii.

20
 1.2.3 INFLAŢIA STRUCTURALĂ

Inflaţia structurală presupune o şituaţie gravă din economie, in care cererea

şi oferta se modifică in sens contrar; ca regulă, cererea agregată creşte, iar oferta
agregată scade. Ea reprezintă atât o continuare intre inflaţia prin cerere şi cea
prin costuri, dar are şi unele elemente componente specifice: existenţa unor
puternice structuri monopoliste11 , de oligopol12 şi administrativ –birocratice,
care au capacitatea de a stimula unele componente ale cererii globale,
concomitent cu reducerea unor elemente ale ofertei globale.
Inflaţia structurală poate să provină şi din anticipările incorecte asupra
structurii viitoare a cererii, cea ce generează neconcordanţă intre structura
materială a cererii şi cea a ofertei. La bunurile la care cererea agregată este mai
mare decât oferta se va declanşa o tendinţă de creştere a preţurilor, care, prin
mecanismele specifice de autointreţinere, se generalizează la intregul nivel al
economiei naţionale. Cererea excendentă poate proveni de la factorii
guvernamentali, angajaţi particulari sau fie de natură externă.

Figura nr.4. Inflaţia structurală

11
monopol=firmă sau intreprindere, singura care produce un bun sau un seviciu şi trebuie să satisfacă intreaga
cerere pentru acesta. Pentru a fi monopol intreprinderea nu trebuie sa fie concurata din partea producătorilor
(vânzătorilor) străini sau naţionali, iar produsul realizat să nu poată fi substituit cel puţin pentru un timp.
12
oligopol = sistem de piaţă in care un număr mic de firme asigură cea mai mare parte a ofertei unui anumit bun
, acesta fiind solicitat de numeroşi consumatori. Numărul de vânzători este suficient de mic, iar puterea
economică a fiecăruia dintre ei este destul de mare pentru ca acţiunea intreprinsă de o firmă să aiba un impact
semnificativ asupra calitaţilor generale de vânzare-cumpărare de pe piaţa bunului respectiv
21
 Atunci când intervin şocuri asupra, cererii şi ofertei agregate inflaţia tinde
să ramână constantă. Pe termen scurt, evoluţia procesului inflaţionist este
influenţată de relaţia dintre dinamica cererii globale şi cea a ofertei globale. Ca
regulă generală, cererea este mai sensibilă la creşteri (elastică la factorii
creşterii) şi inelastică la scădere, in timp ce oferta este elastică la scădere şi
inelastică in faţa majorităţii factorilor de creştere.

1.3EFECTELE ŞI COMBATEREA INFLAŢIEI

Efectele inflaţiei diferă de la o perioadă la alta, in funcţie de forma şi,

intenşitatea procesului inflaţionist, de politicile economice promovate de
instituţii împuternicite, ca şi de capacitatea guvernelor de a cunoaşte şi controla
acest proces.

1.3.1 PRINCIPALELE EFECTE ALE INFLAŢIEI

Un prim efect, care are fapt generator inflaţia, constă in diminuarea puterii
de cumpărare a monedei, proces ce afectează in mod diferit şi neegal agenţii
economici. Prin deprecierea banilor se elimină o parte a resurselor materiale
acumulate şi, in acest fel, se asigură foloşirea la o rată diminuată a capacităţilor
din cadrul circuitului economic.
Inflaţia deblochează (sau in unele cazuri poate bloca) mecanismul
economic. Eliminând unităţile parazit sau capacităţile uzate moral, procesul
inflaţionist favorizează adaptarea unităţilor rămase la exigentele impuse de
progresul tehnic şi mecanismele economiei de piaţă.
Inflaţia redistribuie avuţiile existente şi schimbă sensurile utilizării lor; ea
favorizează inclinaţia spre consum şi pe debitori şi restricţionează inclinaţia
spre economii şi pe creditori. In acest fel, procesul antrenează fuga de lichidităţi
şi preferinţa exagerata pentru plasamente in bunuri de folosinţă indelungată,
neproductive.
In condiţiile unei deprecierii inflaţioniste a bunurilor (egala sau mai mare
decât rata reală a dobânzii) cei care-şi desfaşoară activitatea cu resurse
împrumutate ajung să folosească aceste credite in mod gratuit. Restituirea
creditelor se realizează in bani devalorizaţi după ce s-a incasat un beneficiu real.
In aceiaşi termeni, se pune şi problema inprumuturilor de stat, populaţia care a
creditat statul rămânând cu obligaţiunile de stat devalorizate.
Inflaţia indepărtează din circuitul activ o parte importantă a masei
monetare, concomitent cu scăderea puterii de cumpărare a banilor. Acest efect

22
se constată numai in termeni reali, deoarece nominal are loc o creştere a
cantităţii de bani la populaţie.
Ca şi receşiunea economică, inflaţia pune de acord capacităţile de
producţie existente cu nevoile reale de consum. Ea realizează acest lucru prin
presiunea permanentă pe care o exercită, in avans, asupra resurselor. Specialiştii
susţin că hiperinflaţia (şituaţie in care s-a aflat şi ţara noastră) cu trecut
crescător şi de durată, dacă este insuficient controlata reprezintă un factor care
poate duce la dezorganizarea intregii economii. Hiperinflaţia viciază corelaţiile
dintre preţurile diferitelor mărfuri, ingreunând poşibilitatea efectuării calculelor
de eficienţă şi rentabilitate.

1.3.2 MODEL DE ÎNLĂTURARE A INFLAŢIEI

Atunci când o inflaţie s-a manifestat sau continuă să se manifeste pentru un

timp indelungat se pune problema dacă poate fi vreodată redusă fără a
intâmpina dificultăţi majore sub forma pierderii locurilor de muncă sau a
scăderii producţiei.
Ipoteza de la care porneşte o astfel de analiză 13 de combatere a inflaţiei
este următoarea: inflaţia este continuă (in condiţiile in care venitul actual este
mai mare decât nivelul său potenţial); inflaţia a continuat pentru un timp şi
oamenii se aşteaptă ca ea să continue.
Această menţinere cu fermitate a aşteptărilor unei continuări a ratei
curente a inflaţiei este cea care conduce la conceptul unei inflaţii perşistente. Să
presupunem că în acest caz ca banca centrală decide să reducă rata inflaţiei,
reducând rata sa de validare monetară. Evenimentele care vor urma unei astfel
de decizii se inscriu in trei etape:
Etapa I
Prima faza a politicii antiinflaţioniste constă in incetinirea ratei
expanşiunii monetare sub rata cuvenită a inflaţiei.
Etapa a II-a
Stagflaţia14. Principalul efort al guvernului in această etapă îl constituie
reducerea şomajului până când acesta atinge “rata naturală”, iar preţurile să fie
stabile. De multe ori insă, in loc să se intre in limita şomajului natural şi a
preţurilor stabile, economiile tind să supraliciteze şi să intre intr-un decalaj
receşionist. Motivul principal al acestei supralicitări este că salariile nu depind
doar de cererea excesivă curentă ci şi de aşteptările inflaţioniste.
13
vezi Richard Lipsey, Alec Chrystal-“Economia pozitivă”, Editura Economică, Bucureşti, 1998
14
Stagflaţia semnifică acea situaţie din economiile ţărilor care se caracterizează prin inflaţie rapidă şi prin lipsa
de creştere notabilă a economiei. Adesea, stagflaţia pune in evidenţă o crestere economică “zero” insoţită de o
inflaţie puternică.
23
 Aşteptările pot determina ca inflaţia sa perşiste după ce cauzele ei iniţiale
au fost inlăturate. Ceea ce iniţial a fost o inflaţie prin cerere, rezultând dintr-un
decalaj inflaţionist, devine o inflaţie pur aşteptată, alimentată pe de altă parte şi
din convingerea populaţiei că inflaţia va continua.
Faza de stagflaţie se caracterizează prin faptul că economia cu toate că
inregistrează un decalaj receşionist, nivelul preţurilor continuă să crească.
Etapa a III-a
Recuperarea. Faza finală, este reintoarcerea la o şituaţie de ocupare
deplină. Atunci când economia ajunge, in cele din urmă, la sfârşitul fazei de
stagflaţie, şituaţia este aceeaşi ca şi cum economia ar fi fost lovită de un şoc
izolat al ofertei agregate.
Acei economişti care sunt preocupaţi in legătură cu aşteptările că salariile
şi preţurile să scadă se tem ca procesul va dura un timp foarte indelungat. Cei
care-şi pun problema accelerări temporare a expanşiunii monetare se tem ca
aşteptările de inflaţie pot fi reinviate atunci când banca centrală creşte
emisiunea monetară. Dacă aşteptările inflaţioniste sunt reinviate, banca centrală
va avea de făcut o opţiune pentru care nu este deloc invidiată. Fie trebuie să
permită ca o noua receşiune severă să spargă aceste aşteptări inflaţioniste, fie,
trebuie să valideze inflaţia pentru a reduce şomajul. In acest din urma caz,
revenim acolo de unde a inceput o inflaţie validată.

1.3.3 INDEXAREA VENITURILOR

Indexarea salariilor şi a altor categorii de venituri reprezintă tot o

componentă a politicii antiinflaţioniste, având ca obiectiv compensarea puterii
de cumpărare pe care au pierdut-o salariaţii şi alte categorii de persoane cu
venituri fixe.
Indexarea reprezintă o tehnică ce permite evoluţia (creşterea) veniturilor
in funcţie de creşterea preţurilor pentru a influenţa puterea de cumpărare a
acestor venituri.
După procentul cu care sunt indexate veniturile distingem:
-indexare totală (veniturile sunt indexate cu acelaşi procent cu care a
crescut rata inflaţiei);
-indexarea parţială (veniturile sunt indexate cu un procent inferior faţă de
rata inflaţiei).
In perioada imediat următoare revoluţiei din decembrie 1989 şi până spre
finalul anului 1991, salariaţii mai erau protejaţi împotriva efectelor negative ale
inflaţiei şi de compensaţiile fixe de care beneficiau. Acordarea de compensaţii
fixe a constituit suportul principal de creştere a veniturilor provenite din salarii
in perioada octombrie ’90 (când a avut loc prima liberalizare a preţurilor) –iunie
’91. Ulterior această şituaţie s-a modificat pentru că s-a trecut la negocierea
24
salariilor dar, practicarea compensaţiilor fixe s-a menţinut, intr-o anumită
măsură.
Totuşi, în condiţiile economice specifice ale României şi a evoluţiei
procesului inflaţionist, s-a ajuns la concluzia că nu era necesară menţinerea
acordăii de compensaţii fixe şi că trebuie să se treacă la indexarea curentă a
salariilor. Unul din principalele motive pentru sprijinul acestei idei era constituit
din faptul că gospodăriile îşi optimizează şingure alocarea veniturilor pentru
achiziţionarea bunurilor şi serviciilor necesare, şi, in consecinţă, nu era necesar
să se acorde compensaţii fixe pentru anumite bunuri şi să se recurgă la
indexarea veniturilor pentru altele deoarece orice gospodărie îşi aloca resursele
monetare in funcţie de consecinţele ei specifice şi nu de destinaţiile stabilite la
nivel central, în mod arbitrar.

CAPITOLUL 2
ELEMENTE ESENŢIALE PENTRU ANALIZA PROCESULUI
INFLAŢIONIST

2.1 CURBA LUI PHILLIPS

Teoria modernă a inflaţiei a fost influenţată intr-o măsură deosebită de

apariţia modelului curbei lui Phillips15, iar mai târziu de criticile aduse acestei
curbe. Pe parcursul existentei aceste curbe se pot distinge trei etape importante:
a)formarea noţiunii de către Phillips şi Lipsey16, care a avut ca punct de
pornire presupunerea că intre rata şomajului există o relaţie stabilă, invers
proporţională;
b)diferenţa dintre curba lui Phillips pe termen scurt şi cea pe termen lung
(diferenţa este demonstrată de către Milton Friedman şi E.Phelps prin teoria
“ratei naturale a şomajului”);
c)critica adusă curbei lui Phillips de către adepţii şcolii aşteptărilor
raţionale, care conşiderau ca nu există nici o formă şistematică de compunere
intre inflaţie şi şomaj.
15
Curba lui Phillips este o relaţie inversă, între variaţia salariilor nominale şi rata şomajului şi a fost relevată de
economistul neozeeelandez Alban William Phillips pe baza observării statistice. Aceasta relatie este DW t=f(u)t,
unde
DW=rata modificarii salariilor nominale
U=rata somajului
16
Richard Lipsey este cel care in 1960 a propus o relaţie asemănătoare cu cea a lui Phillips dar de forma lineară
(relaţia lui Phillips era una nelineara)
25
 2.1.1 CURBA INIŢIALĂ A LUI PHILLIPS

În 1952, A.W.Phillips a revoluţionat teoria modernă a inflaţiei printr-un

articol, consacrat relaţiei dintre variaţia salariilor şi rata şomajului. Această
relaţie a fost dedusă din analiza celor doua variabile (şomajul şi salariile) pe o
perioada de peste 50 de ani, mai precis intre anii 1861-1913, in Marea Britanie.
Phillips, pe baza relaţiei de mai sus (care este de forma neliniară,
negativă), a dedus ca aceasta se potriveşte perfect următorului interval de timp,
adică perioadei 1913-1957. Conform funcţiei, rata de creştere a salariilor scade
pe măsura ce creşte rata şomajului.

Figura nr.5. Curba iniţială a lui Phillips

Unde: U=rata şomajului (in procente)

W17=rata de variaţie a salariilor (in procente)
17
Unemployment (lb.engleză)=şomaj
26
Curba de mai sus ne relevă doua aspecte foarte importante:
a)când rata şomajului este de 5,5% salariile staţionează (W=0)
b)Phillips a dedus de asemenea că atunci când rata şomajului scade
salariile cresc mai repede, iar atunci când rata şomajului are tendinţa de
creştere, salariile cresc mai lent.

Figura nr.6. Curba lui Phillips

Pe parcursul cercetărilor sale, Phillips nu a urmărit ca relaţia mai sus

menţionată (dntre rata şomajului şi rata de creştere a salariilor), să fie negativă,
ci mai degrabă el a fost atras de găşirea unei relaţii care să fie stabilă.
În figura nr.6 se poate observa ca unei valori a ratei şomajului (notată cu
u), îi corespunde două valori ale ratei de variaţie a salariilor (w). Ratei
şomajului îi corespunde două puncte care reprezintă, pe de o parte, rata inflaţiei
prin salarii reprezentată de RB care se datorează scăderii ratei şomajului (când
cererea de forţa de muncă are un ritm ascendent), iar pe de altă parte, rata

Wage (s)=salariu
27
inflaţiei prin salarii RX care apare când rata şomajului creşte (cererea de forţa
de muncă în acest caz se reduce).
Rezultă că rata de creştere a salariilor nu depinde numai de rata şomajului,
de nivelul excesului de cerere, dar şi de variaţia acestui nivel. Phillips spunea în
1958 că “la orice nivel al şomajului există o tendinţa clară a ritmului de variaţie
a ratei salariilor de a se şitua deasupra nivelului mediu, atunci când şomajul
descreşte in perioada de avânt economic, şi sub nivelul mediu, când şomajul
creşte in perioada de declin a ciclului economic”.
Curba lui A.Phillips a fost construită pe baza unor date reale (şituaţia din
Marea Britanie de la inceputul secolului nostru şi sfârşitul secolului trecut) şi a
constituit un model ce incerca sa explice ceea ce nu reuşise teoria economică, şi
anume: de ce nivelul salariilor are tendinţa continua de creştere.
Cel care a incercat să teoretizeze acest model empiric a fost R.G.Lipsey.

2.1.2 MODELUL LUI R.G.LIPSEY

Lipsey porneşte in alcătuirea modelului său de la curba originală a lui

Phillips, dar şi cu ipoteza unei pieţe, unice a forţei de muncă (adică şistemul
unei cereri şi oferte pe o piaţă unică). Lipsey, in modelul său ignoră faptul că
fiecare piaţă de muncă, (fie ea la nivel naţional, regional sau la nivel de ramură
economică) are propriile sale caracteristici. Totodată, Lipsey a utilizat in
modelul său salariul nominal, spre deosebire de teoria economică care conşideră
că cererea şi oferta de pe piaţa muncii sunt funcţii ale salariului real.

