CASA CORPULUI DIDACTIC ARGEŞ

SIMPOZION INTERJUDEŢEAN

COMBATEREA
VIOLENŢEI ÎN
MEDIUL ŞCOLAR

PITEŞTI

9 DECEMBRIE 2009

1
 EDUCAŢIA PENTRU PREVENIREA VIOLENŢEI,
CERINŢĂ A UNUI ÎNVĂŢĂMÂNT MODERN

Institutor ANGHEL IULIANA

Şcoala Nr. 1 BRADU

Educaţia modernă pune un accent deosebit pe importanţa familiei ca partener. Părinţii, în calitatea
şi de beneficiari indirecţi, ar trebui să cunoască şi să participe în mod activ la educaţia copiilor lor
desfăşurată în grădiniţă. Implicarea familiei nu trebuie să se rezume la participarea financiară, ci şi la
participarea în luarea deciziilor legate de educaţia copiilor, la asigurarea unui mediu de învăţare optim
în familie.
În presa din ultimii ani sunt evidenţiate tot mai mult situaţii de violenţă asupra copiilor exercitată
fie de adulţi, fie de alţi copii. Tocmai de aceea am iniţiat proiectul educativ „Păstraţi zâmbetul
copilăriei”, prin care ne-am propus conştientizarea copiilor şi părinţilor asupra riscurilor unei educaţii
autoritare, abuzive şi identificarea alternativelor de soluţionare a unor situaţii nedorite, conflictuale.
Justificarea proiectului o constituie convingerea că este mai uşor să identifici cauzele ce ar putea
genera situaţiile violente şi să le soluţionezi decât să remediezi consecinţele sau să vindeci traumele.
Colaborarea cu familia se bazează pe o bună comunicare, derularea întâlnirilor cu părinţii având la bază
metodele interactive, tehnicile de gândire critică sau laterală, fapt ce constituie prilejul abordării unor
subiecte variate şi cu un impact emoţional puternic. Implicarea activă a unor părinţi care au profesii ce
facilitează consilierea părinţilor pe probleme de interes general sau particular a condus la rezolvarea
unor probleme dacă nu conflictuale, cel puţin stresante atât pentru copil, cât şi pentru familie.
Am abordat acest proiect din patru perspective (capitole):
I. „Familia ca unitate emoţională”: -conştientizarea şi exteriorizarea sentimentelor în vederea
preîntâmpinării situaţiilor de criză şi a agresiunii transferate
II.”Am şi eu ceva de spus”: -promovarea disciplinei pozitive prin respectarea personalităţii copilului
III.”Motivarea –previne sau întreţine agresivitatea?”: -cunoaşterea şi determinarea intervenţiilor
pozitive şi motivante; efectele demotivării
IV.”Să fii copil e-un lucru greu”: - eliberarea de anxietatea acumulată; facilitarea unor strategii de
rezolvare a conflictelor
Fiecare capitol se adresează în egală măsură părinţilor, copiilor, cât şi cadrelor didactice, pentru
fiecare categorie fiind concepute teme şi mijloace de realizare specifice.
Astfel, în practica cotidiană întâlnim adesea situaţii de adevărate “dueluri“ verbale între adulţi
sau copii pricinuite de anumite “situaţii de atac”( real sau imaginar) la care este supus copilul în
interacţiune cu ceilalţi, fiecare încercând să-şi adjudece victoria prin prisma propriei imagini despre
sine, fără a ţine cont dacă aceasta coincide cu realitatea. Ca urmare a discrepanţei între imaginea de sine
şi realitate, comunicarea are de suferit.
Pe de altă, parte se ştie că fiecare individ reacţionează diferit, în cazul aceleiaşi situaţii de viaţă, în
funcţie de cel căruia se adresează, apărând aşa-numitul sindrom “leul şi iepuraşul”: în raport cu cineva
pe care-l percepe ca fiindu-i inferior (iepuraşul), persoana reacţionează cu vehemenţă, considerându-se
superior (leu), în timp ce faţă de cel pe care-l consideră superior (elefantul) reacţionează cu smerenie,
cu umilinţă chiar (el însuşi considerându-se iepuraş).
Pentru a evidenţia efectele rolul comunicării în gestionarea situaţiilor conflictuale am organizat în
cadrul întâlnirilor cu părinţii jocul interactiv “Leul şi iepuraşul”, utilizând matoda “învăţarea în cerc”,
fiecare părinte exersând diferite roluri centrate pe propriul copil:

2
Scop: - conştientizarea nevoii de comunicare eficientă prin gestionarea mecanismelor de apărare în
situaţia unui atac real sau imaginar
Obiective: să distingă situaţiile de pericol real de cel imaginar (bănuiala); să adopte o reacţie defensivă,
de apărare sau de atac conform propriei percepţii a realităţii; să redea grafic poziţia proprie faţă de
interlocutori; să compare propria imagine (stima de sine) în raport cu toţi interlocutorii întâlniţi pe
parcursul jocului; să selecteze atitudinile stereotip adoptate faţă de o anumită categorie indiferent de
contextul în care s-a produs evenimentul
Mod de desfăşurare:
 Se organizează mediul educaţional în patru sectoare (staţii) corespunzătoare numărului de
interacţiuni ale copilului: acasă (familia): mama, tata, bunica, bunicul; la joacă (grupul de
prieteni): fetiţă mai mare, fetiţă mai mică, băiat mai mare, băiat mai mic; în clasă (colectivul
grupei): fetiţă mai mare, fetiţă mai mică, băiat mai mare, băiat mai mic; la grădiniţă (personalul
unităţii, părinţii altor colegi): educatoare, profesor, director, administrator, etc
 La fiecare staţie sunt mai multe probe (în plic) specifice mediilor respective
 În cadrul grupului, fiecare membru primeşte un rol (din cele enumerate mai sus)
 Se lucrează la fiecare staţie, timp de 5 min., membrii grupului analizând situaţia dată din
perspectiva rolului asumat şi implicându-se corespunzător acestui rol, apoi se trece la staţia
următoare (cea din dreapta), aşa încât fiecare grup lucrează în toate staţiile
 Sarcinile în staţii se exprimă în aceeaşi tehnică sau diferenţiat: fişe cu personajele
corespunzătoare situaţiei date şi completarea în scris a bulelor de dialog; desen (cu sau fără
bule de dialog); scenariu de teatru (redactarea unui text corespunzător modului de soluţionare a
problemei); redarea schematică a unei situaţii
Utilizare (valoare formativ-educativă): manifestarea reacţiilor optimale, etalarea mecanismelor de
apărare, evidenţierea cercului vicios, sesizarea situaţiilor (tendinţelor) de sub(supra) estimare,
preamărire, permisive, etc
Nu de puţine ori vedem copii încruntaţi sau într-o stare de vădită suferinţă, dar nu putem declanşa
acel mecanism care să ne permită pătrunderea în lumea lor pentru a cunoaşte cauzele ce au generat
această stare; tot mai mult copiii au manifestări
agresive sau tensionale cu cei din jur (având diferite modele
din sfera familială sau socială: rude, personaje de filme) dar
nu conştientizează consecinţele, nu-şi asumă faptele.
Pentru a cunoaşte şi preîntâmpina astfel de situaţii, am
aplicat „Blazonul personal”, conceput ca joc de masă sau ca
desen (în funcţie de abilităţile copilului), astfel:
Scop: formarea deprinderii de gândire valorizantă; formarea
unei imagini de sine realistă şi pozitivă
Obiective: să exprime sentimentele trăirile; să aprecieze critic
propriul comportament, asumându-l; să identifice aspectele
care-l reprezintă; să completeze corespunzător fiecare
compartiment (simbolic-prin desen, sau aplicând imagini);
să denumească aspectele redate
Mod de desfăşurare:
• Copilul primeşte o fişă pe care este desenat un blazon,
trusă culori,creioane,
• Se explică semnificaţia blazonului: ne reprezintă (caracterizează) atât aspectele pozitive, cât şi
cele negative
• Se explică rolul blazonului în cunoaşterea persoanei care îl deţine.
• Se discută despre semnificaţia fiecărui compartiment

3
 • Copilul lucrează individual pentru completarea fiecărui compartiment cu imaginile, simbolurile,
cuvintele corespunzătoare
• Educatoarea urmăreşte comportamentul copilului în timpul lucrului şi notează răspunsurile
Valoare formativă: cunoaşterea cauzelor anxietăţii copilului; depistarea universului în care trăieşte
copilul şi a valorilor dominante; creşterea stimei de sine;permite descărcarea streului şi a anxietăţilor
acumulate
Putem spune că familia trebuie să ofere copilului sentimentul de siguranţă, însă el trebuie şi să înveţe
să trăiască şi să acţioneze în mod adecvat, oferindu-i posibilitatea de a veni în contact cu diversitatea
vieţii şi cu existenţa bogăţiei umane

Bibliografie:
Zlate Mielu, 2007, „Introducere în psihologie”, Editura Polirom, Bucureşti
Holban I., Cunoaşterea elevului – o sinteză a metodelor, EDP, Bucureşti, 1978
Chelcea,S.(1998)-Metodologia cercetarii sociologice: metode cantitative si calitative, Editura
Economica Bucuresti
Zlate M. 2004-Tratat de psihologie organizational-manageriala, Editura Polirom, Iasi
Vlasceanu M. 1993 Psihologia organizatiilor si conducerii, Editura Paideea, Bucuresti
Mucchielli A –Arta de a comunica , Editura Polirom, Iasi
Necula A. 2004 –Manual de psihologie sociala, Editura Polirom, Iasi

EXISTĂ NERVI, DAR ÎI POT STĂPÂNI

Prof. Oliver Anghel

Şcoala Generală Nr. 3 ,,Ion Pillat”, Piteşti

Motto: Când furia pune stăpânire pe tine, gândeşte-te la consecinţe

Confucius

În mod tradiţional, şcoala este locul de producere şi de transmitere a cunoaşterii, de formare a

competenţelor cognitive, de înţelegere a sensului vieţii şi a lumii care ne înconjoară, de înţelegere a
raporturilor cu ceilalţi şi cu noi înşine. Şcoala trebuie să profileze caractere, să-i educe tânărului
plăcerea de a învăţa, dorinţa de a reuşi şi de a face faţă schimbărilor de pe piaţa muncii.
În acest context, a vorbi despre violenţă acolo unde ne aşteptăm să găsim cele mai bune
condiţii pentru formarea şi dezvoltarea armonioasă a personalităţii, poate părea un fapt cel puţin
neverosimil.
În ultimii ani, violenţa în rândul minorilor a constituit subiectul a numeroase dezbateri
mediatice. Totuşi cunoştinţele noastre în acest domeniu sunt destul de lacunare, singurele date certe
provin de la Ministerul de Interne şi vizează diferite tipuri de infracţiuni comise de minori: omoruri,
tentative de omor, violuri, furturi, tâlhării, vătămări corporale grave.

4
 Atunci când vorbim despre violenţa şcolară, nu putem să ne limităm doar la actele de
violenţă care intră sub incidenţa legii, pentru că acestea nu sunt decât o parte a realităţii acestui
fenomen.
Jacques Pain identifică două tipuri de violenţă în mediul şcolar:
violenţe obiective, care sunt de ordinul penalului (crime, violuri, delicte) şi asupra cărora se
poate interveni frontal;
violenţe subiective, care sunt mai subtile, ţin de atitudine şi afectează climatul şcolar (atitudini
ostile, dispreţ, umilire, sfidare, absenţele de la ore).
O formă de violenţă extrem de răspândită în mediile şcolare este violenţa verbală. Englezii
folosesc termenul bullyines pentru a desemna atacuri verbale, intimidările exercitate prin ameninţări,
injurii, umilinţe etc.
În al doilea rând, a califica un fapt ca violent înseamnă a emite o judecată de valoare
asupra acelui fapt. Judecata corespunde unor norme sociale determinate de cultura unei societăţi, dar ea
se face şi în funcţie de valorile grupului de apartenenţă. De asemenea, violenţa verbală nu este
percepută în aceeaşi manieră de elevi şi de profesori. Elevii o minimalizează, în timp ce profesorii o
supraevaluează.
Termenul de violenţă este folosit în mod frecvent, el devenind în ultimii ani o rutină
lingvistică în programele naţionale, publicaţii, rapoarte şi statistici, mass-media etc. Dar, cum în studiul
de faţă ne-am propus să ne ocupăm de violenţa şcolară, să încercăm să definim acest tip de violenţă.
Violenţa şcolară este orice formă de manifestare a unor comportamente, precum:
- exprimarea inadecvată sau jignitoare, cum ar fi: poreclire, tachinare, ironizare, imitare,
ameninţare, hărţuire;
- bruscare, împingere, lovire, rănire;
- comportament care intră sub incidenţa legii (viol, consum/comercializare de droguri,
vandalism, furt);
- ofensă adusă statutului/autorităţii cadrului didactic (limbaj sau conduită ireverenţioasă faţă de
cadrul didactic);
- comportament şcolar neadecvat: întârzierea la ore, părăsirea clasei în timpul orei, fumatul în
şcoală şi orice alt comportament care contravine flagrant regulamentului şcolar în vigoare.
Fenomenul violenţei şcolare este extrem de complex, iar la originea lui se află o
multitudine de factori. Şcoala însăşi poate reprezenta o sursă a unor forme de violenţă, ea reprezintă un
loc unde elevii se instruiesc, învaţă, dar este şi un loc unde se stabilesc relaţii, se promovează modele,
valori, se creează condiţii pentru dezvoltarea cognitivă, afectivă şi morală a copilului.
O formă a violenţei şcolare este cea a violenţei elevilor faţă de profesori. Formele de
violenţă ale elevilor faţă de profesori sunt variate, de la comportamente care nu sunt în deplină
concordanţă cu regulamentul şcolar şi cu statutul de elev la forme mai grave, care ţin de violenţa fizică
sau care intră sub incidenţa legii.
Dată fiind varietatea situaţiilor de violenţă a elevilor faţă de profesori, menţionate de
categoriile investigate, tipurile de comportament se pot grupa în trei categorii:
1. Comportamente neadecvate ale elevilor în raport cu statutul lor, care presupun lipsa de
implicare şi de participare a acestora la activităţile şcolare: absenteismul şcolar, fuga de la ore, actele de
indisciplină în timpul programului şcolar, ignorarea voită a mesajelor cadrelor didactice.
Cei mai mulţi profesori şi părinţi sunt de părere că aceste comportamente aduc în timp
grave prejudicii elevilor şi şcolii şi apar ca urmare a unor regulamente şcolare deficitare, a unor relaţii
pedagogice prea democratice sau a influenţei negative a mediului extraşcolar.
În multe cazuri însă, aceste tipuri de atitudini şi comportamente nu sunt catalogate drept
violente şi ţin de domeniul situaţiilor care sunt trecute cu vederea atâta timp cât nu capătă intensitate
ridicată, deşi intră în contradicţie cu prevederile regulamentului şcolar (conform căruia calitatea de elev

5
presupune frecventarea cursurilor şi participarea la toate activităţile şcolare), sunt deranjante pentru
cadrele didactice şi au consecinţe negative asupra rezultatelor şcolare.
2. Comportamente care implică agresiune verbală şi nonverbală de intensitate medie şi care
reprezintă o ofensă adusă statutului şi autorităţii cadrului didactic: refuzul îndeplinirii sarcinilor şcolare,
atitudini ironice faţă de profesori, zgomote în timpul activităţii didactice, mişcări ale elevilor
neautorizate de profesor (intrarea şi ieşirea din clasă).
Aceasta este a doua categorie de manifestări violente ale elevilor faţă de profesori, în
ordinea producerii lor în mediul şcolar. Lipsa de implicare a elevilor în activitatea didactică şi refuzul
făţiş al îndeplinirii sarcinilor ce le revin (neparticiparea la activitatea din clasă, nerezolvarea temelor
pentru acasă etc.) sunt determinate fie de lipsa interesului şi de scăderea motivaţiei elevilor pentru ceea
ce învaţă, fie ca reacţie a acestora faţă de diferite atitudini şi comportamente ale cadrelor didactice.
Elevii îşi bat joc de profesorii care nu se îmbracă modern. Cadrul didactic este ironizat pe
coridor. Adolescenţii sunt preocupaţi foarte mult de cum arată; e un lucru bun acesta, dar are şi urmări.
Copiii nu suportă să fie nedreptăţiţi, să primească note la o materie în funcţie de celelalte.
Uneori, atitudinea ironică a elevilor (în special faţă de evaluarea profesorilor) este susţinută şi încurajată
chiar de către unii părinţi, care consideră ironia o modalitate îndreptăţită de manifestare a libertăţii
elevilor faţă de anumiţi profesori din şcoală, care merită acest lucru. Cel mai adesea, profesorii
incriminează astfel de comportamente şi se simt vulnerabili în faţa elevilor.
3. Comportamente violente evidente.
Această a treia categorie de comportamente violente ale elevilor faţă de profesori cuprinde
comportamente agresive evidente, care presupun agresiune verbală şi fizică: gesturi sau priviri
ameninţătoare, injurii, jigniri, ameninţări verbale, lovire şi agresiune fizică, agresiune indirectă (asupra
maşinii sau a altor bunuri ale profesorilor).
Ca o concluzie a capitolului de faţă, putem afirma că violenţa elevilor faţă de profesori este o
realitate în şcolile româneşti, fapt care reprezintă un semnal de alarmă asupra calităţii climatului şcolar
şi a relaţiilor pedagogice şi, implicit, asupra întregii vieţi şcolare. Aceasta, cu atât mai mult cu cât
manifestarea unor asemenea comportamente este însoţită deseori de o atitudine generală devalorizantă
faţă de şcoală ca instituţie de educaţie.

Bibliografie:
Pain, Jacques, Classroom Initiatives to Reduce Violence in School, European Conference on Initiatives
to Combat School Bullying, Barbican Centre, London, May 15th-16th 1998

METODE DE PREVENIRE SI COMBATERE

A VIOLENTEI IN SCOALA
Autor: Cirlanaru Maria Viorica
Gradinita cu program prelungit nr.12, Mioveni

Pentru a putea preîntâmpina si dezarma un comportament violent în scoala/ gradinita

trebuie mai întâi sa clarificam si sa întelegem conceptul de violenta, sa aflam cauzele acesteia si în final
sa fie concepute masurile de combatere si prevenire.

6
Violenta este actiunea în sine, dezorganizarea brutala a personalitatii sau colectivitatii si afecteaza atât
individul cât si mediul în care acesta se manifesta. Violenta nu este ereditara, dar este contagioasa….
Astfel întâlnim mai multe tipuri de violenta în mediul scolar:
• Violenta fizica, concretizata prin lovirea persoanelor, vatamarea fizica a acestora, deposedarea prin
forta de bunuri, etc;
• Violenta materiala ce se rasfrânge asupra obiectelor din jur, asupra mobilierului scolar, si a bunurilor
altor persoane;
• Violenta psihica ce are ca efect formarea complexelor de inferioritate la persoana agresata, si se
manifesta prin verbalizare, atitudini de respingere, izolare.
Pentru prevenirea si combaterea unor comportamente agresive in mediul educational , trebuie avute in
vedere numeroase aspecte.
Cadrele didactice trebuie sa observe comportamentul elevilor pentru a putea preveni manifestarile
violente ale acestora prin discutii atât cu elevii în cauza cât si cu familiile lor.
Doar o buna colaborare a familiei cu personalul didacticva reusi prevenirea/stoparea/îndreptare unor
deviatii comportamentale, deoarece cadrul legal nu permite scolii luarea unor masuri extreme care sa
determine din partea elevului respectarea drepturilor celor din jur. Scolii îi revine sarcina de a corija
abaterile, de a defini clar diferenta dintre moral si imoral, deoarece copilul se va manifesta în mediul
scolar influentat de imaginile vizualizate.
Rolul învatatorului/ educatorului este acela de a omogeniza colectivul, de a-i determina sasi respecte
colegii si cadrele didactice. Acest lucru se poate realiza prin dezbateri colective, prin intermediul
povestioarelor , prin acordarea de sarcini pe echipe. Scolarii/ prescolarii trebuie învatati ce înseamna a
trai în societate: a te întelege reciproc, a asculta opiniile celor din jur, a exprima problemele în cuvinte
nu în fapte, a lua decizii colective, si a te supune deciziei majoritatii, asi controla pornirile violente.
La nivelul clasei sau grupei de elevi este indicata elaborarea unui regulament intern. Elevii sunt cei ce
negociaza regulile, si stabilesc sanctiunile în cazul abaterilor. Trebuie stabilite reguli simple ce pot fi
lesne întelese si respectate.
În conditiile în care situatiile de violenta scolara nu pot fi rezolvate în mod direct prin actiunea efectiva
si imediata a cadrului didactic se impune formarea unei echipe (în cadrul careia sa fie incluse atât
cadrele didactice cât si psihologul scolii, medicul, reprezentanti ai politiei, pompierilor, primariei).
Aceasta echipa ar putea preveni si combate acte de violenta prin prezentarea faptelor si explicarea
urmarilor acestora.
La înscrierea copilului în scoala, parintele trebuie sa semneze ca este în acord deplin cu regulile scolii,
reguli ce pot stabili de la scaderea notei la purtare pâna la exmatricularea definitiva a elevului în cazul
constatarii unor fapte de violenta ce ar periclita siguranta celorlalti.
La nivelul scolii se pot înfiinta grupuri de dezbateri în care sa se puna în discutie dificultatile muncii de
formare a comportamentului prosocial al elevilor. Situatiile problema expuse, de unul sau mai multi
profesori sa fie dezbatute în cadrul grupului.
Înfiintarea în cadrul scolii a unui centru de consultanta cu parintii si elevii unde sa se poata depista,
mediatiza, si dezbate acte de violenta scolara.
Ca masura de constatare a gradului de violenta în scoala este indicata supravegherea elevilor cu ajutorul
sistemelor video.
Astfel se pot monitoriza accesul în incinta scolii, comportamentul copiilor în pauze, perturbarea
activitatilor cadrelor didactice de catre alte persone.
Daca din punct de vedere psihic prezenta camerelor video în incinta scolii descurajeaza manifestarile
violente prevenind astfel încalcarea regulamentului de ordine interioara, din punct de vedere practic
înregistrarile ofera dovezi incontestabile ale faptelor comise si ajuta la luare unor masuri imediate,
nepermitând agravarea conflictelor.

7
Pentru a evita evolutia si perpetuare violentei în mediul scolar, este necesar ca M.E.C.I sa aiba o buna
colaborare cu Mass-Media si sa semnaleze parintilor impactul pe care vizualizarea emisiunilor
necorespunzatoare vârstei îl are asupra copilului, caci sprijinul familiei este hotarâtor.
A elabora strategii, proiecte de prevenire a violentei scolare implica a tine cont de toti factorii
(temperamentali, sociali, familiali) care pot determina comportamentul violent al copilului.
Scoala are un rol important în prevenirea violentei si asta nu numai în conditiile în care sursele
agresivitatii sunt în mediul scolar ci si în situatia în care sursele se afla în exteriorul granitelor scolii.

ROLUL SCOLII IN COMBATEREA VIOLENTEI

Autor: Stefan Elena Diana

Gradinita cu program prelungit nr.2, Pitesti

Scolile fac în putine cazuri distinctia între activitatile de preventie si activitatile de asistenta
acordata elevilor cu manifestari de violenta si nu dezvolta programe coerente anti-violenta, pornind de
la cunoasterea problemelor cu care se confrunta.
Chiar acolo unde exista actiuni destinate problemei violentei, acestea nu conteaza pe implicarea efectiva
a celor vizati, sunt putin popularizate în rândul celor care ar trebui cu prioritate sa le cunoasca (autori,
victime, elevi cu potential agresiv, parinti), nu sunt organizate în forme atractive pentru elevi si se
limiteaza la expuneri de documente sau de situatii-problema.
În putine cazuri, violenta în scoala este definita ca fiind o problema institutionala.
În majoritatea cazurilor, nu exista parteneriate sau cooperare reala nici la nivelul unitatii scolare (între
elevi, cadre didactice, parinti, conducerea scolii) si nici la nivel interinstitutional, care sa defineasca
situatiile de violenta, sa elaboreze strategii de preventie si control, sa monitorizeze si sa evalueze
impactul acestora. Masurile scolii vizând preventia si controlul fenomenelor de violenta sunt, în cea mai
mare parte, formale si stereotipe.
Spre exemplu, se confunda existenta unui regulament scolar sau a altor documente pe care scoala le-a
initiat cu functionalitatea efectiva a acestora. Regulamentele devin dintr-un instrument util de prevenire
si combatere a violentei un mijloc formal de „acoperire” a lipsei de initiativa. Scolile investigate nu
reusesc sa abordeze situatiile de violenta „ascunsa” si nu dispun de mijloace adecvate de a evalua
violenta subiectiva (sentimentul de insecuritate al elevilor).
Sanctionarea elevilor violenti este, nu de putine ori, disproportionata în raport cu gravitatea faptelor si,
prin efectul de bumerang, multiplica deseori cazurile de comportament agresiv al elevilor considerati
elevi-problema. Sanctionarea nu este gândita ca o forma de prevenire. În alte cazuri, actele de violenta
nesanctionate ajung sa influenteze si pe ceilalti elevi, devenind de multe ori modele de urmat.
Masurile de control si paza care predomina sunt cele bazate pe interventia politiei sau a altor
reprezentanti ai autoritatilor de paza si protectie, în defavoarea celor care se bazeaza pe formarea
cadrelor didactice, a elevilor sau a consilierilor.
În ceea ce priveste actele de violenta care au loc în vecinatatea scolii, conducerea unitatilor scolare si
cadrele didactice par sa acorde atentie acestora numai daca se manifesta si în scoala, ajungând sa
cunoasca actorii din vecinatatea scolii care au potential violent numai dupa ce un fenomen de violenta a
avut loc.
O asemenea abordare reprezinta un important handicap în elaborarea unor strategii eficiente de
prevenire a situatiilor de violenta scolara.

8
Consilieri scolari au o atitudine pasiva, ignorând atributiile si rolul proactiv pe care
trebuie sa-l aiba în comunitatea scolara, prin semnalarea ofertei de sprijin psihologic si prin implicarea
în identificarea si rezolvarea problemelor elevilor, ale profesorilor si ale parintilor, în afara cabinetului
scolar.
Violenţa este dezorganizarea brutală sau continuă a unui sistem personal, colectiv sau social şi care se
traduce printr-o pierdere a integrităţii, ce poate fi fizică, psihică sau materială. Această dezorganizare
poate să se opereze prin agresiune, prin utilizarea forţei, conştient sau inconştient, însă poate exista şi
violenţă doar din punctul de vedere al victimei, fără ca agresorul să aibă intenţia de a face rău”. În mod
tradiţional, şcoala este locul de producere şi transmitere a cunoaşterii, de formare a competenţelor
cognitive, de întelegere a sensului vieţii şi a lumii care ne înconjoară, de întelegere a raporturilor cu
ceilalţi şi cu noi înşine.
Misiunea şcolii nu este doar de a pregăti forţa de muncă.
Şcoala trebuie să profileze caractere, să-i educe tânărului plăcerea de a învăta, dorinţa de a reuşi şi de a
face faţă schimbărilor de pe piaţa muncii.(A. Neculau, 2003, p.119-137.)

VIOLENTA IN SCOALA

INST. BACANU FLORINA

Violenta umana este o tema a prezentului in multe tari, violenta sociala, ca si cea interpersonala
reprezinta argumente solide pentru dezvoltarea unor programe educationale pentru a promova
constientizarea acestui fenomen si a pleda pentru mijloace nonviolente de interactiune si de reglare a
vietii sociale.
Situatia generala ingrijoreaza, pentru ca violenta a devenit o tema cu care se confrunta toate
societatile, necesitand o luare de pozitie la nivelul intregului corp social si dezvoltarea unor strategii de
investigatie, prevenire si control.
Familia este mult discutata, cercetatorii din stiintele sociale acceptand ideea schimbarii structurii
si valorilor ei, ca si a degradarii climatului de securitate si refugiu cu care este familia asociata in mod
traditional. Modernitatea si conditia urbana au generat noi forme de violenta si au provocat schimbari la
nivelul valorilor si aspiratiilor indivizilor. Conflictele datorate saraciei, dar si lipsei de educatie si de
informatie genereaza contexte de viata privata in care violenta este un comportament tolerat, chiar
acceptat, el fiind invatat de copii si reprodus ca modalitate esentiala, frecventa si “fireasca” de
comportament interpersonal.
Violenta este una dintre marile probleme ale lumii contemporane. Presa, scrisa sau audiovizuala,
informeaza in permanenta cu privire la manifestari diverse ale acestui fenomen, de la formele cele mai
agresive, precum razboaie ori crime terifiante, batai, violuri, furturi, distrugeri de bunuri, si pana la cele
mai putin socante (dar nu mai putin vinovate), cum ar fi violentele verbale. In acest context, aparitia
diferitelor forme de violenta in mediul scolar pare aproape o fatalitate si devine, adesea, un lucru
obisnuit, cu care semenii coexista fara macar a se mai sesiza asupra pericolului. Chiar daca reprezinta o
problema delicata, luarea in stapanire a fenomenului violentei nu se poate face decat daca ii sunt
cunoscute cauzele,originile,formele de manifestare si posibilitatile de prevenire. Problema violentei in
scoala poate si trebuie sa devina o tema de reflectie pentru toti cei implicati in actul educational. Cu atat

9
mai mult cu cat scoala dispune, credem, de importante resurse pentru a concepe programe de prevenire
a violentei si pentru a rupe cercul vicios al violentei in mediul scolar.
Definirea violentei s-a dovedit a fi o incercare extrem de dificila. Acest fapt se explica prin
complexitatea fenomenului, dar si prin marea diversitate a formelor sale de manifestare. Nu in ultimul
rand, dificultatea a aparut si din cauza asocierii si, uneori, chiar a confundarii violentei cu agrasivitatea.
Specialistii domeniului au facut insa o serie de delimitari intre cele doua concepte, care se cuvin
mentionate.
Termenul de agresivitate vine din latinescul adgradior, care inseamna “a merge catre…”, si a
evoluat apoi in agredire , ce semnifica “ a merge catre … cu un spirit belicos, cu tendinta de a ataca”. In
sens etimologic, notiunea de agrasivitate trimite la o potentialitate individuala, la capacitatea de a
infrunta un obstacol, de a se confrunta cu altul si a nu da inapoi in caz de dificultate.
Ca multe alte comportamente sociale complexe, agresivitatea este dobandita prin invatarea
sociala. Procesul de socializare inseamna si achizitia de raspunsuri agresive, fie prin invatare directa –
acordarea de recompense sau pedepse unor comportamente - , fie mai ales prin observarea conduitelor
si a consecintelor lor la altii. Experimentele psihologului american Albert Bandura si ale
colaboratorilor sai (1963) au demonstrat rolul adultului ca model in insusirea comportamentului
agrasiv la copii. Dupa ce au vazut cum un adult agreseaza o papusa sau se joaca linistit cu ea, copiii au
fost pusi in situatia de a avae ei insisi de-a face cu o serie de jucarii, printre care si papusa respectiva.
Cei ce au asistat la un comportament agresiv din partea adultului s-au comportat si ei agresiv. Mai mult,
s-a observat ca agresivitatea a crescut atunci cand: modelul a fost recompensat; modelul a fost de
acelasi sex cu respectivul copil; modelul a avut inainte legaturi intense cu copilul (prieten de familie,
invatator etc.). Astfel incat, chiar daca nu sunt educati expres in a fi agresivi – in multe culturi acest
lucru se intampla -, copiii invata din experienta proprie prin reintarire sau imita persoanele
semnificative si/sau autoritare.
Psihologii sociali insista ca agresivitatea dobandita social nu inseamna doar tendinta de a
raspunde ostil la interactiunile neplacute. Mediul familial, grupul de similaritate din cartier sau din
scoala, mass-media constituie cadre psihosociale de achizitionare a unor scenarii de agresivitate , care
sunt sustinute de structuri de cunoastere si evaluare (perceptii, atitudini, credinte normative) ce trimit la
comportamente agresive. Fiintele umane invata de mici cum sa perceapa, sa interpreteze, sa judece si sa
raspunda la stimuli ce vin din mediul fizic si social. Incet-incet se cristalizeaza scenarii mental-
comportamentale, care, invatate si folosite frecvent, pot capata in timp caracter automatizat, ca
deprinderi (habitusuri). Studiile longitudinale arata ca asemenea structuri cognitiv-comportamentale de
agresivitate incep sa se intareasca in jurul varstei de 8-9 ani si se consolideaza continuu pana la
maturitate.
Dintr-o alta perspectiva, partizanii caracterului dobandit al agresivitatii sustin ca aceasta survine
in functie de context si este un raspuns al individului la conditiile de mediu. In acest sens, cea mai
cunoscuta teorie este cea formulata de cercetatorul american de la universitatea Yale, john Dollard, si de
colaboratorii sai, care explica natura comportamentelor agresive prin ipoteza frustrare-agresiune.
Pentru ei, agresivitatea este intotdeauna o consecinta a frustrarii si orice frustrare antreneaza o forma de
agresivitate. Intensitatea raspunsului agresiv este proportionala cu cea a frustrarii. Daca raspunsul direct
nu este posibil, reactia poate imbraca trei forme: inhibitia, redirectionarea (deplasarea) catre o alta tinta,
catharsisul. Chiar daca teoria lui Dollard a fost supusa unor critici serioase insistandu-se pe faptul ca
exagereaza legatura frustrare-agresivitate, frustrarea ramane una dintre cele mai importante surse ale
agresivitatii.
Notiunea de violenta este discutata in relatie cu cea de agresivitate. Radacina latina a termenului
violenta este vis , care inseamna “forta” si care trimite la ideea de putere, de dominatie, de utilizare a
superioritatii fizice, deci a fortei, asupra altuia.
Exista numeroase definitii ale violentei. Eric Debarbieux (1996: 45-46), specialist in
problematica violentei in mediul scolar, ofera o definitie prin care se surprinde ansamblul fenomenului

10
violentei: “Violenta este dezorganizarea brutala sau continua a unui sistem personal, colectiv sau social
si care se traduce printr-o pierdere a integritatii, ce poate fi fizica, psihica sau materiala. Aceasta
dezorganizare poate sa se opereze prin agresiune, prin utilizarea fortei, constient sau inconstient, insa
poate exista si violenta doar din punctul de vedere al victimei, fara ca agresorul sa aiba intentia de a
face rau”.
Majoritatea analizelor privilegiaza ideea ca agresivitatea tine mai mult de instinct, in timp ce
violenta tine mai mult de cultura, de educatie, de context.
Istoric si cultural, violenta este o notiune relativa, dependenta de codurile sociale, juridice si
politice ale societatii in care se manifesta. In absenta unei definitii precise a violentei, unii autori cred ca
este mai potrivit un inventar al faptelor violente. Numai ca faptele brute, private de semnificatia lor
sociala, nu spun nimic. Clarificarea unui fapt ca fiind violent depinde de conventiile sociale in vigoare.
Multa vreme, de pilda, corectia fizica pe care parintii o aplicau copiilor era considerata un lucru firesc,
ce face parte din actul educational. De asemenea, sunt populatii, comunitati care aproape ca nu cunosc
agresivitatea, in timp ce altele se manifesta destul de agresiv.
In mod traditional, scoala este locul de producere si transmitere a cunoasterii, de formare a
competentelor cognitive, de intelegere a sensului vietii si a lumii care ne inconjoara, de intelegere a
raporturilor cu ceilalti si cu noi insine. Misiunea scolii nu este doar de a pregati forta de munca. Scoala
trebuie sa profileze caractere, sa-I educe tanarului placerea de a invata, dorinta de a reusi si de a face
fata schimbarilor de pe piata muncii.
In acest context, a vorbi despre violenta acolo unde ne asteptam sa gasim cele mai bune conditii
pentru formarea si dezvoltarea armonioasa a personalitatii poate parea un fapt cel putin neverosimil. In
ultimii ani, violenta in randul minorilor a constituit subiectul a numeroase dezbateri mediatice. Totusi,
cunostintele noastre in acest domeniu sunt destul de lacunare. Singurele date certe provin din statisticile
Ministerului de Interne si ele vizeaza diferite tipuri de infractiuni comise de minori: omoruri, tentative
de omor, vatamari corporale grave, violuri, furturi, talharii.
Violenta scolara este asociata, in general, cu zonele urbane dificile, cu periferiile, acolo unde
saracia este la ea acasa. De aceea, atunci cand se vorbeste despre violenta in scoala, se considera drept
surse favorizante factorii exteriori ai scolii: mediul familial, mediul social, ca si factori ce tin de individ,
de personalitatea lui.
Mediul familial reprezinta, credem, cea mai importanta sursa a agresivitatii elevilor. Multi
dintre copiii care prezinta un profil agresiv provin din familii dezorganizate, au experienta divortului
parintilor si traiesc in familii monoparentale. Echilibrul familial este perturbat si de criza locurilor de
munca, de somajul ce-I atinge pe foarte multi parinti. Parintii sunt confruntati cu numeroase dificultati
materiale, dar si psihologice, pentru ca au sentimentul devalorizarii, al esecului. In aceste conditii, ei nu
mai sunt sau sunt putin disponibili pentru copiii lor. Pe acest fundal apar apoi probleme familiale foarte
grave care-i afecteaza profund pe copii: violenta intrafamiliala, consumul de alcool, abuzarea copilului,
neglijenta, la care se adauga si importante carente educationale – lipsa de dialog, de afectiune,
inconstanta in cerintele formulate fata de copil (treceri de la o extrema la alta, de la o permisivitate
exagerata la restrictii foarte dure), utilizarea mijloacelor violente de sanctionare a copilului pe motiv ca
“bataia-i rupta di rai”. Sunt si parinti care privilegiaza in mod exagerat relatia afectiva in detrimentul
rolului educativ pe care ar trebui sa-l aiba in raporturile cu copiii lor: nu le impun nici un fel de
interdictii, de reguli, emit putine exigente si cauta sa evite conflictele. Aceasta absenta cvasitotala a
constrangerilor (in afara scolii) il va determina pe elev sa adopte in scoala comportamente de refuz a
exigentelor profesorilor.
La randul sau, mediul social contine numeroase surse de natura sa induca, sa stimuleze si sa
intretina violenta scolara: situatia economica, slabiciunea mecanismelor de control social, inegalitatile
sociale, criza valorilor morale, mass-media, disfunctionalitati la nivelul factorilor responsabili cu
educatia tinerilor, lipsa de cooperare a institutiilor implicate in educatie. Pentru fostele tari comuniste,
conjunctura economica si sociala provoaca anumite confuzii in randul tinerilor, care incep sa se

11
indoiasca de eficacitatea scolii, de utilitatea stiintei. sI aceasta cu atat mai mult cu cat constata ca scoala
nu ii asigura insertia profesionala. Valorile traditionale vehiculate in scoala – munca, meritul, efortul –
cunosc o eroziune vizibila. Un mediu social in criza (criza locurilor de munca, criza familiei, criza
valorilor) afecteaza profund dezvoltarea personalitatii copilului.
Trasaturile de personalitate ale elevului sunt si ele intr-o stransa corelatie cu comportamentele
violente, la acestea adaugandu-se problemele specifice varstei adolescentei.
Adolescenta este o perioada de transformari profunde pe plan fizic, psihic si social. Acum
adolescentul este fericit, se simte bine bine in pielea sa si doua ore mai tarziu este trist, deprimat,
descurajat. Adeseori, el oscileaza intre sentimentul de putere, de forta si sentimentul de indoiala, de
descurajare, de scadere a stimei de sine. Pentru a se apara de aceste emotii, adolescentii dezvolta reactii
de provocare, de agresivitate, de opozitie fata de parinti si profesori.
In aceasta perioada atat de dificila, dialogul parinti-copii si profesor-elev este absolut necesar.
Adolescentul doreste sa fie inteles, are nevoie de dragoste, de securitate afectiva dar, de cele mai multe
ori, el nu recunoaste si nu exprima acest lucru. Nu intamplator se afirma ca violenta scolara pleaca, in
primul rand, de la un deficit de comunicare. A lupta contra violentelor scolare inseamna a ameliora
calitatea relatiilor si a comunicarii intre toate persoanele angrenate in actul educational.
Scoala insasi poate reprezenta o sursa a unor forme de violenta scolare si acest lucru trebuie luat
in considerare in conceperea diferitelor programe de prevenire si stapanire a violentei.
Scoala este un loc unde elevii se instruiesc, invata, dar este si un loc unde se stabilesc relatii, se
promoveaza modele, valori, se creeaza conditii pentru dezvoltarea cognitiva, afectiva si morala a
copilului. Clasa scolara constituie un grup ai carui membrii depind unii de altii, fiind supusi unei
miscari de influentare reciproca ce determina echilibrul functional al campului educational. Fiecare
grup cere de la membrii sai diferite forme de comportament. Insusi actul predarii-invatarii este un
proces relational, iar gestiunea acestor relatii se inscrie in ceea ce unii autori numesc managementul
clasei scolare, si anume “setul de de activitati prin intermediul carora profesorul promoveaza
comportamentul adecvat al elevului si elimina comportamentul inadecvat, dezvolta relatii personale
bune si un climat socio-emotional pozitiv in clasa, stabileste si mentine o organizare eficienta si
productiva a clasei”(Weber).
Comportamentele violente ale elevului isi pot avea originea si intr-un management defectuos al
clasei scolare, mai exact intr-o lipsa de adaptare a practicilor educationale la o populatie scolara
considerabil schimbata. Se afirma ca prima dorinta a formatorului este aceea de a exercita o putere.
Dand curs acestei dorinte inconstiente, profesorul poate influenta negativ relatia cu elevul, deoarece va
cauta sa-l mentina intr-o situatie de dependenta, de subordonare neconditionata. Pentru aceasta,
profesorul poate recurge la diferite modalitati de coercitie, descurajand astfel formarea unor
personalitati autonome, independente, ca urmare, in grupurile conduse autoritar, se acumuleaza
tensiuni, frustrari, ce determina comportamente agresive, ostilitati intre membrii grupului, in timp ce
fata de lider se manifesta o atitudine de supunere.
Relatia de autoritate influenteaza si tipul de comunicare. De cele mai multe ori, comunicarea
este lateralizata, adica profesorul e cel care emite si care monopolizeaza comunicarea, iar elevul ramane
doar un receptor pasiv. Comunicarea intre elevi in cadrul unor grupuri de lucru este destul de restransa,
iar opiniile elevilor cu privire la viata clasei sunt prea putin luate in considerare. Nevoia de expresie si
de comunicare e o nevoie fundamentala a oricarui individ, iar grupul scolar este un loc privilegiat de
satisfacere a acestor nevoi. Nesatisfacerea lor antreneaza inevitabil o frustrare ce se va traduce prin
comportamente agresive.
Si alte componente ale atitudinii profesorului fata de elevi pot genera situatii conflictuale ori
comportamente violente ale elevilor. Unii profesori adopta o atitudine de ignorare dispretuitoare a
elevilor, corelata cu tendinta de evaluare a lor in termeni constant negativi si depreciativi. Indiferenta
profesorilor este cea mai importanta manifestare a dispretului fata de elevi. Sunt numerosi elevii care
sufera ca urmare a acestor judecati negative ale profesorului, pentru ca ele vin sa intareasca propriul lor

12
sentiment de indoiala, de descurajare, de lipsa de incredere in fortele proprii. Acest dispret, o data
interiorizat, poate antrena un ansamblu de consecinte in plan comportamental: lipsa de comunicare,
pasivitatea la lectie, indiferenta sau, dimpotriva, perturbarea lectiilor, dezvoltarea unor atitudini ostile,
provocatoare.
De multe ori, in mod inconstient, profesorul introduce diferentieri intre elevi in functie de
performanta atinsa. Astfel de diferentieri se traduc in atitudini ale profesorului care ii defavorizeaza pe
elevii cu realizari mai modeste.
Aceasta atitudine a profesorului poate determina din partea elevilor sustragerea de la activitati,
indiferenta fata de ceea ce se intampla in clasa, absenteismul, refuzul de a-si face temele, violentele
verbale fata de colegi si chiar fata de profesori, comportamente agresive. Elevul aflat in situatia de esec
si care este pus de nenumarate ori in fta unor sarcini de invatare pe care nu le poate rezolva traieste o
angoasa profunda. Elevul sufera pentru ca si-a deceptionat parintii si profesorii, pentru ca este dispretuit
de colegi, isi pierde stima de sine, increderea in capacitatea de a reusi chiar si in domeniile in care nu se
afla in situatia de esec.acesta este momentul in care pot sa apara conduitele violente ce se traduc prin:
depresie, spirit de revansa si revalorizare, manifestari de provocare, dispret reorientat catre altii, lipsa de
interes fata de viata in general. In contextul actual, esecul scolar devine repede sinonim cu esecul in
viata. Aceasta situatie il raneste pe individ, ii afecteaza imaginea pe care o are despre propri valoare si,
de aceea, el incearca sa-si ia revansa intr-un fel.
Nu in ultimul rand, modul in care profesorul distribuie sanctiunile, abuzul de masuri
disciplinare, de pedepse, influenteaza climatul si calitatea vietii scolare.orice profesor stie ca pedeapsa,
ca remediu, nu are efecte pozitive decat in mod circumstantial si pe termen scurt. De cele mai multe ori,
ea produce reactii emotionale negative, creeaza tensiuni, anxietate, frustrari, conflicte si deteriorarea
relatiilor profesor-elev. Pentru ca o sanctiune sa fie eficace, ea trebuie sa aiba un sens, sa fie integrata
intr-un sistem coerent care leaga respectarea regulilor, a normelor scolare de natura actului comis si de
tipul de sanctiune. Sanctiunea trebuie sa se alfle intr-un raport logic cu actul sanctionat.

Fenomenul violentei scolare trebuie analizat in contextul aparitiei lui. Scoala poate juca un rol
important in prevenirea violentei scolare. Si asta nu numai in conditiile in care sursele violentelor sunt
in mediul scolar, ci si in situatia in care sursele se afla in exteriorul scolii.
Pentru ca scoala sa isi asume acest rol de prevenire si de stapanire a fenomenului violentei,
prima investitie trebuie facuta in domeniul formarii profesorilor. Trebuie sa recunoastem ca, atat in
cadrul formarii initiale, cat si al formarii continue, atentia este concentrata asupra lucrului cu clasele de
elevi “fara probleme”. Se discuta mult prea putin despre modalitatile de abordare a claselor dificile.
Este nevoie de o formare specifica, in masura sa permita satisfacerea cerintelor elevilor “cu probleme”.
Nu putem astepta pasivi ca problemele sa se rezolve de la sine. De exemplu, in conditiile unui mediu
familial instabil, tensionat, conflictual, scoala poate reprezenta pentru elev o a doua sansa.
Pentru a face fata lucrului cu clase sau elevi dificili trebuie sa se tina seama de urmatoarele
obiective:
• observarea cu atentie a comportamentului elevilor pentru o mai buna intelegere a cauzelor actelor de
violenta;
• dezvoltarea mijloacelor de comunicare cu elevii si stabilirea unor relatii de incredere;
• dezvoltarea parteneriatului scoala-familie;
• colaborarea cu specialistii din cadrul scolii (psihologul scolar, asistentul social).
Multe dintre comportamentele violente ale elevilor se manifesta ca o transgresiune a regulilor
scolare. Clasa este o microsocietate a carei functionare necesita stabilirea unor reguli clare ce se cer
respectate de toti membrii grupului scolar. Ansamblul regulilor dominante dintr-o clasa
caracterizeaza comportamentele dezirabile ale elevului si corelativul sau negativ, comportamentul
indezirabil. Respectarea regulilor este o conditie a socializarii, care inseamna a invata sa traiasca

13
 impreuna in relatii de respect reciproc, excluzand violenta. Regulile scolare vizeaza tinuta,
efectuarea temelor, prezenta la cursuri, dar sunt si reguli de civilitate ce au in vedere limbajul
folosit, modalitatile de adresare, respectul fata de celalalt, pastrarea bunurilor scolare, toleranta,
solidaritatea, intr-un cuvant maniera de a te comporta astfel incat viata in colectivitate sa fie cat mai
agreabila.
Regulile pot fi impuse de catre profesor sau sunt negociate cu elevii. Acestia accepta mai usor
regulile al caror sens este transparent, iar daca scoala este un loc de invatare a democratiei, atunci
aceasta presupune ca si elevii sa participe la eleborarea regulilor civilitatii scolare: “intr-o
democratie, cetateanul nu este numai cel care se supune legii, ci si cel care o elaboreaza, alaturi de
altii

Bibliografie:
Banciu, D., Radulescu, S.M., Voicu, M., Introducere in sociologia deviantei, Bucuresti, Editura
Stiintifica si Enciclopedica, 1985.
Chelcea, S., Ilut, P. (coord.), Enciclopedie de psihosociologie, Bucuresti, Editura Economica,
2003.
Ilut, P., Valori atitudini si comportamente sociale – Teme actuale de psihosociologie, Iasi,
editura Polirom, 2004, p.107-122.
Liiceanu, A., Violenta umana: o neliniste a societatii contemporane, in Ferreol, G., Neculau, A.
(coord.), Violenta – Aspecte psihosociale, Iasi, editura Polirom, 2003, p.47-57.
Mitrofan, N., Agresivitatea, in Neculau, A.(coord.), Psihologie sociala, Iasi, Editura Polirom,
1996, p. 427-437.
Salavastru, D., Violenta in mediul scolar, in Ferreol, G., Neculau, A. (coord.), Violenta –
Aspecte psihosociale, Iasi, editura Polirom, 2003, p.119-137.

VIOLENȚA ÎN MEDIUL ȘCOLAR

Bondoc Maria Ruxandra, Școala cu clasele I-VIII Raciu, Dâmbovița

Violenţa este una din marile probleme ale lumii contemporane. Presa scrisă sau autovizuală,
informează în permanenţă cu privire la diverse manifestări ale acestui fenomen. De la formele cele mai
agresive, precum războaiele ori crimele terifiante, bătăile, violurile, furturile, distrugerile de bunuri, şi
până la cele mai puţin şocante ( dar nu mai puţin vinovate), cum ar fi violenţele verbale, toate acestea,
susţinute de o abundenţă de imagini violente, se perindă zilnic prin faţa ochilor noştri. În acest context,
apariţia diferitelor forme de violenţă în mediul şcolar pare aproape o fatalitate şi devine adesea un lucru
obişnuit, cu care oamenii coexistă fără măcar a mai sesiza pericolul. Problema violenţei în şcoală poate
şi trebuie să devină o temă de reflecţie pentru toți cei implicaţi în actul educaţional. Cu atât mai mult cu
cât şcoala dispune, credem, de importante resurse pentru a concepe programe de prevenire a violenţei şi
pentru a rupe cercul vicios al violenţei în mediul şcolar.

14
În mod tradiţional, şcola este locul de producere şi transmitere a cunoaşterii, de formare a
competenţelor cognitive, de înţelegere a sensului vieţii şi a lumii care ne înconjoară, de înţelegere a
raporturilor cu ceilalţi şi cu noi înşine.
În acest context, a vorbi despre violenţă acolo unde ne aşteptăm să găsim cele mai bune condiţii
pentru formarea şi dezvoltarea armonioasă a personalităţii poate apărea un fapt cel puţin neverosimil. În
ultimii ani, violenţa în rândul minorilor a constituit subiectul a numeroase dezbateri mediatice. Câteva
întrebări se impun pe marginea acestui subiect:
- Putem vorbi de o creştere a violenţei în rândul elevilor? Care sunt faptele ce pot fi încadrate în
violenţa şcolară? Există zone şi şcoli care sunt mai predispuse la violenţă? Ce poate face şcola pentru
prevenirea violenţei juvenile?
Ce numim violenţă şcolară?
În primul rând, atunci când vorbim despre violenţă şcolară nu putem să ne limităm la actele de
violenţă care cad sub incidenţa legii. Violenţa şcolară este un fenomen mult mai larg, ce trebuie evaluat
şi cu ajutorul altor indicatori. Jacques Pain reperează două tipuri de violenţă în mediul şcolar:
- violenţele obiective, care sunt de ordinul penalului (crime, delicte) şi asupra cărora se poate interveni
frontal: Poliţia şi Justiţia sunt obligate să colaboreze direct cu instituţiile şcolare;
- violenţele subiective, care sunt mai subtile, ţin de atitudine şi afectează climatul şcolar; sunt incluse
aici atitudinile ostile, dispreţul, umilirea, jignirea, sfidarea, lipsa de politeţe, absenţele de la ore, refuzul
de a răspunde la ore şi de a participa la activităţi sau ceea ce unii autori numesc atitudini antişcolare.O
formă de violenţă extrem de răspândită în mediile şcolare este violenţa verbală.
Violenţa şcolară trebuie deci determinată luând în calcul contextul şi cultura şcolară.Profesorii
dintr-o şcoală pot propune grile de lectură a violenţei în funcţie de referinţele lor culturale, dar şi de
normele interne de funcţionare a instituţiei şcolare.Violenţa perturbă grav mediul şcolar.
A lua în serios problema violenţei în mediul şcolar înseamnă a demara cercetări riguroase, a
merge pe teren cu instrumente metodologice precise, care să permită măsurarea fenomenului.
Violenţa este, în opinia lui Debarbieux, şi fapt şi reprezentare. Este necesar să se ştie dacă, în
instituţiile cele mai variate, elevii şi adulţii percep în acelaşi mod violenţa şi care este intensitatea
violenţei percepute. Anchetele de teren au pus în evidenţă o mare diversitate a formelor de violenţă ce
se manifestă în mediul şcolar: de la violenţa verbală (injurii, ameninţări, jigniri) la violenţele fizice
(lovituri, încăierări), degradări ale bunurilor (scris pe pereţi, spart geamuri, deteriorat mobilierul, etc.),
refuzul de a lucra, absenteism, perturbarea cursurilor, până la furturi, agresiuni armate, violenţe sexuale,
consum de droguri. Este firesc ca în astfel de condiţii unii elevi să se simtă ameninţaţi şi chiar terorizaţi
de ideea de a merge la şcoală.
Aşadar, fenomenul violenţei şcolare se întinde pe o scară largă, la ale cărei capete se află
violenţa fizică (extrem de mediatizată de altfel, dar fără analize temeinice ale cauzelor ce o provoacă),
respectiv incivilităţile (care sunt foarte numeroase şi pot afecta grav ambianţa şcolară).
În sistemul educațional libertatea individuală este greșit înțeleasă atât de către elevi cât și de
către profesori și părinți și nu a avut ca efect micșorarea gradului de violență în școală, ci dimpotrivă
pe fondul acestei libertăți greșit înțeleasă și exprimată, școala poate reprezenta o sursă a unor forme de
violență.
Dacă anterior violența școlară nu se manifesta decât ocazional, între elevi sau dinspre cadrul
didactic spre elev, acum remarcăm o violentață sporită de la an la an atât între elevi cât și dinspre elevi
spre cadrele didactice.
Pentru a putea preîntâmpina și dezarma un comportament violent în scoală trebuie mai întâi să
clarificăm și să înțelegem conceptul de violență, să aflăm cauzele acesteia și în final să fie concepute
măsurile de combatere și prevenire.
Spre deosebire de agresivitate -care reprezintă potențialitatea ce permite dirijarea acțiunii și
ține de gândire si analiză, fiind intrinsecă-, violența este acțiunea în sine, dezorganizarea brutală a

15
personalității sau colectivității și afectează atât individul cât și mediul în care acesta se manifestă.
Violența nu este ereditară, dar este contagioasă.
Astfel întâlnim mai multe tipuri de violență în mediul scolar:
Violența fizică, concretizată prin lovirea persoanelor, vătămarea fizică a acestora, deposedarea prin
forță de bunuri, etc;
Violența economică (materială) ce se rasfrânge asupra obiectelor din jur, asupra mobilierului școlar
și a bunurilor altor persoane;
Violența psihică ce are ca efect formarea complexelor de inferioritate la persoana agresată și se
manifestă prin verbalizare, atitudini de respingere, izolare.
Cauzele violenţei în mediul şcolar
Violenţa şcolară este asociată, în general, cu zonele urbane dificile, cu periferiile, acolo unde
sărăcia este la ea acasă. De aceea, atunci când se vorbeşte despre violenţă în şcoală, se consideră drept
surse defavorizante anumiţi factori exteriori ai şcolii: mediul familial, mediul social, ca şi unii factori ce
ţin de individ, de personalitatea lui.
Mediul familial reprezintă, credem, cea mai importantă sursă a agresivităţii elevilor. Mulţi dintre
copiii care prezintă un profil agresiv provin din familii dezorganizate; ei au experienţa divorţului
părinţilor şi trăiesc în familii monoparentale. Echilibrul familial este perturbat şi de criza locurilor de
muncă, de şomajul ce-i atinge pe foarte mulţi părinţi. Părinţii sunt confruntaţi cu numeroase dificultăţi
materiale, dar ţi psihologice, pentru că au sentimentul devalorizării, al eşecului. În aceste condiţii, ei nu
mai sunt sau sunt puţin disponibili pentru copiii lor. Pe acest fundal apar probleme familiale foarte
grave, care-i afectează profund pe copii: violenţa intrafamilială, consumul de alcool, abuzarea copiilor,
neglijenţa, la care se adaugă şi importante carenţe educaţionale- lipsa de dialog, de afecţiune,
inconstanţa în cerinţele formulate faţă de copil, utilizarea mijloacelor violente de sancţionare a
copilului.
Mediul social conţine, la rândul său, numeroase surse de influenţă de natură să inducă, să
stimuleze şi să intreţină violenţa şcolară: situaţia economică, slăbiciunea mecanismelor de control
social, inegalităţile sociale, criza valorilor morale,mass-media, unele disfuncţionalităţi la nivelul
factorilor responsabili cu educaţia tinerilor, lipsa de cooperare a instituţiilor implicate în educaţie.
Conjunctura economică şi socială provoacă anumite confuzii în rândul tinerilor, care încep să se
îndoiască de eficacitatea şcolii, de utilitatea ştiinţei. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât ei constată că
şcoala nu le asigură inserţia profesională. Un mediu social în criză ( criza locurilor de muncă, criza
familiei, criza valorilor) afectează profund dezvoltarea personalităţii copilului.
Trăsăturile de personalitate ale elevului sunt şi ele într-o strânsă corelaţie cu comportamentele
violente.
Adolescenţa este o perioadă de transformări profunde pe plan fizic, psihic şi social. Schimbările
fizice care încep la pubertate sunt adesea foarte brutale şi adolescenţii le trăiesc ca pe o veritabilă
metamorfoză. O caracteristică importantă este relaţia pe care adolescentul o stabileşte cu propriul corp.
Corpul este suportul privilegiat al exprimării personalităţii şi, în aceste condiţii, asistăm la excese în
privinţa vestimentaţiei, coafurii, machiajului. Look-ul este când o modalitate de afirmare, de impunere a
personalităţii, când o carapace sub care se ascund multe nelinişti şi temeri. Adeseori, el oscilează între
sentimentul de putere, de forţă, şi sentimentul de îndoială, de descurajare, de scădere a stimei de sine.
Pentru a se apăra de aceste emoţii, adolescenţii dezvoltă reacţii de provocare, de agresivitate, de
opoziţie faţă de părinţi şi profesori.
În această perioadă atât de dificilă, dialogul părinţi-copii şi profesori-elevi este absolut necesar.
Adolescentul doreşte să fie înţeles, are nevoie de dragoste, de securitate afectivă, dar , el nu recunoaşte
şi nu exprimă acest lucru. Se poate spune că, violenţa în şcoală pleacă în primul rând de la un deficit de
comunicare.
Un alt factor de risc în devierea comportamentului copilului spre violență îl constiutuie Mass-Media,
prin prezentarea realității ca pe un fapt banal, indiferent de gravitatea faptelor expuse și mai ales fără a
16
accentua consecințele acestor violențe asupra celor ce le-au provocat. Mass-Media expune acte de
violență (atât în programele pentru copii cât și în filme sau știri) în mare parte fără să stigmatizeze
aceste acte, fără a sublinia caracterul imoral al agresiunilor.
O mare parte din vină o are aici și familia care permite contactul copilului cu televizorul,
neexplicându-i ceea ce este etic și ceea ce constituie o abatere gravă de la normele sociale si civice.
Neimplicarea familiei în dezvoltarea capacității de a discerne moralul de imoral, legalul de ilegal, are ca
urmare însușirea de către copil a unor comportamente inadecvate vârstei și deseori negative. La rândul
său, ajuns adult, copilul va repeta greșeala părinților.
În apariția fenomenului violenței școlare nu sunt de neglijat managementul defectuos al clasei,
deficiențele de comunicare între cadrele didactice și elevi, neadaptarea practicilor educaționale la o
populație școlară în continuă schimbare.
Aflat în colectivitate, elevul își va organiza jocul si activitatea având ca suport violența văzută
și va fi influențat de aceasta.
Aceste comportamente se vor manifesta în societate cu predilecție în școală, deoarece colectivul
este mai numeros (spre deosebire de grupul de joacă), vârstele sunt relativ apropiate si apare dorința
copilului de a deveni (ca în familie) centrul atenției.
Sub eticheta violenței școlare se află o diversitate de forme de conduită: confruntarea verbală,
poreclirea, tachinarea, ironizarea, imitarea în scop denigrator, refuzul de a colabora și de a cere ajutor,
bruscarea, lovirea cu diverse obiecte, pălmuirea, împingerea, vătămarea corporală.
Prevenirea şi stăpânirea violenţei în mediul şcolar
Fenomenul violenţei şcolare trebuie analizat în contextul apariţiei lui. A gândi strategii, proiecte
de prevenire a violenţei şcolare înseamnă a lua în consideraţie toţi factorii (sociali, familiali, şcolari, de
pesonalitate) ce pot determina comportamentul violent al elevilor. Şcoala poate juca un rol important în
prevenirea violenţei şcolare. Pierre-Andre Doudin şi M. Erkohen-Markus vorbesc de trei tipuri de
prevenţie pe care le poate asigura şcoala şi care se completează reciproc:
- o prevenţie primară, care se poate realiza foarte uşor de către fiecare profesor şi se referă la
dezvoltarea unei atitudini pozitive faţă de fiecare elev, exprimarea încrederii în capacitatea lui de a
reuşi;
- o prevenţie secundară, ce pleacă de la faptul că şcoala reprezintă un post de observaţie privilegiat al
dezvoltării intelectuale şi afective a elevului, iar profesorul, printr-o observare atentă a acestuia, poate
repera efectele unor violenţe la care elevul a fost supus în afara mediului şcolar;
- o prevenţie terţiară, ce are în vedere sprijinul direct adus elevilor care manifestă comportamente
violente; acesta urmăreşte prevenirea recidivei şi presupune adoptarea unor măsuri după producerea
comporatmentului violent.
Pentru ca şcoala să îşi asume acest rol de prevenire şi de stăpânire a fenomenului violenţei,
prima investiţie trebuie făcută în domeniul formării profesorilor. Este nevoie de o formare specifică, în
măsură să permită satisfacerea cerinţelor elevilor ,, cu probleme’’.
Organizarea unor cursuri de formare a profesorilor pentru a face faţă lucrului cu clase sau elevi
dificili trebuie să pornească de la următoarele obiective:
- observarea mai atentă a comportamentului elevilor, pentru o mai bună înţelegere a cauzelor actelor de
violenţă;
- ameliorarea comunicării cu elevii ce manifestă comportamente violente şi stabilirea unor relaţii de
încredere;
- detensionarea conflictelor cu ajutorul formatorilor de opinie;
- dezvoltarea parteneriatului şcoală-familie;
- colaborarea cu specialişti în cadrul lucrului în reţea.
Este recomandabil ca aceste cursuri de formare să se centreze îndeosebi pe exerciţii practice care
pleacă de la experienţa concretă a profesorilor, de la studii de caz, puneri în situaţie prin care profesorii

17
au ocazia de a schimba opinii, de a găsi soluţii din perspectiva rolului pe care îl joacă. Exemple de
exerciţii care pot fi propuse profesorilor participanţi la un astfel de curs de formare:
Exerciţiul 1 : Analiza unei situaţii profesionale.
- această tehnică ia în calcul complexitatea situaţiei educative şi propune ca analiza unei problem (elev
cu anumite comportamente violente) să se desfăşoare la mai multe niveluri: la nivelul persoanei, la
nivelul interpersonal, la nivelul fenomenelor de grup, la nivelul instituţiei şcolare, la nivel didactic şi
pedagogic.
Analiza se desfăşoară sub forma studiului de caz.
Exerciţiul 2 : Jocul de rol.
- se utilizează tehnica jocului de rol, simulând fie o situaţie în clasa şcolară, fie un dialog profesor-elev.
Exerciţiul 3 :Studiul de caz.
- analiza pleacă de la un studiu de caz foarte precis.
Climatul şcolar, ambianţa clasei reprezintă factori foarte importanţi pentru integrarea elevului şi
pentru stabilirea relaţiilor profesor-elev. Pentru ca o clasă să funcţioneze ca un grup, profesorul trebuie
să creeze suficiente ocazii prin care elevii să se cunoască mai bine , să se descopere, să vorbească
despre aspiraţiile lor; altfel spus să-şi dezvolte aptitudinea de a comunica, care se poate realiza prin
exerciţii de improvizaţie, de dezbateri contradictorii, de asociere a ideilor plecând de la un cuvânt, de
construcţie a istoriilor colective, de creativitate, etc.
Multe din comportamentele violente ale elevilor se manifestă ca o transgresare a regulilor
şcolare. Regulile pot fi impuse de profesor sau negociate cu elevii. Impunerea regulilor de către
profesor creează raporturi de forţă, relaţii de dominaţie/supunere între profesor şi elevi, situaţie ce poate
conduce fie la o atitudine de supunere şi docilitate, fie la atitudini ostile, provocatoare, agresive din
partea elevilor .D. Hargreaves sugerează că profesorul ar trebui să negocieze lista sa de reguli încă de la
primele sale întâlniri cu elevii, antrenându-i şi pe ei în elaborarea acestora.
Cu elevii care manifestă comportamente violente este necesară o relaţie individualizată. Ori de
câte ori un elev manifestă un comportament de opoziţie, de refuz al lucrului în clasă, are o atitudine
provocatoare şi insolentă, profesorul trebuie să îi propună un dialog, o discuţie în afara orelor de curs.
Foarte importante sunt atitudinile profesorului în cursul discuţiei cu elevul. După Porter(1950),
aceste atitudini sunt:
- atitudinea de evaluare, care implică o judecată a faptelor şi gesturilor elevului prin raportare la norme
şi valori;
- atitudinea de interpretare, ce apare atunci cănd profesorul propune o explicaţie la ceea ce spune elevul;
- atitudinea de decizie, ce apare atunci când profesorul propune soluţii imediate şi decide în locul
elevului;
- atitudinea de anchetă, care se manifestă atunci când profesorul bombardează elevul cu o serie de
întrebări pentru a obţine informaţii detaliate asupra problemei în discuţie;
- atitudinea de suport, de susţinere, ce urmăreşte încurajarea elevului pentru a depăşi situaţia dificilă pe
care acesta o traversează;
- atitudinea de comprehensiune, ce reflectă efortul profesorului de a asculta elevul şi de a înţelege
problema fără a-l judeca.
Uneori clasa şcolară se prezintă ca un spaţiu de confruntare şi de conflict profesor-elevi şi elevi-
elevi. Pentru a face faţă unei situaţii de conflict se recomandă următoarele strategii:
- strategii de evitare, prin care profesorul ignoră momentan criza creată în sala de clasă şi continuă
cursul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat;
- strategii de diminuare (moderare), care se folosesc atunci când profesorul, din dorinţa de a evita
confruntarea, minimalizează dezacordul cu elevii;
- strategii de putere (de coerciţie), care apar atunci când profesorul recurge la puterea sa şi la diferite
mijloace de constrângere pentru a regla conflictul;

18
- strategii de compromis, ce se folosesc atunci când profesorul recurge la concesii, la promisiuni pentru
a face faţă situaţiei;
- strategii de rezolvare negociată a problemei; H. Tonzard spunea că negocierea este un procedeu de
rezolvare a conflictelor prin intermediul discuţiei între părţile adverse.
Nu întotdeauna profesorul poate rezolva problemele de comportament ale elevilor prin intermediul
mijloacelor prezentate.
Pentru a evita evoluția și perpetuarea violentei în mediul școlar, este necesar ca M.E.C să aibă o bună
colaborare cu Mass-Media (C.N.A) și să semnaleze părinților impactul pe care vizualizarea emisiunilor
necorespunzatoare vârstei îl are asupra copilului, căci sprijinul familiei este hotarâtor
Fiecare situaţie cu care se confruntă dascălii este unică din punctul de vedere al cauzelor şi al
formelor de manifestare. Totuşi, e mult mai uşor să alegi ce se potriveşte mai bine dintr-o serie de
posibilităţi decât să procedezi la întâmplare prin tatonări succesive, aplicând regulile învăţării prin
încercare şi eroare.
A elabora strategii, proiecte de prevenire a violenței școlare implică a ține cont de toți factorii
(temperamentali, sociali, familiali) care pot determina comportamentul violent al copilului. Școala are
un rol important în prevenirea violenței și asta nu numai în condițiile în care sursele agresivității sunt
în mediul școlar ci și în situația în care sursele se află în exteriorul granițelor școlii.

BIBLIOGRAFIE:
Sălăvăstru, Dorina, Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2004
Anghel, Florentina (și alții), Violența în școală, Editura Alpha MDN, București, 2006
Jigău, M., prevenirea și combaterea violenței în școală, Editura Alpha, Buzău, 2006

VIOLENŢA-NONVIOLENŢA

Prof.înv.primar BRATU MARIA MIHAELA

Etimologic, violenta este: “Însuşirea, caracterul a ceea ce este violent (1); putere mare,
intensitate, tărie. 2. Lipsă de stăpânire în vorbe sau în fapte; vehemenţă, furie. 3. Faptul de a
întrebuinţa forţa brutală; constrângere, violentare; siluire; încălcare a ordinii legale. ♦ Faptă violentă,
impulsivă. [Pr.: -vi-o-] – Din fr. violence, lat. Violentia, it. violenza.” Sursa: DEX '98
Din nefericire , îndrăznesc să afirm că secolul al XXII-lea se caracterizează prin violenţă si
viteză. Cine este cel mai tare acela are de câştigat. Modelele bune de urmat se estompează pe zi ce trec,
luându-le loc cele negative încărcate cu violenţă, bani, avere, putere. Copiii urmăresc scene atât la
televizor încărcate cu violenţă, cât şi acasă.
Violenţa (abuzul) în familie are repercursiuni iremediabile asupra copilului şi este cea mai
dureroasă din punct de vedere psihologic. Ea îşi va pune amprenta asupra întregii vieţi.
Abuzul este: 1.” Folosire fără măsură, excesivă a unui lucru; exces. 2. Depăşire a puterii, a
unor prerogative; faptă ilegală. ♢ Abuz de putere = delict constând din trecerea peste împuternicirea pe
care o are un funcţionar sau o instituţie; abuz de încredere = delict constând din înşelarea încrederii
cuiva; prin abuz = abuziv. [< fr. abus, lat. abusus < abutor – a folosi rău]. “

19
 Abuzul poate fi fizic , emotional , sexual .
Abuzul fizic se referă la orice comportament care implică utilizarea intentionată a forţei fizice
împotriva altei personae cu scopul de a-i provoca durere, de a o răni, de a o lovi. Abuzul fizic include
îmbrâncirea, bruscarea, lovirea (cu pumnii, picioarele, cu capul sau cu obiecte contondente), plesnirea,
pălmuirea, forţarea victimei sa ingereze substante nedorite, inecarea, sufocarea, amenintarea cu arma,
tăierea, zdrobirea, opărirea, arderea etc
Abuzul sexual este stimularea si/sau penetrarea fortata orală, vaginală, anală a victimei de către
agresor. De asemenea, include nuditatea fortată, expunerea fortată la pornografie si materiale cu
caracter pornografic si orice activitatea cu caracter sexual neconsimţită.
Abuzul psihic sau emoţional include agresiunea verbală, dezaprobarea, refuzul, ameninţarea, izolarea,
controlul, umilirea, înjosirea, etichetarea, insultarea, acuzarea, criticarea, invalidarea, distrugerea/
confiscarea bunurilor si torturarea animalelor de companie ale victimei in scopul supunerii totale a
acesteia. Abuzul emoţional functionează ca o spălare a creierului care distruge sistematic încrederea in
sine a victimei, sentimentul propriei valori, inducerea unui sentiment de vină, vulnerabilitate si de
neputintă.
Abuzul emţional atacă esenta persoanei si are efecte profunde si de lungă durată. De asemenea, este cel
mai greu de probat si mult mai răspandit decât alte forme de abuz. În timp, afectează capacitatea
victimei de a judeca realist si de a lua decizii.
Se ştie că violenţa porneşte de la o neînţelegere, continuă cu stări de enervare, certuri, injurii,
jigniri, bătăi, sau chiar crima.
Momentele ( treptele) actului de violenţă sunt :
-neînţelegere, enervare, ceartă, jignire, injurii, bătaie, crimă.
Violenţa poate fi verbală şi fizică.
-verbală: calomnii,jigniri,porecliri,injurii,insulte,contradictii;
-fizică: agresare, terorizare, atac, bătaie, crima.
Pentru un copil violenţa are efecte negative în planul fizic, psihic şi social.
Atacul verbal este directă şi evidentă, dintre toate formele de abuz emoţional, cea mai uşor de
remarcat. Poreclirea, acuzarea, blamarea, ameninţarea, utilizarea de către agresor a unui ton
poruncitor, răstit, superior în comunicarea mesajelor sale către victima, reproşurile, cicălirea, critica,
sfatul nesolicitat, interogarea victimei, vânarea greşelilor cu scopul de a dovedi victimei cât e de
neputincioasă, nepricepută, inaptă, incapabilă, etc sunt toate forme de atac verbal. Adesea, sunt
însoţite de remarci ironice, afişate cu un aer de superioritate, de genul, Eu nu mă înşel niciodată/ Eu
ştiu cel mai bine/Ţi-am spus eu/ Ai văzut că tot eu am avut dreptate. Urletele, ţipetele, sarcasmul,
învinovăţirea, umilirea, ameninţarea, exagerarea greşelilor, a defectelor, a minusurilor, ironizarea (in
public, dar şi între patru ochi) sunt alte forme ale violenţei verbale.
Efecte psihice
Orice formă de violenţă asupra copilului poate conduce la inducerea unei stări de teamă, anxietate,
urie, fobii, a sentimentului de vinovăţie, jenă, senzaţie de insecuritate. Acestea pot conduce la:
-depresii,
-scăderea stimei de sine,
-amintiri obsesive,
-neîncredere în propria persoană,
-anxietate conjuncturală (determinată de persoane, situaţii, evenimente ce au caracterizat situaţia de
abuz),
-disfuncţii sexuale (hipersexualitate sau respingerea actului sexual, pedofilie, homosexualitate)
Efecte sociale
Impulsivitatea, dificultăţile adaptative de comunicare şi relaţionare, de respectare a normelor sociale,
comportamente antisociale, comportamentul adictiv (consum exagerat de alcool, droguri), aderarea la
grupuri delinctogene şi implicarea în acte criminogene, neîncrederea în ceilalţi, tulburările de

20
 integrare profesională, dificultăţile în construirea unui cuplu stabil şi a unei familii îl transformă într-
un părinte violent care, la rândul lui, se va purta violent cu proprii lui copii şi cu ceilalţi din viaţa
lui.
Se poate concluziona : Orice formă de conflict poate avea loc (în,pe,la)
şi poate fi dezamorsată prin: stăpânire de sine,calm,rabdare ,înţelegere ,iertare etc. .
Este bine de ştiut şi de ţinut minte:
“DACĂ ALTUL SE POARTĂ JOSNIC, TU FII DEMN
DACĂ ALTUL TE TRATEAZĂ URÂT, TU FII BUN!
DACĂ ALTUL ÎŢI FACE RĂU,TU AI RĂBDARE,
CĂCI DUMNEZEU PLĂTEŞTE FIECĂRUIA DUPĂ FAPTE! “ G.Washington

Un copil este ca o sămânţă de floare...