28
 Figura nr.7. Modelul lui R.G.Lipsey

ND=cererea de forţă de munca

NS=oferta de forţă de munca
In figura nr.7 se poate observa că cererea de forţă de muncă (notată cu
N ) şi respectiv oferta de forţă de muncă (NS) reprezintă funcţii liniare ale
D

salariului nominal. Piaţa forţei de muncă se află echilibru atunci când N D şi NS

inregistrează aceiaşi valoare (punctul A). Atunci când diferenţa dintre ND şi NS
este zero, rata de variaţie a salariilor nominale este considerată nulă.
Pe piaţă, oferta de forţă de muncă este alcătuită din numărul persoanelor
angajate şi numărul celor fără loc de muncă:
ND=N+U, unde:
N=numărul celor angajaţi;
U=numărul şomerilor.
Numărul de salariaţi plus numărul locurilor de muncă vacante alcătuiesc
cererea de forţă de muncă.
NS=N+V, unde:
V=numărul locurilor de muncă vacante.
Excesul de cerere de forţă de muncă este reprezentat de diferenţa dintre
numărul posturilor vacante şi numărul şomerilor.
X=NS-ND, unde:

29
 X=excesul de cerere de forţă de muncă.
X=N+V-N-U=V-U
În ipoteza că forţa de muncă va deveni mai numeroasă (vezi figura nr.7),
de exemplu de la ND la N1D), un motiv constituind-l faptul că se aşteaptă o
creştere a veniturilor, atunci excesul de cerere de muncă, reprezentat de
segmentul AB, apare pentru nivelul curent al salariului nominal (W 0). In
practica macroeconomică nivelul salariilor creşte (de la W 0 la W1) odată cu
creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă. Lipsey a extrapolat curba lui
Phillips asupra pieţei forţei de muncă cu ajutorul a două funcţii:
a) funcţia de ajustare a salariilor (care reprezintă o relaţie intre excesul
de cerere de forţă de muncă şi variaţia salariilor nominale);
b) funcţia X-U, care este o relaţie negativă intre excesul de cerere de
forţă de muncă şi rata şomajului.

2.1.2.1 FUNCŢIA DE AJUSTARE A SALARIILOR

Funcţia de ajustare a salariilor arată că rata de variaţie a nivelului salariilor

este determinată de diferenţa dintre cerere şi ofertă, cu alte cuvinte de excesul
de cerere de forţă de munca:

D S

X=
N N S , unde:
N
X=excesul de cerere de forţă de muncă
ND=cererea planificată de forţă de muncă
NS=oferta planificată de forţă de muncă.

Cu cât cererea depăşeşte mai mult oferta, cu atât nivelul salariilor va

creşte mai repede. Dacă însă există un raport de egalitate intre cererea de forţa
de muncă şi oferta de forţă de muncă, nivelul salariului nominal va rămâne
constant.

30
Figura nr.8. Funcţia de ajustare a salariilor

Astfel, funcţia de ajustare a salariilor este:

dW
W= W
D S
N N
S
W=k . N ,
sau altfel spus variaţia nivelului salariilor nominale este direct proporţională cu
excesul de cerere de forţă de muncă.
In figura nr.8, un exces de cerere de forţă de muncă produce o variaţie
relativă AC a salariilor nominale. In vreme ce nivelul salariilor şi variaţia
acestuia sunt observabile pe cale empirică, excesul de cerere de forţă de muncă
ND-NS reprezintă o diferenţă intre două mărimi planificate, care nu pot fi
observate statistic, in mod direct. Pentru a aproxima excesul de cerere de forţă
de muncă a fost necesară introducerea unei relaţii ajutătoare, pe care
R.G.Lipsey a obţinut-o facând legătura intre excesul de cerere de forţă de
muncă şi rata şomajului.

31
 2.1.2.2 FUNCŢIA X-U

Alături de funcţia de ajustare a salariilor, Lipsey a stabilit şi o relaţie

negativă intre excesul de cerere de forţă de muncă(X) şi rata şomajului (u).

Figura nr.9. Funcţia X-U

Uf=nivel funcţional al şomajului

In concepţia lui Lipsey lipsa excesului de cerere presupune un număr al

şomerilor egal cu cel al locurilor de muncă vacante şi, astfel curba x-u
intersectează axa OU(abscisa din figura nr.9) intr-un punct Uf, care este
echivalent cu un exces al cererii egal cu zero (nul). Dacă cunoaştem acest punct
(este vorba de Uf), Lipsey era de părere că o creştere a excesului de cerere de
forţă de muncă va genera o scădere a şomajului (u) şi că o creştere a excesului
de ofertă de forţă de muncă va conduce la majorarea ratei şomajului.
Din combinarea celor două funcţii (funcţia de ajustare a salariilor şi relaţia
x-u), rezultă o curbă specifică a lui Phillips, care se referă la o piaţă individuală

32
a forţei de muncă. Conform modelului Phillips-Lipsey, rata inflaţiei prin salarii
se explică prin excesul de cerere de pe piaţa forţei de muncă.

2.1.3 CURBA LUI PHILLIPS ÎN TIMP

Milton Friedman şi Phelps sunt primii economişti care au manifestat

neincredere la adresa curbei lui Phillips. Ei şi-au pus intrebarea dacă aceasta
curbă reprezintă o relaţie stabilă atât pe termen lung dar şi pe termen scurt.
Totodată Friedman critică interpretarea dată de Lipsey curbei lui Phillips, in
special datorită faptului că Lipsey nu a luat in calcul aşteptările inflaţioniste.
Phelps şi Fiedman arătau că orice punct luat de pe curba lui Phillips determină
o anumită rată de inflaţie, dar dacă rata anticipată a inflaţiei se va schimba,
acest lucru va conduce la modificarea curbei lui Phillips. Orice rată a inflaţiei
actuale, mai ridicată, va determina peste o perioadă relativ lungă de timp, o rată
mult mai ridicată a inflaţiei aşteptate şi in acest mod curba lui Phillips va avea o
tendinţă de urcare ce va împiedica orice compensare intre inflaţie şi şomaj pe
termen lung (vezi figura nr.11).
In contextul celor afirmate mai sus Phelps declara: “dacă se aşteptă o
creştere generală a preţurilor de 4% pe an, de ce ar fi rata asociată şomajului
mai scăzută sau mai ridicată decât cea care ar exista dacă s-ar aştepta o
stabilitate a preţurilor viitoare, iar cererea globală s-ar comporta de o manieră
care să determine preţuri medii stabile?”. Deşi nu neagă existenţa unei curbe pe
termen scurt Friedman şi Phelps susţin că acesta se modifică odată ce se
schimbă rata anticipată a inflaţiei.

33
Figura nr.10. Curba lui Phillips în timp

In figura de mai sus se evidenţiază mai multe curbe ale lui Phillips,
şingura diferenţa dintre ele constând in faptul că fiecare este trasată pe baza
unei rate a inflaţiei anticipate diferite (respectiv pentru 0%, 1%, 2% şi 3%).
Conform opiniei celor doi economişti (Friedman şi Phelps) tocmai din acest
motiv ecuaţia ce dă curba lui Phillips trebuie să arate astfel:
r=f(u)+r*, unde:
r=rata inflaţiei
u=rata şomajului
r*=rata anticipată a şomajului
Din datele de mai sus se pot extrage următoarele concluzii:
-curba lui Phillips se modifică de fiecare dată, odată cu rata anticipată a
inflaţiei;
-orice schimbare a ratei anticipate a inflaţiei are drept urmare deplasarea
curbei lui Phillips ascendent (dacă rata inflaţiei aşteptate creşte) şi descendent
(dacă rata inflaţiei anticipate inregistrează o scădere).

34
 2.1.4 INOVAŢIILE ADUSE DE SAMUELSON ŞI SOLOW
CURBEI LUI PHILLIPS

P.Samuelson 18 şi R.Solow19 au publicat in 1960 o lucrare care a adus

curbei lui Phillips o imensă popularizare. Aceşti doi autori au incercat in primul
rând să demonstreze importanţa conceptului teoretic de curbă a lui Phillips
pentru politica economică a unei ţări. Specificul tratării curbei lui Phillips de
către Samuelson şi Solow derivă din următoarele motive:
a)curba iniţială a lui Phillips (care reprezintă o relaţie intre rata şomajului
şi rata de variaţie a salariilor) a fost modificată, astfel incât, ea a devenit o
relaţie intre rata şomajului şi rata inflaţiei.
b)Samuelson şi Solow au transformat conceptul teoretic intr-un
instrument de politică economică care permitea realizarea de programe
guvernamentale ce puteau combina, alternativ, rate ale şomajului cu rate ale
inflaţiei.
După apariţia lucrării celor doi specialişti, această formulare a curbei lui
Phillips (ca relaţie intre inflaţie şi rata şomajului) a ajuns să aibe prioritate in
dezbaterile ce aveau această temă, ca şi în cercetările ulterioare. Există insă o
relaţie intre formulările lui Phillips-Lipsey şi ale lui Samuelson-Solow privind
curba lui Phillips, care este dată de o formulă a marjei de profit inclusă in preţ.
Agenţii economici îşi determină preţurile de vânzare ale produselor lor cu
ajutorul unui adaos fix, calculat de baza costurilor efective pe unitatea de
muncă depusă (acest adaos include marfa de profit obişnuită la nivel de ramură
precum şi un coeficient care să remunereze deprecierea capitalului fix):
WN
P=(1+a) X
, unde:
P=preţul produsului (sau nivelul preţului)
W=nivelul salariului nominal;
N=număr de salariaţi;
X=nivelul producţiei efective
WN W
 =costul pe unitatea de muncă
X A
a=adaos
După logaritmare şi derivare rezulta:
18
Paul Authory Samuelson (1915-), economist american a studiat la Universitatea din Chicago. A funcţionat ca
profesor la Institutul de Tehnologie de Massachusetts (1940-1985). Lui Samuelson i s-a atribuit Premiul Nobel
in 1970 pentru „ridicarea nivelului analitic şi metodologic general al stiintei economice cu ajutorul
instrumentarului matematic, pentru şi pentru meritele sale in reprezentarea legilor fundamentale ale economiei
de piaţă”. Lucrarile sale de bază au aparut in 1947 „Bazele analizei economice” şi in 1948 „Economics”.
19
Robert M Solow (1924-), economist american a studiat la Universitatea Haward; in 1987 a primit Premiul
Nobel pentru lucrările sale in domeniul creşterii economice. Solow şi-a adus contribuţia şi in alte domenii ale
ştiintei economice: teoria economiei urbane, macroenomia, economia resurselor naturale, politica ocupării şi a
stabilitaţii economiei. Principalele sale lucrări sunt: „Linear Programming and Ecnomic Analysis” (1958), „A
contributione to the thery of economic growth„ (1957).
35
 log P=log (1+a)+log W-log A
dP dW dA
P

W

A
sau r  W   , unde:
r=rata inflaţiei
W=rata de creştere a salariilor nominale
 =rata de creştere a productivităţii muncii

Din modul de formare a preţului se deduce ca rata inflaţiei este egală cu

diferenţa dintre rata de creştere a salariilor nominale şi rata de creştere a
productivităţii muncii.
In continuarea demonstraţiei lor, Samuelson şi Solow, presupun că, curba
lui Phillips se mai poate scrie sub următoarea forma:
W=r*+bu-1+  , b>0
0    1, unde:
*
r =rata anticipată a inflaţiei.

Rata de variaţie a salariilor nominale W (exprimată in procente) depinde

de rata aşteptată a inflaţiei (r*), de gradul de preşiune al cererii (notat cu u -1) şi
de rata de creştere a productivităţii muncii (  ).
Din penultimele două relaţii se obţine curba lui Phillips, modificată de
Samuelson şi Solow:
r=r*+bu-1-(1-  ) 

Aceasta ultimă formulă ne permite să concluzionăm că rata inflaţiei(r) este

determinată de preşiunea exercitată de cerere asupra pieţei muncii (bu -1), de rata
aşteptată a inflaţiei(r*) şi de termenul (1-  )  , care arată partea din creştere a
productivităţii muncii ce nu se transferă asupra muncitorilor sub forma unor
creşteri salariale. Cu cât această componentă a productivităţii muncii este mai
ridicată, cu atât este mai scăzută rata inflaţiei.
In acelaşi timp, Samuelson şi Solow, au dorit transformarea curbei lui
Phillips dintr-o teorie economică, intr-un instrument de politică economică.
Astfel, în opinia lor, fiecare punct de pe curba lui Phillips putea fi interpretat ca
o varianta poşibila a politicii economice dusă de guvern.
Intre punctele A şi B (vezi figura nr.11) de pe curba R a lui Phillips se
manifestă o relaţie invers proporţională intre ratele şomajului şi ale inflaţiei. Cu
alte cuvinte se poate obţine o inflaţie mai scăzută in schimbul unui şomaj mai
ridicat, sau se poate realiza un şomaj mai scăzut, dar in acest caz inflaţia va
cunoaşte un trend ascendent.

36
 Figura nr.11. Curba lui Phillips

Spre exemplu, plecăm de la ipoteza că o perioadă relativ indelungată de

timp preţurile au crescut cu 4% anual şi că rata şomajului s-a menţinut in jur de
7,5%. Guvernul conşiderând ca aceasta rată a şomajului este ridicată incearcă să
o reducă prin stimularea cererii, cum ar fi, de exemplu, creşterea deficitului
bugetar finanţat printr-o creştere a ofertei de bani. Modelul macroeconomic este
al ocupării, care are atât efecte reale, cât şi efecte inflaţioniste, astfel incât
creşterea cererii globale nu numai că reduce rata şomajului dar şi sporeşte rata
inflaţiei.
2.2 MODELUL ECONOMIC AL LUI J.M.KEYNES
In esenţă modelul elaborat de J.M.Keynes se compune din trei categorii de
elemente şi anume:
1.variabilele, care constau fie dintr-o serie de indicatori economici (cum
ar fi venitul naţional, cerere, ofertă, consum, economie, investiţii globale etc),
fie din rata lor sau raportul dintre două categorii (inclinaţia spre consum, rata
dobânzii etc).
2.relaţiile dintre variabile care sunt redate cu ajutorul unor ecuaţii sau
inegalităţi, precum şi, interdependenţa dintre ele redată cu ajutorul unor funcţii
(funcţia ocupării, funcţia ofertei, funcţia investiţiilor etc).
37
 3.parametrul investiţional multiplicator (K) cu ajutorul căruia se exprimă
gradul de intenşitate.
Pentru inţelegerea demonstraţiei lui Keynes se impune prezentarea
amănunţită a elementelor ce fac parte din modulul său.
2.2.1 Variabilele
Variabilele la care se refera Keynes sunt de 2 feluri: variabile endogene
(sau determinate) şi variabile exogene (sau determinante).
a)variabilele endogene sunt indicatori globali sau agregaţi care
caracterizează nivelul activităţii economice la scara economiei naţionale şi
anume:
-preţul global de oferta a producţiei realizat (Z);
-cererea efectivă de mărfuri (D) sau volumul total de incasări
obţinute de intreprinzători din vânzarea mărfurilor; această cerere efectivă de
mărfuri se compune din două părţi: cererea de bunuri de consum final sau
individual (D1) şi cererea de bunuri destinate investiţiilor (D2);
-venitul global (y)
-consumul final global (C)
-economiile (S) sau partea din venitul global (Y) care rămâne după
scăderea consumului final global (C)
S=Y-C
-investiţiile globale (I)
-volumul foloşirii mâinii de lucru sau al ocupării (N sau E)
Cea mai importantă dintre variabilele endogene pentru funcţionarea
economiei de piaţă este cererea efectivă de mărfuri (D) deoarece in funcţie de
nivelul şi modificarea ei depinde modificarea celorlalte variabile.
b)variabilele exogene constau intr-o serie de proporţii (rate) date, cu
privire la comportamentul agenţilor economiei, atât in calitate de consumatori
(inclinaţia spre consum), cât şi in calitate de intreprinzători. Variabilele exogene
foloşite de Keynes sunt in număr de trei:
-inclinaţia spre consum, privită ca raport intre consum şi venit (C/Y) sau
direct, sporul de consum şi sporul de venit (inclinaţia marginală spre consum
C’=DC(DY), cu reversul ei inclinaţia spre economie, in expreşie medie (S/Y)
sau sub formă marginală (n=DS/DY).
-eficienta marginală a capitatului, sau procentul de profit obţinut cu
ultima investiţie.
-rata dobânzii.
2.2.2 Relaţiile dintre variabile
Relaţiile dintre variabile sunt redate cu ajutorul unui şistem de ecuaţii şi
inegalităţi (ecuaţii de comportament-funcţiile-, ecuaţia fundamentală a
modelului, ecuaţia de echilibru etc). Pentru inţelegerea modelului, trebuie să
amintim concepţia lui Keynes despre economia de piaţă şi, care sunt cauzele, in
opinia sa, care generează dezechilibrul in economie.