Cât de frumos va creste, cât de frumos va rodi,
Depinde de grădinarul care o va îngriji,
De ce pământ si de câta lumină si apă are,
De cât e de ferită de frig, de furtună si de soare prea tare.
E atât de plăpândă...
Cum ai putea s-o rupi ori să o calci în picioare
Când e tot ce va mai rămâne în urma ta.
(Irina Petrea, psiholog)

MANAGEMENTUL CONDUITELOR AGRESIVE ÎN MEDIUL

ŞCOLAR

Profesor logoped Brotea Andreia

Grădiniţa O.P „Ion Creangă”, Medgidia – Constanţa

Argument
Date fiind complexitatea şi actualitatea acestui aspect al realităţii cotidiene (agresivitatea),
cunoaşterea adecvată a mecanismelor sale şi a relaţiilor stabilite cu alte fenomene, prezintă un real
interes, atât pentru cercurile ştiinţifice, cât şi pentru oamenii care se confruntă zilnic cu astfel de
manifestări de natură agresivă. Mijloacele de comunicare în masă sunt însetate de senzaţionalul agresiv.
Sensibilitatea faţă de acest fenomen a crescut datorită expunerii zilnice la un şir de orori care generează
traumatisme de mare amploare. Agresivitatea devine, astfel, mult mai diversificată, mult mai nuanţată,
în raport direct cu complexitatea sufletului omului contemporan. Întenţionat sau nu, societatea produce
şi cultivă frica, angoasa, care constituie forme ale agresivităţii psihoafective, omul modern fiind nevoit
să înveţe şi să trăiască fenomenul agresiv pe tot parcursul vieţii sale. O operaţie de sondare în
mecanismele secrete de producere a agresivităţii altora ne oferă prilejul de a face o introspecţie în
propria noastră fiinţă, descoperind sursele propriei agresivităţi. În societate regăsim întreaga paletă a
formelor de comportament agresive: în propriile noastre case, în instituţii, în mijloacele de transport,
etc. De cele mai multe ori, manifestările persoanelor agresive sunt criptice sau în stare de latenţă şi le
descoperim numai în situaţia în care se exteriorizează. În momentul impactului social, datorită lipsei

21
noastre de cunoaştere a fenomenului, conduitele agresive se dezlănţuie. Pentru că nu cunoaştem
fenomenul, nu ştim nici ce comportament să adoptăm pentru a ne salva de consecinţele acestuia, atât
propria persoană, cât şi grupul social căruia îi aparţinem.
Cea mai eficientă acţiune de prevenire a consecinţelor agresivităţii şi de reducere a izbucnirii
acesteia este capacitatea membrilor unei societăţi de a identifica, prin cunoaştere, manifestările
agresivităţii şi posibilitatea de anihilare a sa, printr-un comportament adecvat. Spectrul agresivităţii
umane este deosebit de larg, dar mediul şcolar este cotat ca având cei mai înalţi parametrii ai
comportamentului agresiv. Caracterul dinamic al acestuia a generat modalităţi multiple de abordare. O
analiză pertinentă, în acest sens, se poate desfăşura numai pe baza integrării cunoştinţelor din
domeniile: etologie, biologie, fiziologie, psihologie, pedagogie, sociologie, antropologie culturală.
Oamenii coabitează fără a fi diferenţiaţi pe criterii de reactivitate şi până la manifestarea agresivităţii,
sunt consideraţi a fi persoane echilibrate şi integrate corespunzător în grupul social. A trata agresivitatea
ca fenomen cu semnificaţii strict negative este un demers limitativ, din perspectiva educaţiei, motiv
pentru care ne propunem să analizăm structurile fundamentale şi mediul de formare a conduitelor
agresive, în sensul adoptării unor soluţii optime. Activitatea de identificare a elevilor cu un mare
potenţial agresiv, permite cadrelor didactice şi profesorului psiholog să stabilească anumite planuri de
abordare şi de reorientare a acestora spre acţiuni cu caracter constructiv. Agresivitatea reprezintă o
realitate socială care necesită o abordare obiectivă, menită să identifice soluţii care pot fi utilizate în
vederea prevenirii şi a reducerii sale. Verificând măsura în care nivelul de agresivitate afectează
comportamentul elevilor, se pot identifica modalităţi de tratare individuală, care să culmineze cu
menţinerea sau cu transformarea atitudinii, în raport cu normele şcolare, dar şi programe ample,
destinate managementului conduitelor agresive.
Metodologia cercetării

Obiective
1. Identificarea factorilor de personalitate care corelează cu manifestările agresive din şcoala.
2. Stabilirea nivelului de agresivitate care caracterizează preadolescenţii.
3. Compararea gradelor de agresivitate prezente la începutul şi respectiv finalul etapei
preadolescenţei
4. Studierea conduitelor agresive dezvoltate de băieţi, comparativ cu cele exprimate de fete.
5. Precizarea tipului de relaţionare între reuşita şcolară şi conduitele agresive ale elevilor.
6. Evidenţierea relaţiei: mass-media-conduitele agresive, din mediul şcolar.
Ipotezele cercetării
1. Se prezumă că băieţii au tendinţe agresive mai pronunţate, comparativ cu fetele.
2. Prezumăm că există o corelaţie directă între tipul programelor TV vizionate şi prezenţa
comportamentului agresiv.
Eşantionul
Populaţia vizată de cercetare se regăseşte în mediul şcolar gimnazial. Am ales preadolescenţii,
dat fiind faptul că elevii din clasele primare sunt prea mici pentru a face faţă testării cu instrumente
utilizate (care, de altfel, nici nu le sunt destinate), iar viitorii adolescenţi ar avea mai multe şanse de
înfrânare a agresivităţii, dacă acest aspect ar putea fi identificat din timpul preadolescenţei. Un motiv în
plus pentru a nu alege adolescenţii, îl constituie cunoaşterea crizei de originalitate, cu care se confruntă
cei mai mulţi dintre aceştia şi care ar putea determina confuzii, existând posibilitatea de a identifica
nonconformismul şi dorinţa de a ieşi în evidenţă cu comportamentul agresiv. Date fiind motivele
enunţate, am utilizat două eşantioane de subiecţi, din învăţământul gimnazial, totalizând 90 de elevi.
Primul eşantion este alcătuit din elevii a trei clase a V-a, iar cel de-al doilea este format din elevii a trei
clase a VIII-a. Eşantioanele formate din cele şase clase se doresc a fi reprezentative pentru populaţia
constituită de elevii de gimnaziu, cu vârste cuprinse între 10 şi 14 ani şi au fost obţinute prin
randomizare, fiind testaţi elevii prezenţi într-o zi obişnuită de curs, fără a ne raporta la alte criterii.
22
 Metodele
În vederea analizei şi interpretării datelor, au fost utilizaţi următorii indici statistici: media,
abaterea standard, calculul procentual, criteriul Z, metoda Split-Half, coeficientul de corelaţie Bravais-
Pearson, coeficientul de corelaţie Spearman, coeficientul de corelaţie Alpha-Cronbach, coeficientul de
corelaţie r. O parte dintre aceşti indici au fost obţinuţi prin intermediul SPSS; s-au utilizat metoda
observaţiei, brastormingul, chestionarul.
Prezentarea şi interpretarea rezultatelor
În vederea identificării factorilor de personalitate care corelează cu manifestările agresive din
mediul şcolar, s-a stabilit corelaţia între nivelul de agresivitate corelat, de scala FPI2 a probei Freiburg
şi trăsăturile concentrate în scalele chestionarului de agresivitate. S-a constatat că agresivitatea
corelează semnificativ cu următorii factori: impulsivitatea, nervozitate, plăcerea riscului, dominanţa,
sadismul, răzbunarea, labilitatea emoţională, vulgaritate limbajului şi lipsa autocontrolului. Am
remarcat factorii de personalitate care corelează puternic cu agresivitatea indiferent de genul căruia îi
aparţin subiecţii şi un factor specific fetelor. Factorii comuni atât fetelor cât şi băieţilor sunt: plăcerea
riscului, dominanţa, răzbunarea, labilitatea emoţională, vulgaritatea limbajului şi lipsa autocontrolului,
iar factorul caracteristic fetelor, pe lângă cei enunţaţi, este impulsivitatea. S-a constatat o corelaţie
puternică între următoarele scale: impulsivitate, nervozitate, plăcerea riscului, dominanţă, sadism,
răzbunare, labilitate emoţională.
Singurele aspecte care nu relaţionează profund cu aceste trăsături sunt: independenţa, nonconformismul.
În vederea stabilirii nivelului de agresivitate care caracterizează preadolescenţii, s-a stabilit frecvenţa şi
procentul corespunzătoare fiecărei note standard obţinute la FPI 2 din cadrul probei Freiburg.
Procentele relativ mari în ceea ce priveşte nivelul mediu şi respectiv ridicat al agresivităţii ne indică
faptul că peste 95% dintre preadolescenţi sunt agresivi şi foarte agresivi. Pe sexe situaţia este similară:
peste 90% dintre fete, iar băieţii în proporţie de 100% prezintă o agresivitate medie şi chiar pronunţată.
Cunoaşterea profilului psihologic al elevilor agresivi (profil identificat în urma cercetării şi care
include trăsăturile: impulsivitate, nervozitate, orientarea spre acţiuni care implică un risc deosebit,
dominanţa, sadismul, răzbunarea, labilitatea emoţională, vulgaritatea limbajului şi lipsa
autocontrolului), oferă posibilitatea de a-i repera în mediul şcolar pe cei caracterizaţi prin conduite
agresive. Activitatea de identificare a elevilor cu un mare potenţial agresiv permite cadrelor didactice şi
consilierului psihologic să stabilească anumite planuri de abordare şi de reorientare a acestora spre
acţiuni cu caracter constructiv. Este de dorit ca aceste demersuri să nu fie limitative, să nu se oprească
la simpla etichetare a elevilor respectivi, ca fiind agresivi. Se impune o tratare personalizată,
individualizată, în raport direct cu trăsăturile de personalitate ale elevilor şi cu tipul de mediu în care se
dezvoltă în afara cadrului strict al mediului şcolar. Descoperirea obstacolelor cu care se confruntă elevii
agresivi, reprezintă o modalitate suplimentară de a canaliza agresivitatea generată de frustrare spre
scopuri productive.
Compararea gradelor de agresivitate prezente la începutul şi respectiv finalul etapei
preadolescenţei a evidenţiat diferenţe nesemnificative între acestea, ceea ce susţine faptul că vârsta nu
constituie un criteriu pertinent de diferenţiere a agresivităţii sau, altfel spus, agresivitatea este
independentă de vârsta subiectului. Diferenţierea agresivităţii în funcţie de criteriul „gen”, a relevat că
atât fetele, cât şi băieţii sunt agresivi şi foarte agresivi, înregistrând cote mari ale răspunsurilor de natură
agresivă, la toate testele aplicate. S-a demostrat astfel, că agresivitatea nu este condiţionată de genul
căruia îi aparţin subiecţii care manifestă astfel de conduite în mediul şcolar, ceea ce conduce la
infirmarea primei ipoteze a cercetării. Deducem că există alte variabile cu care agresivitatea corelează
profund decât genul elevilor. O parte dintre acestea au fost evidenţiate de prezenta lucrare urmând a fi
aprofundate într-o cercetare ulterioară, dată fiind complexitatea problematicii fenomenului studiat.
Rezultatele obţinute în urma cercetării au evidenţiat faptul că există o relaţionare profundă între reuşita
şcolară şi agresivitate: succesul băieţilor este inferior reuşitei înregistrate de fete, îndicându-ne faptul că
succesul sau insuccesul parţial în activitatea şcolară, generează frustrări care sunt în relaţie directă cu

23
manifestările agresive. Datorită identificării unei corelaţii semnificative între cele două aspecte
menţionate, se pot stabili demersuri de implicare activă a elevilor în activităţi care să le permită
satrisfacerea trebuinţelor de autoafirmare şi atingere a unor performanţe înalte.
Alte elemente ale realităţii cotidiene cu care agresivitatea interrelaţionează semnificativ sunt:
tipul programelor şi a emisiunilor televizate, pe de o parte, şi timp afectat acestora, pe de altă parte.
Rezultatele au arătat că există o corelaţie directă între vizionarea programelor TV. şi prezenţa
comportamentului agresiv, aspect care confirmă cea de-a doua ipoteză a cercetării. Întrucât se certifică
un raport direct între aspectele menţionate se pot întreprinde acţiuni de promovare a acelor emisiuni TV
care se dovedesc a avea efecte de stopare a tendinţei de adoptare a conduitelor agresive. De asemenea,
se poate realiza o analiză bine documentată desfăşurată împreună cu elevii, referitoare la efectele
expunerii la un anumit tip de emisiune aparent „inofensivă”, dar care stimulează înlăturarea
autocontrolului. Sprijinul acordat în vederea conştientizării pericolului real reprezentat de anumite
secvenţe televizate permite elevilor operarea unor selecţii în ceea ce priveşte expunerea la astfel de
scenarii. De asemenea, intervine necesitatea de a stabili o relaţie de mai mare profunzime între mediul
şcolar şi cel familial, primul având sarcina de a informa reprezentanţii familiei în legătură cu riscul
expunerii elevilor la anumite programe TV. Comunicarea reprezintă o posibilă alternativă în vederea
educaţiei pentru toleranţă. Adolescentul zilelor noastre este insuficient pregătit pentru a face faţă unei
creşteri spectaculoase a violenţei. În ultimii ani creşterea delincvenţei juvenile, manifestată prin
utilizarea frecventă a drogurilor, prin amploarea actelor de violenţă şi prin multiplicarea alarmantă a
delictelor sexuale, începând de la vârste din ce în ce mai fragede au îngrijorat opinia publică
internaţională. Mulţi oameni se întreabă ce viitor va avea rasa umană dacă o bună parte dintre copii şi
tineri îşi ruinează sănătatea (a lor şi a altora) prin practici de risc. Anual apar noi victime ale ignoranţei,
ale indiferenţei şi ale agresivităţii tinerilor şi adulţilor iresponsabili. Statisticile mondiale şi cele
naţionale sunt foarte convingătoare în acest sens: Unde vom ajunge? Există speranţă de mai bine? Cine
va fi următoarea victimă? Unii spun că nimic nu-i poate opri pe tineri să guste din fascinaţia violenţei şi
a senzaţiilor tari. Alţii ne atrag atenţia asupra factorului că lucrurile nu stau chiar aşa şi ne dau exemple
de tineri care par să aibă o imunitate faţă de comportamentul violent. Există aşa ceva? Dacă da, atunci
ce-i face pe unii tineri imuni, în vreme ce alţii sunt mai vulnerabili? Stilul de viaţă este corelat cu
valorile, iar valorile unui individ în formare, aşa cum este copilul, preadolescentul şi adolescentul,
depind în mare măsură de context, de societate, de cultura locală. Doar simpla informare a copiilor şi a
tinerilor cu privire la consecinţele negative ale violenţei nu este suficientă. Maslow afirma: „Imaginea
de sine sănătoasă este o condiţie esenţială pentru ca o persoană să fie productivă, să aibă succes”.
Ancheta socială efectuată de A. Bandura confirmă faptul că adolescenţii agresivi provin, de
regulă, din familii în care părinţii sunt înşişi agresivi şi metodele de disciplinare sunt arbitrare. Cauzele
violenţei sunt multiple şi complexe. Există o serie de factori care complică şi intensifică problematica
violenţei:
1. toleranţa socială crescută la violenţă;
2. sărăcia şi lipsa oportunităţilor;
3. lipsa unor modele pozitive;
4. lipsa suportului şi implicării familiei;
5. imitaţia;
6. violenţa în şcoală şi mass-media.
Se consideră că, până la vârsta de 18 ani, tinerii văd aproximativ 18.000 de crime şi 800 de
sinucideri „televizate”. Pe lângă repercursiunile grave asupra vieţii, sănătăţii şi stării de bine a victimei,
violenţa are efecte la fel de serioase şi asupra sănătăţii mentale a tuturor celor implicaţi (victimă,
agresori şi martori). Atunci când violenţa intră în şcoală, procesul educaţional devine una dintre
„victimele majore” ale acesteia, limitând eficienţa procesului de predare şi învăţare. Nu în ultimul rând
societatea suportă costurile susţinerii a numeroşi tineri care ajung în închisoare din cauza actelor
violente. Trecerea de la copilărie la adolescenţă doare, chiar dacă durerea nu este conştientizată.

24
Violenţa este acceptată ca o cale de a rezolva conflictele. Acest lucru produce numeroase probleme,
deoarece copiii învaţă din mediul în care trăiesc. Cu cât mediul cultivă mai mult violenţa, cu atât copiii
se vor obişnui mai mult cu ea, văzută ca o cale
practică şi sănătoasă de rezolvare a conflictelor. Pentru a schimba această mentalitate, copiii ar trebui să
înveţe:
a) să recunoască violenţa
b) să facă faţă conflictelor folosind alte mijloace decât cele violente.Dacă formele şi conţinuturile
activităţilor educaţionale corespund cerinţelor actuale ale tinerilor atunci aceştia sunt mai disponibili în
preluarea şi adaptarea comportamentului lor la unele dintre acestea. Activitatea de faţă permite o
abordare mai profundă a subiectelor legate de violenţă.
Prin modul de derulare al demersului investigativ, prin constatările şi interpretările realizate a
fost vizată atingerea obiectivelor stabilite iniţial în cadrul cercetării. Faptul că dezideratul a devenit
realitate, generează tendinţa de a formula modalităţi de derulare a unor programe speciale în mediul
şcolar, cu rolul de a controla agresivitatea preadolescenţilor (care înregistrează cote îngrijorătoare) şi de
a-i educa în spiritul toleranţei faţă de cei din jur. faptul că agresivitatea corelează semnificativ cu
aspecte precum nivelul scăzut al succesului şcolar şi cu tipul de imagine mediatizată, cu anumiţi factori
de personalitate (identificaţi parţiali de prezenta cercetare întrucât nu excludem posibilitate să existe şi
alţi factori cu un grad de relevanţă similar), ne permite o stare de optimism privind capacitatea de
control al acesteia, prin cunoaştere. Fie că o încurajăm (atunci când are valenţe prosociale), fie că îi
impunem anumite bariere (când ia forma unor comportamente antisociale), agresivitatea poate fi
controlată operând schimbări la nivelul factorilor cu care se află în relaţie de interdependenţă. Întrucât
cercetarea a demonstrat că această realitate nu se raportează direct la vârsta sau genul căruia îi aparţin
persoanele agresive, deducem că ea poate afecta pe fiecare dintre noi (direct sau indirect), dacă sunt
îndeplinite anumite condiţii. Importantă este dezvăluirea mecanismelor implicate de agresivitate pentru
a o putea domina. Cercetarea a dezvăluit anumite laturi ale acestui fenomen complex (agresivitatea) şi
invită la elaborarea unor noi demersuri cu caracter investigativ, care să aprofundeze aspectele
identificate în vederea dinamizării relaţiilor din mediul şcolar.

Plan de combatere a violenţei în şcoli

Acţiuni de Indicatori
Actori Acţiuni de intervenţie Diseminare
conştientizare de evaluare
ELEVI - dezbateri Organizarea unui ciclu de - gradul de o Implicarea
privind : legislaţia workshop-uri cu elevii, pentru familiarizare a elevilor în
specifică; realizarea de produse cu elevilor cu activităţi ca
regulamentul tematică specifică: tema “Săptămâna anti-
şcolar şi noţiunile - proiecte - gradul de violenţă”
de disciplină şi - materiale multimedia: implicare a o Publicarea unor
regulă fotografii, filme, elevilor în produse ale
- participare activă observări, desene, proiectele cu proiectului pe
la orele de compuneri, eseuri, tematică site-ul şcolii, în
dirigenţie pe tema postere) antiviolenţă. reviste, broşuri;
violenţei, - broşuri/plante pe tema - schimbări de postere, bannere
- realizare de violenţei şi distribuirea atitudine în o Prezentarea
referate, eseuri, lor altor elevi raport cu directă a
roiecte studii de - activităţi situaţiile de rezultatelor în alte
caz sau schiţe extracurriculare: violenţă în contexte: tabere,
(individual sau în sportive, turistice, şcoală seminarii, întâlniri
grup), pe tema artistice, campanii o Informarea
violenţei, având ca sociale, concursuri părinţilor şi
suport - asumarea rolului de implicarea
documentaţie pusă mediatori în conflicte ţi

25
 la dispoziţie de constituirea unor echipe acestora
grupul de de intervenţie în situaţii
intervenţie; de criză.
- participarea la Va fi implicat în acţiuni şi în
concursul privind Consiliul Elevilor.
alegerea unui Vor fi imlicaţi în toate
slogan şi a unei activităţile elevii cu potenţial
sigle. violent.
- Participare la o Desfăşurarea de discuţii în grup - stilul • “Săptămâna
sesiune de cu elevii din şcoală şi părinţii de anti-violenţă
informare privind acestora în scopul identificării comun • Cercuri
violenţa, următoarelor aspecte: icare/ pedagogice;
organizată prin - percepţii şi reprezentări ale strateg • Articole în
implicarea unor profesorilor privind violenţa în ii de reviste d
specialişti: cursuri şcoală şi societate; interac especialitate;
privind legislaţia, - probleme, cazuri, situaţii de ţiune • Intervenţii
exemple practice, violenţă în şcoală şi societate. profes media;
studii de caz, Probleme, cazuri, situaţii de or- • Lecţii deschise
modalitţi de violenţă concrete. elevi;
CADRE identificare şi Propuneri privind soluţii, • Portofolii cu
- abilităţ
DIDACTICE intervenţie activităţi, intervenţii la nivelul acţiuni din cadrul
i de
adecvate, şcolii pe tema prevenirii proiectului, din
medier
modalităţi de violenţei. care vor fi depuse
ea
implicare a În această activitate va fi la CCD
unor
părinţilor şi a implicat în priml rând grupul de situaţii
comunităţii în lucru car va fi instituit la nivelul conflic
activităţile de şcolii pentru coordonarea tuale,
prevenire şi activităţilor antiviolenţă, alcătuit de
combatere a din cadre didactice, consilier lucru
violenţei în şcoală. şcolar/ psiolog, reprezentanţi ai în
- Organizarea de părinţilor şi elevilor. echipe
dezbateri privind Desfăşurarea în cadrul orelor de mixte
regulamentul dirigenţie şi consiliere a unor profes
şcolar şi activităţi privind violenţa în ori-
regulamentul şcoală: elevi;
elevilor - prezentarea Strategiei - modali
- Dezbateri şcolii; tăţi de
privind legislaţia - facilitarea procesului de reacţie
specifică dentificare şi la
lanificarea unor interve
activităţi concrete la nţiile
nivelul clasei/ şcolii de elevilo
prevenire şi combatere r;
a violenţei, pe baza - transp
ropunerilor elevilor; arenţa
- dezbaterea unor şi
teme/cazuri privind obiecti
violenţa. vitatea
Organizarea unei lecţii evalări
demonstrative privind violenţa. i.
Organizarea de activităţi
extraşcolare în scopul Vor mai fi
ameliorării şi diminării evalate:
fenomenuli. - gradul de
implicare a
profesorilor în
activităţi :
numărul de

26
 activităţi,
relevanţa
rezultatelor,
stimularea
participării
elevilor.
DIRECTORI Identificarea • Constituirea unui grup de - Gradul de • Prezentarea
problemelor şcolii lucru la nivelul şcolii, cu rol de implicare în în diferite ocazii
cu impact asupra coordonare, monitorizare şi activităţile a strategiei;
violenţei; evalare a activităţilor conţinute derulate. • Disemniarea
Identificarea în strategia anti-violenţă a - Relevanţa / în mass- media
aspectelor şcolii. adecvarea
importante care • Elaborarea unei strategii strategiei
urmează a fi coerente SPCVS şi includerea pentru nevoile
introduse în ei in PDS. şcolii;
strategia şcolii • Coordonarea tuturor - Eficienţa
privind prevenirea activităţilor la nivelul şcolii. sistemului de
violenţei; • Includerea pe agenda monitorizare şi
Includerea în întâlnirilor formale ale şcolii a a motivării
planul de unor informări privind cadrelor
dezvoltare a şcolii activităţile şi rezultatul lor. didactice şi a
a unei strategii de • Elaborarea elevilor.
prevenire a “Barometrului violenţei
violenţei pe în şcoală”.
termen scurt şi
• Motivarea cadrelor
mediu (1-4 ani);
didactice şi a elevilor
asigurarea unui
pentru a se implica în
mediu şcolar
proiect.
adecvat, cât şi a
unui mediu sigur
proxim şcolii, în
scopul evitării
situaţiilor de
conflict.
Identificarea
principalelor
bariere de
comunicare la
nivelul şcolii.
În toate aceste
acţiuni directorul
va implica grupul
de lucru , cu rol de
prevenţie.
Participare la Constituirea unui grup de părinţi - gradul de • Implicarea în
întâlniri de care să se implice la activităţi. implicare a activităţile
informare, părinţilor în cuprinse în
documentare Participarea grupului de părinţi activităţile “Săptămâna
privind legislaţia şi la implementare SPCVS . derulate antiviolenţă”.
regulamentul de
PĂRINŢI ordine interioara Participarea la activităţi de
Dezbateri prevenţie şi combatere
Participare la
activităţi
organizate de elevi
şi cadre didactice
CONSILIER Participare la o Coordonarea unui centru de - Gradul de • Prezentarea
ŞCOLAR sesiune de resurse în domeniul violenţei implicare în programului

27
 informare privind şcolare, cu rol de informare, activităţile specific de
violenţa, formare, mediere şi asistenţă în derulate. asistenţă psiho-
organizată prin probleme privind violenţa - Relevanţa / pedagogică de
implicarea unor şcolară. adecvarea prevenire şi
specialişti: cursuri Implicarea grupului de lucru programului de combatere a
privind legislaţia, constituit din cadre didaxctice, asistenţă pentru violenţei în şcoală.
exemple practice, elevi, părinţi. nevoile şcolii; • Prezentarea
studii de caz, Desfăşurarea de discuţii de grup - Eficienţa rezultatelor
modalitţi de cu elevii din şcoală şi părinţii modalităţilor de implementării
identificare şi acestora (împreună cu grupul de intervenţie programului anual
intervenţie lucru) în scopul identificării uno cuprinse în de asistenţă.
adecvate, r aspecte privind: programul de • Articole in
modalităţi de - percepţii/reprezentări asistenţă; reviste de
implicare a ale cadrelor didactice eficienţa specialitate.
părinţilor şi a privind violenţa în programului de • Disemniarea în
comunităţii în şcoală şi societate; asistenţă rândul consilerilor
activităţile de - probleme, cazuri de individualizat. şcolari.
prevenire şi violenţă în şcoala • Implicarea în
combatere a noastră; activităţile
violenţei în şcoală - propuneri privind cuprinse în
soluţii, situaţii de “Săptămâna
violenţă în şcoala antiviolenţă”.
noastră.
Elabrarea unui program de
asistenţă individuală pentru
elevi, cadre did. şi părinţi
implicaţi (autori sau victime)
prin care se urmăreşte:
- conştientizarea
consecinţelor actelor de
violenţă;
- îmbunătăţirea imaginii
de sine a actorilor
implicaţi;
- prevenirea apariţiei
dispoziţiilor afective
negative;
- dezvoltarea autonomiei
şi autocontrolului.

Particiare la Implicarea reprezentanţilor - Gradul de • Participare la

activităţi de locali în dezbateri privind implicare a “Săptămâna
REPREZENTANŢI informare cu oportunitatea dezvoltării unor autorităţilor în anti-violenţă”.
AI COMUNITĂŢII privire la programe deasistenţă privind activităţile • Intervenţii ale
activităţile ce vor combaterea violenţei şcolare în derulate. reprezentanţilor
Autorităţile locale,
fi desfăşurate în parteneriat şcoală-comunitate. Relevanţa / comunităţii
ISJ, poliţia de cadrul şcolii. Implicarea în activităţi cuprinse adecvarea locale în media.
proximitate, Stabilirea de în Strategia şcolii. acordurilor de
Biserica acorduri de colaborare
colaborare. şcoală-
comunitate.

BIBLIOGRAFIE:
Băban, A. (2000) „Ghid de consiliere şi orientare” EDP, Bucureşti
Gherga, E, Gherga, G (2001) „Medierea conflictelor, EDP, Bucureşti
Popa C. (2004) „ Culegere de strategii didactice şi afişe cu mesaj antiviolenţă”Ed. Fundaţiei

28
 „Andrei Şaguna”, Constanţa.
Cosmovici, A. Iacob L. (1998) „Psihologie şcolară”, Iaşi, Polirom
Dragu a., Cristea, S. (2002) „Psihologie şi pedagogie şcolară), Constanţa, Ovidius University

COMBATEREA VIOLENŢEI ÎN MEDIUL ŞCOLAR

Profesor Caghiorghis Monica Eliza

Grup Scolar “I.G. Duca” - Vedea

În mod traditional ,scoala este locul de producere si transmitere a cunoasterii, de formare a

competentelor cognitive, de intelegere a sensului vietii si a lumii care ne inconjoara, de intelegere a
raporturilor cu ceilalti si cu noi insine.
Misiunea scolii nu este doar de a pregati forta de munca ci si de a profila caractere, de a le educa
tinerilor placerea de a invata, dorinta de a reusi si de a face fata schimbarilor de pe piata muncii.
Violenta este una dintre marile probleme ale lumii contemporane.Aparitia diferitelor forme de
violenta in mediul scolar pare aproape o fatalitate, si devine adesea un lucru obisnuit,cu care oamenii
coexista fara macar a mai sesiza pericolul. Desi reprezinta o problema delicata ,controlul acestui
fenomem nu se poate face decat daca ii sunt cunoscute cauzele, originile,formele de manifestare si
posibilitatile de prevenire
Cand vorbim despre violenta scolara nu putem sa ne limitam la actele de violenta care cad sub
incidenta legii. Statisticile Ministerului de Interne nu arata decat o parte a realitatii acestui fenomen.
Violenta scolara este un fenomen mult mai larg, ce trebuie evaluat si cu ajutorul altor indicatori. Jacques
Pain repereaza doua tipuri de violenta in mediul scolar: a) violentele “obiective”, care sunt de ordinul
penalului (crime si delicate) si asupra carora se poate intervene frontal; Politia si Justitia sunt obligate sa
colaboreze direct cu institutiile scolare; b) violentele subiective, care sunt mai subtile, tin de atitudine si
afecteaza climatul scolar; putem include aici atitudinile ostile , dispretul, umilirea, jignirea, sfidarea,
lipsa de politete,absentele de la ore, refuzul de a raspunde la ore si de a participa la activitati sau ceea ce
unii autori numesc atitudini antiscolare. Violenta verbala reprezinta si ea o forma de violenta extreme de
raspandita in mediile scolare. Englezii folosesc termenul bullying pentru a desemna atat atacurile
verbale, cat si intimidarile (presiunea pshica) exercitate prin amenintari, injurii, umilinte.
Violenta scolara trebuie determinata luand in calcul contextual si cultura scolara.Profesorii dintr-o
scoala pot propune grile de lectura a violentei in functie de referintele lor culturale ,dar si de normele
interne de functionare a institutiei scolare. Violenta perturba grav mediul scolar conducand la o
deteriorare a climatului in scoala, afectand raporturile elev-elev si elev-profesor si generand totodata
sentimente de insecuritate, de teama, de angoasa, care influienteaza negativ, dezvoltarea normala a
elevului..
Violenta scolara este asociata cu zonele urbane dificile, cu periferiile, acolo unde saracia este la ea
acasa.Atunci cand se vorbeste despre violenta in scoala, se considera drept surse favorizante anumiti
factori exteriori scolii: mediul familial, mediul social, factori ce tin de individ, de personalitatea lui.
Mediul familial reprezinta sursa evidenta a agresivitatii elevilor.Multi dintre copiii care prezinta
un profil agresiv provin din familii dezorganizate; ei au experienta divortului parintilor si traiesc in
familii monoparentale. Echilibrul familial este perturbat si de criza locurilor de munca, de somajul ce-i
atinge pe foarte multi parinti. Parintii sunt confruntati cu numeroase dificultati materiale, dar si
pshiologice, pentru ca au sentimentul devalorizarii, al esecului. Astfel parintii nu mai sunt sau sunt putini
disponibili pentru copii lor.Pe un astfel de fundal apar probleme familiale foarte grave care-i afecteaza
profund pe copii: violenta intrafamiliala, consumul de alcool, abuzarea copiilor, neglijenta la care se
29
adauga si importante carente educationale- lipsa de dialog, de afectiune, inconstanta in cerintele
formulate fata de copil (treceri de la o extrema la alta, de la o permisivitate exagerata la restrictii foarte
dure), utilizarea mijloacelor violente de sanctionare a copilului pe motiv ca “bataia-i rupta din rai”.Sunt
de asemenea parinti care nu impun copiilor nici un fel de interdictii, de reguli, nu sunt exigenti si cauta
sa evite conflictele. Aceasta absenta cvasitotala a constrangerilor in afara scolii il va determina pe elev sa
adopte in scoala comportamente de refuz exigentelor profesorilor.
Mediul social contine numeroase surse de influenta de natura sa induca, sa stimuleze si sa intretina
violenta scolara: situatia economica, slabiciunea mecanismelor de control social, inegalitatile
sociale,criza valorilor morale,mass-media, unele disfunctionalitati la nivelul factorilor responsabili cu
educatia tinerilor, lipsa de cooperare a institutiilor implicate in educatie.Conjunctura economica si
sociala provoaca anumite confuzii in randul tinerilor care incep sa se indoiasca de eficacitatea scolii, de
utilitatea stiintei. Si aceasta cu atat mai mult cu cat ei constata ca scoala nu le asigura insertia
profesionala. Valorile traditionale vehiculate in scoala munca, meritul,efortul cunosc o eroziune vizibila.
Un mediu social in criza afecteaza profound dezvoltarea personalitatii copilului.
Trasaturile de personalitate ale elevului sunt si ele intr-o stransa corelatie cu comportamentele
violente.Adolescenta este o perioada de transformari profunde pe plan fizic, pshic si social. Schimbarile
fizice care incep la pubertate sunt adesea foarte brutale, si adolescentii le traiesc ca pe o veritabila
metamorfoza. Transformarile respective pot determina o atitudine de retragere in raport cu anturajul,
timiditate,sentimente de jena,refuzul de a comunica. O caracteristica importanta este relatia pe care
adolescentul o stabileste cu propriul corp. Corpul este suportul privilegiat al exprimarii personalitatii si,
in aceste conditii, asistam la excese in privinta vestimentatiei,coafurii, machiajului. Look-ul este cand o
modalitate de afirmare, de impunere a personalitatii, cand o carapace sub care se ascund multe nelinisti
si temeri. Emotiile se manifesta in perioada adolescentei cu o dinamica accentuata.Acum, adolescentul
este fericit, se simte bine in pielea sa, pentru ca doua ore mai tarziu sa fie trist, deprimat,
descurajat.Adeseori, el oscileaza intre sentimentul de putere, de forta, si sentimentul de indoiala, de
descurajare, de scadere a stimei de sine.Pentru a se apara de aceste emotii, adolescentii dezvolta reactii
de provocare,de agresivitate,de opozitie fata de parinti si profesori.
In aceasta perioada dificila, dialogul parinti-copii si profesori-elevi este absolut necesar.
Adolescentul doreste sa fie inteles, are nevoie de dragoste, de securitate afectiva, dar, de cele mai multe
ori, el nu recunoaste si nu exprima acest lucru.Nu intamplator ,Dardel Jaouadi afirma ca violenta in
scoala pleaca ,in primul rand , de la un deficit de comunicare.A lupta impotriva violentelor scolare
inseamna a ameliora calitatea relatiilor si a comunicarii intre toate persoanele angrenate in actul
educational.
Pentru ca scoala sa isi assume un rol de prevenire si de stapanire a fenomenului violentei,o buna
investitie trebuie facuta in domeniul formarii profesorilor. Este de recunoscut faptul ca profesorii isi
concentreaza atentia asupra lucrului cu clasele de elevi “fara probleme”. Se discuta mult prea putin
despre modalitatile de abordare a claselor dificile. Este nevoie de o formare specifica , in masura sa
permita satisfacerea cerintelor elevilor “cu probleme”. Nu putem astepta pasivi ca problemele sa se
rezolve de la sine. In conditiile unui mediu familial instabil ,tensionat, conflictual, scoala poate
reprezenta pentru elev o a doua sansa.
Organizarea unor cursuri de formare a profesorilor pentru a face fata lucrului cu clase sau elevi
dificili trebuie sa porneasca de la urmatoarele obiective:
• Observarea atenta a comportamentului elevilor ,pentru o mai buna intelegere a cauzelor
actelor de violenta;
• Ameliorarea comunicarii cu elevii ce manifesta comportamente violente si stabilirea unor
relatii de incredere;
• Detensionarea conflictelor cu ajutorul formatorilor de opinie;
• Dezvoltarea parteneriatului in scoala –familie ;

30
• Colaborarea cu specialistii in cadrul lucrului in retea.
Este remarcabil ca aceste cursuri de formare sa se centreze indeosebi pe exercitii practice care
pleaca de la experienta concreta a profesorilor,de la studii de caz, puneri in situatie prin care profesorii
au ocazia de a schimba opinii, de a gasi solutii din perspective rolului pe care il joaca.
VIOLENŢA COPIILOR ÎN GRĂDINIŢE : CAUZE ŞI REMEDII

Educatoare Ciripan Gherghina

Grădiniţa Slătioarele, comuna Băbana, judeţul Argeş

Violenţa este considerată violarea generală a drepturilor fiinţei umane: dreptul la viaţă, la
securitate, la demnitate şi la integritate fizică şi mentală.
Se ştie că grădiniţele oferă un climat psiho-social stabil, încercând să evite tensiunile de orice
fel. Copiilor trebuie să li se explice că cel mai bun mod de rezolvare a problemelor este de a discuta, de
a dezbate şi în niciun caz de a apela la violenţă.
Grădiniţa reprezintă mediul ce poate corecta şi preveni fenomenul violenţei, prin utilizarea
mijloacelor informatice în scopul atragerii copiilor către educaţie şi cultură.
Fiecare educatoare trebuie să urmărească dezvoltarea unei culturi a parteneriatului şi a
solidarităţii sociale pentru a implementa o politică de de prevenire şi combatere a violenţei în grădiniţe.
Astfel, eu şi colegele mele, institutoarele Monica Mihaela Minescu şi Manea Dima Mădălina,
am încheiat un parteneriat educaţional cu poliţia din comuna Băbana, în urma căruia agenţii de poliţie
Ilie Daniel şi Crecan Ion au venit să le vorbească la elevii şcolii şi grădiniţei din satul Slătioarele despre
violenţă şi urmările acesteia pentru copii şi părinţii lor.
Trebuie urmărită extinderea dezbaterilor şi activităţilor de informare a părinţilor asupra
normelor legislative privind securitatea şi siguranţa copiilor în grădiniţe.
În activităţile „ Educaţie pentru societate” eu am cuprins teme privind violenţa în grădiniţă,
precum şi identificarea cazurilor de elevi cu potenţial agresiv.
Fiecare om se deosebeşte de celălalt, la fel sunt şi copiii: unii sunt ascultători, răbdători, docili,
executând fără comenterii sau proteste ceea ce li se spuen de către educator sau adult. Dacă de dezvoltă
într-o atmosferă caldă şi calmă, copilul va deveni parte integrantă a acestui univers , unde se va simţi în
siguranţă.
În vederea prevenirii violenţei, trebuie ca toate cadrele didactice să optimizeze comunicarea cu
familia. Activitatea de religie( activitate opţională) îi ajută pe copii să conştientizeze factorii
educaţionali, apropiindu-i mai mult de Divinitate şi depărtându-i de lucrurile rele ce ar putea să le facă.
O înclinaţie sporită spre violenţă în grădiniţe o au copiii proveniţi din medii familiale
defavorizate. Comportamentul părinţilor inadecvat are, din punct de vedere statistic, o influenţă
extrem de puternică asupra nivelului de agresiune manifestat de către copii.
Lipsa de educaţie generează un comportament primar , brutal, lipsit de respect şi conduce la
violenţă.
Copiii ai căror părinţi sunt plecaţi în străinătate au un comportament deviant.
De asemenea, desenele animate cu personaje agresive şi mass-media influenţează negativ formarea
personalităţii şi caracterului copilului.
De exemplu, recent, un copil s-a comportat agresiv cu ai lui colegi şi am aflat că se uitase la
televizor, la desene animate, unde personajele se băteau. Aşa a încercat şi copilul să facă: să se bată,
asemeni personajelor lui preferate. Evident că le-am comunicat părinţilor lui că nu e bine să îl mai lase
să urmărească astfel de desene animate agresive pentru psihicul fiului lor.

31
 Altă dată o fetiţă a tras-o de păr pe alta pentru că şi mama ei o trage de păr când o supără fetiţa cu
ceva. Deci mama devenise model pentru fetiţa care o imita întocmai. Am luat legătura cu mama şi
această agresivitate nu s-a mai repetat, din fericire.
Se poate afirma ca violenta între elevi, în diferite forme de manifestare, este un fenomen
generalizat în scoli. De cele mai multe ori, manifestarile violente dintre elevi (în special formele
„usoare” de agresivitate) sunt percepute ca atitudini si comportamente prezente în orice scoala,
„obraznicii” tolerate si specifice vârstei si oricarui mediu scolar.
Cel mai frecvente forme ţin de domeniul violenţei verbale (certuri, conflicte,
injurii, tipete) şi sunt considerate situaţii tolerabile şi obisnuite în orice şcoală sau grădiniţă , în
contextul social actual (violenţa verbală a străzii, a mass-mediei etc.).
În acelasi domeniu al violentei verbale au fost mentionate cu frecvenţă ridicată şi jignirile cu
referire la trasăturile fizice sau psihice ale colegilor.
De aceea, importanţa parteneriatului cu poliţia este impetuos necesară, pentru ca elevii să
conştientizeze urmările nefaste ale agresivităţii lor.
Grădiniţa trebuie sa profileze caracterele copiilor, să le educe plăcerea de a învăţa lucruri noi şi
interesante , dorinta de a reuşi să finalizeze un lucru bun.
În colaborare cu părinţii şi poliţia din comunitatea respectivă, noi, educatoarele, reuşim şi vom
reuşi mereu să stopăm fenomenul violenţei la copii de vârstă preşcolară.

VIOLENŢA DOMESTICĂ ŞI IMPLICAŢIILE EI ASUPRA

COPIILOR

Prof. Comănescu Elena-Amalia

Metodist CCD Arges

În ultimele două decenii s-a observat o creştere a violenţei domestice în societatea noastră. Mai
mult chiar, există opinii conform cărora unii indivizi prezintă un risc mai mare de a deveni victime.
Violenţa domestică are efecte extrem de dăunătoare aupra indivizilor, familiilor şi a societăţii în
general.
Violenţa domestică include abuzul fizic, sexual, psihologic cât şi abuzul proprietăţii. Victimele
acestor forme de violenţă consideră că trec printr-o experienţă care le ameninţă viaţa şi pot rămâne
uneori cu sentimentul vulnerabilităţii, al neputinţei şi, in unele cazuri extreme, cu un sentiment de
groază.
Violenţa domestică este larg răspândită şi se petrece în toate mediile sociale.
O anchetă desfăşurată pe 6000 de familii americane a arătat că între 53% şi 70% dintre bărbaţi
foloseau violenţa (îşi băteau nevestele) uneori şi împotriva copiilor. Alt studiu sugerează că femeile
bătute de soţi vor deveni mai predispuse la folosirea violenţei asupra copiilor. Peste 3 milioane de
copii sunt în pericol de a fi agresaţi de părinţi în fiecare an. Copiii proveniţi din familii în care este
prezentă violenţa domestică prezintă un risc de 15 ori mai mare de a fi agresaţi fizic şi sexual. Între
45% şi 70% dintre femeile agresate au raportat şi agresiuni asupra copiilor. Cam două treimi dintre
copiii agresaţi sa află în îngrijirea unor mame bătute la rândul lor. De obicei autorii agresiunilor sunt
taţii copiilor. Studiile asupra frecvenţei violenţei fizice şi sexuale arată că aceste forme de violenţă pot
fi considerate probleme sociale serioase.
32
 Un studiu al ONU estimează că, în lume, între 133 si 275 de milioane de copii
sunt, anual, martori ai violenţei domestice. Copiii pot reacţiona diferit când sunt
victimele violenţei domestice. Copiii mai mici ( la nivel de grădiniţă) adesea nu
înţeleg sensul abuzului suferit şi sunt înclinaţi să creadă că au greşit cu ceva.
Autoculpabilizarea poate genera sentimente de teamă şi anxietate. E important să
avem în vedere faptul că preşcolarii nu au încă abilitatea necesară de a exprima
verbal ceea ce simt. Ei pot deveni retraşi, tăcuţi, plângăcioşi şi mofturoşi. De
asemenea, pot apărea tulburări ale somnului, ale concentrării, anxietate, dureri
de cap.
Spre deosebire de cei mici, preadolescenţii îşi exprimă mai bine emoţiile negative. La
simptomele frecvente şi în copilărie, victimele din această categorie de vârstă pot prezenta o diminuare
a interesului faţă de activităţile sociale , a încrederii în sine, pot deveni rebeli şi neîncrezători mai ales
la şcoală. Sunt frecvente şi izbucnirile temperamentale, iritabilitatea, bătăile între colegi sau fraţi,
maltratarea animalelor de companie, ameninţările cu violenţa la adresa colegilor sau fraţilor ( dă-mi un
stilou sau te lovesc!). De obicei, fetele se vor manifesta prin izolare de ceilalţi şi de aceea, din păcate,
trec mult mai uşor neobservate.
Adolescenţii se pot confrunta cu eşecul sau abandonul şcolar, delicvenţă şi dependenţă de
droguri sau de alcool. Unele anchete au arătat că principala diferenţă între tinerii delicvenţi şi ceilalţi
tineri constă în faptul că provin din familii în care era prezentă violenţa domestică. Aproximativ 1/5-
1/3 dintre tinerii implicaţi în relaţii amoroase îşi agresează în mod regulat partenerele verbal, psihic,
emoţional, sexual şi fizic. Între 30% şi 50% dintre aceste relaţii prezintă aceeaşi evoluţie în ceea ce
priveşte violenţa ca şi relaţiile dintre soţi.
Dar cum pot fi ajutaţi copiii afectaţi de violenţa domestică ?
Pentru unii copii şi adolescenţi unele întrebări legate de viaţa familială se dovedesc dificile, în
special dacă au fost ameninţaţi sau preveniţi de un membru al familiei în legătură cu “conversaţiile cu
străinii” despre evenimente petrecute în familie. Mărturisirea experienţei trăite unui consilier din
cadrul şcolii poate reprezenta un prim pas în ajutarea copilului sau adolescentului dezorientat. Când
există suspiciuni în legătură cu un elev pot fi implicaţi psihologul şcolii, asistentul social, consilierul
sau directorul şcolii când acest lucru este indicat. Deşi circumstanţele fiecărui caz sunt diferite, când un
copil este suspectat că provine dintr-o familie abuzivă, trebuie anunţate autorităţile locale implicate în
protecţia copilului, acest lucru fiind făcut de profesori sau alţi angajaţi ai şcolii. În unele cazuri se
poate dovedi necesară şi anunţarea poliţiei din localitate. Dacă copilul se arată dornic de a vorbi despre
experienţa sa, trebuie să i se ofere posibilitatea de a-şi exprima gândurile şi sentimentele. Pe lângă
exprimarea verbală, copilul poate fi încurajat să scrie un jurnal, să deseneze sau să picteze, toate
acestea fiind mijloace eficiente de a facilita exprimarea în cazul copiilor mai mici. Adolescenţii au de
obicei un mod de gândire mai abstract şi de aceea au abilităţi de exprimare verbală mult mai bune
decât ale copiilor. Simpla ascultare sinceră şi fără a judeca pe nimeni poate fi utilă pentru victime şi
poate reprezenta un prim pas în acordarea unui sprijin adecvat în viitor. Dacă se consideră necesar, se
poate lua în considerare şi la dorinţa copilului psihoterapia individuală sau/şi de grup.

Bibliografie:
*** Studiul Organizaţiei Naţiunilor Unite privind violenţa asupra copiilor , 2006

33
 COMBATEREA VIOLENŢEI ÎN MEDIUL PREŞCOLAR

EDUC. DEACONU MARIA

G.P.P. NR.2 Curtea de Argeş

Planeta are deasupra frumuseţii sale o singură minune: „COPILUL”.

Copiii sunt florile din primăvara vieţii omeneşti sădite de Dumnezeu pentru bucuria oamenilor.
Pentru inima şi sufletul lor curat ca boaba de rouă ca şi „lacrima ochilor”, pentru sinceritatea şi
neprihănirea lor, pentru generozitatea şi iubirea lor, care este răsplătită cu aceeaşi iubire din partea lui
Dumnezeu, noi părinţii, respectiv familia şi educatorii suntem datori să creştem şi să educăm copiii
încât să deosebească binele de rău, să nu facă rău nici cu gândul, nici cu fapta. Posibilităţile de
înţelegere ale copiilor de vârsta preşcolară sunt reduse, dar puterea exemplului celor mari le poate
lumina calea spre bine şi frumos, le împuţinează gândurile nefolositoare şi-i îndepărtează de la faptele
rele, violente – „Eu sunt copilul – tu ţii în mâinile tale destinul meu....” sunt cuvinte care se adresează
tuturor factorilor educativi, dar în primul rând familiei şi cadrelor didactice.
Copilul este educat nu numai în instituţia preşcolară. Cea mai mare parte a timpului el îl petrece
în familie. Pentru copil, familia reprezintă mediul natural, firesc pentru formarea, dezvoltarea şi
afirmarea lui, asigură condiţii de securitate materială, morală şi psihică, necesare dezvoltării biopsihice,
este mediul adecvat de structurare intelectuală, afectivă, volitivă a copiilor. Familia constituie mediul
reuşitelor şi al decepţiilor, al succeselor şi eşecurilor.
Carenţele vieţii de familie influenţează negativ evoluţia bio-psiho-socio-culturală a copiilor. Aici
în familie copilul creşte şi se dezvoltă sub acţiunea influenţelor mediului familial.
Influenţa mediului familial se împleteşte mai mult sau mai puţin organic cu cea venită din partea
grădiniţei. Cu timpul, influenţa exercitată de grădiniţă creşte in intensitate, până ce ocupă o poziţie
dominantă. Grădiniţa de copii trebuie să urmărească în permanenţă in ce măsură munca depusă de
educatoare este susţinută şi întărită de familie. Nu este permis ca rodul acestei munci în vederea
transformării copilului într-o personalitate activă şi creatoare să fie anihilată, estompată, irosită în
familie.
Este uşor de înţeles ce se întâmplă cu un copil care în grădiniţă învaţă un lucru, iar în familie
altul. De pildă, copilul învaţă în grădiniţă să fie ordonat şi să nu arunce jucăriile, să fie politicos, să nu
vorbească urâr, iar în familie să fie lipsit de bunele maniere şi dezordonat. De aceea este important ca
fiecare educatoare să realizeze o colaborare cât mai strânsă cu familia, în vederea stabilirii unui sistem
unitar de cerinţe, a unei linii unitare în educarea copiilor – se ştie că, de la natură, copiii nu sunt nici
buni, nici răi. Ei pot să devină însă buni sau răi (violenţi) ca urmare a metodelor pozitive sau
negative folosite în educarea lor.
Educatoarea va arăta părinţilor că un copil superrăsfăţat, care tot timpul este servit de adulţi,
devine până la urmă egoist, neajutorat în viaţă, cu un comportament şi o atitudine negativă faţă de
sine şi faţă de cei din jur. Părinţii, prin comportamentul lor au un rol deosebit de important în
înlăturarea violenţei la copii, prin a nu face promisiuni pe care nu le pot îndeplini, copiii devenind
neîncrezători în ei.
Un părinte trebuie să fie consecvent în acţiunile faţă de copil pentru a nu întării încăpăţanarea
acestuia în satisfacerea mofturilor lui. Un părinte nu trebuie să-şi alinte excesiv copilul, să nu-i

34
satisfacă toate dorinţele, din când în cînd să fie sever, să nu folosească forţa, ci doar cuvintele pe
ton ferm şi liniştit:
- să nu facă in locul copilului ceea ce el poate să facă singur;
- să folosească mici pedepse cu excepţia pedepselor corporale, pedepse cum ar fi să nu i se dea
jucăria preferată, să i se interzică televizorul şi calculatorul pentru un timp, să fie exclus dintr-un
joc, etc.
De asemenea părintele trebuie să răspundă la întrebările ce i se pun, că altfel copilul va căuta
surse de informaţie din altă parte.
Grădiniţa constituie un factor esenţial care marchează evoluţia copilului.Grădiniţa constituie
mediul favorabil învăţării, instruirii copilului. De asemenea grădiniţa are datoria de a corecta greşelile
de educaţie din familie, de a suplini unele disfuncţii ale acesteia.
Rolul familiei şi al grădiniţei în înlăturarea violenţei constă în capacitatea acestora de a găsi şi
folosi metodele şi procedeele de educare a disciplinării copiilor în activităţi pe tot par- cursul zilei. Un
rol important îl are atitudinea educatoarei în realizarea concordanţei dintre vorbă şi faptă. Aceasta
este necesară cu atât mai mult cu cât copilul reproduce acţiunile şi nu vorbele auzite. Explicaţia
concretă, convingătoare a educatoarei, aprecierea comportării disciplinate şi dezaprobarea
oricăror abateri de la regulile de purtare sunt metode folosite cu o deosebită eficienţă în cadrul
programului zilnic desfăşurat în grădiniţe.
Uneori o serie de capricii sau proteste cum sunt: refuzul de a participa la activităţi, manifestat prin
ţipete, lovituri violente în mese, paturi, bătutul din picioare, le întîlnim astăzi la copiii din unităţile
noastre. Aceste capricii le întâlnim de regulă la copiii mici cărora părinţii le satisfac toate
dorinţele.Calmul, echilibrul, stăpânirea de sine a educatoarelor ajută într-o mare măsură la modelarea
caracterului pentru prevenirea unor manifestări negative ale copiilor.
Viaţa de colectiv, relaţiile ce se stabilesc între copii, diferitele conflicte ce se ivesc între copii,
uneori chiar violente, o pun pe educatoare în situaţia de a fi arbitru. În astfel de împrejurări este
necesar să dovedească un puternic simţ al dreptăţii, să analizeze temeinic situaţiile conflictuale ivite,
să le rezolve cu corectitudine. Calităţile morale ale educatoarei: principialitate, răbdare, cinste şi
sinceritate, spirit de dreptate, fermitate, corectitudine, spirit critic şi autocritic, consecventă – ajută
la formarea trăsăturilor pozitive de caracter ale copiilor, fără a lăsa loc instalării unor manifestări
violente în rândul copiilor.
Atitudinea pozitivă a copiilor faţă de colegii lor, faţă de adulţii din jurul lor se formează în
grădiniţă prin întreg procesul instructiv-educativ desfăşurat zi de zi. Prin activităţile din cadrul
„Educaţiei pentru societate”am desfăşurat activităţi moral civice şi religioase care au ca obiectiv
acceptarea şi respectarea normelor de convieţuire în grup, în societate ca de exemplu: „Bunătate”,
„Hărnicie”, „Prietenie”, „Compasiune”, „Valori creştine”, „Iubire de aproape”, Ocrotim vieţuitoarele”şi
de dezaprobare faţă de actele reprobabile ale celor din jur: „Lăcomie”, „Lăudăroşenie”, etc.
Prin jocuri didactice de tipul „Ce se întâmplă dacă...?”, „Ce ai face dacă...?”, „Alege fapte bune –
fapte rele!”, „Cum aş vrea să fie prietenul meu?”, formăm valori morale ca: bunătate, toleranţă,
atitudine corectă faţă de colegi. Prin convorbiri, mici povestioare, formăm copiilor „bunele maniere”
la masă, pe stradă, la spectacol. Exemple de povestioare şi convorbiri care au ca teme „Bunul simţ”,
„Salutul”, „Scuzele”, „Suuntem persoane diferite”, „Fără violenţă”, „Fără conflicte” – le desfăşurăm
în cadrul activităţilor de dirigenţie, din cadrul activităţilor alese.
Proverbele contribuie din plin la formarea unui comportament civilizat cum ar fi:
1. Să criticăm violenţa - „Înţeleptul învaţă din păţania altuia”.
2. Prietenii mei - „Prietenul la nevoie se cunoaşte”, „Prietenul adevărat este acela care te
sfătuieşte de bine şi nu acela care îţi laudă nebuniile”, „Paza bună trece primejdia rea”, „Mai
bine să laşi copiilor creştere bună, decât aur”, etc.
Prin opţionalul de educaţie religioasă „Micul creştin” sau „Lumina divină din sufletul meu”, se
modelează personalitatea umană.

35
 Prin activităţi planificate în cadrul opţionalului de educaţie civică „Buna cuviinţă şi
comportamentul civilizat” copiii îşi însuşesc şi folosesc formulele de politeţe, apreciează propriul
comportament în comparaţie cu al colegilor sau al unor personaje din poveştile şi din memorizările
planificate în cadrul opţionalului, cum ar fi: „Cuvântul fermecat”, „Iedul cu trei capre”, „Măgăruşul
încăpăţânat”, „Sanda la grădiniţă”, „Maricica”, „Greşeala cuminţicăi”, „Bună ziua!”, „Te rog”,
„Mulţumesc”, de Gh. Zarafu, „Politicosul” de Luminiţa Codrea, „Masa la cămin” de Demostene
Botez, „Scufiţa roşie în oraş” de L. Pavel, „Fapte bune, fapte rele” de V. Boiculesi, etc.Acest material
a prezentat pe scurt câteva aspecte întâlnite în grădiniţă referitoare la micile situaţii conflictuale
din timpul programului zilnic precum şi modalităţi de estompare a acestora, dar tot aşa de bine putea
să prezinte aspecte de violenţă ale părinţilor asupra copiilor căci din păcate există şi aceste cazuri
şi care trebuie privite cu multă seriozitate de către instituţiile preşcolare, şcolare ş.a.m.d.
Să nu uităm, aşadar, că cei „7 ani de acasă” reprezintă vârsta regulilor bine definite şi clare,
care vizează dezvoltarea morală, autocontrolul, simţul şi conştiinţa morală viitoare. Cei „7 ani de
acasă” conferă trasăturilor de caracter trăinicie, integritate morală, impregnând viaţa cu sens, speranţă,
încredere, siguranţă, dragoste.
„Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Dar mai mare dintre acestea
este dragostea” (Sf. Apostol Pavel, I Corinteni, 13-13).

Bibliografie:
1. Taiban M., Chircev E., Varzari E., Bălaşa Fl., Andreescu Fl., “Pedagogia preşcolară”, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968.
2. Păişi-Lăzărescu Mihaela, “Compendiu de psihologie şi pedagogie”, Editura Pământul, 2006.
3. Revista Învăţământul preşcolar, nr. 1-2/ 2002, Bucureşti, 2002
4. Revista Învăţământul preşcolar, nr. 2/ 2007, Bucureşti, 2007.

COMBATEREA VIOLENTEI IN MEDIUL SCOLAR

Educ. Firaru Elena-Ramona

Educ. Savu Camelia
Gradinita “Casa cu pitici”

Educatia moderna pune un accent deosebit pe importanta familiei ca partener.Parintii,in calitate si

de benificiari indirecti,ar trebui sa cunoasca si sa participle in mod activ la educatia copiilor lor
desfasurata in gradinita. Implicarea familiei nu trebuie sa se rezume la participarea financiara ,ci si la
participarea in luarea deciziilor legate de educatia copiilor, la asigurarea unui mediu de invatare optim
in familie.
In presa din ultimii ani sunt evidentiate tot mai multe situatii de violenta asupra copiilor
exercitata fie de adulti,fie de alti copii.

VIOLENTA IN SCOALA

36
 Familia este mult discutata, cercetatorii din stiintele sociale acceptand ideea schimbarii structurii si
valorilor ei, ca si a degradarii climatului de securitate si refugiu cu care este familia asociata in mod
traditional. Modernitatea si conditia urbana au generat noi forme de violenta si au provocat
schimbari la nivelul valorilor si aspiratiilor indivizilor.Conflictele datorate saraciei,dar si lipsei de
educatie si de informatie genereaza contexte de viata private in care violenta este un comportament
tolerant,chiar acceptat,el fiind invatat de copii si reprodus ca modalitatea esentiala,frecventa si
“fireasca” de comportament interpersonal.
Violenta este una dintre marile probleme ale lumii contemporane. Presa, scrisa sau
audiovizula,informeaza in permanenta cu privire la manifestari diverse ale acestui fenomen,de la
formele cele mai agresive,precum razboaie ori crime terifiante,batai,violuri,furturi,distrugeri de bunuri,
si pana la cele mai putin socante (dar nu mai putin vinovate),cum ar fi violente verbale.In acest
context,aparitia diferitelor forme de violenta in mediul scolar pare aproape o fatalitate si
devine,adesea,un lucru obisnuit,cu care semenii coexista fara macar a se mai sesiza asupra
pericolului.Chiar daca reprezinta o problema delicata, luarea in stapanire a fenomenului violentei nu se
poate face decat daca ii sunt cunoscute cauzele, originile, formele de manifestare si posibilitatea de
prevenire.Problema violentei in scoala poate si trebuie sa devina o tema de reflectie pentru toti cei
implicate in actul educational.Cu atat mai mult cu cat scoala dispune,credem, de importante resurse
pentru a concepe programe de prevenire a violentei si pentru a rupe cercul vicios al violentei in mediul
scoalar.
Definirea violentei s-a dovedit a fi o incercare extreme de dificila. Acest fapt se explica prin
complexitatea fenomenului, dar si prin marea diversitate a formelor sale de manifestare. Nu in ultimul
rand,dificultatea a aparut si din cauza asocierii si, uneori,chiar a confundarii violentei cu
agrasivitatea.Specialistii domeniului au facut insa o serie de delimitari intre cele doua concepte, care se
cuvin mentionate.
Psihologii sociali insista ca agresivitatea dobandita social nu inseamna doar tendinta de a raspunde
ostil la interactiunile neplacute.Mediul familial, grupul de similaritate din cartier sau din scoala,mass-
media constituie cadre psihosociale de achizitioanare a unor scenarii de agresivitate ,care sunt sustinute
de structuri de cunoastere si evaluare (perceptii, atitudini, credinte normative) ce trimit la
comportamente agresive. Fiintele umane invata de mici cum sa perceapa, sa interpreteze,sa judece si sa
raspunda la stimuli ce vin din mediul fizic si social. Incet-incet se cristalizeaza scenarii mental-
comportamentale,care , invatate si folosite frecvent, pot capata in timp caracter automatizat, ca
deprinderi (habitusuri).Studiile longitudinale arata ca asemenea structuri cognitive-comportamentale de
agresivitate incep sa se intareasca in jurul varsei de 8-9 ani si se consolideaza continuu pana la
maturitate.
Notiunea de violenta este discutata in relatie cu cea de agresivitate. Radacina latina a termenului
violenta este vis , care inseamna “forta” si care trimite ideea de putere,de dominatie,de utilizare a
superioritati fizice , deci a fortei, asupra altuia.
Exista numeroase definitii ale violentei. Eric Debarbieux specialist in problematica violentei in
mediul scolar, oferea o definitie prin care surprinde ansamblul fenomenului violentei: “Violenta este
dezorganizarea brutala sau continua a unui sistem personal, colectiv sau social si care se traduce printr-
o pierdere a integritatii , ce poate fi fizica, psihica sau materiala. Aceasta dezorganizare poate sa se
opereze prin agresiune, prin utilizarea fortei, constient sau inconstient, insa poate exista si violenta doar
din punctul de vedere al victimei , fara ca agresorul sa aiba intentia de a face rau”.
Istoric si cultural, violenta este o notiune relativa, dependenta de codurile social, juridice si politice
ale societatii in care se manifesta.In absenta unei definitii precise a violentei, unii autori cred ca este mai
potrivit un inventar al faptelor violente.Clarificarea unui fapt ca fiind violent depinde de conventiile
sociale in vigoare. Multa vreme,corectia fizica pe care parintii o aplicau copiilor era considerata un
lucru firesc, ce face parte din actul educational. De asemenea, sunt populatii, comunitati care aproape ca
nu cunosc agresivitatea, in timp ce altele se manifesta destul de agresiv.

37
 In mod traditional, scoala este de locul de producere si transmitere a cunoasterii, deformare a
competentelor cognitive, de intelegere a sensului vietii si a lumii care ne inconjoara, de intelegere a
raporurilor cu ceilalti si cu noi insine.Scoala trebuie sa profileze caractere, sa-i educe tanarului placerea
de a invata, dorinta de a reusi si de a face fata schimbarilor de pe piata muncii.
Violenta scolara este asociata, in general, cu zonele urbane dificile, cu periferiile, acolo unde saracia
este la ea acasa.De aceea, atunci cand se vorbeste despre violenta in scoala, se considera drept surse
favorizante factorii exteriori ai scolii:mediul familial, mediul social, ca si factori ce tin de individ, de
personalitatea lui.
Mediul familial, reprezinta, credem, cea mai importanta sursa a agresivitatii elevilor. Multi dintre
copiii care prezinta un profil agresiv provin din familii dezorganizate, au experienta divortului parintilor
si traiesc in familii monoparentale. Parintii sunt confruntati cu numeroase dificultati materiale , dar si
psihologice, pentru ca au sentimentul devalorizarii, al esecului. In aceste conditii, ei nu mai sunt sau
sunt putin disponibili pentru copiii lor. Pe acest fundal apar apoi probleme familiale foarte grave care-i
afecteaza profound pe copii: violenta intrafamiliala, consumul de alcool, abuzarea copilului, neglijenta
la care se adauga si importante carente educationale - lipsa de dialog ,de afectiune, utilizarea
mijloacelor violente de sanctionare a copilului pe motiv ca “bataia-i rupta din rai”. Sunt si parinti care
privilegiaza in mod exagerat relatia afectiva in detrimentul roluli educativ pe care ar trebui sa-l aiba in
raporturile cu copiii lor (nu le impun nici un fel de interdictii, de reguli si cauta sa evite conflictele).
Mediul social contine numeroase surse de natura sa induca, sa stimuleze si sa intretina violenta
scolara: situatia economica, slabiciunea mecanizmelor de control social, criza valorilor morale, mass-
media, lipsa de cooperare a institutiilor implicate in educatie.
Trasaturile de personalitate ale elevului sunt si ele intr-o stransa corelatie cu comportamentele
violente, la acestea adaugandu-se problemele specifice varstei adolescentei.
Adolescenta este o perioada de transformari profumde pe plan fizic, psihic si social. Acum
adolescentul este fericit, se simte bine in pielea sa si doua ore mai tarziu este trist, deprimat, descurajat.
Adeseori, el oscileaza intre sentimentul de putere, de forta si sentimentul de indoiala, de descurajare, de
scadere a stimei de sine.
In aceasta perioada atat de dificila, dialogul parinti-copii si professor-elev este absolut necesara.
Adolescentul doreste sa fie inteles, are nevoie de dragoste, de securitate afectiva, dar de cele mai multe
ori, el nu recuoaste si nu exprima acest lucru.
Scoala insasi poate reprezenta o sursa a unor forme de violenta scolare si acest lucru trebuie luat in
considerare in conceperea diferitelor programe de prevenire si stapanire a violentei.
Scoala este un loc unde elevii se instruiesc, invata, dar este si unde loc unde se stabilesc relatii, se
promoveaza modele, valori, se creeaza conditii pentru dezvoltarea cognitiva, afectiva si morala a
copilului. Clasa scolara costituie un grup ai carui membrii depind unii de altii, fiind supusi unei miscari
de influentare reciproca ce determina echilibrul functional al campului educational.
Relatia de autoritate influenteaza si tipul de comunicare, comunicarea fiind de cele mai multe ori
lateralizata, adica profesorul e cel care emite si care monopolizeaza comunicarea, iar elevul ramane
doar un receptor pasiv. Comunicarea intre elevi in cadrul unor grupuri de lucru este destul de restransa,
iar opiniile elevilor cu privire la viata clasei sunt prea putin luate in considerare. Nesatisfacerea nevoilor
antreneaza inevitabil o frustrare ce se va traduce prin comportamente agresive.
Si alte componente ale atitudinii profesorului fata de elevi pot genera situatii conflictuale ori
comportamente violente ale elevilor. Unii profesori adopta o atitudine de ignorare dispretuitoare a
elevilor, colerata cu tendinta de evaluare a lor in termeni constant negativi si depreciativ. Sunt numerosi
elevii care sufera ca urmare a acestor judecati negative ale profesorului, pentru ca ele vin sa intareasca
propriul lor sentiment de indoiala, de descurajare, de lipsa de incredere in fortele proprii. Acest dispret
poate antrena un ansamblu de consecinte in plan comportamental: lipsa de comunicare, pasivitatea la
lectie, indiferenta sau, dimpotriva, perturbarea lectiilor, dezvoltarea unor atitudini ostile, provocatoare.

38
 Nu in ultimul rand, modul in care profesorul distribuie sanctiunile, abuzul de masuri disciplinare, de
pedepse, influenteaza climatul si calitatea vietii scolare. Orice professor stie ca pedeapsa, care remediu
nu are efecte pozitive de cat in mod circumstantial si pe termen scurt. De cele mai multe ori, ea produce
reactii emotionale negative, creeaza tensiuni, anxietate, frustrari, conflicte si deteriorarea relatiilor
professor-elev. Pentru ca o sanctiune sa fie eficace, ea trebuie sa aiba un sens, sa fie integrata intr-un
sistem coerent care leaga respectarea regulilor, a normelor scolare de natura actului comis si de tipul de
sanctiune. Sanctiunea trebuie sa se afle intr-un raport logic cu actul sanctionat.
Fenomenul violentei scolare trebuie analizat in contextual aparitiei lui. Scoala poate juca un rol
important in prevenirea violentei scolare. Si asta nu numai in conditiile in care sursele violentelor sunt
in mediul scolar, ci si in situatia in care sursele se afla in exteriorul scolii.
Pentru ca scoala sa-si asume acest rol de prevenire si de stapanire a fenomenului violentei, prima
investitie trebuie facuta in domeniul formarii profesorilor. Trebuie sa recunoastem, ca atat in cadrul
formari initiale cat si al formarii continue, atentia este concentrata asupra lucrului cu clasele de elevi
“fara probleme”. Se discuta mult prea putin despre modalitatile de abordare a claselor dificile. Este
nevoie de o formare specifica, in masura sa permita satisfacerea cerintelor elevilor “cu probeleme”. De
exemplu, in conditiile unui mediu familial instabil, tensionat, conflictual, scoala poate reprezenta pentru
elevi o a doua sansa.
Pentru a face fata lucrului cu clase sau elevi dificili trebuie sa se tina seama de urmatoarele
obiective:
_ observarea cu atentie a comnportamentului elevilor pentru o mai buna intelegere a cauzelor actelor de
violenta
_ dezvoltarea mijloacelor de comunicare cu elevii si stabilirea unor relatii de incredere
_ dezvoltarea parteneriatului scoala-familie
_ colaborarea cu specialistii din cadrul scolii ( psihologul scolar,asistentul social)
Respectarea regulilor este o conditie a socializarii, care inseamna a invata sa traiasca impreuna in
relatii de respect reciproc, excluzand violenta. Regulile scolare vizeaza tinuta, efectuarea temelor,
prezenta la cursuri, dar sunt si reguli de civilitate ce au in vedere limbajul folosit,modalitatea de
adresare,respectul fata de celalalt, pastrarea bunurilor scolare, toleranta, solidalitatea, intr-un cuvant
maniera de a te comporta astfel incat viata in colectivitate sa fie cat mai agreabila.

Bibliografie:
Banciu D., Radulescu, Voicu M. ,Introducere in sociologia deviantei,Editura Stiintifica si
Enciclopedica, Bucuresti 1985
Chelcea S. , Ilut P.( coord.), Enciclopedie de psihosociologie, Editura Economica, Bucuresti 2003
Salavastru D., Violenta in mediul scolar, in Ferreol G. , Neculau A. ,(coord.), Violenta-Aspecte
psihosociale, Edituta Polirom, Iasi 2003.

39
 COMBATEREA VIOLENŢEI ÎN MEDIUL ŞCOLAR

ANDREI MIHAELA
ŞCOALA CU CLASELE I-IV DEDULEŞTI – MORĂREŞTI

În sistemul educaţional libertatea individuală este greşit înţeleasă atât de către elevi cât şi de
către profesori şi părinţi şi nu a avut ca efect micşorarea gradului de violenţă în şcoală, ci
dimpotrivă pe fondul acestei libertăţi greşit înţeleasă şi exprimată, şcoala poate
reprezenta o sursă a unor forme de violenţă.
Pentru a putea preîntâmpina un comportament violent în şcoală,trebuie mai întâisă
definim conceptual de violenţă, să aflăm cauzele acesteia şi în final să fie concepute
măsurile de combatere şi prevenire.
Violenţa reprezintă acţiunea în sine, dezorganizarea brutal a personalităţii sau
colectivităţii şi afectează atât individual cât şi mediul în care acesta se
manifestă.Violenţa nu este ereditară, dar este contagioasă. Ea este arma celor slabi.
Violenţa poate avea diferite forme:fizică şi verbal; instrumental,prin care se menţin sau se obţin
anumite obiecte sau statute; ostilă-ironică spre enervare, supărarea, jignirea sau tachinarea cuiva;
defensivă( are la bază mania, enervarea); ludică, manifestată în competiţii sportive, culturale .
Printre cauzele care determină comportamentul violent în rândul şcolarilor,se numără:
Încă de la vârsta preşcolară, unii copii sunt martori ai violenţei domestic( fizice, psihice) şi fiind
vârsta la care îşi aleg şi imită modelul de comportament, copilul îşi va însuşi inconştient actele
de violenţă ale adulţilor, le va reproduce în interacţiunea cu grădiniţa, grupul de prieteni sau
şcoală, fiind convins că aceste atitudini sunt corecte şi fireşti;
De cele mai multe ori, din dorinţa de a fi populari, de a avea ceea ce familia nu le oferă sau pur
şi simplu de a se răzbuna pe colegii cu performanţe în diverse domenii, elevii apelează la
teroare, pentru că nu cunosc sancţiunile legale la care pot fi supuşi. Tot în această perioadă se
dezvoltă dorinţa copilului de a se evidenţia; nereuşind performanţe la învăţătură, elevul va
încerca să devină lider prin diferite metode, apelând la violenţă;
Provenind din medii sociale diferite, în clasele mici şcolarii vor avea tendinţa să-i excludă pe cei
minoritari, cauzând astfel forme de violenţă;
Mass-media constituie un factor de risc în devierea comportamentului copilului, prin prezentarea
realităţii ca pe un fapt banal, indifferent de gravitatea faptelor expuse şi mai ales fără a accentua
consecinţele acestor violenţe asupra celor care le-au provocat, fără a sublinia caracterul imoral
al agresiunilor;
Familia are şi ea o parte de vină pentru că permite contactul copilului cu televizorul fără a-I
explica ceea ce este moral şi ceea ce constituie o abatere gravă de la normele sociale şi civice.
La rândul său, ajuns adult copilul va repeta greşeala părinţilor.
Deficienţele de comunicare între cadrele didactice şi elevi constituie de asemenea o cauză a violenţei.
Sub eticheta violenţei şcolare apar diverse forme de comportament: confruntarea verbală, poreclirea,
tachinarea, ironizarea, bruscarea, lovirea cu diverse obiecte, refuzul de a colabora şi de a cere
ajutor, pălmuirea, vătămarea corporală şi împingerea.

40
 Trăsăturile de personalitate ale elevului sunt şi ele într-o strânsă relaţie cu comportamentele
violente: diminuarea sentimentului de responsabilitate şi culpabilitate instabilitate emoţională,
slăbiciunea mecanismelor voluntare de autocontrol. La aceste trăsături individuale se adaugă
problemele specific adolescenţei, care este o perioadă de transformări majore pe plan fizic,
psihic şi social. Acum dialogul părinţi-copii şi profesori-elevi este absolut necesar. Încăierările
bătăile între elevi se iscă în şcoală din nenumărate cauze, inclusiv condiţiile meteorologice au
un rol catalizator (în anotimpul călduros au loc cele mai multe acte de violenţă).Elevii ştiu că
vor primi diverse recompense pentru comportamentul lor violent: o atenţie mai mare din partea
celorlalţi şi uneori, respect şi accesul la un anumit statut.
Nedreptatea profesorului este tot o formă de violenţă: elevii doresc ca profesorii să aplice
egalitatea de tratament în cazul tuturor colegilor, când în aplicarea sancţiunilor nu se respect
echitatea tratamentului pentru toţi.
Pentru prevenirea şi combaterea violenţei se impun următoarele măsuri:
Cadrele didactice trebuie să observe comportamentul elevilor pentru a putea preveni
manifestările acestora prin discuţii atât cu elevii în cauză cât şi cu familiile lor. Şcolii îi revine
sarcina de a corija abaterile, de a defini clar diferenţa dintre moral şi immoral, deoarece copilul
se va manifesta în mediul şcolar influenţat de imaginile vizualizate.
Învăţătorul are rolul de a omogeniza colectivul de a-i determina să-şi respecte colegii şi cadrele
didactice. Acest lucru poate fi realizat prin dezbateri collective, cu ajutorul povestioarelor, prin
acordarea de sarcini pe echipe. Şcolarii trebuie învăţaţi cum să trăiască în societate: să se
înţeleagă reciproc, să asculte părerile celor din jur, să-şi exprime problemele în cuvinte nu în
fapte, să ia decizii collective, să se supună deciziei majorităţii şi să-şi controleze pornirile
violente.
La nivelul clasei se indică elaborarea unui regulament intern. Elevii
negociază regulile şi stabilesc sancţiunile în cazul abaterilor.
Atunci când situaţiile de violenţă nu pot fi rezolvate în mod direct de cadrul didactic se impune
formarea unei echipe format din: cadre didactice psihologul şcolii, medicul ,preotul, poliţia.
O altă metodă de prevenire şi combatere a violenţei este elaborarea R.O.I., aducerea acestuia la
cunoştinţă atât elevilor cât şi părinţilor şi respectarea sa strictă. La înscrierea copilului în şcoală,
părintele trebuie să semneze că este de accord cu regulile şcolii, reguli care vizează de la
scăderea notei la purtare până la exmatricularea definitivă a elevului în cazul constatării unor
fapte de violenţă ce ar periclita siguranţa celorlalţi.
Ca măsură de constatare a gradului de violenţă în şcoală este indicată supravegherea elevilor cu
ajutorul sistemelor video. Astfel se pot monitoriza accesul în incinta şcolii comportamentul
elevilor în pause perturbarea activităţilor cadrelor didactice de către alte persoane. De asemenea
e necesar şi serviciul pe şcoală al cadrelor didactice.
Şcoala are un rol important în prevenirea violenţei nu numai în cazul în care sursele agresivităţii
se află în mediul şcolar, ci şi în situaţia în care sursele se află în afara instituţiei de învăţământ.

BIBLIOGRAFIE:
1.DEBARBIEUX, ERIC “Violenţa în mediul şcolar”,Paris ESF, 1996;
2.SALAVASTRU,DORINA “Psihologia educaţiei”–Iaşi, Polirom, 2004.

41
 COMBATEREA VIOLENŢEI IN MEDIUL ŞCOLAR

Berechet Elena Cristina

Gr Sc Vedea

Violenţa este una din marile probleme ale lumii contemporane. Presa scrisa sau audiovizuala,
informeaza in permanenţa cu privire la manifestari diverse ale acestui fenomen. De la formele cele mai
agresive , precum razboaie ori crime şi pana la cele mai putin şocante, cum ar fi violentele verbale, toate
acestea sustinute de o abundenta de imagini violente, se prezinta zilnic in faţa ochilor noştri.. In acest
context, apariţia diverselor forme de violenţa in medul şcolar pare aproape o fatalitate si devine, adesea,
un lucru obişnuit, cu care semenii coexista fara macar a se mai sesiza asupra pericolului. Problema
violenţei in şcoala poate şi trebuie sa devina o tema de reflectie pentru toti cei mplicati in actul
educaţional.
In mod tradiţional, şcoala este locul de producere si transmitere a cunoasterii, de formare a
competentelor cognitive, de intelegere a sensului vieţii şi a lumii care ne inconjoara, de inţelegere a
raporturilor cu ceilalţi si cu noi insine. Misiunea şcolii nu este doar de a forma forţa de munca. Şcoala
trebuie sa profileze caractere, sa-i educe tanarului placerea de a invata, doriţa de reusii si de a face fata
schimbarilor de pe piata muncii
Atunci cand vorbim despre violenţa in scoala nu ne putem limita la acte de violenţa care cad
sub incidenţa legii. Violenţa scolara este un fenomen mult mai larg ce trebuie evaluat cu ajutorul mai
multor indicatori. Putem spune ca exista doua tipuri de violenta in mediul şcolar:violenţe obiective
care sunt de ordinul penalului si violenţe subiective, care sunt violenţe mai subtile, de atitudine si care
afecteaza climatul şcolar. O forma de violenţa extrem de intalnita in mediul şcolar este violenţa
verbala.
Fenomenul violenţei şcolare este extrem de complex, iar la originea lui se afla o multime de
factori. De aceea, nu putem adera la conceptia conform careia violenţa este un fapt al societatii, iar
radacinile si cauzele ei trebuie cautate exclusiv in interiorul şcolii. Şcoala insasi poate reprezenta o
sursa a unor forme de violenţa scolara şi acest lucru trebuie luat in considerare in concepţia diferitelor
programe de prevenire si stapanire a violenţelor. Şcoala este un loc unde elevii se instruesc, invţa, dar
este un loc şi unde se stabiles relaţii, se promoveaza modele,valori, se creeaza conditii pentru
dezvoltarea cognitiva, afectiva şi morala a copilului. Clasa şcolara constituie un grup ai carui membri
depind unii de altii, fiind supusi unei miscari de influentare reciproca ce determina echilibrul funcţional
al campului educaţional. Fiecare grup cere de la membrii sai diferite forme de comportament. Insuşi
actul de predare invaţare este un proces relaţional, iar gestiunea acestor relaţii se inscrie in ceea ce unii
numesc managmentul clasei şcolare.
Fenomenul violenţei şcolare trebuie analizat in contextul aparitiei lui. A gandii strategii şi
proiecte de prevenire a violenţei şcolare inseamna a lua in considerare toti factorii ce pot determina
comportamentul violent al elevilor. Şcoala poate juca un rol important in prevenirea violenşei şcolare.
Si asta nu numai in condiţiile in care sursele violentelor sunt in mediul şcolar, ci şi in situaţia in care
sursele se afla in exteriorul şcolii.
Primul lucru pe care il putem face este prevenţia primara ce se poate realiza foarte usor de catre
fiecare profesor şi se refera la dezvoltarea unei priviri pozitive asupra fiecarui elev, exprimarea
increderii in capacitatea lui de a reuşi, valorizarea efortului elevului. Toate aceste atitudini pot reduce
riscurile aparitiei violenţei
Oalta masura ce sepoate lua este prevenţia secundara, ce pleaca de la faptul ca şcoala reprezinta
un post de observaţie privilegiat al dezvoltarii intelectuale si afective a elevului, iar profesorul, printr-o

42
observaţie atenta a acestuia, poate repara efectele unor violenţe la care elevul a fost supus in afara
mediului şcolar. Semnalizand cazurile elevilor violenţi profesioniştilor şi autoritaţilor competente, pot fi
luate masuri de ajutor şi de protecţie care sa vizeze inlaturarea cauzelor abuzurilor si reducerea
tulburarilor somatice, psihice şi comportamentale induse prin violenţa.
Pentru ca şcoala sa işi asume acest rol de prevenire şi de stapanire a fenomenului violenţei,
prima investitie trebuie facuta in domeniul formarii profesorilor. Trebuie sa recunoastem ca, atat in
cadrul formarii initiale, cat si al formarii continue, atenţia este concentrata asupra lucrului cu clasele de
elevi fara probleme. Se discita mult prea puţin despre modalitaţile de abordare a claselor dificile. Este
nevoie de o formare specifica, in masura sa permita satisfacerea cerintelor elevilor cu probleme. Nu
putem pasivi ca problemele sa se rezolve de la sine.
Sunt necesare cursuri de formare a profesorilor pentru a face faţa lucrului cu clase sau elevi
dificili. Este recomandat ca aceste cursuri de formare sa se centreze indeosebi pe exerciţii practice care
pleaca de la exprimarea concreta a profesorilor, de la studii de caz, puneri in situaţii prin care profesirii
au ocazia de a schimba opinii, de a gasi soluţii din perspectiva rolului pe care il joaca.
Este foarte important ca in discuţia cu elevul sa cream cadrul şi sa şi adaptam acele atitudini
care sa ii permita elevului sa işi clarifice problema, sa se distanţeze de ea şi sa işi modifice
comportamentul. Profesorul trebuie sa cunoasca foarte bine situaţia familiala a elevului, relaţiile cu
parinţii, pentru a putea sa compenseze prin atitudinea sa anumite carenţe ale educaţiei familiale. Este o
chestiune de tact, de nuanta, ce presupune o deosebita abilitate psihologica din partea profesorului.
Atunci cand profesorul nu reuşeşte singur sa rezolve problemele de comportament ale elevilor,
situaţiile conflictuale din sala de clasa sa se lucreze in echope pedagogice care sa includa mai multe
persoane. Pentru fiecare situaţie in parte este necesara o ancheta care sa stabileasca foarte clar datele
problemei şi apoi se constituie grupuri de lucru ce analizeaza datele obtinute şi se cauta soluţii.

MĂSURI PENTRU COMBATEREA VIOLENŢEI

ÎN MEDIUL ŞCOLAR

Iuliana Griga, Școala generală nr. 5 Nicolae Iorga, Pitești

In mod tradițional, școala este locul de producere și de transmitere a cunoașterii, de formare a

competențelor cognitive, de înțelegere a sensului vieții și a lumii care ne înconjoară, de înțelegere a
raporturilor cu ceilalți și cu noi înșine. Școala trebuie să profileze caractere,
să-i educe tânărului plăcerea de a învăța întotdeauna ceva nou.
În acest context, a vorbi despre violență acolo unde ne așteptăm să găsim cele mai bune condiții
pentru formarea și dezvoltarea armonioasă a personalității, poate părea un fapt cel puțin neverosimil. În
ultimii ani, violența în rândul minorilor a constituit subiectul a numeroase dezbateri mediatice.
Spre deosebire de agresivitate, care reprezintă potențialitatea ce permite dirijarea acțiunii și ține
de gândire și analiză, fiind intrinsecă, violența este acțiunea în sine, dezorganizarea brutală a
personalității sau colectivității și afectează atât individu,l cât și mediul în care acesta se manifestă.
Violența nu este ereditară, dar este contagioasă.
Jaques Pain reperează două tipuri de violență în mediul școlar: violente obiective care sunt de
ordinul penalului - crime, delicte și asupra cărora se poate interveni frontal șiviolențe subiective care
sunt mai subtile, țin de atitudine și afectează climatul.
43
 Socializarea elevilor este realizată de sisteme sociale: familie, comunitate, școală. Elevii care
omit asemenea agresiuni provin din toate categoriile sociale, dar o frecvență mai mare o au elevii care
provin din familii dezorganizate, cu dificultăți materiale sau sunt copii ai unor persoane importante pe
plan local.
Comportamentul elevilor are cauze multiple: problemele familiale, familii dezmembrate, situație
materială precară, familii în care există un climat conflictuală, poziția socială, modele de comportament
învățate în familie,anturajul ( afilierea la un grup implică a discuta, a fi împreună, a te îmbrăca și a te
comporta într-un mod similar cu membrii grupului de apartenență),caracteristici specifice vârstei
dorința de a atrage atenția, de a impresiona.
Fenomenul violenței școlare este extrem de complex, iar la originea lui se află o multitudine de
factori. Pentru a evita actele de violență, accentul trebuie să cadă pe metodele de prevenire și
combatere. Cadrele didactice trebuie să observe comportamentul elevilor pentru a putea preveni
manifestările violente ale acestora prin discuții atât cu elevii în cauză, cât și cu familiile lor. Doar o
bună colaborare a familiei cu personalul didactic va reuși prevenirea, stoparea, îndreptare unor deviații
comportamentale.
Rolul cadrului didactic este acela de a omogeniza colectivul, de a-i determina să-și respecte
colegii și profesorii. Acest lucru se poate realiza prin dezbateri colective. Elevii trebuie învățati ce
înseamnă a trai în societate: a te înțelege reciproc, a asculta opiniile celor din jur, a exprima problemele
în cuvinte nu în fapte, a lua decizii colective și a te supune deciziei majorității, a-și controla pornirile
violente.
La nivelul clasei este indicată elaborarea unui regulament intern. Elevii sunt cei ce negociază
regulile și stabilesc sancțiunile în cazul abaterilor. Trebuie stabilite reguli simple ce pot fi ușor înțelese
și respectate. Astfel, printre cele mai eficiente reguli sunt:
În condițiile în care situațiile de violență școlară nu pot fi rezolvate în mod direct prin acțiunea
efectivă și imediată a cadrului didactic se impune formarea unei echipe din cadrele didactice ,
psihologul scolii, medicul, reprezentanți ai politției, pompierilor, primariei.Această echipă ar putea
preveni și combate acte de violență prin prezentarea faptelor și explicarea urmărilor acestora.
O altă metodă de prevenire și combatere a violentei este elaborarea Regulamentului de ordine
interioară și aducerea acestuia la cunoștința atât elevilor cât și părinților și respectarea sa strictă. La
înscrierea copilului în scoala, părintele trebuie să semneze că este în acord deplin cu regulile școlii,
reguli ce pot stabili de la scaderea notei la purtare până la exmatricularea definitivă a elevului în cazul
constatării unor fapte de violență ce ar periclita siguranța celorlalți.
La nivelul școlii se pot înființa grupuri de dezbateri în care să se pună în discuție
comportamentul elevilor. Situațiile problemă expuse este necesar sa fie dezbătute în cadrul grupului.
Înființarea în cadrul școlii a unui centru de consultanță cu părinții și elevii, unde să se poată
depista, mediatiza și dezbate acte de violență școlară constituie o altă metoda de prevenire a violenței
îm mediul școlar.
Atât de mediatizată în ultima vreme este supravegherea elevilor cu ajutorul sistemelor video, ca
masură de constatare a gradului de violență în școală. Astfel, se pot monitoriza accesul în incinta școlii,
comportamentul copiilor în pauze, perturbarea activităților cadrelor didactice de către alte persone.
Dacă din punct de vedere psihic, prezența camerelor video în incinta școlii descurajează manifestările
violente, prevenind astfel încălcarea regulamentului de ordine interioară, din punct de vedere practic
înregistrarile oferă dovezi incontestabile ale faptelor comise și ajută la luare unor măsuri imediate,
nepermițând agravarea conflictelor.
În conculzie, datoria noastră, a cadrelor didactice, este să ne orientăm atenția asupra educației
elevilor noștri și să facem apel la toate metodele pentru a preveni violența în mediul școlar.