38
 In contradicţie cu economiştii claşici care, de regulă, presupuneau deplina
utilizare a capacităţilor de producţie, negând astfel şomajul, iar mai târziu, unii
dintre ei (A.C.Pigou20) admiteau numai şomajul voluntar şi funcţional
(temporar), J.M.Keynes admite şi recunoaşte existenta şomajului involuntar
(şomajul economic de masă) şi incearcă să-i descopere cauzele.
Keynes este de părere ca nivelul ocupării (E) sau numărul de muncitori
care găsesc de lucru (N) depinde de cererea efectivă de mărfuri (D) sau de
incasările intreprinzătorilor din vânzarea producţiei, respectiv de cererea
solvabilă:
N=f(D)
Daca luăm in calcul structura cererii da mărfuri şi mărimea venitului
global (Y), Keynes ajunge la concluzia că dacă suma consumului final global
(C) şi a investiţiilor globale (I) este egala cu venitul global (Y) atunci economia
se afla in stare de echilibru:
C+I=Y
Relaţia de mai sus reprezintă ecuaţia fundamentală a modelului keyneşian.
In realitate nu toate mărfurile găsesc desfacere pe piaţă (astfel luând
naştere dezechilibrul in economie) şi astfel:
C+I<Y,
Ceea ce demonstrează faptul ca incasările sunt mai mari decât producţia oferită,
că cererea globală de bunuri finale (C) şi bunuri pentru investiţii(I) este mai
mică decât oferta (Y şi Z), că o parte din producţie nu se poate vinde şi, in mod
logic, o parte din muncitori nu găsesc de lucru, perşistând astfel şomajul
involuntar.
Căutând o soluţie pentru această şituaţie nefavorabilă, Keynes arată că
dacă se scade consumul final global (C) din venitul global (Y), rămâne o parte
nefolosită din cadrul venitului, adică acea parte care nu a avut piaţa conşiderat
ca economic pentru firme (S):
Y-C=S
Dacă această parte din economie “S” ar fi egală cu investiţiile (I), este poşibil sa
se realizeze echilibru economic şi ar putea să crească ocuparea mâinii de lucru
(respectiv să se reducă rata şomajului).
S=I
Ecuaţia S=I, poartă numele ecuaţia de echilibru a modelului economic
keynesian. In realitate insă, nu tot ce se economiseşte sau se acumulează nu este
investit, putând exista şituaţia in care S>I sau S<I. Faptul acesta este conşiderat
de Keynes ca generator al dezechilibrelor şi exprimă dificultăţi in vânzarea unei
părţi din produsele realizate sau chiar a intregii producţii, menţinerea sau
accentuarea şomajului involuntar.

20
Athur Pigou (1877-1959), economist englez, profesor universitar la Univesitatea din Cambridge. Spre
deosebire de Keynes care susţinea restabilirea ocuparii depline prin interventia statului, Pigou afirma ca
reducerea salariilor va determina reducerea preţurilor, prin jocul incasarilor reale, valoarea reală a activelor
monetare va creşte şi prin cheltuirea lor va avea loc stimularea creşterii gradului de ocupare.
39
 2.2.3 PARAMETRUL “MULTIPLICATOR INVESTIŢIONAL”
(K)

Parametrul K a fost utilizat de J.M.Keynes pentru a exprima legătura ce

exista (interdependenţa) dintre fluctuaţiile investiţiilor, ocupării şi veniturilor.
Paternitatea conceptului de “multiplicator” revine lui R.Kahn (1931) care l-a
folosit in legătură cu ocuparea mâinii de lucru pentru a arata de câte ori (K)
creşte ocuparea totală in raport cu ocuparea primară din ramurile producătoare
de bunuri de investiţii.
Keynes este acela care a extins utilizarea acestui parametru, el devenind
dintr-un multiplicator al ocupării mâinii de lucru o relaţie mai complexă,
denumită “multiplicatorul investiţional”. Keynes spunea despre acest
multiplicator că “el nu spune că, atunci când are loc un spor al investiţiilor
globale, venitul va creşte cu o mărime care este de K ori mai mare decât sporul
investiţional”21. Formula multiplicatorului este următoarea:
1
K= 1 DC
DY
Conform modelului lui Keynes, mărimea multiplicatorului este direct
proporţională cu inclinaţia spre consum (DC/DY), ceea ce inseamnă ca in ţarile
avansate din punct de vedere economic, in care inclinaţia spre consum este mai
mică şi mărimea multiplicatorului va fi mai mică, iar in ţarile sărace, unde
oamenii sunt inclinaţi sa consume o parte mai mare din veniturile lor,
multiplicatorul va fi mai mare. Multiplicatorul va fi cu atât mai mic cu cât
DC/DY (adică inclinaţia marginală spre consum) va fi mai aproape de zero şi cu
atât mai mare cu cât inclinaţia marginală spre consum este mai aproape de 1.
Keynes afirma că “principiul general al multiplicatorului este acela căruia
trebuie să ne adresam când căutam o explicaţie a modului in care fluctuaţiile
mărimii investiţiilor, reprezentând o parte relativ mică a venitului naţional,
venit capabil să genereze fluctuaţii ale volumului total de ocupare şi ale
venitului global de o amplitudine mult mai mare decât propria lor amplitudine”.

2.3 INDICATORI NOMINALI ŞI REALI

21
Sultana Sută-Selejan-„Doctrine economice-o privire panoramică”
Editura Eficient, Bucureşti, 1997
40
 2.3.1.INDICELE PREŢURILOR BUNURILOR DE CONSUM
(IPC)

Indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC) este unul dintre cei mai
cunoscuţi şi utilizaţi indici de preţuri in statistica internaţională. Cea mai mare
parte a ţarilor dezvoltate calculează şi publică lunar indicele preţurilor de
consum, ca o măsură a inflaţiei din ţara respectivă. IPC are o mare importanţă
datorita faptului ca in contractele colective de muncă este prevăzută clauza
compensării creşterii preţurilor, creştere care este evidenţiată de acest indice. Ca
urmare, politica monetară şi fiscală sunt afectate de modificările IPC.
IPC măsoară evoluţia de ansamblu a preţurilor mărfurilor cumpărate şi a
tarifelor serviciilor utilizate de populaţie intre două perioade. Pentru calculul
indicelui se foloseşte o formulă de tip Laspeyres. Deci el exprimă evoluţia
medie a preţurilor pentru menţinerea unei structuri a consumului constantă
(structura din perioada de bază) şi nu exprimă evoluţia medie a preţurilor
conform structurii consumului din perioada curentă (pentru aceasta variantă ar
fi nevoie de un indice de tip Paache). Principalul argument care sta la baza
adoptării indicelui de tip Laspeyres este cel al uşurinţei calculului: se determină
structura consumului in perioada de baza, iar in continuare pentru calculul
curent al indicelui este necesară numai inregistrarea preţurilor.

P q i P q
p
1 0
IPC= 0
 0

P q 0 0
P q 0 0

IPC=  Ip.qip0q0, unde:

P1=preţurile perioadei curente (analizate)
P0=preţurile perioadei de bază
Q0=consumul in perioada de bază

poq0
pq
0 0
Qi = exprimă structura consumului pe categorii de bunuri şi servicii,
p q
0 0
determinate pe baza cheltuielilor de consum efectuate in perioada de bază.
In România calculul indicelui se efectuează pe baza structurii cheltuielilor
pentru cumpărarea produselor şi serviciilor de către aproximativ 36000 familii,
cercetate in cadrul Anchetei integrate in Gospodarii (AIG) şi a preţurilor
înregistrate in circa 4300 puncte amplasate in toate judeţele ţarii.
Observarea şi inregistrarea preţurilor/tarifelor se efectuează de către
anchetatori specializaţi, in 41 municipii reşedinţă de judeţ (incluşiv municipiul

41
Bucureşti) şi in principalele aşezări urbane din toate judeţele. Nomenclatorul
unităţilor s-a alcătuit cu respectarea cerinţelor de reprezentativitate din punct de
vedere al volumului şi structurii consumului. Eşantionul unităţilor de observare
cuprinde două categorii. Primul tip îl constituie magazinele, pieţele ţărăneşti şi
unităţile prestatoare de servicii care practică preţuri libere pentru mărfurile
alimentare, agroalimentare, nealimentare şi o parte din servicii. Din cele
aproximativ 5300 de magazine şi unităţii prestatoare de servicii, 3200 (peste
60%) au forma de proprietate privată. Al doilea tip de unităţi se referă la acelea
care practică preţuri unice pe ţară, cum sunt de exemplu: CONEL, ROMGAZ,
SNCFR, TAROM, NAVROM, POŞTA ROMÂNĂ, ROMTELECOM.
Nomenclatorul produselor alimentare, nealimentare şi serviciilor pentru
care se culeg preţurile şi tarifele include mărfurile şi serviciile cu cea mai mare
pondere in cheltuielile de consum ale populaţiei, astfel incât, schimbarea
acestora sa reflecte evoluţia preţurilor grupei din care fac parte. Acest
nomenclator este stratificat pe grupe de produse, subgrupe, posturi de cheltuieli
şi sortimente:

Tabelul nr.1
NOMENCLATORUL PRODUSELOR FOLOSITE IN CALCULUL IPC

CATEGORIA GRUPE SUBGRUPE POSTURI DE SORTIMENTE

PRODUSELOR CHELTUIELI
ALIMENTARE 18 33 95 714
NEALIMENTARE 21 45 124 1471
SEVICII 17 24 46 366
TOTAL 56 102 265 2551

Până in 1993, la calculul indicelui s-a utilizat un şistem de ponderare bazat pe

structura cheltuielilor de consum din cercetarea bugetelor de familie pentru anul
1990. Incepând cu luna ianuarie 1994 se utilizează structura din anul 1993, iar
din 1996 ponderile anului 1995. (vezi ANEXA 1 intitulată “ STRUCTURA
CONSUMULUI POPULAŢIEI UTILIZATĂ LA CALCULUL IPC).
Calculul indicelui se realizează prin agregări succeşive pornind de la
indicele sortimentului. Se obţin in acest fel indici pentru posturi de cheltuieli,
subgrupe, grupe şi in final indicele general al preţurilor de consum.
In ţara noastră se publică lunar indici ai preţurilor de consum, pe total şi
pe categorii de mărfuri.

42
2.3.2 INDICELE PREŢURILOR PRODUCŢIEI INDUSTRIALE
(IPPI)

Prin calcularea indicelui preţurilor producţiei industriale (IPPI) se are in

vedere obţinerea unei imagini cât mai complete asupra majorităţii operaţiilor de
piaţa efectuate de ansamblul agenţilor şi totodată, reflectarea cât mai corectă a
evoluţiei proceselor inflaţioniste.
Indicele preţurilor producţiei industriale măsoară evoluţia preţurilor
industriale livrate de producătorii interni in primul stadiu al comercializării,
potrivit nomenclatoarelor oficiale aflate in rigoare in momentul calculului.
Aceşti indici sunt calculaţi la nivelul intregii producţii industriale, care
include atât producţia destinată pieţei interne cât şi producţia livrată la export.
Preţurile care sunt inregistrate pentru calculul indicelui sunt cele
practicate in primul stadiu de vânzare, adică la ieşirea pe poarta intreprinderii.
In aceste preţuri sunt incluse costurile de producţie, profitul firmei producătoare
şi eventual alte taxe incluse de stat sau de administraţia locală (aici nu se
include TVA).
Pentru calcularea IPPI se stabilesc nomenclatoare de produs, unităţi,
sortimente şi indicele propriu-zis se calculează prin agregări succeşive conform
Claşificării Activităţii din Economia Naţionala(CAEN): sortiment, produs, clasă
de produse la nivelul intreprinderii, clasa, grupa, diviziune, industria in
ansamblu. Mai trebuie menţionat faptul ca nomenclatorul de mai sus nu este
unic pe ţară, ci se realizează la nivelul fiecărui agent economic de către
statisticieni împreuna cu specialiştii din intreprinderi.
Practic, calculul IPPI se face foloşind indicele Laspeyres şi, presupune
următoarea metodologie:
1.calculul indicilor individuali ai preturilor la nivel de sortiment:

IS=
P S1 .
100, unde:
P S0
PS1=preţul sortimentului din luna curentă
PS0=preţul sortimentului in anul de bază
2.calculul indicilor preturilor la nivel de produs şi de agent economic:
n

IPA=  I
i 1
Si
.100,
n
I= 1, n ,

43
 I=sortimente reprezentative ale produselor agentului economic
3.calculul indicilor de preţuri la nivel de produs final:
n

I .V
i 1
PAI PAIO
.
IPT= n 100
Vi 1
PAIO

I= 1, n , I=semiprodusele ce compun produsul final

VPAIO=valoarea totala a produsului in perioada de baza
4.calculul indicilor de preţuri la nivel de clasa CAEN:
n

 i .V
i 1
PT PRiO
ICT= n , unde:
V
i 1
PTiO

I= 1, n produsele fianale realizate in ţară din clasa CAEN respectivă

VPTO=valoarea producţiei din clasa CAEN respectiva in anul de bază
5.calculul indicilor de preţuri la nivel de grupă:
n

 i .V
i 1
CT CTIO
.
IG= n 100, unde:
V
i 1
CTIO

I= 1, n clasele din grupa respectivă

VCTO=valoarea totală a claselor din grupa respectivă in anul de bază
6.calculul indicilor de preţuri la nivel de diviziune:
n

 i .V
i 1
Gi GIO
.
ID= n 100, unde:
V
i 1
GIO

I= 1, n grupele ce compun diviziunea

VGIO=valoarea grupelor din diviziunea CAEN respectivă pentru anul de
bază.
7.indicele preţurilor pe total industrie:
n

 I .V
i 1
DI DIO
.
IT= n 100, unde:
Vi 1
DIO

I= 1, n diviziunile CAEN
VDO=valoarea diviziunii CAEN pe total industrie in anul de bază.

44
 2.3.3 DEFLATORUL PIB

Un alt instrument de dimenşionare a inflaţiei îl reprezintă deflatorul PIB.

Deflatorul PIB este indicele implicit al preţurilor produsului intern brut (PIB).
Dacă ţinem cont de utilizarea finală, mărimea PIB este egală cu diferenţa dintre
valoarea bunurilor finale şi cea a bunurilor importate. In acest caz deflaţionarea
porneşte de la fiecare componentă C j, şi se calculează câte un indice de preţuri
de tip Paasche. Acest indice rezultă din raportul dintre C j in preţuri curente şi
indicele volumului fizic de tip Laspeyres22.
Deflaţionarea presupune impărţirea fiecărei componente C j in preţurile
grupei care îi corespunde. Prin agregarea componentelor deflaţioniste se obţine
PIB real. Deflatorul rezultă din raportul dintre PIB nominal şi PIB real. Dacă
din aceasta mărime a deflatorului, care este exprimată in procente se scade 100
rezultă rata inflaţiei.
PIBno min al .
D= PIBreal
100, unde: D=deflactorul
r=d-100, unde: r=rata inflaţiei

Spre deosebire de rata inflaţiei calculată pe baza indicelui bunurilor de

consum, care exprimă numai evoluţia preţurilor pentru bunuri şi tarifelor pentru
serviciile consumate de populaţie, rata inflaţiei determinată pe baza deflatorului
PIB reflectă evoluţia preţurilor pentru o sfera mai cuprinzătoare de bunuri şi
servicii, incluşiv a celor de capital. Din acest punct de vedere putem conşidera
ca aprecierea inflaţiei se face mult mai corect utilizând deflatorul PIB.

22
Niţă Dobrotă(coordonator)-„Dictionar de economie”, Ed.Economică, Bucureşti, 1999
45
 CAPITOLUL 3. CORELAŢII ALE INFLAŢIEI

3.1 CORELAŢIA INFLAŢIE-ŞOMAJ

Două dintre cele mai importante probleme cu care se confruntă un stat

contemporan, indeosebi in perioada de tranziţie de la un tip de economie la altul
(lucru valabil şi in cazul României, adică, trecerea de la economia de tip
centralizat la o economie de piaţa) sunt reprezentate de inflaţie şi de şomaj.
Aceste două probleme sunt şi mai accentuate la nivelul instituţiilor care pot lua
decizii in legătura cu acestea (guvern, ministere) pentru că, nu de puţine ori,
acestea trebuie sa alegă pentru ameliorarea uneia şingur. Altfel spus, guvernul
care incearcă o politică de macrostabilizare nu poate in nici un caz să acţioneze
asupra ambelor probleme (inflaţie şi şomaj). Factorii decizionali trebuie sa
“cântărească” implicaţiile unei decizii asupra unui fenomen (de exemplu cu cât
va creşte rata şomajului, temporar, pentru a se reduce rata inflaţiei cu un anumit
procent) şi, respectiv, să aleagă dintre mai multe variante alternative pe cea mai
puţin “nocivă“ pentru populaţie.

3.1.1 DEFINIREA ŞOMAJULUI

Forţa de muncă reprezintă in contextul economiei de piaţa, un bun care se

comercializează, in mod liber pe o anumita piaţă, denumită piaţa forţei de
muncă (sau, mai pe scurt, piaţa muncii). Din acest punct de vedere, şomajul
reprezintă excedentul de oferta de forţă de muncă faţă de cererea de forţă de
muncă:
S=O-C, unde:
S=reprezintă şomajul;
O=oferta de forţă de muncă;
C=cererea de forţă de muncă.
Dar, definiţia dată mai sus şomajului, nu ne poate oferii răspunsuri la intrebări
de genul: Este şomer un muncitor care nu lucrează o săptămână? Este un
student şomer atunci când caută de lucru in timpul vacanţelor şi nu găseşte?.
Pornind de la problematica de mai sus putem enumera anumite elemente care

46
incadrează o anumită persoană in categoria şomerilor. Astfel de elemente pot fi
următoarele:
-după trimiterea in şomaj persoana respectivă a căutat in mod activ şi
sistematic de lucru in ultimule patru săptămâni.
-aşteaptă să fie rechemat la locul de muncă de unde a fost disponibilizat.
-in decursul următoarei luni se aşteaptă să găsească un nou loc de muncă
in locul celui pierdut.
Dintre aceste condiţii care ne ajuta sa stabilim dacă o persoana este sau nu
şomer, cea care reprezintă importanţa cea mai mare ar fi ca persoana care şi-a
pierdut locul de muncă să caute in mod activ o noua slujbă şi nu doar să
reclame faptul ca nu găseşte de lucru.
O alta definiţie foarte cunoscută a şomajului este dată de Biroul
Internaţional al Muncii-organizaţie cuprinsă in Şistemul Naţiunilor Unite, care
elaborează statistici, studii şi analize pe baza informaţiilor primite de la ţările
membre şi care are ca scop mai buna fundamentare a deciziilor luate pentru
combaterea şomajului. Conform definiţiei acesteia este şomer:
-orice persoană care a împlinit 15 ani;
-este apt de muncă;
-este disponibil pentru o muncă salariată sau nesalariată;
-nu munceşte
-caută un loc de muncă.
In România problema şomajului tinde să se agraveze şi datorita faptului că
a inceput să se restructureze o parte a intreprinderilor mari şi foarte mari.
Aceasta restructurare presupune, deci, şi pierderea unor locuri de muncă, care
adăugându-se la numărul şomerilor deja existenţi pe această piaţă nu va reuşi
decât să agraveze problema şomajului, iar in ultimă instanţă va conduce chiar la
revolte sociale (greve, ieşiri in stradă, boicoturi etc).