Bibliografie:
• Sălăvăstru, Dorina, 2004, Psihologia educaţiei,Editura Polirom, Iaşi:

44
 • Şoitu, Laurenţiu, Hăvârneanu, Cornel, Agresivitatea în şcoală , Iaşi, Institutul European, 2001.

COMBATEREA VIOLENŢEI ÎN MEDIUL ŞCOLAR

Prof. Polovel Nicoleta Cristina

Şc.Moşoaia cu cls. I-VIII

Violenţa umană, indiferent în ce context se manifestă, este inerentă naturii umane, dar acest
lucru nu înseamnă că nu trebuie să i se dea un răspuns ferm ,prin acordarea unui rol special prevenirii şi
combaterii acestui fenomen social, iar şcoala , ca mediu instituţional nu se poate sustrage acestui rol.
Violenţa în şcoli nu este un fenomen social cu totul nou. În şcoli a existat din totdeauna
violenţă. Totuşi ,acest fenomen este astăzi mai vizibil şi în mare parte datorită mass-mediei.
După anii ’90, România a optat pentru democratizarea sistemelor economice şi sociale, şcoala
fiind unul dintre pilonii importanţi ai schimbării. Accesul larg la mijloacele de informare,
introducerea unei relative autonomii a şcolii în raport cu oferta educaţională ,lărgirea participării la
decizii privind educaţia prin contribuţia tuturor factorilor educaţionali ,cum ar fi :părinţi, autorităţi
locale, biserică ,societate; sunt doar câteva dintre schimbările care au condus la transformarea culturii
şcolare după anii ‘90.Totodată,acumularea tensiunilor sociale inerente perioadelor de schimbare
economică şi politică au adus transformări ale peisajului social,spaţiu în care fenomenele de violenţă şi-
au făcut simţită mai acut prezenţa ,difuzând şi la nivelul altor instituţii sociale, între care familia,dar şi
şcoala.
Există mai multe forme ale violenţei :
-violenţa între elevi;
-violenţa elevilor faţă de profesori;
-violenţa profesorilor faţă de elevi(deşi nu este recunoscută de cele mai multe ori)
-violenţa părinţilor în spaţiul şcolii;
-violenţa în spaţiul din jurul şcolii.
Violenţa şcolară este determinată de multiple aspecte ,ale căror efecte se cumulează şi se
potenţează reciproc. În acest sens pot fi identificate mai multe cauze:
-cauze psiho-individuale :
Există diferenţe interindividuale la nivelul elevilor cuprinşi într-o instituţie şcolară ,în ceea
ce priveşte adoptarea comportamentelor violente. Elevilor violenţi le sunt asociaţi cu prepoderenţă o
serie de factori individuali, precum:dificultăţile de adaptare la disciplina şcolară, imaginea de sine
negativă, instabilitatea emoţională,lipsa sau insuficienta dezvoltare a mecanismelor de autocontrol
,tendinţa către comportament adictiv,slaba capacitate empatică.
-cauze familiale:

45
 Violenţa în şcoală nu poate fi explicată,prevenită,ameliorată sau combătută fără a examina
şi mediul familial, acesta având un rol esenţial în dezvoltarea copilului şi a mecanismelor de autocontrol
a impulsurilor violente .Astfel ,se pot determina asocieri semnificative între comporamentul violent al
elevilor şi o serie de factori familiali,cum sunt:climatul socio-afectiv(relaţii tensionate între părinţi,
atitudini violente ale părinţilor faţă de copil, mediu lipsit de securitate afectivă);tipul
familiei(provenienţa elevilor din familii dezorganizate);condiţiile economice ale familiei (venituri
insuficiente);dimensiunea familiei(număr mare de copii în familie,situaţie care implică,de multe ori,
accentuarea fenomenului sărăciei);nivelul scăzut de educaţie a părinţilor.
-cauze şcolare:
Existenţa în şcoală a unor probleme ca:dificultăţi de comunicare elevi-profesori,impunerea
autorităţii cadrelor didactice,stiluri didactice de tip excesiv autoritar ale profesorilor, distorsiuni în
evaluarea elevilor. Alte aspecte de natură şcolară ce pot fi identificate drept posibile cauze ale violenţei
sunt:prejudecăţile unor profesori în raport cu apartenenţa etnică a elevilor,vârsta ca şi experienţa sa
diactică, programe şcolare încărcate.
De multe ori,elevii sunt aceia care semnalează cu mult mai multă uşurinţă unele fenomene de
violenţă în şcoală decât cadrele didactice,directorii,părinţii sau consilierii.
-cauze induse contextul social:
Mass-media reprezintă unul dintre factorii cei mai influenţi asupra comportamentului
elevilor ,atât prin valorile pe care,le promovează cât şi prin consecinţele asupra modului de petrecere a
timpului liber. Programele TV şi filmele care promovează modele de conduită agresivă sau violenţă
,jocurile video cu conţinut agresiv pot fi factori de risc în potenţarea comportamentului violent al
elevilor.
Influenţa grupului de prieteni şi a anturajulului din afara şcolii,sau după cum se mai spune
a ,,găştilor de cartier” sunt considerate ca fiind foarte importante în ierarhia cauzelor care conduc la
apariţia violenţei în spaţiul şcolii.
În unele ţări europene,campanii naţionale cu mesaje sociale legate de violenţa în
şcoli,însoţite de pliante ,filme, clipuri, casete audio se adresează fie publicului larg ,fie victimelor,fie
celor care trebuie să intervină în prevenirea violenţei şcolare.Au fost elaborate manuale destinate
educatorilor care se confruntă în activitatea lor zilnică cu violenţa în şcoală,incluzând metode pentru
reducerea violenţeişi pentru asigurarea unui climat şcolar non-violent.
Din păcate şi în România ,violenţa în şcoală a luat o mare amploare şi de aceea s-au elaborat
anumite programe pentru elevii implicaţi,prin care să se urmărească:
-prevenirea apariţiei dispoziţiilor afective negative ,ca de exemplu: resentimentul,
negativismul ,iritabilitatea ;
-ameliorarea imaginii de sine :atitudinea pozitivă faţă de sine, evaluarea corectă atât a
calităţilor cât şi a defectelor personale;
-conştientizarea consecinţelor actelor de violenţă asupra propriei persoane şi asupra
celorlalţi;
-implicarea activă a elevilor cu potenţial violent sau care au comis acte de violenţă în aceste
programe derulate în parteneriat de către şcoală şi alte instituţii specializate,ca de exemplu Poliţia
comunitară, autorităţi locale, Biserica,etc.
-responsabilizarea acestor elevi ,,problemă” prin aplicarea unor măsuri de intervenţie cu
potenţial educativ şi formativ
-asistarea elevilor care au fost victime ale violenţei şcolare prin implicarea cadrelor didactice
sau a personalului specializat.

46
Bibliografie:
Psiholog Ionescu ,Ovidiu, Violenţa în şcoală:între neglijenţă şi intoleranţă Nollet, Jean-Marc,
Schools as microcosms of
society, Counsel of Europe Publishing, 2003
,,Violence in schools-a challenge for the local community”

PREVENIREA SI COMBATEREA VIOLENTEI IN SCOALA

Institutor : DIACONU ANGELA

Gradinita : SUSENI - BOGATI

Motto : Violenta este arma celor slabi

Violenta poate fi intalnita practic oriunde. Daca deschidem ziarele, putem citi despre razboaie in
diferite parti ale lumii. Daca deschidem televizoarele vedem oameni radicand vocea sau tragand unii in
altii. Daca observam copiii jucandu-se, vedem ca ei joaca jocuri precum “Impusca-l pe cel rau.”. Aflam
tot timpul despre rata inalta a criminalitatii stradale. Problema violentei a capatat mai multa gravitate
pentru societatea civila odata cu mediatizarea ei tot mai intensa.
Conflictele din scoli sunt tot mai des mediatizate in presa, la televizor, radio sau pe internet. Cu
cat violenta din viata societatii este mai des popularizata de mas-media, cu atat violenta si agresivitatea
tinerilor va creste. Violenta este acceptata ca o cale de a rezolva conflictele, acest lucru produce
numeroase probleme, deoarece copiii inavata din mediul in care traiesc. Cu cat mediul cultiva mai mult
violenta cu atat copiii se vor obisnui mai mult cu ea, vazuta ca o cale practica si sanatoasa de rezolvare
a conflictelor.
Pentru a schimba aceasta mentalitate, copiii ar trebui sa invete :
- sa recunoasca violenta ;
- sa faca fata conflictelor folosind alte mijloace decat cele violente.
Daca formele si continuturile activitatilor educationale corespund cerintelor actuale ale tinerilor
atunci acestia sunt mai disponibili in preluarea si adaptarea comportamentului lor la unele dintre
acestea.
În sistemul educational libertatea individuala este gresit înteleasa atât de catre elevi cat si de
catre profesori si parinti si nu a avut ca efect micsorarea gradului de violenta în scoala, ci dimpotriva pe
fondul acestei libertati gresit înteleasa si exprimata, scoala poate reprezenta o sursa a unor forme de
violenta.
Daca anterior violenta scolara nu se manifesta decât ocazional, între elevi sau dinspre cadrul
didactic spre elev, acum remarcam o violenta sporita de la an la an atât între elevi cât nu rareori dinspre
elevi spre cadrele didactice.

47
 Pentru a putea preîntâmpina si dezarma un comportament violent în scoala trebuie mai întâi sa
clarificam si sa întelegem conceptul de violenta, sa aflam cauzele acesteia si în final sa fie concepute
masurile de combatere si prevenire.
Prevenire si combatere :
- Cadrele didactice trebuie sa observe comportamentul elevilor pentru a putea preveni
manifestarile violente ale acestora prin discutii atat cu elevii in cauza cat si cu familiile lor. Doar o buna
colaborare a familiei cu personalul didactic va reusi prevenirea, stoparea, indreptarea unor deviatii
comportamentale, deoarece cadrul legal nu permite scolii luarea unor masuri extreme care sa determine
din partea elevului respectarea drepturilor celor din jur. Scolii ii revine sarcina de a corija abaterile, de a
defini clar diferenta dintre moral si imoral, deoarece copilul se va manifesta in mediul scolar influentat
de imaginile vizualizate.
- Rolul invatatorului este acela de a omogeniza colectivul, de a-i determina sa-si respecte colegii
si cadrele didactice. Acest lucru se poate realiza prin dezbateri colective, prin intermediul
povestioarelor, prin acordarea de sarcini pe echipe. Scolarii trebuie invatati ce inseamna a trai in
societate, a te intelege reciproc, a asculta opiniile celor din jur, a exprima problemele in cuvinte nu in
fapte, a lua decizii colective si a te supune deciziei majoritatii, a-si controla pornirile violente.
- La nivelul clasei este indicata elaborarea unui regulament intern. Elevii sunt cei ce negociaza
regulile si stabilesc sanctiunile in cazul abaterilor. Trebuie stabilite reguli simple ce pot fi lesne intelese
si respectate.
- In conditiile în care situatiile de violenta scolara nu pot fi rezolvate în mod
direct prin actiunea efectiva si imediata a cadrului didactic se impune formarea unei echipe (în cadrul
careia sa fie incluse atât cadrele didactice cât si psihologul scolii, medicul, reprezentanti ai politiei,
pompierilor, primariei).Aceasta echipa ar putea preveni si combate acte de violenta prin prezentarea
faptelor si explicarea urmarilor acestora.

- La nivelul scolii se pot înfiinta grupuri de dezbateri în care sa se puna în

discutie dificultatile muncii de formare a comportamentului prosocial al elevilor. Situatiile problema
expuse, de unul sau mai multi profesori sa fie dezbatute în cadrul grupului.
- Infiintarea în cadrul scolii a unui centru de consultanta cu parintii si elevii unde
sa se poata depista, mediatiza, si dezbate acte de violenta scolara.
A elabora strategii, proiecte de prevenire a violentei scolare implica a tine cont de toti factorii
(temperamentali, sociali, familiali) care pot determina comportamentul violent al copilului. Scoala are
un rol important în prevenirea violentei si asta nu numai în conditiile în care sursele agresivitatii sunt în
mediul scolar ci si în situatia în care sursele se afla în exteriorul granitelor scolii.

COMBATEREA VIOLENŢEI ŞCOLARE

TULBUREANU IULIANA CATELUŢA

UNGUREANU ADRIANA
GRUP ŞCOLAR DE INDUSTRIALIZAREA LEMNULUI – PITEŞTI

Violenţa se întâlneşte pretutindeni în jurul nostru. Răsfoim ziarele şi citim despre crime şi
războaie în diferite părţi ale lumii. Deschidem televizoarele şi suntem martorii unor ştiri de o

48
agresivitate nebănuită: cime, violuri, jafuri stradale, talk show-ri cu personalităţi care se jignesc şi ridică
tonul vocii în numele „ideologiei de partid” sau a scopurilor „electorale”. Canalele de televiziune pentru
copii şi adolescenţi promovează violenţa şi un nou stil al vedetelor, acela de „bad boy” şi de „bad girl”.
Copiii şi tinerii preferă jocuri dure, prin care se impun unii asupra altora. Jocurile electronice preferate
sunt la fel de violente.
Problema violenţei a căpătat mai multă gravitate pentru societatea civilă odată cu mediatizarea ei
tot mai intensă. Cu cât violenţa din viaţa societăţii este mai des popularizată de mass media, cu atât
violenţa şi agresivitatea tinerilor creşte, aceasta manifestându-se din ce în ce mai des şi în şcoli.
Violenţa şcolară este doar una din manifestările violenţei cotidiene. Guvernanţii şi societatea civilă au
devenit sensibili la fenomenul violentei în mediul şcolar, renunţând la stereotipul conform căruia şcoala
este o entitate izolată, un spaţiu social autonom, necorelat la dinamica socială, neafectat de conflictele şi
dificultăţile cu care se confruntă societatea în general. Şcoala este o parte integrantă a comunităţii largi,
iar problemele cu care se confruntă, ca instituţie şi ca mediu de formare a tinerilor, privesc întreaga
societate. Dezbaterile privind „dreptul la siguranţă” în mediul şcolar au cunoscut o dezvoltare continuă
în Europa, cu diferenţe de la ţară la ţară, devenind oficial o problemă politică, în urma unei întâlniri a
experţilor, organizată de Comisia Europeană la Utrecht, în anul 1997.
Definirea violenţei s-a dovedit o încercare extrem de dificilă, datorită complexităţii
fenomenului, dar şi prin marea diversitate a formelor sale de manifestare: fizică şi verbală,
instrumentală (prin care se obţin sau se menţin anumite obiecte sau statute), ostilă, ironică ( spre
enervarea, supărarea, jignirea sau tachinarea cuiva), defensivă ( care are la bază mânia, enervarea) şi
ludică ( manifestată de obicei în competiţiile sportive, culturale).
Rădăcina latină a termenului violenţă este „vis”, care înseamnă „forţă” şi care trimite la ideea de
dominaţie, de utilizare a superiorităţii fizice asupra altuia. Există numeroase definiţii ale violenţei. Eric
Debarbieux , specialist în problematica violenţei în mediul şcolar, oferă o definiţie prin care se
surprinde ansamblul fenomenului violenţei: „ Violenţa este dezorganizarea brutală sau continuă a unui
sistem personal, colectiv sau social şi care se traduce printr-o pierdere a integrităţii, ce poate fi fizică,
psihică sau materială. Această dezorganizare poate să se opereze prin agresiune, prin utilizarea forţei,
conştient sau inconştient, însă poate exista şi violenţă doar din punctul de vedere al victimei, fără ca
agresorul să aibă intenţia de a face rău.” Definirea violenţei ca fenomen social, ca şi definirea violenţei
şcolare ca formă particulară a violenţei este un proces continuu, susţinut de rezultatele unor abordări
sistematice, ca urmare a impunerii acestui fenomen atenţiei specialiştilor şi opiniei publice.
Abordarea violenţei în şcoli trebuie să ia în consideraţie trei concepte cheie: violenţa, şcoala şi
vârsta. Din această abordare se exclud copiii necuprinşi într-o formă de educaţie, deşi ei pot fi la vârsta
şcolarizării. Deşi vârsta este o variabilă importantă, violenţa şcolară nu este asociată cu delincvenţa
juvenilă, decât în măsura în care faptele penale ale tinerilor au loc în perimetrul şcolii sau cel mult în
vecinătatea acesteia, infractorii având statut de elevi. În acest ultim caz, violenţa în şcoli poate fi
considerată violenţă juvenilă instituţionalizată, iar fenomenul violenţei şcolare poate fi integrat în
criminalitatea minorilor. Violenţa şcolară poate fi considerată drept o parte a delincvenţei juvenile, ea
urmând şi contribuind la aceasta.
Creşterea fără precedent a cazurilor de violenţă din şcoli este un motiv de îngrijorare pentru toţi
factorii educativi. Violenţa în şcoală este „orice formă de manifestare a unor comportamente, precum:
exprimare inadecvată sau jignitoare, ameninţare, hărţuire, bruscare, împingere, lovire, rănire,
comportament care intră sub incidenţa legii ( viol, consum/comercializare de droguri, vandalism, furt),
ofensă adusă autorităţii cadrului didactic prin limbaj sau conduită, comportament neadecvat ( întârziere
la ore, părăsirea clasei în timpul orei, fumatul în şcoală şi orice comportament care contravine flagrant
regulamentului şcolar în vigoare).
Violenţa poate fi explicată şi din punct de vedere biologic, băieţii fiind mai agresivi decât fetele,
creşterea nivelului de cortisol din sânge, scăderea glicemiei sau un nivel ridicat de serotonină la nivel

49
cerebral putând să ducă la manifestarea agresivităţii. Se poate spune astfel că o alimentaţie greşită, care
abundă în E-uri poate explica într-o anumită măsură violenţa tinerilor.
Rezolvarea problemei violenţei şcolare nu se poate realiza decât prin efortul comun al tuturor
factorilor implicaţi în educaţie: familia, şcoala, instituţii ale statului, societatea civilă.
Parteneriatul familie-şcoală are rolul cel mai important, practicându-se mai multe modalităţi de
colaborare, precum: şedinţele cu părinţii, lecţiile şi serbările ţinute în faţa părinţilor, activităţi
extraşcolare în care să fie implicaţi şi părinţii, vizite la domiciliul elevilor ş.a. În România, într-un
studiu efectuat de C. Hăvârneanu pe elevii de liceu, familia apare în opinia elevilor drept păstrătoare a
unor valori etico-morale fundamentale, precum adevărul, respectul, compasiunea şi generozitatea.
Conform aceluiaşi studiu, elevii de toate vârstele asociază televiziunea cu vedetismul, sexualitatea, lipsa
de scrupule, violenţa, vulgaritatea, minciuna, senzaţionalul, îmbogăţirea. Din acest punct de vedere,
familia poate fi sfătuită şi ajutată în privinţa rolului TV în viaţa de zi cu zi: să evite interdicţiile, să
limiteze durata de vizionare, să poziţioneze aparatul TV într-un colţ, care să sugereze că nu ocupă un
loc central în viaţa familiei, să-i sublinieze rolul de mijloc de informare, fiind vizionat în colectivitate,
iar informaţiile fiind discutate apoi şi prelucrate. În mod similar trebuie tratat şi accesul la calculator şi
internet, familia trebuind să-l ajute pe proaspătul „calculatorist” să înţeleagă că acesta este un mijloc de
informare, comunicare şi prelucrare a informaţiei, care comportă numeroase riscuri.
Şcoala are în prezent metode şi instrumente proprii de combatere şi prevenire a violenţei şcolare.
Existenţa unui regulament şcolar propriu, Regulament de Ordine Interioară, încearcă să abordeze şi
cazurile de violenţă ascunsă, pentru a preveni sentimentul de insecuritate al elevilor, funcţionarea
Consiliilor profesorilor clasei, a Consiliilor profesorale ale şcolii, dublate de o bună comunicare a
profesorilor clasei, a profesorilor cu elevii şi a profesorilor şi elevilor cu conducerea şcolii, sancţionarea
corectă, reală a elevilor violenţi şi care să îmbrace forme de prevenire a violenţei şi nicidecum să creeze
modele de urmat, măsurile de control şi pază bazate pe formarea cadrelor didactice, a elevilor sau a
consilierilor, măsurile de control şi pază bazate pe intervenţia poliţiei sau a altor reprezentanţi ai
autorităţilor de pază şi protecţie, care să elimine actele de violenţă din şcoală, dar şi din imediata
vecinătate a acesteia, sprijinul activ al consilierilor şcolari, sunt doar principalele modalităţi prin care
şcoala poate interveni în prevenirea şi reducerea violenţei şcolare.

Bibliografie:
Google – Intuitext - Comportament şi educaţie - Violenţa şcolară

COMPORTAMENTUL AGRESIV ŞI MODALITĂŢI DE

COMBATERE LA ELEVI

Inst.Boerescu Ofelia Nicoleta-Şc. ,,George Topârceanu”-Mioveni

Bibliotecar Badea Irina- Şc. ,,George Topârceanu”-Mioveni

Problematica agresivitaţii, manifestată mai ales în rândul tinerilor, a fost în atenţia multor
cercetătoricare au încercat să descopere cauzele, formele ei de manifestare, dar mai ales mijloacele de
prevenire şi diminuare a unei astfel de conduite. Principalele aspecte urmărite au fost:,,ce este această
formă de conduită, care sunt cauzele ei, cum se manifestă şi cum o putem contracara.
50
 DEFINIŢIE: Agresivitatea este definită de Leonard Berkovitz ca fiind orice formă de
comportament care intenţionează să producă cuiva răni(fizice sau psihologice).
Pentru a înţelege mecanismele producerii actelor de violenţă trebuie în primul rând să fie
cunoscute cauzele care le determină. Părerile referitoare la determinismul comportamentului agresiv au
fost şi sunt împărţite în literatura de specialitate.Freud susţine că este determinată de instinctul morţii
(tanatos), Konrad Lorenz o consideră o pornire instinctivă, Dollard şi Miller au emis ipoteza că între
agresivitate şi frustrare există o strînsă interdependenţă( cu cât frustrările se produc mai frecvent, cu
atât intensitatea şi frecvenţa agresivităţii este mai mare), pentru ca ulterior, Miller să semnaleze
influenţarea comportamentului agresiv şi în funcţie de modalităţile de reacţie la frustrare pe care şi le
dezvoltă individul.
Berkovitz pune accentul pe contextul în care se produce agresivitatea şi pe obiectele ce sunt în
prejma persoanei frustrate.( ex: prezenţa armelor de foc).
Una din marile teorii care s-a dovedit a fi solid argumentată a fost aceea emisă de Bandura,
denumită teoria învăţării sociale. Astfel, pe lângă determinările genetice ale comportamentului agresiv,
se poate spune că acesta este un comportament învăţat. Bandura pune accentul pe rolul foarte mare pe
care îl are adultul ca model al copilului. De aici, se desprinde ideea că rolul pe care îl joacă dascălul în
educaţia elevilor este esenţial.
Alte cauze care pot fi la baza comportamentului agresiv sunt:
• predispoziţii ale personalităţii elevului (temperament coleric);
• contextul cultural (tradiţiile sociale);
• mediul interpersonal imediat (influenţa mass- media, a găştilor);
• mediul fizic imediat (temperatură mare, zgomot, poluare, trafic intens);
• calităţi personale;
• dezinhibitori (alcoolul, drogurile);
• prezenţa unor potenţiale victime (femei, bătrâni, copii).
Formele de manifestare a conduitei agresive:
1) agresivitatea spontană, ostilă - are ca obiectiv producerea de durere şi are o dispoziţie
afectivă specifică (mânie, ură)
2) agresivitatea instrumentală- urmăreşte obţinerea unui beneficiu, a unor avantaje
3) agresivitatea reactivă- ca răspuns la provocări
4) agresivitatea proactivă- care se maanifestă fără a fi determinată de anumite provocări
specifice.
Sau, comportamentul violent se maai poate manifesta verbal sub formă de cuvinte calomnioase
sau fizic.
Astfel, cunoscând formele de manifestare a conduitei violente, cadrele didactice trebuie să se
gândească ce măsuri trebuiesc abordate pentru a diminua comportamentul agresiv. Spre documentare,
ele pot folosi mai multe teorii care au fost anunţaate în acest sens.
Goldstein sugerează sistemul pedepselor şi recompenselor, acestea aplicându-se imediat ce
acţiunea a avut loc, fiind motivată şi fiind semnificativă pentru elev( pedeapsa sau recompensa). Freud
sugerează utilizarea efectului catharsis ( descărcarea prin acţiuni substitutive: sport, teatru). Alţi
cercetăroti propun ca mijloc de reducere a comportamentului agresiv coabitarea, dar şi acestui mijloc i
s-au adus critici.
Norma Freshback propune antrenamentul empatic ( jocuri de rol).
Părerea mea este că pentru a reuşi să schimbi orice comportament negativ la şcolari, în mod
special, trebuie să-ţi proiectezi în prealabil o strategie pe care, mai apoi, o vei transpune în practică.
Astfel, orice învăţător ar trebui să se gândească mai întâi la nişte măsuri de bază (identificarea şi
observarea clară a comportamentului care trebuie modificat/eliminat, întărirea comportamentului opus,

51
readaptarea ,,din mers’’ atunci când comportamentul nedorit afectează comportamentul dorit). Al
doilea pas, îl constituie stabilirea procedurilor de realizare:
 înregistrarea comportamentului care se doreşte a fi schimbat- prin observare-;
 stabilirea unei proceduri de izolare- atunci când este necesar;
 evitarea punerii copilului într-o situaţie în care răspunsul nedorit să fie un răspuns natural;
 crearea unor situaţii în care să se manifeste comportamentul dorit;
 acordarea de către învăţător, din când în când a unor recompense stimulatorii.
Bineînţeles că nici un cadru didactic nu va uita faptul că trebuie să aibă în vedere, atunci când
urmăreşte schimbarea unui comportament, şi nişte consideraţii şi prevederi speciale ( faptul că la
început comportamentul nedorit poate creşte în intensitate, trebuie să te asiguri că recompensele
folosite au valoare de stimuli, că nu se poate trece la procedura de ehilibru până când nu se atinge o
frecvenţă adecvată a comportamentului dorit).
Procedurile de modelare aplicate de învăţător trebuiesc continuate în prezenţa acelor persoane care
compun mediul de viaţă al copilului. Nu trebuie uitată nici măcar pentru o secundă influenţa
colectivului clasei în care este integrat copilul, influenţa mass-mediei ) filmele cu multe scene violente
sau de ,, bătaie”, chiar şi ştirile de la televizor care pot fi modele iniţiale pentru diverse acţiuni
agresive), grupul de prieteni din vecinătatea imobilului şi, nu în ultimul rând, modelul oferit de climatul
familial ( copiii care provin din familiile în care există manifestări dese de violenţă fizică, ştiindu-se că
au comportamente deviante şi, cel mai adesea agresive).
Cu multă răbdare, şi dând dovadă de multă pricepere pe care nu o poate dobândi decât studiind
literatura de specialitate, orice cadru didactic va reuşi să schimbe un comportament agresiv nedorit, în
altul dorit şi aşteptat.

COMUNICAREA – COMPETENŢĂ ESENŢIALĂ PENTRU

COMBATEREA VIOLENŢEI ÎN MEDIUL ŞCOLAR

Stoica Mioara - Ramona, Grup Şcolar Agricol “Constantin Dobrescu” Curtea de

Argeş

“Pentru ca să ajung la orice adevăr despre mine însumi, trebuie să vin în contact cu o altă
persoană. Celălalt îmi este absolut indispensabil, atât pentru existenţa mea cât şi pentru
cunoaşterea mea despre mine însumi”.
( J. P. Sartre )

Definiţia violenţei
”Ameninţarea sau utilizarea intenţionată a forţei fizice sau a puterii asupra sinelui, altuia sau asupra
unui grup ori comunităţi, care antrenează sau riscă puternic de a antrena un traumatism, un deces, o
alterare psihologică, o dezvoltare precară sau privaţiuni” ( Raport mondial asupra violenţei şi sănătăţii,
OMS – Organizaţia Mondială a Sănătăţii -, Geneva,
2002 ). Studiul privind violenţa în şcoală a demonstrat avantajul abordării violenţei şcolare într-o
perspectivă largă: instituţională, interpersonală, intrapersonală, colectivă. În şcoala românească,

52
principala formă de violenţă între elevi este agresiunea verbală. Astfel, există mulţi elevi victime ale
limbajului violent utilizat în diferite medii: familie, stradă, mass-media etc. Prea puţine cadre didactice
aduc în discuţie importanţa pe care trebuie să o aibă şcoala în prevenirea şi corectarea violenţei verbale
a elevilor şi în dezvoltarea competenţelor
de comunicare ale acestora. Aşadar, obiectivul general al studiului îl constituie familiarizarea cadrelor
didactice cu această viziune generală asupra violenţei şi conştientizarea complexităţii acestui fenomen.
În mod deosebit, acest studiu prezintă violenţa ca expresie a naturii umane şi analizează dimensiunile ei
psihologice şi sociale.
Privire generală asupra violenţei umane
Violenţa este o realitate proprie naturii umane – dar şi a celei animale -, care are continuitate în istoria
umanităţii. Natura umană include în structura ei violenţa. De aceea, expresia „eradicarea violenţei” este
inadecvată. Ceea ce se încearcă să se schimbe este atitudinea faţă de violenţă, devalorizarea ei treptată
prin conştientizarea consecinţelor ei negative, nedezirabile şi, implicit, creşterea controlului pulsiunilor
violente – individuale sau colective – şi structurarea unui răspuns: nu, violenţei! Biologic, se ştie, omul
este un animal cu tendinţe agresive. Într-o perspectivă socială, abordarea violenţei este mai complexă,
pentru că omul este şi un animal social: relaţiile de dominaţie, cele de putere, nevoia de a supune, de a
exploata, orgoliul, incapacitatea de a gândi toleranţa, ca soluţie pentru ambele părţi adverse,
incapacitatea de a rezolva pacifist conflictele şi de a evita pierderile.
Forme ale violenţei şcolare
În urma studiului/anchetă „Violenţa în şcoală”, s-au conturat, pentru şcoala românească, următoarele
forme ale violenţei şcolare:
Violenţa între elevi:
- cea mai răspândită formă / conflicte între elevi;
- este un fenomen generalizat în şcoli;
- formele uşoare de violenţă sunt specifice vârstei şcolare;
- elevii sunt violenţi unii faţă de ceilalţi pentru că societatea, în ansamblu, este agresivă; modelele de
relaţionare la care sunt expuşi copiii sunt de natură violentă (acasă, pe stradă, la televizor, inclusiv în
emisiunile pentru copii);
- violenţa verbală este cea mai răspândită formă: certuri, conflicte, injurii, ameninţări, intimidare,
hărţuire, batjocură, jigniri; apare ca o manifestare „obişnuită”, dar un comportament tolerat;
- violenţa fizică (bătaia) este declarată mai ales de către părinţi şi mai puţin de către cadrele didactice;
- se manifestă mai frecvent în următoarea ordine: în imediata vecinătate a şcolii, după program, în
pauze, în şcoală, în şcoală după program, în timpul orelor;
- se manifestă, în ordinea frecvenţei: între elevii din aceeaşi clasă, între elevii din clase diferite şi de
acelaşi nivel şcolar (clase paralele), între elevi de diferite niveluri şcolare.
Violenţa elevilor faţă de profesori
- există, dar părerile actorilor sunt divergente;
- consilierii şcolari recunosc existenţa ei într-o proporţie mai mare decât corpul profesoral / conducere
(ei fiind cei care consiliază elevi cu asemenea comportamente);
- se manifestă prin comportamente neadecvate în raport cu statutul lor (absenteism şcolar, fuga de la
ore, indisciplina, ignorarea mesajelor cadrelor didactice, cel mai frecvent), agresiune verbală şi
nonverbală (ofense, refuzuri, atitudini ironice, gesturi inadecvate / obscene) şi violenţă gravă (injurii,
jigniri, loviri, agresiune fizica).
Violenţa profesorilor faţă de elevi:
- este un fenomen prezent în şcoală, dar dificil de recunoscut de către cadrele didactice;
- se manifestă sub diferite forme, în ordinea frecvenţei, ca: ironie / sarcasm / dispreţ explicit; evaluare
neobiectiva (nedreptate), agresiuni nonverbale, ignorare / neacordarea atenţiei, excludere de la ore,
injurii, jigniri, violenţă fizică (palme, tras de par, tras de urechi).
Violenta părinţilor în spaţiul şcolii:

53
- părinţii au comportamente neadecvate faţă de profesori (ţipete, discuţii aprinse, ironii, ameninţări cu
reclamaţii, agresivitate fizică);
- părinţii au comportamente violente faţă de propriul copil / colegi ai propriului copil.
Violenţa în afara spaţiului şcolii:
- se manifestă între elevi sau sunt provocate de alte persoane în jurul şcolii (foşti elevi ai şcolii, locuitori
din zonă, tineri din găşti de cartier, elevi de la alte şcoli, necunoscuţi);
- poate avea manifestări diferite (furt, agresare verbală, nonverbală, tâlhărie, agresare fizică, sexuală).
Trăsăturile / caracteristicile unui elev cu tendinţe agresive
şi cele ale unui elev victimă:
- Nestăpânit;
- Învăţat să fie violent;
- Agitat;
- Timid;
- Fragil fizic;
- Cu dizabilităţi;
- Preferinţa pentru filme / jocuri violente;
- Indisciplinat;
- Obsedat de sport şi arte marţiale;
- Performanţe şcolare slabe;
- Familie cu probleme;
- Cu complexe de inferioritate / superioritate;
- Stil de viaţă neordonat;
- Prea protejat de către părinţi;
- Singur la părinţi;
- Răsfăţat;
- „Chiulangiu”;
- Prematur dezvoltat sexual.
Clasificarea violenţei. După OMS, violenţa se împarte în trei tipuri:
1. Violenţa faţă de sine: sinuciderea, abuzul şi comportamentul autodistructiv; ea poate lua anumite
forme: fizică, psihologică sau privaţiuni şi neglijenţa faţă de sine
2. Violenţa interpersonală: violenţa familială / în cuplu; violenţa comunitară (între persoane care nu sunt
rude şi care pot chiar să nu se cunoască).
Ambele subtipuri pot lua anumite forme: fizică, sexuală, psihologică sau privaţiuni şi neglijenţă.
3. Violenţa colectivă:
- violenţa socială;
- violenţa politică;
- violenţa economică.
Toate aceste subtipuri iau aceleaşi forme ca şi violenţa interpersonală.
Violenţa poate fi considerată ca un continuum, de la forme minore – împingere, bruscare, gesturi fizice,
expresii verbale denigratoare, jigniri etc.
– la forme majore sau chiar extreme, mergând până la forme letale.
În contextul şcolar, tipul cel mai răspândit de violenţă este cea interpersonală si cea intrapersonală.
Violenţa interpersonală poate lua următoarele forme:
4. Violenţa fizică
5. Violenţa psihologică
6. Violenţa verbală
7. Violenţa sexuală
8. Privaţiuni şi neglijenţă
Comunicarea ca sursă de violenţă şcolară

54
Importanţa acestei competenţe este subliniată chiar de către profesori şi de către părinţi în cadrul
interviurilor de grup: Comunicarea e foarte necesară, profesorul trebuie să fie ca un al doilea părinte
sau poate chiar mai mult pentru cei care nu au acasă părinţi ideali…(părinte);
Comunicarea defectuoasă este considerată de către toţi actorii implicaţi în procesul educaţional ca fiind
cea mai tangibilă şi acută problemă a şcolii, aşa cum reiese din raportul „Violenţa în şcoală”. Elevii cred
că violenţa din spaţiul şcolar, în relaţia profesor-elev, este cauzată şi de incapacitatea profesorilor de a
comunica eficient cu elevii lor. De pildă, în interviurile noastre, un părinte ne declara: Dacă pe ecranul
unui televizor ar apărea modul în care elevii se răzbună în plan imaginativ pe profesori, am avea parte
de cele mai veritabile filme „horror” .
Elevii au aşteptări mult mai ridicate privind relaţia lor cu profesorii, dorind ca aceştia să fie mai
deschişi, mai direcţi, mai apropiaţi de problemele lor. Consilierii şcolari sunt de părere că, în proporţie
de peste 80%, problemele de comunicare sunt în topul cauzelor comportamentelor violente ale elevilor.
Afirmaţia „Unii profesori nu sunt deschisi la comunicare cu elevii”, se referă la tendinţa unor cadre
didactice de a-şi păstra cu orice preţ autoritatea, inclusiv prin blocarea căilor de comunicare cu elevii.
Comunicarea într-un singur sens – de la profesor la elev – are de cele mai multe ori efecte de natură
psihologică asupra elevilor. În astfel de cazuri de blocaj al comunicării, atât cu profesorii, cât si cu
părinţii, se ajunge la situaţii în care „copilul, în loc să se deschidă spre noi, se bucură că poate ieşi în
colţul străzii cu gaşca lui”.
În opinia elevilor, o altă distorsiune în comunicarea profesorilor cu ei este impunerea cu orice preţ a
autorităţii profesorului. Mai mult de 40% dintre elevi resimt impunerea autorităţii profesorului ca o
sursă importantă a reacţiilor de tip violent. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât opinia lor în legatură cu
profesionalismul şi pregătirea cadrelor didactice (componentă importantă a autorităţii profesorului) este
de multe ori destul de critică. Sursele violenţei în mediul şcolar se găsesc, aşadar, şi la nivelul relaţiei
directe dintre elevi şi profesori, mai ales în conflictul dintre cele două tipuri de cultură, valori şi practici
uzitate în mediul şcolar: cultura elevilor versus cultura profesorilor. Principalele surse de conflict între
profesori şi elevi apar ca urmare a decalajului între aşteptările elevilor şi practica şcolară curentă. Elevii
aşteaptă o relaţie bazată pe negociere, independenţă, pragmatism, iniţiativă şi empatie în raport cu
profesorii lor, în timp ce cadrele didactice îşi doresc o relaţie de dependenţă, control, autoritate şi
conformism. De asemenea, elevii au declarat că, în şcolile lor, violenţa fizică a profesorilor faţă de elevi
se manifestă des (7%) sau în situaţii rare (25%): Se întâmplă ca unii profesori sa ne pedepsească: ne
dau palme, ne trag de par... (elev). Chiar dacă ponderile menţionate nu sunt ridicate, prezenţa acestor
manifestări în şcoală este gravă, condamnabilă şi încalcă orice principiu de educaţie şi drept al elevilor.
Principalele cauze ale violenţei sunt cele generate de:
- violenţa în familie (copiii care aparţin unor familii în care se manifestă relaţii de violenţă preiau aceste
”modele de relaţionare”);
- condiţiile economice (sărăcia extremă în care trăiesc unele familii, inclusiv copiii, îi împinge pe unii
dintre ei la comiterea unor acte de violenţă);
- mediul familial instabil (anumite evenimente intervenite în familie, divorţul sau decesul unui părinte,
precum şi climatul psiho-afectiv insecurizant în care se dezvoltă copiii pot conduce la manifestări de
violenţă ale acestora);
- lipsa stimei de sine (indivizii cu o imagine de sine defavorabilă se implică în acte de violenţă pentru a
compensa sentimentele negative cu privire la propria persoană şi pentru a fi acceptaţi de grupul cu care
comit actele de violenţă);
- imaginea violenţei în mass-media (expunerea la violenţa propagată de către media îi desensibilizează
pe copii, ajungând să o accepte şi să o practice);
- sistemul legal (cadrul legal permisiv, în unele ţări, privind violenţa tinerilor, care nu descurajează
recidivarea);

55
- alienarea (lipsa comunicării şi a unor puncte de conexiune cu comunitatea, a sentimentului de
apartenenţă la aceasta a tinerilor, precum şi lipsa speranţei de reuşită în viaţă; violenta şi aderarea la un
grup violent creează sentimentul de apartenenţă la o anume comunitate şi dă încredere în viitor);
- rasismul, sexismul, homofobia, stratificarea socială, etnocentrismul (discriminarea centrată pe
diferenţele între indivizi sau grupuri este o sursă de tensiune care poate genera violenţa; instituţiile pot
legitima violenţa prin politici şi practici instituţionale, dând dreptul indivizilor să practice discriminarea
la nivel individual, cu consecinţe minime).
Prin urmare, adulţii – părinţi, profesori – care în relaţiile cu copiii folosesc pedepse fizice şi îşi exprimă
trăiri negative - nemulţumire, dispreţ, dezacord, insatisfacţie, dezamăgire, indiferenţă, nepăsare – faţă
de comportamentul / performanţele lor, indiferent de contextul la care ei se referă (acasă, la şcoală, în
lume) trebuie să se gândească la efectele atitudinilor lor asupra psihologiei copiilor.
Copiii au nevoie de înţelegere, securitate afectivă, sprijin, protecţie, dar şi de autoritate şi fermitate. O
prea mare înţelegere şi libertate oferită de părinţi poate fi considerată de către copil ca şi o formă de
neimplicare, de nepăsare. Comunicarea este necesară pentru a crea un climat de încredere şi respect
reciproc. Copilul are mai mult nevoie de timp şi disponibilitatepsihologică decât de bani.

Referinţe bibliografice:
ALBU, E. Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii
preadolescenţi. Prevenire şi terapie, Bucureşti, Editura Aramis Print SRL, 2002;
BLAYA, C.; DÉBARBIEUX, E. “La construction sociale de la violence en milieu scolaire”, în Baudry,
P.; Blaya, C., Souffrances et violences à l’adolescence.
Qu’en penser, que faire?; Paris, E.S.F, 2000;
BUNESCU, G.ET Educaţia părinţilor. Strategii şi programe. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1997;
JIGĂU, M., LIICEANU, A., Violenţa în şcoală, Ed. Alpha MDN, Buzău, 2006;
RĂDULESCU, E., TÎRCA, A., Şcoală şi comunitate. Ghid pentru profesori. Colecţia Educaţia 2000 +,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2002;
SALAVASTRU, D., Violenţa în mediul şcolar; în Ferreol, G.; Neculau, A., Violenţa.
Aspecte psihosociale, Editura Polirom, Iaşi, 2003.

COPILUL- UN CANDIDAT LA UMANIZARE

Ionescu Ştefania, ŞC. “Marin Sorescu”, Mioveni

Ilie Marinela Denisa, Şc. “Marin Sorescu”, Mioveni

Formarea omului este o sarcină complexă şi de înaltă răspundere, care trebuie realizată fără
pierderi. Îndeplinirea acestei misiuni nobile şi dificile, cu dezideratul său major de a ameliora progresiv
capacitatea de adaptare a omului la cerinţele impuse de complexitatea şi mobilitatea vieţii sociale,
revine în mare măsură şcolii, respectiv cadrelor didactice şi familiei ca prim model social pe care îl
cunoaşte copilul.
Personalitatea elevului este un sistem deschis care, în procesul formării sale, asimilează în mod
particular atât influenţele sociale, cât şi valori intelectuale, estetice. Limba, ştiinţa, arta ş.a. constituie

56
izvoare ale dezvoltării inteligenţei, afectivităţii, caracterului, într-un cuvânt ale dezvoltării personalităţii
umane. Copilul, păşind pe drumul ascendent al inserţiunii sale în universul socio-cultural al adultului,
învaţă modele, tipare de conduită, „ luându-şi în stăpânire” propriile procese psihice.
Psihicul îndeplineşte o funcţie de relaţie, de echilibrare a organismului cu mediul. Reflectând
realitatea, fenomenele psihice reglează mişcarea, acţiunea, conduita, jucând un rol adaptativ în
interacţiunea continuă a factorilor externi şi interni. Totdeauna faptul extern de conduită dezvăluie un
sens, un conţinut psihologic intern.
Trăsăturile de personalitate se formează şi se cristalizează în procesul interacţiunilor sociale.
Cei care sunt privaţi social nu-şi pot realiza potenţialităţile specific umane, devenind astfel inapţi pentru
efectuarea sarcinilor sociale. Deprinderile, modelele, instrumentele necesare pentru a depune o
activitate productivă, a elabora o conduită adaptativă sunt accesibile omului numai în cadrul societăţii.
În procesul dezvoltării sale, individul interiorizează normele sociale, transformându-le în calităţi psihice
interne, care exprimă orientarea valorică a personalităţii.
Transformarea copilului în personalitate rezidă în asimilarea modelelor de conduită, a
obiceiurilor, a normelor, a valorilor şi a idealurilor sociale, prin intermediul relaţiilor interpersonale,
mai ales directe , stabilite la nivelul grupului. Cultura modelează individualitatea psihologică a
persoanei, care se obiectivează în acţiunile, performanţele, conduitele sale. Treptat, copilul „ învaţă”
capacitatea de adaptare socială. Reuşita lui în acest sens depinde atât de relaţiile sale interpersonale,
inerente grupului social din care face parte ( familia, colectivul şcolar ), cât şi de gradul de concordanţă
a orientărilor axiologice ale colectivităţii mari şi mici care, la nivelul individului, cndiţionează formarea
unui sistem de referinţă al practicării diverselor conduite.
Normele grupului sunt acelea care reglează din exterior conduita membrilor săi, făcându-l pe
individ să înţeleagă şi să respecte nevoile obiective ale societăţii. Norma socială fiind întruchiparea unei
judecăţi de valoare, încălcarea ei atrage după sine reprobarea socială a conduitei individuale, ceea ce
întăreşte ferm şi selectiv modurile posibile de acţiune şi de comportare. Astfel, norma îndeplineşte, pe
lângă funcţia sa de evaluare şi pe aceea de stimulare spre realizarea acţiunilor, a conduitelor considerate
pozitive. Pentru ca norma socială să regleze în mod autentic acţiunile şi conduitele copilului,
adolescentului, tânărului, ea trebuie să devină din factor social extern, un imbold intern: o dorinţă, un
motiv intrinsec, o atitudine, un ideal individual.
Viaţa este un proces continuu de adaptare multiplă. Adaptarea nu este însă lină şi netulburată,
întrucât însuşi individul şi mediul prezintă schimbări mai mult sau mai puţin rapide. În acest context se
cere a fi analizată inserţia socială a elevului şi eventualele ei neajunsuri, manifestate în formele variate
ale tulburărilor de conduită.

NOŢIUNEA DE COMPORTAMENT DEVIANT ŞI AGRESIVITATEA

Prin devieri de conduită se înţelege o perturbare a relaţiilor normale ale subiectului cu mediul
său de viaţă şi activitate, exteriorizându-se sub forma unor încălcări ale normelor morale.
În orice comunitate umană convieţuirea presupune respectarea legilor ţării, precum şi a unor
reguli de bună cuviinţă. Legile sunt obligatorii şi respectarea lor este supravegheată de organe
specializate. Regulile bunei cuviinţe sunt norme morale, scrise sau nescrise, în aparenţă voluntare,
nerespectarea lor fiind sancţionată însă prin dezaprobarea care vine din partea semenilor. Încălcarea
acestor norme nescrise este catalogat ca şi comportament deviant. A nu te comporta după regulile
morale cristalizate în decursul istoriei societăţii înseamnă a te autodenunţa ca om lipsit de educaţie, ca
om ce nu aderă la valorile fundamentale: bine, frumos, adevăr, dreptate, cinste, respect.
Factorii care determină apariţia şi manifestarea unui comportament deviant sunt relaţiile
tensionate, conflictuale, pierderea încrederii celorlalţi, dezvoltarea unor obiceiuri şi a unor trăsături de
caracter reprobabile care cu greu se vor mai putea schimba, acumularea unor „goluri” în informaţia şi
educaţia primite.

57
 „ Conduita deviată capătă semnificaţie într-un anumit context familial, şcolar, social, întrucât ea
reprezintă perturbarea relaţiei copilului cu obiectele sau persoanele din jur”( I Străchinaru). Lista
tipurilor prevalente de tulburări de conduită este bogată şi variată. Ea cuprinde minciuna, furtul,
vagabondajul, instabilitatea psihomotorie, hiperemotivitatea, agresivitatea.
Între acestea, agresivitatea ridică numeroase probleme ce trebuie lămurite, prevenite sau
rezolvate. Se poate face distincţie între diversele forme ale agresivităţii, în funcţie de intenţia sau scopul
avut în vedere. Uneori intenţia este de a promova prin orice mijloace interesele grupului de apartenenţă,
alteori este vorba doar de a se apăra, a enerva sau a supăra.
Forme de manifestare a comportamentului agresiv:
a.activ/pasiv. În acest caz este vizată perspectica atacator-victimă. Atacatorul realizează în mod
activ un gest agresiv cu scopul de a obţine ceva. Victima suferă prejudicii datorită comportamentului
agresiv;
b.iniţiativ/reactiv/implicare prin asociere. În cadrul acestor forme de agresivitate diferenţa este la
nivelul implicării individuale. Dacă prin comportament agresiv se stabileşte un contact, respectiv o
interacţiune în vederea atingerii unor scopuri egoiste, atunci avem o implicare individuală
semnificativă. În cazul comportamentului agresiv reactiv este vorba de un răspuns la o ameninţare reală
sau posibilă, respectiv la un atac. Implicarea prin asociere se referă la faptul că o persoană trece din
postura de observator al actului agresiv la implicare din partea agresorului, caz în care agresarea altei
persoane este privită pozitiv şi aprobată direct sau indirect.
c. direct/indirect. Un comportament agresiv direct este uşor de perceput atât de persoanele care
observă, cât şi de victimă. El este direcţionat clar spre o anumită persoană. Un comportament agresiv
indirect este greu de observat şi de demonstrat, deoarece este exteriorizat în mod ascuns; scopul ete de a
lovi victima când aceasta se află într-o situaţie vulnerabilă. Exemple în acest sens sunt „răspândirea de
bârfe” sau „atacuri„ ca minciuni, furt sau distrugeri prin incendieri, acte de vandalism sau graffiti.
d. fizic/verbal. Comportamentul agresiv fizic se manifestă într-o confruntare directă, deschisă cu
victima. Astfel de atacuri iau forma boxului, a bătăilor sau loviturilor. Comportamentele agresive
verbale se manifestă prin insulte sau prin adresarea pe un ton foarte ridicat, prin ţipete.
Agresivitatea poate îmbrăca mai multe forme dintre care putem enumera: agresivitate fizică şi
verbală, agresivitate instrumentală, prin care se menţin sau se obţin anumite obiecte sau statusuri,
agresivitate ludică, manifestată în competiţiile sportive etc.
Factorii care influenţează comportamentul agresiv pot fi raportaţi la individ, la familie, la
provocările societăţii. În ceea ce priveşte individul, agresivitatea este cauzată de felul în care acesta
reacţionează la factori ca frustrarea, atacul sau provocarea fizică, verbală, durerea fizică sau morală, la
căldură ( la temperaturi ridicate probabilitatea manifestării unui comportament agresiv este mai mare).
Alţi factori ar putea fi aglomeraţia, alcoolul, materialele pornografice. În cazul unor copii scopul
comportamentului agresiv este clar, şi anume, impunerea egoistă a propriilor dorinţe şi necesităţi.
Uneori însă agresivitatea poate fi motivată de frică. Această formă are o bază predominant emoţională;
se manifestă prin crize de furie şi uneori pot fi observate comportamente nesigure. Aceşti copii nu au
încredere în ceilalţi, se simt foarte uşor atacaţi şi ameninţaţi. Ei reacţionează dintr-o poziţie defensivă,
uneori dau impresia că încearcă să-şi reducă prpria frică printr-un comportament agresiv de prevenţie-
deci printr-un comportament orientat spre un scop.
Familia, ca prim model comportamental pe care îl cunoaşte copilul, determină reacţia acestuia
în anumite situaţii. Este ştiut că familiile care promovează ca tip de comportament jignirea, blamarea,
bătaia, au copii mult mai agresivi decât cei care au trăit într-un mediu armonios, bazat pe înţelegere şi
toleranţă.
Nu în ultimul rând, violenţa expusă prin intermediul televiziunii şi presei provoacă dezinhibiţie,
interes pentru tehnica de agresiune şi experimentarea efectivă a acestora.

CÂTEVA EXPERIENŢE PERSONALE

58
 Şcoala trebuie să creeze condiţiile necesare elevului pentru autoafirmare şi autorealizare în
domeniul personal şi al muncii şcolare. Profesorul este chemat să-l ajute pe elevul cu tulburări de
conduită să privească obiectiv propria persoană şi situaţia socială în care se află, să-i ofere căile posibile
şi accesibile de ieşire din impas, să-i dezvolte capacitatea de colaborare.
Adolescentul are o viaţă bogată, tumultoasă, dorinţa de afirmare, de obţinere a autonomiei
personale generând o continuă competiţie care provoacă anxietate, culpabilitate, frustrare, teamă. Mulţi
adolescenţi îşi dezvoltă strategii de atac verbal cum sunt porecla, dezaprecierea, ironia, bârfa, calomnia.
Profesorul este chemat în dificila misiune de a identifica şi de a corecta orice formă de
agresivitate. Acest demers poate fi realizat prin cunoaşterea cauzelor ce provoacă agresivitatea şi prin
alegerea metodelor potrivite, de la caz la caz, pentru remedierea situaţiei.
De-a lungul activităţii de profesor-diriginte întâlnim diferite manifestări de agresivitate în rândul
elevilor. Fără a generaliza, se pot da câteva exemple în care acest tip de comportament a putut fi
ameliorat sau îndreptat.
Prezentarea cazului şi a problemei sale:
Clasa a VIII- a: colectivul sudat este alcătuit din elevi cu atitudine pozitivă faţă de şcoală iar relaţiile
elev-elev şi elev-profesor sunt bazate pe respect
În această clasă este înscrisă o elevă care se mutase recent în localitate. C are o situaţie
materială bună. Părinţii, mai în vârstă, o iubesc şi îi tolerează anumite abateri comportamentale şi
limbajul vulgar.
Neavând un bagaj de cunoştinţe comparabil cu al noilor colegi, C încearcă să compenseze prin
agresivitate verbală. Clasa dezaprobă comportamentul nou-venitei. Reacţia lor este promptă: C este
izolată.
Plan de intervenţie:
Ipoteză: includerea într-un colectiv sudat de elevi a unui nou elev cu un comportament agresiv conduce
la izolarea acestuia de către grup.
Obiective pe termen scurt:
- includerea în grup a elevei marginalizate;
- stimularea pozitivă a elevei C de către colectivul clasei în vederea integrării rapide în grup;
- găsirea unei soluţii pentru înlocuirea ideii că sentimentul de teamă care apare în context social
este redus atunci când copiii devin agresivi.
Obiective pe termen lung:
- schimbarea punctului de vedere a copilului agresiv cu privire la faptul că un comportament
agresiv este o modalitate de obţinere a respectului;
- supravegherea mai atentă din partea părinţilor;
- practici de educare pozitivă mai ales bazate pe criterii de alegere a anturajului.
Intervenţia mea a constat în discuţii individuale cu C şi cu alte eleve ale clasei care se
impuseseră ca lideri. Le-am explicat colegelor lui C că apreciez faptul că nu au acceptat
comportamentul ei, că nu şi-l însuşesc şi că nu s-au lăsat intimidate. În acelaşi timp, le-am făcut să
înţeleagă că izolarea acesteia nu rezolvă problema, deoarece toţi suntem responsabili de impactul pe
care îl avem asupra celorlalţi. În această situaţie, C şi-ar putea face, în afara clasei, prieteni nepotriviţi.
C a fost stimulată pozitiv de atenţia colegelor care au introdus-o în grupul lor. Şi-a schimbat
comportamentul şi a renunţat la compania unor persoane nepotrivite.

Prezentarea cazului şi a problemei sale:

Clasa a VII-a : are un colectiv „fără personalitate” , cu rezultate medii la învăţătură, dar fără abateri
grave disciplinare.

59
 În această clasă, la începutul orei găseam frecvent un elev al unei clase a VIII- a. Acesta „făcea
tumbe”, lovea băncile cu un indicator, vorbea vulgar. Am încercat să discut cu el, dar fără succes.
Elevul fugea prin clasă, se strâmba refuzând orice convorbire civilizată.
Acest elev provine dintr-o familie dezorganizată. Locuieşte împreună cu fraţii mai mari într-un
apartament închiriat, iar prezenţa mamei în viaţa lor constă în nişte sume de bani trimise lunar.
Plan de intervenţie:
Ipoteză: întărirea pozitivă a comportamentului agresiv al unui copil conduce la menţinerea în
timp a acestuia, pe când ignorarea acestui tip de comportament conduce la reducerea lui.
Obiective pe termen scurt:
- educarea copilului în scopul de a-şi controla impulsurile şi de a-şi îmbunătăţi reglarea
emoţională deficitară;
- conştientizarea de către colectivul clasei a faptului că acceptarea unor greşeli comportamentale
ne face la fel de vinovaţi;
Obiective pe termen lung:
- acceptare şi suport emoţional suficient acordat copulului;
- dimuarea stresului familial prin îmbunătăţirea relaţiilor dintre membrii acesteia;
- educarea copilului în scopul de a-şi controla impulsurile şi de a-şi îmbunătăţi reglarea
emoţională deficitară.
Elevii clasei a VII-a se amuzau încurajând comportamentul nepotrivit al colegului mai mare.
După plecarea elevului-problemă, le-am spus copiilor clasei a VII-a că ne putem amuza împreună
urmărind „ evoluţia” colegului mai mare, sau putem să-l corectăm adoptând o atitudine ce i-ar descuraja
acest comportament şi astfel toţi am avea de câştigat: noi am desfăşura în linişte lecţia, iar el ar înţelege
că acest comportament nu îl avantajează.
La începutul următoarei ore am găsit din nou în clasă elevul care dorea să braveze. Ne-am
comportat cu toţii ca şi cum nu ar fi existat şi am început ora. Reacţia noastră a avut efect: elevul s-a
retras şi nu a mai revenit.
Nu am reuşit să port o discuţie cu acest copil. Tot ce am putut face a fost să-i arătăm că îl
acceptăm, dar nu aprobăm comportamentul necivilizat. De asemenea, clasa a înţeles că suntem
responsabili unii faţă ce alţii şi acceptarea unor greşeli comportamentale ne face la fel de vinovaţi.
Măsuri de prevenţie a comportamentului agresiv:
1. Consilierea elevilor care prezintă comportamente agresive;
2. Schimbarea punctului de vedere a copilului agresiv cu privire la faptul că un comportament
agresiv este o modalitate de obţinere a respectului;
3. Educarea copilului în scopul de a-şi controla impulsurile şi de a-şi îmbunătăţi reglarea
emoţională deficitară;
4. Prelucrarea distorsionată a informaţiilor social-cognitive conduce la comportamente agresive;
trebuie deci să învăţăm copilul să perceapă corect informaţiile sociale;
5. Dezvoltarea empatiei, supravegherea mai atentă din partea părinţilor, acceptare şi suport
emoţional suficient acordat copilului, practici de educare pozitive, dimuarea stresului familial
prin îmbunătăţirea relaţiilor dintre membrii acesteia, modificarea comportamentului agresiv într-
unul pozitiv în scopul acceptării sociale din partea celor de aceeaşi vârstă.
6. Înlocuirea comportamentului agresiv cu o altă practică folosită ca strategie de rezolvare a
problemelor.

Bibliografie:
1. Berge, A.-Copilul dificil, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972;
2. Bulgărea, M.-Organizarea vieţii copiilor în familie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966;

60
 3. Claparede, E.-Psihologia copilului şi pedagogie experimentală, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1975;
4. Cosmovici, A., Iacob, L-Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 1998;
5. Dorothy Law Nolte şi Rachel Harris-Copii învaţă ceea ce trăiesc, Editura Humanitas, Bucureşti;
6. Muntean, A.-Psihologia dezvoltării umane, Editura Polirom, Iaşi, 2006;
7. Petrea, I-Cum să-ţi creşti bine copilul, Editura Trei, Bucureşti, 2007;
8. Străchinaru, I.-Devierile de conduită la copii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969

VIOLENŢA, FACTOR PERTURBATOR AL ACTIVITĂŢII

ELEVULUI

Prof. MONICA CORINA DIN , Liceul Teoretic “Ion Barbu” Piteşti

Prof. RODICA OPREA, Grup Şcolar “ Ion Cantacuzino” Piteşti

1.ORIGINEA
Violenţa intrafamilială îşi are originea în:
- structura socială;
- tradiţii, obiceiuri şi mentalităţi care subînţeleg superioritatea bărbatului asupra femeii.
Societăţile moderne continuă să fie societăţi patriarhale, ce acordă mai multă importanţă muncii
efectuate de bărbaţi decât celei efectuate de femei.
Feminizarea şomajului şi violenţa împotriva femeilor culminează cu violenţa în familie, fiind
forme acute de discriminare.
Pe lângă cele menţionate mai sus, mai există o serie de factori agravanţi ai manifestărilor
violente în familie, cum ar fi:
- mutaţiile intervenite la nivelul relaţiilor intrafamiliale;
- apariţia unor puternici factori de deteriorare a raporturilor dintre parteneri: starea de stres,
creşterea consumului de alcool, infidelitatea, gelozia, etc.;
- lipsa de programe de promovare a conceptului de parteneriat familial;
- proliferarea violenţei prin mijloace mass-media;
- atitudinea de indiferenţă a opiniei publice faţă de comiterea actelor de violenţă în familie.
2. DEFINIŢIE
Violenţa în familie reprezintă orice acţiune fizică sau verbală săvârşită cu intenţie de către un
membru al familiei împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care provoacă o suferinţă fizică, psihică,
sexuală sau un prejudiciu material.
Constituie, de asemenea, violenţă în familie împiedicarea femeii de a-şi exercita drepturile şi
libertăţile fundamentale.( legea 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, art.2)
Sinonim pentru violenţa domestică se mai utilizează termenul de violenţă intrafamilială.
3. ARIE DE CUPRIDERE
Violenţa domestică se referă la:
61
 - abuzul copilului în familie;
- violenţa la nivelul relaţiei de cuplu( violenţa maritală);
- violenţa între fraţi;
- abuzul şi violenţa asupra părinţilor/membrilor vârstnici ai familiei.
4. FORME ALE VIOLENŢEI ÎN FAMILIE
a) Abuzul fizic
Orice act sau omisiune comisă în interiorul familiei de către unul din membrii acesteia, care
aduce atingere vieţii, integrităţii corporale sau psihologice, ori libertăţii altui membru al aceleiaşi
familii, periclitează în mod serios dezvoltarea personalităţii lui sau a familiei.(Consiliul Europei,
Recomandarea R(85)4 cu privire la problematica violenţei intrafamiliale).
Exemple de agresiune fizică: lovire cu palma, pumnii, obiecte contondente, trasul de păr,
fracturi, arsuri, zgâriere, izbirea victimei de pereţi sau mobilă, aruncarea de obiecte şi folosirea armelor
albe sau de foc.
Constituie de asemenea agresiune fizică negarea trebuinţelor de bază, deprivarea de somn şi/ sau
alimentaţie.
b) Abuzul sexual
Orice contact sexual nedorit de către partener. Violenţa sexuală în familie este considerată o
formă de violenţă domestică. Contactul sexual fără consimţământ este considerat atac sexual.
Atacul sexual nu presupune neapărat folosirea forţei fizice, el poate fi realizat prin metode de
intimidare, ameninţare, hărţuire şi constrângere.
c) Abuzul psihologic
Cuprinde, ca şi comportamente manifestate de către abuzator: degradarea continuă şi umilirea
partenerei, sarcasme, luarea în derâdere a acesteia, ameninţări, dispreţ, insulte în public, obsevaţii
umilitoare.
Acest tip de comportament este în general resimţit ca o atingere la identitate şi la încrederea în
sine, mai ales dacă este persistent.
În cele mai multe cazuri agresiunea emoţională este adesea cea mai distructivă, deoarece are
repercursiuni asupra mândriei personale şi a încrederii în sine.
d) Abuzul economic
Poate fi definit drept exerciţiul unui control inechitabil asupra resurselor comune.
De exemplu:
- controlul accesului la buget pentru menaj;
- împiedicarea partenerei de a-şi lua o slujbă sau de a-şi continua educaţia;
- negarea drepturilor femeii asupra bunurilor comune,etc.
e) Abuzul social
Este una din cauzele cele mai frecvente care duce la izolarea victimei şi incapacitatea ei de a ieşi
din situaţia de violenţă.
Această formă de violenţă este strâns legată de abuzul economic şi conţine obstacole invizibile
şi intangibile care se opun la realizarea oportunităţilor potenţial oferite femeilor şi la exerciţiul
drepturilor lor fundamentale.
Abuz social asupra femeii pot fi considerate şi următoarele comportamente: abuz verbal în faţa
altor persoane, glume, critici referitoare direct la aspectul fizic al femeii, la inteligenţa sa, acuzaţii de
infidelitate, comportamente de control( urmărirea femeii la serviciu, la prieteni, telefoane de verificare,
etc.), încuierea femeii în casă sau în afara ei,etc. Rezultatul este umilirea publică a femeii şi izolarea ei
de prieteni şi membrii familiei sale.
5. CAUZELE APARIŢIEI VIOLENŢEI DOMESTICE
Există anumiţi factori de risc ai apariţiei violenţei intrafamiliale, întâlniţi frecvent în astfel de
situaţii:
- statut educaţional scăzut;

62
- statut ocupaţional scăzut( lipsa unui loc de muncă);
- dificultăţi materiale, financiare, venituri reduse ;
- existenţa unor abuzuri în copilăria agresorului;
- martor la violenţă în familia de origine;
- stimă de sine scăzută;
- unele norme religioase;
- consumul cronic de alcool sau substanţe nocive( droguri);
- prezenţa copiilor în familie;
- dependenţa materială a soţiei faţă de soţ;
- toleranţa femeii faţă de violenţă;
- tradiţia care favorizează poziţia bărbatului;
- insuficienta informare a femeii-victimă cu privire la existenţa alternativelor şi a posibilităţilor de
sprijin.
6. PROFILUL FEMEII AFECTATE DE VIOLENŢĂ
Familii afectate de violenţă se regăsesc în toate straturile sociale, indiferent de nivel de
şcolarizare, poziţie socială, vârstă sau etnie.
În general, familiile în care se manifestă violenţa se confruntă cu:
- dezechilibre de comunicare;
- instabilitate;
- stări de tensiune nervoasă;
- discuţii în contradictoriu cu caracter repetitiv;
- violenţe verbale( uneori reciproce), ce determină în final alterarea climatului familial.
Ostilitatea manifestă şi violenţe verbale sau ameninţările se materializează sub forma violenţei
fizice.
a) Portrete ale partenerilor violenţi:
Există câteva trăsături care sunt definitorii pentru personalitatea agresivă:
- istorie personală cu abuz în copilărie;
- model parental abuziv;
- consum de alcool- droguri;
- nemulţumiri la locul de muncă;
- neîncredere în sine;
- temperament violent;
- gelos/ posesiv;
- crede că puterea şi controlul pot fi obţinute prin violenţă;
- tradiţionalist şi rigid privind rolul bărbatului şi al femeii;
- atitudine negativă faţă de femeie;
- dominant şi agresiv în conversaţie;
- imaturitate emoţională;
- atracţie pentru arme;
- instabilitate atitudinală.
b) Portretul femeii victimă:
- sentimente de izolare şi neputinţă;
- diminuare/ pierderea sentimentului de control;
- apariţia stresului şi a fricii mărite faţă de agresor;
- apariţia unor boli psihosomatice( ulcer, migrenă);
- tendinţe de suicid;
- neglijare personală( igiena şi nutriţia);
- apariţia/ creşterea consumului de alcool/ drog.

63
 7. CONSECINŢE ALE VIOLENŢEI DOMESTICE ASUPRA VICTIMELOR
Consecinţele violenţei domestice asupra victimei sunt multiple şi foarte serioase; ele apar de
obicei pe toate planurile:
- medicale;
- psihologice;
- profesionale;
- economice.
8. EFECTELE VIOLENŢEI ÎN FAMILIE
În plan fizic:
- ambii soţi au tulburări somatice, de alimentaţie, somn, comportament instinctual;
- datorită consumului de alcool, soţul îşi traumatizează fizic soţia, copii, uneori vecinii ori rudele,
alteori loveşte obiectele din casă distrugându.le. Rănile produse prin lovire, tăiere,zgâriere pot duce
în unele cazuri la moartea victimei.
În plan psihologic : sunt afectate procesele senzoriale, cognitive superioare, procesele reglatorii,
sistemul de personalitate, capacitatea de reacţie, capacitatea de relaţionare socială şi profesională.Ia
naştere feed-back-ul permanent intrapersonal cu urmări din ce în ce mai grave : manifestări agresive
psihice şi morale, gelozie, impulsivitate, iritabilitate, furie, reproşuri, ţipete,etc.
Comportamentul agresiv devine un comportament învăţat, viatimă sau spectator, direct sau
indirect, agresiunile verbale, fizice, morale declanşând în structura afectivă a copilului un
comportament agresiv.
Sunt, de asemenea posibile, comportamentele agresive ale soţului în momentul în care soţia este
însărcinată, astfel că sarcina poate deveni una cu probleme.
În alte cazuri se pot produce depresii, dereglarea ritmurilor fireşti ale organismului, folosirea
alcoolului în mod exagerat sau a unor medicamente, toate acestea ducând la tentative de sinucidere.
Copii care sunt martori ai cazurilor de violenţă vor suferi şi ei depresii şi boli ale sistemului
nervos, şi este foarte posibil să devină şi ei violenţi.
In plan social apar :
- perturbarea releţiilor de familie cu celelalte sisteme sociale : cu reţeaua de rudenie, de prieteni,
colegi, vecini, stres la locul de muncă ;
- modificări negative ale socializării : formarea grupurilor cu dependenţă alcoolică, limitarea
graniţelor familiale,astfel încât cuplul nu mai poate primi ajutor, scopurile familiei sunt
perturbate şi oscilează între nevoia de supravieţuire şi nevoia de stabilitate.
9. EFECTELE VIOLENŢEI DOMESTICE ASUPRA COPIILOR
Agresarea copiilor se întâlneste mai ales în cadrul famiilor în care este prezentă violenţa în
familie.
Studiile arată că 50% dintre bărbaţii care îşi agresează în mod frecvent soţiile, îşi agresează de
asemenea şi copiii.
Copiii care sunt martori ai violenţei domestice manifestă de multe ori probleme emoţionale sau
comportamentale, cum ar fi: sentimente de vină şi autoînvinovăţire pe motivul cauzării violenţei sau
incapacităţii de a stopa violenţa.
Ei pot deveni adulţi introvertiţi, frustraţi, pot eşua în propria căsnicie sau pot deveni la rândul lor
agresori.
10. ABUZUL ASUPRA COPILULUI- FORMĂ PARTICULARĂ A VIOLENŢEI
INTRAFAMILIALE
Protejarea copilului încă de la naştere împotriva oricărei forme de abuz sau exploatare din partea
adulţilor familiei proprii reprezintă unul din punctele stipulate în Convenţia cu privire la Drepturile
Copilului, semnată la 20 noienbrie 1989 şiratificată de România la 25 septembrie 1990.
Datorită specificului vârstei, lipsei de experienţe sociale şi mai ales datorită dependenţei totale
de adult, copiii repreuintă cea mai vulnerabilă categorie socială.

64
 11. DEFINIŢII ŞI FORME ALE ABUZULUI ASUPRA COPILULUI
(Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului)
Art.85-(1) Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva oricăror forme de violenţă, abuz, rel
tratamente sau neglijenţă.
Art.89-(1) Prin abuz asupra copilului se înţelege orice acţiune voluntară a unei persoane care se
află într-o relaţie de răspundere, încredere sau de autoritate faţă de acesta, prin care este periclitată
viaţa, deuvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea
fizică sau psihică a copilului.
-(2) Prin neglijarea copilului se înţelege omisiunea, voluntară sau involuntară a unei
persoane care are responsabilitatea creşterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură
subordonată acestei responsabilităţi, fapt care pune în pericol viaţa, dezvoltarea fizică, mentală,
spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului.
Există trei tipuri de abuz asupra copilului:
a ) Abuzul fizic: acţiunea sau lipsa de acţiune din partea unui părinte sau a unei persoane aflată
în poziţie de răspundere, putere sau încredere care are drept consecinţă vătămarea fizică actuală sau
potenţială.
El presupune pedepse ca:
Legarea copilului, lovirea, rănirea, otrăvirea, zgârierea,etc.
b) Abuzul sexual: obligarea sau îndemnarea acestuia de către o persoană adultă, să participe la
activităţi sexuale care servesc plăcerii adultului.
Abuzul sexual cuprinde: atragerea, convingerea, coruperea, forţarea şi obligarea minorului să
participe la activităţi de natură sexuală sau asistarea unei alte persoane în timpul unor activităţi care
servesc obţinerea de către adulţi a plăcerii.
c) Abuzul emoţional: este un comportament comis intenţionat de către un adult lipsit de căldură
afectivă, care jigneşte, batjocoreşte, devalorizeauă, nedreptăţeste sau umileşte verbal copilul,
afectându-i în acest fel dezvoltarea şi echilibrul emoţional.

12. CAUZELE APARIŢIEI ABUZULUI ASUPRA COPILULUI

a) caracteristici parentale:
- adulţii au suferit la rândul lor abuzuri în familia de origine;
- model parental abuziv;
- consumul de alcool/droduri;
- suferă de boli mintale, au sănătatea precară;
- instabili emoţional, lipsiţi de empatie relaţională;
- nu apreciază copilul corect, nu-l aprobă, nu-l acceptă;
- comunicarea deficitară cu copilul;
- au un stil educativ conflictual;
- ataşament redus faţă de copil;
- izolare socială ;
- familie tradiţională ce foloseşte bătaia ca metodă educativă ;
- au comportamente perverse, sadice faţă de copii.
b) Caracteristici ale copilului :
- copil instabil, greu de disciplinat ;
- copil bolnăvicios, cu un handicap ;
- statutul copilului( din alte relaţii, adulterin).
c) Conditii socio-economice şi familiale:
- antecedente penale sau familiale semnificative( divorţ, secrete ale familiei);
- părinte unic sau în relaţie de coabitare/concubinaj;
-izolarea socială a familiei( lipsa prietenilor, rudelor);

65
 - conflicte maritale;
- şomaj, decese, mutări frecvente;
- stres economic, sărăcie.
13. CONSECINŢELE ABUZULUI ASUPRA COPILULUI
Consecinţe directe: arsuri, contuzii, plăgi, fracturi multiple,tulburări psihosomatice, alimentare,
ale somnului, de comportament, depresie, tulburări nevrotice(fobii),etc.
Consecinţe asupra dezvoltării copilului: tulburări de comportament,scăderea randamentului
şcolar, scăderea abilităţii cognitive, apariţia unor comportamente antisociale( tendinţe infracţionale).
Consecinţe pe termen lung: ataşament dezorientat, blocaje în relaţiile cu ceilalţi, comportamente
afective negative, izolare afectivă şi sicială, comunicare dificilă, personalitate adultă deficitară, recurg
la violenţa conjugală.

14. STATISTICI GENERALE

Conform unor estimări, violenţa în familie deţine 25% din totalul infracţiunilor de violenţă din
lume. Doar 5% din atacurile violente asupra femeilor sunt raportate la poliţie şi mai puţin de 1%
sunt pedepsite.
Din statistici rezultă, de asemenea, că 82% dintre agresori sunt bărbaţi, cunoscuţi ai victimelor.
Una din 7 femei este violată de soţ, iar 70% dintre femei au fost hărţuite sexual într-un anumit
moment al vieţii lor. Una din 2 fete va fi victima unei forme de abuz sexual înainte de a împlini 18
ani.
Legislaţia din România interzice violenţa în familie conform prevederilor din Codul Penal.
Viaţa socială nu se poate desfăşura normal decât în condiţii de securitate deplină pentru
integritatea fizică şi sănătatea tuturor membrilor societăţii, iar pentru asigurarea acestor condiţii de
securitate, faptele de lovire şi vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei au fost
incriminate şi sancţionate de legea penală.

LUMEA MODERNĂ, GENERATOARE A MANIFESTĂRILOR

VIOLENTE ALE COPIILOR

PROFESOR DINUŢĂ MARILENA

LICEUL DE ARTĂ "DINU LIPATTI"

66
Violenţa şcolară se impune din ce în ce mai mult în atenţia societăţii contemporane şi
mai ales în cea a unor instituţii specializate şi a unor organizaţii
neguvernamentale, sensibilizate de amploarea de necontestat pe care acest
fenomen o capătă, chiar în absenţa unor statistici riguroase şi comparabile, la
diferite nivele de globalizare. O diversitate de forme de violenţă uşoară sau
moderată, dar şi evenimente tragice, aduse la cunoştinţa publicului, reprezintă
expresia vizibilă a unui stil de relaţionare şi a unui comportament social care
valorizează pozitiv violenţa, în detrimentul unor strategii de gestionare şi rezolvare
a conflictelor. Societatea, în ansamblul ei, dar în mod diferenţiat, percepe cu
nelinişte creşterea acestui fenomen, incluzându-l în problematica complexă a
violenţei tinerilor, considerându-l ca un factor care fragilizează sau împiedică o
societate care se doreşte democratică.

Violenţa şcolară nu este un fenomen nou, dar, în trecut, ea s-a manifestat mai degrabă în spaţiul relativ
autonom al şcolii; actualmente, lumea şcolii a căpătat permeabilitate crescută, ca şi transparenţă
instituţională, asimilând tensiunile şi dificultăţile cu care se confruntă societăţile contemporane. În
contextul cultural şi politic european se acceptă şi se promovează ideea că şcoala trebuie să fie un spaţiu
privilegiat, al securităţii, liber de conflicte şi de manifestări ale violenţei societale.

Luând ca reper începuturile instituţionale ale şcolii publice în spaţiul românesc, atât violenţa fizică, cât
şi cea verbală îşi găsesc ilustrări literare celebre. Numai rememorând amintirile din anii de învăţătură ai
lui Ion Creangă cu ai săi nelipsiţi „Calul Balăn” şi “Sfântul Nicolai” sau renumitele metode pedagogice
aşa-zis intuitive şi formele de adresare deloc ortodoxe („Măi, prostovane!”) ale „Unui pedagog de
şcoală nouă” a lui I.L. Caragiale, putem constata cu uşurinţă că pedepsele fizice, cele verbale sau
umilinţele nu i-au ocolit pe elevii care nu prea aveau drag de învăţătură, pe cei fără „aplicaţie” sau pur
şi simplu pe cei neastâmpăraţi. Într-o ipostază mai apropiată în timp, Eugen Ionescu dedică una din
scrierile sale („Lecţia”) exclusiv problemei autorităţii absolute a profesorului, care, în viziunea
dramaturgului, reprezintă în sens metaforic o crimă asupra interesului pentru învăţătură al elevilor.

Ironiile, tachinările şi chiar violenţele între elevi în şcoală au existat dintotdeauna, aspectele
psihosociale ale vieţii de grup incluzând fără îndoială şi situaţii de conflict, soldate cu violenţă fizică
sau verbală. E drept, violenţa elevilor faţă de profesori pare a fi de dată mai recentă, autoritatea
profesorului fiind, în mod tradiţional, subînţeleasă şi de necontestat. Recunoaşterea necondiţionată a
autorităţii profesorului este un rezultat al practicilor pedagogice bazate pe magistrocentrism, adânc
înrădăcinate şi îndelung persistente în sistemul educaţional din România.

De la I. Creangă, I.L. Caragiale sau E. Ionescu până astăzi, vremurile, dar şi şcoala, au suferit
transformări importante. Schimbările din sistemul social şi politic au avut ecouri în modul în care
populaţia a privit importanţa educaţiei, de la opinii care vedeau în şcoală o cale sigură spre reuşita
socială, până la cele conform cărora educaţia nu este o condiţie necesară a modelului social de succes.
Progresele în domeniul psihologiei învăţării, dar şi viziunile moderne asupra educaţiei au redefinit
şcoala ca un spaţiu de viaţă socială, democratic şi deschis către alte sisteme. Astfel de viziuni moderne
asupra educaţiei s-au lovit în perioada regimului comunist românesc de o serie de bariere importante,
cum ar fi ideologizarea învăţământului, cenzura, accesul limitat la sursele de informare, bariere care au
determinat, în sine, tensiuni interne ale sistemului educaţional.

67
 Educaţia modernă pune un accent deosebit pe importanţa familiei ca partener. Părinţii, în calitatea
şi de beneficiari indirecţi, ar trebui să cunoască şi să participe în mod activ la educaţia copiilor lor
desfăşurată în grădiniţă. Implicarea familiei nu trebuie să se rezume la participarea financiară, ci şi la
participarea în luarea deciziilor legate de educaţia copiilor, la asigurarea unui mediu de învăţare optim
în familie.
În presa din ultimii ani sunt evidenţiate tot mai mult situaţii de violenţă asupra copiilor exercitată
fie de adulţi, fie de alţi copii. Tocmai de aceea am iniţiat proiectul educativ „Păstraţi zâmbetul
copilăriei”, prin care ne-am propus conştientizarea copiilor şi părinţilor asupra riscurilor unei educaţii
autoritare, abuzive şi identificarea alternativelor de soluţionare a unor situaţii nedorite, conflictuale.
Justificarea proiectului o constituie convingerea că este mai uşor să identifici cauzele ce ar putea
genera situaţiile violente şi să le soluţionezi decât să remediezi consecinţele sau să vindeci traumele.
Colaborarea cu familia se bazează pe o bună comunicare, derularea întâlnirilor cu părinţii având la bază
metodele interactive, tehnicile de gândire critică sau laterală, fapt ce constituie prilejul abordării unor
subiecte variate şi cu un impact emoţional puternic. Implicarea activă a unor părinţi care au profesii ce
facilitează consilierea părinţilor pe probleme de interes general sau particular a condus la rezolvarea
unor probleme dacă nu conflictuale, cel puţin stresante atât pentru copil, cât şi pentru familie.
Am abordat acest proiect din patru perspective (capitole):
II. „Familia ca unitate emoţională”: -conştientizarea şi exteriorizarea sentimentelor în vederea
preîntâmpinării situaţiilor de criză şi a agresiunii transferate
II.”Am şi eu ceva de spus”: -promovarea disciplinei pozitive prin respectarea personalităţii copilului
III.”Motivarea –previne sau întreţine agresivitatea?”: -cunoaşterea şi determinarea intervenţiilor
pozitive şi motivante; efectele demotivării
IV.”Să fii copil e-un lucru greu”: - eliberarea de anxietatea acumulată; facilitarea unor strategii de
rezolvare a conflictelor
Fiecare capitol se adresează în egală măsură părinţilor, copiilor, cât şi cadrelor didactice, pentru
fiecare categorie fiind concepute teme şi mijloace de realizare specifice.
Astfel, în practica cotidiană întâlnim adesea situaţii de adevărate “dueluri“ verbale între adulţi
sau copii pricinuite de anumite “situaţii de atac”( real sau imaginar) la care este supus copilul în
interacţiune cu ceilalţi, fiecare încercând să-şi adjudece victoria prin prisma propriei imagini despre
sine, fără a ţine cont dacă aceasta coincide cu realitatea. Ca urmare a discrepanţei între imaginea de sine
şi realitate, comunicarea are de suferit.
Pe de altă, parte se ştie că fiecare individ reacţionează diferit, în cazul aceleiaşi situaţii de viaţă, în
funcţie de cel căruia se adresează, apărând aşa-numitul sindrom “leul şi iepuraşul”: în raport cu cineva
pe care-l percepe ca fiindu-i inferior (iepuraşul), persoana reacţionează cu vehemenţă, considerându-se
superior (leu), în timp ce faţă de cel pe care-l consideră superior (elefantul) reacţionează cu smerenie,
cu umilinţă chiar (el însuşi considerându-se iepuraş).
Pentru a evidenţia efectele rolul comunicării în gestionarea situaţiilor conflictuale am organizat în
cadrul întâlnirilor cu părinţii jocul interactiv “Leul şi iepuraşul”, utilizând matoda “învăţarea în cerc”,
fiecare părinte exersând diferite roluri centrate pe propriul copil:
Scop: - conştientizarea nevoii de comunicare eficientă prin gestionarea mecanismelor de apărare în
situaţia unui atac real sau imaginar
Obiective: să distingă situaţiile de pericol real de cel imaginar (bănuiala); să adopte o reacţie defensivă,
de apărare sau de atac conform propriei percepţii a realităţii; să redea grafic poziţia proprie faţă de
interlocutori; să compare propria imagine (stima de sine) în raport cu toţi interlocutorii întâlniţi pe
parcursul jocului; să selecteze atitudinile stereotip adoptate faţă de o anumită categorie indiferent de
contextul în care s-a produs evenimentul
Mod de desfăşurare:
 Se organizează mediul educaţional în patru sectoare (staţii) corespunzătoare numărului de
interacţiuni ale copilului: acasă (familia): mama, tata, bunica, bunicul; la joacă (grupul de

68
 prieteni): fetiţă mai mare, fetiţă mai mică, băiat mai mare, băiat mai mic; în clasă (colectivul
grupei): fetiţă mai mare, fetiţă mai mică, băiat mai mare, băiat mai mic; la grădiniţă (personalul
unităţii, părinţii altor colegi): educatoare, profesor, director, administrator, etc
 La fiecare staţie sunt mai multe probe (în plic) specifice mediilor respective
 În cadrul grupului, fiecare membru primeşte un rol (din cele enumerate mai sus)
 Se lucrează la fiecare staţie, timp de 5 min., membrii grupului analizând situaţia dată din
perspectiva rolului asumat şi implicându-se corespunzător acestui rol, apoi se trece la staţia
următoare (cea din dreapta), aşa încât fiecare grup lucrează în toate staţiile
 Sarcinile în staţii se exprimă în aceeaşi tehnică sau diferenţiat: fişe cu personajele
corespunzătoare situaţiei date şi completarea în scris a bulelor de dialog; desen (cu sau fără
bule de dialog); scenariu de teatru (redactarea unui text corespunzător modului de soluţionare a
problemei); redarea schematică a unei situaţii
Utilizare (valoare formativ-educativă): manifestarea reacţiilor optimale, etalarea mecanismelor de
apărare, evidenţierea cercului vicios, sesizarea situaţiilor (tendinţelor) de sub(supra) estimare,
preamărire, permisive, etc
Nu de puţine ori vedem copii încruntaţi sau într-o stare de vădită suferinţă, dar nu putem declanşa
acel mecanism care să ne permită pătrunderea în lumea lor pentru a cunoaşte cauzele ce au generat
această stare; tot mai mult copiii au manifestări
agresive sau tensionale cu cei din jur (având diferite modele
din sfera familială sau socială: rude, personaje de filme) dar
nu conştientizează consecinţele, nu-şi asumă faptele.
Pentru a cunoaşte şi preîntâmpina astfel de situaţii, am
aplicat „Blazonul personal”, conceput ca joc de masă sau ca
desen (în funcţie de abilităţile copilului), astfel:
Scop: formarea deprinderii de gândire valorizantă; formarea
unei imagini de sine realistă şi pozitivă
Obiective: să exprime sentimentele trăirile; să aprecieze critic
propriul comportament, asumându-l; să identifice aspectele
care-l reprezintă; să completeze corespunzător fiecare
compartiment (simbolic-prin desen, sau aplicând imagini);
să denumească aspectele redate
Mod de desfăşurare:
• Copilul primeşte o fişă pe care este desenat un blazon,
trusă culori,creioane,
• Se explică semnificaţia blazonului: ne reprezintă (caracterizează) atât aspectele pozitive, cât şi
cele negative
• Se explică rolul blazonului în cunoaşterea persoanei care îl deţine.
• Se discută despre semnificaţia fiecărui compartiment
• Copilul lucrează individual pentru completarea fiecărui compartiment cu imaginile, simbolurile,
cuvintele corespunzătoare
• Educatoarea urmăreşte comportamentul copilului în timpul lucrului şi notează răspunsurile
Valoare formativă: cunoaşterea cauzelor anxietăţii copilului; depistarea universului în care trăieşte
copilul şi a valorilor dominante; creşterea stimei de sine;permite descărcarea streului şi a anxietăţilor
acumulate
Putem spune că familia trebuie să ofere copilului sentimentul de siguranţă, însă el trebuie şi să înveţe
să trăiască şi să acţioneze în mod adecvat, oferindu-i posibilitatea de a veni în contact cu diversitatea
vieţii şi cu existenţa bogăţiei umane

69
 “ELEVII VIOLENTI”

Prof. Dinu Iuliana

Scoala Nr. 156 “Sf. Mare Mucenic Gheorghe”, Bucuresti, Sector 6

De-a lungul timpului, in fiecare societate s-a manifestat violenta, brutalitatea. Aceasta a aparut atat la
cei aflati in straturile superioare ale societatii – guvernanti, aristrocati, militari, etc., cat si la cei situati
la periferia acesteia – talhari sau batausi. Cel mai puternic si-a folosit forta pentru a se impune in fata
celui mai slab. Oamenii s-au schilodit si chiar s-au omorat unii pe altii.
Ce ganduri ne trec prin minte cand vedem imaginea unei caprioare devorate de lup?
Dar atunci cand un tanar sanatos si robust se manifesta violent fata de un copil sau un batran lipsit de
aparare? Putem invinovati pentru faptele lor, deopotriva, si lupul si tanarul?
Ar fi ridicol sa acuzam de imoralitate lupul infometat care sfasie caprioara, intrucat acesta este modul
lui firesc de a se hrani, de a supravietui. Animalele se supun instinctelor, sunt “programate”, nu au
capacitatea de a decide, de a alege intre bine si rau. Ele sunt, deci, in afara moralitatii.Spre deosebire de
animal, tanarul despre care vorbim este o fiinta rationala, are capacitatea de a aprecia, de a discerne
intre bine si rau. El ar fi trebuit sa nu se lase prada impulsurilor sale, sa reziste prin vointa tentatiei de a
deveni violent, chiar daca, sa presupunem, copilul in cauza era vinovat de savarsirea unei fapte rele.
Vointa tanarului nu a fost suficient de puternica pentru a-si putea invinge pornirea agresiva. Fapta lui
este imorala!
Viata morala presupune, deci, educarea vointei!
In acest sens, scoala are un rol din ce in ce mai important prin modelele de conduita oferite. Educatia
morala este o latura a educatiei care are in vedere formarea copilului / tanarului in concordanta cu
valorile, principiile, normele si regulile sociale care regleaza relatiile dintre oameni.
Educatia morala este un proces continuu, toate disciplinele de invatamant, cu situatiile educative
specifice avand o contributie in sfera morala. In functie de varsta elevilor, de contextul general, de
continutul utilizat drept suport pentru educatia morala, etc. profesorul poate alege strategii analogice,
inductive, deductive, algoritmice, euristice, conversative, dirijate, expozitive, actionale s.a.m.d
Exista, pe langa metodele si situatiile generale de predare-invatare, educative-metode specifice de
educatie morala-ele fiind utilizate pentru formarea constiintei morale(mai ales metodele cu caracter
expozitiv) sau pentru formarea comportamentului moral al elevilor (metodele actionale).
Principalele metode de educatie morala sunt: explicatia, prelegerea, dezbaterea, chestionarul, exemplul,
studiul de caz, exercitiul moral, jocul de rol, formularea unor cerinte, reflectia, convorbirea etica,
comunicarea persuasiva, sugestia, autoanaliza, ordinul, instructajul.
Fiecare metoda poate fi pusa in aplicare prin procedee diferite: prelegerea- prin procedee, conferinte,
referate tematice; convorbirea morala-prin dialog moral, dezbatere, povestiri, comentariul moral;
exemplul moral poate fi direct-indirect, real-imaginar; exercitiul moral se poate realiza prin procedee
externe (ordinul, dispozitia, lamurirea, incurajarea, stimularea) sau prin procedee interne(exersarea
propriu-zisa, autoevaluarea morala).
Metodele de educatie morala nu se aplica separat, ele sunt mai eficiente, in momentul in care sunt
combinate.

70
Activitatile de educatie morala pot fi organizate sub forma de joc, activitati didactice, activitati de
dirigentie, activitati extradidactice, activitati cultural-sportive sau concursuri, vizionarea unor filme,
teatre, spectacole. Ca materiale sunt utilizate lecturile, biografiile, proverbele, filmele, imaginile.
Cea mai eficienta forma de organizare a clasei de elevi, educatia morala este organizarea frontala, in
colectiv, dar pentru unele situatii sunt potrivite forme de organizare individuala sau in grupuri de elevi.
Evaluarea rezultatelor educatiei morale este un proces cu un specific aparte: forma de evaluare
preponderenta este evaluarea continua, iar ca metode specifice amintesc: aprobarea si dezaprobarea in
diverse variante: acordul, lauda, evidentierea, recompensa sau dezacordul, observatia, mustrarea,
admonestarea, avertismentul, pedeapsa.
Chiar daca evaluarea are un caracter difuz, profesorul/invatatorul poate orienta elevul spre
comportamente morale adecvate in urma unor chestionari orale sau ca urmare a unor probe practice,
observand activitatea si interactiunile lui sociale.
Dar nu numai scoala trebuie sa fie unica institutie sociala care se implica in educatia morala. Familia,
comunitatea(etnica, nationala, internationala), Biserica, institutiile cultural-educative(biblioteci, muzee,
teatre, cinematografe) contribuie la realizarea educatiei morale, fiind in interdependenta, de aceea este
important ca ele sa se desfasoare convergent, unitar, scoala si familia avand in acest sens un rol “
catalizator”
In Romania, opt scoli din zece se confrunta cu fenomene de violenta, in diverse forme: violenta intre
elevi, violenta elevilor fata de profesori, violenta profesorilor fata de elevi, violenta verbala sau, in
cazurile cele mai grave, violenta fizica Anumite tipuri de scoli sunt insa mai violente decit altele,
conform rezultatelor unui studiu realizat, recent, de Institutul de stiinte ale Educatiei (ISE) pe un
esantion de 1.207 de unitati de invatamint preuniversitar din Romania, cu un numar de 585.734 de
elevi.
In 73,3% dintre scolile generale si 80,6% din scolile post-gimnaziale se inregistreaza diverse acte de
violenta, conform studiului realizat de ISE.

Cea mai intilnita forma de violenta este, conform precizarilor celor 1.207 de directori de unitati de
invatamint, violenta intre elevi, aceasta manifestindu-se des sau foarte des in aproximativ 20% dintre
scoli si rareori in peste 71% dintre unitati.

Violenta elevilor fata de profesori se inregistreaza rar in peste 40% dintre scoli si des si foarte des in
1,3% din totalul scolilor analizate.
Violenta scolara poate fi interpretata ca violenta institutionala ca atare, in sensul ca prejudiciul si
suiferinta se realizeaza prin intermediul regulamentelor scolare, ele decurg din structurile
organizationale si din raportul de putere instruita.
In acest context de exemplu, etichetarile, discriminarile, injuriile, atitudinile ironice ale unor profesori,
anumite metode sau proceduri de orientare scolara, caracteristice unor probe de evaluare, toate acestea
reprezinta forme de violenta.
Pentru a intelege resorturile si efectele violentei institutionale, devine foarte important studiul
reprezentarilor elevilor asupra fenomenului de violenta intrucat marturiile cu privire la violenta scolara
au un puternic caracter subiectiv: cu alte cuvinte trebuie sa ne raportam permanent la conceptul de
violenta resimtita si subiectiva.

Intre principalele surse ale violentei institutionale putem enumera:

• Conceptia si realizarea relatiei pedagogice exclusiv ca relatie de putere, se defineste prin dinamica:
profesorul domina elevii, elevii se lasa dominati. Puterea profesorului decurge din statutul sau si se
manifesta in plan normativ, actional si axiologic. Raportul de putere dintre profesor si elev creaza
tensiuni intre cele doua parti, iar nervozitatea si stresul astfel generat devin elemente constitutive ale

71
vietii scolare, reprezentand o forma de violenta. Distanta intre conceptia profesorilor si cea a elevilor cu
privire la relatia pedagogica, face ca aceasta sa devina o sursa de frustrare si violenta in scoala. In viata
scolara, frustrarea provine din opozitia intre asteptarile profesorilor si elevilor cu privire la relatia
pedagogica de subordonare si obedienta
• Decalajul intre aspiratiile/valorile elevilor si oferta/practica scolara, vizibil la urmatoarele paliere:-
atitudinea profesorilor fata de elevi: pe de o parte, elevii vor sa fie tratati ca fiinte mature, responsabile,
pe de alta parte, profesorii isi percep elevii ca fiind dependenti de stiinta lor
- tipul de disciplina - elevii doresc un stil al disciplinei scolare bazat pe negociere, care sa tina cont de
capacitatea lor de autodirijare in timp ce profesorii prefera stilul bazat pe supraveghere si control
excesiv
- tipul de valori – elevii valoreaza aspectul practic al unui profesor si utilitatea imediata a cunostintelor.
Ei cred ca trebuie sa isi asume o pozitie activa pe piata muncii si valorizeaza puternic profesia, in timp
ce profesorii valorizeaza instructia scolara, cultura si moralitatea
- tipul de profesor – elevii isi doresc profesori intelegatori, apropiati, deschisi la dialog, empatici,
capabili sa personalizeze relatia pedagogica; profesorii isi doresc elevi linistiti si conformisti.Trebuie
remarcat faptul ca forma de violenta cea mai frecvent evocata de profesori este zgomotul produs prin
comunicarea neautorizata intre elevi, elevii percepand lipsa de comunicare ca fiind principala forma de
violenta a profesorilor fata de elevi, alaturi de nedreptatea si lipsa de intelegere.Reputatia de elev
violent, cu probleme de comportament, poate compromite, prin efectul Oedip, relatia pedagogica cu
educatorul, acesta din urma recurgand la o serie de forme de violenta institutionala(comunicare
restransa doar la mesajul instructiv, control excesiv, pedepse disproportionate in raport cu conduita),
pentru a preveni incidentele cu un astfel de elev.
Exista insa si o multitudine de factori externi care determina violenta in mediul scolar, printre care cei
mai importanti sunt:• Abundenta de modele de conduita agresiva din mass-media. Tot mai multi
psihologi si sociologi sunt de acord ca scenele agresive, continute pe programele TV. si cinematografice
pot constitui factori incitativi, care faciliteaza realizarea actelor agresive• Marimea scolii si
suprapopularea ei: cu cat scoala este mai mare cu atat scade posibilitatea unei supravegheri eficiente
• Esecul scolar. S-a demonstrat ca rata violentei scolare creste proportional cu indicele de esec.
Educatia morala clasica, prin metodologia ei specifica, previne si rezolva starile tensionale, pana la un
anumit nivel, daca profesorul o aplica la timp, corect, eficient.
Fara a aprofunda, mentionez ca strategii rezolutive, adaptabile la situatii:
-identificarea motivului real, generator al starii tensionale
-analiza comparativa, cu obiectivitate, a variantelor expuse
-sugerarea punerii in situatia celuilalt
-medierea, consultatia, consilierea
-utilizarea sistemului recompenselor
-organizarea de discutii in grup si cu alti factori interesati (parinti, diriginti, prieteni, consilier)
-cererea de scuze in mod direct, la nivel de grup sau clasa, cu explicatia necesara
-antrenarea partilor aflate in conflict in realizarea unor proiecte comune
-punerea in situatii de competitie, pentru a dovedi capacitati, conduite pozitive
-apelul la factori de specialitate (medici, psihologi, juristi, asistenti sociali, etc.) in cazul abaterilor,
devierilor grave de comportament
-utilizarea sistemului de sanctiuni, pedepse, dezaprobari, etc.

Bibliografie:
1.Internet: www.scoalaparintilor.ro; www.famouswhy.ro; www.didactic.ro
2.E.Joita (coordonator), “Pedagogie si elemente de psihologie scolara”, Editura Arves, 2003
3.”Dirigintele si ora de dirigentie”, Editura Tribuna Invatamantului, Bucuresti, 1994

72
4.M.L. Lacatus (coordonator), “Manual de cultura civica”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
1995
5.S.Iancu, “De ce merg unii elevi incruntati la scoala?”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
1983

73
 STRATEGIE DE PREVENIRE ŞI INTERVENŢIE
PRIVIND VIOLENŢA ÎN ŞCOALĂ

Anișoara GHERGHE & Vasilica GHERGHE

Școala ,,George Topârceanu”- Mioveni, Argeș

Reprezentanții Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului consideră că cea mai bună strategie de a combate violența în
unitățile de învățământ este cea bazată pe “modelul ecologic”. Astfel, mai marii ministerului spun că violența școlară trebuie abordată
la nivel individual, relațional, comunitar și social. La nivel individual vor fi identificați elevii cu potențial violent și cauzele care pot
determina manifestări de violență din partea acestora, programe de asistență individualizată pentru elevii implicați în cazuri de
violența, precum și implicarea activă a elevilor violenți în programe de asistență realizate în parteneriat de școala și alte instituții
specializate cum ar fi Poliția comunitară sau Biserica. Totodată, strategia recomandă responsabilizarea elevilor cu comportament
violent prin aplicarea unor măsuri de intervenție cu potential educativ și formativ.
Se va evita centrarea exclusiv pe sancțiune și vor fi eliminate pedepsele care contravin principiilor pedagogice precum
sancționarea comportamentului violent prin notă, repetenție. La urmatorul nivel, cel relațional, strategia are în vedere colaborarea
școlii cu familiile elevilor violenți, în toate etapele procesului de asistență a acestora, și organizarea de întâlniri în școală, vizite în
familii, programe extrațcolare cu participarea comună a elevilor, a părinților, a cadrelor didactice și a specialiștilor. Alte măsuri
constau în identificarea unor părinți-resursa care să se implice în activitățile de prevenire sau în rezolvarea cazurilor de violență și
inițierea unor programe de informare pentru părinți în legătură cu dificultățile de adaptare a copiilor la mediul școlar ți despre violența
școlară.

1. Obiective la nivelul şcolii

• Identificarea şi evaluarea dimensiunii fenomenului de violenţă în şcoală şi în mediul proxim acesteia.
• Sensibilizarea tuturor actorilor şcolii cu privire la sursele, cauzele şi efectele fenomenelor de violenţă în şcoală.
• Atragerea şi implicarea reprezentanţilor comunităţii în acţiuni de prevenţie şi combatere a violenţei în şcoală.
• Elaborarea unei strategii la nivel instituţional privind ameliorarea fenomenelor de violenţă la nivelul şcolii ( Strategia de prevenire şi
combatere a violenţei în şcoală –SPCVS).
• Elaborarea şi testarea unor instrumente de identificare, monitorizare şi evalare a fenomenelor de violenţă în şcoală (care s ducă la
elaborarea unui Barometru al violenţei în şcoală, ca instrument operativ pentru intevenţie), ca parte a Planului de Dezvoltare al Şcolii – PDS.
• Implicarea actorilor de la nivelul şcolii şi de la nivelul comunităţii în derularea activităţilor dezvoltate în cadrul strategiei.
• Diseminarea proiectului la nivelul altor unităţi de învăţământ.

74
 2. Plan de actiune
Actori Acţiuni de Acţiuni de intervenţie Indicatori de Diseminare
conştientizare evaluare
ELEVI - dezbateri privind : Organizarea unui ciclu de workshop-uri - gradul de o Implicarea elevilor în
legislaţia specifică; cu elevii, pentru realizarea de produse cu familiarizare a activităţi ca
regulamentul şcolar şi tematică specifică: elevilor cu tema “Săptămâna anti-
noţiunile de disciplină - proiecte - gradul de implicare violenţă”
şi regulă - materiale multimedia: fotografii, a elevilor în o Publicarea unor
- participare activă la filme, observări, desene, proiectele cu produse ale proiectului
orele de dirigenţie pe compuneri, eseuri, postere) tematică pe site-ul şcolii, în
tema violenţei, - broşuri/plante pe tema violenţei şi antiviolenţă. reviste, broşuri;
- realizare de referate, distribuirea lor altor elevi - schimbări de postere, bannere
eseuri, roiecte studii de - activităţi extracurriculare: atitudine în raport cu o Prezentarea directă a
caz sau schiţe sportive, turistice, artistice, situaţiile de violenţă rezultatelor în alte
(individual sau în campanii sociale, concursuri în şcoală contexte: tabere,
grup), pe tema - asumarea rolului de mediatori în seminarii, întâlniri
violenţei, având ca conflicte ţi constituirea unor o Informarea părinţilor
suport documentaţie echipe de intervenţie în situaţii de şi implicarea acestora
pusă la dispoziţie de criză.
grupul de intervenţie; Va fi implicat în acţiuni şi Consiliul
- participarea la Elevilor.
concursul privind Vor fi imlicaţi în toate activităţile elevii
alegerea unui slogan şi cu potenţial violent.
a unei sigle.
CADRE - Participare la o Desfăşurarea de discuţii în grup cu elevii - stilul de • “Săptămâna anti-
DIDACTICE sesiune de informare din şcoală şi părinţii acestora în scopul comunicare/ violenţă
privind violenţa, identificării următoarelor aspecte: strategii de • Cercuri pedagogice;
organizată prin - percepţii şi reprezentări ale profesorilor interacţiune • Articole în reviste d
implicarea unor privind violenţa în şcoală şi societate; profesor- especialitate;
specialişti: cursuri - probleme, cazuri, situaţii de violenţă în elevi; • Intervenţii media;
privind legislaţia, şcoală şi societate. - abilităţi de • Lecţii deschise
exemple practice, Probleme, cazuri, situaţii de violenţă mediere a
• Portofolii cu acţiuni
studii de caz, modalitţi concrete. unor situaţii
din cadrul proiectului,
de identificare şi Propuneri privind soluţii, activităţi, conflictuale,
din care vor fi depuse la
intervenţie adecvate, intervenţii la nivelul şcolii pe tema de lucru în
CCD
modalităţi de implicare prevenirii violenţei. echipe mixte

75
 a părinţilor şi a În această activitate va fi implicat în profesori-
comunităţii în priml rând grupul de lucru car va fi elevi;
activităţile de instituit la nivelul şcolii pentru - modalităţi de
prevenire şi combatere coordonarea activităţilor antiviolenţă, reacţie la
a violenţei în şcoală. alcătuit din cadre didactice, consilier intervenţiile
- Organizarea de şcolar/ psiolog, reprezentanţi ai părinţilor elevilor;
dezbateri privind şi elevilor. - transparenţa
regulamentul şcolar şi Desfăşurarea în cadrul orelor de şi
regulamentul elevilor dirigenţie şi consiliere a unor activităţi obiectivitatea
- Dezbateri privind privind violenţa în şcoală: evalării.
legislaţia specifică - prezentarea Strategiei şcolii;
- facilitarea procesului de Vor mai fi evalate:
dentificare şi lanificarea unor - gradul de implicare
activităţi concrete la nivelul a profesorilor în
clasei/ şcolii de prevenire şi activităţi : numărul
combatere a violenţei, pe baza de activităţi,
ropunerilor elevilor; relevanţa
- dezbaterea unor teme/cazuri rezultatelor,
privind violenţa. stimularea
Organizarea unei lecţii demonstrative participării elevilor.
privind violenţa.
Organizarea de activităţi extraşcolare în
scopul ameliorării şi diminării
fenomenuli.
DIRECTORI Identificarea • Constituirea unui grup de lucru la - Gradul de • Prezentarea în
problemelor şcolii cu nivelul şcolii, cu rol de coordonare, implicare în diferite ocazii a
impact asupra monitorizare şi evalare a activităţilor activităţile derulate. strategiei;
violenţei; conţinute în strategia anti-violenţă a - Relevanţa / • Disemniarea în
Identificarea şcolii. adecvarea strategiei mass- media
aspectelor importante • Elaborarea unei strategii coerente pentru nevoile şcolii;
care urmează a fi SPCVS şi includerea ei in PDS. - Eficienţa
introduse în strategia • Coordonarea tuturor activităţilor la sistemului de
şcolii privind nivelul şcolii. monitorizare şi a
prevenirea violenţei; • Includerea pe agenda întâlnirilor motivării cadrelor
Includerea în planul de formale ale şcolii a unor informări didactice şi a
dezvoltare a şcolii a elevilor.

76
 unei strategii de privind activităţile şi rezultatul lor.
prevenire a violenţei • Elaborarea “Barometrului
pe termen scurt şi violenţei în şcoală”.
mediu (1-4 ani); • Motivarea cadrelor didactice şi a
asigurarea unui mediu elevilor pentru a se implica în
şcolar adecvat, cât şi a proiect.
unui mediu sigur
proxim şcolii, în
scopul evitării
situaţiilor de conflict.
Identificarea
principalelor bariere
de comunicare la
nivelul şcolii.
În toate aceste acţiuni
directorul va implica
grupul de lucru , cu rol
de prevenţie.
PĂRINŢI Participare la întâlniri Constituirea unui grup de părinţi care să - gradul de implicare • Implicarea în
de informare, se implice la activităţi. a părinţilor în activităţile cuprinse în
documentare privind activităţile derulate “Săptămâna
legislaţia şi Participarea grupului de părinţi la antiviolenţă”.
regulamentul de ordine implementare SPCVS .
interioara
Dezbateri Participarea la activităţi de prevenţie şi
Participare la activităţi combatere
organizate de elevi şi
cadre didactice
CONSILIER Participare la o sesiune Coordonarea unui centru de resurse în - Gradul de • Prezentarea
ŞCOLAR de informare privind domeniul violenţei şcolare, cu rol de implicare în programului specific de
violenţa, organizată informare, formare, mediere şi asistenţă activităţile derulate. asistenţă psiho-
prin implicarea unor în probleme privind violenţa şcolară. - Relevanţa / pedagogică de
specialişti: cursuri Implicarea grupului de lucru constituit adecvarea prevenire şi combatere
privind legislaţia, din cadre didaxctice, elevi, părinţi. programului de a violenţei în şcoală.
exemple practice, Desfăşurarea de discuţii de grup cu elevii asistenţă pentru • Prezentarea
studii de caz, modalitţi din şcoală şi părinţii acestora (împreună nevoile şcolii; rezultatelor
77
 de identificare şi cu grupul de lucru) în scopul identificării - Eficienţa implementării
intervenţie adecvate, uno modalităţilor de programului anual de
modalităţi de implicare r aspecte privind: intervenţie cuprinse asistenţă.
a părinţilor şi a - percepţii/reprezentări ale cadrelor în programul de • Articole in reviste de
comunităţii în didactice privind violenţa în asistenţă; specialitate.
activităţile de şcoală şi societate; eficienţa • Disemniarea în rândul
prevenire şi combatere - probleme, cazuri de violenţă în programului de consilerilor şcolari.
a violenţei în şcoală şcoala noastră; asistenţă • Implicarea în
- propuneri privind soluţii, situaţii individualizat. activităţile cuprinse în
de violenţă în şcoala noastră. “Săptămâna
Elabrarea unui program de asistenţă antiviolenţă”.
individuală pentru elevi, cadre did. şi
părinţi implicaţi (autori sau victime) prin
care se urmăreşte:
- conştientizarea consecinţelor
actelor de violenţă;
- îmbunătăţirea imaginii de sine a
actorilor implicaţi;
- prevenirea apariţiei dispoziţiilor
afective negative;
- dezvoltarea autonomiei şi
autocontrolului.
REPREZENTANŢI Particiare la activităţi Implicarea reprezentanţilor locali în - Gradul de • Participare la
AI COMUNITĂŢII de informare cu privire dezbateri privind oportunitatea implicare a “Săptămâna anti-
Autorităţile locale, la activităţile ce vor fi dezvoltării unor programe deasistenţă autorităţilor în violenţă”.
ISJ, poliţia de desfăşurate în cadrul privind combaterea violenţei şcolare în activităţile derulate. • Intervenţii ale
proximitate, şcolii. parteneriat şcoală-comunitate. Relevanţa / reprezentanţilor
Biserica Stabilirea de acorduri Implicarea în activităţi cuprinse în adecvarea comunităţii locale în
de colaborare. Strategia şcolii. acordurilor de media.
colaborare şcoală-
comunitate.

3. Strategia de evaluare

78
 Se va utiliza o metodologie complexă de evaluare care va cuprinde diferite tipuri de instrumente (chestionare, fişe de observaţii,
ghiduri de interviu). Vor fi utilizate atât instrumente de autoevaluare, de evaluare (de către directorul şcolii şi grupul de lucru la
nivelul şcolii), cât şi de evaluare externă (inspectori şcolari).

Bibliografie :
• Ordin nr.1409/29.06.2007 cu privire la aprobarea strategiei Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului cu privire la
reducerea fenomenului de violenţă în unităţile de învăţământ preuniversitar.
• Anexa la OMECT nr 1409-2007_Strategia nationala privind violenta.pdf
• “Prevenirea şi combaterea violenţei în şcoală”, Ghid practic pentru directori şi cadre didactice, ISE, 2006

79
 IMPACTUL VIOLENŢEI ASUPRA COPILULUI

Prof. Florescu Maria- Grupul Şcolar ,, Ion Cantacuzino” Piteşti

Prof. Puiu Elena- Colegiul Tehnic Feroviar ,, Mihai I ”Bucureşti

Violenta este exercitarea unei puteri fizice sau psihice de catre o persoana (sau mai multe)
asupra altei persoane (sau altor persoane) aflata intr-o pozitie lipsita de putere. Orice comportament
verbal si psihic care raneste, intimideaza, insulta sau afecteaza integritatea si demnitatea unei
persoane. Comportamente precum acordarea de porecle, ridiculizare, raspandirea unor zvonuri false,
tachinare, hartuire, obtinerea unor lucruri cu forta si impotriva vointei unei persoane si violenta
psihica
“ Violenţa este în primul rând o problemă de comunicare”. Acolo unde individul nu este
capabil să comunice, intervine violenţa. Mass-media promovează non-comunicarea, iar incitarea la
violenţă este amplificată”Prof.Dr. Tiberiu Mircea (şeful Clinicii de Psihiatrie Infantilă din
Timişoara)
În privinţa riscurilor la care sunt expuşi elevii, pot fi enumerate:
 Violenţa verbală, fizică şi emoţională;
 Esecul şcolar şi lipsa interesului şcolii şi al familiei pentru preîntâmpinarea acestui
eşec;
 Consumul de alcool, tutun, droguri ilicite, substanţe excitante ale sistemului nervos
( existenţa unor baruri cu diverse jocuri distractive în vecinătatea şcolilor, multe
dintre acestea fără reglementări restrictive);
 Sedentarismul şi acumularea de energie negativă;
 Alimentaţia necorespunzătoare asociată cu subalimentaţia cronică,
 Stresul la care sunt supuşi tinerii prin supraîncărcare sau prin relaţionare defectuoasă
profesor-elev; Specialiştii europeni au ajuns la concluzia ca stresul elevilor este
factorul care declanşeaza violenţa în şcoli.
 Psihologii avertizează că numărul ridicat al orelor de curs ale elevilor le provoacă
acestora probleme psihice şi ii face să recurgă la acte de violenţă.
Elevii români petrec în medie aproximativ 36 de ore pe săptămână la şcoală, în timp
ce părinţii lor stau în jur de 40 de ore pe săptămînă la serviciu
 Interesul extrem de scăzut din partea profesorilor pentru aspectul formativ al
educaţiei;
 Deficitul educativ în familie, relaţiile conflictuale între părinţi şi greşelile acestora
faţă de copii;
 Exercitarea unei presiuni mai puţin vizibile din partea grupului de prieteni;
 Lipsă de informare pe tematică sexuală şi relaţii sexuale neprotejate la vârste
precoce.
Elevii consideră că printre cele mai mari ameninţări la care sunt expuşi în şcoli sunt: abuzul
emoţional din partea elevilor şi a cadrelor didactice, la care se adaugă şi lipsa de înţelegere
În schimb, profesorii consideră ca ameninţări la adresa elevilor din şcoală, lipsa de înţelegere şi
nesupravegherea din partea părinţilor.

80
 Motivaţia acestei discrepanţe poate fi raportată la faptul că elevii şi cadrele didactice văd fiecare
problema din perspectiva propriei poziţii în şcoală, dar şi a diferenţelor majore de înţelegere între
cele două categorii de subiecţi privind responsabilităţile pe care le au în mediul şcolar.
Potrivit unui raport de cercetare realizat de organizaţia “Salvati Copiii !”, în decembrie 2008, se
arată că 73 la sută dintre elevii de gimnaziu şi 77,8 la sută dintre liceeni au identificat problematica
consumului de droguri, drept un subiect de mare interes şi ca una dintre cauzele violenţei în mediul
şcolar.
De cele mai multe ori, pentru a înţelege actele de violenţă în şcoli este important să cunoaştem
motivele care duc la declanşarea acestora şi mai ales impactul asupra personalităţii tinerilor. De
multe ori copilăreşti pentru un adult, motivele violenţei fizice sau verbale în mintea unor adolescenţi
sunt grave, ceea ce îi face să reacţioneze în funcţie de felul în care concep o anumită situaţie sau în
funcţie de nivelul de educaţie primit.
Exista patru factori care contribuie la dezvoltarea unui comportament violent:
1. Atitudinea negativă din partea părinţilor sau a persoanei care are grija de un copil sau
adolescent;
2. Atitudinea permisivă sau tolerantă faţăă de comportamentul agresiv al unui copil sau
adolescent;
3. Părinţi care apelează la violenţă pentru a controla copilul sau adolescentul;
4. Tendinţa naturală a copilului sau adolescentului de a fi arogant.
Majoritatea agresorilor sunt baieti, dar si fetele pot fi agresoare. Fetele care sunt agresoare
folosesc uneori abordari indirecte precum bârfa, manipularea prietenilor, minciuni, şi excluderea
cuiva dintr-un grup (SMITH; SHARP, 1994)
Cum ajunge copilul violent ?

 Imitaţia
Copiii imită acţiunile părinţilor lor, ale altor copii şi ale eroilor din media, în special când
acţiunea este recompensată şi copilul admira şi se identifică cu acel model.
Când se generalizează, acest proces creează ceea ce uneori se numeşte scenarii cognitive pentru
rezolvarea problemelor sociale complexe.
 Stimularea agresiunii prin insensibilizarea la efectele violenţei
Cu cât un copil priveşte mai multă violenţă televizată, cu atât acceptă ca valid un comportament
agresiv. Mai mult, copiii care privesc scene violente devin suspicioşi şi se aşteaptă ca şi alţii să se
poarte violent –fapt ce promovează comportamentul agresiv.
 Justificarea
Un copil care s-a comportat agresiv priveşte programele cu violenţă de la televizor pentru a-şi
descărca vina şi a-şi justifica agresiunea. Copilul se simte apoi mai puţin inhibat în a fi agresiv din
nou.
 Activarea gândurilor, a sentimentelor şi a comportamentelor agresive existente
Asta explică de ce copiii observă un tip de agresiune în familie, pe stradă sau la televizor şi apoi
comit alt tip de agresiuni. Chiar şi un obiect inofensiv care a fost asociat cu agresiunea poate stimula
mai târziu violenţa.
 Excitarea psihologică şi insensibilizarea
Cu cât copiii sunt spectatori frecvenţi ai unor acte de violenţă cu atât ei vor prezenta o medie
scăzută a nivelului excitării psihologice la noi scene cu violenţă. Excitarea stimulată prin vizionarea
de violenţă este iniţial neplăcută, dar copiii care întâlnesc constant acte de violenţă se obişnuiesc cu
aceasta şi răspunsurile lor emoţionale şi psihologice scad.
 Violenţa din filme
Violenţa în televiziune nu este un fenomen recent. Studiile arată că ratele mari ale vizionării TV
sunt corelate cu creşterea uzului de ţigări, cu sporirea consumului de alcool şi cu o invazie a

81
activităţii sexuale la tineri. Copiii privesc la televizor singuri sau cu un prieten, dar nu împreună cu
familia. Studiile efectuate au ajuns la concluzia că peste 50% din programele pentru copii conţin
violenţă.Programele TV au puterea de a influenţa întregul program zilnic al unui copil.
Nesupravegheat, un copil s-ar putea uita la televizor în permanenţă.
O statistică des citată arată că, în medie, un copil se uită la TV între 4 şi 5 ore zilnic şi 10 ore în
week-end. În viaţa unui copil, privitul la TV este o experienţă senzorială importantă. Cei mai mulţi
copii aleg ca formă principală de divertisment televizorul. Copilul obişnuit stă la TV în jur de 4 ore
zilnic – iar copiii din familiile mai sărace petrec şi mai mult. În ambele cazuri, copilul petrece mai
mult timp la TV decât discutând cu părinţii sau jucându-se cu alţi copii sau mergând la şcoală sau
citind cărţi. Timpul petrecut la TV este în defavoarea timpului petrecut în familie, timpului de joacă
şi timpului de lectură care ar putea însemna dezvoltarea limbajului.
Copiii care sunt expuşi la violenţă sunt mai predispuşi decât alţii să privească lumea ca pe un loc
violent şi să exagereze posibilitatea de a fi implicaţi într-un act agresiv.
Folosirea neprofesională a avertismentelor pentru părinţi şi a anunţurilor violenţei au făcut
programele mai atrăgătoare.

Efectele psihiatrice ale violenţei

Pe lângă agresivitatea sporită, numeroase studii au demonstrat că expunerea la descrieri ale

violenţei provoacă desensibilizare şi creează un climat de frică.
Copiii sunt afectaţi de violenţa media prin:
- Creşterea agresivităţii şi a comportamentului antisocial;
- Creşterea spaimei de a deveni victime;
- Insensibilizarea lor faţă de violenţă şi victimele violenţei;
- Creşterea apetitului pentru mai multă violenţă în divertisment şi în viaţa reală;
- Copiii cred că adesea consecinţele comiterii unui act violent sunt minime şi că cei care suferă
agresiunea vor reveni după un timp la viaţă sau la normalitate.

Abuzul şi neglijenţa faţă de minori

Un act făcut de părinţi sau persoane din anturajul copilului din care ar putea rezulta moartea,
traume grave corporale sau emoţionale, abuzul sexual sau exploatarea minorului.
Neîndeplinirea unei activităţi din care rezultă un pericol iminent cu grave consecinţe.
Neglijenta este lipsa de asigurare a necesităţilor bazale ale copilului şi presupune:
 Neglijenţă fizică (ex., lipsa de hrană sau căldură sau absenţa unei supravegheri adecvate);
 Neglijenţă medicală
 Neglijenţă educaţională (ex.neglijarea necesităţilor emoţionale ale copilului, sau permiterea
copilului să folosească alcool sau droguri)
Abuzul fizic ( leziuni corporale ca rezultat al înţepării, lovirii, strivirii, târârii, asfixierii, provocate
cu mâna, piciorul, cureaua sau alte obiecte.Acestea sunt considerate ca un abuz indiferent dacă
persoana are sau nu intenţia declarată de a-i face rău copilului.
 Abuzul sexual include activităţile pe care părinţii sau o persoană din anturajul copilului le
face asupra acestuia: incest, viol, sodomie şi exploatarea a copilului în scop de prostituţie sau
producere de materiale pornografice.
 Abuzul emoţional - poate include critici constante, ameninţări, sau pedepse ca şi lipsa de
afecţiune, aprobare sau îndrumare.
Următoarele semne pot arăta prezenţa abuzului sau neglijării copilului:
Semne ale abuzului asupra copilului
- Schimbări bruşte în comportament sau scăderea neaşteptată a performanţei şcolare;
- Absenţa ajutorului pentru probleme corporale sau medicale evidente care nu ar avea cum să
scape atenţiei parinţilor;
- Probleme în învăţare sau dificultăţi de concentrare care nu drept cauză îmbolnăviri sau alte

82
cauze psihologice;
- Este neliniştit, încordat, este excesiv de ascultător, pasiv sau retras;
- Absenţa supravegherii din partea părinţilor;
- Arsuri, zgârieturi, vânătăi, cearcăne inexplicabile sau apărute brusc;
- Pare speriat de părinţi şi protestează sau plânge când este timpul să meargă acasă;
- Retragere la apropierea unui adult;
- Copilul se plânge că părinţii sau alţi adulţi care au grijă de el îl maltratează.
Semne ale neglijării copilului
- Absentează frecvent de la şcoală;
- Cerşeşte sau fură hrană sau bani;
- Este murdar ,lipsa hainelor adecvate pentru vremea de afară;
- Consum de alcool sau alte droguri;
- Senzaţia că nimeni acasă nu îl îngrijeşte.
Semne ale abuzului sexual
- Are dificultăţi la mers sau la a se aşeza;
- Adesea refuză să meargă la ore de sport sau alte activităţi fizice;
- Are coşmaruri sau transpiraţii nocturne;
- Vorbeşte despre un abuz sexual din partea părintelui sau a altui adult care are grijă de el;
- Este ascuns şi izolat.
Semne ale maltratării emoţionale
- Are comportamente extreme, încăpăţânare, respingere, agresivitate sau pasivitate;
- Faţă de ceilalţi copii se comportă fie ca un adult fie ca un copil mult mai mic (se leagănă);
- Dezvoltarea fizică şi emoţională este întârziată;
- Vorbeşte despre absenţa ataşamanetului parental;
- Părinţii îl critică, îl minimalizează constant,sunt neinteresaţi de copil, refuză să îi ofere ajutor
atunci când acesta are probleme, resping frecvent copilul.
Cand părinţii şi şcoala nu oferă un model pozitiv de relaţionare, copiii nu vor învăţa metode
paşnice de rezolvare a problemelor. Ei vor învăţa răspunsuri antisociale : să se bată sau să-şi
exteriorizeze sentimentele în moduri necorespunzatoare.
Copiii care cresc într-un mediu familial afectat de violenţă domestică, pot să aibe sau să
dezvolte : dureri de stomac, de cap, ulcer, tulburări de somn, întârzieri în dezvoltare sau regresie,
performanţe şcolare slabe, capacitate scăzută de adaptare la situaţii noi, slabă apreciere de sine,
dificultăţi în relaţionare precum şi sentimente de frică, furie, neîncredere, vinovăţie, neajutorare,
probleme de comportament : fuga de acasă, limbaj şi comportament agresiv. Invaţă ca violenţa este
un mod legitim de rezolvare a conflictelor sau de control asupra unei situaţii.

Bibliografie:
- Gheorghe – Eugeniu Bucur, Octavian Popescu- Educaţia pentru sănătate în familie şi în şcoală,
Editura Fiat Lux, 2004
- Mihai-Bogdan Iovu- Conceptualizarea abuzului si neglijarii copilului in familie , Editura Lumen,
2009;
- Simona Sanzianu- Fuga de acasa a adolescentilor (evaluari, implicatii, atitudini), editura Lumen,
2006;
- Turliuc Maria Nicoleta, Iolanda Tobolcea- Violenţa în familie: între stigmatizare, acceptare socială
şi intervenţie terapeutică, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008;
- Turliuc Maria Nicoleta- Psihologia cuplului şi a familiei, Editura Performantica, 2004;
**** Suport de curs- Programul Naţional de Educaţie pentru sănătate în şcoala romînească,
Formare de formatori-, 31 octombrie -5 noiembrie 2004

83
 O ŞCOALĂ FĂRĂ VIOLENŢĂ,
DEZIDERAT SAU REALITATE ?

Autor: Prof. psiholog, Irina Ciobănel

Colegiul Naţional ,,Mircea cel Bătrân”, Constanţa

În ultimele decenii, violenţa a cunoscut o evoluţie ascendentă, atât în sens cantitativ, cât şi ca
gravitate, suscitând interesul psihologilor şi al pedagogilor pentru studierea sa. În prezent, asistăm la
pătrunderea acestui fenomen chiar şi în mediul securizant al familiei, afectând cele mai frumoase
clipe de linişte ale membrilor acesteia.
Violenţa reprezintă una dintre problemele cele mai complexe cu care se confruntă societatea,
impunându-se controlul acestui fenomen în vederea stabilirii unui echilibru al relaţiilor
interpersonale.
Cea mai eficientă acţiune de prevenire a consecinţelor agresivităţii şi de reducere a izbucnirii
acesteia sub forma unor acte violente este capacitatea membrilor unei societăţi de a identifica, prin
cunoaştere, manifestările agresivităţii şi posibilitatea de anihilare a sa, printr-un comportament
adecvat.
Populaţia vizată de cercetare se regăseşte în mediul şcolar gimnazial, considerând că
adolescenţii ar avea mai multe şanse de înfrânare a agresivităţii, dacă acest aspect ar putea fi
identificat din timpul preadolescenţei.
Am utilizat două eşantioane de subiecţi, din învăţământul gimnazial, totalizând 91 de elevi,
reprezentative pentru populaţia constituită de elevii de gimnaziu, cu vârste cuprinse între 10 şi14 ani
şi au fost obţinute prin randomizare.
În vederea stabilirii nivelului de agresivitate prezent în mediul şcolar, am recurs la
următoarele instrumente: Inventarul de Personalitate Freiburg, Testul color Luscher, Testul de
frustraţie Rosenzweig şi un instrument personal (C.D.A.C)
În urma analizei şi interpretării datelor s-a stabilit că nivelul agresivităţii care caracterizează
preadolescenţii, în mediul şcolar, este relativ ridicat. Cunoaşterea profilului psihologic al elevilor
agresivi (profil identificat în urma cercetării şi care include trăsăturile: impulsivitate, nervozitate,
orientarea spre acţiuni care implică un risc deosebit, dominanţa, sadismul, răzbunarea, labilitatea
emoţională, vulgaritatea limbajului şi lipsa autocontrolului), oferă posibilitatea de a-i repera în
mediul şcolar pe cei care sunt predispuşi la acte violente.
Activitatea de identificare a elevilor cu un mare potenţial agresiv permite cadrelor didactice
şi profesorului psiholog să stabilească anumite planuri de abordare şi de reorientare a acestora spre
acţiuni cu caracter constructiv, în sensul de evitare a violenţei.
Întrucât cercetarea a demonstrat că această realitate nu se raportează direct la vârsta sau la
genul căruia îi aparţin persoanele agresive, deducem că ea poate afecta pe fiecare dintre noi (direct
sau indirect), dacă sunt îndeplinite anumite condiţii. Importantă este dezvăluirea mecanismelor
implicate de agresivitate, pentru a o putea domina, prevenind astfel violenţa.
Cercetarea a permis propunerea şi aplicarea unor tehnici de management al conduitelor
agresive şi invită la elaborarea unor noi demersuri cu caracter investigativ, care să aprofundeze
aspectele identificate, în vederea dinamizării relaţiilor din mediul şcolar, cu scopul prevenirii,
respectiv combaterii violenţei.
Raportându-ne la concluziile extrase, am iniţiat proiecte şi parteneriate menite să asigure prevenirea
şi combaterea violenţei în cadrul unităţii şcolare şi să ofere exemple de bune practici.
Cuvinte cheie : agresivitate, violenţă, management, resurse umane, optimizare, proiecte, succes
şcolar.

84
 ARGUMENT

Date fiind complexitatea şi actualitatea acestui aspect al realităţii cotidiene (violenţa),

cunoaşterea adecvată a mecanismelor sale şi a relaţiilor stabilite cu alte fenomene prezintă un real
interes, atât pentru cercurile ştiinţifice, cât şi pentru oamenii care se confruntă zilnic cu astfel de
manifestări.
Mijloacele de comunicare în masă sunt însetate de senzaţionalul agresiv. Sensibilitatea faţă
de acest fenomen a crescut datorită expunerii zilnice la un şir de orori care generează traumatisme
de mare amploare. Agresivitatea devine, astfel, mult mai diversificată, mult mai nuanţată, în raport
direct cu complexitatea sufletului omului contemporan. Intenţionat sau nu, societatea produce şi
cultivă frica, angoasa, care constituie forme ale agresivităţii psihoafective, omul modern fiind nevoit
să înveţe şi să trăiască fenomenul agresiv pe tot parcursul vieţii sale, sub diferite forme ale violenţei.
O operaţie de sondare în mecanismele secrete de producere a agresivităţii altora ne oferă
prilejul de a face o introspecţie în propria noastră fiinţă, descoperind sursele propriei agresivităţi.
În societate regăsim întreaga paletă a formelor violenţei: în propriile noastre case, în
instituţii, în mijloacele de transport, etc. De cele mai multe ori, manifestările persoanelor agresive
sunt criptice sau în stare de latenţă şi le descoperim numai în situaţia în care se exteriorizează prin
acte violente. În momentul impactului social, datorită lipsei noastre de cunoaştere a fenomenului,
conduitele agresive se dezlănţuie. Pentru că nu cunoaştem fenomenul, nu ştim nici ce comportament
să adoptăm pentru a ne salva de consecinţele acestuia, atât propria persoană, cât şi grupul social
căruia îi aparţinem.
Oamenii coabitează fără a fi diferenţiaţi pe criterii de reactivitate şi, până la manifestarea
agresivităţii, sunt consideraţi a fi persoane echilibrate şi integrate corespunzător în grupul social.
Cea mai eficientă acţiune de prevenire a consecinţelor agresivităţii şi de reducere a izbucnirii
acesteia este capacitatea membrilor unei societăţi de a identifica, prin cunoaştere, manifestările
agresivităţii şi posibilitatea de anihilare a sa, printr-un comportament adecvat. Spectrul agresivităţii
umane este deosebit de larg, iar mediul şcolar este cotat ca având înalţi parametri ai
comportamentului agresiv.
Caracterul dinamic al comportamentului agresiv a generat modalităţi multiple de abordare a
acestuia. O analiză pertinentă, în acest sens, se poate desfăşura numai pe baza integrării
cunoştinţelor din domeniile: etologie, biologie, fiziologie, psihologie, pedagogie, sociologie,
antropologie culturală, etc. Adăugând varietatea formelor de manifestare a conduitelor agresive şi
explicaţiile diverse care le sunt atribuite acestora, remarcăm faptul că ele se condensează sub forma
unui fenomen controversat, care stimulează interesul multor oameni de ştiinţă, dar şi al celor care
debutează în investigarea aspectelor esenţiale ale existenţei umane.
A trata agresivitatea ca fenomen cu semnificaţii strict negative şi mai ales ca exclusiv
dependent de subiectul agresiv este un demers limitativ, din perspectiva educaţiei, motiv pentru care
ne propunem să analizăm structurile fundamentale şi mediul de formare a conduitelor agresive, în
sensul adoptării unor soluţii optime.
Violenţa reprezintă o realitate socială care necesită o abordare obiectivă, menită să identifice
soluţii care pot fi utilizate în vederea prevenirii şi a reducerii sale. Verificând măsura în care nivelul
de agresivitate afectează comportamentul elevilor, se pot identifica modalităţi de tratare individuală,
care să culmineze cu menţinerea sau cu transformarea atitudinii, în raport cu normele şcolare, dar şi
programe ample, destinate managementului conduitelor agresive. Identificând resorturile
agresivităţii putem combate, în mod real, violenţa.

ANALIZA AGRESIVITĂŢII ŞI A VIOLENŢEI, CA FENOMENE CARE POT AFECTA

MEDIUL ŞCOLAR
1. Agresivitatea – delimitări conceptuale
Referitor la încercările de definire, analiză şi interpretare a agresivităţii de către specialişti,
remarcăm lipsa unui consens şi chiar mai mult decât atât, prezenţa unei diversităţi mai mari a
punctelor de vedere decât în cazul altor aspecte de natură psihologică. Refuzul adoptării unui criteriu

85
unic în vederea abordării agresivităţii se explică prin marea complexitate a acestei realităţi. Se
impun, astfel, anumite delimitări conceptuale. Agresivitatea nu trebuie confundată cu un
comportament antisocial, cu delincvenţa sau cu infracţionalitatea, întrucât nu orice manifestare de
acest tip poate fi caracterizată prin agresivitate. Destul de frecvent, agresivitatea este asociată şi
chiar confundată cu violenţa, datorită acţiunii lor simultane în diverse situaţii. Se observă, în cazurile
menţionate, tendinţa de a generaliza elemente cu caracter ocazional, care trebuie evitată. În acest
sens, se impune definirea agresivităţii, pentru a o separa (din raţiuni de ordin metodologic) de
aspectele cu care este identificată, în mod eronat.
Termenul provine din latinescul ,,agressio”, care înseamnă ,,a ataca”. Acesta se referă la o
stare a sistemului psihofiziologic, prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile
în plan conştient, inconştient şi fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării
sau umilirii unei fiinţe sau a unui lucru, învestite cu semnificaţie, pe care agresorul le simte ca atare
şi constituie pentru el o provocare. Avându-şi originea în mecanismul de excitabilitate al sistemului
nervos central, agresivitatea este o însuşire a fiinţelor vii, pe toată scara evoluţiei acestora. Aceste
trăsături caracterizează agresivitatea umană, manifestată în cadrul relaţiilor socioafective, registrul ei
întinzîndu-se de la atitudinea de pasivitate şi indiferenţă, refuz de ajutor, ironie, tachinare, până la
atitudinea de ameninţare şi acte de violenţă propriu-zisă. În sens restrâns, acest termen se raportează
la caracterul agresiv al unei persoane. Într-o accepţiune mai largă, termenul caracterizează
dinamismul unui subiect care se afirmă, care nu fuge nici de dificultăţi, nici de luptă. Pe un plan şi
mai general, caracterizează acea dispoziţie fundamentală, datorită căreia fiinţa vie poate obţine
satisfacerea trebuinţelor sale vitale, în special alimentare şi sexuale.
O lărgire in extremis a noţiunii de agresivitate poate conduce la echivalarea acesteia cu activitatea.
Agresivitatea este, desigur, o formă a activităţii. Fiecare act agresiv reprezintă o formă a activităţii,
dar nu orice activitate are caracter agresiv.
Antropologii utilizează termenul ,,agresiv” ca un sinonim pentru ,,războinic” şi consideră
drept acte agresive numai ciocnirile dintre grupuri de tipul războaielor, în timp ce etologii care se
ocupă de acest aspect comportamental consideră drept agresiv orice act care duce la separare sau
subordonare.
Psihologii sociali definesc agresivitatea ca fiind o conduită care intenţionează să facă rău, să
producă altuia durere, suferinţă sau moarte.
Agresivitatea este considerată a fi ,,orice formă de conduită orientată cu intenţie către
obiecte, persoane sau către sine, în vederea producerii unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri şi
daune.” (Mitrofan, Zdrenghea & Butoi,1997)
Agresivitatea reprezintă ,,o formă de comportament ofensiv a individului, care se consumă în plan
acţional sau verbal, constituind reacţia sa la o opoziţie, reală sau numai imaginară, din partea
celorlalţi.” ( Chelcea, Golu, Mamali, Pânzaru, Tucicov-Bogdan, 1981)
Pentru Neculau (1996), agresivitatea este ,,o caracteristică a acelor forme de comportament
orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune materiale, moral-psihologice sau
mixte.” Un rol deosebit, în analiza actelor agresive, este jucat de intenţie: persoana trebuie să
intenţioneze să facă rău, pentru ca actul său să fie considerat agresiv.
Principalele forme în care se prezintă agresivitatea sunt: excitabilitatea (sensibilitatea
maximă a sistemului nervos central faţă de factorii de mediu extern sau intern), impulsivitatea (actul
de violenţă agresivă), propulsivitatea (declanşarea agresivităţii datorită unui resort intern, în mod
involuntar), violenţa (utilizarea forţei pentru a se manifesta superioritatea), comportamentele
aberante (abaterile de la normalitatea ansamblului de manifestări observabile), comportamentul
agresiv (faptele antisociale).
Nu toate formele de agresivitate au un caracter negativ. Există situaţii în care anumite forme de
agresivitate sunt nu doar admisibile, dar chiar şi necesare. Sarcina educaţiei nu constă în blocarea
tuturor manifestărilor agresive ale copilului, ci în transformarea celor antisociale în prosociale, în
substituirea formelor brute de agresivitate prin alte forme care să poată fi acceptate de societate.
Când copilul sau adolescentul îşi apără deschis convingerile, atunci el aplică forme ale agresivităţii

86
prosociale, care susţin interesele colectivităţii. O astfel de atitudine se formează în relaţia specială
dintre educator şi copil.
Este dificil să se realizeze discriminări între cele două concepte, agresivitate şi violenţă.
M.Floro încearcă o diferenţiere în baza a trei criterii :
1. un criteriu funcţional: agresivitatea este o potenţialitate ce permite dirijarea acţiunii; ea ţine mai
mult de gândire, de analiză , în timp ce violenţa este de ordinul acţiunii noastre, o acţiune adaptată
obiectivului ce trebuie atins.
2. un criteriu de ordin topologic: agresivitatea este mai ales internă, în timp ce violenţa este mai ales
externă.
3. un criteriu etic: în timp ce agresivitatea , înţeleasă ca potenţialitate care îi permite individului să
înfrunte problemele, poate fi considerată acceptabilă, violenţa, în calitatea ei de acţiune ce produce
durere, este inacceptabilă.
2. Principalele forme de manifestare a agresivităţii în şcoală
Agresivitatea în şcoală este un fenomen extrem de complex, cu o diversitate de forme de
manifestare, care justifică folosirea terminologiei specializate.
A vorbi despre agresivitate, ca realitate cu semnificaţii strict negative, şi mai ales ca exclusiv
dependentă de subiectul agresiv, reprezintă un demers limitativ, din perspectiva educaţiei. De aceea,
ne propunem să analizăm structurile fundamentale şi mediul de formare a conduitelor agresive.
Principalele forme de manifestare a conduitelor agresive ale elevilor la nivelul şcolii sunt
vandalismul şcolar şi violenţele şcolare, de natură: fizică, verbală, psihologică şi simbolică.
Există o agresivitate a indiferenţei tuturor celor implicaţi în actul educaţional. Copilul poate
creşte în medii în care indiferenţa este rivalul esenţial al educaţiei în spiritul toleranţei, al respectului
de sine şi faţă de cei din jur. În analiza agresivităţii manifeste, se reafirmă contextualitatea ei, căci
interrelaţiile transformă individul într-un element al unui sistem, subordonându-l regulilor de
funcţionare ale acestuia. Dacă agresivitatea individului şi a grupului sunt semne ale unui apel la
comunicare, deducem că lipsa de comunicare determină indiferenţa faţă de propriile responsabilităţi
şi refuzul intercondiţionării. Indiferenţa celor care iau deciziile majore şi a educatorilor generează
frustrări esenţiale: lipsa bucuriei de a trăi, de a fi copil, adolescent, tânăr, om. Acestea produc un lanţ
de reacţii agresive, cu efecte distructive.
Agresivitatea indiferenţei simbolizează abandonul regulilor de solidaritate, ale cărui consecinţe
nefaste tind să fie conştientizate tot mai mult de către educatori.
În trecut, vandalismul şi violenţele şcolare erau interpretate ca fenomene disfuncţionale,
indezirabile şi chiar patologice. În ultimul deceniu, ele au început să fie percepute ca un fenomen
normal şi funcţional, care trebuie înţeles de educatori ca un gen particular de feedback, cu funcţia de
a semnaliza acele situaţii care impun o intervenţie educativă adecvată. Aceste manifestări deviante
pot exprima faptul că elevii percep situaţia ca fiind ameninţătoare, innacceptabilă, sau că au nevoie
de ajutor; de asemenea, ele pot indica educatorului că anumite reguli, după care se ghidează, nu sunt
funcţionale şi reclamă înlocuirea cu altele, concordante cu particularităţile situaţionale. Conduitele
agresive pot semnifica un protest împotriva unui eveniment neplăcut, provocat de cadrul didactic
sau nevoia de activitate, de stimulare, de recunoaştere sau de atenţie din partea acestuia.
Interpretarea agresivităţii elevilor din această nouă perspectivă, determină şi o altă concepţie
privind intervenţia educativă. Dacă se recunoaşte că agresivitatea elevilor nu este expresia unor
aspecte psihopatologice ale personalităţii lor, ci reacţii inadecvate la anumite situaţii frustrante,
specifice vieţii şcolare, premisa fundamentală a intervenţiei devine afirmarea capacităţii elevilor de a
se controla, de a-şi gestiona ei înşişi comportamentul, de a interveni sau participa la rezolvarea
propriilor probleme de comportament.
Considerăm că prezentarea principalelor forme de manifestare a conduitelor agresive la
nivelul şcolii în paralel este mai utilă, în vederea vizualizării trăsăturilor acestora, decât configurarea
lor succesivă. De aceea, recurgem la această modalitate în cele ce urmează:

Vandalismul şcolar este rezultatul unei Violenţa şcolară este, din punct de
descărcări a agresivităţii sau o răzbunare dirijată vedere statistic, cea mai frecventă conduită de

87
împotriva bunurilor materiale. (Frechette, 1987)
Se manifestă sub forma unor acte de violenţă
specifice, orientate către obiecte, bunuri sau
proprietăţi.
Până în 1980, era perceput în mod
stereotip, ca fiind arhetipul acţiunii fără motiv,
fără sens, făcut la întâmplare.
Odată cu creşterea statistică a actelor şi cu
abordarea ştiinţifică a conduitelor vandale, s-a
clarificat faptul că acestea au o motivaţie şi un
mesaj specific.
Din perspectivă socială, majoritatea
studiilor sociologice constată că vandalismul
este o conduită specifică adolescenţilor de sex
masculin, proveniţi din clasele sociale
defavorizate şi care trăiesc în marile oraşe.
Reprezentanţii teoriei subculturilor delincvente
consideră vandalismul o soluţie pentru
problemele grupului, soluţie percepută de
vandali ca fiind echitabilă, corectă, atât în
termeni instrumentali, cât şi în termeni
simbolici, expresivi şi emoţionali.
Actele de vandalism oferă grupului:
acţiune, excitaţie, ocazia luării unor decizii şi
asumării unor riscuri, sentimentul controlului şi
al puterii, senzaţia că se implică în ceva
important şi că nu rămân la periferia cursului
vieţii.
În cele mai multe cazuri, vandalismul nu
este un act de agresivitate lipsit de semnificaţie.
Considerând diferenţele relevante, atât la nivel
individual, cât şi la nivel social-contextual,
formele de vandalism vor avea, în special,
valenţe catharctic-expresive.
Variatele tipuri de vandalism au în comun
faptul că derivă din sentimentul nedreptăţii;
astfel, vandalismul devine o formă de restaurare
a echităţii, prin modificarea propriilor percepţii,
schimbarea raportului avantaj-dezavantaj şi
creşterea propriului avantaj. (Şoitu, 2001)
Teoria modelului echităţii explică
producerea vandalismului prin acţiunea
conjugată a trei serii de factori moderatori:
a) autocontrolul subiectului;
b) caracteristicile mediului fizic;
c) caracteristicile grupului;
Se impune prezentarea fiecărui factor, având în
vedere caracteristicile esenţiale ale acestora:
a) Autocontrolul presupune reprezentarea
psihologică a nivelelor de libertate ale
individului în diferite contexte, ceea ce
influenţează perceperea funcţionării
88
devianţă şcolară, atingând o creştere
spectaculoasă în ultima perioadă, în multe ţări
ale lumii.
Violenţa personală are cel mai mare indice în
şcoală, comparativ cu celelalte medii
instituţionalizate din societate, mediul şcolar
fiind cotat ca având cei mai înalţi parametri ai
agresivităţii.
În orice atac agresiv regăsim apelul la
forţă, pentru transformarea unui individ în
instrument, în folosul personal, precum şi apelul
la violenţă, pentru înlăturarea sau devalorizarea
semenului, perceput ca adversar.
În funcţie de planul de manifestare a
atacului, corelat cu tipul de prejudiciu adus
victimei, se poate discerne între violenţa fizică şi
violenţa psihologică, verbală.
Efectele violenţelor fizice vizează atât sănătatea
şi integritatea corporală a victimei, cât şi
evoluţia sa psihologică: în plan cognitiv –
autopercepţie negativă -, iar în plan emoţional –
teamă, depresie.
Violenţele verbale, psihologice, afectează în
special stima de sine.
În raport cu responsabilitatea pentru
producerea violenţelor, distingem: violenţa
instituţionalizată şi violenţa noninstituţionali-
zată. Prima formă decurge din modul de
funcţionare a şcolii. Violenţa şcolară poate fi
interpretată ca violenţă instituţionalizată, căci
prejudiciul şi suferinţa se realizează prin
intermediul regulamentelor şcolare; ele decurg
din structurile organizaţionale şi din raporturile
de putere instituite. În acest context, formele de
violenţă pot fi reprezentate de: etichetările,
discriminările, injuriile, atitudinile ironice ale
unor cadre didactice, de anumite metode sau
proceduri de orientare şcolară, de caracteristicile
unor probe de evaluare.
Sursele violenţei instituţionale sunt:
a) conceperea şi realizarea relaţiei pedagogice
exclusiv ca relaţie de putere;
b) decalajul între aspiraţiile sau valorile elevilor
şi oferta sau practica şcolară;
c) nedreptatea cadrelor didactice;
d) imobilismul;
e) funcţia de selecţie şi de ierarhizare a şcolii;
f) competiţia între elevi.
Analizând aceste surse, distingem următoarele
aspecte:
a) Conceperea şi realizarea relaţiei pedagogice
exclusiv ca relaţie de putere; se defineşte printr-
alternativelor disponibile, în funcţie de interese.
Cu cât creşte nivelul de autocontrol, cu atât se
reduc şansele de producere a actelor vandale.
b) În mediul şcolar, vandalismul a devenit, în
ultima perioadă, un fenomen curent. Şcoala, ca
instituţie, a devenit una dintre ţintele preferate
ale atacurilor vandale, atât din partea elevilor,
cât şi din partea celor din afara mediului şcolar.
Pentru a explica acest fenomen, majoritatea
studiilor invocă trăsăturile mediului fizic, în
special tarele arhitecturale ale clădirilor şcolare,
certitudinea de a fi libere în anumite perioade de
timp, semnele de indiferenţă din partea
autorităţilor, etc.
c) Grupul şcolar generează situaţii
competiţionale şi ierarhizări care oferă
oportunitatea valorizării unor elevi, dar în
acelaşi timp îi frustrează pe cei care nu reuşesc
să facă faţă cerinţelor şi care vor fi tentaţi să
dezvolte conduite agresive. Acestea din urmă se
vor manifesta în plan comportamental în cazul
în care vor interveni momente favorabile.
În mod particular, vandalismul şcolar
prezintă o serie de elemente caracteristice,
legate de:
-organizarea şi funcţionarea instituţiei educative;
-caracteristicile demografice ale populaţiei
şcolare;
- practicile sociale specifice;
- capacitatea şcolii de a eticheta sau ierarhiza
elevii.
Indicele de vandalism şcolar, diferă de la
o şcoală la alta, în funcţie de următorii factori:
-mărimea şcolii: cu cât şcoala este mai mare, cu
atât scade posibilitatea supravegherii continue şi
eficiente şi cea a identificării şi sancţionării
vandalilor;
-situarea şcolii în zone cu indice mai mare al
criminalităţii;
-compoziţia etnică, socială, rasială a populaţiei
şcolare: cu cât efectivele şcolare sunt mai
eterogene, cu atât indicele de vandalism şcolar
creşte.
Ca distribuţie în timp, cea mai mare frecvenţă a
acestui tip de acte se distinge în weekend-uri şi
în vacanţe, urmate de intervalele de după şi
dinaintea cursurilor, în acest timp ţinta devenind
foarte vulnerabilă.
Motivaţia specifică include:
-existenţa unor deficienţe în organizarea
activităţii educative;
-deficienţe de natură psihopedagogică;
89
o dinamică de tipul: cadrul didactic domină
elevii; elevii se lasă dominaţi. Raportul de putere
cadru didactic-elevi creează tensiuni, iar
nervozitatea şi stresul devin elemente
constitutive ale vieţii şcolare, reprezentând o
formă de agresivitate. Distanţa între concepţia
cadrului didactic şi a elevilor, referitoare la
relaţia pedagogică devine sursă de frustrare şi
violenţă în şcoală. În acest caz, elevii doresc un
învăţământ comprehensiv şi personalizat, bazat
pe relaţiile pedagogice de parteneriat, în timp ce
educatorii preferă stilul autoritar, care le
alimentează poziţia de putere în clasă. Aceste
diferenţe generează frustrare.
Cadrul didactic se poate confrunta cu anumite
dileme, în ceea ce priveşte stabilirea tipului de
relaţii cu elevii (Păun, 1999):
-a baza aceste relaţii pe afecţiune sau pe
indiferenţă;
-a limita aceste relaţii la transmiterea
cunoştinţelor sau a le extinde asupra
personalităţii elevilor;
- a judeca elevii după criterii generale
(rezultatele şcolare) sau în funcţie de calităţile
lor unice, individuale;
- a satisface propriile sale interese sau ale
elevilor.
Perspectiva psihanalitică situează la baza
oricărui proces educaţional factorii represivi
care se opun tendinţelor pulsionale ale copilului;
procesul educaţional include un nucleu care
constă în reprimarea instinctelor primare şi în
dezvoltarea valorilor morale, care să le
înlocuiască, contribuind astfel la formarea
supraeului individului.(Enăchescu, 1998)
În acest context, educatorul reprezintă
autoritatea, el fiind arhetipul modelului patern;
elevii sunt preluaţi de educator din familiile lor,
având, din punct de vedere psihanalitic,
semnificaţia de fii, prin statutul lor de discipoli.
Acest statut îi subordonează simbolic şi real
voinţei educatorului sub a cărui îndrumare se
află şi căruia îi datorează ascultare. Relaţia
pedagogică de subordonare şi obedienţă este, din
punct de vedere psihanalitic, o relaţie oedipiană,
căci presupune represiune din partea
educatorului. Astfel, elevii vor percepe şcoala ca
pe o instituţie totalitară, de tip frustrant.
b) Decalajul între aspiraţiile sau valorile
elevilor şi oferta sau practica şcolară: elevii vor
să fie trataţi ca persoane mature, responsabile,
dar cadrele didactice îi percep ca fiind
-anumite schimbări în mentalitatea autorităţilor
şcolare;
-transferul responsabilităţii financiare pentru
deteriorări, către companiile de asigurări;
-atmosfera impersonală, anonimă a şcolii;
-sentimentul elevilor de a fi abandonaţi de
scoală;
-deficienţe în relaţia şcolii cu familiile elevilor şi
transferul reciproc al responsabilităţii pentru
conduitele indezirabile ale elevilor.
Costurile economice şi sociale sunt foarte mari.
Ca tipologie, în şcoală predomină:
vandalismul- joc, vandalismul vindicativ şi cel
maliţios.
Semnificaţia vandalismului şcolar este, în
majoritatea cazurilor, o reacţie de protest; poate
fi interpretat ca o modalitate de a depăşi
plictiseala, ca un act de răzbunare împotriva unei
situaţii, percepută ca nedreaptă, sau ca un protest
împotriva autorităţilor şi regulilor şcolare.
În fiecare şcoală există elevi cu conduite vandale
izolate, accidentale, precum şi elevi la care
reacţia de tip vandal s-a cronicizat. La copiii la
care autocontrolul nu este încă format,
conduitele de vandalism sunt, între anumite
limite, naturale şi orice incident şcolar de acest
gen poate fi prelucrat în sens pedagogic,
urmărindu-se un dublu obiectiv: învăţarea-
exersarea autocontrolului şi evitarea sau
diminuarea situaţiilor frustrante, inechitabile.
Când asemenea demersuri nu duc la rezultate
sesizabile, iar tipul de reacţie agresivă se fixează
şi se generalizează, semnificaţia acestui tip de
conduită este aceea a unei inadaptări severe la
normele şi valorile şcolare, impunându-se astfel,
pentru diminuare, un demers specializat.
dependenţi de ştiinta lor. În timp ce elevii
aşteaptă să fie apreciaţi, trataţi şi recunoscuţi în
funcţie de aspiraţiile, interesele şi caracteristicile
lor de personalitate, cadrele didactice preferă să
îşi structureze atitudinea faţă de elevi valorizând
o singura variabilă – succesul şcolar. În astfel de
situaţii, trebuie avute în vedere urmatoarele
aspecte:
- Tipul de disciplină: elevii doresc un stil al
disciplinei şcolare bazat pe negociere, care să
ţină cont de capacitatea lor de autodirijare;
cadrul didactic preferă stilul bazat pe
supraveghere şi control excesiv.
-Tipul de valori: elevii valorizează aspectul
practic al unei profesii şi utilitatea imediată a
cunoştinţelor, valorizând puternic profesia;
educatorii valorizează instrucţia şcolară, cultura,
moralitatea.
-Tipul de cadru didactic: elevii doresc educatori
înţelegători, apropiaţi, deschişi dialogului,
capabili să personalizeze relaţia pedagogică;
profesorii doresc elevi conformişti, liniştiţi.
Strategiile utilizate în cazul decalajului sunt:
dură – educatorii se afirmă ca superiori elevilor,
distanţi, nu încearcă să-i cunoască, nu permit
iniţiative, negocieri, iar din perspectiva didactică
recurg la expunere -; flexibilă –permite dialog şi
relaţii pedagogice personalizate- .
c) Nedreptatea cadrelor didactice: elevii doresc
egalitate în tratament, în raport cu colegii; în caz
contrar, are loc o formă de violenţă psihologică
din partea educatorilor către educaţi.
d) Imobilismul: elevii sunt dinamici, expansivi,
au tendinţa de a se mişca, de a explora şi de a
manipula; şcoala le cere să fie liniştiţi,
ascultători; astfel, ia naştere conduita agresivă.
e) Funcţia de selecţie şi de ierarhizare a şcolii
provoacă devalorizarea de sine a celor cu eşecuri
şcolare, generând etichetare, marginalizare şi
excludere.
f) Competiţia între elevi produce sentimente de
rivalitate şi conflicte (Debarbieux, 1991).

Elevii vin la şcoală marcaţi de modelele de conduită agresivă din familie sau din mass-
media; ei au angoasele, frustrările, rivalităţile lor, pe care le „rezolvă” uneori prin propriile
manifestări agresive. La şcoală au asigurate condiţiile propice, căci există: potenţiale victime (copiii
mai slabi decât ei), ocazii (recreaţii, activităţi sportive, locuri nesupravegheate), şi motive (dorinţa
de valorizare, de statut, de atenţie). Educaţia şcolară promovează forme specifice de agresivitate,
tensiuni cadre didactice – elevi. Cele două forme de agresivitate coexistă, au dinamică proprie,
alimentată de cauze specifice.
Aceste tipuri de agresivitate au anumiţi factori comuni:

90
- abundenţa de modele de conduită agresivă din mass-media, căci scenele agresive sunt factori
incitativi pentru realizarea actelor de acest gen;
- mărimea şcolii, cât şi suprapopularea ei, întrucât într-o şcoală mai mare scade posibilitatea de
supraveghere eficientă, iar într-o clasă mai mare se deteriorează climatul afectiv-educativ, prin
scăderea posibilităţii de contact personal;
- eşecul şcolar: s-a dovedit că rata agresivităţii creşte direct proporţional cu indicele de eşec;
- tipul de disciplină: grija acordată de personalul şcolii şi de părinţi respectării disciplinei are un
efect de diminuare a agresivităţii.
Indiferent de cauză şi tip, agresivitatea este un fenomen trăit de cel puţin doi protagonişti:
autorul şi victima.
Autorii pot fi elevi cu un potenţial agresiv ridicat, cu deficienţe de autocontrol, impulsivi şi
imaturi social. Din punct de vedere academic, au rezultate şcolare mediocre, motivaţie redusă pentru
studiu, concretizată în absenţe frecvente. Ca vârstă, sunt în special elevi de şcoală primară sau de
gimnaziu, manifestându-se un declin vizibil al conduitelor agresive între 14 şi 16 ani. Pot fi foste
victime, care şi-au dezvoltat un model de reacţie agresivă, din teama de a nu mai fi victimizaţi.
Victimele-elevi au, în general o stimă de sine scăzută, fiind frecvent victime ale neglijării
sau ale abuzului emoţional, din partea părinţilor. Ele dezvoltă un model patologic al ataşamentului
emoţional. Sunt nesigure în relaţiile cu ceilalţi, speriate de gândul că orice persoană de care se
ataşează le va abandona.
Din punct de vedere fizic au, în general, o constituţie mai fragilă şi probleme de imagine (acnee,
fizionomii care nu corespund idealului vârstei, etc). Au, de obicei, hobby-uri „demodate”, care le
singularizează între colegi: cântă la vioară, citesc şi scriu poezii. Se remarcă anumite categorii de
victime: provocatoare (recurg la violenţe verbale, la tachinare, ironie şi dacă ceilalţi reacţionează
agresiv, raportează imediat profesorului), participative sau catalizatoare (îşi asumă în mod voluntar
rolul de victime, pentru a fi acceptate de alţii), false (reclamă mereu incidente imaginare,
comportamentul lor semnalând nevoia de atenţie din partea adultului).Consecinţele actelor agresive
( fie că iau forma vandalismului şcolar sau a violenţei şcolare) sunt deosebit de grave: când
victimele supravieţuiesc agresiunii şi îşi conservă capacitatea funcţională, sunt marcate profund, în
plan psihologic. Astfel, rămân cu sentimente de ruşine, devalorizare, culpabilitate; se diminuează
încrederea în sine şi în alţii, ca şi autonomia, concomitent cu deteriorarea autocontrolului.
2.1 Agresivitatea în relaţia cadru didactic – elev
Relaţia cadru didactic – elev este de tip special, fiind bazată în primul rând pe
comunicarea: verbală, paraverbală şi nonverbală. Actul comunicării poate sprijini sau impiedica
relaţia, în funcţie de transparenţa sau opacitatea sa. Ca proces psihosocial de influenţă, comunicarea
presupune acceptare, receptare şi producerea de modificări la nivel comportamental şi atitudinal.
Orice perturbare survenită în actul comunicării afectează în sens negativ relaţia educator-educat.
Adesea, menţinerea stării de confuzie şi de dezechilibru comunicaţional degenerează într-o formă de
agresivitate, iniţial latentă şi apoi, manifestată prin limbaj şi comportament. Climatul pozitiv din
şcoală nu influenţează doar formarea intelectuală, ci şi formarea unor conduite afective, a
comportamentului psihomoral, a imaginii de sine. Competenţa didactică presupune, pe lângă
competenţe de specialitate şi psihopedagogice, calităţi empatice şi psihosociale, capacitatea de a
pătrunde în viaţa interioară a grupului şi nu doar în viaţa elevului. Inexistenţa acestor calităţi
determină disfuncţionalităţi în relaţia cadru didactic – elev şi cadru didactic –grup, care conduc la
deprecierea climatului din clasă, apariţia primelor antipatii, divergenţe care generează un
comportament agresiv. Profesia de cadru didactic presupune exigenţe morale superioare, având o
posibilitate unică, de a modela „materialul” cu care lucrează. Nicola (1994) enumeră aptitudinile
generale şi speciale ale unui bun educator: aptitudinea de a cunoaşte şi de a înţelege psihicul celui
supus acţiunii educative, aptitudinea empatică, aptitudinea organizatorică, spiritul de observaţie,
tactul pedagogic şi măiestria pedagogică. Astfel, personalitatea-model a cadrului didactic se descrie
în termenii: centrarea pe stilul democratic, pornind de la trebuinţele elevului, căldura sufletească,
resorturi motivaţionale intrinseci, preocupare pentru rezolvarea problemelor educaţionale în funcţie
de contextul situaţional în care este plasat, centrat pe conversaţie şi înţelegere.