3.1.2 CARACTERIZAREA ŞOMAJULUI

Şomajul, ca dezechilibru major al unei economii contemporane se poate

claşifica in:
a)şomajul voluntar23, care este o forma de şomaj proprie celor care decid
in mod deliberat să inceteze să muncească (total sau parţial), fie pentru ca ei
apreciază ca salariul este prea mic şi preferă timpul liber sau să-şi insuşească o
nouă meserie, fie pentru că sunt in căutarea unui loc de munca mai bine
reenumerat şi costurile antrenate de acesta căutare or fi mai mult decât
compensate prin creşterea salariului.

23
Niţă Dobrotă (coordonator)-Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999
47
 b)şomajul involuntar24, adică acea formă de şomaj determinată de
impoşibilitatea de a găşi un loc de muncă acceptând salariul curent, adică
salariul acceptat de cei care lucrează. Adesea cei care se includ aici se datorează
neconcordanţei dintre calificarea pe care o are o persoană şi calificarea pe care
o solicită postul respectiv.
c)şomajul structural, specific in acestă perioadă României, şi care este
determinat de tendinţele de restructurare a economiei pe activităţi, pe forme de
proprietate, etc., care are loc sub incidenţa procesului tehnico-economic,
mutaţiilor din departamentul respective, unor importante fenomene sociale sau
politice. Această categorie de şomaj include de obicei:
 şomajul din ţarile sărace cu creştere demografică, dar lipşite de
capital şi de competenţele necesare exploatării raţionale a resurselor umane.
 şomajul din ţările avansate economic afectate de disfuncţiile
modului de organizare a muncii care nu mai permite creşteri de productivitate
ca inainte astfel incât modelul economic devine contraproductiv. Pentru
cucerirea şi păstrarea pieţelor lor recurg la creşterea productivităţii şi nu a
aparatului de producţie, îşi recompun aparatul de producţie concomitent cu
scăderea locurilor de muncă.
 şomajul din ţările aflate in tranziţie la economia de piaţă care
traversează un proces profund de adaptare structurală generală la condiţiile
pieţei, fapt ce impune adaptarea cererii de muncă la nevoile reale ale unităţilor
economice determinate de mediul concurenţial, promovarea formelor de
utilizare intermitentă a muncii, contracte de angajare cu durată determinată şi
timp de muncă parţial.

3.1.2.1 NIVELUL ŞOMAJULUI

Nivelul şomajului se măsoară in mărime absolută (ca număr de şomeri)

dar se determină şi ca rată:
NS
Rs= PA .100 , unde:
Rs=rata şomajului;
NS=numărul de şomeri;
PA=populaţia activă
Şomajul cunoaşte nivele diferite in cadrul ţărilor lumii, iar, uneori,
şomajul este diferit şi pe zonele geografice cuprinse in cadrul aceluiaşi teritoriu
naţional. Economiştii contemporani au căzut de acord cu permanentizarea
24
Niţă Dobrotă (coordonator)-Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999

48
şomajului in cadrul economiei, unii autori susţinând ca acest proces de
permanentizare a debutat la inceputul secolul al XX-lea, alţii conşiderând
inceputul acestui proces in anii ’50-’60.
Deşi este acceptat ca există şomaj, acest lucru nu inseamnă ca se exclude
definitiv existenţa unui echilibru pe piaţa forţei de muncă (starea de ocupare
deplină). Ca urmare, ocuparea deplină a forţei de muncă a devenit echivalenta
cu un şomaj al cărui nivel este scăzut, reflectat printr-o rata a şomajului de
câteva procente (5-6%). J.M.Keynes era de părere ca foloşirea deplină a mâinii
de lucru inseamnă absenta şomajului, dar este compatibilă cu un şomaj voluntar
şi funcţional.
Dacă ocuparea deplină implica un şomaj de 3-5 procente, in mod
analogic, se conşidera ca scăderea şomajului sub minimul respective
caracterizează o stare de supraocupare a forţei de muncă. Conform teoriei lui
Dennise Flouzar, dacă rata şomajului atinge in jur de 1%, mâna de lucru devine
foarte rară, creând o anumită dependenţă pentru cei care vor să angajeze şi
totodată, costul plătit de cei care angajează salariaţi tinde sa crească in mod mai
accelerat decât productivitatea. Economistul A.W.Phillips, care a pornit in
cercertările sale de la permanentizarea şomajului (in lucrările sale a fost luată ca
exemplu şituaţia din Anglia), a ajuns sa impună in teoria economică un nou
concept-rata naturala a şomajului. Această teorie a fost ulterior dezvoltată de
Friedman. Rata naturală a şomajului este strâns legată de rata inflaţiei; practic,
rata naturală corespunde unei rate stabile a inflaţiei.
Pentru a inţelege cea ce inseamnă rata naturală a şomajului pornim de la
premisa existenţei inflaţiei in economie, exprimată printr-o anumita rată şi
realizarea, concomitent, a doua condiţii care fac sa nu se modifice dimenşiunile
inflaţiei:
*să nu se creeze un excedent de cerere;
*sa nu se producă şocuri in ofertă.
Dacă se realizează prima condiţie, şomajul se fixează la nivelul ratei sale
naturale, adică la nivelul determinat de egalizarea preşiunii in direcţia creşterii
salariilor ca urmare a reocupării tuturor locurilor de muncă, cu preşiunea pentru
scăderea salariilor care se formează sub incidenţa existentei şomajului.
Realizarea celei de a doua condiţii face ca oferta agregată să nu cunoscă altă
schimbare decât cea determinată direct de rata inflaţiei care, daca rămâne
constantă, menţine şomajul in limitele ratei naturale.
Prin realizarea celor două condiţii punctate anterior, cererea şi oferta
agregate se modifică numai in funcţie de fenomenul inflaţionist şi de aceea rata
naturală a şomajului o reflectă. Dacă cererea agregată şi oferta, sau numai una
dintre acestea, se modifica şi datorită altor factori decât inflaţia, atunci şomajul
poate înregistra o rată mai mare decât cea naturală, iar inflaţia-conform teoriei
economice-va începe să scadă.

49
 3.1.2.2 DURATA ŞOMAJULUI

In ceea ce priveşte durata şomajului se poate spune ca aceasta depinde de

mai mulţi factori, dintre care esenţiali sunt.
-gradul de organizare al pieţei muncii care presupune, printre altele,
existenta unei reţele de agenţii de plasare a forţei de muncă, agenţii şi servicii
destinate in special populaţiei tinere etc.
-structura demografică a forţei de muncă.
-abilitatea şi interesul unei persoane de a căuta şi găşi o slujbă mai bună.
-tipurile de slujbe disponibile.
Trebuie, de asemenea, precizat faptul ca durata şomajului (care începe din
momentul pierderii locului de muncă) nu este stabilită prin lege. Deci nu este in
viata economică o durata a şomajului legiferată, dar exista in legislaţia fiecărei
ţări reglementată o perioada (care poate fi cuprinsă intre 12-24 luni) in care
persoana disponibilizată primeşte ajutor de şomaj.

3.1.2.3 INTENŞITATEA ŞOMAJULUI

Intenşitatea şomajului reprezintă o alta trăsătură ce prezintă importanţă

deosebită. In funcţie de intenşitatea şomajului putem distinge:
a)şomaj total, ceea ce înseamnă pierderea locului de muncă şi încetarea
totală a activităţii. In acest context întâlnim foarte des cazurile in care, datorită
restructurării temporare a unor activităţi, persoanele cuprinse in jurul vârstei de
40-45 de ani, datorita pierderilor locurilor de muncă refuză să caute alt loc de
muncă, să se recalifice sau să lucreze in alt domeniu decât acela din care tocmai
a fost disponibilizat.
b)şomaj parţial. In acestă şituaţie se află salariaţii unor societăţi care-şi
restrâng activitatea dar numărul persoanelor angajate rămâne acelaşi. Pentru a
nu produce pe stoc, cel mai adesea aceste întreprinderi nu lucrează decât 3-4

50
zile dintr-o săptămână normală de lucru, evident cu reducerea proporţională a
salariilor.
c)şomaj deghizat care este specific ţărilor in curs de dezvoltare, unde
foarte multe persoane au o activitate aparentă (“se fac că muncesc”), cu
productivitate scăzută.

3.1.3 ROLUL AJUTORULUI DE ŞOMAJ

Acordarea ajutorului de şomaj de către stat pentru persoanele care şi-au

pierdut locurile de muncă reprezintă cea mai răspândită măsura de protecţie
socială pentru aceste persoane.
Plecând de la ipoteza ca intr-o familie in care lucrează ambii soţi venitul
respectivei familii este de 100%, iar venitul unei familii in care lucrează un
şingur soţ este aproximativ 75% din venitul primei familii, dacă in acest ultim
caz persoana devine şomer, pe parcursul perioadei in care primeşte ajutor de
şomaj venitul familiei sale devine mult mai mic decât a fost anterior şi extrem
de mic faţă de familia cu doi salariaţi. In ţările dezvoltate, atât timp cât şomajul
se înscrie in limitele legale pentru ajutorul de şomaj, venitul celui trecut in
şomaj se menţine aproape de venitul obţinut anterior. Mai mult decât atât, in
anumite state ajutorul de şomaj era supus unor tratamente fiscale speciale.
Astfel, in SUA până in 1980 ajutorul de şomaj era scutit de impozitare in cazul
impozitului pe venitul global, iar după acest an era impozitat numai când
venitul total al unei anumite familii (in cadrul venitului global intrând şi
ajutorul de şomaj) depăşea un plafon prestabilit de stat.
Numeroase semnale de alarmă au fost trase in acest sens in cazul Europei
Occidentale. Mulţi specialişti conşiderau ca datorită nivelului ridicat al
ajutoarelor de şomaj este influenţat nivelul ridicat al ratei şomajului. Mărimea
ratei şomajului datorita alocaţiei de şomaj, are ca principală motivaţie faptul ca
pentru a obţine ajutorul respectiv, oamenii trebuie sa se regăsească in “forţa de
muncă”, să caute activ de lucru, chiar dacă in realitate mulţi dintre ei nu vor să
lucreze. Daca ar lipşi indemnizaţiile de şomaj, o parte ar ieşi din forţa de
muncă, in acest fel reducându-se rata măsurată a şomajului. Conform opiniei
unor specialist25 , daca aceasta ar scădea cu 0,5%, in acelaşi timp ar creşte rata
ocupării cu 1%.
Un alt punct de vedere consta in faptul că fără ajutorul de şomaj s-ar
realiza o stabilizare. Existând ajutorul de şomaj, agenţii economiei nu au interes
sa aşigure o ocupare stabilă şi deplină a forţei de muncă. Faptul ca un angajat

25
L.Summer, K.Clark
51
care este trimis pe o anumita perioada in şomaj nu va suferi pierderi foarte mari
din venit, face şi mai uşoară decizia agentului economic de a-l trimite in şomaj.
Din enumerarea şi dezvoltarea elementelor de mai sus, care ne arată mai
ales caracterul “nociv” al ajutorului de şomaj, la o primă vedere se poate spune
că mai bine s-ar renunţa la acordarea lui. Dar dacă, prin absurd s-ar renunţa la
acordarea acestei indemnizaţii, lucrurile ar evolua in sensul pozitiv?. Nu putem
da un răspuns satisfăcător la aceasta întrebare dar este cert faptul că nu se poate
renunţa la acordarea unui ajutor minim pentru persoanele care din diverse
motive şi-au pierdut locul de muncă. Acest ajutor de şomaj trebuie acordat chiar
şi numai datorită faptului ca o persoana disponibilizată, cu toate eforturile reale
pentru găşirea unei noi slujbe, are nevoie de o anumită perioadă de timp pentru
găşirea unui nou loc de muncă.
Pe de alta parte o persoană nu poate accepta orice fel de loc de muncă
doar din şimplul motiv ca actualmente este şomer. In acest caz se include
persoanele foarte competente, calificate superior şi care pierzându-şi locul de
muncă nu pot accepta orice slujbă, uneori necalificată (acest lucru ar însemna
totodată şi o pierdere pentru economie a resurselor sale cele mai valoroase). In
felul acesta, prin acordarea unui ajutor de şomaj, persoanele cu statutul de
şomer îşi asigură un standard minim de trai.
In concluzie, se poate spune ca va exista întotdeauna o anumita rată a
şomajului şi că intr-o economie de piaţă (unde cererea şi oferta de forţă de
muncă se formează in mod liber) este un fapt economic pozitiv existenţa unei
anumite rate a şomajului.

3.2 CORELAŢIA SALARII-INFLAŢIE

In strânsă corelaţie cu inflaţia se afla salariile populaţiei. Atunci când

inflaţia creşte, salariile reale ale populaţiei au tendinţa inversă, de scădere.
Acest fenomen se reşimte la nivelul întregii societăţi prin scăderea nivelului de
trai. Pentru ca populaţia să nu reşimtă aceste efecte negative, veniturile acestuia
trebuiesc corelate cu nivelul preţurilor şi tarifelor. Acest lucru nu s-a realizat in
mod optim in România, in special după 1990-1991 şi rezultatul a constat in
ample manifestaţii ale populaţiei (greve, mineriade etc).
In practică, la nivelul de macroeconomie sunt aplicate două tipuri de
metode pentru atenuare şocului produs de creşterea preţurilor şi tarifelor la
bunurile şi serviciile de consum asupra nivelului de trai al populaţiei:
a)acordarea unor compensaţii fixe şi egale, atât pentru salariaţi cât şi
pentru penşionari;
52
 b)indexarea curentă a salariilor, prin aceasta urmărindu-se diminuarea pe
cât posibil a efectelor negative provocate de deprecierea monedei naţionale
(reducerea puterii de comparare a monedei), corelând creşterea salariilor cu cea
a preţurilor şi tarifelor.
După prima liberalizare a preţurilor din noiembrie 1990 in România s-a
recurs la foloşirea ambelor metode. Practicarea celor două metode concomitent
a avut rezultate specifice asupra modelului de fundamentare a acţiunilor de
corelare a creşterii veniturilor nominale cu evoluţia puterii de cumpărare a
monedei.
Contextul in care au fost aplicate măsurile menţionate anterior poate fi
caracterizat astfel:
a)în ţara noastră preţurile bunurilor şi tarifele serviciilor nu au avut ca rol
semnalarea evoluţiei dintre cererea şi oferta de pe piaţa factorilor de producţie,
bunurilor de consum şi de servicii existente in economie, ci au îndeplinit numai
rolul de “semnal” al opţiunilor de politică economică, adaptate in deosebi in
legătură directă cu orientarea redistribuirii resurselor sociale in favoarea
obiectivelor economice ce prezentau importanţă prioritară intr-o anumită
perioadă, pentru anumite structuri. Rezultă de aici, că toate modificările de
preţuri şi tarife au fost decise la nivel guvernamental şi nu aveau nici o legătura
cu teoria economică in care echilibrul pe piaţă se realizează cu ajutorul
fluctuaţiei libere a cererii şi ofertei.
b)este pentru prima data in România, când nivelurile preturilor şi tarifelor
au cunoscut o tendinţa de creştere generalizată, specifică unei economii de
piaţă.
c)modificarea, in sensul de creştere a preţurilor şi tarifelor in România,
până in 1989 a fost destul de mica (in perioada 1980-1989 ritmul mediu anual
de creştere al preţurilor şi tarifelor a fost de aproximativ de 4,1%), iar după
revoluţie creşterile de preţuri şi tarife s-au făcut in salturi şi discontinuu. Acest
lucru a permis ca in perioada anterioară revoluţiei din 1989 sa se poată realiza
o protecţie mai eficace a populaţiei impotriva efectelor generate de fenomenul
inflaţionist.
d)tarifele şi preţurile ce se practicau pe “piaţa neagră” au fost scăpate
complet de sub control, evoluând liber in funcţie de raportul dintre cerere şi
ofertă. In cazul in care se realiza o anumită protecţie socială se luau in calcul,
deci, nivelurile preţurilor şi tarifelor oficiale.
Specialiştii in economie au ajuns la concluzia că pentru acea perioada
(1990-1995) acordarea de compensaţii fixe nu se justifica economic şi trebuie
renunţat la acordarea lor din mai multe motive. Principalul motiv ar fi, că aceste
compensaţii exercita preşiuni foarte mari asupra bugetului, generând astfel un
dezechilibru bugetar şi mai accentuat. Contramăsura pentru evitarea agravării
dezechilibrului ar fi, ca in mod echitabil, sa se reducă nivelul de trai pentru
toate persoanele (ce a rezultat din măsurile guvernanţilor a contat insa in