91
 Trăsăturile „indezirabile” ale cadrului didactic sunt evidenţiate de Mitrofan (1988): ignorarea
elevilor, lipsa stimulării interesului pentru învăţare, ironizarea elevilor, nervozitatea, aroganţa,
tonul ,,duşmănos”. Se remarcă necesitatea modernizării relaţiei pedagogice, a lărgirii statusului celor
doi poli – cadru didactic şi elev – , care să faciliteze o cooperare reală, să creeze un mediu adaptativ,
solicitări concordante cu diferenţele individuale dintre ei. Relaţia didactică este eficientă, în măsura
în care comunicarea funcţionează la nivel formal, informal, nonformal, cuprinzând atât mesajele
ştiinţifice, cât şi pe cele emoţional-afective.
Personalitatea cadrului didactic constituie o sursă de influenţă în formarea personalităţii
elevilor şi în reuşita şcolară.
2.2 Agresivitatea în relaţia elev – cadru didactic
În general, se asociază agresivitatea cu actul violent de lovire sau rănire, ignorându-se
registrul larg al agresivităţii umane, care cuprinde şi atitudini ca: pasivitatea, indiferenţa, refuzul
ajutorului, ameninţarea. Comportamentul agresiv este asociat cu acele manifestări care duc la
vătămarea celui atacat, fie că este vorba de rănire sau de distrugere, fie de enervare, ironizare sau
jignire. Actul agresiv al elevului, neputând să se materializeze în reacţii fizice brutale, datorită
repercusiunilor derivate din normele sociale, îmbracă forme subtile de manifestare, ca reacţiile
afective (intimidare) sau verbale (ironia, sarcasmul). Se pot distinge două forme majore ale
agresivităţii elevului: agresivitatea prosocială (serveşte interesele colectivităţii şi ale individului,
putând să se prezinte ca o conduită adolescentină a afirmării de sine, prin confruntarea cu alţii) şi
agresivitatea antisocială (conduita revoltei, exprimată prin refuzul tânărului de a se supune,
respingând tot ceea ce a învăţat şi i-a fost impus, prin acte inutile de nonconformism, indisciplină
gratuită, realizate prin ostentaţie, zâmbet batjocoritor, fugă de acasă şi de la şcoală, comportamente
în contratimp cu alţii, limbaj, comportare şi vestimentaţie neadecvate).
2.2.1 Cauzele agresivităţii elevului faţă de cadrul didactic pot fi grupate astfel:
~ Frustrarea elevului în şcoală: la copiii frustraţi sistematic şi care prezintă o toleranţă scăzută la
frustrare, având rar ocazia să-şi manifeste agresivitatea, se poate observa frecvent regresia
activităţilor cotidiene. Disciplina şcolară, prin normele impuse, poate deveni pentru elevii cu
reactivitate emoţională crescută, o sursă de factori frustranţi şi anxiogeni. Aceştia din urmă pot fi:
adaptarea la normele şcolare, mereu în schimbare datorită reformei actuale; intrarea elevului într-un
nou ciclu de învăţământ; unele atitudini nejustificate ale cadrelor didactice sau ale părinţilor;
creşterea standardelor de performanţă de către şcoli; competiţia pentru primul loc.
~ Frustrarea elevului prin notă: Elevii se simt uneori frustraţi, chiar dacă aprecierea sau nota
este obiectivă. Necunoaşterea baremelor de notare determină un dublu sens atribuit notei: unul dat
de elev (preadolescenţii şi adolescenţii au o mare capacitate de discernământ) şi altul dat de
educator. Pentru suprapunerea lor este necesar acordul între cadrul didactic şi elev în privinţa
criteriilor de notare. Este necesară formarea, la elev, a unei bune reprezentări asupra propriei
personalităţi. Gradul de maturitate afectivă a cadrului didactic este responsabil, în mare parte, de
calitatea raporturilor cu cel educat. Agresând, manifestând un comportament autoritar, cadrul
didactic va provoca reacţii agresive din partea elevilor, deci el însuşi va fi o sursă frustrantă.
~ Modelul social: Accentul cade pe experienţele de învăţare ale elevului, directe sau indirecte.
Elevul poate învăţa şi adopta comportamentul agresiv dacă este recompensat direct sau dacă observă
că ceilalţi sunt recompensaţi pentru astfel de manifestări. El are tendinţa de a-şi imita părinţii, fraţii,
colegii mai mari.
~ Predispoziţiile naturale: problemele de ordin neurofiziologic, disfuncţiile psihice, aspiraţiile socio-
culturale.
~ Predictorii timpurii: copilul-victimă a unor abuzuri; comportamentul de tip violent faţă de
animale; piromania; comportamentul excentric; agresivitatea de tip verbal.
~ Factorii de circumstanţă: reducerea supravegherii copilului sau a adolescentului; întreruperea unui
tratament medicamentos; prezenţa unor potenţiale victime; permisivitatea folosirii unor arme (în
special a celor de foc).

92
~ Factorii familiali: lipsa unor deprinderi de educaţie adecvate, din partea părinţilor; coerciţie,
bruscarea copilului; disciplina dură (autoritară); supravegherea severă; relaţiile afective reci şi
neimplicarea din partea părinţilor faţă de copii; evenimentele extreme stresante.
~ Factori ai vieţii sociale: influenţe familiale şi culturale; traficul de droguri; influenţele grupului,
ale culturii şi tradiţiei; prezentarea, de către societate, a unor modele, prin intermediul mass-media;
structura şcolară neadecvată (orar supraîncărcat, programa neadecvată cerinţelor elevilor, etc.,) .
~ Condiţii favorizante: aglomeraţia, poluarea sonoră, plictiseala, educatorii necalificaţi.
2.2.2 Forme de manifestare a agresivităţii elevului faţă de cadrul didactic
Un rol important în ceea ce priveşte exteriorizarea atitudinilor agresive de către elev îl deţine
indisciplina. Elevul indisciplinat nu este doar cel care înfruntă autoritatea şcolară, venind cu păreri
proprii, deosebite de cele ale profesorului. La fel de grave sunt atitudini ca: indiferenţa, plictiseala,
nesinceritatea, care sunt uneori forme de manifestare a agresivităţii. Se remarcă două tipuri de
agresivitate: benignă (biologic adaptativă la funcţiile de apărare a vieţii, ca reacţie la ameninţările
împotriva intereselor vitale) şi malignă (hiperagresivitatea, biologic neadaptativă, distructivă). În
relaţia didactică, există agresivitate când profesorul va stabili cu elevul o relaţie ca de la obiect la
obiect sau când elevul va trebui să comită un act de agresivitate pentru a nu fi victima agresivităţii
altuia. Agresivitatea apare şi când membrii actului educaţional actionează unii în detrimentul altora,
exclusiv pentru a depăşi propriile angoase.
Agresivitatea în şcoală este privită din două perspective, ca fiind :
~ Agresivitatea importată - acel tip de agresivitate adusă din exterior spre clasă, care se prezintă ca:
- agresivitate-copie, care reprezintă orice act de imitare a agresivităţii, pus în scenă mai ales prin
intermediul serialelor T.V şi a secvenţelor sportive cu lupte;
- agresivitate stocată, cu care elevul se încarcă potenţial, fiind rezultatul presiunilor agresive minore.
~ Agresivitatea intragenerată- care ia naştere în interiorul câmpului închis care constituie clasa şi
care nu ar fi posibilă fără existenţa clasei sau a unui loc cu semnificaţie similară.
Şoitu şi Hăvârneanu (2001) au sistematizat formele agresivităţii manifestate în şcoală,
stabilind următoarele categorii:
a) Agresivitatea cu efect imediat, în care sunt incluse: agresivitatea constitutivă actului şi
agresivitatea specifică locului.
a1) În cadrul primei forme, autoritatea pedagogică apare cu o putere de violenţă simbolică;
situaţia de noncomunicare şi pasivitate din partea elevului este percepută ca o agresivitate extremă
faţă de cadrul didactic; răspunsul elevilor în faţa educatorului este abandonul. În interiorul acestei
forme apare agresivitatea logistică, determinată de segmentarea timpului şi de nonrespectul spaţial
personal.
a2 ) Cea de-a doua formă subordonează alte trei categorii:
-Agresivitatea represiei, care generează sentimentul pierderii libertăţii, susţinând motivaţia negativă.
Aceasta produce fenomenul de reactanţă: elevii resimt pedeapsa ca pe o agresiune şi de aceea
nutresc sentimente de opoziţie şi de revoltă.
-Agresivitatea societală, care conţine ansamblul actelor agresive, prezente atât în societatea în
ansamblu, cât şi în diferitele grupuri.
-Agresivitatea inovării, manifestată asupra cadrului didactic prin intermediul instituţiei şi asupra
elevului de către cadrul didactic, când acesta din urmă neglijează propunerile novatoare venite de la
elevi.
b) Agresivitatea cu răsunet diferit îşi are originea în perioada vieţii şcolare, dar se va exprima
în viaţa adultă şi include:
b1) Agresivitatea notării. Nota este expresia numerică a gradului de adecvare între aşteptarea
profesorului şi răspunsurile elevului, reprezentând un moment de reflecţie. Totuşi, ea creează o
vibraţie, putând provoca depersonalizare, agresiune asupra particularităţilor fiecărui elev, în propriul
demers de cunoaştere.
b2) Agresivitatea regresiei. Are la baza relaţia dintre imaginea pozitivă pe care elevul vrea să
o prezinte celor din jur şi regresiunile apărute pe parcursul evoluţiei. Există trei cauze ale diferenţei

93
aspiraţii-rezultate: o slabă analiză a terenului iniţial al proiectului; imperfecta analiză a mijloacelor
proiectului; amplificarea mediatică a obiectivului.
b3) Agresivitatea perspectivelor. Apare mai ales la elevii în situaţie de eşec, care spun că nu
pot face nimic.
b4) Agresivitatea democratică. Scenariul democratic care induce impresia puterii decizionale
ascunde cea mai mare agresivitate intentată indivizilor. În cadrul şcolii, ansamblul acţiunilor
efectuate pe principiul majorităţii reprezintă acte agresive.
b5) Agresivitatea normativă. Exprimă ansamblul frustrărilor, interdicţiilor şi obligaţiilor pe
care grupul şi persoana dominantă le va impune, oral sau scris, fiecărui elev din grup.
c) Forme ale agresivităţii verbale a elevului. Dându-i elevului posibilitatea de a deveni partener activ
la dialog, se vor reduce considerabil ocaziile de descărcare agresivă a acestuia. În caz contrar, se
dezlănţuie agresivitatea cea mai periculoasă (cea transmisă prin cuvânt), manifestată sub forma
calomniei, a denigrării, a autodenigrării, a ironiei sau a sarcasmului. Cele mai frecvente modalităţi
ale agresivităţii în scris a elevului faţă de cadrul didactic sunt: scrisorile de ameninţare, mesajul
grafitti cu adresă directă, scrisul pe banci. Scopul este denigrarea morală şi socială a cadrului
didactic. Efectul de depersonalizare, de umilire, de negare morală în faţa lumii întregi nu este greu
de obţinut.
d) Agresivitatea elevului, exprimată prin atitudini corporale. Neputând recurge la forme verbale, în
multe situaţii elevii vor recurge la priviri ameninţătoare, nemulţumite, fixe, care sunt resimţite de
profesor ca fiind agresive. Privirile dezinteresate, încruntate, pot exprima mai mult decât o pot face
cuvintele.
După sursa frustrării, elevii dificili pot fi clasificaţi astfel:
- Elevii supraîncărcaţi au complexe de inferioritate, stimă de sine scăzută, personalitate confuză,
predispoziţie la izolare şi pasivitate; aceste trăsături determină renunţarea la efort, egoism, izolare.
- Elevii cu rezistenţă interioară faţă de cadrul didactic şi măsurile luate de acesta. Sursa frustrantă
rezidă în relaţiile greşite dintre elev şi cadrul didactic, care generează indiferenţă totală şi apatie faţă
de orice solicitare a educatorului; atitudine de respingere. Cauza este slaba pregătire psihologică a
cadrului didactic.
- Elevii care şi-au însuşit un nivel de aspiraţie impus de părinţi, şi care depăşeşte posibilităţile
şcolarilor, ajungând la epuizare, scăderea randamentului; nota constituie motiv de teamă, sursă
anxiogenă, valenţele pozitive devin negative, ajungând la permanentă tensiune.
- Elevii care nu reuşesc să se remarce în colectivul din care fac parte sunt nemulţumiţi de aprecierile
cadrului didactic. Mai ales la trecerea dintr-un ciclu în altul apare frustrarea, sentimentul că sunt
neînteleşi de educatori, ajungând la negativism, grosolănie, ignorarea aprecierilor profesorilor.
Cauza constă în diferenţa între nivelul de aspiraţie al elevului, nivelul formării în cursul anilor de
şcoală şi posibilităţile reduse de reeditare în noile condiţii şi exigenţe.
- Elevii hiperemotivi, în cazul cărora performanţa este devalorizată şi uneori ratată prin neadaptarea
afectivă, care duce la randament diminuat; sunt decompensaţi de o trăsătură de personalitate, sursă a
inadaptării şi a frustrării.
- Elevii cu deformare de tip autist (predominanţa vieţii interioare şi detaşarea activă de lumea
externă, fiind considerate ca simptome secundare ale schizofreniei). Ei interpretează relaţiile cu
colegii, cu cadrele didactice, prin prisma propriului interes. Ei sunt unicul criteriu pentru sine. La
limită, sunt rigizi, izolaţi, meticuloşi; nu au prieteni, căci nu reacţionează afectiv în mod firesc. Sunt
agresivi, distanţi, sunt surse permanente de conflict, iar frustrarea este indusă de factori externi cu o
tentă patologică. Sunt importante: atitudinea faţă de sine, relaţia interindividuală dezvoltată,
vulnerabilitatea faţă de eşec şi succes, sarcinile excesive, exigenţele externe sau nivelul superior de
aspiraţie, incongruenţa dintre eul real şi cel dorit.
2.3 Agresivitatea în relaţia elev – elev
2.3.1 Situaţii tipice în care se manifestă agresivitatea intragrupală
a) Ocuparea şi apărarea unor părţi ale spaţiului : oamenii îşi formează habitudini spaţiale, pe care le
respectă, în urma unei înţelegeri tacite. Distanţa individuală pe care o menţinem faţă de ceilalţi
depinde de intensitatea stimulilor emişi de ei şi în funcţie de cultura căreia îi aparţinem.

94
Prin împărţirea spaţiului se creează o ordine socială, care dă copiilor un sentiment de siguranţă. Se
stabileşte o ordine, care conduce la stabilitate şi bunăstare.
b) Disputarea obiectelor. Adesea, copiii se ceartă datorită unor obiecte dorite de toţi. La vârstele cele
mai mici ei încearcă, de cele mai multe ori fără menajamente, să intre în posesia obiectelor dorite,
smulgându-le partenerului de joc. Copiii mai mari respectă proprietatea,
întrucât intervin inhibiţiile sociale.
c) Influenţa luptei şi a cooperării asupra structurii grupului şi a relaţiilor intragrupale. În general,
concurenţa conduce la scindarea grupului şi la conduite agresive între „ taberele” formate. Când
câştigătorul îşi poate atinge scopul doar prin frustrarea învinsului, între cei doi
se instalează o tensiune ostilă şi apare o imagine negativă a celuilalt. Propriile performanţe sunt
supraestimate, iar ale celorlalţi tind să fie subestimate. Prin cooperare, vechile dispute pot fi
deconstruite.
d) Apărarea partenerului social. Când copiii sunt atacaţi de adulţi, se declanşează la ceilalţi oameni
reacţia de a-i apăra.
e) Năzuinţa ierarhică. Elevii tind spre recunoaştere; ei încearcă să se distingă prin anumite
performanţe, pentru ca cel puţin pentru o perioadă, să se situeze în centrul atenţiei grupului.
Categorizarea elevilor în funcţie de dotarea lor are un caracter adaptativ. Deşi năzuinţa ierarhică
presupune competiţia, de cele mai multe ori, superioritatea nu se asigură prin utilizarea forţei. Când
o poziţie în ierarhie este obţinută pe cale agresivă de către elev, aceasta se întamplă prin intermrdiul
unei forme ritualizate de impunere. Ierarhia presupune nu doar năzuinţa ierarhică, ci şi
disponibilitatea la supunere şi loialitate. Dominaţia unui elev bazată pe violenţă se află în dezacord
cu natura umană, trezind de fiecare dată contraviolenţa. Ierarhizarea se manifestă deja în grupurile
de elevi: cei cu rang înalt se află în centrul atenţiei celorlalţi membri ai grupului; ei îndeplinesc un
rol conducător în joc şi în aplanarea conflictelor.
f) Agresivitatea explorativă. Comportamentul agresiv este utilizat adesea pentru testarea spaţiului
social de mişcare. Copiii se comportă agresiv pentru a vedea cât de departe pot merge. Răspunsul
celorlalţi le indică limitele toleranţei, precum şi norma comportamentală a culturii din care fac parte.
Acest tip de agresivitate permite descoperirea punctelor slabe ale partenerilor.
g) Agresivitatea educativă. Încălcarea regulilor convieţuirii, atrage după sine pedeapsa. În grupurile
de copii, cei mai mari îi pun la punct pe cei care încalcă regulile jocului: vinovaţii sunt ironizaţi şi
adesea, pedepsiţi fizic. Adesea, agresivitatea educativă urmăreşte să-l plaseze pe novice într-o
poziţie ierarhică inferioară.
h) Reacţia de respingere a anormalului. Membrii unui grup care se abat de la normele stabilite, devin
adesea ţinta agresiunii. Aceasta îi constrânge pe cei care contrazic regulile impuse să se adapteze.
Reacţia se manifestă într-o formă nedeghizată în şcoală, elevii putând să se manifeste foarte crud. A
râde de cineva presupune o motivaţie agresivă. Râsul pare a avea un efect detensionant, de
descărcare a agresivităţii.
2.4 Controlul agresivităţii intragrupale
a) Semnale care inhibă agresivitatea: omul, în general, dispune de o serie de semnale de liniştire care
inhibă agresivitatea şi activează comportamentul de ajutorare: plânsul, lăsarea capului în jos,
zâmbetul prietenos şi alte mişcări expresive ale disponibilităţii la contact.
b) Rolul ierarhiei: oamenii manifestă disponibilitate pentru încadrarea într-o ierarhie, de a se supune
pentru un timp celor superiori în rang. Aceasta înlătură luptele ierarhice neîntrerupte, care ar
perturba considerabil viaţa grupului.
c) Confruntările ritualizate
c1) Luptele ritualizate. Prin inventarea diferitelor instrumente care pot fi folosite ca arme, omul a
devenit un potenţial ucigaş. Presupoziţia pentru funcţionarea controlului cultural al agresivităţii este
acceptarea regulilor de către cei doi combatanţi.
c2) Agresivitatea verbală merge de la degradare până la dezumanizare, implicând în acelaşi timp
ameninţarea excluderii. Elevul poate creea prin cuvinte situaţii declanşatoare ale agresivităţii. Astfel
de stimuli verbali determină, în cele din urmă, reacţii de răspuns. Luptele verbale joacă un rol

95
important, în special pentru tinerii între 15 şi 17 ani, care apreciază abilitatea verbală. Cei mai agili
reuşesc ca prin răspuns să anuleze virulenţa atacului.
d) Aplanarea conflictelor, consolarea, medierea. În mod spontan, elevii iau apărarea unui congener
care a fost atacat. Asemenea intervenţii nu contribuie la extinderea conflictului. Ei se opun
continuării luptei şi îi consolează pe cei jigniţi, prin mângâieri şi alte gesturi de încurajare. Faptul că
de la doi ani copiii reacţionează puternic la certurile din jur, angajându-se ca mediatori,
demonstrează că agresivitatea individualizată a omului este controlată eficient, printr-o serie de
comportamente înnăscute.
e) Ritualurile de apropiere. Mijloacele cele mai eficiente de luptă împotriva agresivităţii sunt oferite
de repertoriul relaţiilor părinţi-copii.
f) Obiceiurile-supapă. Tensiunile agresive tind spre descărcare. Obiceiurile servesc acestui scop,
ceea ce face ca agresivitatea să se descarce în mod inofensiv. Agresivitatea poate fi descărcată şi în
luptele sportive, în „luptele-joc”, în sporturile combative.
3. Modalităţi de influenţare a conduitelor agresive
Ca fiinţă socială cu tendinţe agresive, omul are de rezolvat problema controlului agresivităţii.
În cadrul grupului propriu, el previne provocările şi mediază conflictele care apar între membrii săi.
Conflictele care nu pot fi evitate sunt estompate prin apelarea la ritualuri de conciliere. Un gest larg
răspândit de alinare şi calmare este îmbrăţişarea. Nu este dificil să îl recunoaştem ca fiind gestul
protector întâlnit în repertoriul mamei şi care s-a ritualizat într-un gest de mângâiere şi salut.
Modelele de alintare din cadrul comportamentului parental îşi au corespondentul în semnalele care
le declanşează. Acestea sunt încadrate în repertoriul stabilirii de contacte şi de reducere a
agresivităţii sub numele de „apeluri infantile”.
Prin cunoaşterea cauzelor care stau la baza unor acte agresive, se poate interveni în direcţia
atenuării lor. Cauzele care derivă din planul social sunt: reţeaua justiţiară şubredă, absenţa
motivaţiei, insecuritatea socială a elevilor, neimplicarea celorlalţi în evenimentele importante ale
elevilor. Dimensiunea afectivă în educaţie, are o importanţă majoră, ea înscriindu-se între marile
probleme care frământă omenirea în demersul de perfecţionare a fiinţei umane. Arta celui care se
ocupă de educaţia copilului trebuie să vizeze dezvoltarea tuturor însuşirilor afective şi a datelor
fiziologice naturale, care sunt compatibile cu cerinţele mediului său social. Ar trebui ca omul să
reacţioneze agresiv numai în cazul unei frustrări extreme, a unei încălcări flagrante a drepturilor
sale. În realitate, există agresiuni fără un temei real. Spectrul agresivităţii umane este larg. Omul îşi
poate orienta agresivitatea în mod direct asupra unui obiect (dar şi animal sau semen), lovindu-l,
jignindu-l, sau ironizându-l; în mod indirect, adversarul este vorbit de rău, sau păcălit. Tot o
manifestare ostilă este şi refuzul contactului social ( neacordarea de ajutor, neacceptarea
comunicării). Agresivitatea poate fi îndreptată împotriva unui individ sau grup şi poate include atât
conflictul ideologic, cât şi pe cel armat. (Eibl-Eibesfeldt,1995)
Până la aproximativ doi ani, majoritatea reacţiilor agresive ale copiilor nu sunt direcţionate
spre un anumit scop, ci constituie doar o descărcare emoţională. Adaptat reacţiilor adultului, copilul
va începe să dezvolte comportamente de obţinere a recompensei sau de evitare a pedepsei. De acum
înainte, reacţiile agresive nu vor mai reprezenta descărcări emoţionale lipsite de scop, ci vor fi
provocate de supărare. Experienţa acumulată ulterior îl va ajuta să aleagă între supărare şi
comportamente agresive directe.
S-au remarcat strategii de procesare a informaţiilor sociale la copiii agresivi:
1. Când analizăm informaţia despre un eveniment social, copilul agresiv o reţine doar parţial.
2. Când interpretăm elementele cheie ale unei situaţii sociale noi, copilul agresiv este tentat să
atribuie intenţii ostile evenimentelor ambigue şi să aştepte manifestări agresive din partea celorlalţi.
3. Când se află în căutarea unor posibile moduri de a răspunde la o situaţie, copilul agresiv
este tentat să genereze reacţii agresive. El dovedeşte o cunoaştere semnificativ redusă referitoare la
rezolvarea problemelor sociale.
4. Când iau în considerare consecinţele pe care le pot genera diversele reacţii alternative, persoanele
agresive pot trunchia evaluarea corectă, ca rezultat al rapidei dezvoltări a reacţiilor emoţionale.

96
5. În punerea în aplicare a răspunsurilor selectate, copilul agresiv poate suferi o limitare a capacităţii
de monitorizare a consecinţelor acţiunilor, datorită deficitului autocontrolului şi coordonării verbale,
ceea ce îl dezavantajează în relaţiile interpersonale.
3.1 Modele de control al agresivităţii umane (Eibl-Eibesfeldt, 1995)
a) Ritualizarea confruntării este atât filogenetică, cât şi culturală. Ritualizările filogenetice
determină comportamentul expresiv (ameninţarea) şi joacă un anumit rol în cadrul conflictelor
intragrupale. Regulile culturale controlează folosirea armelor. Acest lucru este valabil pentru
conflictul intragrupal şi pentru cel intergrupal; totuşi, în al doilea caz ritualizările conflictului sunt
mult mai puţin dezvoltate. Agresiunea verbală înlocuieşte măsurarea fizică a forţelor.
b) Comportamentele de supunere sunt în parte înnăscute (smiorcăitul, plânsul), în parte create
cultural (depunerea armelor). Apelurile pot fi verbalizate. Întreruperea conflictului prin întoarcerea
spatelui, părăsirea temporară a grupului şi prin refuzul de a participa la comunicarea verbală,
reprezintă atitudini agresive clare, care permit totuşi, prin distanţarea simultană, evitarea
conflictului.
c) Intervenţia unui terţ poate fi observată în conflictele intragrupale, precum şi în conflictele dintre
grupuri. Apelurile constau, pe de o parte, în invocarea unei înrudiri reale sau fictive, apoi în
relevarea urmărilor îngrozitoare ale conflictului şi în final, în ameninţări. Intervenţia unei autorităţi
ponderatoare joacă un rol important în rezolvarea conflictelor intragrupale. Ea este mai puţin
importantă în conflictele dintre grupuri, deşi epoca modernă a înregistrat un progres în această
direcţie. Formele culturale de rezolvare a conflictului prin intervenţia unui terţ sunt utilizate atunci
când autoritatea este transmisă unui membru al grupului sau unui grup, cu scopul de a media sau de
a pronunţa o sentinţă, pe baza obiceiului recunoscut, sau a unui sistem de legi. În interiorul grupului,
agresivitatea este controlată eficient de judecători şi de apărătorii instituţionali ai ordinii. Aceştia au
puterea de a sancţiona încălcările păcii sociale. Şi în relaţiile dintre grupuri se conturează o
dezvoltare într-o direcţie identică, fără ca dreptul şi instituţiile care-l realizează să fie suficient de
consolidate.
d) Ierarhia este un mijloc de organizare socială şi, ca urmare, de control al agresivităţii. Ea
face ca, în context social, manifestările unei persoane să fie previzibile. Faptul acesta elimină multe
conflicte. S-a vorbit mult despre faptul că, în cadrul piramidei ierarhice, agresivitatea este transmisă
în jos, ceea ce o diminuează, sau despre faptul că agresivitatea se concentrează asupra unui „ţap
ispăşitor”, întărindu-se coerenţa interioară a grupului.
e) Comportamentele de relaţionare şi conciliatorii sunt pe de o parte înnăscute, derivate din relaţia
mamă-copil. Ritualizările culturale apar prin verbalizarea apelurilor, care în principiu rămân
aceleaşi, adică infantilisme verbalizate şi acţiuni de îngrijire. Astfel, se practică darurile verbale, prin
intermediul dorinţelor de bine. Ritualurile de salut şi sărbătorile arată modul în care se întrepătrund
ritualizările culturale şi adaptările filogenetice. Schimbul de daruri joacă un rol important în relaţiile
intragrupale şi în relaţiile dintre grupuri. În cel de-al doilea caz, el exprimă dorinţa de pace.
f) Evitarea provocărilor prin eliminarea semnalelor care declanşează agresivitatea.
g) Limitarea prin lege a agresivităţii. Stabilirea unei autorităţi legale presupune dezvoltarea
dreptului, care să facă din agresiune un tabu. Pe această cale se asigură în cadrul grupului evitarea
escaladării conflictului.
h) Evitarea prin „ruptură” a conflictului joacă un rol important pentru om.
i) Obiceiurile-supapă permit membrilor grupului să-şi consume agresivitatea fără să prejudicieze
grupul.
j) Realizarea căsătoriilor, în vederea împiedicării conflictelor dintre grupuri. Acesta este unul dintre
mijloacele de a ţine deschise canalele de comunicare şi de a contopi grupurile în unităţi mai
cuprinzătoare.
k) Menţinerea posibilităţilor de contact chiar între părţile adverse. Este vorba de sărbători şi de
faptul că anumite persoane, care joacă rol de mediatori, pot circula fără riscuri între cele două părţi.
l) Trezirea conştiinţei umanitare şi integrarea politică şi economică constituie alte căi de a evita
conflictul dintre grupuri. În acest scop se apelează la valorile propriei familii. Se poate vorbi, în
acest caz, de o extindere a etosului familial. La aceasta contribuie şi educarea în vederea păcii şi

97
repudierea conştientă a modelelor agresive.Concepţia conform căreia ar exista o motivaţie agresivă
înnăscută deschide o perspectivă înfricoşătoare, în raport cu care un instinct agresiv nu poate fi
abolit prin reforme sociale sau prin atenuarea frustrărilor. Nici toleranţa parentală completă, nici
satisfacerea oricărei dorinţe nu va îndepărta acest conflict interpersonal în întregime. Berkowitz
(citat în Eibl-Eibesfeldt, 1995) postulează în mod pesimist că odată acceptată teza impulsului
agresiv, numai forţa şi represiunea pot restabili ordinea morală. Însă, dincolo de această opinie,
trebuie să avem în vedere faptul că în orice situaţie, măsurile care reprimă agresivitatea au doar o
eficienţă parţială. Este acceptată ideea că reprimarea impulsului poate avea efecte degenerative
asupra mecanismului fiziologic al agresivităţii; în ciuda acesteia, o dispoziţie agresivă există şi cu
cât este mai mult reprimată, cu atât mai uşor se va declanşa la proxima ocazie. Este posibilă
reducerea agresivităţii, dar nu eliminarea ei în întregime.
Freud (citat în Eibl-Eibesfeldt,1998) afirmă că ,,agresivitatea nu poate fi eliminată, dar ar putea fi
neutralizată prin activarea tuturor acelor forţe care creează legături emoţionale între oameni”. El
priveşte dragostea ca fiind opusul agresivităţii.Limitarea tendinţelor agresive nu diminuează
disputele din viaţa oamenilor. Chiar şi îndeplinirea celor mai banale sarcini se bazează pe porniri
agresive. Este posibilă, în acelaşi timp, cultivarea unei mari varietăţi de „supape de siguranţă” care
să devieze agresivitatea; un exemplu ar fi competiţiile sportive. Câştigarea sentimentului identităţii
pe calea agresivităţii este periculos datorită puternicei încărcături emoţionale. Adesea ne apărăm
idealurile cu aceeaşi înverşunare cu care ne apărăm copiii şi, într-un anumit sens, „idealurile noastre
sunt copiii noştri spirituali”.( Eibl-Eibesfeldt, 1998) Un mecanism de diminuare a agresivităţii este
cel de utilizare a unui repertoriu de gesturi de liniştire şi de supunere, care la om este destul de
bogat. Cel mai important mod de semnalizare a prieteniei la om este zâmbetul. Posedând acest
model comportamental înnăscut, ne putem împrieteni chiar şi cu persoane complet străine. Zâmbetul
dezarmează! Printr-un număr mic de semnale, ne putem linişti congenerii în numai câteva secunde.
Este impresionant cât de repede poate fi calmată o persoană plină de furie cu un zâmbet, un gest de
supunere sau prin invocarea unor scuze. Caracteristicile copilului mic au un efect calmant prin ele
însele. Deoarece copiii inhibă actele agresive prin simpla lor înfăţişare, ei sunt adesea învestiţi cu
funcţia de „îmblânzire” a agresorului. Pentru ca gesturile de supunere-liniştire să fie eficiente, sunt
necesare două condiţii: victima să dispună de suficient timp pentru a semnaliza, iar agresorul, pentru
a observa semnalele respective. Aceste condiţii nu mai sunt în general îndeplinite atunci când au loc
atacuri armate. Inhibiţiile noastre înnăscute sunt anulate de progresul tehnologic, căci utilizarea
armelor permite uciderea de la distanţă a celor pe care nu mai avem posibilitatea de a-i trata ca
fiindu-ne semeni. Chiar mai serios decât invenţia armelor trebuie privită capacitatea noastră de a ne
transforma inamicul în „întruchiparea răului”. Datorită intelectului dezvoltat, fiinţele umane se pot
autoconvinge că oponenţii lor nu sunt tot oameni, ci monştri periculoşi care trebuie ucişi. Procesul
transformării inamicului într-un demon nu constă numai în simpla sa stigmatizare ca fiind un
monstru, ci mai ales în trezirea fricii şi a neîncrederii. Dintre factorii care îl fac pe om să-şi
depăşească inhibiţiile sale, cel mai periculos pare a fi capacitatea de a dezumaniza un semen. Se
poate desprinde rolul cunoaşterii interpersonale în inhibarea agresivităţii la om.
Fiinţele umane însoţesc adesea situaţiile în care trebuie să comunice informaţii neplăcute cu
scuze şi alte gesturi prieteneşti. Deducem că principalul rol al ritualurilor sociale este acela de a
diminua agresivitatea.
3.2 Modalităţi de reducere a agresivităţii infantile
Recompensarea comportamentului agresiv, atitudinea indulgentă sau stimulativă a cadrelor
didactice faţă de agresivitatea deschisă a elevului, nu numai că nu duc la scăderea acesteia, ci
dimpotrivă – măresc, într-o măsură considerabilă, manifestările similare ale acestuia. În anumite
situaţii, catharsis-ul este o trăire emoţională existentă în mod real, dar greşeala constă în încercarea
de a-l utiliza în vindecarea elevului agresiv. Sub influenţa catharsis-ului, elevul nu se detaşează de
agresivitatea acumulată. Dimpotrivă, sub influenţa detensionării sale momentane, va căuta ulterior
posibilitatea de a fi agresiv în toate conjuncturile frustrante. Cercetările psihologice confirmă faptul
că agresivitatea nu poate fi vindecată prin indulgenţa faţă de ea şi nici chiar prin recompensarea

98
manifestărilor agresive, în speranţa de a epuiza cândva impulsul interior. De fapt, se produce chiar
opusul asteptărilor: agresivitatea recompensată măreşte cantitatea acestui comportament nedorit.
Pedepsirea comportamentului agresiv conduce la blocarea formelor repudiate astfel, dar nu
şi la scăderea supărării şi a dorinţei de răzbunare. Dimpotrivă, în sensul legii frustraţie-supărare,
tendinţele agresive ale elevului vor fi mărite de toate acele pedepse pe care el le consideră nedrepte,
dar pe care este nevoit să le suporte de frica unei noi pedepse, obligat fiind la toleranţă, la umilinţă.
El va căuta forme ascunse, admisibile social, ceea ce presupune depistarea punctului slab al
părintelui, al educatorului. În momentul în care evadează din cadrul paralizant al vieţii familiale şi
nu simte greutatea ameninţătoare a pedepsei nemijlocite, copilul – a cărui viaţă de acasă decurge în
limitele rigide şi amare impuse de autoritatea părintească şi care acasă nu are drepturi, ci doar o
singură obligaţie fundamentală (de a se supune fără nici o obiecţie) – îşi dă imediat frâu liber
supărării, afectelor sale acumulate. Se distinge astfel cauza esenţială a agresivităţii şcolare, a
atitudinii hiperagresive faţă de colegi, cauză pe care ştiinţa o denumeşte transfer de agresivitate.
Acesta se prezintă semnificativ mai intens şi mai frecvent la copiii puternic frustraţi şi aspru
pedepsiţi faţă de ceilalţi membri ai grupului. Pedepsirea agresivităţii deschise îl frustrează pe copil şi
astfel generează supărare şi o tendinţă agresivă nouă. Dacă se simte ameninţat de o pedeapsă aspră,
atunci îi apare o inhibiţie motorie; în aceste cazuri, deşi copilul se abţine de la acţiunile agresive
deschise, totuşi tendinţa este prezentă, şi dincolo de faptul că ea apare frecvent la suprafaţă sub
formă simbolică, totodată deviază mult dezvoltarea personalităţii.
Se remarcă faptul că atât recompensarea cât şi pedepsirea agresivităţii constituie deopotrivă
noi izvoare de agresivitate.
Agresivitatea infantilă poate fi cel mai bine controlată când educatorii privesc comportamentul
elevului cu calm şi înţelegere, atunci când cerinţele lor nu depăşesc capacităţile sale de realizare şi
atunci când menţinerea consecventă a exigenţelor îi asigură experienţe omogene, fără ca această
consecvenţă să devină mecanică, sacrificând confortul emoţional şi fizic al copilului. Încălcarea
regulilor trebuie să fie judecată prin analiza factorilor conjuncturali şi nu în funcţie de dispoziţia
educatorului. Stăpânirea de sine a părintelui poate fi garanţia autocontrolului copilului.
4. Modalităţi de prevenire a violenţei
4.1. Oferirea unui exemplu bun
Copiii învaţă cum să se comporte urmărindu-i pe adulţi. Părinţii trebuie să facă un efort pentru a-şi
păstra un sens al valorilor şi al moralei, în paralel cu modul de a se exprima non-violent şi de a oferi
un exemplu în acest sens.
4.2. Folosirea metodelor de disciplinare non-violente
Dacă un copil este lovit drept pedeapsă, el va învăţa că violenţa este permisă în orice situaţie (cei
mici nu au cum să înţeleagă rolul unei pedepse, mai ales dacă nu înţeleg cu ce au greşit ). Există
suficiente căi de pedepsire fără violenţă. Este important să ne amintim mereu să recompensăm un
comportament frumos.
4.3. Limitarea expunerii la violenţă
Trebuie să se acorde o mare atenţie programelor de la televizor, casetelor video şi programelor de pe
internet pe care copilul le urmăreşte şi să se limiteze expunerea acestuia la temele violente.
Pistoalele şi săbiile de jucărie, dar şi alte jucării ce promovează violenţa şi agresiunea trebuie
limitate şi monitorizate.
4.4. Este relevant să i se ofere copilului multă afecţiune şi atenţie
Copiii care se simt iubiţi, în siguranţă şi care au format un sentiment de încredere cu adultul care-i
îngrijeşte sunt mai puţin violenţi şi agresivi decât ceilalţi. Putem construi acest sentiment de
încredere şi siguranţă al propriului copil avand un rol activ în viaţa lui, petrecând în mod consistent
suficient timp de calitate cu el şi oferindu-i multă dragoste, laude şi încurajări. Chiar şi o perioadă
de timp scurtă petrecută astfel, poate aduce numai satisfacţii si pentru părinte, dar mai ales pentru
copil.
5. METODOLOGIA CERCETĂRII
5.1. Obiectivele şi ipotezele cercetării
Obiectivele

99
1.Identificarea factorilor de personalitate care corelează cu manifestările agresive din mediul şcolar.
2.Stabilirea nivelului de agresivitate care caracterizează preadolescenţii.
3.Compararea gradelor de agresivitate prezente la începutul şi respectiv finalul etapei
preadolescenţei.
4. Studierea conduitelor agresive dezvoltate de băieţi, comparativ cu cele exprimate de fete.
5.Precizarea tipului de relaţionare între reuşita şcolară şi conduitele agresive ale elevilor.
6.Evidenţierea relaţiei: mass-media - conduitele agresive din mediul şcolar.
Ipotezele cercetării
1.Se prezumă că băieţii au tendinţe agresive mai pronunţate, comparativ cu fetele.
2.Prezumăm că există o corelaţie directă între tipul programelor T.V vizionate şi prezenţa
comportamentului agresiv.

5.2. Eşantionul
Populaţia vizată de cercetare se regăseşte în mediul şcolar gimnazial. Am ales
preadolescenţi, dat fiind faptul că elevii din clasele primare sunt prea mici pentru a face faţă testării
cu instrumentele utilizate (care de altfel nici nu le sunt destinate), iar viitorii adolescenţi ar avea mai
multe şanse de înfrânare a agresivităţii, dacă acest aspect ar putea fi identificat din timpul
preadolescenţei. Un motiv în plus pentru a nu alege adolescenţii, îl constituie cunoaşterea crizei de
originalitate, cu care se confruntă cei mai mulţi dintre aceştia şi care ar putea determina confuzii,
existând posibilitatea de a identifica nonconformismul şi dorinţa de a ieşi în evidenţă cu
comportamentul agresiv. În plus, s-a dovedit ştiinţific manifestarea unui declin vizibil al conduitelor
agresive între 14 şi 16 ani, ceea ce ar reprezenta un impediment în stabilirea relaţiilor acestora cu
alte fenomene.
Date fiind motivele enunţate, am utilizat două eşantioane de subiecţi, din învăţământul gimnazial,
totalizând 91 de elevi. Primul eşantion este alcătuit din elevii a trei clase aV a ,iar cel de-al doilea este
format din elevii a trei clase aVIIIa, aparţinând Şcolii Generale „Ion Borcea”, Agigea. Eşantioanele
formate din cele şase clase se doresc a fi reprezentative pentru populaţia constituită de elevii de
gimnaziu, cu vârste cuprinse între 10 şi 14 ani şi au fost obţinute prin randomizare, fiind testaţi
elevii prezenţi într-o zi obişnuită de curs, fără a ne raporta la alte criterii. De asemenea, subiecţii
care au lipsit fie şi la o singură testare, au fost eliminaţi din cadrul populaţiei cercetate, întrucât
rezultatele la celelalte teste nu le-au mai fost analizate, deşi le-au fost primite, pentru a nu se simţi
frustraţi faţă de ceilalţi colegi.
5.3. Instrumentele şi metodele utilizate
În vederea stabilirii nivelului de agresivitate prezent în mediul şcolar, am recurs la
următoarele instrumente: inventarul de Personalitate Freiburg, testul color Luscher, testul de
frustraţie Rosenzweig şi chestionarul de agresivitate Ciobănel (C.D.A.C).
Chestionarul de agresivitate Ciobănel (C.D.A.C)
Procedura:
În vederea elaborării chestionarului, s-a definit operaţional conceptul şi s-au ordonat itemii
formulaţi în vederea obţinerii succesiunii logice a acestora. Am recurs la întrebări închise (în ceea
ce priveşte forma), precodificate multiplu, cu diferite grade de intensitate, variantele de răspuns
fiind: „întotdeauna”, „adeseori”, „uneori”, „rareori”, „niciodată”. Întrucât toate întrebările au aceeaşi
formă, aceasta din urmă nu constituie un criteriu de ordonare. Am utilizat astfel de întrebări, dat
fiind avantajul economic: sunt uşor de înregistrat şi relativ uşor de prelucrat. Chestionarul este
prezentat în anexa 1.
Scalele chestionarului au fost construite având în vedere trăsăturile de personalitate considerate a fi
predictive pentru conduitele agresive şi se prezintă astfel (vezi şi anexa 2):
Im (Impulsivitatea) conţine trei itemi (9, 23, 27) polarizaţi pozitiv.
Ne (Nervozitatea) cuprinde patru itemi (12,16, 22, 28), primul fiind polarizat negativ.
In (Independenţa, nonconformismul): iemii 3, 8 şi 11, primul fiind polarizat negativ.
Ri (Plăcerea riscului): itemii 5 şi 20, ambii polarizaţi pozitiv.
Do (Dominanţa): itemii 2, 7, 10 şi 32, primul fiind polarizat negativ.

100
Sa (Sadismul): itemii 13 şi 18, ambii polarizaţi pozitiv.
Ră (Răzbunarea): itemii 14, 19 şi 31, toţi polarizaţi pozitiv.
Eg (Egocentrismul): itemii 4, 6 şi 26, polarizaţi pozitiv.
Le (Labilitatea emoţională) - itemii:1, 15, 17, 21 şi 30, singurul polarizat pozitiv fiind itemul 15.
Vl (Vulgaritatea limbajului): itemul 24, polarizat pozitiv.
La (Lipsa autocontrolului):itemii 25 şi 29, polarizaţi pozitiv.
Pretestarea chestionarului s-a realizat pe un eşantion format din 36 de elevi, de clasa aVII a,
din mediul rural. Am recurs la administrarea colectivă a chestionarului, în scris (autoadministrarea
acestuia). Răspunsurile obţinute în urma pretestării au fost contabilizate cu ajutorul unei scale în
cinci trepte, unu însemnând agresivitate nulă (această notă s-a acordat răspunsului „niciodată”, la
itemii polarizaţi pozitiv, şi răspunsului „întotdeauna”, la itemii polarizaţi negativ) şi cinci
semnificând frecvenţa maximă a acesteia (nota s-a acordat răspunsului „niciodată”, la itemii
polarizaţi negativ, şi răspunsului „întotdeauna”, la itemii polarizaţi pozitiv). Nu au existat itemi
nesemnificativi, căci nu s-au obţinut aceleaşi răspunsuri în proporţie de 80% la întrebările
respective.
Pentru a estima fidelitatea chestionarului, în urma pretestării, am recurs la metoda „split-
half”.Am calculat coeficientul de fidelitate al întregului test, obţinând valoarea 0,84 (vezi anexa 3).
Pentru verificare, am recurs la S.P.S.S. Considerăm valoarea ca fiind semnificativă, întrucât tinde
spre +1, din intervalul [-1,+1].
Întrucât la pretestare nu au existat date care să semnaleze necesitatea unei intervenţii de
eliminare a anumitor itemi, am menţinut atât chestionarul cât şi foaia de răspuns în forma iniţială.
În urma cercetării-pilot, s-a calculat coeficientul de fidelitate a testului, acesta din urmă
având valoarea de 0,83 (apropiată celei de la pretestare).
La retestare, valoarea coeficientului de fidelitate este 0,88, datele necesare stabilirii acesteia
fiind prezentate în anexă.
Pentru fiecare etapă a testării chestionarului, am calculat: media, dispersia, frecvenţa fiecărei
variante de răspuns, coeficientul de corelaţie Pearson (V) (vezi anexa 4).
Estimarea validităţii şi a fidelităţii chestionarului
Urmărind itemii chestionarului, în forma finală de elaborare a acestuia (care, de altfel
coincide în acest caz cu cea iniţială), se observă concordanţa crescută între definiţia operaţională a
conceptului „agresivitate” şi aceşti itemi. Se consideră astfel verificată validitatea de construct.
În scopul verificării validităţii concurente, am raportat datele obţinute la testarea
chestionarului la scala FPI2 a Inventarului de Personalitate Freiburg. Am operat transformarea
rezultatelor brute obţinute la testare în note standard, distribuindu-le pe o scară în nouă trepte. Am
optat pentru o astfel de scară (în nouă trepte), pentru a stabili gradul de concordanţă între ceea ce s-a
obţinut la testare şi scorurile la FPI2. Coeficientul de corelaţie Pearson, obţinut în acest mod, este
0,551, corespunzător pragului de semnificaţie p<0,01.
Pentru a stabili gradul de fidelitate a chestionarului, am recurs la toate cele trei proceduri:
Metoda test-retest
Am utilizat această metodă pentru a verifica stabilitatea scorurilor în timp. Am stabilit
valoarea coeficientului de corelaţie Bravais-Pearson, numit şi coeficientul de corelaţie prin
momentul produselor. A reieşit valoarea 0,919, corespunzătoare pragului de semnificaţie 0,000.
Acest lucru se poate constata, urmărind datele tabelului 1 şi figurile 1 şi 2.

Tabelul 1. Corelaţia test-retest (coeficientul Bravais-Pearson)

TESTARE RETESTARE
TESTARE Pearson 1,000 ,919**
Prag de semnif. , ,000
N 91 91
RETESTARE Pearson ,919** 1,000
Prag de semnif. ,000 ,
N 91 91

101
Tabelul 2. Corelaţia test-retest (coeficientul Spearman )
TESTARE RETESTARE
TESTARE Spearman 1,000 ,907**
Prag de semnif. , ,000
N 91 91
**
RETESTARE Spearman ,907 1,000
Prag de semnif. ,000 ,
N 91 91

Întrucăt valoarea nu depăşeşte pragul ideal, (de 0,01, în acest caz), deducem că există un nivel
relevant de corelaţie, între cele două etape ale testării. De asemenea, deducem că putem acorda o
încredere de 99% rezultatului, în ceea ce priveşte posibilitatea de extindere a acestuia la populaţia pe
care o reprezintă eşantionul.

Figura 1. C.D.A.C - Reprezentarea datelor la testare

7,00

6,00 7,00
Missing 6,00
Missing

2,00
5,00 5,00 2,00

3,00
3,00

4,00
4,00

Figura 2. C.D.A.C - Reprezentarea datelor la retestare

Reprezentările grafice sunt sugestive, dată fiind marea lor asemănare, care se apropie de
suprapunere.
Metoda „split-half”.Considerăm ca fiind semnificativă valoarea coeficientul de fidelitate (0,83) şi
apreciem că instrumentul poate fi integrat în cadrul cercetării, ca sursă pertinentă de informaţii
referitoare la exprimarea conduitelor agresive în mediul şcolar.
Metoda analizei consistenţei interne
Coeficientul Alpha-Cronbach reprezintă cel mai bun criteriu de stabilire a consistenţei
interne a chestionarului şi de aceea am optat pentru calcularea acestui parametru. S-a obţinut
valoarea 0,82; aceasta se regăseşte în intervalul [-1, +1] şi este mai apropiată de +1, ceea ce susţine
omogenitatea chestionarului.
Date fiind aceste constatări, care sugerează un grad mare de fidelitate şi de validitate a
chestionarului, decidem menţinerea probei în vederea cercetării veridicităţii sau a absenţei acesteia,
privind aspectele prezumate în cadrul ipotezelor.
În vederea analizei rolului exercitat de mass-media asupra comportamentului agresiv al
elevilor, am elaborat un chestionar de opinie, intitulat „Rolul mass-mediei în viaţa mea”, care
conţine un set de 12 itemi, vizând aspecte pe care le considerăm esenţiale în decelarea influenţei
efective a emisiunilor televizate asupra fiecărui subiect investigat.
Pentru a se evidenţia gradul de concordanţă între reuşita şcolară şi nivelul agresivităţii, am
calculat mediile semestriale ale fiecărui elev (obţinute pe semestrul I). Am apelat la aceste rezultate,
care sunt mai globale şi care exprimă eforturile cumulate la toate disciplinele de învăţământ,
considerând că media la o singură „materie” ar putea fi arbitrară, nesemnificativă. Acordăm o mare
marjă de încredere fiecărei medii obţinute, care semnifică un cumul de evaluări prestate de cadre

102
competente, cu experienţă în domeniu. Considerăm că aceste valori sunt suficient de obiective
pentru a asigura reuşita analizei aspectului menţionat, dat fiind faptul că utilizarea oricărei scale de
evaluare ar avea limitele sale, recunoscute de creatorii lor.
Metodele
În vederea analizei şi interpretării datelor, au fost utilizaţi următorii indici statistici: Media,
abaterea standard, calculul procentual, criteriul Z, metoda Split-Half, coeficientul de corelaţie
Bravais-Pearson, coeficientul de corelaţie Spearman, coeficientul de corelaţie Alpha Cronbach,
coeficientul de corelaţie eneahoric, coeficientul de corelaţie r bis.
O parte dintre aceşti indici au fost obţinuţi prin intermediul SPSS.
6. PREZENTAREA ŞI INTERPRETAREA REZULTATELOR
În vederea identificării factorilor de personalitate care corelează cu manifestările agresive din
mediul şcolar, s-a stabilit corelaţia între nivelul de agresivitate indicat de scala FPI 2 a probei
Freiburg şi trăsăturile concentrate în scalele chestionarului de agresivitate Ciobănel.
S-a constatat că agresivitatea corelează semnificativ cu următorii factori: impulsivitatea,
nervozitatea, plăcerea riscului, dominanţa, sadismul, răzbunarea, labilitatea emoţională, vulgaritatea
limbajului şi lipsa autocontrolului.
Am remarcat factorii de personalitate care corelează puternic cu agresivitatea, indiferent de genul
căruia îi aparţin subiecţii şi un factor specific fetelor. Factorii comuni atât fetelor cât şi băieţilor
sunt: plăcerea riscului, dominanţa, răzbunarea, labilitatea emoţională, vulgaritatea limbajului şi lipsa
autocontrolului, iar factorul caracteristic fetelor, pe lângă cei enunţaţi, este impulsivitatea.
S-a constatat o corelaţie puternică între următoarele scale: impulsivitate, nervozitate,
plăcerea riscului, dominanţă, sadism, răzbunare, labilitate emoţională, vulgaritatea limbajului şi lipsa
autocontrolului. Singurele aspecte care nu relaţionează profund cu aceste trăsături sunt
independenţa, nonconformismul, exprimate de scala In şi egocentrismul (scala Eg).
În vederea stabilirii nivelului de agresivitate care caracterizează preadolescenţii, s-a stabilit
frecvenţa şi procentul corespunzătoare fiecărei note standard obţinute la FPI 2, din cadrul probei
Freiburg.
Procentele relativ mari în ceea ce priveşte nivelul mediu şi respectiv ridicat al agresivităţii ne
indică faptul că peste 95% dintre preadolescenţi sunt agresivi şi foarte agresivi. Pe sexe, situaţia este
similară: peste 90% dintre fete, iar băieţii, în proporţie de 100% prezintă o agresivitate medie şi
chiar pronunţată.
Compararea nivelului agresivităţii manifestate la începutul preadolescenţei cu cel prezentat
de elevi la finalul acesteia, reiese din:

Tabelul 3.Compararea agresivităţii în raport cu vârsta

Diferenţele extreme FPI 2
absolută ,412
pozitivă ,412
negativă -,024
Kolmogorov-Smirnov Z 1,957
Pragul de semnificaţie ,001

În raport cu criteriul enunţat, diferenţa este nesemnificativă (întrucât Z<1,96), atrăgându-ne atenţia
că manifestările agresive sunt la fel de pronunţate, atât la începutul, cât şi la finalul acestei etape.

Tabelul 4. Media şi abaterea standard la FPI 2 (clasa a Va) şi FPI 2 (clasa a VIIIa)

Media Dev.st N
FPI 2-CL.V 5,8810 1,9153 42
FPI 2-CL.VIII 7,5918 1,5932 49
Tabelul 5. Date statistice oferite de testul
Diferenţele extreme FPI 2 Kolmogorov-Smirnov a Z
absolută ,233
pozitivă ,233
negativă ,000 103
Kolmogorov-Smirnov Z 1,110
Pragul de semnificaţie ,170
a. Criteriul de grupare a variabilelor : genul
Întrucât Z<1,96, diferenţa este nesemnifica-tivă, ceea ce indică faptul că atât băieţii cât şi fetele
manifestă conduite agresive, în preadolescenţă, fapt precizat anterior.
Între băieţi şi fete apare o diferenţă de 1,00 întrucât media băieţilor la FPI 2 este 7,3, în timp ce cea a
fetelor este 6,3, aşa cum reiese şi din tabelul:
Tabelul 6. Media şi abaterea standard la FPI 2 (fete) şi FPI 2 (băieţi)

Media Dev.st N
FPI 2-Fete 6,3125 2,0437 48 S-a stabilit corelaţia între agresivitatea exprimată de FPI
FPI 2-Băieţi 7,3488 1,6745 43 2 şi reuşita şcolară a elevilor, sugerată de mediile
semestriale, astfel:

Tabelul 7. Corelaţia între agresivitate şi reuşita şcolară

FPI 2 MEDII SEM.
FPI 2 Pearson 1,00 -,316
0
Prag de semnif. , ,002
Covariaţia 3,76 -,566
0
N 91 91
MEDII Pearson -,316 1,000
SEM. Prag de semnif. ,002 ,
Covariaţia -,566 ,851
N 91 91
Coeficientul de corelaţie este semnificativ între cele două aspecte, întrucât p<0,005. Desprindem
faptul că agresivitatea covariază cu nivelul de reuşită obţinut. Insuccesul repetat poate fi însoţit de
agresivitate.
Realizând analiza calitativă a datelor obţinute la testul Luscher şi urmărind frecvenţa
alegerilor, constatăm că cel mai mare procent este deţinut de funcţia +1+3, care a fost obţinută de
14,28% dintre subiecţi. Aceasta se interpretează astfel: elevii respectivi doresc stabilirea unor relaţii
în care să fie valorizaţi şi să li se acorde încredere deplină. Stabilirea unui astfel de scop se poate
explica printr-un acut sentiment al confruntării cu o serie de situaţii care nu le permit să se remarce.
De altfel vârsta este o variabilă care poate justifica nevoia puternică de afirmare.
Se constată că 12,08% dintre cei testaţi simt nevoia unui mediu liniştit, în care să poată evita stresul
cotidian şi în care să poată ocoli conflictele. Încearcă să controleze situaţia şi problemele curente,
acţionând cu grijă.
Cel mai mare procent al alegerilor este obţinut de funcţia *3*4, înregistrată la 13,18% dintre elevii
testaţi. Această funcţie indică faptul că subiecţii respectivi sunt nestatornici, într-o continuă stare de
alertă, dornici de acţiune; au o trebuinţă accentuată de a simţi că evenimentele se dezvoltă pe liniile
dorite. 13,18% dintre subiecţi se caracterizează prin egocentrism şi de aceea sunt uşor ofensabili,
10,98% încearcă să-şi construiască un viitor sigur, lipsit de probleme, în care să li se recunoască
valoarea şi în care să fie respectaţi datorită ei. Celelalte funcţii au un grad mai mare de dispersie, în
ceea ce priveşte alegerile exprimate de eşantionul testat.
Un procent de 17,58% dintre cei testaţi deţin funcţia -7-0. Ei prezintă susceptibilitate pronunţată faţă
de stimulii exteriori, ceea ce poate explica agresivitatea, în situaţia în care subiecţii respectivi
prezintă această trăsătură. Se confruntă cu un sentiment de izolare de ceilalţi, dar îşi urmăresc
obiectivele personale, cu o mare intensitate. Au o stimă de sine înaltă. Evită orice restricţie sau
limitare care li se impune şi insistă să fie liberi în ceea ce intenţionează să întreprindă. Acestora li se
alătură încă 10,98% dintre subiecţi, întrucât au obţinut o funcţie care le conferă aceleaşi trăsături
(funcţia -0-7). Conchidem că 28,56% prezintă caracteristicile menţionate. 12,08% manifestă stres
datorat diverselor restricţii care li se impun. Doresc libertatea de a-şi urma propriile convingeri şi să
fie respectaţi de cei din jur. Se remarcă, din nou, trebuinţa de autoafirmare. 13,18% dintre elevi se

104
caracterizează prin dorinţa de a realiza o situaţie stabilă, care să le permită să se detaşeze de
neliniştea care i-ar putea împiedica să-şi atingă obiectivele propuse.10,98% doresc să fie apreciaţi şi
respectaţi de către cei din jur.
Sintetizând toate aceste date, putem stabili caracteristicile cele mai frecvente ale subiecţilor
ca fiind următoarele: trebuinţa de a se autoafirma şi de a fi respectaţi; nevoia de creare a unui spaţiu
personal, care să nu fie „invadat” de problemele cotidiene; dorinţa pronunţată de a acţiona fără
restricţii, în manieră personalizată; egocentrismul şi posibilitatea de a fi uşor ofensaţi. Aceste
tendinţe îi pot predispune la adoptatea unor conduite agresive, dacă depăşesc anumite limite şi dacă
le sunt oferite condiţii favorabile.

Tabelul 8. Compararea reacţiilor la frustrare în raport cu vârsta

Diferenţele extreme E–P.F.T I-P.F.T M-P.F.T
absolută ,170 ,095 ,221
pozitivă ,170 ,095 ,058
negativă -,075 -,088 -,221
Kolmogorov-Smirnov Z ,809 ,453 1,051
Pragul de semnificaţie ,530 ,986 ,219

Datele din tabel exprimă diferenţe nesemnificative între cele trei tipuri de reacţii la frustrare, ceea ce
ne determină să afirmăm că vârsta nu influenţează modul în care îşi orientează subiecţii
agresivitatea.
Se constată că răspunsurile extrapunitive ale băieţilor ating cote mai înalte (media acestora
fiind 10,8), comparativ cu cele ale fetelor (media7,2), de unde se poate deduce că băieţii au o mai
mare tendinţă de a-şi descărca agresivitatea asupra celor din jur.

Tabelul 9. Compararea reacţiilor la frustrare în raport cu genul

Diferenţele extreme E–P.F.T I-P.F.T M-P.F.T
absolută ,368 ,234 ,372
pozitivă ,368 ,000 ,000
negativă ,000 -,234 -,372
Kolmogorov-Smirnov Z 1,751 1,117 1,770
Pragul de semnificaţie ,004 ,165 ,004
Cu toate acestea însă, valoarea criteriului Z (inferioară pragului p=1,96), indică o diferenţă
nesemnificativă între reacţiile agresive ale fetelor şi cele ale băieţilor, ceea ce demonstrează că nici
genul nu modelează orientarea agresivităţii.
Deşi fetele au obţinut o medie a răspunsurilor intrapunitive de 8,6, iar băieţii o medie de 7,3 la
acelaşi criteriu, ceea ce ar sugera tendinţa mai pronunţată a fetelor de a-şi orienta agresivitatea
asupra propriei persoane, valoarea 1,117 a criteriului Z este prea mică pentru ca diferenţa între
reacţii să fie semnificativă.
Rezultatele obţinute indică faptul că fetele au o tendinţă mai mare, comparativ cu băieţii, de
a-şi orienta agresivitatea în mod impunitiv (media fetelor este 7,8, iar cea a băieţilor este 5,7, la acest
criteriu). Însă criteriul Z (deşi are valoarea cea mai mare dintre cele trei variante) este inferior
pragului 1,96. Deducem că această diferenţă este totuşi nesemnificativă.
Tabelul 10. Media şi abaterea standard pentru mediile semestriale în funcţie de vârstă

Media Dev.st N
MEDII CL.V 8,7576 ,6963 42 Tabelul indică o diferenţă de 0,81 între media
MEDII CL.VIII 7,9439 ,9330 49 generală a clasei a Va şi cea a clasei a VIIIa , aspect
relevat şi de figurile 13 şi 14.
Tabelul 11. Compararea mediilor semestriale ale claselor a Va şi a VIIIa

Diferenţele extreme MEDII

105
 absolută ,432
pozitivă ,432
negativă -,020
Kolmogorov-Smirnov Z 2,054
Pragul de semnificaţie ,000
a. Criteriul de grupare a variabilelor : vârsta
Se remarcă faptul că valoarea criteriului Z este superioară pragului p=1,96, ceea ce demonstrează că
diferenţa dintre mediile semestriale este semnificativă. Din grafice deducem că cei din clasa a Va au
înregistrat un nivel superior al reuşitei şcolare, comparativ cu cei din clasa a VIIIa.
Tabelul 12. Media şi abaterea standard pentru mediile semestriale, în funcţie de gen

Media Dev.st N
MEDII FETE 8,4813 ,9475 48 Tabelul indică o diferenţă de 0,35 între media
MEDII BĂIEŢI 8,1388 ,8698 43 generală a fetelor şi cea a băieţilor .
Deşi diferenţa între medii este mică, ea are o
semnificaţie puternică, dat fiind faptul că valoarea criteriului Z este superioară pragului p=1,96.

Tabelul 13. Compararea mediilor semestriale ale fetelor cu cele ale băieţilor
Diferenţele extreme MEDII
absolută ,441
pozitivă ,023
negativă -,441
Kolmogorov-Smirnov Z 2,102
Pragul de semnificaţie ,000
a. Criteriul de grupare a variabilelor : genul
Chestionarul de opinie „Rolul Mass-Mediei în viaţa mea” a evidenţiat următoarele :
Timpul afectat de elevi urmăririi programelor T.V depăşeşte trei ore zilnic, în cazul a
50,54% dintre aceştia. Comparând frecvenţa fetelor care îşi dedică mai mult de trei ore pe zi
emisiunilor T.V cu cea a băieţilor, se constată că procentul este superior în cel de-al doilea caz
(60,46% dintre băieţi, faţă de numai 41,66%dintre fete).

Tabelul 14. Timpul afectat T.V-ului

ITEMUL 1 Total(%) Fete(%) Băieţi(%)
30 min. 2,19 4,16 0
1h 10,98 12,5 9,30
2h 7,69 10,41 4,65
3h 28,57 25 32,55
>3h 50,54 41,66 60,46

Chestionarul a relevat faptul că programele T.V preferate de elevii testaţi sunt: Pro TV şi
Acasă, primul fiind ales de 48,48% dintre băieţi, iar cel de-al doilea, de 43,33% dintre fete.
Analizând genurile de emisiuni difuzate de aceste programe, se pot lua măsuri în vederea reducerii
unor influenţe nefavorabile asupra elevilor.
Se remarcă preferinţa băieţilor pentru filme (54,54%) şi a fetelor pentru muzică (46,66%), iar
genul de filme şi de muzică preferate ne pot oferi informaţii privind tipul de influenţă exercitată de
T.V asupra elevilor testaţi.
Pe primul loc, în topul preferinţelor băieţilor se află filmele horror şi acest lucru nu este
întâmplător, dat fiind nivelul de agresivitate mediu şi ridicat al acestora. Într-un procent mai mic şi
la egalitate cu comediile se află acelaşi gen de filme şi în cazul fetelor.
Numărul de filme vizionate săptămânal de fete este cuprins între unu şi şapte pentru 75,86%
dintre acestea, ceea ce ne indică faptul că nivelul mai scăzut de agresivitate al unora dintre ele poate
fi influenţat şi de expunerea mai redusă la imaginile din filme. Băieţii, însă, în proporţie de 40%

106
urmăresc un număr dublu de filme, comparativ cu fetele, ceea ce indică o posibilă relaţionare strânsă
cu agresivitatea lor crescută.
În ceea ce priveşte reacţia la scenele violente, se remarcă următoarele aspecte: refuzul
vizionării – pe primul loc, în cazul fetelor - , şi opusul acestei atitudini: plăcerea de a urmări astfel
de scene, în cazul băieţilor. Din nou, se evidenţiază relaţia directă între gradul mai ridicat al
agresivităţii şi influenţa T.V.

Tabelul 15. Reacţia la scene violente

ITEMUL 9 Total(%) Fete(%) Băieţi(%)
Refuzul vizionării 23,18 30,3 16,66
Teama 21,73 36,36 8,33
Interes 15,94 12,12 19,44
Plăcere 13,04 3,03 22,22
Referindu-ne la preferinţa pentru o emisiune
Regret 10,14 3,03 16,66
relaxantă sau pentru una agresivă, distingem
Dorinţa dreptăţii 8,69 12,12 5,55
Pasivitate 7,24 3,03 11,11
faptul că ambele sexe aleg cea de-a doua
variantă, dar procentul băieţilor îl depăşeşte pe
cel al fetelor, în acest sens. În ciuda rezultatelor relevate anterior de chestionar, elevii nu recunosc
influenţa imaginii T.V asupra comportamentului lor, ceea ce semnalizează faptul că riscul este şi
mai mare, din moment ce aspectul acesta nu este conştientizat de subiecţi. Se situează astfel în
ipostaza de a nu putea interveni în vederea prevenirii unei influenţe negative asupra evoluţiei
propriei personalităţi.
Pentru a realiza şi o analiză cantitativă a relaţiei dintre agresivitate şi influenţa mass-mediei,
s-a calculat coeficientul de corelaţie biserial între agresivitatea exprimată de notele standard la FPI 2
şi orele petrecute în faţa televizorului.

Tabelul 16. Relaţia agresivitate- timp afectat programelor T.V

1 2 3 4 5 6 7 8 9 Total
1-2 h 0 1 3 5 6 2 1 1 0 19
3h / >3 0 0 0 7 4 6 18 12 25 72
Total 0 1 3 12 10 8 19 13 25 91
S-a obţinut r bis>0,89, căci p sau q este 0,63, ceea ce susţine interrelaţionarea profundă între cele
două aspecte menţionate.
S-a stabilit şi valoarea coeficientului de corelaţie eneahoric, având la bază tabelul:

Tabelul 17. Nivelul agresivităţii şi vizionarea programelor T.V

30min. – 1h 2h 3h şi > 3h Total
Agresivitate redusă 3 1 0 4
Agresivitate medie 8 5 17 30
Agresivitate crescută 1 1 55 57
Total 12 7 72 91
Valoarea coeficientului (0,43) este semnificativă şi întăreşte ideea că agresivitatea şi mass-media
sunt puternic relaţionate.
Chestionarul de agresivitate Ciobănel (C.D.A.C) a relevat următoarele aspecte:
Datele susţin afirmaţiile făcute în legătură cu lipsa de semnificaţie a diferenţelor între agresivitatea
manifestată la debutul stadiului preadolescenţei, comparativ cu cea de la finalul acesteia.

Tabelul 18. Compararea agresivităţii relevate de C.D.A.C, în raport cu clasa de apartenenţă

Diferenţele extreme C.D.A.C
absolută ,306
pozitivă ,007
negativă -,306
Kolmogorov-Smirnov Z 1,456

107
 Pragul de semnificaţie ,029
a. Criteriul de grupare a variabilelor : vârsta
Graficele evidenţiază corelaţia nesemnificativă între agresivitate şi vârsta subiecţilor care manifestă
acest comportament.

Figura 3. C.D.A.C la clasa a Va

7,00
7,00
6,00
6,00
5,00

5,00
4,00

Missing
3,00
4,00
Missing
2,00
3,00

Figura 4. C.D.A.C la clasa a VIIIa

Tabelul 19. Compararea agresivităţii relevate de C.D.A.C, în raport cu genul

Diferenţele extreme C.D.A.C
absolută ,263
pozitivă ,263
negativă -,023
Kolmogorov-Smirnov Z 1,253
Pragul de semnificaţie ,087
Valoarea lui Z este inferioară pragului ideal de semnificaţie, indicând corelaţia nesemnificativă între
genul căruia îi aparţine subiectul şi agresivitatea exprimată de C.D.A.C.

Figura 5. C.D.A.C la fete

7,00

6,00
6,00

5,00
5,00

4,00
4,00

Missing
Missing
3,00
3,00 2,00

Figura 6. C.D.A.C la băieţi

Între C.D.A.C şi FPI 2 se stabileşte un raport de corelaţie semnificativ la pragul p=0,001, aşa cum
sugerează tabele şi graficele care urmează:
Tabelul 20. Corelaţia C.D.A.C – FPI 2. Coeficientul Bravais-Pearson
C.D.A.C FPI2
C.D.A.C Pearson 1,000 ,551**

108
 Pragul , ,000
N 91 91
FPI 2 Pearson ,551** 1,000
Pragul ,000 ,
N 91 91
**.Corelaţia este semnificativă la pragul p=0,01
De altfel, corelaţia semnificativă între cele două instrumente este demonstrată şi de corelaţia
puternică între rezultatele la fiecare scală C.D.A.C şi FPI 2, pe de o parte, şi de rezultatele similare
referitoare la fenomenul agresiv din mediul şcolar.
Tabelul 21. Corelaţia C.D.A.C – FPI 2.Coeficientul Spearman
C.D.A.C FPI2
C.D.A.C Spearman 1,000 ,550**
Pragul , ,000
N 91 91
FPI 2 Pearson ,550** 1,000
Pragul ,000 ,
N 91 91
**.Corelaţia este semnificativă la pragul p=0,01
Coeficientul de corelaţie Spearman confirmă datele indicate de coeficientul Pearson.
Tabelul 22 Media şi abaterea standard pentru C.D.A.C şi FPI 2
Datele obţinute susţin validitatea chestionarului C.D.A.C şi utilitatea lui în relevarea unor aspecte
Media Dev.st N esenţiale vizate de cercetare. Ele pot fi completate cu
C.D.A.C 4,4725 1,1189 91 corelaţia între rezultatele transmise de acesta şi cele
FPI 2 6,8022 1,9392 91 oferite de PFT.
Tabelul 23. Corelaţia C.D.A.C – E (P.F.T) Coeficientul
Bravais-Pearson
C.D.A.C E-P.F.T
C.D.A.C Pearson 1,000 ,319**
Pragul , ,002
N 91 91
E-P.F.T Pearson ,319** 1,000
Pragul ,002 ,
N 91 91
** Corelaţia este semnificativă la p=0,01
Tabelul 24. Media şi abaterea standard pentru C.D.A.C şi P.F.T

Media Dev.st N
C.D.A.C 4,4725 1,1189 91
E (P.F.T) 8,9011 4,5560 91
I (P.F.T) 7,9890 2,8304 91
M (P.F.T) 6,7692 2,8169 91 Tabelul 25. Corelaţia C.D.A.C – E (P.F.T).Coeficientul
Spearman
C.D.A.C E (P.F.T)
C.D.A.C Spearman 1,000 ,268**
Pragul , ,010
N 91 91
E Pearson ,268** 1,000
(P.F.T) Pragul ,010 ,
N 91 91
**.Corelaţia este semnificativă la pragul p=0,01

109
Se constată un indice semnificativ al corelaţiei între agresivitatea măsurată de C.D.A.C şi
răspunsurile orientate extrapunitiv.
Tabelul 26. Corelaţia C.D.A.C – I (P.F.T) Coeficientul Bravais-Pearson
C.D.A.C I-P.F.T
C.D.A.C Pearson 1,000 -,251 *
Pragul , ,016
N 91 91
I-P.F.T Pearson -,251* 1,000
Pragul ,016 ,
N 91 91
* Corelaţia este semnificativă la p=0,05
Tabelul 27. Corelaţia C.D.A.C – E (P.F.T).Coeficientul Spearman
C.D.A.C I (P.F.T)
C.D.A.C Spearman 1,000 -,259*
Pragul , ,013
N 91 91
I (P.F.T) Pearson -,259* 1,000
Pragul ,013 ,
N 91 91
*.Corelaţia este semnificativă la pragul p=0,05
De asemenea, agresivitatea interrelaţionează cu reacţiile intrapunitive redate de PFT, ceea ce implică
o orientare a agresivităţii nu numai către exterior ci şi către sine însuşi, din partea elevului cu astfel
de manifestări.
Tabelul 28. Corelaţia C.D.A.C – M (P.F.T) Coeficientul Bravais-Pearson
C.D.A.C M-P.F.T
C.D.A.C Pearson 1,000 -,244 * * Corelaţia este semnificativă la
Pragul , ,020 p=0,05
N 91 91 Tabelul 29. Corelaţia C.D.A.C – M
M-P.F.T Pearson -,244* 1,000 (P.F.T).Coeficientul Spearman
Pragul ,020 C.D.A.C E (P.F.T)
,
C.D.A.C Spearman
N 91 1,000 -,170*
91
Pragul , ,107
N 91 91
M(P.F.T Pearson -,170* 1,000
) Pragul ,107 ,
N 91 91
*.Corelaţia este semnificativă la pragul p=0,05
Se evidenţiază un grad înalt al corelaţiei în toate cele trei situaţii. Aceasta demonstrează şi
relaţionarea profundă între C.D.A.C, în ansamblu, şi fiecare modalitate de exprimare a conduitelor
agresive, relevată de P.F.T.
7. CONCLUZIILE CERCETĂRII
În urma analizei şi interpretării datelor s-a stabilit că nivelul agresivităţii care caracterizează
preadolescenţii, în mediul şcolar, este relativ ridicat, date fiind cotele mari înregistrate de către
aceştia la scala FPI 2 a Inventarului de Personalitate Freiburg şi la Chestionarul de Agresivitate
Ciobănel.
Cunoaşterea profilului psihologic al elevilor agresivi (profil identificat în urma cercetării şi
care include trăsăturile: impulsivitate, nervozitate, orientarea spre acţiuni care implică un risc
deosebit, dominanţa, sadismul, răzbunarea, labilitatea emoţională, vulgaritatea limbajului şi lipsa
autocontrolului), oferă posibilitatea de a-i repera în mediul şcolar pe cei caracterizaţi prin conduite
de tip violent. Activitatea de identificare a elevilor cu un mare potenţial agresiv permite cadrelor
didactice şi consilierului psihologic să stabilească anumite planuri de abordare şi de reorientare a

110
acestora spre acţiuni cu caracter constructiv. Este de dorit ca aceste demersuri să nu fie limitative,
să nu se oprească la simpla etichetare a elevilor respectivi ca fiind agresivi. Se impune o tratare
personalizată, individualizată, în raport direct cu trăsăturile de personalitate ale elevilor şi cu tipul de
mediu în care se dezvoltă în afara cadrului strict al mediului şcolar. Descoperirea obstacolelor cu
care se confruntă elevii agresivi reprezintă o modalitate suplimentară de a canaliza agresivitatea
generată de frustrare spre scopuri productive.
Compararea gradelor de agresivitate prezente la începutul şi respectiv finalul etapei
preadolescenţei a evidenţiat diferenţe nesemnificative între acestea, ceea ce susţine faptul că vârsta
nu constituie un criteriu pertinent de diferenţiere a agresivităţii sau, altfel spus, agresivitatea este
independentă de vârsta subiectului.
Diferenţierea agresivităţii în funcţie de criteriul „gen” a relevat că atât fetele cât şi băieţii
sunt agresivi şi foarte agresivi, înregistrând cote mari ale răspunsurilor de natură agresivă, la toate
testele aplicate. S-a demonstrat astfel că agresivitatea nu este condiţionată de genul căruia îi aparţin
subiecţii care manifestă astfel de conduite în mediul şcolar, ceea ce conduce la infirmarea primei
ipoteze a cercetării. Deducem că există alte variabile cu care agresivitatea corelează profund decât
genul elevilor. O parte dintre acestea au fost evidenţiate de prezenta lucrare, urmând a fi aprofundate
într-o cercetare ulterioară, dată fiind complexitatea problematicii fenomenului studiat.
Rezultatele obţinute în urma cercetării au evidenţiat faptul că există o relaţionare
profundă între reuşita şcolară şi agresivitate: succesul băieţilor este inferior reuşitei înregistrate de
fete, indicându-ne faptul că insuccesul sau succesul parţial în activitatea şcolară, generează frustrări,
care sunt în relaţie directă cu manifestările agresive. Datorită identificării unei corelaţii
semnificative între cele două aspecte menţionate, se pot stabili demersuri de implicare activă a
elevilor în activităţi care să le permită satisfacerea trebuinţelor de autoafirmare şi atingerea unor
performanţe înalte.
Alte elemente ale realităţii cotidiene cu care agresivitatea interrelaţionează semnificativ sunt:
tipul programelor şi al emisiunilor televizate, pe de o parte, şi timpul afectat acestora, pe de altă
parte. Rezultatele au arătat că există o corelaţie directă între vizionarea programelor T.V şi prezenţa
comportamentului agresiv, aspect care confirmă cea de-a doua ipoteză a cercetării. Întrucât se
certifică un raport direct între aspectele menţionate, se pot întreprinde acţiuni de promovare a acelor
emisiuni T.V care se dovedesc a avea efecte de stopare a tendinţei de adoptare a conduitelor
agresive. De asemenea, se poate realiza o analiză bine documentată, desfăşurată împreună cu elevii,
referitoare la efectele expunerii la un anumit tip de emisiune, aparent „inofensivă”, dar care
stimulează înlăturarea autocontrolului. Sprijinul acordat în vederea conştientizării pericolului real
reprezentat de anumite secvenţe televizate, permite elevilor operarea unei selecţii în ceea ce priveşte
expunerea la astfel de „scenarii”. De asemenea, intervine necesitatea de a stabili o relaţie de mai
mare profunzime între mediul şcolar şi cel familial, primul având sarcina de a informa reprezentanţii
familiei în legătură cu riscul expunerii elevilor la anumite programe T.V. Comunicarea reprezintă o
posibilă alternativă în vederea educaţiei pentru toleranţă.
Prin modul de derulare a demersului investigativ, prin constatările şi interpretările realizate, a
fost vizată atingerea obiectivelor stabilite iniţial în cadrul cercetării. Faptul că dezideratul a devenit
realitate generează tendinţa de a formula modalităţi de derulare a unor programe speciale, în mediul
şcolar, cu rolul de a controla agresivitatea preadolescenţilor (care înregistrează cote îngrijorătoare) şi
de a-i educa în spiritul toleranţei faţă de cei din jur. Faptul că agresivitatea corelează semnificativ cu
aspecte precum nivelul scăzut al succesului şcolar şi cu tipul de imagine mediatizată, cu anumiţi
factori de personalitate (identificaţi parţial de prezenta cercetare, întrucât nu excludem posibilitatea
să existe şi alţi factori cu un grad de relevanţă similar) ne permite o stare de optimism privind
capacitatea de control al acesteia, prin cunoaştere. Fie că o încurajăm – atunci când are valenţe
prosociale - , fie că îi impunem anumite bariere – când ia forma unor comportamente antisociale - ,
agresivitatea poate fi controlată, operând schimbări la nivelul factorilor cu care se află în relaţie de
interdependenţă.
Întrucât cercetarea a demonstrat că această realitate nu se raportează direct la vârsta sau la
genul căruia îi aparţin persoanele agresive, deducem că ea poate afecta pe fiecare dintre noi (direct

111
sau indirect), dacă sunt îndeplinite anumite condiţii. Importantă este dezvăluirea mecanismelor
implicate de agresivitate, pentru a o putea domina, stopând, implicit, violenţa.
Cercetarea a dezvăluit anumite laturi ale acestui fenomen complex – agresivitatea - şi invită
la elaborarea unor noi demersuri cu caracter investigativ, care să aprofundeze aspectele identificate,
în vederea dinamizării relaţiilor din mediul şcolar.
8. METODE DE INTERVENŢIE PSIHOLOGICĂ ŞI DE CONSILIERE EFICIENTĂ
PENTRU PREVENIREA ŞI COMBATEREA VIOLENŢEI
Raportându-ne la concluziile extrase, am iniţiat proiecte şi parteneriate menite să asigure prevenirea
şi combaterea violenţei în cadrul unităţii şcolare şi să ofere exemple de bune practici.
Proiecte relevante, ca alternativă la violenţă : Strategia Naţională ,,Acţiunea Comunitară”,
,,Învaţă pentru viaţă!”, ,,Prieteni, ajutaţi copiii să spună DA vieţii !”, ,,Alcoolul nu te face mare ! ”,
,,Dezbatere interdisciplinară”, ECO 2009 – 9-a generaţie, Programul CLUBUL ANTIDROG,
Campania socială ,,Copilăria pumnului”, masa rutundă cu tema ,,Arta de a rezolva conflictele”,
concursuri, campanii anuale, de promovare a unui comportament adecvat.
Parteneriate cu: Agenţia Naţională Antidrog, Fundaţia ,,Tineri pentru Tineri”, Organizaţia ,,Salvaţi
Copiii”, Centrul de Plasament ,,Micul Rotterdam” – Constanţa şi Căminul ,,Fair Play” – Constanţa.
8. 1 STRATEGIE DIDACTICĂ ANTIVIOLENŢĂ
TEMA ACTIVITĂŢII: Cum ne pregătim să răspundem violenţei ? (Alternativă la violenţă)
SCOPUL ACTIVITĂŢII: Identificarea unor modalităţi prosociale de răspuns la violenţă
GRUP ŢINTĂ: Elevii claselor de liceu (şi invitaţii lor din alte licee – opţional)
COORDONATORI: Profesorul psiholog şi profesorii diriginţi
LOCAŢIA: Un Amfiteatru din unitatea şcolară, supranumit ,,Tărâmul Prieteniei”
DURATA ACTIVITĂŢII: 180 min
OBIECTIVE GENERALE:
Activităţi propuse:
1. Expoziţie de postere
2. Prezentări Power-Point
3. Dezbatere cu tema ,, Decide-te şi convinge şi pe alţii !”
4. Momente artistice
METODE:
Conversaţia
Brainstormingul
RESURSE:
- umane: elevi şi cadre didactice din liceu şi invitaţii din alte licee
- materiale: postere, mijloace audio-video, vestimentaţie specială pentru interpretarea unor
roluri, chestionare, paşapoarte pentru accesul în Ţara Prieteniei (pentru fiecare participant),
invitaţii (transmise liceelor participante)
Desfăşurător:
1. Intrarea invitaţilor în sala supranumită ,,Tărâmul Prieteniei”, accesul fiind realizat pe baza
paşapoartelor, oferite de grupul de organizatori, anterior.
Paşaportul este menit să simbolizeze pătrunderea participanţilor într-un spaţiu special, în
care vor descoperi, împreună, lucruri speciale şi mai ales, utile.
2. Expoziţie de postere antiviolenţă
Anterior derulării activităţii, se organizează la nivelul unităţii şcolare, un concurs de postere
antiviolenţă, realizate (individual sau în echipe) la nivelul fiecărei clase. Activităţile de
realizare a posterelor se vor desfăşura în orele de consiliere şi orientare. Se organizează o
expoziţie cu posterele realizate, în sala în care va avea loc activitatea.
Invitarea oaspeţilor să observe şi să analizeze posterele antiviolenţă, realizate de elevii
liceului, ca o
posibilă alternativă la actele violente.
Împreună cu ,,paşaportul”, toţi participanţii vor primi ,,buletine de vot” pe care le vor utiliza
în sensul desemnării celor trei câştigători ai concursului de postere, aşezându-le în urna

112
 special pregătită. Un grup în care fiecare clasă va avea un reprezentant, va centraliza
voturile, astfel încât la finalul activităţii să se poată oferi cele trei premii, prin mobilizarea
Asociaţiei de părinţi din liceu.
3. Documentar referitor la violenţă
Prezentarea unui material documentar (în Power-Point), referitor la violenţă, de către elevii
care se implică în realizarea unui studiu, la nivelul liceului din care fac parte. Aceştia
elaborează un chestionar, sub îndrumarea psihologului şcolar (sau primesc unul din partea
acestuia), pe care îl aplică la nivelul liceului, având ca scop definirea violenţei, în concepţia
elevilor (făcând o paralelă cu accepţiunea ştiinţifică a termenului), identificarea atitudinilor
elevilor faţă de violenţă, a cauzelor violenţei şi a modalităţilor propuse de aceştia pentru
diminuarea violenţei.
4. Piesă de teatru
Prezentarea piesei de teatru, special pregătită pentru a ilustra violenţa, pe de o parte, lupta
împotriva acesteia, pe de altă parte şi nu în ultimul rând, nehotarârea în raport cu
comportamentul care ar trebui adoptat (punctând şi ,,beneficiile” fiecărei variante).
Se lansează ideea activităţii şi elevii creează scenariul piesei de teatru, apoi îl interpretează.
Se selectează echipa cu cel mai bun scenariu şi cu cea mai bună interpretare, de către un
juriu stabilit de coordonatorii proiectului. Poate fi implicată trupa de teatru a liceului (în
unităţile care au format o astfel de trupă).
5. Dezbatere cu tema ,,Decide-te şi convinge şi pe alţii !”
Secvenţa va fi moderată de un elev, cu sprijinul psihologului şcolar. Participanţii se vor
implica, orientându-se spre una dintre cele trei zone ale sălii, marcate special pentru a
sugera:
a) încurajarea violenţei / acceptarea ei, în manieră pasivă,
b) lupta împotriva violenţei / propunerea de alternative şi
c) zona neutră, a nehotărârii.
Elevii vor stabili dacă sunt adepţi ai comportamentelor violente, dacă sunt adepţi ai
alternativelor la violenţă sau vor menţiona că sunt nehotărâţi. În fiecare dintre cele trei
situaţii, vor argumenta alegerea şi vor încerca să-i convingă şi pe ceilalţi, pentru ca în final,
una dintre zone să câştige majoritatea persoanelor implicate în proiect.
6. Momente artistice (dans modern, dans de societate, interpretare piese la pian).
Fiecare unitate şcolară poate stabili tipul acestor momente, ai căror protagonişti pot fi elevi
din liceu, din liceele invitate la activitate sau vedete preferate de elevi, care doresc să susţină
proiectul.
7. Spot publicitar antiviolenţă
Se organizează un concurs de mesaje antiviolenţă, în format electronic şi după fiecare
secvenţă a activităţii se pot introduce pauze de ,,publicitate” originale, în care nu se
promovează anumite produse, ci se oferă alternative la violenţă. Mesajele alese de
coordonatorii activităţii pentru difuzare, vor fi premiate.
8. Concluzii
Se vor extrage concluziile referitoare la întreaga activitate realizată.
9. Evaluare
Se vor prezenta rezultatele evaluării posterelor şi se vor desemna câştigătorii concursului,
premiaţi într-un cadru festiv.
Psihologul va elabora un chestionar menit să identifice opiniile participanţilor în raport cu
activitatea realizată şi modalităţi de optimizare a acesteia.
10. Promovarea proiectului
Invitarea reprezentanţilor mass-media la activitate, pentru a asigura un impact deosebit al
acesteia, pe plan social şi pentru a câştiga ,,lupta” cu violenţa.
Observaţii:
*Se implică direcţiunea unităţii şcolare, pentru a asigura spaţiul necesar şi intervalul de timp
necesar.

113
*Întreaga activitate poate fi filmată şi fotografiată şi prezentată părinţilor, în cadrul şedinţelor
organizate cu aceştia.
*Numărul participanţilor se stabileşte de către coordonatori. Se poate opta pentru o activitate cu
toate clasele de liceu (în unităţile şcolare cu un număr relativ mic de elevi) sau pentru activităţi
destinate fiecărui nivel (clasele a IX-a, apoi clasele a X-a, etc...).
*Pentru ca impactul activităţii să fie puternic, este foarte important ca toţi elevii să parcurgă paşii
meniţi să îi ajute să conştientizeze efectul actelor violente şi alternativele existente.
Strategia propusă reprezintă un exemplu de bune practici care pot fi preluate de instituţiile de
învăţământ şi o modalitate pertinentă de transformare a dezideratului ,,O şcoală fără violenţă” în
realitate.

BIBLIOGRAFIE:
1.Cosmovici, A., Iacob, L., 1998, Psihologie şcolară, Iaşi, Polirom
2.Dahrendorf, R.,1996, Conflictul social modern, Bucureşti, Editura Humanitas
3.Debarbieux, E., 1991, La violence dans la classe, Paris, ESF, 2-e edition
4.Dragu,A.,Cristea,S.,2002, Psihologie şi pedagogie şcolară, Constanţa, Ovidius University
5.Dufour-Gompres, R., 1992, Dictionnaire de la violence et du crime, Toulose, Eres
6.Dumitriu,Gh.,1998, Comunicare şi învăţare, Bucureşti, Editura Didactica şi Pedagogică
7.Eibl-Eibesfeldt, I., 1995, Agresivitatea umană, Iaşi, Editura Trei
8.Eibl-Eibesfeldt, I.,1998, Iubire şi ură. Rădăcinile biologice ale valorilor morale, Iaşi, Editura Trei
9.Golu, P., 2002, Fundamentele psihologiei sociale, Constanţa, Ex Ponto
10.Grant, W., 1998, Rezolvarea conflictelor, Bucureşti, Editura Teora
11.Iancu, S., 2002, Psihologia şcolarului. De ce merg unii elevi „încruntaţi” la şcoală ?, Iaşi,
Polirom
12.Iucu, R.,2000, Managementul şi gestiunea clasei de elevi. Fundamentele teoretico-metodologice,
Iaşi, Polirom
13.Lelord, F (coord.), 1998, Cum să ne purtăm cu personalităţile dificile, Iaşi, Editura Trei
14.Mamali,C.,1974, Intercunoaşterea, Bucureşti, Editura Ştiintifică
15.Marcus,S.,1999, Competenţa didactică ,Bucureşti, Editura All Educational
16.Mitrofan N., Zdrenghea ., Butoi T.,1997 , Psihologie judiciară, Bucureşti, Editura Şansa
17.Moscovici, S., 1998, Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Iaşi, Polirom
18.Neculau, A.,1996, Psihologie socială.Aspecte contemporane,Iaşi, Editura Collegium Polirom
19.Neculau, A., 2001, Dinamica grupurilor. Texte de bază, Iaşi, Polirom
20.Nicola,I.,1994, Pedagogie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică
21.Păun, C, 1999, Şcoala – abordare psihopedagogică, Iaşi, Editura Polirom
22.Păunescu, C., 1994, Agresivitatea şi condiţia umană, Bucureşti, Editura Tehnică
23.Rădulescu, S.M., 1994, Homo sociologicus. Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană,
Bucureşti, Editura Şansa
24.Rădulescu, S.M., 1999, Devianţă, criminalitate şi patologie, Bucureşti, Editura Lumina Lex
25.Strauss, M.B., 1995, Violence in the life of adolescents, W.W.Norton
26.Şchiopu,U., Verza, E., 1997, Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii, Bucureşti, E.D.P
27.Şchiopu,U.,1999, Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Editura Babel
28.Şoitu,L., Hăvârneanu,C., 2001, Agresivitatea în şcoală, Bucureşti, Editura Institutul European
29.Turcu, F., 1999, Fundamente ale psihologiei şcolare, Iaşi, Polirom
30.Verza, E., Verza, F.E., 2000, Psihologia vârstelor, Bucureşti, Editura Pro Humanitate

CUPRINS :

REZUMATUL LUCRĂRII

114
ARGUMENT

ANALIZA AGRESIVITĂŢII ŞI A VIOLENŢEI, CA FENOMENE CARE POT

AFECTA MEDIUL ŞCOLAR
1. Agresivitatea – delimitări conceptuale

2. Principalele forme de manifestare a agresivităţii în şcoală

2.1 Agresivitatea în relaţia cadru didactic – elev
2.2 Agresivitatea în relaţia elev – cadru didactic
2.2.1 Cauzele agresivităţii elevului faţă de cadrul didactic
2.2.2 Forme de manifestare a agresivităţii elevului faţă de cadrul didactic
2.3 Agresivitatea în relaţia elev – elev
2.3.1 Situaţii tipice în care se manifestă agresivitatea intragrupală
2.4 Controlul agresivităţii intragrupale

3. Modalităţi de influenţare a conduitelor agresive

3.1 Modele de control al agresivităţii umane
3.2 Modalităţi de reducere a agresivităţii infantile

4. Modalităţi de prevenire a violenţei

5. METODOLOGIA CERCETĂRII

6. PREZENTAREA ŞI INTERPRETAREA REZULTATELOR

7. CONCLUZIILE CERCETĂRII

8. METODE DE INTERVENŢIE PSIHOLOGICĂ ŞI DE CONSILIERE

EFICIENTĂ PENTRU PREVENIREA ŞI COMBATEREA VIOLENŢEI
8. 1 STRATEGIE DIDACTICĂ ANTIVIOLENŢĂ

TRANSPUNEREA ÎNVĂŢĂRII SOCIALE ÎN CADRUL

TERAPEUTIC
Prof.psih. JIANU CĂTĂLINA
Prof. MOSOR GHEORGHE
LICEUL TEORETIC BREZOI, JUDEŢUL VÂLCEA

Eforturile de a reduce comportamentele agresive la copii şi adolescenţi s-au

amplificat foarte mult în ultimii ani. Procedurile bazate pe teoria învăţării se folosesc în activităţile
terapeutice specifice. Rezultatele empirice indică faptul că manifestarea agresivităţii se intensifică
treptat datorită unui proces de autoîntărire. Manifestarea tensiunii este experenţiată în mod pozitiv,
deoarece furia resimţită este redusă. În consecinţă, un copil agresiv va apela la această soluţie tot
mai des, deoarece doreşte să retrăiască acest sentiment plăcut. Bineînţeles, acest lucru nu înseamnă

115
că trebuie să-i lăsăm pe copii cu tensiunile lor – este vorba de renunţarea la detensionarea prin
agresivitate. Detensionarea va fi realizată prin comportamente dezirabile social, prin autoafirmare
adecvată în combinaţie cu tehnici de autocontrol pentru stăpânirea impulsivităţii. Reglarea tensiunii
poate fi realizată şi prin tehnici de relaxare. În acest sens, o serie de cercetări recomandă reglarea
tensiunii cu ajutorul relaxării musculare progresive sau cu alte metode adecvate copiilor (Center of
Research on Agression, 1983; Warren şi McLellarn, 1982).
Tehnicile terapeutice comportamentale fundamentate pe teoria învăţării pot fi
utilizate în mod combinat prin training, prin relaţionarea cu procesele învăţării sociale ale lui
Bandura (1989). Pentru început ne vom baza pe învăţarea discriminativă prin care pot fi activate
procesele de atenţie şi memorie.
Învăţarea discriminării situaţiilor poate fi realizată prin două moduri: pe de o parte
prin prezentarea simultană, pe de altă parte prin prezentarea succesivă a stimulilor diferiţi
(Petermann, 2000).
Prin învăţarea discriminativă simultană, copilului agresiv îi sunt prezentate în acelaşi
timp soluţii adecvate şi mai puţin adecvate la conflicte. Apoi, el trebuie să aleagă dintre acestea
soluţia potrivită. În general, copilul alege soluţia care în viaţa reală ar avea cele mai puţine
consecinţe negative.
În cazul învăţării discriminative succesive, copilului îi sunt prezentate succesiv
diferite soluţii la conflicte. Elevul nu trebuie să aleagă o soluţie adecvată din mai multe soluţii
pozitive şi negative, el învaţă treptat jocuri de rol iar prin discuţii, conştientizează care sunt
manifestările pe care trebuie să şi le însuşească. Prin prezentare şi discuţii, precum şi prin
modalitatea de soluţionare a conflictului este învăţat comportamentul pozitiv, fiind astfel facilitată
învăţarea.
Întăririle diferenţiate ţintite facilizează învăţarea: în cazul în care comportamentul
trebuie reconstituit este utilă abordarea succesivă, întărindu-se în mod ţintit comportamentele deja
dobândite (formarea comportamentamentală prin shaping – modelare progresivă). Uneori copiii
agresivi au o capacitate de discriminare foarte bună, deci pot percepe stimulii în mod diferenţiat şi
cunosc modalităţi de soluţionare adecvată a conflictului, dar cu toate acestea comportamentul lor
este diferit. În astfel de cazuri este recomandată utilizarea metodei prezentării simultane şi a unui
program de întărire. Vom continua cu abordarea jocului de rol care permite exersarea
comportamentală. Prin jocul de rol elevii exersează o nouă abilitate, reflectă asupra propriului
comportament şi a experienţelor pe care le-au avut, aplicând noile reguli sociale învăţate în relaţiile
cu ceilalţi. În jocul de rol se acordă atenţie înţelegerii şi achiziţionării acestor reguli sociale. Prin
reguli sociale înţelegem o convenţie referitoare la comportamentele adecvate într-o anumită situaţie.
Frecvent, copiii mici adoptă regulile sociale în mod automat, fără a se gândi prea mult
la ele. Doar copiii mai mari respectă regulile în mod voluntar, cam de pe la vârsta de 9 ani, ei le
înţeleg suficient de bine. Această înţelegere a regulilor este doar parţial dependentă de vârstă,
deoarece depinde şi de experienţa cu acestea.
În cadrul jocului de rol copilul trebuie să înveţe să-şi manifeste nevoile în mod
adecvat. Caracterul specific al jocului de rol constă în exersarea regulilor, respectiv a manifestărilor
comportamentale dezirabile şi importante pentru anumite contexte, fără teamă de consecinţele care
pot apărea.
În training-ul de grup doi copii joacă un rol şi sunt observaţi de către ceilalţi. Apoi,
rolurile dintre actori şi spectatori sunt schimbate. În acest fel copiii experienţiază diferite roluri şi
perspective care facilitează învăţarea socială. Din partea observatorilor se solicită atenţie şi
perseverenţă. În cazul actorilor, pe primul plan se află exersarea, deci reproducerea motorie cu
autoobservare prin camere video sau digitale şi feedback de la observatori. În jocul de rol se
administrează întăriri. Prin întăririle şi confirmarea socială (laudă, entuziasm etc.) din cadrul jocului
de rol sunt facilitate soluţiile dezirabile social. Această metodă fundamentată pe teoria învăţării este
descrisă ca joc de rol structurat (Pepler, King şi Byrd, 1991).
Studiile care susţin importanţa jocurilor de rol în modificarea comportamentală au
fost realizate încă din anii `80. În compararea diferitelor studii, Kennedy (1982) a arătat că în cadrul

116
reducerii agresivităţii copiilor, numai consilierea şi asistenţa orientată spre problemă – fără o metodă
cognitivă – nu au niciun efect. În cadrul unui training orientat doar pe principii de întărire apar
efecte pozitive pe termen scurt; dar efectele de durată şi extrapolarea la viaţa de zi cu zi trebuie
privite cu scepticism, deoarece lipseşte exersarea comportamentului. Jocurile de rol permit exersarea
comportamentelor de cooperare şi de ajutorare. Potrivit lui Kennedy, ele produc efecte de durată.
Ulterior, ceea ce a fost învăţat trebuie extrapolat la viaţa reală. Din această perspectivă sunt demne
de menţionat şi rezultatele pozitive obţinute de Lochman, Nelson şi Sims (1981), dar acestea trebuie
interpretate cu grijă (exemplificate în sumarizările actuale ale lui Lochman şi Wells, 1996; Mc
Mahon şi Wells, 1998). Autorii prezintă efectele pozitive în reducerea agresivităţii la copii în cadrul
şedinţelor de grup (12 şedinţe). Procedura a constat într-o combinaţie dintre învăţarea
discriminativă, jocuri de rol şi feedback prin înregistrări video. Dacă nu sunt utilizate jocuri de rol,
atunci doar copiii mari (aproximativ 10 ani) reuşesc să manifeste un comportament de cooperare în
viaţa cotidiană (Sagotsky, Schneider şi Konop, 1981). Utilizarea eficientă şi de durată a
comportamentelor dezirabile social în situaţiile din viaţă, şcoală şi comunitate – fără o exersare prin
joc de rol – poate fi pusă sub semnul întrebării.

BIBLIOGRAFIE:
 Bandura, A.(1989), Human agenţi in social cognitive theory. American Pszchologist, 44,
1175-1184
 Center of Research on Aggression (Ed.), 1983, Preventionn and control aggression.
Principles, practice and research, New York, Pergamon
 Kennedy, R.E. (1982), Cognitive/behaviorial approaches to the modification of aggressive
behavior in children, School Psychology Review, 11, 47-55
 Lochman, J.E., Nelson, W. & Smith, J. (1981). A cognitive behavioral program for the use
with aggressive children. Journal of Clinical Child Psichology, 10, 146-148
 Lochman, J.E.& Wells, K.C. (1996), A social cognitive intervention with aggressive
children. Prevention effects and contextual implementation issues. In R.D. Peters & R.J. Mc
Mahon (Eds.). Preventing childhood disorders, sunbstabce abuse, and delinquency (pp. 111-
143). Thousand Oaks: Sage
 Mc Mahon, R.J. & Wells, K.C. (1998). Conduct problems. In E.J. Mash & R.A. Barkley
(Eds.) Treatment of childhood disorders (pp. 111-207). New York:Guilford, 2. edition
 Pepler, D.J., King, G. & Byrd, W. (1991). A social-cognitive based social skills training
program for aggressive children. In D.J. Pepler & K.H. Rubin (Eds.). The development and
treatment of childhood aggression (pp. 139-168). Hillsdale/Erlbaum
 Petermann, U. (2000). Diskrimationstraining. In M. Linden & M. Hautzinger (Hrsg.)
Verhaltenstherapiemanual (S. 132-137). Berlin: Springer, 4. überarb. Und erweit. Auflage
 Sagotsky, G., Schneider, M.W. & Konop, M. (1981). Learning to cooperate: Effects of
modeling abd direct instruction. Child Development, 52, 1037-1040
 Warren, R.& McLellarn, R.W. (1982). Systematic desensitization as a treatment for
maladaptative anger and aggression: A review. Psychological Reports, 50, 1095-1102

REZUMAT

Consilierii şcolari au constatat că de prea multe ori se neglijează latura

particularităţilor individuale ale elevilor. Identic sunt abordaţi un elev ce manifestă siguranţă de sine
în interrelaţionare, stimă de sine crescută cu unul care se depreciază constant sau are parte de relaţii
conflictuale în mediul familial. Numărul profesorilor diriginţi care au preocupări în a cunoaşte şi
înţelege fiecare elev în parte este în creştere.
Cercetătorii în domeniul educaţiei au constatat că violenţa este, din punct de vedere
statistic, conduita cu frecvenţa de devianţă şcolară cea mai ridicată. Mass-media, cercetările şi
117
statisticile oficiale raportează o creştere spectaculoasă a fenomenului în ultimele trei decenii în mai
multe ţări ale lumii. Din păcate, dacă în fazele de început ale educaţiei şcolare predomina violenţa
profesorului asupra elevilor, în prezent se deplasează (tot mai mult) violenţa dinspre elevi spre
profesori şi dinspre elevi spre elevi.
Având în vedere statisticile îngrijorătoare din alte ţări, dar mai ales creşterea
numărului de cazuri mediatizate în România, considerăm că este absolut necesară intensificarea
preocupărilor noastre de studiere a acestui fenomen.
Copiii agresivi pot învăţa să rezolve paşnic conflictele cu care se confruntă. În mod
paradoxal aceşti copii se percep victime, deşi cei din jur îi percep ca fiind agresori. Programul
terapeutic pentru copiii agresivi elaborat de Petermann Franz şi Petermann Ulrike (2001, ediţia a
10-a) ne prezintă cum putem rupe cercul vicios al agresivităţii în care sunt prinşi aceşti copii. Prin
jocul de rol elevii exersează o nouă abilitate, reflectă asupra propriului comportament şi a
experienţelor pe care le-au avut, aplicând noile reguli sociale învăţate în relaţiile cu ceilalţi. În jocul
de rol se acordă atenţie înţelegerii şi achiziţionării acestor reguli sociale.

LIDERI MONDIALI LA VIOLENTA SCOLARA

AUTOR : GORGOI VERGILIU

Romania se afla pe primul loc intre 37 tari din lume privind numarul de profesori care au
raportat acte de violenta ale elevilor in timpul orelor.
In Romania 70% dintre tineri se tem sa se duca la ore din cauza actelor de huliganism, care,
conform statisticilor, se petrec cel putin o data pe saptamana.O solutie pentru diminuarea cazurilor
ar fi ca fiecare scoala sa aiba un psiholog scolar sau macar un medic scolar. Psihiatrii spun ca
principala problema este lipsa comunicarii.
Conform unui studiu international efectuat de Organizatia Mondiala a Sanatatii in 37 de tari,
Romania este nominalizata pe primele locuri la violenta in scoli. Peste jumatate din profesorii
romani raporteaza acte de huliganism la orele lor sau au nevoie de protectie pentru securitatea lor
sau a altor elevi. In cealalta parte a balantei se afla Olanda, cu 7%. Studiile au demonstrat ca cel
putin unul din patru elevi de clasele VII-VIII se teme sa nu fie atacat sau sa devina victima violentei
in scoli. Cel mai mare procent din acest punct de vedere se intalneste in Ungaria (75%), la scor
strans aflandu-se Romania.
Aproape 70% din elevii romani se afla in aceasta situatie, ducandu-se cu teama la ore. Pe
locul trei in topul insecuritatii scolare se afla filipinezii (60%). scolile din Danemarca si Singapore
sunt cele mai sigure, deoarece, conform datelor, doar 6% din cursanti se tem de acest lucru,
respectiv 8%. Germania si Statele Unite ale Americii se gasesc cu 22%, respectiv 26%.

Fenomen raspandit in lume

Potrivit altor studii, prevalenta acestui fenomen o reprezinta actele de huliganism care se
produc cel putin o data pe saptamana. De exemplu, un studiu israelian a aratat ca aproape o treime
din elevii care frecventeaza scoli elementare si licee si aproape un sfert din studentii aflati in
unitatile superioare de invatamant considera violenta ca fiind o mare problema in scolile in care
invata. Violenta in scoli este un fenomen care framanta toate societatile si ea se produce la toate
scolile de diferite niveluri. Spectrul ei este extrem de larg manifestandu-se pe scara larga in relatia
elevi-elevi pana la profesori-elevi.Totusi cercetatorii au semnalat diferente intre modurile in care se
manifesta aceste comportamente deviante in cele 37 de tari dar care sunt greu de explicat. Pe de-o
parte, fenomenul nu este legat de rata criminalitatii, a divorturilor sau de procentul minoritatilor

118
etnice. Dar pe de alta parte aceste situatii sunt in conexiune cu indicatorii sociali, cum ar fi privarile
economice, varsta, calitatea sistemului scolar etc.

De obicei profilul psihologic al celor care suporta acte de cruzime din partea colegilor este
urmatorul: tinerii anxiosi, fara protectie, persoanele sensibile, tacute, care nu au nici macar un
prieten bun in scoala. Totusi elevii agresivi isi manifesta deseori furia si asupra profesorilor sau
parintilor. Conform unui studiu al profesorului Barry Nurcombe, de la Universitatea Queensland,
numit "Prevalenta tulburarilor la copii si adolescenti", deseori tinerii cu probleme mintale de
sanatate provin din familii sarace, cu o apreciere negativa despre sine, cu performante scolare slabe.
Adolescentii cu probleme de sanatate mintala sunt cuprinsi in rapoarte privind rata
sinuciderilor sau consumatori de tigari, bauturi alcoolice sau droguri.

Batuti si injunghiati la scoala

Cazurile de evenimente negative la unitatile de invatamant sunt abundente in presa romaneasca,

incepd cu cele mai putin grave pana la cele de o violenta maxima. Un profesor de psihologie este
cercetat ca ar fi izbit cu capul de usa o eleva a Grupului scolar Economic Administrativ Piatra
Neamt. "Eu am venit sa invat la scoala, nu sa fiu snopita in bataie", a declarat eleva batuta. O
ancheta a Ministerului Educatiei, Cercetarii si Tineretului a fost desfasurata in judetul Suceava
despre cazul copilului care a murit dupa o bataie incasata in scoala de la doi elevi mai mari. Pe 25
mai a fost semnalat decesul elevului din clasa a VIII-a de la Grupul scolar Dumbraveni, dupa ce a
fost batut de doi colegi mai mari. Un alt adolescent, din Galati, a fost adus la Spitalul de Urgenta
dupa ce a fost batut de doi elevi chiar in fata scolii. Un alt caz a fost al celor trei elevi din clasa a IX-
a cu profil tehnologic de la Liceul Solomon Halita din Sangeorz-Bai care au fost mutati disciplinar
intr-o alta scoala pentru ca au ars catalogul clasei. Din cauza notei la purtare ei vor fi declarati
repetenti si vor fi nevoiti sa repete anul scolar. Alti doi elevi sunt cercetati de politistii timiseni
pentru un act de terorism, dupa ce au anuntat amplasarea unei bombe la Liceul Teoretic din Periam.
Un tanar de 16 ani, elev in clasa a VII-a a scolii de Arte si Meserii "Sfantul Apostol Andrei" din
Ploiesti, este cercetat de politisti dupa ce l-a injunghiat pe un alt elev de aceeasi varsta, in curtea
scolii. Potrivit unui comunicat dat publicitatii de Inspectoratul scolar Judetean Prahova, incidentul s-
a petrecut in pauza de la ora 11.00, din cauza unui conflict anterior, cei doi elevi implicati in acest
incident fiind de mai multa vreme in atentia Politiei. Nu in ultimul rand, cazul fetei injunghiate de
prietenul sau chiar in biroul directoarei de la scoala Centrala a creat un mare scandal in lumea
invatamantului romanesc. Medicii psihiatri sunt de parere ca aceste acte de vandalism, terorism,
huliganism au devenit un fenomen ingrijorator in Romania.

Tari nominalizate

Studiul a fost efectuat de OMS impreuna cu Asociatia Mondiala de Psihiatrie, Asociatia

Internationala de Psihiatrie a Copilului si Adolescentului si asociatiile de profesionisti. El se
intituleaza "Violenta scolara: epidemiologie, istoric si preventie". Tarile in ordine descrescatoare a
ratei violentei scolare calculate in functie de raportarile profesorilor privind siguranta lor si a
elevilor: Romania (50%), Kuweit, Iran, Columbia, Ungaria, Portugalia, Spania, Grecia, Slovaenia,
Belgia, Singapore, Islanda, Australia, Hong-Kong, Coreea, Norvegia Cipru, Republica Slovaca,
Lituania etc. Ceea ce este absolut surprinzator este ca SUA se afla in aceasta nominalizare cu pana
la 10%.

"Copilul bataus este un copil batut"

"Cred ca la nivelul fiecarei scoli ar trebui sa existe un psiholog scolar. Foarte putine unitati
de invatamant au un astfel de specialist. Acesta ar functiona ca un consilier in anumite situatii si ar

119
indruma copiii in functie de probleme, pentru consiliere psihologica, familiala sau de sanatate
mintala. In primul rand este o problema de mentalitate, deoarece exista o intelegere disproportionata
a libertatii si democratiei. Totusi, autoritatea si coercitia nu duc la scaderea gradului de violenta, ci
doar ar putea sa stapaneasca fenomenul", ne-a declarat prof. dr. Mircea Tiberiu, presedintele
Societatii Nationale de Neurologie si Psihiatrie a Copilului si Adolescentului din Romania.
"Principala problema in sistemul de invatamant romanesc este lipsa de comunicare. Cred ca trebuie
sa atacam exact baza acestui rau, si anume sa invatam copilul sa comunice. Sa nu uitam ca si copilul
invata prin imitare. Noi stim ca, aproape intotdeauna, copilul bataus este un copil batut. Alaturi de
deficitul de abilitate de a comunica, in spatele cifrelor coplesitoare din raport se afla controlul redus
al comportamentelor. Studiile epidemiologice sunt foarte scumpe, iar la noi in tara nu au fost
efectuate pe probleme de sanatate mintala la copii si adolescenti. Studii internationale releva insa ca
frecventa incidentei bolilor psihice la copil si adolescent in conditii psihosociale anormale este
crescuta", ne-a declarat dr. Otilia Secara, medic psihiatru la Universitatea de Medicina Victor Babes
Timisoara.

Paza cu firmele particulare, singura solutie

Reducerea si chiar eliminarea actelor de violenta in scoli nu sunt obiective de neatins sau
vorbe in vant. O solutie, dupa cum arata insasi realitatea, o constituie chiar asigurarea pazei cu
ajutorul firmelor de paza particulare, al caror personal reuseste sa tina lucrurile sub control si sa
impuna respect in randul elevilor care au apucaturi violente. Potrivit datelor societatii BGS, poate
cea mai cunoscuta firma particulara de paza, implicata in programul "Unitatile de invatamant,
obiectiv protejat de BGS", care a fost implementat deja in trei sectoare din Bucuresti, la cateva luni
de la preluarea obiectivelor cazurile de violenta au disparut. Potrivit BGS, exista trei categorii de
incidente, cu grade de risc de la 0 la 2, anume: grad 0 – talharii, violente, amenintare cu bomba,
elevi luati la bataie de persoane straine, profesori amenintati, consum de droguri, spargeri pe timp de
noapte grad 1 – persoane straine in incinta scolii, amenintari verbale intre elevi, acte de vandalism,
distrugeri de bunuri, posesie de arme albe etc. grad 2 – elevi care fumeaza in scoli, elevi care
chiulesc, comportamente verbale necivilizate, atitudini huliganice pe holuri etc.

La inceputul programului

La nivelul unitatilor scolare cu care au contracte, situatia se prezinta astfel: sectorul 1 (28 de
unitati protejate) – 28 de cazuri in ianuarie-martie si apoi nici unul intre aprilie si iunie. Din cele 28
de cazuri, unul a fost de grad 0 (amenintare cu bomba) si 27 de grad 2 sectorul 3 (72 de unitati) – 43
de cazuri intre ianuarie-martie a.c., un caz de alarma falsa cu bomba in aprilie si apoi nici un caz in
perioada mai-iunie; din cele 43 de cazuri, unul a fost de grad 0, opt de grad 1 si 34 de grad 2 sectorul
6 (29 de unitati) – 49 de cazuri in perioada ianuarie-martie a.c. (unul de grad 0, sase de grad 1 si 42
cu grad 2) si nici un caz in intervalul aprilie-iunie.

Cazurile de violenta au fost mai numeroase la inceputul programului, ulterior reducandu-se

substantial, pana la disparitie. Concret, daca intre 15 si 28 februarie 2006 s-au raportat 320 de cazuri
(28% de grad 0,20% de grad 1 si restul de grad 2), in aceeasi perioada a acestui an au fost doar sase
cazuri si spre finele anului absolut nici unul. Agentii BGS nu pot fi trecuti cu vederea. Majoritatea
au o statura impresionanta, deci care impune respect, sunt imbracati in tricou cu insemnele
companiei si pantaloni de uniforma de culoare inchisa si sunt dotati cu baston de cauciuc, spray
iritant-lacrimogen, telefoane mobile, statii de emisie-receptie si mijloace de iluminare pe timp de
noapte.

120
 MANIFESTAREA COMPORTAMENTULUI AGRESIV ÎN
ŞCOALĂ

Prof.Bârlogeanu Floarea
Grup Şcolar Mozăceni, Argeş

Violenţa în şcoală este, din punct de vedere statistic, cea mai frecventă conduită de devianţă
şcolară. Sub eticheta ,,violenţă” descoperim o diversitate de forme de conduită, care descriu, sub
aspectul intensităţii, o linie continuă: de la intensitatea cea mai mică, violenţa presupune
confruntarea vizuală, poreclirea, tachinarea, ironizarea, imitarea în scop denigrator; refuzul de a
acorda ajutor, bruscarea, lovirea cu diverse obiecte, pălmuirea, împingerea, aruncarea, înjunghierea
şi împuşcarea sunt forme de intensitate crescută a violenţei.
Definirea violenţei s-a dovedit a fi dificilă, fapt explicat prin complexitatea fenomenului, dar
şi prin marea diversitate a formelor sale de manifestare şi a determinărilor psihologice, sociale,
culturale şi economice.
Copilul dobândeşte prin educaţie norme, valori, modele care se manifestă apoi ca opţiuni
personale, în comportamentul său.
Comportamentul agresiv.
Agresivitatea este o formă a instabilităţii emoţionale.

Formele de manifestare sunt diverse, de la agresivitatea verbală, atitudinală, impulsivitate şi

tendinţa de a domina, până la autoagresivitate. Datorită impulsivităţii, reacţiile lor sunt imprevizibile
şi ei constitue un real pericol social, mai cu seamă în comunităţile de adolescenţi. Individual,
agresivul este simpaticomimetic, cu mare mobilitate a stărilor de excitaţie, dominat de adrenalină,
iar în psihosomatică se încadrează, de regulă, în tipul mezomorf (şi displastic). Integrat într-o
activitate militară sau sportivă bine organizate şi conduse, deţinătorul unui astfel de comportament
îşi poate reorienta agresivitatea în direcţia obţinerii unor rezultate pozitive (în război, în sporturi
precum boxul, unele arte marţiale ş.a.m.d.).
Ce comportamente neadecvate au învăţătorii, profesorii faţă de elevi?
Ce cauze au aceste comportamente?
Iată doar două întrebări la care sunt sigură că fiecare dintre noi am încercat să găsim
răspunsuri, sau am încercat să cel puţin să le evităm.
În şcoală conflictele sunt prezente deseori atât în rândul elevilor(elev-elev), în rândul
cadrelor didactice(profesor-profesor). Nu trebuie să uităm că aproape zilnic ne confruntăm cu
incidente profesor-elev. Atitudinea multor părinţi faţă de şcoală sau faţă de anumite cadre didactice
reprezintă o stare conflictuală, permanentă, (părinţi-profesor), aceştia fiind cel mai adesea
nemulţumiţi de notele pe care le primesc copiii lor la anumite discipline. La acestea toate, se adaugă
un conflict, care are rădăcini în managementul necorespunzător, al conduderii unităţii şcolare (cadre
didactice-director).
Aceste forme de conflice conduc la un comportament agresiv, la o formă de violenţă sau alta,
dacă nu sunt , negociate, soluţionate în timp util.
Ştim cu toţii că formele de comportament neadecvat, pe care le descoperim în multe unităţi
şcolare, sunt frecvente la un anumit nivel de învăţământ şi anume la nivel liceal, în rândul
adolescenţilor. Aceştia îşi manifestă: neliniştea, ostilitatea, rezistenţa, precum şi toate tipurile de
opoziţie şi interacţiune antagonistă, inclusiv competiţia.
Este banal să spunem că părinţii au un rol important în educaţia copiilor, în a-i face pe
aceştia să asimileze regulile societăţii şi ale legilor, să se îndrepte spre valorile sociale şi să-i
controleze totodată.

121
 Formele de comportament neadecvat al profesorilor, învăţătorilor cu frecvenţa cea mai mare
se referă la agresiunea verbală faţă de elevi: de la forme mai simple precum atitudini ironice, ţipete
la forme mai grave – injurii, jigniri, insulte. Elevii percep faptul că nu sunt notaţi ”după merit” şi
cataloghează comportamentul profesorului ca fiind unul violent, unii dintre profesori acordă
notele… pe criterii nedefinite...
Conflictele profesor-elev izbucnesc şi în urma impunerii de către educator a unor reguli de
acţiune şi comportare fără a li se cere elevilor opinia. De la acest lucru, până la opoziţia, respingerea,
revolta împotriva lor nu este decât un pas. Dacă nu identificăm imediat cauzele, se ajunge lao formă
sau alta a violenţei.
Violenţa fizică faţă de copii devine o modalitate incriminată în orice spaţiu de educaţie. În
ceea ce priveşte atitudinea părinţilor faţă de violenţa fizică a profesorilor, părerile sunt împărţite: de
la respingerea pedepselor fizice în spaţiul şcolii la acceptarea şi încurajarea acestora. Deoarece cele
mai bune şi mai respectate reguli sunt cele pe care indivizii le formulează personal, cadrele didactice
pot să provoace momente de cooperare şi negociere pentru elaborarea unor norme de convieţuire
socială.
Societatea este aceea care stabileşte norme şi îşi arogă dreptul de a decreta ,,deviant” un
individ sau altul.
Din momentul în care comportamentul deviant a fost considerat ca eventual ales, voluntar,
s-a putut înţelege că un aspect pozitiv al comportamentului poate fi în final atribuit noţiunii de
devianţă .
Individul (sau grupul) adoptă un comportament care scapă normelor admise de societate, dar
nu traieşte cu totul în afara anumitor norme: pur şi simplu îşi făureşte propriile norme.
Statutul socio-profesional şi nivelul de instrucţie şi educaţie al părinţilor exercită o influenţă
majoră asupra stilului educativ al familiei. Prin interacţiunile membrilor, ei familia sintetizează
influenţele pe care diferite instanţe exterioare le exercită asupra fiecăruia în parte.
În concluzie, să nu-i educăm pe copii pentru lumea de azi. Această lume nu va mai exista
când ei vor fi mari. Şi nimic nu ne permite să ştim cum va fi lumea lor. Atunci să-i învăţăm să se
adapteze.

Bibliografie:
Dumitru, I., Ungureanu, C., Pedagogie şi elemente de psihologia educaţiei, editura Cartea
Universitară, Bucureşti, 2005
Nicola, I., Pedagogie, E.D.P., Bucureşti, 1992
Surdu, E., Prelegeri de pedagogie generală. O viziune sociopedagogică, E.D.P., Bucureşti,
1995
VIOLENŢA ÎN ŞCOLI

Prof. Mareș Nicolae

Instit. Mareș Minerva Sabina

Motto:
” Nu lucrurile care ni se întâmplă contează ci felul
în care reacţionăm noi faţă de ele.”
Hans Eynseck

122
 Violenta este dezorganizarea unui sistem personal care se traduce printr-o pierdere a
integrităţii (fizice, materiale, psihice). Violenţa fizică şi cea verbală sunt două dintre cele mai des
întâlnite tipuri de violenţă în şcolile din Europa.
Cultura adolescenţilor pare a fi centrată pe violenţă, fenomen la care au contribuit familia,
şcoala, industria divertismentului şi mass-media.

TIPURILE DE VIOLENŢĂ LA CARE SUNT EXPUŞI ELEVII/ PROFESORII :

• elevii :
- violenţa emoţională, vulgaritatea de limbaj, dinspre elevii cu
comportament indezirabil;
- violenţa fizică din partea colegilor mai mari sau mai puternici;
- agresiunea părinţilor sau altor membrii ai familiei, ca metodă de rezolvare a nemulţumirii
faţă de copil ;
- stres provocat de părinţii cicălitori, de cerinţele prea mari faţă de copii în legătură cu
performanţele lor şcolare;
- critica şi sancţiunile exagerate ce vin dinspre profesori, care nu-şi cunosc suficient de bine
elevii;
- violenţa stradală, escrocherii, şantaj din partea unor tineri fără ocupaţie, a găștilor de cartier,
frustrarea datorată unor probleme de natură socio-economică;
- violuri, perversiuni sexuale, pornografie - între elevi sau provocate de persoane din afara şcolii;
• profesorii :
- atitudini şi limbaj trivial, vulgaritate din partea elevilor;
- agresivitate non verbală, atitudini sfidătoare din partea elevilor sau persoanelor din afara
şcolii;
- vestimentaţie provocatoare, etalarea opulenţei familiei, violenţa emoţională;
- ostilitate în atitudini sau/şi agresivitate fizică;
- impoliteţe,insulte,obrăznicie, nesupunere, ameninţări, reproşuri din partea elevilor;
- violenţa verbală, ameninţări şi chiar violenţa fizică din partea unor părinţi;
- comentarii impertinente la observaţiile profesorilor, părăsirea clasei in timpul activităţilor,
gesturi care generează disconfort în interacţiunea acestora cu elevii şi părinţii;
- suspiciuni,contestarea autorităţii, corectitudinii şi competenţei profesionale a unor cadre
didactice de câtre elevi şi părinţi;
- existenţa unor grupuri organizate car terorizează şcoala, pe unii profesori;
- violuri, perversiuni sexuale, lovire, tâlhărire...

CAUZELE VIOLENŢEI LA ELEVI

• cauze de ordin genetic:

- devieri comportamentale;
- timiditatea, labilitatea emoţională;
- carenţe afective de stimulare cognitivă;
- tulburări emoţionale grave;
- eşecuri personale de adaptare şi integrare şcolară;

• cauze ce ţin de specificul vârstei şcolare:

- modificările hormonale caracteristice vârstei şcolare determina si modificări comportamentale;
- teribilismul adolescentin;
- contactul elevilor în orele de instruire practică organizate deficitar;
- sentimentul acut al singurătăţii in condiţiile când părinţii aleargă obsedaţi de câştiguri
băneşti ,neacordând timp şi răbdare frământărilor copiilor/tinerilor in formare.

123
 Carenţe de ordin legislativ, la nivelul sistemului social in general si al celui şcolar, in special:
- incoerenţă legislativă;
- instabilitatea sistemului legislativ determină, în general, sfidarea legilor, regulamentelor sau
normelor de convieţuire sociala fără riscul sancţionării faptelor;
• cauze de ordin moral, criza generala a sistemului de valori:
- lipsa unor motive înalte in pregătirea şcolară si profesionala generează
dezinteresul elevilor si părinţilor faţă de şcoală;
- potenţialul financiar al unor părinţi determină atitudini parazitare din partea fiilor/fiicelor
acestora, dispariţia/deprecierea vizibilă a
modelului familiei tradiţionale;
- conceptul de democraţie preluat într-o manieră deformată pe toate palierele socialului;
• cauze de natură pedagogică, la nivelul scolii şi al familiilor:
- volumul excesiv al informaţiei nu lasă locul şi timpul necesar preocupărilor pentru educaţie;
- tonul agresiv al educatorilor, bruscarea elevilor, aprecierea nedreaptă cu note sau calificative;
- greşeli atitudinale, de relaţionare şi câştigarea autoritarii moral-profesionale;
- abuz emoţional si fizic din partea cadrelor didactice sau a părinţilor;
- lipsa de autoritate a unor profesori;
- nesupravegherea atenta a elevilor în unele activităţi sau în recreaţii;
- incapacitatea părinţilor de a-şi educa şi stăpâni copiii;
- conflicte intre familiile elevilor;
- programe educative formale, ineficiente – inclusiv pentru părinţi;
- abordarea greşită a elevilor la unele ore, de către unii profesori generează frustrare si
agresivitate;
- situaţia socio-morală si economică in unele familii:
- sărăcia şi promiscuitatea din numeroase familii;
- comportamentul agresiv în familie, pe fondul neajunsurilor de ordin material, al consumului de
alcool sau al crizei generale a valorilor morale;
- numărul mare de familii dezorganizate,cu părinţi divorţaţi, configurate consensual, atipic ;
• aspecte născute de criza societăţii în tranziţie:
- lipsa de comunicare între copii şi părinţi;
- abandonarea de câtre părinţi a funcţiei educative, pe fondul preocupării
exagerate pentru acumularea de bani şi bunuri materiale;
- accesul nelimitat al elevilor la informaţii neadecvate vârstei sau particularităţilor individuale, prin
TV, Internet;
- ascultarea necontrolată a unei muzici neselectate;
- accesul la alcool şi droguri ;

• cauze generate şi/sau alimentate de mass-media:

- agresivitatea, violenţa şi sexualitatea reprezintă principalul conţinut al unor emisiuni TV.
- lipsa/ raritatea modelelor pozitive in mass-media;

• cauze ce ţin de managementul şcolii, la nivel micro şi macro-social:

- lipsa unor spatii şi preocupări ale şcolii şi comunităţii pentru desfăşurarea unor activităţi
recreative, educative, reconfortante, distractive ( cluburi ale tinerilor, terenuri de sport, parcuri de
distracţie etc.)
- deprecierea imaginii a şcolii în urma prezentării la TV a unor evenimente izolate din şcoli

MĂSURI DE COMBATERE A VIOLENŢEI ŞCOLARE

• Respectarea strictă a Regulamentului Şcolar şi al Regulamentului de Ordine Interioară prin :

 cunoaşterea conţinutului acestor regulamente de câtre fiecare elev şi părinte;

124
  aplicarea strictă, promptă şi corectă a prevederilor acestor regulamente, în toate cazurile, în
mod gradual şi cu comunicarea acestor măsuri către cei în cauză;
• întărirea pazei şi ordinii în şcoală prin :
 contracte cu instituţii de pază şi protecţie, asigurarea de fonduri băneşti pentru plata
angajaţilor permanenţi în asigurarea pazei şi protecţiei elevilor şi cadrelor didactice pe
timpul programului;
 accesul în şcoală se va asigura pe o singură intrare ;
 întărirea pazei şi ordinii prin personalul propriu angajat, pe întreaga perioadă a cursurilor;
 supravegherea permanentă a incintei şcolii cu ajutorul unor camere video;
 îmbunătăţirea serviciului pe şcoală al cadrelor didactice pentru evitarea oricăror evenimente
nedorite în viaţa şcolii, supravegherea atentă a elevilor pentru evitarea oricăror accidente sau
evenimente nedorite;
• sesizarea promptă câtre organele de ordine ale statului a oricăror evenimente sau acte de
violenţă ce s-au manifestat sau riscă să se producă în unităţile şcolare, colaborarea strânsă cu
poliţia locală sau de proximitate şi cu jandarmeria;
• se va acorda atenţie specială elevilor sau grupurilor potenţial - agresive, desfăşurând
activităţi de prevenţie a faptelor negative.

• îmbunătăţirea activităţii educative prin:

- teme de dirigenţie pe tema deviantei comportamentale, delincvenţei juvenile, violenţei de
orice fel, infracţionalităţii, la toate clasele, cu conţinut adaptat vârstei şi caracteristicilor clasei ;
- prezentarea unor cazuri apărute în presă şi analizarea acestora cu elevii;
- desfăşurarea unor programe şi proiecte educaţionale, în parteneriat cu instituţiile furnizoare de
servicii în combaterea infracţionalităţii;
- revederea tematicii lectoratelor cu părinţii şi a tematicii şedinţelor pe clase, în sensul
cuprinderii unor dezbateri orientate pe problematica violenţei;
- examinarea psihologică a elevilor cu probleme comportamentale;
- monitorizarea elevilor şi faptelor reprobabile, activităţi lunare cu elevii-problemă;
- instituirea unei comisii de disciplină la nivelul şcolii cu atribuţii specifice ;
- programe de prevenţie cu accent pe dezvoltarea personală, psiho - emoţională a elevilor;
- consilierea psihologică a elevilor cu probleme comportamentale precum şi a celor care sunt
victime ale violenţei sau unor forme de abuz;
- consilierea diriginţilor, profesorilor, părinţilor pe problemele comunicării şi relaţionării cu
copiii;
• întărirea legăturii şcolii cu familia şi comunitatea locală prin:
- o mai strânsă colaborare cu familiile elevilor, cu biserica, cu primăria, poliţia,
justiţia, instituţiile sanitare;
- acţiuni în echipe mixte: profesori – elevi – părinţi – psihologi - cadre medicale –
poliţist - jandarmi, pentru activităţi de informare şi prevenţie a unor fapte sociale
reprobabile;
- vizitarea periodică a elevilor la domiciliul acestora, sau comunicarea prin mijloacele
moderne cu părinţii;
• alte măsuri :
- introducerea uniformelor şcolare, a unor însemne distinctive pentru elevii din fiecare şcoală, a
legitimaţiilor de elev, interzicerea utilizării telefoanelor mobile etc.

NU VIOLENȚEI !!!

125
 MASURI DE COMBATERE A VIOLENTEI SCOLARE

Material realizat de prof. Grd I.

TRON OLGUTA
POPESCU VALENTINA
Liceul Teoretic ,,Dan Barbilian” Campulung-Arges

1. RESPECTAREA STRICTA a REGULAMENTULUI SCOLAR si al

REGULAMENTULUI de ORDINE INTERIOARA prin:
- cunoasterea continutului acestor regulamente de catre fiecare elev si parinte,
–aplicarea stricta ,prompta si corecta a prevederilor acestor regulamente , in toate cazurile,
in mod gradual si cu comunicarea acestor masuri catre cei in cauza
2.INTARIREA PAZEI SI ORDINII IN SCOALA prin:
-contracte cu institutii de paza si protectie, asigurarea de fonduri banesti pentru plata
angajatilor permanenti in asgurarea pazei si protectiei elevilor si cadrelor didactice pe timpul
programului
-accesul in scoala se va sigura pe o singura intrare,
- intarirea pazei si ordinii prin personalul propriu angajat ,pe intreaga perioada a cursurilor.
- supravegherea permanenta a incintei scolii cu ajutorul unor camere video (unde e posibil ).
- imbunatatirea serviciului pe scoala al cadrelor didactice pentru evitarea oricaror evenimente
nedorite in viata scolii,
- supravegherea atenta a elevilor pentru evitarea oricaror accidente sau evenimente nedorite,
-sesizarea prompta catre organele de ordine ale statului a oricaror evenimente sau acte de
violenta ce s-au manifestat,sau risca sa se produca in unitatile scolare,colaborarea stransa cu politia
locala sau de proximitate si cu jandarmeria,
-se va acorda atentie speciala elevilor sau grupurilor potential-agresive,desfasurand activitati
de preventie a faptelor negative.

3. IMBUNATATIREA ACTIVITATII EDUCATIVE prin:

-teme de dirigentie pe tema deviatiei comportamentale, delincventei juvenile,violentei de
orice fel, infractionalitatii, la toate clasele ,cu comtinut adaptat varstei si caracteristicilor clasei;
- prezentarea unor cazuri aparute in presa si analizarea acestora cu elevii ,
-desfasurarea unor proiecte si programe educationale,in parteneriat cu institutiile furnizoare
de servicii in combaterea infractionalitatii.
-revederea tematicii lectoratelor cu parintii si a tematicii sedintelor pe clase ,in sensul
cuprinderii unor dezbateri orientate pe problematica violentei,
- programe de preventie cu accent pe dezvoltarea profesionala ,psiho-emotionala a elevilor,
- consilierea psihologica a elevilor cu probleme comportamentale precum si a celor care
sunt victime ale violentei sau unor forme de abuz ,
-consilierea dirigintilor ,profesorilor ,parintilor pe problemele comunicarii si relationarii
cu copiii,

3. INTARIREA LEGATURII SCOLII CU FAMILIA SI COMUNITATEA LOCALA prin:

- o mai stransa colaborare cu familiile elevilor ,cu biserica ,cu primaria politia, justitia
,institutiile sanitare,
-actiuni in echipe mixte: profesori-elevi –parinti –psihologi –cadre medicale-politist –
jandarmi,pentru activitati de informare si preventie a unor fapte sociale reprobabile.
-vizitarea periodica a elevilor la domiciliul acestora ,sau comunicarea prin mijloacele
moderne cu parintii,

126
 4. ALTE MASURI:
-introducerea uniformelor scolare ,a unor insemne distinctive pentru elevii din fiecare
scoala, a legitimatiilor de elev ,interzicerea telefoanelor mobile,etc...

MĂSURI DE PREVENIRE A VIOLENȚEI ÎN MEDIUL

ȘCOLAR

Prof. Drd Marilena Moţoc – Grup Şcolar Ştefăneşti

Prof. Ramona Ţaicu – Grup Şcolar de Industrializarea Lemnului Piteşti

Ce este violența ?

Violenţa este văzută de către unele persoane ca o cale de a rezolva conflictele. Acest lucru
produce numeroase probleme, deoarece copiii învaţă din mediul în care trăiesc. Cu cât mediul
cultivă mai mult violenţă, cu atât copiii se vor obişnui mai mult cu ea, văzută ca o cale practică şi
sănătoasă de rezolvare a conflictelor. Pentru a schimba această mentalitate, copiii ar trebui să înveţe:
a) să recunoască violenţa
b) să facă faţă conflictelor folosind alte mijloace decât cele violente.
În mod tradiţional, şcoala este locul de producere şi transmitere a cunoaşterii, de formare a
competenţelor cognitive, de întelegere a sensului vieţii şi a lumii care ne înconjoară, de întelegere a
raporturilor cu ceilalţi şi cu noi înşine. Misiunea şcolii nu este doar de a pregăti forţa de muncă.
Şcoala trebuie să profileze caractere, să-i educe tânărului plăcerea de a învăta.
În sistemul educațional libertatea individuală este greșit înțeleasă atât de către elevi cât și de către
profesori și părinți și nu a avut ca efect micșorarea gradului de violență în școală, ci dimpotrivă, pe
fondul acestei libertăți greșit înțeleasă și exprimată, școala poate reprezenta o sursă a unor forme
de violență.
Dacă anterior violența școlară nu se manifesta decât ocazional, între elevi sau dinspre
cadrul didactic spre elev, acum remarcăm o violență sporită de la an la an atât între elevi cât nu
rareori dinspre
elevi spre cadrele didactice.
Aflat în colectivitate, elevul își va organiza jocul și activitatea având ca suport violența
văzută și va fi influențat de către aceasta. Aceste comportamente se vor manifesta în societate, cu
predilecție în școală, deoarece colectivul este mai numeros (spre deosebire de grupul de joacă),
vârstele sunt relativ apropiate și apare dorința copilului de a deveni (ca în familie) centrul atenției.
Sub eticheta violenței școlare se află o diversitate de forme de conduită: confruntarea
verbală, poreclirea, tachinarea, ironizarea, imitarea în scop denigrator, refuzul de a colabora și de a
cere ajutor, bruscarea, lovirea cu diverse obiecte, pălmuirea, împingerea, vătămarea corporală.

Spre deosebire de agresivitate, care reprezintă potențialitatea ce permite dirijarea acțiunii și

ține de gândire și analiză, fiind intrinsecă, violența este acțiunea în sine, dezorganizarea brutală a
personalității sau colectivității și afectează atât individul, cât și mediul în care acesta se manifestă.
Violența nu este ereditară, dar este contagioasă. Astfel întâlnim mai multe tipuri de violență
în mediul școlar:

127
 Violența fizică, concretizată prin lovirea persoanelor, vătămarea fizică a acestora, deposedarea
prin forță de bunuri, etc;
 Violența economică(materială), ce se răsfrânge asupra obiectelor din jur, asupra mobilierului
școlar și a bunurilor altor persoane;
 Violența psihică, ce are ca efect formarea complexelor de inferioritate la persoana agresată și se
manifestă prin verbalizare, atitudini de respingere, izolare.

Cauze ale comportamentului violent în mediul școlar

Printre cauzele care determină comportamentul violent în rândul școlarilor, (multiple și greu de
combătut) putem argumenta următoarele:
 Încă de la vârsta preșcolară unii copii sunt martori ai violenței domestice (fizice, psihice) și
fiind la vârsta la care își aleg și imită modelul de comportament, copilul își va însuși
inconștient actele de violență ale adulților, le va reproduce în interacțiunea cu grădinița, grupul
de prieteni sau școala, fiind convins că aceste atitudini sunt corecte și firești;
 Deseori, din dorința de a fi populari, de a avea ceea ce familia nu le oferă sau pur și simplu de a
se razbuna pe colegii cu performanțe în diverse domenii, elevii apelează la teroare, deoarece nu
cunosc pedepsele legale la care pot fi supuși. Tot în ciclul primar se formează/dezvoltă dorința
copilului de a se evidenția. Nereușind performanțe la învățătură, elevul va încerca să devină
lider prin orice alte metode, apelând sau instigând la violență;
 Proveniența din medii sociale diferite: în clasele primare școlarii vor avea tendința de a-i
exclude pe cei minoritari, cauzând astfel forme de violență;
 Un alt factor de risc în devierea comportamentului copilului spre violență îl constituie mass-
media, prin prezentarea realității ca pe un fapt banal, indiferent de gravitatea faptelor expuse și
mai ales fără a accentua consecințele acestor violențe asupra celor ce le-au provocat. Mass-
media expune acte de violență (atât în programele pentru copii cât și în filme sau știri) în mare
parte fără să stigmatizeze aceste acte, fără a sublinia caracterul imoral al agresiunilor.
 O mare parte din vină o are aici familia, care permite contactul copilului cu televizorul,
neexplicându-i ceea ce este etic și ceea ce constituie o abatere gravă de la normele sociale și
civice. Neimplicarea familiei în dezvoltarea capacității de a discerne moralul de imoral, legalul
de ilegal, are ca urmare însușirea de către copil a unor comportamente inadecvate vârstei și
deseori negative. La rândul său, ajuns adult, copilul va repeta greșeala părinților.
 În apariția fenomenului violenței școlare nu sunt de neglijat managementul defectuos al clasei,
deficiențele de comunicare între cadrele didactice și elevi, neadaptarea practicilor educaționale
la o populație școlară în continuă schimbare.

Prevenirea și combaterea violenței în mediul școlar

Pentru a putea preîntâmpina și dezarma un comportament violent în școală trebuie mai întâi
să clarificăm și să înțelegem conceptul de violență, să aflăm cauzele acesteia și în final să fie
concepute măsurile de combatere și prevenire.
Cadrele didactice trebuie să observe comportamentul elevilor pentru a putea preveni
manifestările violente ale acestora prin discuții, atât cu elevii în cauză, cât și cu familiile lor. Doar o
bună colaborare a familiei cu personalul didactic va reuși prevenirea/stoparea/îndreptare unor
deviații comportamentale, deoarece cadrul legal nu permite școlii luarea unor măsuri extreme care
să determine din partea elevului respectarea drepturilor celor din jur. Școlii îi revine sarcina de a
corija abaterile, de a defini clar diferența dintre moral și imoral, deoarece copilul se va manifesta în
mediul scolar influentat de imaginile vizualizate.

Rolul învățătorului este acela de a omogeniza colectivul, de a-i determina pe elevi să-și
respecte colegii și cadrele didactice. Acest lucru se poate realiza prin dezbateri colective, prin
intermediul povestioarelor, prin acordarea de sarcini pe echipe. Școlarii trebuie învățați ce înseamnă

128
a trăi în societate: a te întelege reciproc, a asculta opiniile celor din jur, a exprima problemele în
cuvinte, nu în fapte, a lua decizii colective și a te supune deciziei majorității, a-ți controla pornirile
violente.

La nivelul clasei este indicată elaborarea unui regulament intern. Elevii sunt cei ce negociază
regulile și stabilesc sancțiunile în cazul abaterilor. Trebuie stabilite reguli simple ce pot fi înțelese
și respectate.În condițiile în care situațiile de violență școlară nu pot fi rezolvate în mod direct prin
acțiunea efectivă și imediată a cadrului didactic, se impune formarea unei echipe (în cadrul căreia să
fie incluse atât cadrele didactice, cât și psihologul școlii, medicul, reprezentanți ai poliției,
pompierilor, primăriei). Această echipă ar putea preveni și combate acte de violență prin
prezentarea faptelor și explicarea urmărilor acestora.

O altă metodă de prevenire și combatere a violenței este elaborarea Regulamentului de

Ordine Internă, aducerea acestuia la cunostința atât a elevilor, cât și a părinților, și respectarea sa
strictă. La înscrierea copilului în școală, părintele trebuie să semneze că este în acord deplin cu
regulile școlii, reguli ce pot stabili de la scăderea notei la purtare până la exmatricularea definitivă a
elevului în cazul constatării unor fapte de violență ce ar periclita siguranța celorlalți.

La nivelul școlii se pot înființa grupuri de dezbateri în care să se pună în discuție

dificultățile muncii de formare a comportamentului prosocial al elevilor. Situațiile problemă
expuse, de unul sau mai mulți profesori, să fie dezbătute în cadrul grupului. Este de luat în vedere și
înființarea în cadrul școlii a unui centru de consultanță cu părinții și elevii, unde să se poată
depista, mediatiza și dezbate acte de violență școlară.

Ca măsură de constatare a gradului de violență în școală este indicată supravegherea elevilor

cu ajutorul sistemelor video. Astfel se pot monitoriza accesul în incinta școlii, comportamentul
copiilor în pauze, perturbarea activităților cadrelor didactice de către alte persone. Dacă din punct de
vedere psihic prezența camerelor video în incinta școlii descurajează manifestările violente,
prevenind astfel încălcarea regulamentului de ordine interioară, din punct de vedere practic
înregistrările oferă dovezi incontestabile ale faptelor comise și ajută la luarea unor măsuri imediate,
nepermițând agravarea conflictelor.

Pentru a evita evoluția și perpetuarea violenței în mediul școlar, este necesar ca M.E.C.I să
aibă o bună colaborare cu mass-media (C.N.A) și să semnaleze părinților impactul pe care
vizualizarea emisiunilor necorespunzătoare vârstei îl are asupra copilului, căci sprijinul familiei este
hotărâtor.
A elabora strategii, proiecte de prevenire a violenței școlare implică a ține cont de toți
factorii (temperamentali, sociali, familiali) care pot determina comportamentul violent al copilului.
Școala are un rol important în prevenirea violenței și asta nu numai în condițiile în care sursele
agresivității sunt în mediul școlar, ci și în situația în care sursele se află în exteriorul granițelor
școlii. Pentru a preveni și combate actele de violență cu succes, fiecare profesor, fiecare părinte,
fiecare psiholog în mediu școlar trebuie să contribuie printr-o permanentă observare a
comportamentului copiilor, atât la școală, în societate, cât și acasă, și orice manifestare neadecvată
trebuie discutată și tratată cu seriozitate, pentru a diminua și elimina în final pornirile violente.

Bibliografie :
• “Prevenirea şi combaterea violenţei în şcoală”, Ghid practic pentru directori şi cadre
didactice, ISE, 2006
• Baban A (2003), Consiliere educaţinala, Ghid metodologic pentru orele de dirigenţie
şi consiliere, Cluj Napoca, Editura Spinet
• Pop Luana (2002), Dicţionar de politici sociale, Editura Expert, Bucureşti
129
 • Zamfir Elena, Zamfir Calin (1995) Politici sociale. Romania in context european,
Bucureşti, Editura Alternative

SPUNE NU VIOLENŢEI ÎN ŞCOLI

Prof. Mihai Camelia – Grup Şcolar Ştefăneşti

Prof. Floroiu Alina- Grup Şcolar Ştefăneşti

“Violenţa este ultima armă a incompetenţilor”

Isaac Asimov

Violenţa în mediul şcolar este un fenomen destul de complex, cu o diversitate de forme de

manifestare care justifică folosirea terminologiei specializate, rafinate: astfel şcoala este spaţiul de
manifestare a conflictului între copii şi între adulţi-copii, iar raporturile de forţă sau planul în care se
consumă conduitele ofensive(verbal, acţional, simbolic) sunt variabile importante în înţelegerea
fenomenului. De aceea când vom folosi noţiunea mai generală de „violenţă” vom desemna orice
comportament al cărui scop este prejudicierea sau distrugerea victimelor.
În orice atac agresiv vom regăsi apelul la forţă pentru transformarea unui individ în
instrument în folosirea personală, precum şi apelarea la violenţă pentru înlăturarea/devalorizarea
semenului, perceput ca adversar. Revenind la aspectul complexităţii şi diversităţii violenţei şcolare
vom ilustra aceste caracteristici apelând la câteva tipologii care permit sublinierea specificului
acestui fenomen. Astfel, în funcţie de planul de manifestare al atacului, corelat cu tipul de
prejudiciu adus victimei, se poate discerne între violenţa fizică şi violenţa psihologică, verbală:
- efectele violenţei fizice vizează atât sănătatea şi integritatea corporală a victimei, cât şi
evoluţia sa psihologică: în plan cognitiv, autopercepţia negativă,iar în plan emoţional teama,
depresie.
- violenţele verbale, psihologice afectează în principal stima de sine: victimele se simt
devalorizate, îşi pierd încrederea în posibilităţile proprii, devin anxioase.
O altă tipologie a conduitelor de violenţă în şcoala, care combină mai multe criterii –
planul agresiunii, verbal/fizic, gradul de deschidere, directă/indirectă şi tipul de implicare a
agresorului activă/pasivă include:
• agresiuni active fizice directe: lovirea unui coleg;
• agresiuni active fizice indirecte: lovirea unui substituit al victimei;
• agresiuni active verbale directe: înjură, ameninţă;
• active verbale indirecte: calomnia;
• agresiuni pasive fizice directe: împiedicarea producerii unui comportament al victimei;
• fizice indirecte: refuzul de a realiza o sarcină, de a da curs unei rugăminţi;
• agresiuni pasive verbale directe: refuzul de a vorbi;
• agresiuni pasive verbale indirecte: negativism.
Printre cei mai importanti factori care determină violenţa enumerăm:
• Abundenţa de modele de conduită agresivă din mass-media. Tot mai multi psihologi şi
sociologi sunt de acord că scenele agresive, conţinute de programele tv. şi cinematografice pot
constitui factori incitativi, care facilitează realizarea actelor agresive;
• Mărimea şcolii şi suprapopularea ei. Cu cât şcoala este mai mare cu atât scade posibilitatea
unei supravegheri eficiente;

130
 • Eşecul scolar. S-a demonstrat că rata violenţei şcolare creşte proporţional cu indicele de
eşec.
Violenţa este una din marile probleme ale lumii contemporane. Presa scrisă sau audio
vizuală, informează în permanenţă cu privire la diverse manifestări ale acestui fenomen. De la
formele cele mai agresive precum războaiele ori crimele terifiante, bătăile, violurile, furturile,
distrugerile de bunuri şi până la cele mai puţin şocante, cum ar fi violenţele verbale, toate acestea
susţinute de o abundenţă de imagini violente se perindă zilnic prin faţa ochilor noştri.
În acest context, apariţia diferitelor forme de violenţă în mediul şcolar pare aproape o
fatalitate şi devine adesea un lucru obişnuit, cu care oamenii coexistă fără măcar a mai sesiza
pericolul. Chiar dacă reprezintă o problemă delicată luarea în stăpânire a fenomenului violenţei nu
se poate face decât dacă sunt cunoscute cauzele, originile, formele de manifestare şi
posibilitatea de prevenire.
Este important să înţelegem faptul că devine o problemă momentul în care violenţa în şcoală
devine o «obişnuinţă», momentul în care în nesiguranţă copiii îşi vor pune în aplicare tot felul de
mecanisme de apărare, vor deveni neglijenţi, defensivi, vor căuta mijloace de protecţie, vor fi
complici sau vor deveni duşmanii altora, vor contribui la construirea unei culturi în şcoală bazate pe
frică. Vor deveni ei agresori dacă nu au devenit deja. Urmărim adesea în media televizuală scene de
agresiune din partea elevilor spre profesori, gesturi violente, voci ridicate, molestări fizice şi
intimidări. E important de înţeles ce se întâmplă în condiţiile date astfel încât violenţa să fie
manifestă. Pentru că şi tăcerea este uneori semn de conflict.
Violenţele sunt mai mult sau mai puţin evidente adică sunt cele de ordin
infracţional care sunt cele de extremă : împuşcare, violenţă fizică până la cele subtile de umilire,
molestare, dispreţ, absenţă, etc. Violenţele în şcoală au crescut mult în ultimii 25 de ani şi sunt atât
dinspre profesori spre copii, copii-copii, cât şi copii-profesori.
Una din cauzele violenţei este frustrarea care se exprimă prin actul de agresiune pe fondul
unor transformări (adolescenţii se shimbă fizic şi trebuie să facă faţă şi schimbărilor afective, de
percepţie, adaptării la noua identitate) sau ale unor obiective cu caracter de beneficiu primar sau
secundar. De exemplu fetele tind să se bată pentru un băiat sau pentru a demonstra loialitate. Vedem
deci cum mulţi factori concură la escaladarea violenţei.
O altă cauză este relaţionarea profesor-elev. Elevii în general se deschid în faţa unui profesor
pe care îl simt apropiat, se inhibă atunci când un profesor manifestă autoritarism faţă de cei cu
rezultate slabe, îşi reprimă furia atunci când li se face o nedreptate sau sunt etichetaţi ca fiind elevi
problemă creându-se astfel o ruptură între membrii colectivului clasei, devin indiferenţi atunci când
sunt trataţi cu indiferenţă. Violenţa psihologică îndreptată împotriva elevilor, repetată, poate duce la
apariţia sentimentului de frustare, care se poate generaliza determinând o schimbare a atitudinii faţă
de profesor şi faţă de activitatea şcolară în general.
Unii profesori pot fi mai mult sau mai puţin victime ale violenţei copiilor şi sunt interesante
studiile franceze care au subliniat vulnerabilitatea la violenţă a profesorilor cu comportament
accentuat, la limită adică. Profesorii foarte binevoitori precum şi profesorii violenţi şi agresivi,
intransigenşi, sunt în aceeaşi măsură predispuşi la a fi agresaţi de către elevi.
Din punct de vedere al atitudinilor indiferenţa profesorilor este cea mai importantă
manifestare a dispreţului faţă de elevi. Sunt numeroşi elevi care suferă ca urmare a acestor judecăţi
negative ale profesorului, pentru că ele vin să întărească propriul lor sentiment de îndoială, de
descurajare, de lipsă de încredere în forţele proprii. Acest dispreţ, odată interiorizat, poate antrena un
ansamblu de consecinţe în plan comportamental: lipsa de comunicare, pasivitate la lecţie, indiferanţă
sau, perturbarea lecţiilor, dezvoltarea unor atitudini ostile, provocatoare. Cele mai frecvente forme
de agresivitate a profesorilor faţă de elevi, aşa cum sunt percepute de aceştia din urmă, sunt, în
ordine descrescătoare: folosirea tonului ridicat, evaluarea neobiectivă, intimidarea elevilor,
adresarea de injurii/ jigniri, ameninţarea, lovirea, nervozitate permanentă, ironia, absenţa răspunsului
la solicitări.
Nu trebuie neglijat faptul că în şcoală toţi au importanţă, elevi, profesori, manageri,
administratori, etc. O cultură a violenţei nu va naşte decât violenţă. Adesea relaţia profesor elev este

131
o relaţie de putere, profesorul dictează, elevul execută, iată o premiză pentru escaladarea violenţei.
În al doilea rând, copiii vin cu o violenţă necontrolată sau neelaborată încă de acasă, la şcoală se pot
exprima adesea violenţe reprimate, comportamente în oglindă, faţă de mediul familial. În al treilea
rând, nu este neapărat nevoie ca un copil violent să fie considerat «rău » ci cu o anumită
incontinenţă a structurii valorice, poate să fie un copil la rândul lui abuzat, poate să fie un copil cu
multiple probleme de personalitate în funcţie de vârstă. Apoi există o anumită labilitate emoţională
alături de alţi factori de personalitate care nu îl ajută, nivelul de inteligenţă care îl poate ajuta sau nu
pe adolescent să găsească mai multe strategii în afara violenţei de a-şi rezolva problemele, consumul
de alcool şi droguri care favorizează violenţa. Există şi copiii a căror violenţă se îndreaptă către ei
înşişi, autoagresiune, autoflagelare. Unii caută exact acele situaţii care îl pun în pericol sau îl
ameninţă. Unii ajung chiar să se sinucidă.
Violenţa în şcoală este şi strâns legată de nivelul de dezvoltare al copilului, adolescentului.
Aceştia din urmă, contrar convingerilor comune, au o mare nevoie de repere sau de «respect».
Respectul în rândul tinerilor poate fi câştigat prin multiple mijloace dar dacă şcoala nu oferă decât
supape de violenţă între ei, nu oferă mijloace mai socializate de cunoaştere, o comunicare agreabilă,
confruntări, competiţii, sport, mai ales sportul care atrage mii de tineri şi care are beneficii majore
asupra dezvoltării, unde să meargă ei ?
Violenţa în şcoală este legată şi de impactul media. În studiile realizate până acum un efect al
violenţei televizuale este desensibilizarea precum şi imitarea. Ea devine un act curent de normalitate
pentru că televiziunea este peste tot, creează iluzia de reality show şi toţi au impresia că asta e lumea
în care trăiesc. Şi aşa se ajunge la un alt subiect, copiii se identifică cu personaje de diferite facturi,
şi violenţa poate să fie încercarea de imitaţie sau chiar mai mult identificarea cu un personaj violent,
uneori eroic pentru că şi ăsta e un aspect important. Dacă în şcoală respectul se câştigă prin violenţă,
de fapt toată societatea romanească se oglindeşte într-o evidentă experienţă a violenţei. Învăţatul,
cunoaşterea nu mai reprezintă nici un deziderat, profesorii nu mai sunt figuri carismatice care să
atragă copiii în disciplinele lor, cadrul şcolar e încă rigid şi neadecvat pentru nevoile lor psihologice.
Violenţa în randul copiilor de grădiniţă şi din şcolile primare este o realitate pe care unii
părinţi şi profesori o percep cu dificultate din moment ce acest tip de manifestare este mult mai
specific în rândul adolescenţilor sau al tinerilor. La copii, însă, violenţa este mult mai explicabilă,
căci cele mai violente filme pe care ei le urmăresc de la vârste fragede sunt cele de desene animate,
unde eroul pozitiv îşi realizează nişte scopuri nobile prin mijloace violente. La această vârstă,
imitaţia este foarte importantă. Ce vede copilul acela? Violenţă...
Societatea românească este violentă, începând de la înjurăturile de pe stradă pe care le aude,
până la înjurăturile colegilor de la şcoală, sau până la cearta părinţilor de acasă. Un alt motiv este şi
faptul că nu are poate ceea ce şi-ar dori, pentru că şi asta este un tip de violenţă simbolică foarte
sofisticată şi este primul pas spre violenţa fizică. Ponderea scenelor de violenţă în aproape toate
emisiunile, începând cu desenele animate şi terminând cu emisiunile de ştiri, este foarte mare.
Copiii simt nevoia să se identifice cu diverse personaje, au o imaginaţie bogată şi îşi doresc
ca întâmplările prezentate pe micul ecran să aibă un corespondent sau chiar o continuare în realitate.
În afară de ceea ce văd la televizor, sunt din ce în ce mai legaţi de calculator de la vârste tot mai
mici. Se ştie foarte bine ce poate însemna internetul la o vârstă când nu ai capacitatea de a selecta
sau de a şti foarte clar ce este valoare şi nonvaloare. De asemenea, să nu uităm că acei copii trăiesc
într-un grup de apartenenţă, nu izolat. Grupul acesta are nişte reguli foarte stricte ca să poţi să te
menţii. Un grup de genul acesta este valabil şi în cazul adolescenţilor şi este de un conformism
uneori de neimaginat. Sigur că atunci copilul se raportează la limbajul şi comportamentul de acolo,
plus că nu mai este acelaşi confort social, familial care exista odată. Astăzi părinţii sunt foarte
ocupaţi, mai ales cu munca în străinătate. Se cunosc foarte bine tragediile care se întâmplă în zilele
noastre din cauza părinţilor plecaţi la muncă în străinătate.
În ultimul timp mulţi adolescenţi şi tineri sunt din ce în ce mai dezamăgiţi de şcoală şi are
loc o mutatie de la polul pregătirii universitare sau şcolar-profesionale ca succes social în direcţia
câştigului cât mai rapid al unei competenţe care să asigure venituri importante şi scurtarea duratei de
şcolarizare care duce la abandon, eşec şcolar. Tinerii îşi schimbă valorile forţă. Conjunctura

132
economică a adus confuzie în rândul lor. Criza societăţii conduce la criza adolescenţilor. Şcoala nu
mai aduce nici o garanţie a integrării profesionale ulterioare.
Cu ocazia celei de a 13-a ediţii a Forumului Naţional de Dezbateri ARDOR, SIVECO
România a întreprins în rândul participanţilor - elevi membri ai cluburilor de dezbateri din întreaga
ţară, profesori şi arbitri de debate - un sondaj cu privire la fenomenul violenţei din şcoli.
Scopul urmărit a fost acela de a identifica principalele cauze generatoare de violenţă, cât şi
modalităţile cele mai eficiente prin care mijloacele informatice pot fi utilizate în combaterea acestui
fenomen. Studiul relevă că societatea civilă a devenit mult mai conştientă de pericolul extinderii
acestui fenomen (92%), dar că există mai multe modalităţi în care situaţiile conflictuale pot fi
combătute, iar şcoala - respectiv educaţia, este unul dintre cele mai importante. Astfel, în mod foarte
îmbucurător, peste 73% dintre ei văd în şcoală un mediu capabil să îndepărteze elevii de fenomenul
violenţei şi să-i ferească de contactele cu situaţiile conflictuale.
Conform rezultatelor sondajului, responsabilitatea pentru propagarea violenţei, sub toate
formele ei, este împărţită între: stradă (75%), mediul familial (54%), mass-media (23%) şi şcoală
(21%).
Între factorii care contribuie la crearea unui context favorabil violenţei, cel mai vehiculat este
anturajul. Sondajul relevă că, majoritar, actele de violenţă pot fi puse pe seama unui anturaj
nepotrivit, generator de comportamente deviante.
Un alt element favorizant pentru actele de violenţă este lipsa de educaţie (85%) Rezultatele
studiului indică o înclinaţie sporită spre violenţă cu precădere în cazul elevilor provenind din medii
familale defavorizate. Comportamentul părinţilor are, statistic, o influenţă extrem de puternică
asupra nivelului de agresiune manifestat de copii.

Activităţi de prevenire a violenţei elevilor

Desfăşurarea activităţilor trebuie să fie precedată de anumite etape pregătitoare:
- constituirea la nivelul şcolii a unui grup de lucru alcătuit din cadre didactice, consilier
şcolar, psiholog, reprezentanţi ai părinţilor şi elevilor cu atribuţii în elaborarea strategiei anti-
violenţă a şcolii, în planificarea, coordonarea, monitorizarea şi evaluarea activităţilor specifice;
- stabilirea de parteneriate cu instituţii publice, organizaţii nonguvernamentale specializate,
reprezentanţi ai comunităţii şi autorităţilor locale, cu experţi în domeniul educaţiei şi prevenirii
violenţei.
Activităţile de prevenire a violenţei elevilor trebuie să vizeze întreaga comunitate a
părinţilor. Iată câteva exemple de astfel de activităţi:
ACTIVITĂŢI /ACTORI IMPLICAŢI
• Activităţi de informare a părinţilor cu privire la serviciile pe care le poate oferi şcoala în
scopul prevenirii violenţei şcolare şi ameliorării relaţiilor părinţi-copii (consiliere, asistenţă
psihologică, mediere).
- Grupul de lucru constituit la nivelul scolii.
• Identificarea unor părinţi-resursă şi implicarea acestora în activităţile de prevenire sau în
rezolvarea cazurilor de violenţă existente.
- Grupul de lucru constituit la nivelul scolii; Părinţi.
• Iniţierea unor programe destinate părinţilor, cu rol de conştientizare, informare şi formare
cu privire la dezvoltarea, evoluţia şi adaptarea şcolară a elevilor, integrarea lor socioprofesională.
- Grupul de lucru constituit la nivelul şcolii; Reprezentanţi ai unor instituţii publice şi
organizatii nonguvernamentale, experţi în domeniul educaţiei şi prevenirii violenţei.
Exemple de teme pentru activităţile de conştientizare şi informare:
- Identitatea copilului;
- Drepturile copilului;
- Rolul familiei în asigurarea succesului şcolar;
- Rezolvarea conflictelor;
- Norme privind regimul de viaţă al copiilor;
- Dificultăţile de adaptare şcolară şi cauzele acestora;

133
 - Particularităţi ale etapelor de dezvoltare psiho-fiziologică a copilului şi adolescentului;
- Deficienţele de comunicare – sursă a violenţei;
- Parteneriatul şcoală – părinţi şi efectele acestuia asupra evoluţiei şcolare a copiilor;
-Violenta scolara: forme, cauze si modalitati de prevenire
- Riscurile consumului de droguri.
• Organizarea de dezbateri şi lectorate cu părinţii
Exemple de teme de dezbatere:
- Regulamentul şcolar şi adaptarea acestuia la specificul şcolii (cu implicarea directă a
părinţilor în elaborarea regulamentului de ordine interioară al şcolii);
- Familia – sursa potenţială a violenţei copiilor;
- Cazuri de copii cu conduite violente;
- Violenţa în mass-media;
• Organizarea de programe extraşcolare
Exemple de activităţi:
- Activităţi artistice (de ex.: organizarea de echipe de teatru);
- Activităţi sportive;
- Concursuri pe diferite teme (de ex. concursuri de eseuri şi afişe pe tema violenţei);
- Serbări şcolare cu ocazia unor evenimente;
- Întâlniri cu personalităţi din diferite domenii (artistic, sportiv etc.);
- Organizarea de excursii tematice;
- Participare la spectacole;
- Organizarea unei „Săptămâni anti-violenţă”.