53
agravarea şituaţiei pentru cei care o duceau prost şi foarte prost, ei resimţind cel
mai puternic efectele inflaţiei).
In concluzie se poate spune că cel mai bine pentru perioada respectiv, in
cazul inflaţiei din România, era să se renunţe la acordarea de compensaţii fixe şi
sa se recurgă la indexarea curenta a veniturilor, dacă este poşibil in cel mai
scurt timp după o creştere semnificativa a ratei inflaţiei. Gradul de compensare
a efectelor negative ale inflaţiei se negociază cu şindicatele.
Indexarea salariilor pentru a compensa creşterea ratei inflaţiei poate face
total (o compensare de 100%) sau parţial (procentul de compensare a salariilor
sa fie inferior ratei de creştere a inflaţiei). In multe din ţările dezvoltate se
practică o indexare care cunoaşte doua forme:
-indexarea “cu prag”
-indexarea cu “plafon”
In ambele cazuri insă salariile nu se indexează in mod automat. In cazul
indexărilor “cu prag” se fixează anticipat un anumit nivel (prag) al creşterii
preţurilor. Dacă acest prag este depăşit atunci se introduce indexarea salariilor,
in caz contrar (atunci când “pragul” nu este depăşit) salariile nu sunt indexate
deloc.
In celalalt caz se stabileşte un nivel superior al creşterii preţurilor iar până
la acest nivel sunt compensate salariile.
Indexarea, indiferent de tipul său, nu are decât două poşibilităţi, din punct
de vedere al posibilităţilor de evaluare:
a)o schemă de indexare a salariilor, după evoluţia indicelui preţurilor
bunurilor de consum IPC, cu o revizuire trimestrială in cel mai bun caz,
automată in funcţia de oscilaţia acestuia.
b)o schemă bazată pe un salariu fixat, modificat la rândul său periodic,
conform cu creşterea aşteptată a inflaţiei.
Aceste scheme de indexare reprezintă obiectul negocierii şindicatelor cu
patronatul şi intră de obicei in contractele colective de muncă încheiate pentru
anul viitor. In nici unul din aceste cazuri nu se pune problema negocierii acestor
contracte in timpul anului, deoarece ele trebuie sa cuprindă de la început toate
elementele de prognoză şi ajustările automate necesare.

3.3 INFLAŢIA ŞI RATA DOBÂNZII

Dobânda, in sens larg, reprezintă venitul sau reenumerarea unui capital.

Ea este însuşită de proprietarul oricărui capital care este antrenat intr-o
activitate economică, indiferent de natura acesteia, sub forma de excedent in
raport cu capitalul respectiv avansat. Dobânda se justifica prin serviciul obişnuit
54
sau normal adus de un capital in condiţii legale. In cazul in care utilizarea
capitalului are loc in condiţii de risc, acestea se acoperă prin plăţi suplimentare
ce măresc suma încasată de proprietare, fără a fi insă dobândă. Este obţinută fie
ca renumerare pentru orice împrumut bănesc in condiţii de garanţie, fie ca este
adusă de o obligaţiune sau orice altă valoare imobiliară cu aceleaşi garanţii, fie
că este câştigată prin serviciul realizat cu orice element de capital real (maşina,
utilajul, brevetul de investiţii etc) pe orice piaţă concurenţială când riscurile
sunt inexistente sau când toţi factorii de risc au constituit deja obiectul plaţii
unor prime speciale care acoperă integral riscurile respective. Fiind un surplus
plătit proporţional, peste mărimea capitalului foloşit, dobânda reprezintă o
formă de venit care se poate realiza numai intr-o activitate sau acţiune
economică ce se realizează prin eficienţă, in care se produce mai mult decât se
cheltuieşte.

3.3.1 RATA REALĂ A DOBÂNZII ŞI INFLAŢIA

Dacă o instituţie bancară oferă bani împrumut, in mod normal va prezenta

celui creditat o schema de rambursări şi îi cere să plătească o dobândă pentru
împrumutul acordat. De exemplu, pentru un împrumut de 10000$ USD, care va
trebui rambursat in termen de un an se va cere de către banca şi plata unei sume
de 10$ USD pe luna. Aceasta suma reprezintă o dobânda de 1200$ pe an, ceea
ce se poate exprima şi procentual, ca rata a dobânzii de 12% pe an:
120$
.100 =12%
1000$
Rata dobânzii este preţul care este plătit pentru a împrumuta bani pentru o
perioada determinată de timp şi este exprimată ca un procent per $ împrumut.
In exemplul nostru, cu o rata a dobânzii de 12% pe an înseamnă ca, persoana
împrumutata trebuie sa plătească 12 cenţi pe an pentru fiecare $ luat cu
împrumut.
După cum pe piaţa bunurilor şi serviciilor există mai multe preturi şi
tarife, tot aşa există mai multe rate ale dobânzilor. Banca va acorda bani cu
împrumut unui client industrial la o rată a dobânzii mai scăzută decât cea la
care va da persoanelor fizice , deoarece in cazul persoanelor juridice există un
risc mai scăzut de rambursare. Totodată rata dobânzii cerută la un împrumut pe
termen lung va diferi de rata dobânzii pentru un împrumut pe termen scurt.
Dobânda reală este renumerarea unui capital calculată prin deducerea
inflaţiei din dobânda nominala26. Convenţional, prezentarea acestei modalităţi
de existenta a dobânzii porneşte de la ecuaţia lui Irving Fisher:

26
Dobânda nominală reprezinta remunerarea efectivă a unui capital in expresie curentă la preţul pieţei. Aceasta
dobândă se caracterizează prin dinamică, instabiliate, oscilaţie şi volatilitate.
55
 I=R+r, unde:
I=rata dobânzii nominale (rata de piaţă a dobânzii)
R=rata reala a dobânzii
r=rata inflaţiei
R=i-r
In condiţiile in care fenomenul inflaţionist nu se manifestă, rata
dobânzii nominale este egală cu rata dobânzii reale:
R=i
Mărimea şi dinamica acestei dobânzi se exprimă prin masa şi rata
dobânzii reale şi această forma a dobânzii are o importanţă majoră pentru
stimularea economiei veniturilor unitaţilor economice şi, îndeosebi ale
populaţiei pentru acumularea capitalului şi creşterea investiţiilor.
Comparativ cu rata inflaţiei dobânda reală poate fi:
a)pozitivă când i>r, care incita in mod deosebit economiile şi utilizarea
acestora pentru realizarea unor obiective economice prin investiţii.
b)negativă când i<r, care frânează economişirea banilor şi investirea lor,
pentru că cei care au economişit pot înregistra in termeni reali pierderi. Spre
exemplu la cele detaliate anterior presupunem ca avem un împrumut de
100$, rambursabil intr-un an. Suma plătita la sfârşitul anului pentru acest
împrumut este măsurata in termeni nominali şi este formata din:
-100$ (capitalul împrumutat)
-8$ dobânda plătita ( in cazul unei rate nominale a dobânzii de 8%)
108$
La o prima vedere se pare ca cel care a împrumutat a câştigat 8$, insa,
această afirmaţie nu este integral adevărată deoarece nu s-a luat in calcul
nivelul preţurilor pe parcursul anului respectiv.
Dacă preturile rămân constante intr-un an, atunci rata reală a dobânzii pe
care o câştigă împrumutătorul va fi de asemenea de 8%, deoarece el poate
cumpăra cu 8% mai multe bunuri şi servicii cu cei 108$ rambursaţi, decât putea
cumpăra cu cei 100$ pe care i-a împrumutat.
Insă, daca nivelul preturilor va creste cu 8%, rata reală a dobânzii va fi
zero, deoarece cu cei 108$ rambursaţi cumpăra aceiaşi cantitate de bunuri ca şi
cu cei 100$ împrumutaţi iniţial. Dacă împrumutătorul a împrumutat cu o
dobânda de 8% anual iar preţurile cresc cu 10% atunci rata reala a dobânzii este
de 2%.
Dacă creditorii şi debitorii sunt preocupaţi de costurile reale, măsurate in
raport cu puterea de cumpărare, rata nominală a dobânzii va fi fixată la rata
reală la care cad de acord să fie rambursaţi banii plus o suma pentru a acoperii
orice rată preconizată a inflaţiei.
Ru=rr+r*, unde:
Ru=rata nominala dobânzii;
Rr=rata reala a dobânzii
r*=inflaţia anticipata

56
Conşiderând ca un împrumut pe un an aduce un profit de 10% celui care acordă
împrumutul şi rata inflaţiei este 5% atunci rata nominală a dobânzii este de 15%
Ru=10+5=15%
Dacă inflaţia este conşiderate ca fiind 0% pentru anul respectiv, atunci
rata nominală a dobânzii va fi de 10%.
Ru=10+0=10%.

CAPITOLUL 4
ANALIZA EVOLUŢIEI ŞI FORMEI DE MANIFESTARE A
PROCESULUI INFLAŢIONIST IN ROMÂNIA ÎN PERIOADA
1990-1999. EVOLUŢIA PRINCIPALILOR INDICATORI
MACROECONOMICI

In perioada 1990-1999 inflaţia in România, comparativ cu celelalte ţări

aflate in tranziţie de la economia de tip centralizat la economia de piaţă, a avut
forme de manifestare şi caracteristici diferite de aceste tarii. Procesul
inflaţionist din tara noastră a fost de mai lungă durată şi in acelaşi timp
amplitudinea pe care a atins-o a fost mai mare, aceasta datorându-se intr-o
măsura mai mare sau mai mică şi unor cauze ce au ţinut de condiţiile
economice din România de la începutul anilor’90 şi de natura şi ritmicitatea
măsurilor care au fost luate in direcţia liberalizării preţurilor şi a dorinţei
relansării economiei naţionale.

4.1 EVOLUTIA INFLAŢIEI IN PERIOADA 1990-1997

Evoluţia inflaţiei in această perioadă (1990-1997) diferă in funcţie de

metoda prin care a fost măsurată. Se observa pe baza datelor din tabelul de mai
jos ca rata anuală a inflaţiei atinge niveluri diferite şi are tendinţe, in anumite
perioade contrare, in funcţie de indicele prin care este exprimat, indicele
preţurilor bunurilor de consum IPC, indicele preţurilor producţiei industriale
IPPI sau delatorul PIB.

Tabelul nr.2

57
Evoluţia ratei anuale a inflaţiei măsurate cu ajutorul IPC, IPPI şi dPIB in
perioada 1991-1997
-procente-
ANII/INDICE 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997
IPC 170,2 210,4 256,1 136,7 32,3 38,3 54,8
IPPI 210,1 184,8 165,0 140,5 35,1 49,9 152,0
D PIB 195,0 199,9 227,3 139,0 36,2 45,0 144,2

260

210

160

110
IPC
60
IPPI
10 D PIB

-40
Figura nr.12. Evolutia ratei
anuale a inflatiei masurate
cu ajutorul IPC, IPPI si d
PIB in perioada 1991-1997

58
 In figura de mai sus se poate observa ca in perioada 1991-1993, atât
indicele preţurilor de consum cât şi deflatorul PIB au avut o evoluţie diferită de
cea a indicelui preţurilor producţiei industriale. Astfel, in timp ce rata inflaţiei
exprimată prin IPC şi deflatorul PIB are un ritm rapid şi ascendent, rata inflaţiei
redată prin IPPI are o tendinţă de diminuare. Printre cauzele generatoare ale
acestei şituaţii se pot menţiona pe de parte deosebirile dintre sferele de
cuprindere ale indicilor de mai sus, iar pe de alta parte momentele diferite ale
aplicării masurilor de liberalizare a preţurilor, modul in care agenţii economici
au reacţionat la aceste masuri.
In perioada 1994-1996 inflaţia se caracterizează, indiferent de indicele
luat in conşiderare, ca având o tendinţa de creştere. Totodată, in acesta perioadă
(1994-1996) şi nivelurile atinse de inflaţia exprimată prin indicele preturilor de
consum, indicele preţurilor producţiei industriale şi prin deflatorul PIB sunt
relativ foarte apropiate, pentru ca in 1997 să difere foarte (54,8% prin indicele
preţurilor bunurilor de consum, 152% prin indicele preţurilor producţiei
industriale şi 144,2% prin deflatorul PIB).
Valorile luate de inflaţie au atins nivelul maxim la începutul perioadei de
tranziţie. Astfel pentru IPC valoarea maxima este reprezentata de 256,1% şi s-a
înregistrat in 1993; tot in 1993 a atins nivelul maxim şi deflatorul PIB, adică
227,3%. In cazul IPPI acesta a atins nivelul maxim in 1991, 220,1%.

4.1.1 EVOLUŢIA PREŢURILOR BUNURILOR DE CONSUM

Modul in care au evoluat preţurile de consum in România in perioada

1991-1997 este strâns legată de etapele de liberalizare, de eliminare treptată a
subvenţiilor de la buget pentru unele mărfuri alimentare şi servicii conşiderate
de bază in consumul populaţiei, precum şi de modificările intervenite in
comportamentul consumatorilor. O mare importanţă in reflectarea acestei
evoluţii in şituaţiile statistice o au sursele de date utilizate in aceşti ani pentru
calculul indicilor preţurilor de consum şi măsurile luate in vederea
perfecţionării acestor indicii.
Analizând datele din tabelele 3 şi 4 precum şi graficele din figurile 13 şi
14 se constată o creştere continuă a preţurilor de consum atât in ansamblu cat şi
pe grupe (mărfuri alimentare, mărfuri nealimentare şi servicii) comparativ cu
anul 1990, precum şi de la un an la altul chiar dacă au ritmuri diferite. S-a ajuns
astfel ca in anul 1997 preţurile de consum să fie de peste 200 de ori mai mari
decât in 1990, cea mai mare creştere înregistrându-se la preţurile produselor
alimentare.
Nivelul maxim atins de IPC s-a înregistrat comparativ cu anul precedent
in 1993 când a fost de 356,1% faţă de 1992. După 1993 au urmat doi ani cu
59
creşteri mai reduse, pentru ca in 1996 sa aibă loc un mare salt la 138,8% faţă de
1995, continuat in 1997 cu 154,8%.

Tabelul nr.3
Evoluţia preturilor de consum in perioada 1991-1997 (faţă de 1990)

ANII MF.ALIMENTARE MF.NEALIMENTARE SERVICII TOTAL

1991 286,2 267,8 235,7 270,2
1992 963,4 787,9 661,0 838,8
1993 3361,2 2907,4 2249,5 2987,0
1994 7940,3 6769,8 5641,8 7071,9
1995 10469,3 8775,3 8051,2 9353,4
1996 14276,5 12205,9 11830,8 12983,4
1997 21614,6 18614 20881,4 20098,3

22000

17000

12000
1991
1992
7000
1993
1994
2000
1995
-3000 1996
1997
Figura nr.13. Evolutia
preturilor de consum in
perioada 1991-1997(fata
de 1990)

60
 Tabelulul nr.4
Evoluţia preturilor de consum in perioada 1991-1997 (anul
precendent=100)
-procente-
ANII MF.ALIMENTARE MF.NEALIMENTARE SEVICII TOTAL
1991 286,2 267,8 235,7 270,2
1992 336,6 294,2 280,4 310,4
1993 348,9 369,0 340,3 356,1
1994 236,2 232,8 250,8 236,7
1995 131,9 129,6 142,7 132,3
1996 136,4 139,1 146,9 138,8
1997 151,4 152,5 176,5 154,8

450
400
350
300
250
1991
200
1992
150
1993
100
1994
50
1995
0
1996
-50 1997

Figura nr.14. Evolutia

preturilor de consum in
perioada 1991-1997 (anul
precedent=100)

61
 Dacă se au in vedere componentele indicelui total al preţurilor de consum,
se constată ca evoluţia acestora este oscilantă: in anii 1991-1992 creşterea
preţurilor mărfurilor alimentare a devansat-o atât pe cea a preţurilor mărfurilor
nealimentare cât şi a serviciilor. In 1993 şi 1997 au dominat creşterile la
preţurile mărfurilor nealimentare, iar in perioada 1994-1996 cele ale preţurilor
serviciilor. De asemenea, se poate observa ca indicii preţurilor mărfurilor
alimentare au devansat in anii 1991, 1992, 1994 şi 1995 indicii preţurilor
mărfurilor nealimentare.

4.1.2 EVOLUŢIA MEDIE LUNARĂ A INFLAŢIEI

In ceea ce priveşte creşterile lunare ale preţurilor de consum se observă o

evoluţie oscilantă a acestora de-a lungul perioadei 1990-1997, nivelul maxim
fiind atins in 1993 cu 12,1%. In următorii doi ani aplicarea unor masuri de
ajustare in domeniul fiscal şi al preţurilor a condus la scăderea ratei medii
lunare a inflaţiei la 4,1% in 1994 şi 2,1% in 1995. In 1996 şi 1997 se produce
insă o nouă intenşificare a procesului inflaţionist, rata medie lunară înregistrând
un nivel de 3,8% in 1996 şi 8% in 1997.