Activităţi de intervenţie în cazurile de violenţă a elevilor

ACTIVITĂŢI /ACTORI IMPLICAŢI

• Acordarea de sprijin familiilor care solicită asistenţă şi orientarea acestora către serviciile
specializate.
-Grupul de lucru constituit la nivelul scolii; Consilierul scolar.
• Colaborarea şcolii cu familiile elevilor cu potenţial violent sau care au comis acte de
violenţă, în toate etapele procesului de asistenţă a acestora (informarea, stabilirea unui program
comun de intervenţie, monitorizarea cazurilor semnalate)
-Grupul de lucru constituit la nivelul scolii; Specialisti în domeniul educaţiei şi prevenirii
violenţei.
• Organizarea de întâlniri în coală şi vizite în familiile elevilor cu manifestări de violenţă cu
scop de ameliorare
-Grupul de lucru constituit la nivelul scolii; Specialisti în domeniul educaţiei
• Semnalarea de către şcoală a cazurilor de familii cu un comportament violent faţă de copii
şi implicarea în rezolvarea acestora (în cazuri extreme, participarea la procedurile de plasament
familial)
-Grupul de lucru constituit la nivelul scolii;
-Reprezentanti ai institutiilor cu responsabilitati în acest domeniu: Autoritatea Tutelara,
Autoritatea Nationala pentru Protectia Copilului si Adoptie, Consiliile Judetene pentru protectia
copilului, Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectia Copilului, politie.
Problemă:
Elev cu manifestări de violenţă în relaţiile cu cadrele didactice şi cu ceilalţi elevi şi nivel
scăzut al rezultatelor şcolare.
Actorii care au sesizat: - Cadre didactice şi elevi ai şcolii
Etapele intervenţiei:
- Contactarea de către directorul şcolii a unor specialişti în domeniu;
- Identificarea de către aceştia, prin instrumente specifice, a cauzelor violenţei în cazul
elevului respectiv;

134
 - Ghid de interviu pentru diriginte aplicat de specialist;
- Chestionar pentru elev – aplicat de specialist;
- Ancheta în familie desfăşurată de specialist şi dirigintele clasei;
- Analiza, în cadrul unui grup constituit din specialistul în domeniu, directorul şcolii,
dirigintele clasei, alte cadre didactice (pe baza informaţiilor obţinute cu ajutorul instrumentelor
aplicate), a cauzelor comportamentului violent al elevului. Cauzele identificate vizează un mediu
familial dominat de violenţă între părinţi, agresiuni fizice asupra copilului, climat socio-afectiv
insecurizant, condiţii materiale precare ale familiei, condiţii necorespunzătoare de locuire;
- Identificarea unor alternative de soluţii ;
- Prezentarea cauzelor şi a alternativelor de soluţii identificate în cadrul Consiliului
Profesoral şi reţinerea celor fezabile din perspectiva posibilităţii de intervenţie a şcolii;
- Punerea în aplicare a soluţiilor reţinute: revizuirea atitudinii cadrelor didactice faţă de elev,
constituirea unui grup de elevi din clasă care să-l sprijine pe elev în rezolvarea temelor, intervenţii la
autorităţile locale pentru acordarea de facilităţi pentru copil, asistarea familiei în scopul ameliorării
relaţiilor între parteneri şi între aceştia şi copil (ajutor specializat din partea unor specialişti în
domeniu, reprezentanţi ai unui ONG).
Efecte ale intervenţiilor:
- Ameliorarea comportamentului elevului, a rezultatelor şcolare şi a stării psihice a acestuia,
schimbări pozitive în atitudinea părinţilor faţă de elev şi în atitudinile cadrelor didactice şi ale
colegilor de clasă.
Concluzii:
• În vederea prevenirii sau intervenţiei în cazuri de violenţă puteţi desfăşura activităţi
multiple, adaptate specificului mediului şcolar, frecvenţei situaţiilor de violenţă, formelor de
manifestare şi cauzelor care le-au generat.
• În derularea acestor activităţi trebuie implicate toate categoriile de actori ai şcolii – cadre
didactice, părinţi, elevi.

135
 • În cazul anumitor activităţi specifice sau pentru care şcoala nu dispune de resursele

necesare, puteţi face apel la specialişti, să încheiaţi parteneriate cu instituţii publice şi organizaţii
non-guvernamentale cu atribuţii/preocupări în domeniu, cu reprezentanţi ai comunităţii şi
autorităţilor locale, cu reprezentanţi ai poliţiei.

BIBLIOGRAFIE
Cosmovici, A., Iacob, L. - Psihologie şcolară , Editura Polirom, Iaşi, 1998 Debesse , M.
- Psihologia copilului de la naştere la adolescenţă,
EDP , Bucuresti, 1970
Huditean , A., - Devianţa comportamentală la elevi, Psihomedia,
Sibiu, 2002
Mitrofan , N. - Agresivitatea, în Neculau, A. ( coord ), Psiholo-
gie sociala, Polirom, Iaşi, 1996
Neculau , A. - Psihologie socială. Aspecte contemporane,
Editura Polirom, Iaşi, 1997
Neamţu , C. - Devianţa şcolară, Editura Polirom , Iaşi, 2003
Păun , E. - Şcoala.Abordare sociopsihopedagogică, Editura
Polirom , Iaşi, 2003
Preda, V. - Delincvenţa juvenilă. O abordare multidiscipli-
nară, Presa Universitară Clujeană, 1981
Radu , I. - Psihologie socială, Editura Exe, Cluj, 1994
Rădulescu, S. , Banciu, D. - Introducere în sociologia delincvenţei juvenile.
Adolescenţa între normalitate şi devianta, Editura
Medicală, Bucureşti, 1990
Salavastru , D. - Violenţa în mediul şcolar, în Ferreol,G., Neculau,
A.( coord), Violenţa în mediul şcolar , Editura
Polirom , Iaşi, 2003
Şchiopu , Z. , Verza, E. - Psihologia vârstelor, EDP, Bucureşti, 1995

136
 ROLUL RELAŢIEI EDUCATOR - FAMILIE ÎN STOPAREA
MANIFESTĂRILOR VIOLENTE LA COPII

Inst .Tatiana Mihai

Inst. Elena Miu
G. P. P. NR 2 Curtea de Arges

’’Eu sunt copilul.Tu ţii în mâinile tale destinul meu.

Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă.
Dă-mi,te rog,acele lucruri care mă vor îndrepta spre fericire.
Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvantare pentru lume………”
(din Child’s Appeal,Mamie Gene Cole)

Problemele de educaţie şi comportare civilizată există în întreaga lume. Se poate deduce din
experienţa fiecăruia dintre noi că o comportare civilizată depinde de bunul simţ al fiecăruia, de
mediul în care se află, de cultura şi de instruirea pe care o primeşte. Buna creştere se dobândeşte în
mai multe feluri: din familie, de la grădiniţă, din şcoală, din mass-media, din "exemplele negative".
Evoluţia rapidă a vieţii sociale de astăzi, modificarea statutului familiei, atribuţiile crescute ale
femeii fac ca rolul grădiniţei să fie pregnant nu numai în ce priveşte educaţia copiilor ci şi a
părinţilor. Grădiniţa, fiind puntea de legătură cu familia, are şi menirea de a asigura părinţilor
asistenţă de specialitate, informându-i asupra etapelor de evoluţie a copiilor şi venind în sprijinul
celor ce întâmpină dificultăţi în înţelegerea rolului de părinţi şi în îndeplinirea cu succes a educării
copiilor.
Pentru reuşita actului educaţional derulat la grupă, munca educatorului trebuie continuată de
familie. Educatorul trebuie să-i convingă pe părinţi să păstreze unitare cerinţele adresate
preşcolarilor cu cele formulate în grădiniţă.
Ca să educi un copil trebuie ca tu însuţi să fii educat - nu mă refer la faptul de a avea studii
superioare, ci la arta de a ştii să creşti un copil, la arta de a avea posibilitatea bunei sale dezvoltări, la
arta de a-i călăuzi paşii spre un viitor mai bun, la răbdarea şi calmul necesar pentru creşterea şi
educarea lui. Există copii prost crescuţi proveniţi din familiile cele mai rafinate şi copii cu un
comportament de invidiat proveniţi din familii modeste. Copiii sunt dispuşi să-şi imite părinţii în
ceea ce fac nu în ceea ce spun. Cum să înveţi un copil să vorbească frumos când tu însuţi vorbeşti
urât ? Dacă părintele nu face lucrurile pe care le pretinde copilul să fim convinşi că nu poate fi vorba
de educaţie.
De la vârsta cea mai fragedă copilul trebuie învăţat ce e bine şi ce e rău deci trebuie să existe o
preocupare educativă permanentă. Educatoarea constituie un model important pentru cunoaşterea
bunelor maniere. Educatoarea este un al doilea părinte pentru copil.
Pentru a pătrunde în mintea şi inima unui copil, cea mai bună cale este să ne imaginăm că
suntem de vârsta lui. Asta ne va permite să înţelegem problemele care-l frământă, să avem răbdare
faţă de nevoia lui de a pune întrebări şi să motivăm sfaturile pe care i le dăm.
Familia şi grădiniţa au rolul de a forma bunele maniere la copii. Este evident că educatoarea
are rolul de a-i îndruma spre politeţe, să-i înveţe cum să se îmbrace, cum şi cui să facă cadouri, cum
să vorbească, cât să vorbească etc., le dezvoltă interesul, motivaţia unei comportări civilizate.
Atât educatoarea cât şi părintele sunt datori să-l convingă că toate acestea sunt importante atât
pentru el cât şi pentru ceilalţi.

137
 Comportamentul copilului mic reprezintă oglinda dezvoltării lui psihice, este reacţia
personalităţii lui în formare faţă de tot ceea ce îl înconjoară, dar şi faţă de propria persoană. De
obicei, la această vârstă, comportamentul lui oscilează între anumite limite considerate normale, dar
întâlnim şi cazuri când apar anumite manifestări de conduită în discordanţă cu valorile şi normele
unui anumit sistem socio-uman. În asemenea cazuri copilul are anumite devieri de comportament
care pot duce la violenţă.
Deoarece principalele cauze care generează aceste devieri comportamentale le întâlnim în
sfera familiei şi a şcolii, voi arăta în continuare cât de importantă este relaţia educator-familie în
prevenirea şi stoparea manifestărilor violente la copii.
Trebuie să precizăm de la început că aceşti copii impulsivi provin, în general, din familii cu
dezacorduri evidente între libertatea exagerată şi educaţia prea autoritară, inflexibilă care creează de
cele mai multe ori dificultăţi de relaţionare.
Întâlnim acele stiluri parentale de educaţie fie prea permisive, cu părinţi centraţi pe propria
persoană, egoişti, lipsiţi de căldura sufletescă, inconstanţi în aplicarea şi utilizarea normelor
disciplinare, fie prea dictatoriale cu pedepse şi restricţii severe. Cel mai nociv stil rămâne stilul
rejectant în care părinţii se simt străini de lumea în care trăiesc şi-şi văd copilul ca principala cauză a
anxietăţii lor. De cele mai multe ori, în asemenea cazuri, copiii devin agresivi cu evidente
comportamente antisociale. Principalii factori care ajută copilul în desăvârşirea propriei educaţii
sunt şcoala şi familia. Pentru o bună colaborare între aceşti doi factori este nevoie de multă
comunicare din partea lor. Părinţii nu au doar rol biologic ci şi obligaţia de a-i creşte, a-i îngriji, de
a-i educa.
Nu numai şcoala are sarcina de a se ocupa de educaţia copilului, ţinând seama că familia
este cea care-i oferă primele informaţii despre tot ce-l înconjoară că de la ea primeşte copilul
primele norme şi reguli de conduită dar şi climatul social şi afectiv necesar dorinţelor sale, peceta pe
care părinţii o lasă asupra structurii spirituale şi morale a personalităţii copiilor se menţine toată
viaţa.
Analizând situaţiile în care se manifestă de multe ori educaţia în familiile copiilor se pot
identifica m ai multe tipuri de parinţi :
- părinţi care înţeleg să-şi adapteze stilul lor de educaţie cu al grădiniţei ;
- părinţi care nu conştientizează efectele negative ale metodelor aplicate în educaţie;
- părinţi care refuză să admită că relaţiile lor educaţionale cu copiii sunt deficitare.
Grădiniţa, personalul didactic, are sarcina să identifice situaţiile problematice, să comunice
cu familia în favoarea copiilor şi mai ales să conştientizeze faptul că relaţia de colaborare grădiniţă-
familie este benefică pentru obţinerea performanţelor.
Educarea unui copil cu manifestări de violenţă nu este o sarcină deloc simplă pentru
educator. De aceea, este foarte important să avem o relaţie constructivă cu părinţii acestor copii
deoarece numai colaborând cu aceştia putem controla şi corija comportamentul acestora.
În primul rând trebuie să-i facem pe părinţi să înţeleagă care sunt cauzele care au dus la un
asemenea comportament. Personalitatea părinţilor are un rol determinant în conturarea
comportamentului propriului copil. Părinţii pot fi învăţaţi să-şi cunoască mai bine copiii
observându-i şi examinându-i cu mai multă atenţie în propriul mediu de viaţă.
De multe ori copilul speculează inconsecvenţa părinţilor în schimbarea comportamentului
negativ al acestuia când ei cedează şi renunţă după un anumit timp, ori se contrazic în faţa copilului
în privinţa măsurilor de corectare. În asemenea cazuri copilul îi poate manipula pe amândoi trecând
când de partea unuia, când de partea celuilalt, câştigând în felul acesta multă putere în cadrul
familiei.
Atât părinţii cât şi educatorul trebuie să ştie că mulţi dintre elevii cu probleme de
comportament subevaluează consecinţele propriului comportament manifestându-se în dese rânduri
prin confruntări violente, atât fizice cât şi verbale, dezinteres pentru tot ce se întâmplă în jurul lor,
pretenţii exagerate considerând că totul li se cuvine numai lor, etc.

138
 Discuţiile comune copil-educator-părinte trebuie făcute cu mult tact deoarece putem avea
surpriza unei rezistenţe interioare din partea copilului, în sensul că el înţelege şi este capabil să
realizeze cerinţele puse de educatori ori părinţi, totuşi se încăpăţânează să le respecte.
Când a apărut această rezistenţă interioară din partea copilului, toate măsurile educative nu
mai au nici un efect. În asemenea situaţie, problema care se pune este a înlăturării ei cât mai repede
cu putinţă, deoarece această rezistenţă interioară poate constitui prima manifestare a unui proces
complex care va duce spre forme din ce în ce mai grave de tulburări de comportament.
Cea mai bună metodă de a face faţă comportamentului negativ al copilului, este de a utiliza
ori de câte ori este necesar întărirea pozitivă. Atât părintele cât şi educatorul să nu piardă niciodată
ocazia de a recompensa printr-o apreciere verbală, o îmbrăţişare, printr-un zâmbet orice comportare
bună a copilului. Toate acestea il fac pe copil să se simtă mai bine, să-şi câştige încrederea în sine,
să încerce să repete un astfel de comportament.
Întărirea pozitivă să se facă printr-o comunicare asertivă, atât educatorul cât şi părintele să
rămână fermi pe poziţie, să-şi exprime ideile şi cerinţele în mod rezonabil. Nevoile şi cerinţele
copilului să fie permanent în atenţia lor, să-l încurajeze să gândească independent şi să se comporte
adecvat, explicându-i mereu motivele pentru care trebuie respectate regulile stabilite.
Întărirea nu se va aplica la fel pe toată perioada de schimbare a comportamentului ; la
început ea va fi continuă şi administrată după aceleaşi reguli de către toţi factorii educativi
(educatori, părinţi, colegi, prieteni), iar mai tîrziu, când comportamentul se stabilizează, întărirea
poate fi intermitentă.
Cum trebuie să se comporte educatorul în faţa unui comportament violent ?
În primul rând să-şi păstreze calmul, să adopte un ton pozitiv, trebuie să-l convingă pe copil
că-i displace asemenea comportament, să insiste să-l facă să înţeleagă consecinţele
comportamentului lui. De asemenea trebuie să-i dea copilului al cărui comportament l-a nemulţumit
şansa de a se îndrepta, arătându-i nu numai ce a greşit, dar şi ce poate face pentru a se îndrepta.
Aceste lucruri se pot realiza în condiţiile în care şi familia cooperează cu educatorul. Ce ne
facem dacă asupra familiei acţionează anumiţi factori de risc care influenţează negativ rolul
educativ al acesteia? Aceşti factori grupaţi de unii psihologi în mai multe categorii sunt de natură
economică şi socială, care ţin de structura familiei, care privesc deficitul educativ al familiei şi care
au o influenţă foarte mare asupra comportamentului copilului.
Fiecare copil este o persoană diferită de celelalte, unică în felul său, de aceea, în educarea sa,
părinţii şi educatorii trebuie să ţină seama de caracteristicile sale personale. Uneori, acelaşi părinte
poate fi foarte bun pentru unul din copiii săi şi nepriceput în privinţa celuilalt dacă face greşeala de
a-i aborda pe amândoi la fel.
Drepturile copilului, la fel ca drepturile omului sunt astăzi consfinţite atât de legislaţia română,
cât şi de legi internaţionale. Încălcarea acestora este un abuz şi o desconsiderare a nevoilor copilului,
adică ale celui mai fragil, mai sensibil şi mai vulnerabil dintre cetăţeni.
Respectul faţă de copil se traduce prin respectarea nevoilor sale. Din respectarea nevoilor sale
decurg şi drepturile sale consfinţite prin lege. Asemenea oricărei persoane, copilul are nevoie să fie
tratat cu respect - respect pentru siguranţa şi sănătatea lui, pentru hrana, odihna, joaca, intimitatea,
igiena lui, pentru sentimentele şi nevoile sale emoţionale, opiniile şi dorinţele sale, pentru
integritatea lui fizică şi psihică. Satisfacerea nevoilor fizice ale copilului de igienă personală si
curăţenie, alimentaţie, somn, rutină zilnică, haine şi lenjerie curate şi încălţăminte adecvată,
siguranţă şi sănătate, integritate fizică este nu doar o dovadă de iubire, ci şi de respect faţă de el.
Prea mic pentru a-şi purta singur de grijă şi lipsit de mijloace, copilul depinde de părintele său.
Neglijarea copilului, ignorarea nevoilor lui este mai mult decât o lipsă de respect faţă de el, este o
încălcare a drepturilor lui.
Abuzurile de orice fel împortiva copilului, neglijarea lui, deteriorarea stării lui de igienă şi
sănătate, lipsa unei alimentaţii corespunzătoare, atmosfera tensionată din familie, pierderea unui
părinte, divorţul, apariţia unui părinte vitreg, a unui nou născut în familie etc determină, de multe
ori, scăderea performaneţelor, dezinteres, chiar abandon. Sancţionarea copilului nu este o soluţie în
aceste situaţii, ci, dimpotrivă, un factor agravant. Educatorul se vede pus în situaţia unui sergent pe

139
front care nu poate lăsa în urmă, fără să mişte nici un deget, pe nici unul din "soldăţeii" lui care a
căzut, rănit şi epuizat, care nu mai poate ţine pasul cu restul "plutonului". Intervenţia lui poate fi
salutară întrucât, adesea, părinţii, prinşi de problemele lor, uită ei înşişi de copil sau nu observă că
nu vede bine, că a slăbit, că e tras la faţă etc. Mai multă atenţie acordată copilului, mai multă
răbdare, mai multă apropiere faţă de el din partea educatorului în asemenea perioade, plus discuţiile
cu părinţii sunt întotdeauna de ajutor.
Foate mulţi părinţi şi educatori se plâng de faptul că micuţii nu se poartă respectuos,
politicos şi civilizat cu ei, că, adesea, li se adresează folosind invective, vorbesc răstit, ţipă, bat din
picior, se enervează când nu li se face pe plac, aruncă şi distrug lucrurile din jur, ameninţă, insultă,
intervin în discuţii nepoftiţi etc. O analiză simplă arată că, în cele mai multe cazuri, toate aceste
atitudini, comportamente, expresii sunt copiate de copii chiar de la adulţii din jurul lor, fie că e
vorba de părinţi ori de educatori. Ne place sau nu, copilul ne observă şi ne imită. Pentru el, părinţii
sunt primele şi cele mai importante modele din viaţa lui.
Pentru corectarea devierilor comportamentale educatorul trebuie să-şi schimbe întregul stil
de lucru utilizând metode şi strategii de instruire care să faciliteze succesul tuturor; să folosească cât
mai mult material intuitiv în predare, să folosească un ton cald, încurajator, fără ameninţări şi
reproşuri de tot felul. În activităţile didactice trebuie să acorde o importanţă deosebită evaluării
acordând unele recompense cum ar fi valorizarea în faţa colegilor, acordarea unor aprecieri verbale
ori calificative care pot consolida anumite comportamente pozitive.
De asemenea,totdeauna educatorul trebuie să amintească părinţilor cu diferite
prilejuri( sedinte, consultări, lectorate,etc.) să respecte sentimentele copilului, să-i înveţe
independenţi şi capabili să-şi asume responsabilităţi, să nu folosească pedepsele fizice, să-i laude şi
să le acorde mai mult timp pentru nevoile şi plăcerile lor.
Manifestările de violenţă pot fi stopate numai dacă educatorul şi familia vor pune accentul pe
prezent şi nu pe trecut, pe acte de comportare şi nu pe sentimente.

Bibliografie :
1. Băban, A , (coord.) Consiliere educaţională, Ed. Psinet, Cluj-Napoca, 2001
2. Alexandru, J., Bunescu, V., Breben, S., Cristea, S., Schiopu, U., Şovar, R., şi alţii,
Cunoaşterea copilului preşcolar, colecţie „CATHEDRA” editată de „Revista de pedagogie”.
3. Georgescu, E., „Priorităţi în formarea cadrelor didactice pentru învăţământul preşcolar”, în
„Revista Învăţământul preşcolar” nr. 3-4, 2000

MODALITĂŢI DE PREVENIRE ŞI COMBATERE A

VIOLENŢEI LA VÂRSTA ŞCOLARĂ MICĂ

Inst. PRODAN NADIA

ŞCOALA CU CLASELE I-VIII OARJA

Violenţa este o componentă importantă a deviaţiei comportamentale, înţeleasă ca o

formă deficitară de raportare a persoanei la realitatea înconjurătoare. Ca fiinţă socială, omului i se
pretinde, de la vârsta când dobândeşte discernământ, să ţină cont de cei din jurul său, să realizeze,
aşa cum spune Jean Piaget, echilibrul între “asimilare şi acomodare”. Cu alte cuvinte, interesele
individuale trebuie împlinite numai în deplină rezonanţă cu cele ale comunităţii, pentru a se afla în
legalitate.

140
 Desigur, această cerinţă se învaţă, iar şcolarii mici au de parcurs un drum relativ lung de
acumulări şi experienţe pentru a ajunge la echilibrul amintit. La vârsta de 8 – 10 ani, violenţa este
folosită frecvent, în diversele ei forme. Adepţii ei ajung astfel la un deficit de integrare socială
marcat de promovarea unor valenţe emoţionale în locul profunzimii şi a tentaţiilor teribiliste în
locul dorinţei de exprimare autentică a personalităţii.
Treptat, violenţa devine un argument nedorit în comunicarea cu ceilalţi. Neputinţa –
reală sau aparentă – de afirmare raţională în cadrul colectivităţii care poate fi grupul formal sau
informal, este suplinită de mijlocul tranşant al forţei. Se ajunge astfel la un adevărat faliment al
relaţiilor în cedrul grupului. Recurg la acest mijloc copiii cu dificultăţi de integrare, cei greu
adaptabili, respinşi motivat sau nemotivat de colectivitate, sau cei care nu au beneficiat de o
decantare corespunzătoare a valorilor sociale şi umane.
Cauzele manifestării violente la elevii învăţământului primar sunt multiple. Se poate
începe cu o constatare generală conform căreia vârsta respectivă este predispusă spre violenţă. Mai
ales cei care dovedesc o slabă receptare şi ierarhizare a valorilor se complac în acest spaţiu al
recurgerii la forţă. În aceeaşi ordine de idei, trebuie luată în consideraţie viziunea denaturată a ceea
ce înseamnă prestigiul în cadrul grupului şi al societăţii. De altfel sunt destul de numeroşi şi adulţii
care cred că pot ajunge la un statut privilegiat apelând exclusiv la argumente fizice. Nu este mai
puţin adevărat că, în condiţiile când şcoala încurajează cu predilecţie performanţa intelectuală, unii
elevi mai slabi la învăţătură încearcă să se facă remarcaţi în forme inadecvate, chiar dacă aşa ceva îi
plasează într-o zonă a răului.
Climatul familial necorespunzător este în multe cazuri responsabil de carenţa
comportamentală pe care o dezbatem. Fie că este vorba de părinţi plecaţi la muncă în străinătate sau
de alţii exagerat de ocrotitori, ambianţa familială în asemenea cazuri afectează copiii mici prin
tulburări ale vieţii afective sau labilitate psihică. În aceeaşi situaţie se găsesc şi copiii din familii
destrămate, rămaşi în grija bunicilor. Excedaţi material şi ca mentalitate de dificila sarcină ce le
revine, aceştia pierd practic controlul asupra nepoţilor pe care trebuie să-i crească şi să-i educe.
Vulnerabili din acest punct de vedere sunt şi acei elevi cu fraţi mai mici, în cazul când
părinţii ajung neintenţionat la o distribuire preferenţială a timpului, atenţiei şi preocupărilor faţă de
propriii copii. Deficitul de afecţiune generează izolare, mania persecuţiei dar şi egoism, etalat
ostentativ ca un element compensator a ceea ce copilul neglijat consideră că nu are.
Nu se poate încheia problema cauzelor fără a aminti şi rolul mass-media în promovarea
violenţei, mai ales prin modelele care sunt propuse tinerei generaţii. La o vârstă când copilul este
puternic ancorat în concret, ficţiunea de pe micul ecran sau duritatea jocurilor pe calculator sunt
lesne confundate cu realitatea. De aceea firescul violenţei de divertisment se extinde în gândirea
celor mici până la banalizarea violenţei cotidiene.
Sunt mai multe tipuri de violenţă întâlnită în rândul elevilor de vârstă mică. Forma
verbală este deosebit de frecventă. Ne gândim la limbajul argotic, injurios sau de-a dreptul trivial.
Din păcate, sunt destul de multe cazurile când un asemenea limbaj se formează chiar în familie.
Părinţii pot avea ei înşişi o comunicare ,,lipsită de prejudecăţi”, exagerat de permisivă, pe care
copiii o preiau chiar cu valoare de exemplu. De aceea apar situaţii când elevii surprinşi
comportându-se şi vorbind necorespunzător nu înţeleg de ce sunt dezaprobaţi şi mustraţi.
Violenţa fizică este şi ea la mare preţ. În asemenea cazuri ne confruntăm cu o
defectuoasă decelare a valorilor reale de comunicare şi integrare socială.
O formă foarte întâlnită a violenţei la clasele primare constă în ceea ce am putea numi
răutăţile minore – porecle, etichetări ironice cu trimiteri la diverse particularităţi fizice, atât de
frecvente în perioada de creştere. Ele pot genera adevărate drame. Victimele acestui obicei aproape
imposibil de eliminat din universul infantil sunt acei copii care reacţionează vizibil la micile jigniri.
Aşa se ajunge rapid la un cerc vicios în cadrul căruia părţile se alimentează reciproc: cei vizaţi se
supără, ameninţă cum pot, plâng, iar autorul sau autorii agresiunii verbale se simt stimulaţi să
continue tocmai de eficienţa atât de evidentă a ,,jocului” lor. Poliţele se plătesc mai departe
într-un cadru oficial. Abateri reale sau imaginare sunt aduse cu promptitudine la cunoştinţa
învăţătorului. Este de la sine înţeles că cei ce pârăsc nu au în vedere aducerea pe drumul cel bun a

141
unui coleg, ci răzbunarea pentru neplăcerile din partea lui. La şcolarii mici pâra constituie o
modalitate predilectă de instrumentare a unor dorite răzbunări pe care nu le pot realiza ei înşişi.
Rezolvarea acestei chestiuni este în egală măsură necesară şi dificilă. Înlăturarea
comportamentului violent este un aspect major al demersului educativ. Pe termen scurt şi mediu se
obţine o ambianţă mult mai confortabilă în clasă şi în afara ei, iar pe termen lung se câştigă enorm
în ordinea spiritului civic şi a conduitei cetăţeneşti. Soluţiile nu sunt simple. Fiecare învăţător
urmează să-şi particularizeze activitatea în funcţie de aspectele concrete pe care le are de rezolvat.
De aceea se impune cunoaşterea exactă a fiecărui copil şi a mediului familial în care acesta trăieşte.
Chiar şi aşa realitatea demonstrează că la copii acele trăsături de personalitate urmărite de educator
nu se formează întotdeauna după regulile raportului cauză – efect. Cazurile destul de frecvente ale
unor fraţi cu comportament diferit sunt în acest sens notorii. Iată motivele pentru care învăţătorul
este chemat nu numai să găsească modalităţile adecvate de intervenţie pentru fiecare copil, ci chiar
să le schimbe în funcţie de evoluţia acestuia.
În scopul reducerii treptate a comportamentului violent, indiferent de versiunile acestuia,
exista câteva modalităţi ce ar putea fi folosite la clasă. Recunoaşterea greşelii comise poate fi un
prim pas al efortului nostru. De regulă, copiii au tendinţa de a respinge faptul că au greşit,
concomitent cu observarea oricărei abateri aparţinând colegilor. Se poate explica elevilor că
recunoaşterea greşelii este în acelaşi timp şi o dovadă a dorinţei de îndreptare. Urmarea, în multe
situaţii, este o atitudine mai cooperantă a copiilor, care încep să facă deosebirea între bine şi rău, să-
şi dimensioneze atitudinea după norme sociale şi morale corespunzătoare.
De la acest stadiu se ajunge imediat la etapa înţelegerii impactului social pe care îl
generează atitudinea fiecărui om. Într-o colectivitate, orice act al unei persoane se răsfrânge pozitiv
sau negativ asupra celor din jur. Violenţa poate perturba orele sau influenţa în modalităţi nedorite
pe colegi sau părinţi. Se explică elevilor că tocmai de aceea anumite norme - regulamentul clasei,
regulamentul şcolii, legea în general - interzic apelul la violenţă nu numai adulţilor faţă de copii, ci
oricărui individ faţă de toţi ceilalţi.
Rezultate notabile se pot obţine prin creaţii literare sau plastice cu tematica potrivită. La
ora de compunere sau de educaţie civică se pot da teme care ne ajută să cunoaştem mai exact
trăsăturile elevilor (exemple de teme: ,,Eu şi ceilalţi”; ,,Priveşte-te în oglindă şi fă-ţi portretul”). La
orele de educaţie plastică pot primi ca sarcină să realizeze desenul intitulat ,,Jucăria preferată”.
Foarte eficientă pentru orele de educaţie civică este metoda numită ,,tribunalul clasei”.
Sunt gesturi sau fapte ale unor copii care pot fi analizate sub forma unui proces cu apărători,
acuzatori şi un judecător. Se poate proceda astfel în cazuri precum: jignirea unui coleg, încercarea
unor elevi de a-şi face dreptate singuri sau cruzimea faţă de animale. Argumentele pro şi contra dau
la iveală idei interesante şi stimulează totodată imaginaţia şi inventivitatea copiilor. Extrem de
valoroasă este concluzia la care se ajunge în cazul unor conflicte, anume că vina este a ambelor
părţi, inclusiv a victimei. Aşa înţeleg copiii să fie mai reţinuţi, să aibă măsură în toate şi să
pornească de la adevărul că nimeni nu este perfect.
Legăturile cu familia au importanţa lor în planul reducerii sau înlăturării violenţei.
Discuţiile cu părinţii, precum şi vizitele la domiciliu ne ajută să-i cunoaştem mai bine pe copii,
eventual să remarcăm elementele îndepărtate care pot explica în bună măsură comportamentul
violent. Uneori chiar părinţii încurajează copiii la un comportament necorespunzător. Astfel, cei
mici sunt îndemnaţi adesea să-şi facă singuri dreptate împotriva celor pe care îi consideră, justificat
sau nejustificat, autorii unor mici agresiuni.
Experienţa de până acum ne arată că violenţa în rândul celor mici este o realitate care
poate fi ţinută sub control şi într-o măsură semnificativă redusă la manifestări pe care le putem
numi acceptabile. Energia copiilor poate fi canalizată pe teritoriul unor activităţi cu încărcătură
exclusiv educativă. Este foarte important să nu considerăm niciodată că s-a făcut totul în acest
domeniu. Combaterea violenţei fără violenţă şi inocularea spiritului de toleranţă în comportamentul
celor mici rămân obiective permanente ca educaţia însăşi, iar mijloacele folosite se multiplică în
deplină relaţie cu datele în continuă schimbare ale realităţii.

142
Bibliografie:

Zlate, M., 2007 - „Introducere în psihologie”, Editura Polirom, Bucureşti

Holban I., Cunoaşterea elevului – o sinteză a metodelor, EDP, Bucureşti, 1978
Chelcea, S.(1998) - Metodologia cercetarii sociologice: metode cantitative si calitative, Editura
Economica Bucuresti
Zlate, M. 2004 -Tratat de psihologie organizational-manageriala, Editura Polirom, Iasi
Vlasceanu, M. 1993 Psihologia organizatiilor si conducerii, Editura Paideea,Bucuresti
Mucchielli, A. – Arta de a comunica, Editura Polirom, Iasi
Necula, A. 2004 – Manual de psihologie sociala, Editura Polirom, Iasi

PARINTELE-PARTENERUL NOSTRU IN LUPTA

IMPOTRIVA VIOLENTEI

Instit. Elena-Lucia Moraru Sc. nr.19 Piteşti Argeş

Instit. Maria Buinoiu-Grădiniţa Capu Piscului Godeni Argeş

In indelungatul şi complexul proces instructiv educativ şcoala are un rol hotarator in formarea
personalitaţii viitorului adult.
Modelul uman,idealul uman se schimbă de la o etapa la alta a generaţiilor.
Dacă in primii ani de viaţă modelul copilului este tata sau mama,la şcoală el se converteşte in
doamna invăţătoare sau,mai tarziu in dascălii de la ciclul primar.
Se vorbeşte din ce in ce mai mult,in ultima vreme de violenţa in şcoli. Asistăm consternaţi la
fapte si acţiuni reprobabile savărsite de tineri, inca de la cele mai tinere varste. Este un fenomen ce
tinde să ia proporţii ceea ce ne face pe noi,educatorii sa elaboram un plan de masuri concrete si
urgente pentru a stopa acest flagel.
Una dintre masurile cele mai importante este contactarea familiei copilului implicat in asemenea
fapte. Discuţiile deschise,sincere,obiective,devin astfel cel mai mare pas către depistarea cauzelor
acestor comportamente. Urmeaza integrarea,cu acordul parinţilor a acestor elevi in grupe de lucru cu
psihologul şcolii,procesul psihoterapeutic fiind absolut necesar.
O alta etapa importanta in prevenirea si tratarea violenţei la elevi este aşa numita şedinţă de
lectorat. Aceste şedinţe, caci ele se vor derula pe parcursul unui an şcolar,constau in teme majore
asupra violenţei in familie şi in şcoli. Fie ca sunt propuse de către parinţi fie ca sunt propuse de
cadrele didactice sau de alţi factori importanţi din comunitate-poliţia de proximitate,primăria,
organizaţiile nonguvernamentale,etc ele sunt de o importanţa majora in derularea obiectivelor
propuse.
Din experienţa la catedra,am observat ca aceste lectorate sunt foarte bine primite,mai ales daca la
şedinţe participa şi elevii clasei. Ne-am confruntat cu un act de violenţă chiar la clasa I,violenţă
involuntară din partea unui elev,dar după toate etapele prezentate mai sus,am reuşit să descoperim şi
să tratăm cauza acestui incident izolat. Interesantă era chiar cauza – lipsa mamei de care tatăl şi
copilul erau despărţiţi printr-un nefericit divorţ. Copilul a rămas la tată,acesta s-a recăsătorit iar
dragostea maternă şi neadaptarea la noua familie au fost factorii determinanţi in comportamentul
violent al micuţului elev. Ulterior,mama vitregă a consimţit ca singura soluţie de ameliorare a
comportamentului micuţului este un dialog sincer şi obiectiv cu acesta,trasarea unor indatoriri clare
a tuturor membrilor acestei familii,laude şi mici recompense de fiecare dată cand micuţul le merită,

143
o grijă şi o afecţiune suplimentară acordate acestuia,care sa compenseze,intr-un oarecare fel,lipsa
mamei naturale, pe langă programul de vizită stabilit de lege a mamei acestuia. La nivelul
clasei,elevul a fost insărcinat cu anumite proiecte care l-au motivat şi optimizat intr-un mod
fericit,astfel că el putea să relaţioneze la un nivel afectiv favorabil cu ceilalţi colegi.
Lectoratele cu părinţii au demonstrat că pot preveni şi chiar trata anumite cazuri de violenţă in
şcoală. Dialogul deschis,sinceritatea,realismul şi perseverenţa, imbinate cu psihoterapia in cadrul
şcolii reduc intr-o oarecare măsură,actele de violenţă in şcoli şi familii.

Educaţia modernă pune un accent deosebit pe importanţa familiei ca partener. Părinţii, în

calitatea şi de beneficiari indirecţi, ar trebui să cunoască şi să participe în mod activ la educaţia
copiilor lor desfăşurată în grădiniţă. Implicarea familiei nu trebuie să se rezume la participarea
financiară, ci şi la participarea în luarea deciziilor legate de educaţia copiilor, la asigurarea unui
mediu de învăţare optim în familie.
În presa din ultimii ani sunt evidenţiate tot mai mult situaţii de violenţă asupra copiilor
exercitată fie de adulţi, fie de alţi copii. Tocmai de aceea am iniţiat proiectul educativ „Păstraţi
zâmbetul copilăriei”, prin care ne-am propus conştientizarea copiilor şi părinţilor asupra riscurilor
unei educaţii autoritare, abuzive şi identificarea alternativelor de soluţionare a unor situaţii nedorite,
conflictuale.
Justificarea proiectului o constituie convingerea că este mai uşor să identifici cauzele ce ar
putea genera situaţiile violente şi să le soluţionezi decât să remediezi consecinţele sau să vindeci
traumele. Colaborarea cu familia se bazează pe o bună comunicare, derularea întâlnirilor cu părinţii
având la bază metodele interactive, tehnicile de gândire critică sau laterală, fapt ce constituie prilejul
abordării unor subiecte variate şi cu un impact emoţional puternic. Implicarea activă a unor părinţi
care au profesii ce facilitează consilierea părinţilor pe probleme de interes general sau particular a
condus la rezolvarea unor probleme dacă nu conflictuale, cel puţin stresante atât pentru copil, cât şi
pentru familie.
Am abordat acest proiect din patru perspective (capitole):
III. „Familia ca unitate emoţională”: -conştientizarea şi exteriorizarea sentimentelor în vederea
preîntâmpinării situaţiilor de criză şi a agresiunii transferate
II.”Am şi eu ceva de spus”: -promovarea disciplinei pozitive prin respectarea personalităţii
copilului
III.”Motivarea –previne sau întreţine agresivitatea?”: -cunoaşterea şi determinarea intervenţiilor
pozitive şi motivante; efectele demotivării
IV.”Să fii copil e-un lucru greu”: - eliberarea de anxietatea acumulată; facilitarea unor strategii de
rezolvare a conflictelor
Fiecare capitol se adresează în egală măsură părinţilor, copiilor, cât şi cadrelor didactice, pentru
fiecare categorie fiind concepute teme şi mijloace de realizare specifice.
Astfel, în practica cotidiană întâlnim adesea situaţii de adevărate “dueluri“ verbale între
adulţi sau copii pricinuite de anumite “situaţii de atac”( real sau imaginar) la care este supus copilul
în interacţiune cu ceilalţi, fiecare încercând să-şi adjudece victoria prin prisma propriei imagini
despre sine, fără a ţine cont dacă aceasta coincide cu realitatea. Ca urmare a discrepanţei între
imaginea de sine şi realitate, comunicarea are de suferit.
Pe de altă, parte se ştie că fiecare individ reacţionează diferit, în cazul aceleiaşi situaţii de viaţă,
în funcţie de cel căruia se adresează, apărând aşa-numitul sindrom “leul şi iepuraşul”: în raport cu
cineva pe care-l percepe ca fiindu-i inferior (iepuraşul), persoana reacţionează cu vehemenţă,
considerându-se superior (leu), în timp ce faţă de cel pe care-l consideră superior (elefantul)
reacţionează cu smerenie, cu umilinţă chiar (el însuşi considerându-se iepuraş).
Pentru a evidenţia efectele rolul comunicării în gestionarea situaţiilor conflictuale am organizat
în cadrul întâlnirilor cu părinţii jocul interactiv “Leul şi iepuraşul”, utilizând matoda “învăţarea în
cerc”, fiecare părinte exersând diferite roluri centrate pe propriul copil:
Scop: - conştientizarea nevoii de comunicare eficientă prin gestionarea mecanismelor de apărare
în situaţia unui atac real sau imaginar

144
Obiective: să distingă situaţiile de pericol real de cel imaginar (bănuiala); să adopte o reacţie
defensivă, de apărare sau de atac conform propriei percepţii a realităţii; să redea grafic poziţia
proprie faţă de interlocutori; să compare propria imagine (stima de sine) în raport cu toţi
interlocutorii întâlniţi pe parcursul jocului; să selecteze atitudinile stereotip adoptate faţă de o
anumită categorie indiferent de contextul în care s-a produs evenimentul
Mod de desfăşurare:
 Se organizează mediul educaţional în patru sectoare (staţii) corespunzătoare numărului de
interacţiuni ale copilului: acasă (familia): mama, tata, bunica, bunicul; la joacă (grupul de
prieteni): fetiţă mai mare, fetiţă mai mică, băiat mai mare, băiat mai mic; în clasă (colectivul
grupei): fetiţă mai mare, fetiţă mai mică, băiat mai mare, băiat mai mic; la grădiniţă
(personalul unităţii, părinţii altor colegi): educatoare, profesor, director, administrator, etc
 La fiecare staţie sunt mai multe probe (în plic) specifice mediilor respective
 În cadrul grupului, fiecare membru primeşte un rol (din cele enumerate mai sus)
 Se lucrează la fiecare staţie, timp de 5 min., membrii grupului analizând situaţia dată din
perspectiva rolului asumat şi implicându-se corespunzător acestui rol, apoi se trece la staţia
următoare (cea din dreapta), aşa încât fiecare grup lucrează în toate staţiile
 Sarcinile în staţii se exprimă în aceeaşi tehnică sau diferenţiat: fişe cu personajele
corespunzătoare situaţiei date şi completarea în scris a bulelor de dialog; desen (cu sau fără
bule de dialog); scenariu de teatru (redactarea unui text corespunzător modului de
soluţionare a problemei); redarea schematică a unei situaţii
Utilizare (valoare formativ-educativă): manifestarea reacţiilor optimale, etalarea mecanismelor de
apărare, evidenţierea cercului vicios, sesizarea situaţiilor (tendinţelor) de sub(supra) estimare,
preamărire, permisive, etc
Nu de puţine ori vedem copii încruntaţi sau într-o stare de vădită suferinţă, dar nu putem
declanşa acel mecanism care să ne permită pătrunderea în lumea lor pentru a cunoaşte cauzele ce au
generat această stare; tot mai mult copiii au manifestări
agresive sau tensionale cu cei din jur (având diferite modele
din sfera familială sau socială: rude, personaje de filme) dar
nu conştientizează consecinţele, nu-şi asumă faptele.
Pentru a cunoaşte şi preîntâmpina astfel de situaţii, am
aplicat „Blazonul personal”, conceput ca joc de masă sau ca
desen (în funcţie de abilităţile copilului), astfel:
Scop: formarea deprinderii de gândire valorizantă; formarea
unei imagini de sine realistă şi pozitivă
Obiective: să exprime sentimentele trăirile; să aprecieze critic
propriul comportament, asumându-l; să identifice aspectele
care-l reprezintă; să completeze corespunzător fiecare
compartiment (simbolic-prin desen, sau aplicând imagini);
să denumească aspectele redate
Mod de desfăşurare:
• Copilul primeşte o fişă pe care este desenat un blazon,
trusă culori,creioane,
• Se explică semnificaţia blazonului: ne reprezintă (caracterizează) atât aspectele pozitive, cât
şi cele negative
• Se explică rolul blazonului în cunoaşterea persoanei care îl deţine.
• Se discută despre semnificaţia fiecărui compartiment
• Copilul lucrează individual pentru completarea fiecărui compartiment cu imaginile,
simbolurile, cuvintele corespunzătoare
• Educatoarea urmăreşte comportamentul copilului în timpul lucrului şi notează răspunsurile
Valoare formativă: cunoaşterea cauzelor anxietăţii copilului; depistarea universului în care trăieşte
copilul şi a valorilor dominante; creşterea stimei de sine;permite descărcarea streului şi a anxietăţilor
acumulate
145
 Putem spune că familia trebuie să ofere copilului sentimentul de siguranţă, însă el trebuie şi să
înveţe să trăiască şi să acţioneze în mod adecvat, oferindu-i posibilitatea de a veni în contact cu
diversitatea vieţii şi cu existenţa bogăţiei umane.

VIOLENŢA ŞCOLARĂ- PREVENIREA ŞI COMBATEREA EI

Petrescu Luiza Gabriela, Liceul Teoretic” Ion Barbu” Pitesti

Violenţa poate fi definită ca un fenomen care se manifestă prin acţiune fizică, cuvânt, stare
emoţională şi sufletească, umilinţă, cu scopul de a controla, maltrata sau de a sugera senzaţia de
frică.
Violenţa poate fi întâlnită :
- în familie (violenţa domestică);
- la şcoală (violenţa între elevi; violenţa profesori- elevi);
- în grupul de prieteni;
- în societate (violenţa ca şi comportament antisocial - violenţa în locuri publice; violenţa ca şi
comportament infracţional - tâlhăria, tulburarea ordinii şi liniştii publice, loviri şi alte violenţe,
vătămare corporală, omor).
Violenţa şcolară este, din punct de vedere statistic, cea mai frecventă conduită de devianţă
şcolară. Mass-media, cercetările şi statisticile oficiale raportează o creştere spectaculoasă a
fenomenului în ultimele trei decenii în mai multe ţări ale lumii, astfel încât escaladarea violenţei în
şcoală a devenit cea mai vizibilă evoluţie din câmpul educaţiei formale; performanţele şcolare sau
progresul în democratizarea sistemelor educative sunt în prezent realităţi mai puţin vizibile,
comparativ cu înmulţirea actelor de violenţă în şcoală.
Violenţa în şcoală este un fenomen extrem de complex, cu o diversitate de forme de
manifestare care justifică folosirea terminologiei specializate, rafinate; astfel, şcoala este spaţiul de
manifestare a conflictelor între copii şi între adulţi–copii, iar raporturile de forţă sau planul în care se
consumă conduitele ofensive ( verbal, acţional, simbolic) sunt variabile importante în înţelegerea
fenomenului. De aceea, când vom folosi noţiunea mai generală de „violenţă” vom desemna orice
comportament al cărui scop este prejudicierea sau distrugerea victimei (cf. Neculau, 1996, 433). În
orice atac agresiv vom regăsi apelul la forţă pentru transformarea unui individ în instrument în
folosul personal, precum şi apelul la violenţă pentru înlăturarea semenului perceput ca adversar.
În funcţie de planul de manifestare al atacului, corelat cu tipul de prejudiciu adus victimei, se
poate discerne între violenţa fizică şi violenţa psihologică, verbală. Efectele violenţei fizice vizează
atât sănătatea şi integritatea corporală a victimei, cât şi evoluţia sa psihologică: în plan cognitiv,
autopercepţie negativă, iar în plan emoţional, teamă, depresie. Violenţele verbale, psihologice
afectează în principal stima de sine: victimele se simt devalorizate, îşi pierd încrederea în
posibilităţile proprii, devin anxioase. Un studiu britanic (cf. Action for Children, 1998, 6) a ajuns la
concluzia că în fiecare an 10 elevi au tentative de suicid determinate de actele de violenţă de la
şcoală; acelaşi studiu mai arată că 80% dintre victimele violenţelor consideră violenţa verbală mai
stresantă decât atacurile fizice ( cu o distribuţie interesantă a răspunsurilor după variabila „sex”:
fetele consideră atacurile fizice mai stresante, în timp ce băieţii se tem mai mult de violenţele
verbale), iar 30% din victime afirmă că agresiunile le afectează capacitatea de a se concentra asupra
sarcinilor şcolare.
O altă tipologie a conduitelor de violenţă în şcoală , care combină mai multe criterii - planul
agresiunii, verbal/fizic, gradul de deschidere, directă/indirectă şi tipul de implicare a agresorului,
activă/pasivă, a fost realizată de J. Hebert (1991, 49) şi include:

146
 1) agresiuni active fizice directe: lovirea unui coleg
2) agresiuni active fizice indirecte: lovirea unui substitut al victimei
3) agresiuni active verbale directe: injuria, ameninţarea
4) agresiuni active verbale indirecte: calomnia
5) agresiuni pasive fizice directe: împiedicarea producerii unui comportament al victimei
6) agresiuni pasive fizice indirecte: refuzul de a realiza o sarcină, activitate, de a da curs unei
rugăminţi
7) agresiuni pasive verbale directe: refuzul de a vorbi
8) agresiuni pasive verbale indirecte: negativism.
Se poate observa că toate tipurile de violenţe prezentate nu sunt propriu-zis „şcolare”, ele
putând fi observate cu uşurinţă şi în alte contexte non-şcolare: profesionale, familiale etc.
Violenţa în şcoală este un fenomen dramatic şi prin consecinţele pe care le antrenează..
Extrem de grave, pe termen scurt şi lung, ele explică abundenţa cercetărilor şi a programelor de
intervenţie. În situaţiile în care victimele supravieţuiesc agresiunii, consecinţele în plan psihologic
afectează victima uneori toată viaţa; rămân sentimentele de ruşine, davalorizare, culpabilitate, se
diminuează încrederea în sine şi în alţii, se diminuează autonomia. Dar, mai importantă decât toate,
este teama de a nu fi victimizat Din perspectiva profesorilor, J. Pain a găsit la unii profesori
sentimente de satisfacţie când elevii violenţi lipseau. În opinia sa, ameninţările, injuriile, gesturile
obscene adresate de elevi profesorilor reprezintă tentative de a exploata teama, astfel încât cei mai
mulţi profesori reacţionează evitându-i pe elevi, încurajând, fără să vrea, continuarea violenţelor.
Concluzia care se impune este că, în condiţiile în care profesia didactică devine mai riscantă,
profesorii au tendinţa de a-şi restrânge activitatea doar la predare, renunţând progresiv să mai educe.
Referitor la violenţele şcolare, programele iniţiate până în prezent în vederea diminuării lor
nu au condus la rezultate satisfăcătoare datorită, se pare, faptului că mediul social, saturat de
violenţă, nu susţine eficienţa acestor programe(Glover, Cartwright, Gough, Johnston, 1998, 89-105).
Diminuarea violenţei şcolare presupune abordarea concomitentă a unor aspecte legate de:
a) Comportament şi disciplină, respectiv: codul de reguli de conduită în clasă şi în şcoală,
relaţiile elevi-profesori şi elevi-elevi, înregistrarea şi evaluarea incidentelor de violenţă
b) Dezvoltarea spirituală, morală, socială şi culturală a comunităţii în care se integrează
şcoala: valori promovate, oportunităţi şi implicarea în activităţi extracurriculare
c) Şcoala ar trebui să ofere şanse egale pentru toţi la exprimare şi succes, ceea ce presupune
regândirea raportului dintre cooperare-competiţie şi recompensele puse în joc.
d) satisfacerea nevoilor speciale, pentru elevii vulnerabili fiind necesară satisfacerea unui
climat de securitate.
Strategiile de combatere a violenţei şcolare au abordat diferit fenomenul, în funcţie de
specificul cultural, de tipul de violenţe şi de resursele existente. Majoritatea strategiilor aplicate în
scopul reducerii conduitelor violente în şcoală au în comun măsuri precum:
• Promovarea unui cod normativ coerent şi clar în privinţa conduitelor de violenţă. De
exemplu, în Norvegia un astfel de cod includea reguli precum: „Nu vom agresa alţi copii”, „Vom
încercasă-i ajutăm pe copii care au fost agresaţi”, „Îi vom învăţa şi pe ceilalţi să se comporte în
acelaşi mod” etc .
• O importanţă mai mare acordată educării părinţilor, de exemplul programul „Şcoala
părinţilor” ce se derulează în multe şcoli din ţară, profesorilor (cum să încurajeze copii să comunice
incidentele de violenţă şi cum să intervină în cazul violenţelor între elevi) şi elevilor (cum să evite
violenţele şi cum să se implice ei înşişi în acţiuni împotriva violenţei).
• Crearea unor facilităţi pentru descărcarea sentimentelor de frustrare sau mânie astfel încât
să se evite exprimarea lor prin agresiuni. De exemplul, când se acumulează astfel de sentimente
negative, elevii pot recurge la una din alternativele: trântesc cu putere o minge, lovesc o pernă, merg
într-o sală goală şi ţipă, fac un tur în jurul şcolii etc.
• Se acordă profesorilor mai multă libertate de acţiune pentru a interveni prompt şi eficient în
situaţiile de violenţă. Astfel, legea britanică permite şcolilor să-i reţină pe elevii violenţi într-un fel
de detenţie, chiar dacă părinţii nu sunt de acord, cu condiţia ca şcoala să-i înştiinţeze şi să le

147
raporteze genul de demers educativ pe care îl întreprinde. Aceeaşi lege permite profesorilor să-şi
folosească forţa pentru a-i controla pe elevii violenţi. Măsura permite o intervenţie promptă din
partea profesorilor, care nu mai au a se teme de suspendare sau alte proceduri disciplinare pentru că
intervin într-o bătaie .
• În Anglia s-a generalizat şi procedura contractelor între şcoală şi familie, pentru a-i obliga
pe părinţi să coopereze la disciplinarea propriilor copii. Aceste contracte, care fie afirmă
responsabilitatea şcolii faţă de securitatea tuturor copiilor, fie prezintă părinţilor lista de sancţiuni, au
meritul de a construi o legătură mai eficientă între şcoală şi familie. Când nici o intervenţie
educativă nu duce la rezultate, elevul violent este exmatriculat. În această situaţie, părinţii au dreptul
să facă apel, şi de multe ori comitetul care judecă apelul obligă şcoala să reprimească elevii violenţi.
Noile instrucţiuni pentru aceste comitete prevăd că acest lucru nu trebuie să se mai întâmple dacă
reintegrarea elevilor violenţi este contrară intereselor şcolii.
• S-au infiinţat linii telefonice tip hot-line pentru a se încuraja raportarea incidentelor
violente şi a se interveni în vederea sancţionării agresorilor.
• Elevilor victimizaţi li se oferă module de consiliere şi ar trebui să partcipe la cursuri de
autoapărare.
• Pornindu-se de la observarea faptului că mulţi elevi erau agresaţi la şcoală pentru a li se lua
banii de buzunar pentru gustarea de prânz, în Marea Britanie s-a realizat un experiment: elevii nu
mai vin cu bani la şcoală, iar pentru gustare primesc un card pe care-l pot folosi la diverse automate.
La unele şcoli/licee din România, la terminarea cursurilor, pentru a se preveni astfel de incidente
patrula Poliţiei Comunitară este prezentă în preajma acestor unităţi şcolare.
Alături de aceste măsuri specifice, s-au dovedit eficiente programele educative destinate
prevenirii victimizării sau formării abilităţilor de rezolvare a conflictelor prin negociere . Asfel, baza
intervenţiei în cazul conduitelor agresive o reprezintă democratizarea educaţiei, cu toate schimbările
pe care le presupune un astfel de proces.

Bibliografie:
1. Laurenţiu Şoitu, Cornel Hăvârneanu, „Agresivitatea în şcoală” – Iaşi, Institutul European, 2001;
2. Daniela Boloş, Daniela Sălăgean, „Ghid de educaţie civică şi antiinfracţională”- Cluj-Napoca, Ed.
Eurodidact, 2005;

PARINTELE-PARTENERUL NOSTRU IN LUPTA IMPOTRIVA

VIOLENTEI

Instit. Elena-Lucia Moraru Sc. nr.19 Piteşti Argeş

Instit. Maria Buinoiu-Grădiniţa Capu Piscului Godeni Argeş

In indelungatul şi complexul proces instructiv educativ şcoala are un rol hotarator in formarea
personalitaţii viitorului adult.
Modelul uman,idealul uman se schimbă de la o etapa la alta a generaţiilor.
Dacă in primii ani de viaţă modelul copilului este tata sau mama,la şcoală el se converteşte in
doamna invăţătoare sau,mai tarziu in dascălii de la ciclul primar.
Se vorbeşte din ce in ce mai mult,in ultima vreme de violenţa in şcoli. Asistăm consternaţi la
fapte si acţiuni reprobabile savărsite de tineri, inca de la cele mai tinere varste. Este un fenomen ce

148
tinde să ia proporţii ceea ce ne face pe noi,educatorii sa elaboram un plan de masuri concrete si
urgente pentru a stopa acest flagel.
Una dintre masurile cele mai importante este contactarea familiei copilului implicat in asemenea
fapte. Discuţiile deschise,sincere,obiective,devin astfel cel mai mare pas către depistarea cauzelor
acestor comportamente. Urmeaza integrarea,cu acordul parinţilor a acestor elevi in grupe de lucru cu
psihologul şcolii,procesul psihoterapeutic fiind absolut necesar.
O alta etapa importanta in prevenirea si tratarea violenţei la elevi este aşa numita şedinţă de
lectorat. Aceste şedinţe, caci ele se vor derula pe parcursul unui an şcolar,constau in teme majore
asupra violenţei in familie şi in şcoli. Fie ca sunt propuse de către parinţi fie ca sunt propuse de
cadrele didactice sau de alţi factori importanţi din comunitate-poliţia de proximitate,primăria,
organizaţiile nonguvernamentale,etc ele sunt de o importanţa majora in derularea obiectivelor
propuse.
Din experienţa la catedra,am observat ca aceste lectorate sunt foarte bine primite,mai ales daca la
şedinţe participa şi elevii clasei. Ne-am confruntat cu un act de violenţă chiar la clasa I,violenţă
involuntară din partea unui elev,dar după toate etapele prezentate mai sus,am reuşit să descoperim şi
să tratăm cauza acestui incident izolat. Interesantă era chiar cauza – lipsa mamei de care tatăl şi
copilul erau despărţiţi printr-un nefericit divorţ. Copilul a rămas la tată,acesta s-a recăsătorit iar
dragostea maternă şi neadaptarea la noua familie au fost factorii determinanţi in comportamentul
violent al micuţului elev. Ulterior,mama vitregă a consimţit ca singura soluţie de ameliorare a
comportamentului micuţului este un dialog sincer şi obiectiv cu acesta,trasarea unor indatoriri clare
a tuturor membrilor acestei familii,laude şi mici recompense de fiecare dată cand micuţul le merită,
o grijă şi o afecţiune suplimentară acordate acestuia,care sa compenseze,intr-un oarecare fel,lipsa
mamei naturale, pe langă programul de vizită stabilit de lege a mamei acestuia. La nivelul
clasei,elevul a fost insărcinat cu anumite proiecte care l-au motivat şi optimizat intr-un mod
fericit,astfel că el putea să relaţioneze la un nivel afectiv favorabil cu ceilalţi colegi.
Lectoratele cu părinţii au demonstrat că pot preveni şi chiar trata anumite cazuri de violenţă in
şcoală. Dialogul deschis,sinceritatea,realismul şi perseverenţa, imbinate cu psihoterapia in cadrul
şcolii reduc intr-o oarecare măsură,actele de violenţă in şcoli şi familii.

IOLENŢA ŞCOLARĂ- PREVENIREA ŞI COMBATEREA EI

Petrescu Luiza Gabriela, Liceul Teoretic” Ion Barbu” Pitesti

Violenţa poate fi definită ca un fenomen care se manifestă prin acţiune fizică, cuvânt, stare
emoţională şi sufletească, umilinţă, cu scopul de a controla, maltrata sau de a sugera senzaţia de
frică.
Violenţa poate fi întâlnită :
- în familie (violenţa domestică);
- la şcoală (violenţa între elevi; violenţa profesori- elevi);
- în grupul de prieteni;
- în societate (violenţa ca şi comportament antisocial - violenţa în locuri publice; violenţa ca şi
comportament infracţional - tâlhăria, tulburarea ordinii şi liniştii publice, loviri şi alte violenţe,
vătămare corporală, omor).
Violenţa şcolară este, din punct de vedere statistic, cea mai frecventă conduită de devianţă
şcolară. Mass-media, cercetările şi statisticile oficiale raportează o creştere spectaculoasă a
fenomenului în ultimele trei decenii în mai multe ţări ale lumii, astfel încât escaladarea violenţei în
şcoală a devenit cea mai vizibilă evoluţie din câmpul educaţiei formale; performanţele şcolare sau

149
progresul în democratizarea sistemelor educative sunt în prezent realităţi mai puţin vizibile,
comparativ cu înmulţirea actelor de violenţă în şcoală.
Violenţa în şcoală este un fenomen extrem de complex, cu o diversitate de forme de
manifestare care justifică folosirea terminologiei specializate, rafinate; astfel, şcoala este spaţiul de
manifestare a conflictelor între copii şi între adulţi–copii, iar raporturile de forţă sau planul în care se
consumă conduitele ofensive ( verbal, acţional, simbolic) sunt variabile importante în înţelegerea
fenomenului. De aceea, când vom folosi noţiunea mai generală de „violenţă” vom desemna orice
comportament al cărui scop este prejudicierea sau distrugerea victimei (cf. Neculau, 1996, 433). În
orice atac agresiv vom regăsi apelul la forţă pentru transformarea unui individ în instrument în
folosul personal, precum şi apelul la violenţă pentru înlăturarea semenului perceput ca adversar.
În funcţie de planul de manifestare al atacului, corelat cu tipul de prejudiciu adus victimei, se
poate discerne între violenţa fizică şi violenţa psihologică, verbală. Efectele violenţei fizice vizează
atât sănătatea şi integritatea corporală a victimei, cât şi evoluţia sa psihologică: în plan cognitiv,
autopercepţie negativă, iar în plan emoţional, teamă, depresie. Violenţele verbale, psihologice
afectează în principal stima de sine: victimele se simt devalorizate, îşi pierd încrederea în
posibilităţile proprii, devin anxioase. Un studiu britanic (cf. Action for Children, 1998, 6) a ajuns la
concluzia că în fiecare an 10 elevi au tentative de suicid determinate de actele de violenţă de la
şcoală; acelaşi studiu mai arată că 80% dintre victimele violenţelor consideră violenţa verbală mai
stresantă decât atacurile fizice ( cu o distribuţie interesantă a răspunsurilor după variabila „sex”:
fetele consideră atacurile fizice mai stresante, în timp ce băieţii se tem mai mult de violenţele
verbale), iar 30% din victime afirmă că agresiunile le afectează capacitatea de a se concentra asupra
sarcinilor şcolare.
O altă tipologie a conduitelor de violenţă în şcoală , care combină mai multe criterii - planul
agresiunii, verbal/fizic, gradul de deschidere, directă/indirectă şi tipul de implicare a agresorului,
activă/pasivă, a fost realizată de J. Hebert (1991, 49) şi include:
1) agresiuni active fizice directe: lovirea unui coleg
2) agresiuni active fizice indirecte: lovirea unui substitut al victimei
3) agresiuni active verbale directe: injuria, ameninţarea
4) agresiuni active verbale indirecte: calomnia
5) agresiuni pasive fizice directe: împiedicarea producerii unui comportament al victimei
6) agresiuni pasive fizice indirecte: refuzul de a realiza o sarcină, activitate, de a da curs unei
rugăminţi
7) agresiuni pasive verbale directe: refuzul de a vorbi
8) agresiuni pasive verbale indirecte: negativism.
Se poate observa că toate tipurile de violenţe prezentate nu sunt propriu-zis „şcolare”, ele
putând fi observate cu uşurinţă şi în alte contexte non-şcolare: profesionale, familiale etc.
Violenţa în şcoală este un fenomen dramatic şi prin consecinţele pe care le antrenează..
Extrem de grave, pe termen scurt şi lung, ele explică abundenţa cercetărilor şi a programelor de
intervenţie. În situaţiile în care victimele supravieţuiesc agresiunii, consecinţele în plan psihologic
afectează victima uneori toată viaţa; rămân sentimentele de ruşine, davalorizare, culpabilitate, se
diminuează încrederea în sine şi în alţii, se diminuează autonomia. Dar, mai importantă decât toate,
este teama de a nu fi victimizat Din perspectiva profesorilor, J. Pain a găsit la unii profesori
sentimente de satisfacţie când elevii violenţi lipseau. În opinia sa, ameninţările, injuriile, gesturile
obscene adresate de elevi profesorilor reprezintă tentative de a exploata teama, astfel încât cei mai
mulţi profesori reacţionează evitându-i pe elevi, încurajând, fără să vrea, continuarea violenţelor.
Concluzia care se impune este că, în condiţiile în care profesia didactică devine mai riscantă,
profesorii au tendinţa de a-şi restrânge activitatea doar la predare, renunţând progresiv să mai educe.
Referitor la violenţele şcolare, programele iniţiate până în prezent în vederea diminuării lor
nu au condus la rezultate satisfăcătoare datorită, se pare, faptului că mediul social, saturat de
violenţă, nu susţine eficienţa acestor programe(Glover, Cartwright, Gough, Johnston, 1998, 89-105).
Diminuarea violenţei şcolare presupune abordarea concomitentă a unor aspecte legate de:

150
 a) Comportament şi disciplină, respectiv: codul de reguli de conduită în clasă şi în şcoală,
relaţiile elevi-profesori şi elevi-elevi, înregistrarea şi evaluarea incidentelor de violenţă
b) Dezvoltarea spirituală, morală, socială şi culturală a comunităţii în care se integrează
şcoala: valori promovate, oportunităţi şi implicarea în activităţi extracurriculare
c) Şcoala ar trebui să ofere şanse egale pentru toţi la exprimare şi succes, ceea ce presupune
regândirea raportului dintre cooperare-competiţie şi recompensele puse în joc.
d) satisfacerea nevoilor speciale, pentru elevii vulnerabili fiind necesară satisfacerea unui
climat de securitate.
Strategiile de combatere a violenţei şcolare au abordat diferit fenomenul, în funcţie de
specificul cultural, de tipul de violenţe şi de resursele existente. Majoritatea strategiilor aplicate în
scopul reducerii conduitelor violente în şcoală au în comun măsuri precum:
• Promovarea unui cod normativ coerent şi clar în privinţa conduitelor de violenţă. De
exemplu, în Norvegia un astfel de cod includea reguli precum: „Nu vom agresa alţi copii”, „Vom
încercasă-i ajutăm pe copii care au fost agresaţi”, „Îi vom învăţa şi pe ceilalţi să se comporte în
acelaşi mod” etc .
• O importanţă mai mare acordată educării părinţilor, de exemplul programul „Şcoala
părinţilor” ce se derulează în multe şcoli din ţară, profesorilor (cum să încurajeze copii să comunice
incidentele de violenţă şi cum să intervină în cazul violenţelor între elevi) şi elevilor (cum să evite
violenţele şi cum să se implice ei înşişi în acţiuni împotriva violenţei).
• Crearea unor facilităţi pentru descărcarea sentimentelor de frustrare sau mânie astfel încât
să se evite exprimarea lor prin agresiuni. De exemplul, când se acumulează astfel de sentimente
negative, elevii pot recurge la una din alternativele: trântesc cu putere o minge, lovesc o pernă, merg
într-o sală goală şi ţipă, fac un tur în jurul şcolii etc.
• Se acordă profesorilor mai multă libertate de acţiune pentru a interveni prompt şi eficient în
situaţiile de violenţă. Astfel, legea britanică permite şcolilor să-i reţină pe elevii violenţi într-un fel
de detenţie, chiar dacă părinţii nu sunt de acord, cu condiţia ca şcoala să-i înştiinţeze şi să le
raporteze genul de demers educativ pe care îl întreprinde. Aceeaşi lege permite profesorilor să-şi
folosească forţa pentru a-i controla pe elevii violenţi. Măsura permite o intervenţie promptă din
partea profesorilor, care nu mai au a se teme de suspendare sau alte proceduri disciplinare pentru că
intervin într-o bătaie .
• În Anglia s-a generalizat şi procedura contractelor între şcoală şi familie, pentru a-i obliga
pe părinţi să coopereze la disciplinarea propriilor copii. Aceste contracte, care fie afirmă
responsabilitatea şcolii faţă de securitatea tuturor copiilor, fie prezintă părinţilor lista de sancţiuni, au
meritul de a construi o legătură mai eficientă între şcoală şi familie. Când nici o intervenţie
educativă nu duce la rezultate, elevul violent este exmatriculat. În această situaţie, părinţii au dreptul
să facă apel, şi de multe ori comitetul care judecă apelul obligă şcoala să reprimească elevii violenţi.
Noile instrucţiuni pentru aceste comitete prevăd că acest lucru nu trebuie să se mai întâmple dacă
reintegrarea elevilor violenţi este contrară intereselor şcolii.
• S-au infiinţat linii telefonice tip hot-line pentru a se încuraja raportarea incidentelor
violente şi a se interveni în vederea sancţionării agresorilor.
• Elevilor victimizaţi li se oferă module de consiliere şi ar trebui să partcipe la cursuri de
autoapărare.
• Pornindu-se de la observarea faptului că mulţi elevi erau agresaţi la şcoală pentru a li se lua
banii de buzunar pentru gustarea de prânz, în Marea Britanie s-a realizat un experiment: elevii nu
mai vin cu bani la şcoală, iar pentru gustare primesc un card pe care-l pot folosi la diverse automate.
La unele şcoli/licee din România, la terminarea cursurilor, pentru a se preveni astfel de incidente
patrula Poliţiei Comunitară este prezentă în preajma acestor unităţi şcolare.
Alături de aceste măsuri specifice, s-au dovedit eficiente programele educative destinate
prevenirii victimizării sau formării abilităţilor de rezolvare a conflictelor prin negociere . Asfel, baza
intervenţiei în cazul conduitelor agresive o reprezintă democratizarea educaţiei, cu toate schimbările
pe care le presupune un astfel de proces.

151
Bibliografie:
1. Laurenţiu Şoitu, Cornel Hăvârneanu, „Agresivitatea în şcoală” – Iaşi, Institutul European, 2001;
2. Daniela Boloş, Daniela Sălăgean, „Ghid de educaţie civică şi antiinfracţională”- Cluj-Napoca, Ed.
Eurodidact, 2005;

PARINTELE-PARTENERUL NOSTRU IN LUPTA

IMPOTRIVA VIOLENTEI

Instit. Elena-Lucia Moraru Sc. nr.19 Piteşti Argeş

Instit. Maria Buinoiu-Grădiniţa Capu Piscului Godeni Argeş

In indelungatul şi complexul proces instructiv educativ şcoala are un rol hotarator in formarea
personalitaţii viitorului adult.
Modelul uman,idealul uman se schimbă de la o etapa la alta a generaţiilor.
Dacă in primii ani de viaţă modelul copilului este tata sau mama,la şcoală el se converteşte in
doamna invăţătoare sau,mai tarziu in dascălii de la ciclul primar.
Se vorbeşte din ce in ce mai mult,in ultima vreme de violenţa in şcoli. Asistăm consternaţi la
fapte si acţiuni reprobabile savărsite de tineri, inca de la cele mai tinere varste. Este un fenomen ce
tinde să ia proporţii ceea ce ne face pe noi,educatorii sa elaboram un plan de masuri concrete si
urgente pentru a stopa acest flagel.
Una dintre masurile cele mai importante este contactarea familiei copilului implicat in asemenea
fapte. Discuţiile deschise,sincere,obiective,devin astfel cel mai mare pas către depistarea cauzelor
acestor comportamente. Urmeaza integrarea,cu acordul parinţilor a acestor elevi in grupe de lucru cu
psihologul şcolii,procesul psihoterapeutic fiind absolut necesar.
O alta etapa importanta in prevenirea si tratarea violenţei la elevi este aşa numita şedinţă de
lectorat. Aceste şedinţe, caci ele se vor derula pe parcursul unui an şcolar,constau in teme majore
asupra violenţei in familie şi in şcoli. Fie ca sunt propuse de către parinţi fie ca sunt propuse de
cadrele didactice sau de alţi factori importanţi din comunitate-poliţia de proximitate,primăria,
organizaţiile nonguvernamentale,etc ele sunt de o importanţa majora in derularea obiectivelor
propuse.
Din experienţa la catedra,am observat ca aceste lectorate sunt foarte bine primite,mai ales daca la
şedinţe participa şi elevii clasei. Ne-am confruntat cu un act de violenţă chiar la clasa I,violenţă
involuntară din partea unui elev,dar după toate etapele prezentate mai sus,am reuşit să descoperim şi
să tratăm cauza acestui incident izolat. Interesantă era chiar cauza – lipsa mamei de care tatăl şi
copilul erau despărţiţi printr-un nefericit divorţ. Copilul a rămas la tată,acesta s-a recăsătorit iar
dragostea maternă şi neadaptarea la noua familie au fost factorii determinanţi in comportamentul
violent al micuţului elev. Ulterior,mama vitregă a consimţit ca singura soluţie de ameliorare a
comportamentului micuţului este un dialog sincer şi obiectiv cu acesta,trasarea unor indatoriri clare
a tuturor membrilor acestei familii,laude şi mici recompense de fiecare dată cand micuţul le merită,
o grijă şi o afecţiune suplimentară acordate acestuia,care sa compenseze,intr-un oarecare fel,lipsa
mamei naturale, pe langă programul de vizită stabilit de lege a mamei acestuia. La nivelul
clasei,elevul a fost insărcinat cu anumite proiecte care l-au motivat şi optimizat intr-un mod
fericit,astfel că el putea să relaţioneze la un nivel afectiv favorabil cu ceilalţi colegi.

152
 Lectoratele cu părinţii au demonstrat că pot preveni şi chiar trata anumite cazuri de violenţă in
şcoală. Dialogul deschis,sinceritatea,realismul şi perseverenţa, imbinate cu psihoterapia in cadrul
şcolii reduc intr-o oarecare măsură,actele de violenţă in şcoli şi familii.

PREMISE ALE DELICVENŢEI JUVENILE

Prof. Stoenescu Lăcrămioara – Grup Şcolar Mozăceni, Argeş

Multiplele şi rapidele schimbări sociale şi viaţa contemporană sunt puternic marcate de

progresul tehnologic, de urbanizare prin deruralizare şi de explozia mass-media. Acestea, la rândul
lor, prin impactul asupra relaţiilor interpersonale, contribuie în mod paradoxal la apariţia unor
efecte neplăcute ale progresului, printre care figurează şi delicvenţa juvenilă.
Comportamentul deviant este privit, la sorgintea lui, ca o stare de frustrare multiplă şi
cumulativă care, pe un fond vulnerabil, conferit de particularităţi ale personalitaţii concomitent cu
factori de influenţă negativă, permite „trecerea la act” pentru obţinerea unei satisfacţii imediate.
Datorită diversitaţii extreme a conduitelor individuale, dar şi normelor şi regulilor sociale,
se poate considera că, într-o anume cultură dată, orice persoană transgresează norma, într-o anumită
perioadă de vârstă.
Standardele de apreciere şi legitimitate, prin mobilitatea şi varietatea lor în timp şi în spaţiu,
determină o mare permeabilitate a limitelor dintre comportamentele dezirabile şi cele indezirabile.
Evaluatorul acestor hotare, de obicei adult, dovedeşte exigenţe sporite în raport cu generaţia
subsecventă lui. Criza de dezvoltare ce însoţeşte vârsta ingrată a pubertăţii şi adolescenţei,
presupune apariţia în situaţii conflictuale a unor conduite inadaptate bazate pe trăsături psihice
contradictorii, în sinuosul drum al căutarii de sine şi al autonomiei morale. Adultul le consideră ca
aparţinând fie patologicului, fie penalului, oricum deviante de la conduita dezirabilă sau de la
norma legală. În realitate, majoritatea actelor comportamentale ale adolescenţilor nu sunt imorale şi
nici patologice însens psihiatric, ci doar abateri de la media statistică apreciată drept normalitate.
Transmiterea reperelor simbolice – norme şi valori – se face explicit, de către părinţi şi
profesori, sau, implicit, prin asimilarea lor prin propriile experienţe, în cadrul anturajului şi prin
expunerea la mesajele mass-media. Modelele culturale, considerate normative sociale sau juridice
ale adultului contrazic idealurile generaţiei tinere, iar comunicarea este de conflict.
Copiii care trăiesc în familie tensiunea rejecţiei sau a autoritarismului excesiv şi brutal au, în
genere, o estimaţie de sine scăzută şi manifestă ca reacţii de apărare, agesivitatea sau izolarea.
Faptul că imaginea de sine nu coincide cu estimaţia profesorului, mai ales în cazul părinţilor
supraprotectivi, conduce la încercarea copilului şi tânarului de a se ajusta la exigenţele adultului,
recurgând la strategii de evaziune şi de desimulare, în extremis, la minciună. Dacă aceste mijloace
sunt încununate de succes, încep a fi folosite cu frecvenţă şi dezinvoltură. Apar astfel micile
„delicte de vârstă” atât cu rol defensiv, cât şi pentru a provoca pedeapsa altuia.
Tipul predictual este instabil, impulsiv, agresiv sau simulant. Oricum, comportamentul său
considerat deviant, este dominat de teama de sancţiune sau de dificultăţi de stabilire sau
sancţionarea vinovăţiei în conflictele cu colegii sau cu profesorii.
În aceeaşi perioadă de vârstă, ca un posibil semn al tendinţei la vagabondaj, se manifestă
fuga de acasă, factor de risc, dar şi explicativ în funcţie de vârsta elevului, frecvenţa actelor, durata
şi motivul (spirit de aventură la presiunea prietenilor, tensiuni în familie, fuga de pedeapsă, sau
influenţa grupurilor stradale).
Furtul de obiecte de utilitate şcolară sau mică valoare, ori al unor sume de bani
nesemnificative, poate fi episodic şi comis prin atracţii de moment, după cum, persistenţa acestor

153
acte în timp şi consecinţelor lor sistematic frustrante pentru cei din jur încarcă acest comportament
de notele delicvenţei.
Bătaia poate apărea ca simplu mijloc de apărare, dar şi ca modalitate exclusivă şi arbitrară
de rezolvare a tuturor conflictelor cu colegii, de terorizare a partrnerilor de joacă, de instaurare,
prin forţă fizică a propriilor dorinţe şi capricii.
În realitatea vieţii şcolare, profesorul diriginte este frecvent confruntat cu situaţia
„elevilor problemă” mai ale a celor cuprinşi între 13 şi 16 ani la care dorinţa de afirmare şi goana
după spectacular depăşesc limitele disciplinei şcolare.
Apartenenţa la grupul deviant sau delictual, sub semnul identificării de sine, al lipsei de
consistenţă a modelului parental, sau sub imperiul conformismului la „subcultura marginală”,
reprezintă un factor de risc major în delicvenţa juvenilă (asociată de cele mai multe ori cu consumul
în exces de alcool, tutun, drog sau substanţe toxice volatile). În lipsa unor preocupări susţinute
pentru pregătirea şcolară sau extraşcolară, pentru o viitoare profesie sau pentru alte activităţi
recreative, cultural-sportive, se instalează astfel conduita de dezadaptare, întâi şcolara şi, în
perspectivă socială. Grupul mixt cu majoritatea recidivişti şi cu persistente preocupări infracţionale
devine „familia surogat” care îi conferă o falsă autonomie morală în absenţa unui grad de
socializare pozitivă. Lipsa unor repere şi convingeri morale prin stilul educaţional deficitar îi
facilitează adolescentului adoptarea unor comportamente delictuale, ca un substitut al valorizării în
grupul familial sau şcolar.
În plus, imaginea de sine, capătă note de exagerare, percepţia şi preocupările pentru propriul
corp converg spre identificarea rolului sexual. Conduita sexuală poate căpăta forme aberante sau
deviante, fie sub influenţa needucogena a mediului nefamilial promiscuu, sau la presiunile grupului
reunite prin excentrutatea ideilor religioase – satanism, sau a priferinţelor muzicale – hard rock,
metalic a- de exemplu viol, incest, seducţie.
În ansamblul ei, delicvenţa juvenilă nu este decât consecinţa absenţei sprijinului oferit de
adult copilului, sau a lipsei de protecţie în îngrijire pentru o bună dezvoltare şi integrare socială.
În consecinţă, cariera infracţională a unui minor nu prezintă similitudini cu cea a adultului,
deşi legislaţia aplicabilă celui dintâi menţine noţiunea de culpabilitate în baza aceloraşi criterii care
evaluează comportamentul adultului. Scopul ei nu este atât de a sancţiona, cât de a educa şi a
proteja, iar integrarea socială a minorului delicvent nu trebuie considerată simplist doar din
perspectiva conformismului obedient, ci, mai ales, din aceea a dobândirii autonomiei morale printr-
un proces de socializare.