Tabelul nr.5
Rata medie lunară a inflaţiei in perioada 1991-1997
-procente-
1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997
MF.ALIMENTARE 12,0 10,2 11,6 4,2 1,9 3,7 7,8
MF.NEALIMENTARE 9,0 9,3 12,9 3,7 2,0 4,0 7,7
SERVICII 9,1 8,4 11,8 4,7 2,9 3,6 9,7
TOTAL 10,3 9,6 12,1 4,1 2,1 3,8 8,0

62
 14
12
10 MF.ALIMENTA
RE
8 MF.NEALIMEN
TARE
6 SERVICII
4
TOTAL
2
0
-2
Figura nr.15. Rata medie
lunara a inflatiei in
perioada 1991-1997

Dacă in primii doi ani, cele mai mari creşteri medii lunare s-au făcut la
preţurile mărfurilor alimentare, iar in 1993 şi 1996 la cele ale mărfurilor
nealimentare, in anii 1994, 1995 şi 1997 cea mai accentuată majorare a avut loc
la tarifele pentru serviciile prestate populaţiei, piaţa acestora continuând sa fie
dominată de sectorul public, in condiţiile unui consum relativ scăzut şi puţin
flexibil.

63
 4.1.3 EVOLUŢIA PREŢURILOR PRODUSELOR
AGROALIMENTARE VÂNDUTE PE PIAŢA ŢĂRĂNEASCĂ

Produsele agroalimentare vândute pe piaţa ţărănească ocupă o pondere

deosebit de importantă in consumul populaţiei din ţara noastră. Evoluţia
preţurilor de-a lungul celor şapte ani a fost strâns legată de etapele de
liberalizare a preţurilor, de evoluţia acestora şi de nivelul salariilor din
economie.
Încă de la începutul anului 1990 au avut loc creşteri ale preţurilor
produselor agroalimentare vândute pe piaţa ţărănească ca o consecinţă a
creşterii salariilor populaţiei orăşeneşti şi a restituirii unor importante sume de
bani acesteia. Cea mai rapidă creştere a acestor preţuri a avut loc in anul 1992
(cu 187,4% faţă de 1991).

Tabelul nr.6
Evoluţia preţurilor produselor agroalimentare vândute pe piaţa ţărănească
in perioada 1991-1997 (1990=100)
-procente-
ANII PRODUSE DE ANIMALE ŞI PRODUSE DE TOTAL
ORIGINE PASĂRII VII ORIGINE
VEGETALĂ ANIMALĂ
1991 219,8 155,7 202,7 202,1
1992 566,6 551,8 616,2 580,2
1993 1456,8 1428,1 1942,1 1577,5
1994 3916,0 3373,1 4664,1 4002,2
1995 5447,1 5042,8 5904,8 5519,1
1996 7402,7 6616,1 9111,1 7643,9
1997 10186,1 7343,9 10113,3 10311,6

64
10500

8500

6500

4500
1991
1992
2500 1993
1994
1995
500 1996
1997

-1500
Figura nr.16. Evolutia
preturilor produselor
agroalimentare vandute pe
piata taraneasca in
perioada 1991-1997

65
 Tabelul nr.7
Evoluţia preturilor produselor agroalimentare vândute pe piaţa ţărănească
in perioada 1991-1997 (anul precedent=100)
-procente-
ANII PRODUSE DE ANIMALE ŞI PRODUSE DE TOTAL
ORIGINE PĂSĂRII VII ORIGINE
VEGETALĂ ANIMALĂ
1991 219,8 155,7 202,7 202,1
1992 257,8 354,4 304,0 287,4
1993 257,1 258,8 316,3 271,6
1994 268,2 236,2 239,3 253,7
1995 139,1 149,5 126,6 137,9
1996 135,9 131,2 154,3 138,5
1997 137,6 110,0 145,2 134,9

360
310
260
210 1991
160 1992
110 1993
1994
60
1995
10 1996
-40 1997
Figura nr.17. Evolutia
preturilor produselor
agroalimentare in perioada
1991-1997

66
 Primele semne ale stabilizării macroeconomice apărute in anul 1993 şi
manifestate mai puternic in 1994 au influenţat şi tendinţele de evoluţie a acestor
preţuri. Anul 1994 s-a caracterizat prin creşterea veniturilor populaţiei şi
echilibrarea raportului dintre cerere şi oferta la produsele agroalimentare,
precum şi prin mărirea gradului de aprovizionare a populaţiei cu produse
agroalimentare de pe piaţa ţărănească. Preturile acestor produse cunosc creşteri
din ce in ce mai reduse pana in anul 1996, când ritmul este ceva mai mare decât
anul anterior (38,5%), pentru ca la sfârşitul perioadei analizate sa scadă din nou
(34,9%).
Urmărind evoluţia preţurilor pe categorii de produse agroalimentare
(adică: produse de origine vegetală; animale şi pasări vii şi produse de origine
animală), se constată diferenţe de ritm atât intre ele, cât şi faţă de total. Astfel,
preţurile la produsele de origine vegetală au atins nivelul maxim in 1994, după
o creştere continuă din 1991, iar până in 1997 înregistrează creşteri tot mai
reduse, pentru ca in acest an ritmul să se accelereze. Preţurile la grupa „animale
şi pasări vii” au crescut până in anul 1992 din ce in ce mai mult, in acest an
înregistrându-se cel mai înalt ritm din întreaga perioadă 1990-1997, după care
creşterea a fost mai redusă. Preturile produselor de origine animală au sporit cel
mai rapid in anul 1993 (216,3% faţă de anul 1992), după care ritmul s-a redus
până in anul 1996 când a avut un nou salt (+54,3%) pentru a fi urmate de o
creştere mai mică in 1997 (45,2%)
Comparativ cu anul 1990, preţurile produselor agroalimentare vândute pe
piaţa ţărănească au crescut de aproape 103 ori, cu creşteri aproximativ egale la
preţurile produselor de origine vegetală şi a celor de origine animală (de
aproximativ 101 ori şi o creştere mai redusă pentru grupa „animale şi pasări vii”
(de 73 de ori)).
In concluzie se poate spune ca vânzările pe piaţa ţărănească au ocupat o
pondere din ce in ce mai mare in totalul vânzărilor deoarece preţurile pe această
piaţă l-a reprezentat raportul direct şi liber dintre cerere şi ofertă.

4.1.4 EVOLUŢIA PREŢURILOR PRODUCŢIEI

INDUSTRIALE ÎN PERIOADA 1991-1997

Liberalizarea preţurilor producţiei industriale a reprezentat o măsură

importantă şi necesară pentru realizarea autonomiei activităţii întreprinderilor şi
pentru restructurarea lor pe criterii de rentabilitate.

67
 După cum rezultă şi din tabelele 8 şi 9 şi din graficele din figurile 18 şi 19
încă din 1991, imediat după liberalizare, preţurile de producţie au crescut
extrem de mult, amplitudinea atinsă in acest an fiind de 320,1% comparativ cu
1990 (acesta a fost cel mai înalt nivel din perioada analizată, luându-se in calcul
anul precedent). Aceasta creştere a avut ca factori determinanţi scumpirea
salariilor, materiilor prime şi energiei şi a sporirii costurilor cu forţa de muncă.
Până in 1996 majorarea preţurilor a fost tot mai redusă, pentru ca din acest an
creşterea acestora să se accelereze. Această tendinţa s-a manifestat atât pe
ansamblu (IPPI total) cât şi pe fiecare ramură din economie.
Tabelul nr.8
Evoluţia preţurilor producţiei industriale in perioada 1991-1997
(1990=100)
-procente-
ANII INDUSTRIA INDUSTRIA ENERGIA TOTAL
EXTRACTIVĂ PRELUCRĂTOARE ELECTRICA,
TERMICA,
APA ŞI GAZE
1991 294,2 309,8 478,4 320,1
1992 907,6 850,1 1633,3 911,6
1993 2253,6 2305,5 3946,1 2415,7
1994 5190,0 5593,1 9210,2 5809,8
1995 6177,9 7756,1 11288,4 7849,6
1996 9127,6 11747,5 15661,0 11764,2
1997 38262,9 26913,5 49034,6 29645,8

50000
1991
45000
1992
40000
1993
35000
1994
30000 1995
25000 1996
20000 1997
15000
10000
5000
0
Figura nr.18. Evolutia preturilor productiei
industriale in perioada 1991-1997

68
 Tabelul nr.9
Evoluţia preţurilor producţiei industriale in perioada 1991-1997 (anul
curent=100)
-procente-
ANII INDUSTRIA INDUSTRIA ENERGIE TOTAL
EXTRACTIVĂ PRELUCRĂTOARE ELECTRICA,
TERMICA,
APA ŞI GAZE
1991 294,2 309,8 478,4 320,1
1992 308,5 274,4 341,4 284,8
1993 284,3 271,2 241,6 265,0
1994 230,3 242,6 233,4 240,5
1995 119,1 138,7 122,1 135,1
1996 147,8 151,4 138,7 149,9
1997 419,2 229,1 313,1 252,0

500
1991
450 1992
400 1993
1994
350
1995
300 1996
250 1997

200
150
100
50
0
Figura nr.19. Evolutia preturilor productiei
industriale in perioada 1991-1997

69
 In ceea ce priveşte dominaţia uneia sau alteia din componentele indicelui
total al preţurilor de producţie (ramurile: industria extractivă, industria
prelucrătoare, energie electrică, termică, gaze şi apă), se observă ca in primii
doi ani preţurile la energie electrică, termică, apă şi gaze au fost cele care au
înregistrat cea mai rapidă creştere, pentru ca din 1993 şi până in 1996 industria
prelucrătoare să fie cea mai avansată şi in anul 1997 cea extractivă să devanseze
celelalte ramuri. Pentru industriile prelucrătoare şi energie electrica, termică,
apă şi gaze, cea mai mare creştere a avut loc in anul 1991 (de 309,8% şi,
respectiv 478,4%) in timp ce pentru industria extractivă anul 1997 a fost cel in
care au avut loc cele mai mari majorări (de 419,2%). Comparativ cu anul 1990,
o creştere deosebită, au înregistrat-o preţurile la energie electrică, termică, apă
şi gaze, în 1997 IPPI in aceasta ramură atingând nivelul de 49034,6%. Au urmat
creşterile din industria extractivă, cu 38162,9% şi din industria prelucrătoare cu
26813,5% faţa de 1990.

4.2 INFLAŢIA ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1998-1999

Analiza procesului inflaţionist in cadrul acestui capitol este împărţită pe

două perioade 1990-1997 şi, respectiv 1997-1999, datorită unei schimbări
intervenite in metoda de calcul a indicelui preţurilor de consum. IPC se
calculează ca un indice de tip Laspeyres cu baza fixă. Începând din ianuarie
1999, calculul indicilor lunari cu baza fixă se face cu preţurile medii din anul
1997 (anul 1997=100) şi ponderile din acelaşi an determinate pe baza
cheltuielilor medii din Ancheta Integrata in Gospodarii (AIG).
Pentru aşigurarea continuităţii seriilor de indici construiţi cu baze diferite
s-a utilizat un „coeficient de racordare” care permite legarea (racordarea) seriei
de indici lunari din anul 1999 cu baza 1997=100 la seria de indici cu baza
1995=100. Coeficientul de racordare s-a calculat ca raport intre un indice de tip
Laspeyres calculat pentru luna decembrie 1998 in acea baza (1995=100) şi un
altul de acelaşi tip şi pentru aceeaşi lună in noua bază (1997=100). Compararea
a doi indici calculaţi in baze diferite se face raportând indicele de comparat in
noua baza multiplicat cu coeficientul de racordare la indicele cu care se
compară calculat in vechea bază (aceasta metodologie este utilizata de UE).
Metodologia de calcul a IPC in România este, in general, armonizată cu
metodologia utilizată de Oficiul de Statistică al Uniunii Europene
(EUROSTAT) la nivel de claşificări, nomenclatoare metode de eşantionare şi
de calcul. Claşificare COICOP (Claşificare consumului individual pe destinaţii)
convenita de CEE/EUROSTAT/OECD asigură comparabilitatea indicilor la
nivel european. Ultima verşiune a acestei claşificări, adaptata din noiembrie

70
1996, este structurata de 12 diviziuni, detaliate in 29 de grupe şi 61 clase de
mărfuri şi servicii.

4.2.1 INDICII PREŢURILOR DE CONSUM ÎN 1998 ŞI 1999

Anul 1998 se caracterizează din punctul de vedere al nivelului atins de

rata inflaţiei drept unul bun, deoarece in toată perioada de tranziţie şi până in
prezent anul 1998 constituie perioada cu cea mai mica inflaţie (indicele
preturilor de consum a fost de 140,69). Deşi după datele din tabelul 10 şi din
graficul din figura 20 reiese ca anul a debutat relativ prost (in primele luni ale
sale inflaţia a atins nivelurile lunare maxime, respectiv in ianuarie 4,9% şi
februarie 7,2%), ratele lunare ale inflaţiei, in continuare au înregistrat valori sub
cele atinse in primele două luni.

Tabelul nr.10
Evoluţia lunară a IPC in 1998 şi 1999
-procente-
INDICE/LUNA LUNA ANTERIOARA=100 DEC-ANUL PRECEDENT
1998 1999 1998 1999
IANUARIE 104,9 103,0 104,9 103,0
FEBRUARIE 107,2 102,9 112,4 106,0
MARTIE 103,8 106,4 116,6 112,7
APRILIE 102,7 104,8 119,8 118,2
MAI 102,3 105,3 122,5 124,5
IUNIE 101,3 105,1 124,1 130,8
IULIE 101,3 101,7 125,7 133,0
AUGUST 100,6 101,2 126,5 134,6
SEPTEMBRIE 102,7 103,2 130,0 138,9
OCTOMBRIE 103,9 104,2 135,0 144,7
NOIEMBRIE 101,9 104,0 137,6 150,4
DECEMBRIE 102,2 102,9 140,6 152,3

71
10

7 IANUARIE
FEBRUARIE
6 MARIE
APRILIE
5 MAI
IUNIE
4 IULIE
AUGUST
3 SEPTEMBRIE
OCTOMBRIE
2 NOIEMBRIE
DECEMBRIE
1

Figura nr.20. Rata inflatiei in

anii 1998 si 1999 (luna
anterioara=100)

72
 60 IANUARIE
50 FEBRUARIE
MARTIE
40 APRILIE
30 MAI
IUNIE
20 IULIE
10 AUGUST
SEPTEMBRIE
0 OCTOMBRIE
Figura nr.21. Rata inflatiei in NOIEMBRIE
anii 1998 si 1999 (luna dec. DECEMBRIE
anul precedent=100)

In privinţa inflaţiei pe structură (adică mărfuri alimentare,

mărfuri nealimentare şi servicii) aceasta a avut următoarea evoluţie:

4.2.1.1 IPC –mărfuri alimentare

Tabelul nr.11
Evoluţia lunara a IPC –mărfuri alimentare
-procente-
INDICE/LUNA LUNA ANTERIOARA=100 DEC-ANUL PRECEDENT
1998 1999 1998 1999
IANUARIE 104,5 102,5 104,5 102,5
FEBRUARIE 107,7 102,5 112,5 105,0
MARTIE 102,5 104,7 115,3 109,9
APRILIE 102,1 105,2 117,8 115,6
MAI 100,7 103,1 118,6 119,3
IUNIE 100,0 100,5 118,5 119,8
IULIE 99,0 98,8 117,4 118,4
AUGUST 99,0 100,0 116,3 118,5
SEPTEMBRIE 102,7 103,6 119,3 122,8
OCTOMBRIE 101,6 103,4 121,3 127,0
NOIEMBRIE 101,8 103,4 123,4 131,3
DECEMBRIE 102,5 104,1 126,5 136,7

73
40

35

30

IANUARIE
25 FEBRUARIE
MARTIE
APRILIE
20 MAI
IUNIE
IULIE
15 AUGUST
SEPTEMBRIE
OCTOMBRIE
10 NOIEMBRIE
DECEMBRIE

0
Figura nr.22. Evolutia lunara
a IPC-marfuri alimentare
(dec. anul precedent=100)

74
 8
7
6 IANUARIE
FEBRUARIE
5
MARTIE
4 APRILIE
3 MAI
IUNIE
2
IULIE
1 AUGUST
0 SEPTEMBRIE
OCTOMBRIE
-1
NOIEMBRIE
-2 DECEMBRIE
Figura nr.23. Evolutia lunara a
IPC-marfuri alimentare(luna
anterioara=100)

Cea mai mare creştere de preţuri faţă de luna precedentă s-a înregistrat la
grupa de mărfuri alimentare (in 1999 +4,1%), iar in cadrul acesteia, creşteri
semnificative înregistrându-se la legume şi conserve de legume (+10,1%), ouă
(+10,0%), pâine (+7,56%), lapte şi produse lactate (+4,6%), fructe şi conserve
din fructe (4,1%). Aceste produse deţin 24,0% din totalul cheltuielilor băneşti
de consum ale populaţiei.

75
 4.2.1.2 IPC-mărfuri nealimentare
Tabelul nr.12
Evoluţia lunara a IPC-mărfuri nealimentare
-procente-
INDICE/LUNA LUNA ANTERIOARA=100 DEC-ANUL PRECEDENT
1998 1999 1998 1999
IANUARIE 102,8 102,5 102,8 102,5
FEBRUARIE 107,0 103,4 110,0 106,0
MARTIE 105,2 108,8 115,7 115,3
APRILIE 102,3 103,7 118,3 119,6
MAI 104,1 103,4 123,2 123,7
IUNIE 102,6 107,3 126,4 132,7
IULIE 102,6 102,6 129,7 136,1
AUGUST 101,9 102,2 132,2 139,1
SEPTEMBRIE 101,8 102,9 134,5 143,2
OCTOMBRIE 105,1 103,6 141,4 148,3
NOIEMBRIE 101,9 105,3 144,0 156,2
DECEMBRIE 101,9 102,5 146,8 160,2

75
IANUARIE
65 FEBRUARIE
55 MARTIE
APRILIE
45 MAI
35 IUNIE
IULIE
25
AUGUST
15 SEPTEMBRIE
5 OCTOMBRIE
NOIEMBRIE
-5
Figura nr.24. Evolutia lunara a IPC-
DECEMBRIE
marfuri nealimentare(dec. anul
precedent=100)

76
 IANUARIE
9
FEBRUARIE
7 MARTIE
APRILIE
5 MAI
IUNIE
3
IULIE
1 AUGUST
SEPTEMBRIE
-1
OCTOMBRIE
Figura nr.25. Evolutia lunara
a IPC-marfuri nealimentare NOIMBRIE
(luna anterioara=100) DECEMBRIE

La mărfurile nealimentare creşterea preţurilor a fost in 1999 superioară celei din

1998 (60,2% in 1999 şi 46,8% in 1998), creşteri mai însemnate fiind la
combustibili (+4,5%), tricotaje (+3,8%), medicamente (+3,3%), acestea
contribuind cu 10,7% in totalul indicelui preţurilor de consum.

4.2.1.3 IPC-servcii
Tabelul nr.13
Evoluţia lunară a IPC-servcii
-procente-
INDICE/LUNA LUNA ANTERIOARA=100 DEC-ANUL PRECEDENT
1998 1999 1998 1999
IANUARIE 111,6 106,0 111,6 106,0
FEBRUARIE 106,2 102,7 118,6 108,8
MARTIE 103,8 105,0 123,1 114,3
APRILIE 105,7 106,7 130,1 122,0
MAI 102,2 116,2 133,0 141,7
IUNIE 101,6 111,8 135,1 158,5
IULIE 104,5 106,0 141,2 168,0
AUGUST 101,9 101,6 143,8 170,7
SEPTEMBRIE 105,1 102,9 151,2 175,6
OCTOMBRIE 106,5 106,8 161,1 187,6
NOIEMBRIE 102,3 102,5 164,8 192,3
DECEMBRIE 102,1 101,3 168,2 194,7

77
 IANUARIE
200 FEBRUARIE
MARTIE
150 APRILIE
MAI
100 IUNIE
IULIE
50 AUGUST
SEPTEMBRIE
0 OCTOMBRIE
Figura nr.26. Evolutia lunara a IPC- NOIEMBRIE
servicii (dec. anul precedent=100) DECEMBRIE

IANUARIE
18
16 FEBRUARIE
14 MARTIE
12 APRILIE
10 MAI
8 IUNIE
6 IULIE
4 AUGUST
2 SEPTEMBRIE
0 OCTOMBRIE
Figura nr.27. Evolutia lunara a IPC- NOIEMBRIE
servicii (luna anterioara=100)
DECEMBRIE

78
 Comparativ cu anul 1998 in 1998 sporul serviciilor aproape ca s-a dublat
(94,7%), iar in cadrul acestei grupe creşteri lunare mai mari s-au înregistrat la
tarifele pentru igienă şi cosmetică (3,9%), îngrijire medicală (+2,0%), apă,
salubritate (+2,6%), transport interurban (2,2%) care reprezintă 4,7% din totalul
cheltuielilor băneşti ale populaţiei.

4.3 EVOLUŢIA PRINCIPALILOR INDICATORI

MACROECONOMICI ÎN PERIOADA 1989-1999 ŞI
POŞIBILITĂŢILE ROMÂNIEI DE ADERARE LA UNIUNEA
EUROPEANĂ

4.3.1 PRODUSUL INTERN BRUT

După 10 ani de la declanşarea tranziţiei la economia de piaţă, nivelul

relativ al produsului intern brut diferă de la o ţară la alta şi reflectă eficienţa
masurilor promovate de ţările respective. De regulă, volumul fizic al produsului
intern brut este mai mic decât la începutul perioadei şi a condus la adâncirea
decalajelor faţă de ţările UE, aflate in progres evident. Pentru a stabilii o prima
opinie despre aceste decalaje elocvente sunt datele din tabelul nr.14.
Datele indică două procese diametral opuse. Pe de o parte tarile UE care,
in intervalul 1989-1998 au înregistrat o creştere medie a produsului intern brut
cu 19%; creşteri superioare au avut loc in ţările mai mici, incluşiv in cele mai
puţin dezvoltate. A se vedea in acest sens sporul PIB cu 26,9% in Portugalia, cu
21,9% in Spania şi creşterea record de 83,9% in Irlanda. De asemenea,
Germania, de departe cea mai mare ţara europeană, s-a afirmat şi in aceasta
perioada ca principala locomotivă a UE. Concomitent cu integrarea şi
structurarea fostei economii socialiste est-germane, in intervalul amintit
produsul intern brut al Germaniei a crescut cu 22,6%, procent superior faţă de
cel mediu din Uniunea Europeană.
Pe de alta parte, in majoritatea ţărilor candidate la UE, produsul intern
brut in 1998 este inferior celui din 1989. In România, spre exemplu, volumul
fizic al PIB este cu 23,9% mai mic, fapt ce a indus un decalaj in creştere faţă de
ţările UE. Dacă avem in vedere ca in România produsul intern brut a căzut in
79
1999 cu circa 3,6%, iar in ţările UE a avut loc o creştere de circa 1,9%,
decalajul produsului intern brut pe locuitor dintre UE şi România a crescut in
deceniul 1989-1999 de la 4,5:1 la 5,5:1.

Tabelul nr.14
Indicele produsului intern brut în ţările UE şi ţările candidate la UE în
1998 faţă de 1989
-procente-

TARI UE 1998/1989 TARILE 1998/1989

CANDIDATE
LA UE
UE-TOTAL 119,0 ROMANIA 76,1
FRANTA 115,1 BULGARIA 69,0
GERMANIA 122,6 R.CEHA 95,3
ITALIA 112,2 POLONIA 117,1
REGATUL UNIT 118,1 SLOVACIA 99,8
AUSTRIA 123,8 SLOVENIA 100,4
BELGIA 118,8 UNGARIA 95,3
DANEMARCA 125,1 ESTONIA 79,4
FINLANDA 112,2 LUTONIA 59,3
GRECIA 117,3 LITUANIA 66,2
IRLANDA 183,9
LUXEMBURG 151,9
OLANDA 128,0
PORTUGALIA 126,6
SPANIA 121,9
SUEDIA 113,0

Indicele produsului intern brut este senşibil mai mic şi in alte ţări
europene candidate la Uniune –in Bulgaria cu 31% şi in celelalte trei ţări
baltice, in medie cu 33,5%. In celelalte ţări insă – Republica Cehă, Ungaria,
Slovacia şi Slovenia produsul intern brut din 1998 era practic apropiat sau
asemănător cu cel din 1989, iar in Polonia a fost cu 17,1% mai mare. Datele
arată, totodată, ca in ultimul timp majoritatea ţărilor central şi est –europene
s-au înscris pe un trend constant de creştere economică, unele din 1992-1993
ca, Polonia, Ungaria şi R.Cehă, altele din 1995 ca, Estonia, Letonia şi Lituania.
România prezintă o şituaţie aparte, după o creştere a PIB in fiecare an in
intervalul 1993-1996 a urmat o scădere, de asemenea, in fiecare an a
indicatorului in intervalul 1997-1999 şi prognozele obţinute arată ca abia in
anul 2000 se va stopa scăderea şi se va relua creşterea economică. Bulgaria a

80
avut o şituaţie asemănătoare, in 1996 şi 1997 când a înregistrat o scădere a PIB,
dar din 1998 indicatorul respectiv cunoaste o anumita creştere.
Eficienţa masurilor de reformă din ţările in tranziţie rezultă şi din evoluţia
altor indicatori.

4.3.2 PRODUCŢIA GLOBALĂ INDUSTRIALĂ

In cazul producţiei globale ne referim, in primul rând, la evoluţia

producţiei industriale, întrucât prin ponderea ei ridicată in economia tuturor
ţărilor, are o influenţă majoră asupra dinamicii PIB. Astfel, in timp ce in
România producţia industrială reprezenta in 1998 numai 46,3% din cea a anului
in 1989, in ţările central europene aceasta a fost de 98,2%, cu precizarea că in
Polonia nivelul a atins 118,6%, in Ungaria 103,2%, in R.Ceha şi Slovacia
aproape 80% şi in Slovenia 75,9%. Fără îndoială, volumul fizic mai mare al
producţiei industriale in ţările menţionate mai sus reflectă un grad superior de
restructurare şi de adaptare a agenţilor economici la cerinţele economice libere
de piaţă.

4.3.3 FORMAREA BRUTĂ A CAPITALULUI FIX

Ca factor esenţial al restructurării şi modernizării producţiei, formarea

brută a capitalului fix a avut o evoluţie destul de sinuoasă in România.
Comparativ cu 1989, nivelul real al indicatorului a scăzut brusc in următorii doi
ani, astfel ca in 1992 a ajuns la numai 44,0%; a urmat o creştere lentă in 1996,
când nivelul indicatorului a fost de 72,2%, după care a scăzut din nou. In 1998
formarea brută a capitalului nu reprezintă decât 57,4% din valoarea anului
1989. Cu cheltuieli anuale pentru fondurile fixe reduse al jumătate, respectiv cu
perioada prerevoluţionară, este dificil sa se relanseze creşterea economică şi să
se atingă intr-un timp scurt nivelul produsului intern brut şi al producţiei
industriale din 1989.
In Bulgaria nivelul indicatorului este chiar mai mic decât in România
(44,1% in 1997). Spre deosebire de şituaţiile amintite, in celelalte ţări candidate
la UE formarea brută a capitalului fix a atins volumul real din 1989 şi chiar l-a
depăşit, in R.Cehă din 1995, in Polonia din 1996 şi in Ungaria şi Slovacia din

81
1997. Spre exemplu in R.Cehă, Ungaria şi Polonia indicele formarii brute a
capitalului fix a fost de 115% in 1998 faţă de 1989.
Strâns legat de aceste aspecte esenţiale ale economiei reale, sunt demne de
semnalat încă doua şituaţii:
-cheltuielile aferente consumului curent total al societăţilor romaneşti din
1998 sunt mai mari decât cu 10 ani in urmă. In termeni reali, in 1998 ele au fost
cu 4,1% superioare celor din 1989. Fenomenul privind devansarea dinamicii
procesului intern brut de către dinamica consumului se manifestă şi in alte ţări
candidate la UE, dar intenşitatea acesteia este mai redusă decât in cazul ţării
noastre.
-economiile interne brute (diferenţa dintre PIB şi consumul total) au o
rată foarte scăzută in România (14% in 1997), ţara noastră plasându-se pe
penultimul loc in cadrul ţărilor europene candidate la Uniune, după noi aflându-
se Letonia cu o rata a economişirii de 10%.In celelalte ţări indicatorul are
dimenşiuni mai mari: in R.Cehă şi Slovacia 28%, Ungaria 27% şi Slovenia
23%, fapt ce le permite sa aloce fonduri mai mari pentru investiţii, cea mai
puternica pârghie a creşterii economice.

4.3.4 INVESTIŢII DIRECTE DE CAPITAL STRĂIN

Capitalul străin are dimenşiuni conşiderabil mai mari in Ungaria, R.Ceha

şi Polonia şi mai mici in România, Bulgaria şi Slovacia.

Tabelul nr.15
Investiţii străine de capital in tarile europene candidate la UE
-milioane dolari-
ŢARA/ANII 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998
ROMÂNIA - 37 73 94 341 419 263 1215 2031
BULGARIA 4 56 42 40 105 90 103 505 401
R.CEHĂ 180 513 1004 654 869 2562 1428 1300 2540
POLONIA 88 117 284 580 542 1134 2768 3077 5129
UNGARIA 311 1459 1471 2339 1146 4453 1983 2085 1935
SLOVACIA 18 82 100 134 170 157 206 161 508
SLOVENIA 4 65 111 113 128 176 286 321 165
ESTONIA - - 58 160 225 205 150 267 571
LETONIA - - 43 45 214 180 382 525 274
LITUANIA - - 10 30 31 73 152 355 926

82
 Din volumul investiţiilor străine pe locuitor in intervalul 1990-1998 pe
primele locuri se află Ungaria cu 1692 de dolari, R.Ceha cu 1072 de dolari,
Slovenia cu 645 dolari şi ţările baltice cu aproximativ 640 dolari. In Polonia
investiţiile directe de capital străin pe locuitor au fost de 355 dolari.
In România nivelul indicatorului este de numai 198 dolari şi in Bulgaria
de 163 dolari. După cum rezultă din cifre, investitorii străini ocolesc România şi
Bulgaria, ca efect, probabil, al poziţiei lor geografice şi a lipsei de încredere in
stabilitatea politică şi economică din ţările respective. Fără îndoială, efectele nu
pot fi decât negative in planul asimulării tehnologiilor de producţie moderne, a
managementului unităţilor economice şi a integrării eficiente in relaţiile
economice internaţionale.

4.3.5 BALANŢA CONTULUI CURENT

Toate ţările central şi est-europene candidate la UE înregistrează un deficit

însemnat in balanţa contului curent. Dar, in timp ce in R.Ceha, Ungaria şi
Slovenia deficitul este in scădere, in Polonia, România şi Slovacia deficitul este
in creştere. Pentru anul 1998 volumul deficitului şi proporţia lui faţă de
produsul intern brut sunt redate in tabelul nr.16 (de menţionat ca procentele sunt
calculate prin raportarea soldului negativ al contului curent al produsul intern
brut din 1997).

Tabelul nr.16
Balanţa contului curent in 1998

TARA MILIOANE USD % DIN PIB

ROMÂNIA -3010 -8,6
BULGARIA -252 -2,5
R.CEHĂ -1046 -2,0
POLONIA -6858 -5,1
UNGARIA -2298 -5,0
SLOVACIA -2059 -10,6
SLOVENIA -4 -0,0
ESTONIA -447 -9,5
LETONIA -713 -12,9
LITUANIA -1298 -13,5

83
 Comparativ cu celelalte ţări candidate la UE, in România deficitul
balanţei contului curent este foarte mare atât ca mărime absolută, cât şi ca
proporţie in PIB. In condiţiile unor investiţii directe de capital străin scăzute,
deficitul contului curent contribuie, pe de o parte, la creşterea datoriei externe
şi, pe de altă parte, la devalorizarea leului in raport cu dolarul SUA şi alte
valute.

4.3.6 ŞOMAJUL

Restructurarea producţiei sociale in deosebi a industriei a generat un

şomaj ridicat in majoritatea ţărilor central şi est-europene, cu deosebire in
Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria unde, in anii 1994-1998, rata şomajului a
înregistrat o oscilaţie de regula, intre 10 şi 15%.
Rate mai scăzute de şomaj s-au înregistrat in R.Ceha (intre 2,9 şi 7,5%) şi
ţările baltice ( in medie intre 5,3 şi 7,3%). Sub acest aspect, România ocupa o
poziţie intermediară: rata şomajului a fost relativ mai mare in primii ani ai
tranziţiei (10,9% in 1994), după care a cunoscut o anumita reducere (6,6% in
1996), pentru ca in ultimul timp şomajul sa se înscrie, din nou, pe o curba
crescătoare (8,8% in 1997, 10,3% in 1998 şi 11,3% in iunie 1999).
Cifrele invocate nu conduc la o concluzie categorică privind relaţia dintre
mersul reformei şi rata şomajului: In R.Ceha, spre exemplu, apreciata ca fiind
mai avansată pe calea economiei libere de piaţă, rata şomajului a avut un nivel
relativ scăzut in aproape toţi anii tranziţiei. In schimb, in alte ţări ca Polonia
care a făcut, de asemenea, paşi mari in direcţia economiei de piaţa, rata
şomajului a avut constant niveluri ridicate (rata maximă a fost de 16,0% in
1994).

4.3.7 INFLAŢIA

Tranziţia la economia de piaţa a fost insoţită de o inflaţie foarte mare,

galopantă, mai ales in primii ani când s-au liberalizat preţurile şi s-a trecut la
formarea lor pe baza cererii şi ofertei. De la o inflaţie cu trei chiar patru cifre in
Slovenia şi ţările baltice, rata inflaţiei este măsurată, in prezent, cu doua sau o
şingura cifra. Ritmurile anuale ale creşterii preţurilor de consum sunt prezentate
in tabelul următor.

84
 Tabelul nr.17
Preturile de consum in ţările europene candidate la UE, 1989-1998 (media
anuala, creşterea procentuala fata de anul precedent)
-procente-
Tara 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998
ROMANIA 1,1 5,1 170,2 210,4 256,1 136,7 32,3 38,8 154,8 59,1
BULGARIA 6,4 23,8 338,5 91,3 72,9 96,2 62,1 123,1 1082,6 22,2
R.CEHA 1,4 9,9 56,7 11,1 20,8 10,0 9,1 8,9 8,4 10,6
POLONIA 264,3 585,8 70,3 45,3 36,9 33,2 28,1 19,8 15,1 11,7
UNGARIA 17,0 28,9 35,0 23,0 22,6 19,1 28,5 23,6 18,4 14,2
SLOVACIA 1,3 10,4 61,2 10,2 23,1 13,4 10,0 6,0 6,2 6,7
SLOVENIA 1285,3 551,6 115,0 207,3 31,7 21,0 13,5 9,9 8,4 7,9
ESTONIA 4,0 18,0 202,0 1078,2 89,6 47,9 28,9 23,1 11,1 10,6
LETONIA 5,2 10,9 172,2 951,2 109,1 35,7 25,0 17,7 8,5 4,7
LITUANIA 2,1 9,1 216,4 1020,5 410,1 72,0 39,5 24,7 8,8 5,1

In Polonia, creşterea preţurilor de consum a avut un nivel maxim in 1990,

după care creşterea a fost din ce in ce mai mică, in 1998 înregistrându-se o
inflaţie de 11,7%. In R.Ceha şi Ungaria inflaţia a avut dimenşiuni mai mari, cu
numai doua cifre, ratele fiind de 56,7% in R.Ceha şi de 35% in Ungaria, in
1991. Ulterior rata inflaţiei s-a redus de la un an la altul şi in 1998 mărimea ei a
fost de 10,6% şi respectiv 14,2%.
Ca şi in cazul altor indicatori, in România rata inflaţiei a avut o evoluţie
care a atins niveluri ridicate cu trei cifre in anii 1991-1994, mărimea maxima
fiind 256,1% in 1993; a urmat o scădere in 1995 şi 1996, cu rate de 32,3% şi
38,8%, după care creşterea preţurilor de consum a atins din nou cote
ridicate:154,8% in 1997; 59,1% in 1998, iar pentru anul 1999 creşterea a
depăşit 55%.
Bulgaria prezintă, de asemenea, o experienţa aparte. Nivelul maxim al
creşterii preţurilor de consum de 338,5% a fost atins in 1991, au urmat patru ani
de creştere mai scăzuta a preturilor (intre 62,1% şi 36,2%), pentru ca in 1996 şi
1997 rata inflaţiei să sară la 123,1% şi respectiv, la cifra record de 1082,6%. In
urma acestei creşteri şoc a preţurilor de consum, rata inflaţiei s-a redus la 22,2%
in 1998 şi se pare ca aceasta tendinţă va continua.
Evoluţiile care au intervenit in rata inflaţiei din România îşi au sursa in
ritmul lent in care au fost liberalizate preţurile şi in existenta unor puternice
dezechilibre macroeconomice (bugetul consolidat, balanţa comerţului exterior
şi a contului curent).Rata ridicată a inflaţiei din România a fost generată, in
acelaşi timp, de existenţa unor puternice poziţii monopoliste in sectoare vitale
ale economiei (ROMTELECOM, CONEL, ROMGAZ, SNCFR etc), ca şi de
existenta unor mari întreprinderi care înregistrează pierderi şi, intr-un fel sau
altul, au primit sau mai primesc încă subvenţii de la bugetul statului.
85
 CONCLUZII

„Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru structural monetaro-

real, care exprimă existenta in circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte
nevoile economiei, fapt ce atenuează deprecierea banilor neconvertibili in aur şi
a celor neconvertibili in general, ca şi creşterea durabilă şi generalizata a
preţurilor.”27
Deci inflaţia este percepută de către populaţie ca un fenomen negativ (de
altfel şi şomajul este privit ca având, excluşiv, efecte negative),dar aceasta
reprezintă, atât timp cat se află in anumite graniţe fixe şi perfect controlate, un
impuls al creşterii economice. Dacă graniţele amintite sunt depăşite, inflaţia se
transformă dintr-un factor stimulator intr-unul cu efecte perverse atât pentru
agenţii economici care acţionează in economia naţională cât şi pentru populaţie.
Pentru populaţie inflaţia este cea care distruge puterea de cumpărare a
economiilor, banilor, hârtiilor de valoare, conturilor de economii, penşiilor etc.
Aceasta se întâmplă pentru ca ele nu sunt indexabile cu rata inflaţiei. Conform
unor studii de caz, in condiţii de inflaţie, pierd, de regulă, mai mult vârstnicii
decât persoanele tinere pentru ca cei dintâi deţin mai multe active nominale care
sunt mai vulnerabile in faţa procesului inflaţionist (chiar dacă unele ajutoare
sociale şi rente sunt de regulă indexate, pierderea tot rămâne).
In România procesul inflaţionist s-a declanşat odată cu prima liberalizare
a preţurilor ce a avut loc in noiembrie 1990. Acest lucru nu înseamnă insă că
până atunci ţara noastră nu a cunoscut inflaţie. Până in anul 1990 insa,
economia a funcţionat pe bazele unui şistem centralizat la maximum, cu
subvenţionari şi efectuări de investiţii care nu aveau legătură cu nici o logică
economică. In acelaşi timp se practicau preţuri „dictate”, rigide, care nu luau in
calcul raportul dintre cererea şi oferta de pe piaţa, iar de multe ori preţul era mai
mic decât costul bunurilor.
Aceasta stare de lucruri a făcut ca, odată cu trecerea României la
economia de piaţă, intervenită după decembrie 1989, (teoretic doar, datorită
faptului ca raporturile libere de pe piaţa sau manifestat mult mai târziu) să
aşistam la o explozie a preţurilor, îndeosebi la bunurile de consum ale
populaţiei. Durata şi intenşitatea procesului inflaţionist din România au avut
coordonate mai ridicate faţă de celelalte ţări care au trecut de la economia de
tip centralizat la economia de piaţă şi datorită unui ansamblu de cauze (unele
menţionate mai sus) care ţin de condiţiile obiective de funcţionare a economiei
dar, in special de natura politicii economice promovată de guvernele care s-au
succedat la putere.
In circa zece ani de tranziţie inflaţia sa manifestat ca un proces aproape in
permanenţă ascendent doar cu mici întreruperi ale creşterii preţurilor, de obicei
27
* * *-„Economie politica”, Editura Economica, Bucuresti, 1995
86
scăderii care au durat mai puţin de două luni. Semnificativ pentru scăderea
inflaţiei este doar anul 1994 când aceasta s-a datorat reluării creşterii
economiei, creştere înregistrată încă din 1993 (deşi la un nivel foarte scăzut, de
numai 1,5%).
Inflaţia are totodată efecte asupra mediului de afaceri din ţara noastră,
dându-i un grad sporit de incertitudine. Când creşterea preţurilor este
conşiderată şi de durată se reduce orizontul temporar al deciziilor agenţilor
economici. Aceasta se traduce prin faptul ca întreprinzătorii nu se lansează in
proiecte de investiţii ample şi de lunga durată, cu risc ridicat. Se preferă
investiţii cu orizont scurt şi risc redus. Inflaţia persistentă şi generalizatî din
România inhibă procesul de economişire şi de investire transformând un număr
mare întreprinzătorilor in speculatori, specializaţi in a cumpăra azi mai ieftin şi
a vinde mâine mai scump. S-a ajuns in acest mod ca in România cei care produc
sa fie din ce in ce mai puţini iar cei care se ocupă cu operaţiunile comerciale să
devină tot mai numeroşi.
In perspectiva integrării României in Uniunea Europeană trebuie
menţionat faptul ca reducerea inflaţiei şi reluarea creşterii economice reprezintă
obiective primordiale pentru îndeplinirea criteriului economic de aderare
stabilite de Consiliul European de la Copenhaga, in iunie 1993.
In acest context, nominalizarea României in recomandarea Comişiei
Europene pentru deschiderea negocierilor de aderare in anul 2000 (alături de
Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta şi Slovacia) are in vedere mai ales,
progresele obţinute in înfăptuirea criteriului politic şi contribuţia pe care a
avut-o, alături de celelalte ţări in conflictul din Kosovo, conflict care a indus
economiei româneşti serioase pagube.
Deschiderea negocierilor este condiţionată de promovarea unor măsuri
adecvate care să conducă la stabilizarea macroeconomica, componentă esenţială
a unei economii de piaţa viabile.
Comisia Europeana apreciază ca România nu a obţinut progrese majore in
realizarea criteriului economic de aderare. „Pe termen mediu, se arata in
raportul Comisiei din 1999, România nu poate fi luată in considerare drept
economie de piaţa funcţională şi nu este in stare să facă faţă presiunii
competitive şi forţelor de piaţă din interiorul Uniunii Europene”.
Nerealizarea de către România a criteriului economic de aderare la
Uniunea Europeană, neputinţa controlării procesului inflaţionist, este strâns
legată de nivelul scăzut al productivităţii muncii şi ai altor indicatori economici
şi sociali, comparativ cu cei din ţările Uniunii Europene şi celelalte ţări
candidate, precum şi de involuţiile care au avut loc in economia reală, generate
de modul in care este gestionată de la economia de comandă la economia de
piaţă.

87
 BIBLOGRAFIE

1.ADUMITRACHESEI I.D.
NICULESCU E.
NICULESCU N.G. ----------„Economie politică—teorie şi politică economică
pentru România”, Editura POLIROM, Iaşi,
1998.
2.ALBU LUCIAN LIVIU------„Tranziţia economiei sau tranziţia Ştiinţei
Economice?”, Editura Expert,Bucureşti
, 1998
3.BĂDIŢĂ MARIA
BARON TUDOR
KORKA MIHAI--------------„Statistica pentru afaceri”, Editura Eficient
, Bucureşti, 1998
4.BEGU LIVIU STELIAN------„Statistica internaţională”, Editura All Beck,
Bucureşti, 1999
5.CIUCUR DUMITRU
GAVRILĂ ILIE
POPESCU CONSTANTIN--„Economie”, Editura Economică,Bucuresti,1999
DIDIER MICHEL-------------„Economia: regulile jocului”, Editura Humanitas
Bucureşti, 1998
6.DOBROTĂ NIŢĂ(coordonator)—„Dicţionar de economie”, Editura
Economică, Bucureşti, 1999
7.DOBROTĂ NIŢĂ---------------„Economie politica”, Editura Economică,
Bucureşti, 1997
8.FRISCH HELMUT-------------„Teorii ale inflaţiei”,Editura Sedona
Timişoara, 1997
9.IANCU AUREL----------------„Bazele politicii economice”,Editura All Beck
Bucureşti, 1998
10.IGNAT ION
POHOATĂ ION
CLIPA NICULAI
LUTAC GHEORGHE----„Economie politică”, Editura Economică
Bucureşti, 1998

11.ISAIC MANIU ALEXANDRU

KORKA MIHAI
88
 MITRUŢ CONSTANTIN
VOINEAGU VERGIL--„Statistica”, Editura Independenţa Economică
Brăila, 1998
12.ISAIC MANIU ALEXANDRU
MITRUŢ CONSTANTIN
VOINEAGU VERGIL--------„Statistica pentru managementul afacerilor”
Editura Economică, Bucureşti, 1999
13.LIPSEZ G.RICHARD
CHRZSTAL ALEC-----------„Economie pozitivă”, Editura Economică
Bucureşti, 1999
14.POPESCU CONSTANTIN
BĂBESCU MARIN
CIUCUR DUMITRU
POPESCU ION----------„Echilibrul înaintării”, Editura Eficient, Bucureşti
1998
15.RADOCEA AL.
BOGDAN V-----------------„Inflaţie şi indexare”, Centrul de informare şi
Documentare Economică, Bucureşti, 1992
16.RADU VASILE------------„Monedă şi politică fiscală”, Editura
Uranus, Bucureşti, 1994
17.RADU VASILE------------„Între echilibru şi recenşiune”, Editura Economică
Bucureşti, 1998
18.SCURTU MARIN---------„Economie”, Editura Independenţa Economică
Brăila, 1999
19.ZAMFIR CĂTĂLIN------„Politici sociale în România:1990-1998”, Editura
Expert, Bucureşti, 1999

*** Adevărul economic

*** Anuarul Statistic al României, Comişia Naţională de Statistică, 1997 şi
1998
*** Buletine statistice lunare şi buletine statistice de preţuri, 1991-1999,
Comişia Naţională de Statistică
*** Piaţa financiară
*** Tribuna economică

89
Anexa 1
Structura consumului populaţiei utilizata la calculul IPC

GRUPA DE PRODUSE STRTUCTURA (%)

0 1 2 3
Mărfuri alimentare-total din care: 40,46 46,70 47,93
Cereale, produse de morărit şi 7,88 8,79 9,04
planificaţie
Legume şi conserve de legume 3,28 4,77 6,52
Carne, preparate şi conserve din carne 9,24 13,39 11,99
Lapte, brânzeturi, unt 4,78 4,66 4,54
Bere, vin, alte băuturi alcoolice 3,75 2,51 2,13
Mărfuri nealimentare-total din care: 43,77 40,82 40,32
Îmbrăcăminte 14,64 9,00 7,65
Încâlţăminte 4,39 4,76 6,09
Produse de uz casnic 4,80 4,51 2,70
Produse cultural-sportive 4,86 6,30 5,30
Combustibil, lubrifianţi 3,28 4,75 5,51
Energie electrica, gaze, încălzire 3,49 3,75 3,44
centrala
Sevicii-total din care: 15,77 12,41 11,75
Chirii 1,68 0,15 0,14
Posta, telefon, telegraf 1,29 1,00 1,15
Alimentaţie publica 3,84 2,16 1,59
Cinema, teatru,M. Cu învăţământul 0,89 0,63 0,79
Îngrijire medicala 0,21 0,39 0,57
Transport urban 0,77 1,29 0,85
Alte feluri de transport 1,69 1,52 1,48

Sursa: Buletin statistic de informare publică,

nr.12/1993;nr.1/1994;nr.6/1997

90
Anexa 2
Poziţia României fata de tarile Uniunii Europene şi tarile candidate la
Uniune

Mărimi absolute Decalaje

Romania=1,0 fata de
medie
România Uniunea Tari Uniunea Tari
Europeana Candidate Europeana Candidate
1 2 3 4 5 6
1.Produsul naţional
brut (dolari/loc),
1997
a)dolari la cursul 1410 23021 3227 16,3:1 2,3:1
pieţei
b)dobânzi la 4270 2090 6251 4,7:1 1,5:1
paritatea puterii de
cumpărare

2.Productivitatea
socială a muncii
(dolari/persoană
activă), 1997
a)dolari la cursul 2975 49109 6408 16,5:1 2,2:1
pieţei
b)dolari la paritatea 9010 42808 12416 4,8:1 1,4:1
puterii de cumpărare
3.Valoarea adăugată 632 6595 1200 10,4:1 1,9:1
in industrie
(dolari/loc),1997
4.Consum energie 2027 3823 2713 1,9:1 1,3:1
primara
(Kgep/loc),1996
5.Randament la 2862 5563 3137 1,9:1 1,1:1
cereale
(Kg/ha),1996-1998
6.Randament la lapte 2912 5229 3486 1,8:1 1,2:1
de vacă (Kg/vaca),
1997
17 81 42 4,8:1 2,5:1
7.Tractoare (nr/1000
ha)2, 1996
8.Consum 43 221 78 5,2:1 1,8:1
91
îngrăşăminte
chimice (kg/ha)3,
1995-1997
9.Export(dolari/loc)4, 373 5553 1003 14,9:1 2,7:1
1997
10.Populatia 63 95 81 1,5:1 1,3:1
neagricolă (%), 1997
11.Populatia urbană 55 78 72 1,4:1 1,3:1
(%), 1997
12.Disponibil de 39 62 46 1,6:1 1,2:1
proteine animale
(gr/loc/zi),1994-
1996
13.Disponibil de 2926 3375 3114 1,2:1 1,1:1
calorii (nr/loc/zi)
1994-1996
14.Medici 18 28 26 1,5:1 1,4:1
(nr/10000/loc), 1997
15.Paturi de spital 74 91 75 1,2:1 1,0:1
(nr/10000/loc),1997
16.Elevii in 73 90 81 1,2:1 1,1:1
învăţământul
secundar (rata netă
de înscriere, %),
1996
17.Studentii(rata 23 48 26 2,1:1 1,1:1
brută de înscriere
%),1996
18.Aparate TV 226 556 377 2,5:1 1,7:1
(nr/1000/loc), 1997
19.Mortalitate 22 5 13 0,2:1 0,2:1
infantilă (%), 1997
20.Speranţa medie 69 77 72 1,1:1 1,0:1
de viaţă (ani), 1997

1. incluşiv electricitate, gaze, apă şi construcţii;

2. teren arabil plus vii şi livezi;
3. teren arabil
4. export de mărfuri, fără servicii productive
Sursa: CNS (octombrie 1999)

92