Bibliografie :
Allport G., Stuctura şi dezvoltarea personalitaţii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2000
Birch A., Psihologia dezvoltării, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000
Zlate M., Eul şi personalitatea, Editura Trei, Bucuresti, 2004

154
 CONSILIEREA
-MODALITATE DE ÎNLĂTURARE ŞI
PREVENIRE A VIOLENŢEI ÎN ŞCOALĂ-

Institutor-educatoare Căciulă Luminiţa , Grădiniţa Miceşti

Prof. Psiholg Mitroi Marinela Luminiţa, Şcoala cu cls. I-VIII Miceşti

Consilierea este un proces în care un profesionist stabileşte o relaţie bazată pe încredere cu o

persoană care are nevoie de sprijin. Această relaţie asigură exprimarea ideilor şi sentimentelor în
legătură cu o problemă şi oferă sprijin în clarificarea sensurilor fundamentale, în identificarea unor
pattern-uri valorice pe baza cărora se pot formula soluţii.
Prin procesul de consiliere se poate ajunge la o înţelegere mai profundă a gândurilor, a trăirilor
emoţionale care asigură şansele unui nivel optim de dezvoltare a resurselor personale.
Consilierea asigură asistenţa individului în explorarea şi înţelegerea propriei identităţi, îl
sprijină în dezvoltarea unor strategii de rezolvare a problemelor şi luare a deciziei. În consiliere s-au
conturat patru direcţii de abordare a problemelor cu care se poate confrunta individul pe parcursul
evoluţiei sale: intervenţia în situaţii de criză, intervenţia ameliorativă, prevenţia, intervenţia
formativă şi de dezvoltare .
Consilierea individuală este o interacţiune personală între consilier şi client, în cadrul căreia
consilierul asistă clientul în rezolvarea problemelor mentale, emoţionale sau sociale. Consilierea
individuală se desfăşoară în şedinţe care oferă clientului maximă confidenţialitate ceea ce permite
explorarea ideilor, sentimentelor sau atitudinilor problematice. Consilierul şi persoana consiliată
formează împreună o echipă.
Consilierea de grup presupune o relaţionare a consilierului cu un grup ai căror membri au o
problemă comună. Procesul de consiliere valorifică experienţa şi cunoştinţele fiecărei persoane
asistate. La nivelul grupului se stabileşte o reţea socială prin care sunt dezvoltate, pentru fiecare
individ în parte, metodele şi planurile de clarificare a situaţiei existente, ajungându-se la
individualizarea problemei. Acest tip de interacţiune contribuie nu numai la dezvoltarea individului
dar şi a grupului ca întreg. În consilierea de grup se cristalizează un sentiment de comunitate având
la bază nevoia de afiliere, apartenenţă, se clarifică dorinţe, nevoi şi opţiuni, iar autorealizarea
pozitivă a fiecărui membru este raportată la dinamica grupului. Obiectivele consilierii de grup
vizează crearea unui mediu care să dezvolte participanţilor capacitatea de a obţine informaţii şi
abilităţi, de a-şi forma atitudini constructive.
Scopurile consilierii au în vedere:
- sprijinirea persoanei consiliate în dezvoltarea propriei individualităţi;
- asistarea în procesul de autocunoaştere, sprijin în procesul de căutare- formare a identităţii;
- dezvoltarea unei imagini de sine pozitive şi autoacceptare;
- dezvoltarea abilităţilor sociale, de interacţiune cu ceilalţi ;
- formarea abilităţilor de rezolvare a problemelor şi de luare a deciziilor ;
- sprijinirea în formularea de scopuri specifice şi măsurabile care pot fi observate din punct de
vedere comportamental;
Deoarece consilierea educaţională este un proces complex, acest proces se va derula urmând
anumite etape şi tehnici specifice în funcţie de problema şi personalitatea celui consiliat.
Etapa iniţială în consiliere presupune stabilirea unei relaţii efective între consilier şi elev. Stabilirea
acestei relaţii este absolut necesară pentru a se produce schimbări pozitive. Numai acceptarea şi
încrederea oferită de o astfel de relaţie asigură acest lucru. Formularea scopurilor împreună privind
schimbări comportamentale, dezvoltarea abilităţilor de luare a deciziei şi eliminarea gândurilor
negative este de asemenea un pas care trebuie realizat. În această etapă este foarte important ca
elevul să primească semnale că este acceptat aşa cum este el, cu problemele pe care le are. Acest

155
lucru este indispensabil pentru continuarea procesului de consiliere. Tot în această etapă
sumarizarea are un rol deosebit: împreună se evidenţiază elementele esenţiale, rămân în centrul
atenţiei aspectele principale putându-se întrezări de acum anumite opţiuni.
Etapa secundară în consiliere va progresa cu asistarea copilului pentru a-şi dezvolta
interesele sociale, de cooperare şi comunicare cu ceilalţi. Se va pune accent pe ajutorul oferit
copilului să se cunoască şi să se autoevalueze. Se va asigura atmosfera caldă şi empatia, fără să fie
excluse interpretările şi confruntarea constructivă. În această etapă se va putea utiliza ca tehnică de
lucru informarea, acest lucru însemnând că foarte multe informaţii vor fi dirijate de la consilier spre
copil. Totodată utilizarea sugestiei poate fi de un real folos pentru elev. Se pot sugera eventuale
opţiuni care se vor adăuga la cele deja identificate de copil şi chiar modalităţi, căi care pot fi luate în
discuţie. Tehnica adresării întrebărilor este utilă deoarece poate ajuta mult în modul de a vedea
lucrurile şi de a scoate în evidenţă anumite aspecte care altfel ar putea rămâne în umbră .
Etapa finală a consilierii va pune accentul pe dirijarea atenţiei copilului spre acte şi comportamente
constructive. Vor fi învăţate proceduri specifice, dezvoltate planuri de acţiune începând cu cele mai
simple şi până la cele mai complexe în vederea adoptării unui nou comportament. În această etapă
confruntarea va asigura sprijin acordat copiilor pentru asumarea propriei responsabilităţi.
Încurajarea este una din cele mai bune mijloace de a ajuta copilul să-şi realizeze nevoile şi să-şi
asimileze noi comportamente.
Aria de consiliere educaţională se desfăşoară pe 3 compartimente:
Consilierea elevilor în probleme legate de: autocunoaştere, imaginea de sine, adaptare şi integrare
socială, reuşita şcolară, crize de dezvoltare, situaţii de criză, rezolvarea şi depăşirea unui conflict,
însuşirea de tehnici de învăţare eficiente, orientare a carierei.
Consultaţii cu profesorii în probleme legate de: cunoaşterea elevilor, înţelegerea problemelor
elevilor, sprijin în dezvoltarea lor, asigurarea echilibrului între cerinţele şcolare şi posibilităţile
elevilor, în identificarea cauzelor inadaptării şcolare, optimizarea relaţiei şcoală-elev
Consultaţii cu părinţii în probleme legate de : cunoaştere a copiilor lor, înţelegerea nevoilor şi a
comportamentului lor, identificarea factorilor de risc în integrarea familială, şcolară, socială,
ameliorarea relaţiei cu propriii copii, sprijinirea şcolii în educaţia copilului.
Consilierea educaţională este realizată de către specialişti formaţi în domeniul psihologiei,
psihopedagogiei, pedagogiei sau sociologiei care îşi desfăşoară activitatea la Centrul Judeţean de
Asistenţă Psihopedagogică şi în Cabinetele şcolare de asistenţă psihopedagogică.
Majoritatea comportamentelor, mai ales modul în care comunicăm, le-am învăţat cu toţii în
timpul copilăriei, prin imitarea persoanelor pe care le-am considerat modele. Primele modele au fost
părinţii, apoi profesorii. La fel ca şi noi, elevii învaţă să comunice observându-i pe cei din jur. Noi,
profesorii, reprezentăm modele pentru mulţi dintre elevii noştri. Acest articol are drept scop
conştientizarea unor modalităţi de comunicare prin care, pe de o parte, ne putem face mai bine
înţeleşi de către elevi şi pe de altă parte, îi putem ajuta să se deschidă mai mult faţă de noi. În acelaşi
timp, exersarea acestor modalităţi, de exemplu la orele de dirigenţie sau de consiliere, îi poate ajuta
pe elevi să comunice mai eficient între ei, înlăturând conflictele cu colegii. Aceste modalităţi de
comunicare sunt de altfel foarte simple, mulţi dintre noi utilizându-le în mod spontan.
Ascultarea este o verigă principală a actului de comunicare. Profesorii pe care îi preferă
elevii şi cărora le comunică problemele pe care le au, sunt cei care ştiu să asculte. Unele probleme
pe care le are elevul se pot rezolva la acest nivel, al ascultării, deoarece fiind ascultat, copilul are
ocazia să-şi exprime dificultatea, s-o conştientizeze mai bine, s-o analizeze şi, în felul acesta, uneori,
ajunge singur la soluţie.
Ascultarea poate fi de două tipuri:
-pasivă – elevul vorbeşte, dar nu ştie dacă este ascultat (cealaltă persoană îl priveşte, dar nu îi oferă
nici un indiciu că îl şi ascultă, se gândeşte la altceva, se ocupă cu altceva sau priveşte în altă parte)
-activă, care se poate realiza prin următoarele modalităţi:
semne prin care îi arătăm că îl ascultăm şi îl încurajăm să continue: ne uităm la el, ne aplecăm spre
el, dăm aprobator din cap, spunem „da”, „îhî”, „continuă” etc.
-repetarea emoţiilor sau sentimentelor pe care le exprimă elevul

156
Exemplu: Elevul: „Am mers pe terenul de sport ca să mă joc cu ceilalţi, dar nu m-a băgat nimeni în
seamă şi m-am simţit singur”
Răspuns: „Deci te-ai simţit singur pe terenul de sport”
-sumarizarea – redarea concisă a conţinuturilor exprimate de elev.
Exemplu: Elevul: „Ieri m-am trezit târziu, am întârziat la şcoală. Am luat doi de 4, iar dup-aceea m-
am gândit că n-are rost să mai stau la şcoală, aşa că am plecat.”
Răspuns: „Deci ieri ai avut o mulţime de încurcături la şcoală.”
-întrebările de clarificare : „Poţi să-mi spui mai multe despre asta?” „Unde?”, „Când?”, „Cum s-a
întâmplat?”
Este preferabil să se evite întrebarea „De ce?” care determină o justificare şi nu cauza reală a
comportamentului.
Exerciţiu cu elevii: Elevii îşi povestesc în perechi câte o întâmplare personală. Timp de 5 minute
povesteşte un elev, iar celălalt îl ascultă activ, apoi se schimbă rolurile. La sfârşit, elevii din fiecare
pereche îşi spun cum s-au simţit în timp ce au vorbit şi ce aşteptări aveau de la cel care îi asculta.
Tonul vocii – dacă vorbim pe un ton calm avem mai multe şanse de a obţine un
comportament dorit din partea elevului, decât dacă îi vorbim pe un ton ridicat. Se poate constata că
unii copii, chiar şi atunci când doresc să comunice cu colegii lor, nu vorbesc, ci strigă. Aceşti copii
acasă sunt certaţi frecvent şi, în felul acesta ei au învăţat că singura modalitate prin care se pot
impune este prin ridicarea tonului. Vorbirea calmă aplanează conflictele.
Exerciţiu cu elevii: Un elev exprimă o afirmaţie pe tonuri diferite, iar ceilalţi elevi comunică
ce simt, ce gândesc şi ce reacţii le provoacă tonul cu care a fost rostită aceeaşi afirmaţie.
Utilizarea de mesaje centrate pe propria persoană.
Exemple: „Eu nu pot să vă predau lecţia dacă faceţi zgomot.”
„Mă enervează când vă plimbaţi prin clasă în timpul orei.”
Evitarea mesajelor centrate pe cealaltă persoană:
„Vorbiţi tot timpul!”
„Acum ai să te linişteşti, altfel te pun absent!”
Exprimarea unui reproş cu ajutorul mesajelor centrate pe propria persoană se poate realiza
prin specificarea următoarelor componente:
Descrierea comportamentului nedorit al elevului + Efectul concret + Emoţia pe care o simţiţi
Exemplu: „Dacă mă întrerupeţi atunci când explic ceva, s-ar putea să uit lucruri importante, voi nu
veţi înţelege corect, iar eu voi fi nemulţumit.”
Este recomandabilă evitarea modalităţilor ineficiente de comunicare:
Ordinul, comanda: „Aruncă guma la gunoi!”; „Taci odată!”
Ameninţarea, avertizarea: „Dacă mai vorbeşti o dată neîntrebat, te ascult din recapitulare şi îţi dau
2!”
Moralizarea, predica: „Ar trebui să ştii că nu ai voie să faci asta!”
Oferirea de soluţii: „Eu în locul tău m-aş apuca de lucru.”
Critica, blamarea, acuzarea: „Tu eşti întotdeauna cel care face gălăgie.”; „Eşti prost crescut!”
Ridiculizarea, utilizarea de clişee: „Vă comportaţi ca sălbaticii!”
Interpretarea, analiza, diagnosticarea: „Faci asta numai ca să atragi atenţia!”; „Ai probleme psihice!”
În concluzie, comunicarea pentru a înlătura şi a preveni violenţa în mediul şcolar presupune
disponibilitate din partea profesorului, deschidere, abilităţi de ascultare şi exprimare verbală şi
nonverbală a mesajelor.
Este cunoscut faptul că socializarea joacă un rol de bază în dezvoltarea personală, acest
aspect fiind esenţial în copilărie. Lipsa unor abilităţi de comunicare şi de auto- şi inter-cunoaştere
pot determina dificultăţi în integrarea socială a copilului de orice vârstă, de aceea în prezent se pune
un accent tot mai mare în şcoală pe activităţi orientate spre dezvoltarea acestor abilităţi.
Ţinând cont că multe dintre exerciţiile clasice au uneori un grad de dificultate prea ridicat pentru
nivelul şcolarilor mici, prezentăm mai jos câteva exerciţii de autocunoaştere şi comunicare adaptate
pentru aceştia, bazate pe activităţi ludice.
„Planeta personală”

157
Obiective : - exprimarea unor nevoi, dorinţe, aspiraţii personale legate de mediu şi stilul de viaţă
dezvoltarea creativităţii
Descrierea exerciţiului : Fiecare elev va fi îndemnat să încerce să-şi imagineze şi să descrie o
„planetă personală”, respectiv o lume nouă, realizată după propriile preferinţe, căreia să-i dea un
nume, să o populeze şi să o construiască astfel încât aceasta să reprezinte idealul său. În funcţie de
tema pe care dorim să o discutăm, instrucţiunile îl pot îndemna pe „creator” să pună accentul pe un
anumit aspect. De exemplu, să descrie mai în amănunt viaţa de familie pe planeta X, cum sunt
copiii, cum sunt relaţiile între oameni, între profesori şi elevi etc. „Planetele” fiecăruia vor fi apoi
prezentate grupului de elevi.
Această descriere îl poate ajuta pe copil să-şi exprime opiniile legate de diferite aspecte în mod
indirect, cu o mult mai mare libertate decât în cazul unor întrebări sau discuţii directe, de tipul „Cum
ai vrea tu să se poarte colegii cu tine ?”. Tocmai de aceea, este bine să lăsăm o cât mai mare
libertate în imaginarea „planetei personale”, şi să evităm judecarea critică a descrierilor obţinute.
Acest exerciţiu poate fi deosebit de util în special la clasele mici (I-VI), la care capacitatea de
explicitare directă a nevoilor şi aspiraţiilor este mai redusă.

„Personajul meu” („Oglinda mea”)

Obiective : - autocunoaştere, auto-observare, dezvoltarea imaginii de sine

Descrierea exerciţiului : Fiecare copil îşi va alege un personaj preferat (din desene animate, din
filme etc.), şi va „cere” personajului respectiv să scrie 4-5 caracteristici ale sale (ale copilului) pe
care să le şi justifice. Chiar dacă în prima fază vor fi descrise probabil caracteristici fizice,
instrucţiunile vor viza intrarea mai în profunzime, spre caracter, aptitudini, calităţi personale,
comportament.
Într-o altă variantă, sau într-o fază ulterioară a exerciţiului copilul va primi instrucţia să îşi
aleagă o persoană (reală) din anturajul său, şi să-şi imagineze cum l-ar caracteriza aceasta.
De exemplu, Mihai îl va alege ca personaj preferat pe „Superman”, care va trebui să spună
(sau să scrie) câteva lucruri despre Mihai. În faza următoare, Mihai o poate alege pe „mama”, care
să îl caracterizeze, în acelaşi mod.
Exerciţiul îl îndeamnă pe copil la o explorare a propriei persoane, realizată într-un mod indirect, prin
intermediul personajului preferat, determinându-l la o auto-observare „din exterior”. Această
aparentă detaşare de propria persoană poate uşura atât identificarea şi verbalizarea unor
caracteristici, comportamente sau calităţi, în special la copiii de vârstă şcolară mică, cât şi
perceperea mai bună a modului în care sunt „văzuţi” de cei din jur.

„Atomul social”
Obiective : - dezvoltarea capacităţii de autocunoaştere / intercunoaştere ;
- dezvoltarea capacităţii de a comunica / interacţiona ;
- creşterea coeziunii grupului ;
Descrierea exerciţiului : Participanţii vor desena trei cercuri concentrice, notând individual :
prietenii foarte buni (în cercul cel mai mic), prietenii buni (în cercul de mărime medie) şi
cunoştinţele / amicii (în cercul cel mai mare).
În grupuri de câte 2 se vor trece în revistă persoanele din cele trei cercuri, apoi se vor discuta
criteriile de selecţie pentru cele 3 categorii de persoane. De exemplu : ce calităţi trebuie să
întrunească prietenii foarte buni, prietenii buni etc., punctele / aspectele pe care le au în comun cu
cele 3 categorii de persoane, durata relaţiilor, debutul acestora, numărul persoanelor din cele 3
categorii etc. Această fază a exerciţiului poate fi urmată de discuţii în grupul mare.

„Sentimente”
Obiective : - identificarea, exprimarea sentimentelor (verbal / nonverbal), descrierea sentimentelor ;

158
 - extinderea vocabularului;
- dezvoltarea capacităţii de lucru în echipă ;
- creşterea coeziunii grupului ;
- dezvoltarea imaginaţiei ;
- detensionarea atmosferei.
Procedura : Participanţii sunt împărţiţi în patru grupe, după, după care li se vor prezenta cele patru
categorii de sentimente : fericire, tristeţe, supărare, frică. Fiecare grupă va avea în vedere una din
cele patru categorii de sentimente, având două sarcini de lucru : găsirea cât mai multor sinonime
pentru sentimentul respectiv, iar apoi realizarea unei scenete în care cel puţin un personaj să fie
dominat de acel sentiment. Rezultatele activităţii pe grupuri vor fi prezentate apoi grupului mare
(clasei).
Aceste exerciţii, precum şi altele care vor fi prezentate într-un număr viitor pot fi utilizate în forma
actuală sau pot fi transformate astfel încât să răspundă cât mai bine nevoilor specifice ale fiecărei
clase şi fiecărui copil în parte.

Bibliografie:
Băban, A, (coord.) „Consiliere educaţională”, Ed. Psinet, Cluj-Napoca, 2001
Cosmovici, A, Iacob, L, „Psihologie şcolară”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998.
Corey,G.(1991)”Theory and practice of counseling and psychology „.Pacific
Grove,CA:Brooks/Cole
Young,M.E.(1992)”Counseling methods and techniques”New York:merrill

DELICVENŢA JUVENILĂ

Prof. Bezdedeanu Daniela Petronela

Şcoala Liviu Rebreanu, Mioveni

În general despre copii se obisnuieşte să se vorbească cu caldură, laudativ, să li se

elogieze inocenţa şi frumuseţea. Dar cum vorbeşti despre niste copii care fură, fug de acasă,
abandonează şcoala sau chiar îsi bat parinţii?
Nimeni nu se gândeşte că un copil nu se naşte rau, că ceea ce devine el la un moment
dat este şi rezultatul mediului familial şi social în care a trăit, al modului în care a fost iubit sau a
fost lasat să iubeasca de catre persoanele cele mai apropiate. Ceea ce se întâmplă în jurul lor,
agresiuni, certuri, neglijentă, îi fac să simtă ca au pierdut cel mai important lucru pentru ei:
afectiunea parintilor. Oare nu e adevarat ca cei mici îi înţeleg mai bine pe cei mari decât invers?
Aceasta lipsa de întelegere a adultilor poate face ca iubirea sa se transforme în ură. Atunci copilul se
va simţi singur. iar în momentul în care va avea suficientă energie şi hotarâre, îsi va lua destinul în
propriile mâini. Ce va face însa un copil care se simte puternic si în stare de orice atunci când cei din
jurul lui considera ca nu e în stare de nimic bun.
Delicventa juvenila : acest termen desemneaza ansamblul abaterilor si încalcarilor de
norme sociale, sanctionate juridic, savârsite de minorii de pâna la 18 ani.
Indicatori privind înclinarea spre delicventa a copiilor sunt:
. absente frecvente de la scoala
. atitudine indiferenta fata de scoala
. atitudine rebela fata de autoritatile scolare si reprezentantii ordinii

159
. reactii disproportionate fata de diferite situatii si fata de colegi
. tendinta de a se asocia cu elemente depravate
. utilizarea precoce a unui limbaj obscen si violent
. minciuni si furturi frecvente, chiar înainte de vârsta de 9 ani
. vizionarea foarte frecventa a filmelor cu continut necorespunzator, din punct de vedere
educativ .
Aproape ca nu trece zi fara o stire legata de agresivitatea din institutiile de
învatamânt. Eleve violate, filme porno cu "actori" juvenili din scoala, înjuraturi, amenintari, pumni,
înjunghieri.

Concluzia pare sa fie una clara: elevii se poarta ca si cum nu mai stiu de frica nimanui si
cred ca totul este permis.
Învatamântul românesc devine o imensa închisoare cu program prestabilit, pentru
delicventii juvenili. Este aceasta solutia? Dar cine sunt vinovatii? Profesorii, care înca sunt prinsi pe
picior gresit de noul sistem; parintii, care sunt mai preocupati de serviciu decât de educatia copiilor;
mass-media, care promoveaza modele artificiale si negative; inspectorii scolari, care nu
monitorizeaza si nu controleaza aplicarea regulilor in scoli?
Lectia britanica ne învata astfel: „vinovatii se cauta si la scoala, si acasa”.
La nivelul Consiliului Europei exista o Charta pentru Scolile Democratice fara Violenta
adoptata la Strasbourg, în 16 iulie 2004, Charta in temeiul careia, în 2004-2005, s-a realizat un
proiect european la al carui continut au contribuit scoli din întreaga Europa, inclusiv tari est-
europene precum Ungaria, Bulgaria, Croatia, Rusia, Macedonia, Serbia, Ucraina... mai putin
România care, se pare ca, nu s-a implicat mai deloc. Aceasta Charta îsi propune sa ofere principiile
care sa calauzeasca tarile Europei in actiunea de prevenire si combatere a violentei in scoala. În cele
peste 170 de pagini ale Raportului Proiectului, inspirat de Charta, sunt cuprinse atât informatii
concrete, cât si propuneri de masuri ce pot fi aplicate în sistemele de educatie afectate de violenta
elevilor.
Din toate solutiile adoptate pâna la ora actuala, nici una nu s-a dovedit cu adevarat
eficace. În cazul acesta, ce este de facut? E nevoie de un om în interiorul scolii, care sa-i cunoasca
problemele, nu doar un jandarm care sa-i cunoasca doar exteriorul. Si cine ar putea fi aceasta
persoana din interior, cine ar avea calificarea necesara pentru a ajuta o scoala întreaga?.. Un asistent
social!
Din pacate, oamenii au o parere total gresita despre activitatea asistentilor sociali. O buna
parte considera asistentii sociali precum infirmierii, datoria lor fiind cea de a mentine igiena
personala a batrânilor imobilizati. Din acest punct de vedere, oamenii trebuie informati cu privirea la
activitatea asistentilor social pentru ca acestia sa câstige astfel încrederea lor.
Serviciile de asistenta sociala în scoala urmaresc sa creeze conditii necesare pentru ca
elevii sa-si satisfaca trebuintele educative de baza, sa-si dezvolte abilitatea de a lua decizii si de a
rezolva problemele, sa fie pregatiti sa-si asume responsabilitatea pentru propria conduita. Obiectivul
general al asistentului social în scoala este identificarea barierelor învatarii si îndepartarea acestora,
precum si orientarea scolara profesionala. Asistentul social din scoala trebuie sa previna inadaptarea
scolara si sociala prin investigarea cauzelor sociale ale inadaptarii scolare, urmarind ameliorarea
relatiei scoala-familie si formarea competentelor proprii astfel încât sa distinga între conduite
permise si prohibite, scopuridezirabilesiindezirabile.

Obiectivele si continutul asistentei sociale în scoala:

. sa pregateasca dosarul elevilor si sa îndrume elevii pentru orientarea scolara profesionala;
. sa pregateasca istoricul social al dezvoltarii elevilor sau „povestea vietii” lor;
. sa sustina adaptarea scolara în comunitate, acasa, la scoala, promovând frecventarea scolara prin
colaborarea cu autoritatile (politia, primaria) si O.N.G.-urile;
. sa identifice resursele scolii sau ale comunitatii, necesare în realizarea obiectivelor educatiei
scolare (în functie de caz si nevoi).

160
 Sarcinile asistentului social în scoala: sa tina o evidenta a frecventei elevilor; în cazul
în care un elev/mai multi absenteaza asistentul social trebuie sa afle motivul nefrecventarii
cursurilor. Astfel sunt identificati elevii/grupe de elevi care manifesta dificultati de adaptare scolara
si le poate oferi ajutor colaborând cu psihologul scolii. Între asistentul social si psihologul scolii,
cadrele didactice, asistentul medical, logopedul, personalul auxiliar, familia elevului, trebuie sa
existe o strânsa legatura;
Asistentul social poate consilia elevul-parintii oferind informatii, îndrumare,
sfaturi pentru diferite obiective trasate de comun acord. Consilierea se bazeaza pe dezvoltarea unei
relatii de încredere, de prietenie si de identificarea trebuintelorelevului;
Consilierea parintilor poate fi individuala sau de grup (la sedinte cu parintii, diferite
serbari, etc.) si urmareste sustinerea în scopul ameliorarii practicilor „educative” violente, stimularea
parintilor la viata scolara a elevilor, dezvoltarea abilitatii de rezolvare a conflictelor (cu copii, cu
profesorii, etc.), identificarea de resurse si oportunitati pentru parintii cu posibilitati reduse material
sifinanciar.
Asistentul social asista familiile elevilor în utilizarea resurselor existente în comunitate,
ofera parintilor informatii despre organizatiile specializate în protectia drepturilor, despre asociatiile
caritabile, serviciile medicale, serviciile juridice sau facilitati acordate segmentelor vulnerabile de
catre diversele institutii alecomunitatii;
Asistentul social face vizite si anchete sociale pentru ca sa stimuleze parintii în
interesul fata de viata scolara si sa cunoasca mediul familial în care se dezvolta elevul; sa orienteze
scolar elevul în functie de abilitatile si capacitatea lui colaborând cu: Serviciul de Orientare Scolara
din cadrul Directiei Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului, parintii, psihologul,
logopedul, profesorul, dirigintele, educatorul, medicul, contabilul, administratorul, personalul
auxiliar, reprezentantul de la Agentia de Ocupare a Fortei de Munca, directorul de la Scoala
Profesionala de Arte si Meserii, etc. Parintii pot sa-si exprime opiniile în legatura cu diferitele
aspecte ale vietii scolare si sa se implice în alegerea traseului scolar al copiilor.
Majoritatea parintilor nu valorizeaza educatia scolara, iar rolul asistentului social este
sa implice familia într-un parteneriat cu scoala si sa împarta responsabilitatile între scoala-familie
pentru evolutia copilului. Parintii trebuie constientizati ca actiunile, dispozitiile lor pot afecta
capacitatea de progres.
Se încearca o supraveghere stricta a conduitelor elevilor în pauze de catre profesorii de serviciu si nu
numai, pentru a reduce actele de violenta si vandalism. Asistentul social sesizeaza si cere sprijin
organului de ordine publica (politia de proximitate) în combaterea actelor de violenta, huliganism,
delicventa juvenila, abandonulscolaralelevilor.
De asemenea, asistentul social stimuleaza toti membrii personalului scolii sa observe si
sa raporteze cazuri de abuz asupra copilului.
Sarcinile profesionale specifice ale asistentului social din scoala necesita
perfectionare continua prin informare de specialitate, participare la manifestarile stiintifice de profil
si la schimburi de experienta, oferirea de consultantacolegilor.
A devenit un sport national ca orice pusti teribilist sa se distreze dând un telefon anonim, de natura
sa transforme ziua în chiul justificat de la scoala.
Tema la moda azi este "violenta elevilor in licee". În urma unor reportaje fulminante de
natura sa aduca mult dorita audienta, precum si a altor facilitati ale zilei, cum ar fi telefoanele
mobile cu camera incorporata si Internetul, aceste aspecte nefericite au devenit mult mai vizibile .
Exista violenta în scoli? Cu siguranta! Mult mai multa decât în trecut? Violenta a
existat, exista si va mai exista, iar acest nivel depinde de gradul de civilizatie, grad ce nu se modifica
decât în perioade de timp mult prea mari, din pacate.
Dat fiind faptul ca un copil se naste fara pacate, înseamna ca suntem cu totii
responsabili pentru ce avem acum in scoli, fie si pentru faptul ca suntem consumatori înraiti de
senzational ieftin.

161
 Bibliografie:
Chelcea, S., Ilut, P. (coord.), Enciclopedie de psihosociologie, Bucuresti, Editura Economica, 2003.
Ilut, P., Valori atitudini si comportamente sociale – Teme actuale de psihosociologie, Iasi, editura
Polirom, 2004, p.107-122.
Liiceanu, A., Violenta umana: o neliniste a societatii contemporane, in Ferreol, G., Neculau, A.
(coord.), Violenta – Aspecte psihosociale, Iasi, editura Polirom, 2003, p.47-57.

VIOLENTA IN SCOALA

CĂTANĂ FLORIN IONUŢ

Violenta umana este o tema a prezentului in multe tari, violenta sociala, ca si cea
interpersonala reprezinta argumente solide pentru dezvoltarea unor programe educationale pentru a
promova constientizarea acestui fenomen si a pleda pentru mijloace nonviolente de interactiune si de
reglare a vietii sociale.
Situatia generala ingrijoreaza, pentru ca violenta a devenit o tema cu care se confrunta toate
societatile, necesitand o luare de pozitie la nivelul intregului corp social si dezvoltarea unor strategii
de investigatie, prevenire si control.
Familia este mult discutata, cercetatorii din stiintele sociale acceptand ideea schimbarii
structurii si valorilor ei, ca si a degradarii climatului de securitate si refugiu cu care este familia
asociata in mod traditional. Modernitatea si conditia urbana au generat noi forme de violenta si au
provocat schimbari la nivelul valorilor si aspiratiilor indivizilor. Conflictele datorate saraciei, dar si
lipsei de educatie si de informatie genereaza contexte de viata privata in care violenta este un
comportament tolerat, chiar acceptat, el fiind invatat de copii si reprodus ca modalitate esentiala,
frecventa si “fireasca” de comportament interpersonal.
Violenta este una dintre marile probleme ale lumii contemporane. Presa, scrisa sau
audiovizuala, informeaza in permanenta cu privire la manifestari diverse ale acestui fenomen, de la
formele cele mai agresive, precum razboaie ori crime terifiante, batai, violuri, furturi, distrugeri de
bunuri, si pana la cele mai putin socante (dar nu mai putin vinovate), cum ar fi violentele verbale. In
acest context, aparitia diferitelor forme de violenta in mediul scolar pare aproape o fatalitate si
devine, adesea, un lucru obisnuit, cu care semenii coexista fara macar a se mai sesiza asupra
pericolului. Chiar daca reprezinta o problema delicata, luarea in stapanire a fenomenului violentei nu
se poate face decat daca ii sunt cunoscute cauzele,originile,formele de manifestare si posibilitatile
de prevenire. Problema violentei in scoala poate si trebuie sa devina o tema de reflectie pentru toti
cei implicati in actul educational. Cu atat mai mult cu cat scoala dispune, credem, de importante
resurse pentru a concepe programe de prevenire a violentei si pentru a rupe cercul vicios al violentei
in mediul scolar.
Definirea violentei s-a dovedit a fi o incercare extrem de dificila. Acest fapt se explica prin
complexitatea fenomenului, dar si prin marea diversitate a formelor sale de manifestare. Nu in
ultimul rand, dificultatea a aparut si din cauza asocierii si, uneori, chiar a confundarii violentei cu
agrasivitatea. Specialistii domeniului au facut insa o serie de delimitari intre cele doua concepte,
care se cuvin mentionate.
Termenul de agresivitate vine din latinescul adgradior, care inseamna “a merge catre…”, si
a evoluat apoi in agredire , ce semnifica “ a merge catre … cu un spirit belicos, cu tendinta de a
ataca”. In sens etimologic, notiunea de agrasivitate trimite la o potentialitate individuala, la
capacitatea de a infrunta un obstacol, de a se confrunta cu altul si a nu da inapoi in caz de dificultate.

162
 Ca multe alte comportamente sociale complexe, agresivitatea este dobandita prin invatarea
sociala. Procesul de socializare inseamna si achizitia de raspunsuri agresive, fie prin invatare directa
– acordarea de recompense sau pedepse unor comportamente - , fie mai ales prin observarea
conduitelor si a consecintelor lor la altii. Experimentele psihologului american Albert Bandura si
ale colaboratorilor sai (1963) au demonstrat rolul adultului ca model in insusirea comportamentului
agrasiv la copii. Dupa ce au vazut cum un adult agreseaza o papusa sau se joaca linistit cu ea, copiii
au fost pusi in situatia de a avae ei insisi de-a face cu o serie de jucarii, printre care si papusa
respectiva. Cei ce au asistat la un comportament agresiv din partea adultului s-au comportat si ei
agresiv. Mai mult, s-a observat ca agresivitatea a crescut atunci cand: modelul a fost recompensat;
modelul a fost de acelasi sex cu respectivul copil; modelul a avut inainte legaturi intense cu copilul
(prieten de familie, invatator etc.). Astfel incat, chiar daca nu sunt educati expres in a fi agresivi – in
multe culturi acest lucru se intampla -, copiii invata din experienta proprie prin reintarire sau imita
persoanele semnificative si/sau autoritare.
Psihologii sociali insista ca agresivitatea dobandita social nu inseamna doar tendinta de a
raspunde ostil la interactiunile neplacute. Mediul familial, grupul de similaritate din cartier sau din
scoala, mass-media constituie cadre psihosociale de achizitionare a unor scenarii de agresivitate ,
care sunt sustinute de structuri de cunoastere si evaluare (perceptii, atitudini, credinte normative) ce
trimit la comportamente agresive. Fiintele umane invata de mici cum sa perceapa, sa interpreteze, sa
judece si sa raspunda la stimuli ce vin din mediul fizic si social. Incet-incet se cristalizeaza scenarii
mental-comportamentale, care, invatate si folosite frecvent, pot capata in timp caracter automatizat,
ca deprinderi (habitusuri). Studiile longitudinale arata ca asemenea structuri cognitiv-
comportamentale de agresivitate incep sa se intareasca in jurul varstei de 8-9 ani si se consolideaza
continuu pana la maturitate.
Dintr-o alta perspectiva, partizanii caracterului dobandit al agresivitatii sustin ca aceasta
survine in functie de context si este un raspuns al individului la conditiile de mediu. In acest sens,
cea mai cunoscuta teorie este cea formulata de cercetatorul american de la universitatea Yale, john
Dollard, si de colaboratorii sai, care explica natura comportamentelor agresive prin ipoteza
frustrare-agresiune. Pentru ei, agresivitatea este intotdeauna o consecinta a frustrarii si orice
frustrare antreneaza o forma de agresivitate. Intensitatea raspunsului agresiv este proportionala cu
cea a frustrarii. Daca raspunsul direct nu este posibil, reactia poate imbraca trei forme: inhibitia,
redirectionarea (deplasarea) catre o alta tinta, catharsisul. Chiar daca teoria lui Dollard a fost supusa
unor critici serioase insistandu-se pe faptul ca exagereaza legatura frustrare-agresivitate, frustrarea
ramane una dintre cele mai importante surse ale agresivitatii.
Notiunea de violenta este discutata in relatie cu cea de agresivitate. Radacina latina a
termenului violenta este vis , care inseamna “forta” si care trimite la ideea de putere, de dominatie,
de utilizare a superioritatii fizice, deci a fortei, asupra altuia.
Exista numeroase definitii ale violentei. Eric Debarbieux (1996: 45-46), specialist in
problematica violentei in mediul scolar, ofera o definitie prin care se surprinde ansamblul
fenomenului violentei: “Violenta este dezorganizarea brutala sau continua a unui sistem personal,
colectiv sau social si care se traduce printr-o pierdere a integritatii, ce poate fi fizica, psihica sau
materiala. Aceasta dezorganizare poate sa se opereze prin agresiune, prin utilizarea fortei, constient
sau inconstient, insa poate exista si violenta doar din punctul de vedere al victimei, fara ca agresorul
sa aiba intentia de a face rau”.
Majoritatea analizelor privilegiaza ideea ca agresivitatea tine mai mult de instinct, in timp ce
violenta tine mai mult de cultura, de educatie, de context.
Istoric si cultural, violenta este o notiune relativa, dependenta de codurile sociale, juridice si
politice ale societatii in care se manifesta. In absenta unei definitii precise a violentei, unii autori
cred ca este mai potrivit un inventar al faptelor violente. Numai ca faptele brute, private de
semnificatia lor sociala, nu spun nimic. Clarificarea unui fapt ca fiind violent depinde de conventiile
sociale in vigoare. Multa vreme, de pilda, corectia fizica pe care parintii o aplicau copiilor era
considerata un lucru firesc, ce face parte din actul educational. De asemenea, sunt populatii,
comunitati care aproape ca nu cunosc agresivitatea, in timp ce altele se manifesta destul de agresiv.

163
 In mod traditional, scoala este locul de producere si transmitere a cunoasterii, de formare a
competentelor cognitive, de intelegere a sensului vietii si a lumii care ne inconjoara, de intelegere a
raporturilor cu ceilalti si cu noi insine. Misiunea scolii nu este doar de a pregati forta de munca.
Scoala trebuie sa profileze caractere, sa-I educe tanarului placerea de a invata, dorinta de a reusi si
de a face fata schimbarilor de pe piata muncii.
In acest context, a vorbi despre violenta acolo unde ne asteptam sa gasim cele mai bune
conditii pentru formarea si dezvoltarea armonioasa a personalitatii poate parea un fapt cel putin
neverosimil. In ultimii ani, violenta in randul minorilor a constituit subiectul a numeroase dezbateri
mediatice. Totusi, cunostintele noastre in acest domeniu sunt destul de lacunare. Singurele date certe
provin din statisticile Ministerului de Interne si ele vizeaza diferite tipuri de infractiuni comise de
minori: omoruri, tentative de omor, vatamari corporale grave, violuri, furturi, talharii.
Violenta scolara este asociata, in general, cu zonele urbane dificile, cu periferiile, acolo unde
saracia este la ea acasa. De aceea, atunci cand se vorbeste despre violenta in scoala, se considera
drept surse favorizante factorii exteriori ai scolii: mediul familial, mediul social, ca si factori ce tin
de individ, de personalitatea lui.
Mediul familial reprezinta, credem, cea mai importanta sursa a agresivitatii elevilor. Multi
dintre copiii care prezinta un profil agresiv provin din familii dezorganizate, au experienta divortului
parintilor si traiesc in familii monoparentale. Echilibrul familial este perturbat si de criza locurilor
de munca, de somajul ce-I atinge pe foarte multi parinti. Parintii sunt confruntati cu numeroase
dificultati materiale, dar si psihologice, pentru ca au sentimentul devalorizarii, al esecului. In aceste
conditii, ei nu mai sunt sau sunt putin disponibili pentru copiii lor. Pe acest fundal apar apoi
probleme familiale foarte grave care-i afecteaza profund pe copii: violenta intrafamiliala, consumul
de alcool, abuzarea copilului, neglijenta, la care se adauga si importante carente educationale – lipsa
de dialog, de afectiune, inconstanta in cerintele formulate fata de copil (treceri de la o extrema la
alta, de la o permisivitate exagerata la restrictii foarte dure), utilizarea mijloacelor violente de
sanctionare a copilului pe motiv ca “bataia-i rupta di rai”. Sunt si parinti care privilegiaza in mod
exagerat relatia afectiva in detrimentul rolului educativ pe care ar trebui sa-l aiba in raporturile cu
copiii lor: nu le impun nici un fel de interdictii, de reguli, emit putine exigente si cauta sa evite
conflictele. Aceasta absenta cvasitotala a constrangerilor (in afara scolii) il va determina pe elev sa
adopte in scoala comportamente de refuz a exigentelor profesorilor.
La randul sau, mediul social contine numeroase surse de natura sa induca, sa stimuleze si sa
intretina violenta scolara: situatia economica, slabiciunea mecanismelor de control social,
inegalitatile sociale, criza valorilor morale, mass-media, disfunctionalitati la nivelul factorilor
responsabili cu educatia tinerilor, lipsa de cooperare a institutiilor implicate in educatie. Pentru
fostele tari comuniste, conjunctura economica si sociala provoaca anumite confuzii in randul
tinerilor, care incep sa se indoiasca de eficacitatea scolii, de utilitatea stiintei. sI aceasta cu atat mai
mult cu cat constata ca scoala nu ii asigura insertia profesionala. Valorile traditionale vehiculate in
scoala – munca, meritul, efortul – cunosc o eroziune vizibila. Un mediu social in criza (criza
locurilor de munca, criza familiei, criza valorilor) afecteaza profund dezvoltarea personalitatii
copilului.
Trasaturile de personalitate ale elevului sunt si ele intr-o stransa corelatie cu
comportamentele violente, la acestea adaugandu-se problemele specifice varstei adolescentei.
Adolescenta este o perioada de transformari profunde pe plan fizic, psihic si social. Acum
adolescentul este fericit, se simte bine bine in pielea sa si doua ore mai tarziu este trist, deprimat,
descurajat. Adeseori, el oscileaza intre sentimentul de putere, de forta si sentimentul de indoiala, de
descurajare, de scadere a stimei de sine. Pentru a se apara de aceste emotii, adolescentii dezvolta
reactii de provocare, de agresivitate, de opozitie fata de parinti si profesori.
In aceasta perioada atat de dificila, dialogul parinti-copii si profesor-elev este absolut
necesar. Adolescentul doreste sa fie inteles, are nevoie de dragoste, de securitate afectiva dar, de
cele mai multe ori, el nu recunoaste si nu exprima acest lucru. Nu intamplator se afirma ca violenta
scolara pleaca, in primul rand, de la un deficit de comunicare. A lupta contra violentelor scolare

164
inseamna a ameliora calitatea relatiilor si a comunicarii intre toate persoanele angrenate in actul
educational.
Scoala insasi poate reprezenta o sursa a unor forme de violenta scolare si acest lucru trebuie
luat in considerare in conceperea diferitelor programe de prevenire si stapanire a violentei.
Scoala este un loc unde elevii se instruiesc, invata, dar este si un loc unde se stabilesc relatii,
se promoveaza modele, valori, se creeaza conditii pentru dezvoltarea cognitiva, afectiva si morala a
copilului. Clasa scolara constituie un grup ai carui membrii depind unii de altii, fiind supusi unei
miscari de influentare reciproca ce determina echilibrul functional al campului educational. Fiecare
grup cere de la membrii sai diferite forme de comportament. Insusi actul predarii-invatarii este un
proces relational, iar gestiunea acestor relatii se inscrie in ceea ce unii autori numesc managementul
clasei scolare, si anume “setul de de activitati prin intermediul carora profesorul promoveaza
comportamentul adecvat al elevului si elimina comportamentul inadecvat, dezvolta relatii personale
bune si un climat socio-emotional pozitiv in clasa, stabileste si mentine o organizare eficienta si
productiva a clasei”(Weber).
Comportamentele violente ale elevului isi pot avea originea si intr-un management defectuos
al clasei scolare, mai exact intr-o lipsa de adaptare a practicilor educationale la o populatie scolara
considerabil schimbata. Se afirma ca prima dorinta a formatorului este aceea de a exercita o putere.
Dand curs acestei dorinte inconstiente, profesorul poate influenta negativ relatia cu elevul, deoarece
va cauta sa-l mentina intr-o situatie de dependenta, de subordonare neconditionata. Pentru aceasta,
profesorul poate recurge la diferite modalitati de coercitie, descurajand astfel formarea unor
personalitati autonome, independente, ca urmare, in grupurile conduse autoritar, se acumuleaza
tensiuni, frustrari, ce determina comportamente agresive, ostilitati intre membrii grupului, in timp ce
fata de lider se manifesta o atitudine de supunere.
Relatia de autoritate influenteaza si tipul de comunicare. De cele mai multe ori, comunicarea
este lateralizata, adica profesorul e cel care emite si care monopolizeaza comunicarea, iar elevul
ramane doar un receptor pasiv. Comunicarea intre elevi in cadrul unor grupuri de lucru este destul
de restransa, iar opiniile elevilor cu privire la viata clasei sunt prea putin luate in considerare.
Nevoia de expresie si de comunicare e o nevoie fundamentala a oricarui individ, iar grupul scolar
este un loc privilegiat de satisfacere a acestor nevoi. Nesatisfacerea lor antreneaza inevitabil o
frustrare ce se va traduce prin comportamente agresive.
Si alte componente ale atitudinii profesorului fata de elevi pot genera situatii conflictuale ori
comportamente violente ale elevilor. Unii profesori adopta o atitudine de ignorare dispretuitoare a
elevilor, corelata cu tendinta de evaluare a lor in termeni constant negativi si depreciativi.
Indiferenta profesorilor este cea mai importanta manifestare a dispretului fata de elevi. Sunt
numerosi elevii care sufera ca urmare a acestor judecati negative ale profesorului, pentru ca ele vin
sa intareasca propriul lor sentiment de indoiala, de descurajare, de lipsa de incredere in fortele
proprii. Acest dispret, o data interiorizat, poate antrena un ansamblu de consecinte in plan
comportamental: lipsa de comunicare, pasivitatea la lectie, indiferenta sau, dimpotriva, perturbarea
lectiilor, dezvoltarea unor atitudini ostile, provocatoare.
De multe ori, in mod inconstient, profesorul introduce diferentieri intre elevi in functie de
performanta atinsa. Astfel de diferentieri se traduc in atitudini ale profesorului care ii defavorizeaza
pe elevii cu realizari mai modeste.
Aceasta atitudine a profesorului poate determina din partea elevilor sustragerea de la
activitati, indiferenta fata de ceea ce se intampla in clasa, absenteismul, refuzul de a-si face temele,
violentele verbale fata de colegi si chiar fata de profesori, comportamente agresive. Elevul aflat in
situatia de esec si care este pus de nenumarate ori in fta unor sarcini de invatare pe care nu le poate
rezolva traieste o angoasa profunda. Elevul sufera pentru ca si-a deceptionat parintii si profesorii,
pentru ca este dispretuit de colegi, isi pierde stima de sine, increderea in capacitatea de a reusi chiar
si in domeniile in care nu se afla in situatia de esec.acesta este momentul in care pot sa apara
conduitele violente ce se traduc prin: depresie, spirit de revansa si revalorizare, manifestari de
provocare, dispret reorientat catre altii, lipsa de interes fata de viata in general. In contextul actual,
esecul scolar devine repede sinonim cu esecul in viata. Aceasta situatie il raneste pe individ, ii

165
afecteaza imaginea pe care o are despre propri valoare si, de aceea, el incearca sa-si ia revansa intr-
un fel.
Nu in ultimul rand, modul in care profesorul distribuie sanctiunile, abuzul de masuri
disciplinare, de pedepse, influenteaza climatul si calitatea vietii scolare.orice profesor stie ca
pedeapsa, ca remediu, nu are efecte pozitive decat in mod circumstantial si pe termen scurt. De cele
mai multe ori, ea produce reactii emotionale negative, creeaza tensiuni, anxietate, frustrari, conflicte
si deteriorarea relatiilor profesor-elev. Pentru ca o sanctiune sa fie eficace, ea trebuie sa aiba un sens,
sa fie integrata intr-un sistem coerent care leaga respectarea regulilor, a normelor scolare de natura
actului comis si de tipul de sanctiune. Sanctiunea trebuie sa se alfle intr-un raport logic cu actul
sanctionat.

Fenomenul violentei scolare trebuie analizat in contextul aparitiei lui. Scoala poate juca un
rol important in prevenirea violentei scolare. Si asta nu numai in conditiile in care sursele violentelor
sunt in mediul scolar, ci si in situatia in care sursele se afla in exteriorul scolii.
Pentru ca scoala sa isi asume acest rol de prevenire si de stapanire a fenomenului violentei,
prima investitie trebuie facuta in domeniul formarii profesorilor. Trebuie sa recunoastem ca, atat in
cadrul formarii initiale, cat si al formarii continue, atentia este concentrata asupra lucrului cu clasele
de elevi “fara probleme”. Se discuta mult prea putin despre modalitatile de abordare a claselor
dificile. Este nevoie de o formare specifica, in masura sa permita satisfacerea cerintelor elevilor “cu
probleme”. Nu putem astepta pasivi ca problemele sa se rezolve de la sine. De exemplu, in conditiile
unui mediu familial instabil, tensionat, conflictual, scoala poate reprezenta pentru elev o a doua
sansa.
Pentru a face fata lucrului cu clase sau elevi dificili trebuie sa se tina seama de urmatoarele
obiective:
• observarea cu atentie a comportamentului elevilor pentru o mai buna intelegere a cauzelor
actelor de violenta;
• dezvoltarea mijloacelor de comunicare cu elevii si stabilirea unor relatii de incredere;
• dezvoltarea parteneriatului scoala-familie;
• colaborarea cu specialistii din cadrul scolii (psihologul scolar, asistentul social).
Multe dintre comportamentele violente ale elevilor se manifesta ca o transgresiune a
regulilor scolare. Clasa este o microsocietate a carei functionare necesita stabilirea unor reguli
clare ce se cer respectate de toti membrii grupului scolar. Ansamblul regulilor dominante dintr-o
clasa caracterizeaza comportamentele dezirabile ale elevului si corelativul sau negativ,
comportamentul indezirabil. Respectarea regulilor este o conditie a socializarii, care inseamna a
invata sa traiasca impreuna in relatii de respect reciproc, excluzand violenta. Regulile scolare
vizeaza tinuta, efectuarea temelor, prezenta la cursuri, dar sunt si reguli de civilitate ce au in
vedere limbajul folosit, modalitatile de adresare, respectul fata de celalalt, pastrarea bunurilor
scolare, toleranta, solidaritatea, intr-un cuvant maniera de a te comporta astfel incat viata in
colectivitate sa fie cat mai agreabila.
Regulile pot fi impuse de catre profesor sau sunt negociate cu elevii. Acestia accepta mai
usor regulile al caror sens este transparent, iar daca scoala este un loc de invatare a democratiei,
atunci aceasta presupune ca si elevii sa participe la eleborarea regulilor civilitatii scolare: “intr-o
democratie, cetateanul nu este numai cel care se supune legii, ci si cel care o elaboreaza, alaturi
de altii”.

AGRESIVITATE SI VIOLENTA

166
Gardin Sorina Prof. lb. si lit. Romana
Sc. Nr.1 Nicolae Simonide, Pitesti
Gardin Maria Invatator
Sc. Nr.3 Ion Pillat, Pitesti

“Prin agresivitate, întelegem un comportament verbal sau actional ofensiv,

orientat spre umilirea si chiar suprimarea fizica a celorlalti”.
Comportamentul agresiv poate fi orientat:
 Contra
 propriei persoane (autoagresiune);
Spre
 distrugerea obiectelor investite cu semnificatii sociale;
Heteroagresivitate
 (împotriva celorlalti si a conducatorilor).
Prin violenta întelegem utilizarea fortei si a constrângerii de catre un individ în
scopul impunerii vointei asupra altora. Privarea de libertate favorizeaza aparitia si
dezvoltarea unor comportamente agresive.
Se poate ca unii detinuti sa fie victime sau agresorii altora, conduitele lor agresive
fiind fie incluse motivational prin crearea unor stari de mânie si furie, fie determinate de efecte de
grup, ca imitatia coercitiva – comandata.
Alta forma de agresivitate este cea instrumentala2 care se manifesta sub forma
conflictelor individuale sau de grup, în conditiile în care se intra în competitie pentru o resursa de
existenta limitata, cum ar fi – teritorialitatea, dreptul de a lua primul masa.
O forma extrema de agresivitate verbala si fizica este a celor care sunt condamnati pentru
delicte repudiate de mediul carceral, cum ar fi: violul cu incest, violul copiilor, uciderea copiilor,
parintilor, sotiei.
Ca forma de agresivitate specifica mediului apare sclavia, constând în folosirea de catre detinuti a
altora pentru menaj si alte activitati considerate înjositoare.
Putem afirma ca, mediul privativ de libertate dezvolta un comportament agresiv
care consta în respingerea agresiva a valorilor si normelor de grup din exterior.

Frustarea

Un fenomen deosebit cu care se confrunta individul este frustarea (a amagi, a

însela). “Fenomenul se refera la o situatie în care un obstacol intervine în calea
satisfacerii unei trebuinte si modifica astfel comportamentul”. Consecintele frustarii sunt grave sau
mai putin grave în functie de natura obstacolului.
Exista doua categorii de frustari:
Frustarea
 primara – tensiunea si insatisfactia sunt provocate de absenta
obiectului necesar (lipsa hranei);
Frustarea
 secundara – un obstacol interior sau exterior, pasiv sau activ,
apare în calea comportamentului motivat îndreptat spre obiect.
Se pot observa patru tipuri de obstacole:
Obstacol
 pasiv intern (incapacitatea persoanei);
Obstacol activ intern (pulsiune secundara cu acelasi obiect);
Ciocnirea  a doua trebuinte de intensitate egala dar de sens opus;
Obstacol  activ extern – situatie în care subiectului i se interzice de catre cineva sub ameninatarea
pedepsei îndeplinirea unei activitati.

În general, sursa conflictelor o reprezinta obstacolele interne care au o mare

importanta pentru individ. Frustarea în mediul privativ are diverse forme de manifestare:
Frustarea
 este resimtita cu deosebita tarie pe planul timpului. Organizarea
impusa si în general foarte monotona a timpului, programarea sever reglementata a

167
timpului liber, atât cât este, fiind si el impus mai cu seama în primele perioade de
detentie, provoaca sentimentul de frustare continua si în consecinta mareste agresivitatea detinutului.
Frustarea
 mai este resimtita în mod dramatic de catre detinut în ceea ce
priveste limitarea drastica a spatiului de miscare. Aceasta înseamna necesitatea impusa de
regulamentul institutiei penitenciare de a elabora noi conduite legate de spatiu si de timp, radical
diferite de cele ale unui individ aflat în libertate. Reducerea perimetrului de miscare a individului
duce la aparitia unor fenomene ancestrale de teritorialitate adica “comportamentul individului de
aparare a teritoriului propriu” (H.F. Reading) care se manifesta printr-o exagerata îndârjire în
apararea spatiului personal (locul de culcare, locul de alimentare). Desi fenomenul de teritorialitate
se manifesta si în conditiile vietii obisnuite, în conditiile detentiei fenomenul de teritorialitate devine
exacerbat si suscita o agresivitate marita.
La marirea sentimentului de frustare duce si renuntarea fortata la o seama de
obiecte de uz personal a caror lipsa este mereu resimtita.
De asemenea, detinutul este fortat sa renunte la cele mai multe din placerile pe
care si le-a putut oferi în viata libera (consumul de alcool, jocuri de noroc, etc.) Aceste lucruri îl duc
la crearea de surogate de satisfactii (Kener).

Problema frustare – agresiune

Aparitia neasteptata a unui obstacol real sau imaginar inverseaza fluxul normal al
actiunii, creaza o dificultate majora, dezorganizeaza individul si îl duce într-o situatie de criza. O
asemenea stare se numeste frustratie, stare în care la cei mai multi indivizi se declanseaza
mencanisme agresive. În starea de frustare oamenii nu se comporta dupa legile ratiunii, caile
obisnuite comportamentale sunt dezorganizate, apare o tensiune interioara.
Referindu-ne la detinuti putem constata ca orice infractor este un frustrat, dar nu orice frustrat
devine logic si infractor. La acestia nu numai teoretic dar si practic este deschisa calea agresiunii în
situatii practice si de aceea întâlnim un înalt grad de intoleranta la starile de frustare.
Frustarea duce la agresivitate mai ales atunci când:
Actul
 frustrant se poate atribui clar unui frustrator;
În  cultura sau subcultura data, o situatie frustranta cere raspuns agresiv.
Chiar daca nu se absolutizeaza raportul frustare – agresivitate totusi putem afirma
ca actele deviante, în genere, si cele tipic infractionale în special, sunt motivate în mai mare masura
de existenta unor frustari. Starile frustrante sunt de moment, de durata medie ori continua.
De asemenea au efect declansator (constituie motive) starile de frustrare reale si în egala
masura cele imaginare. Acestea din urma pot provoca la fel ca la frustrarea reala toate formele de
agresiune, ostile sau instrumentale. Situatia frustranta de moment duce de obicei la infractiuni sau
chiar crime ocazionale, nu odata provocate sau precipitate de comportamentul victimei.
Putem concluziona ca, starile de frustrare, periodice sau continui, duc la acte de agresiune, iar
în ceea ce priveste detinutii, acestia îsi adapteaza comportamentul în urma frustarilor, dupa cum
urmeaza:
Comportamentul
 agresiv – caracterizat prin rezistenta deschisa la regimul
vietii din penitenciar, reliefându-se adevarate crize ce se manifesta prin comportamente agresive,
îndreptate spre alti detinuti sau chiar cadre si reactii autoagresive – mutilari si tentative de sinucidere
-.
Comportamente
 defensive (de retragere) – care semnifica interiorizarea,
izolarea detinutului primar de comunitatea celorlalti detinuti si de viata din
penitenciar, el constituindu-si o linie imaginara unde încearca sa se refugieze.
Comportamente
 de consimtire - prin care se întelege conformarea pasiva a
condamnatului la normele si regulile din penitenciar, respectarea acestora
fiind facuta în maniera formala, astfel încât sa nu atraga sanctiuni
suplimentare.
Conduita  de integrare - conform careia detinutul se relationeaza activ cu

168
ceilalti detinuti si cu mediul de detentie. Aceasta forma de adaptare este
vizibila mai ales la detinutii condamnati pe termen lung.

Teritorialitatea

Fenomenul de teritorialitate “reprezinta carcteristica grupurilor si a indivizilor din interiorul

acestora de a-si delimita teritorii si de a avea anumite comportamente specifice în raport cu acestea”.
Termenul a fost luat din etologie unde teritorialitatea se întâlneste în comportamentul celor mai
multe specii superioare.
Se pot distinge doua tipuri de teritorii:
Primare
 – în care individul/grupul poate exercita un control total, iar utilizarea teritoriului este de
lunga durata (dormitor, pat);
Secundare – care sunt utilizate în mod regulat, dar controlul asupra lor nu se
exercita decât în momentul utilizarii (locul la masa, în banca).
În cadrul acestor teritorii indivizii sau grupurile au comportamente specifice
dintre care cele de aparare sunt cele mai importante (vorbirea în soapta).
Atât grupurile cât si indivizii marcheaza, de regula, teritoriile. Pentru aceasta sunt
utilizati marcatori de granita care pot fi centrali, pentru a marca zona cea mai importanta a unui
teritoriu. Ca marcatori pot fi utilizate: haine, afise, fotografii, desene. Legat de teritorialitate este
spatiul interpersonal, care poate fi delimitat în zone ale acestuia:
Zona intima: – pâna la 45 cm
Zona  personala: – 45 – 120 cm
Zona  sociala: - 1,2 – 3,6 cm
În fiecare zona se pot desfasura diferite activitati, iar accesul în interiorul lor este strict
reglementat.
Studierea acestui fenomen în mediul privativ îmbraca forme specifice. La prima
vedere se pare ca teritorialitatea detinutilor nu determina agresivitatea teritoriala. În
primul rând, desi exista supraaglomerare, spatiul fiecarui detinut nu este marcat cu
obiecte personale. Exista chiar interdictia formala de a marca acest spatiu (prin
abtibilduri, fotografii). Prin urmare, perceptia acestui spatiu este mai putin personalizata si, în
consecinta, neiterpretata ca prioritate.
În al doilea rând, comportamentul agresiv este mascat datorita strictei
supravegheri. Totodata, motivatia teritoriala este surclasata de alte motivari (hrana,
igiena, asistenta medicala, activitati culturale). Legat de fenomenul de teritorialitate este si modul de
utilizare a paturilor în functie de ierarhie. În subcultura de penitenciar, cel ce doarme la patul doi
(doua paturi suprapuse) este un nepot, un fraier si este tratat ca atare; smecherii îsi aleg patul nr. 1
Când nu exista suficiente paturi 1 pentru toti detinutii de rang superior, acestia prefera sa stea
câte trei în doua paturi alaturate. În general în mediul privativ, conflictele motivate de fenomenul de
teritorialitate sunt mai putin frecvente.

Stresul

Acest fenomen “reprezinta un raspuns al organismului la orice solicitare”3

(presiune, încarcare, apasare, solicitare). Hans Selye (1907–1982) a definit în 1935,
pentru prima data, termenul de stres. În acceptiunea sa stresul este o caracteristica a materiei vii,
lipsa totala de stres fiind echivalata cu moartea.
Termenul de stres apare într-o dubla utilizare. Una se refera la situatia stresanta (conditii
daunatoare, agresive, care asalteaza sau ameninta organismul, presiunile, constrângerile, privatiunile
la care este supus individul). Cealalta are în vedere starea de stres a organismului (suferinta, uzura
lui, precum si raspunsurile psihologice si fiziologice ale individului la actiunea agentilor stresori).

169
 Se spune ca o persoana a fost supusa unui stres sau ca traieste într-o conditie de stres
permanent, subântelegându-se ca este vorba de o suprasolicitare sau, în general, de o situatie careia
îi poate face fata.
Se poate spune, de asemenea, despre un individ ca este stresat când se simte
amenintat, frustrat, incapabil sa faca fata unor solicitari crescute (tensiune emotionala, neliniste).
Atunci când accentul cade pe situatie, pe factorii provocatori, se are în vedere de obicei caracterul
lor neobisnuit, neasteptat, agresiv. Pot apare situatii stresante colective.
Pieron identifica stresul cu agresiunea, cu actiunea violenta exercitata asupra
organismului. Termenul de adaptare are la rândul lui diverse întelesuri. Prosser denumeste adaptarea
fiziologica “orice proprietate a unui organism care favorizeaza supravietuirea într-un mediu specific
(într-un mediu stresant)”. Adaptarea comporta modificari (generale si particulare) ale organismului
care-l fac apt pentru existenta în conditiile de mediu. Izolarea sociala îsi exercita în mod diferentiat
influenta stresanta asupra conduitei, nu numai în functie de particularitatile individuale, dar si de
relatiile dintre persoanele aflate în aceste conditii.
Comportamentul oamenilor în situatii de captivitate (izolari), în care stresul atinge limitele
extreme, este determinat de o complexitate de factori care nu pot fi identificati decât printr-o analiza
detaliata, rareori posibila în asemenea conditii.
Alte tipuri de stres, în afara celui biologic, sunt: psihic, psihosocial,
organizational, socio-cultural.
Stresul nu reprezinta numai o stare nervoasa, nu este totdeauna consecinta unei actiuni nocive,
efectul stresului persistând si dupa încetarea influentei stresorului.
Rezistenta la stres este diferita de la individ la individ.
Dintre aceste clasificari ale stresului, aproape toate se regasesc în mediul privativ,
în ceea ce îi priveste pe detinuti. Cu toate acestea sunt câteva surse de stres specifice mediului
privativ:

Cea
 mai mare presiune asupra detinutului vine din pozitia în care este privit mediul penitenciar –
daca este privit ierarhic, marea majoritate a detinutilor se afla pe ultima treapta, asupra lor actionând
raporturile de putere si inegalitate.
Aceasta asimetrie este permanenta sursa de stres;
O  alta sursa de stres este atitudinea administratiei;
A  nu avea nimic de spus pentru propriul destin;
Intoleranta
 fata de individualitate este stresanta; daca un detinut vrea sa fie în echipa el trebuie sa
se alature nu numai fizic ci si emotional ceea ce înseamna
conformare si supunere sentimentelor si atitudinilor;
M  onotonia activitatilor, a programului zilnic, respectarea regulamentului.
Se impun o serie de masuri pentru a-l adapta pe individ: familiarizarea cu colective omogene care
sa-i dea posibilitatea individului de a-si expune problemele care-l tulbura, sa poata primi o asistenta
psihologica.

Violenta colectiva

Acest fenomen psihosocial care are loc în penitenciar este conditionat, întotdeauna, de acumularea
unor tensiuni în interiorul unui grup de detinuti, având diferite cauze:
Atitudini
 neconformiste;
Prezenta
 unora cu inadaptari marcante la mediul penitenciar;
Revolta
 penitenciara.
Luând în consideratie specificul vietii de detentie (frustarile care privesc independenta si nevoia
general umana de afectiune), deseori actele violente au rolul “de descarcare afectiva, de usurare, de
catarsis (prin sentimentul de împlinire si satisfactie cel urmeaza)”. Micile acte agresive, de obicei
trecute cu vederea, trebuiesc considerate ca semnale pentru aceea ce este valorizat de detinuti si
încalcat de cineva: forta, prestigiul, vârsta, loialitatea, sentimentul de siguranta.

170
În fata unui mediu considerat ostil – mediul penitenciar – individul se simte vulnerabil, amenintat,
incapabil de a face fata unor dificultati, chiar daca, obiectiv, are posibilitatea de a-l preîntâmpina.
Din aceste cauze, la detinuti iesirile agresive sunt mult mai frecvente.
În cazul manifestarilor violente a unui detinut, si acest lucru se va petrece
întotdeauna în mijlocul celorlalti (violenta de unul singur tradeaza afectiuni psihice sau simularea
unor asemenea afectiuni), se poate întelege ca prin acesta atitudine el se izoleaza ramânând fara
aparare.
Violenta colectiva în mediul penitenciar are o desfasurare fazica:
I – în urma unui incident apreciat de detinuti ca jignitor sau nedrept, se
stârneste în rândul acestora o oarecare agitatie. Faptul se propaga din gura în gura, este deformat,
ornat cu detalii ireale sau exagerate. La nucleul agitatiei se adauga noi indivizi si starea de spirit a
grupului intra într-o noua faza.
II – grupul creste, detinutii devin din ce în ce mai agitati si mai furiosi, fara a
sti precis ce vor. În acest moment pozitia multimii este oscilanta si poate fi usor dirijata de agitatori.
Influenta acestor agitatori depinde de autoritatea de care se bucura, de masura în care exprima
trebuintele de baza ale grupului, si mai ales, reusesc sa formuleze clar nemultumirea de moment si
cea latenta. Desi furia grupului creste, ea se mentine în aceasta faza în interiorul grupului.
III – în urmatoarea faza, agitatia multimii este în continua crestere. Cei mai
tineri din grup încep sa-si manifeste violenta încercând sa-i încurajeze si sa-i distreze pe ceilalti prin
fluieraturi, injurii, provocari verbale. Detinutii adulti care reprezinta centrul de greutate al multimii,
nu se manifesta si de aceea trebuie sa li se acorde maximum de atentie.
IV – ultima faza, când grupul este în situatia de a comite acte de violenta, orice interventie verbala
sau control este inutila.

Panica

Este o reactie afectiva, individuala sau colectiva de frica alarmanta, caracterizata

prin dezorganizari ale conduitei, pierderea autocontrolului, de unde si dispozitia spre acte impulsive
si irationale.
Ca fenomen psihosocial cu desfasurare dramatica, panica genereaza reactii dezordonate, de maxima
intensitate, ce pot merge pâna la irational.

A. Cauzele panicii se pot clasifica în:

a) Cauze determinante:
De ordin psihosocial (promptitudinea mijloacelor de informare)
De  ordin situational (aparitia brusca a amenintarii)
b) Cauze favorizante:
Calitatea
 indivizilor care fac parte din grup (stucturi psihologice,
carente educationale, gradul de anxietate a grupului);
Atmosfera
 psihologica din grup.
În mediul penitenciar, grupurile sunt constituite pe criterii legale, fara a tine
seama (nici nu e posibil) de criteriile psiho-sociologice, astfel încât gradul de coeziune al grupului
este redus. În situatia în care coeziunea grupului este redusa, reactia în cazul aparitiei unui pericol va
fi dezordonata, iar actiunile de salvare vor fi individuale pe principiul scapa cine poate. Prin
specificul locului de detentie este de asteptat ca prima reactie în caz de panica, sa fie aceea de a iesi
cu forta si cu orice risc din încapere.
B. Fazele panicii:
a) Faza premergatoare, cuprinde:
A  tmosfera generala din unitate;
Starea psihologica a grupului (starea de spirit);
Starea de spirit a indivizilor;
Particularitatile circulatiei informatiilor;

171
A  utoritatea cadrelor si încrederea pe care o au detinutii în acestea;
Autoritatea
 liderilor;
Experienta
 grupului în situatii deosebite.
b) Faza de soc
În aceasta faza pericolul apare instantaneu sau progresiv. Acest pericol poate fi si
imaginar (zvon). La aparitia pericolului, grupul se structureaza în patru categorii:
Cei care manifesta o groaza exagerata;
Indivizii
 cu fragilitate emotionala (încearca sa scape singuri);
Cei  care cauta informatii (asteapta sa i se spuna);
Cei  care sunt nehotarâti.

În primele momente ale aparitiei pericolului, grupul de detinuti trece rapid la stare de regresiune
psihica si organizatorica (frica, depresie, nu mai asculta liderul). În cazul în care evenimentul se
petrece noaptea, el va fi resimtit mai intens. Dupa primele clipe, frica si panica pun stapânire pe
circa un sfert din grup. Faza de soc poate dura câteva ore.
c) Faza de reactie
În aceasta faza majoritatea sunt depresivi, exprimând prin cuvinte devalorizarea
de sine.
d) Faza de restabilire – readaptare la viata obisnuita.
Este o faza dominata de sentimentul de solidaritate. Este explicata de nevoia recâstigarii încrederii în
sine dupa deruta anterioara. Apar fenomene de descarcare afectiva (se critica, se acuza, se cauta
vinovati), circula zvonul despre repetarea evenimentului.
Recomandari privind prevenirea si combaterea panicii:
Functionarea
 canalelor de informatii (întotdeauna asteptarea sau lipsa de
informare produce o teama mai intensa);
Necesitatea
 aerisirii si iluminarii adecvate a camerelor (lipsa de lumina
accentueaza dezorganizarea psihica la om);
Nevoia de comunicare, de informatie a stimulului verbal, creste pe masura
izolarii de ambianta obisnuita;
Existenta
 unui grup organizat în care rolul liderului creste si mai mult.
Liderul se va impune ca o persoana disciplinata, receptiva, putin anxioasa si va promova integrarea
noii experiente în sistemul de gândire obisnuit.

Automutilarile. Refuzuri de hrana. Tatuajele

În mediul privativ, unul dintre fenomenele des întâlnite este si automutilarea.

Aceasta se întâmpla adesea din cauza unor probleme psihice, sociale sau culturale.
Pierderea încrederii în viitor, situatia sociala din închisoare, hartuirea sexuala, izolarea fata de
familie si prieteni, multe motive personale pot explica astfel de comportamente.
Automutilarile - pot fi întâlnite (în cazul detinutilor aflati într-o stare de
melancolie anxioasa-raptus4 ) la obsedatii sexualii ca semnificatie de autopedepsire; la unii subiecti
chinuiti de scrupule religioase.
În penitenciar acest fenomen mai apare la detinutii hiper-emotivi, pe fondul unei slabiciuni
psihice, dupa o perioada de activitati sau relatii penibile cu alti detinuti. Acestui fenomen trebuie sa i
se acorde atentia cuvenita pentru ca este extrem de important în ceea ce priveste starea de spirit a
detinutilor.
Refuzul de hrana – în mediul penitenciar are o valoare simbolica si anume:
subiectul vrea sa arate ca este gata pentru orice sacrificii daca nu i se satisfac anumite cereri.
Desigur, aceste cereri lui i se par justificate (revizuirea pedepsei, suplimentarea unor drepturi), desi
regimul la care este supus corespunde normelor în vigoare. Acest tip de comportament are în el ceva
spectaculos, vrea sa atraga atentia si admiratia celor din jur. Nu dureaza mult pentru ca nu are ratiuni
suficiente de sustinere. Tatuajul - aceasta problema a fost studiata de multi criminologi ca

172
Lombroso, H. Minovici – care au emis diverse teorii cu privire la originea si semnificatia tatuajului.
T. Bogdan, considera ca tatuajul are o mare importanta judiciara si psihologica, întrucât el dezvaluie
atât identitatea individului, cât si diversele sale obiceiuri, fantezii si trasaturi de caracter.
Principala cauza a tatuajului îl constituie nivelul scazut intelectual si de cultura
care favorizeaza aparitia acestui fenomen. Motivele tatuarii sunt urmatoarele:
Imitatia
 – ei sustin “ca s-au tatuat pentru ca i-au vazut pe altii”. P. Popescu
Neveanu arata ca fiecare individ emana oarecum – în jurul sau, o serie de iradiatii, creaza un câmp
psihic. Oamenii traind în colectivitate, iar câmpurile mentionate neexistând închise în sine, izolate la
un moment dat, se cupleaza devenind un câmp al vietii colective. Este vorba de o imitatie în cea mai
mare masura inconstienta.
Forma
 de manifestare a dragostei si prieteniei. Aparitia în mod frecvent a unor
forme tatuate pe corp, este motivata ca o forma de exteriorizare a
sentimentelor ce le nutresc;
Obsesia
 sexuala;
Vanitatea
 – dorinta de a demonstra rezistenta la o durere. În ceea ce priveste atitudinea fata de
tatuaj, se constata ca daca detinutul regreta, faptul acesta se datoreaza în buna parte instabilitatii lui
sentimentale, cât si influentelor educative.
Tatuajul se efectueaza sub influenta momentului si nu ca un fenomen premeditat – datorita privarii
de libertate si al mediului de provenienta al infractorilor.
Foarte mai multe tipuri de violenta enumerate mai sus se petrec in scoli, unele dintre ele
avand programe speciale de combatere a acestui fenomen.

CLIMATUL AFECTIV AL FAMILIEI

SI PERSONALITATEA COPILULUI
-FACTORI DECISIVI ÎN COMBATEREA VIOLENŢEI-

Secretară Marinescu Cristina

Şcoala Generală cu cls. I-VIII Miceşti, jud. Argeş

Necesitatea discutării problematicii climatului afectiv al familiei reiese din datele obiective
care au fost evidenţiate de cercetările organizaţiei World Vision, în colaborare cu Universitatea
Babeş-Bolyai (1996), cu privire la expunerea minorilor din judeţul Cluj la abuz emoţional şi
neglijare în cadrul familiei.
- fizic
- sexual
Concluzia cercetărilor a fost că părinţii aplică o mare diversitate de tratamente corective minorilor,
începând de la cele mai blânde, convenţionale (interzicerea unor mici plăceri, de exemplu urmărirea
programelor TV), până la cele mai grave (bătăi cu cureaua, furtunul, pumnii etc). S-a constatat că
procentul minorilor expuşi la diverse riscuri în urma acestor tratamente este semnificativ.
Explicaţii plauzibile ale acestor fenomene sunt şi:
— nu toţi părinţii cunosc drepturile copilului stabilite prin lege
— nu toţi părinţii cunosc importanţa climatului afectiv în dezvoltarea armonioasă a personalităţii
copilului lor — amploarea stresului socio-economic datorită căruia copiii cad victime frustrărilor
acumulate ale părinţilor. Vom vorbi pe scurt despre acestea. Se impune luarea la cunoştiinţă şi
respectarea de către părinţi a drepturilor copilului, drepturi stabilite prin lege internaţională, preluate

173
şi de către România din 25 septembrie 1990. Dintre acestea amintim:A prin lege statul se obligă să
protejeze copiii de orice formă de discriminare
— copilul are dreptul să-şi exprime opinia şi să i se ia în considerare opinia, în orice chestiune care
îl afectează
— educaţia va fi dirijată în sensul dezvoltării armonioase a personalităţii şi talentelor copilului,
pregătirea pentru viaţa activă de adult şi cultivarea respectului pentru drepturile fundamentale ale
omului
— obligaţia statului de a proteja copiii de toate formele de maltratare săvârşită de către părinţi sau
de alte persoane răspunzătoare de îngrijirea copiilor şi de a aplica programe preventive şi de
tratament în această privinţă.
Familia este unul din factorii care prin legea nescrisă a naturii, dar şi prin legea scrisă a
drepturilor omului, are obligaţia de a oferi un climat fundamental atât afectiv, cât şi ocrotitor.
Deoarece cea mai mică tulburare care apare în echilibrul afectiv al părinţilor provoacă tulburări în
psihicul copiilor, trebuie să acordăm o deosebită importanţă unor situaţii de acest gen, cum ar fi:
¨iubirea tiranică a părinţilor pentru copii- determină dependenţă exagerată şi astfel imaturitate
¨ ambivalenta afectiva manifestată fie prin:
- acordare neechilibrată a afectiunii din partea celor doi părinţi (când unul îl ceartă, celălalt îl apără)
- neconcordanţa dintre mesaje - double bind - (părintele îi spune copilului că-l iubeşte, dar nu o şi
demonstrează)
¨ indiferenţa afectivă manifestată prin:
- deprivare maternă / paternă prin divorţ
- absenţa afectivă a părintelui (deşi prezent fizic, părintele nu reprezintă un sprijin afectiv pentru
copil)
Experimentele realizate de cercetătorul psiholog E.B.Hurlock au demonstrat că cea mai bună
metodă de susţinere afectivă şi stimulare motivaţională este lauda, încurajarea, în timp ce cearta,
bătaia, critica dacă sunt continue se soldează cu destructurări ale personalităţii, chiar cu nesupunere
în faţa autorităţii, iar cea mai dureroasă formă de raportare la succesul şi eşecul adolescenţilor este
nepăsarea, ignorarea, pentru că aceasta nu determină trăiri psihice afective pozitive sau negative şi
se soldează cu sentimentul izolării şi nepăsării. Caracterul protector al familiei se caracterizează prin
sentimentul securităţii, al susţinerii, al echilibrului, sentimentul de a trăi în linişte. In acest sens
câteva situaţii cu efecte negative sunt:
— certuri, violenţe, agresivitate verbală şi fizică în cadrul familiei. Statisticile arată că peste 70%
dintre copiii delincvenţi şi 65% dintre cei cu tulburări neuropsihice provin din aceste medii. Astfel
de comportamente pot determina şi fuga de acasă, mai ales în adolescenţă.
— divorţul sau separarea părinţilor - în urma lor copilul fiind supus unor motivaţii, tendinţe şi
norme contradictorii care împiedică dezvoltarea psihică corespunzătoare
Cercetările de specialitate arată că temperamentul este înnăscut, în timp ce caracterul se formează
prin educaţie, având o mare influenţă asipra personalităţii, sistem care se dezvoltă până spre 20 de
ani. Datorită faptului că din 24 de ore /zi copilul îşi petrece în cadrul familiei cele mai multe ore,
punând în calcul şi zilele de weekend, familiei îi revine o importanţă majoră în educaţie. Deci, este
deosebit de important modul cum se achită părinţii de sarcinile şi de responsabilităţile lor în
educarea şi formarea copilului, şi cum interacţionează acţiunea educativă a familiei cu cea a şcolii.
Astfel de sarcini şi responsabilităţi sunt:
— asigurarea subzistenţei şi educaţiei
— educarea şi dirijarea comportamentului în concordanţă cu standardele socio-culturale
— realizarea unei relaţii de comunicare şi aceasta nu doar la nivel faptic
— corectarea erorilor de comportament
— comunicare verbală despre noţiunile de “bine” şi de “rău”
— prin oferirea de modele proprii - exemple personale ale părinţilor (nu le putem cere copiilor să
facă ceea ce părinţii înşişi nu fac)
lprin a nu cere copiilor să mintă în diverse situaţii pentru a absolvi pe părinte de anumite
responsabilităţi

174
— susţinerea afectiv - morală - recunoaşterea şi aprecierea rezultatelor copilului, ceea ce nu
înseamnă blamarea sa în caz de eşec, ci stabilirea unei relaţii de iubire, respect şi încredere
reciprocă, încurajarea în a persevera.
— acordarea dreptului de membru al familiei, de participant activ la schimbările din cadrul ei -
pentru că cei care participă la depăşirea cu succes a unei crize de familie au ulterior o mai mică
vulnerabilitate la stres
— informarea în legătură cu particularităţile vârstei pe care o are copilul (de la specialişti, profesori,
mass-media etc.)
Adolescenţa este cea mai dinamică etapă a dezvoltării umane. Nu este nici prin natura,
nici prin factorii ei constituenţi o perioadă de criză, dar, lipsa unor influenţe educative pozitive, ar
putea deveni o perioadă de criză. Adolescentul este defapt oglinda familiei.
În continuare prezint câteva caracteristici ale adolescenţilor, importante fiind şi prin
sugestiile educative sugerate. Specialiştii consideră că principalele temeri ale adolescenţilor sunt:
teama de a nu fi luat în seamă, de a fi considerat încă mic, de a nu fi suficient apreciat - în acest sens
se sugerează încredinţarea unor responsabilităţi şi sprijinirea iniţiativelor adolescenţilor de către
părinţi;
teama de a nu fi înţeles, de a fi ridiculizat, marginalizat, repezit - se sugerează susţinerea unor
dialoguri deschise, sincere, cu confidenţe reciproce;
teama de a nu fi pedepsit pentru că nu a răspuns exigenţelor adultului - se sugerează un
comportament lin de tact, răbdare din partea părinţilor, iar intervenţiile punitive să fie făcute doar în
cazul abaterilor repetate şi majore;
teama de a nu se cunoaşte prea bine, de a nu şti încă cine este, aceasta putând determina fie
subaprecierea, fie supraaprecierea - în aceste cazuri se sugerează consultarea unui specialist -
psiholog - pentru evaluarea capacităţilor şi asistarea procesului de autocunoaştere, important fiind ca
părinţii să nu-şi impună propriile dorinţe cu orice preţ, mai ales dacă acestea nu coincid cu
aptitudinile şi interesele adolescentului;
teama de banal, obişnuit, tradiţional - în acest caz fiind recomandată stimularea, antrenarea şi
educarea creativităţii prin încurajarea şi descoperirea pasiunilor. În final, să nu uităm că:
NU STRESUL ESTE CEL CARE DISTRUGE O FAMILIE, CI MODUL ÎN CARE MEMBRII
ACESTEIA ÎL PERCEP ŞI ÎL ÎNFRUNTĂ.
Pentru a asigura climatul afectiv optim în familie aplicaţi consecvent următoarele sugestii:
ÎN FIECARE ZI O DATĂ PE SĂPTĂMÂNĂ:

spuneţi “ TE IUBESC · urmaţi o activitate de interes

· sărutaţi-i înainte de culcare comun împreună

· îmbrăţişaţi-l · găsiţi posibilităţi de a rămâne

· învăţaţi-i autodisciplina (ordine etc) singur cu copilul

· râdeţi împreună cu ei · petreceţi o seară doar cu familia

· verificaţi-le lecţiile · faceti o recapitulare a lecţiilor cu

· limitaţi-le timpul petrecut în faţa televizorului copilul

· asiguraţi-vă că mănâncă bine · jucaţi un joc împreună

· învăţaţi-i bunătatea prin exemple · ajutaţi copiii să facă o faptă bună

· spuneţi “ Mulţumesc” când vă oferă ceva, dar anonimă

175
 BIBLIOGRAFIE:
Baciu D., Rădulescu S. M., Voicu M., - ‘Adolescenţii şi familia’, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1987.
Campbell R., - ‘Adolescentul – copilul meu’, Ed. Logos, Cluj-Napoca, 1995.
Rev. ‘Familia mea’- ‘Piramida părinţilor’, nr. 2, 1997, anul V, p. 24.

VIOLENŢA ÎN ŞCOALĂ

Prof. Nenciu Elena

Şcoala Liviu Rebreanu, Mioveni

Violenţa umană este o temă a prezentului în multe ţări, violenţa socială, ca si cea interpersonală
reprezintă argumente solide pentru dezvoltarea unor programe educaţionale pentru a promova conştientizarea
acestui fenomen şi a pleda pentru mijloace nonviolente de interacţiune şi de reglare a vieţii sociale.
Situaţia generală îngrijorează, pentru că violenţa a devenit o temă cu care se confruntă toate societaţile,
necesitând o luare de poziţie la nivelul întregului corp social şi dezvoltarea unor strategii de investigaţie,
prevenire şi control.
Familia este mult discutată, cercetatorii din ştiinţele sociale acceptând ideea schimbării structurii şi
valorilor ei, ca şi a degradării climatului de securitate şi refugiu cu care este familia asociată în mod
tradiţional. Modernitatea şi condiţia urbană au generat noi forme de violenţă şi au provocat schimbări la
nivelul valorilor şi aspiraţiilor indivizilor. Conflictele datorate săraciei, dar şi lipsei de educaţie şi de
informaţie generează contexte de viaţă privată în care violenţa este un comportament tolerat, chiar acceptat, el
fiind învatat de copii şi reprodus ca modalitate esenţială, frecventă şi firească de comportament interpersonal.
Violenţa este una dintre marile probleme ale lumii contemporane. Presa, scrisă sau audiovizuală,
informeaza în permanentă cu privire la manifestări diverse ale acestui fenomen, de la formele cele mai
agresive, precum războaie ori crime terifiante, bătai, violuri, furturi, distrugeri de bunuri, şi până la cele mai
puţin şocante (dar nu mai puţin vinovate), cum ar fi violenţele verbale. În acest context, apariţia diferitelor
forme de violenţă în mediul şcolar pare aproape o fatalitate şi devine, adesea, un lucru obişnuit, cu care
semenii coexistă fară macar a se mai sesiza asupra pericolului. Chiar dacă reprezintă o problema delicată,
luarea în stăpânire a fenomenului violenţei nu se poate face decât dacă îi sunt cunoscute cauzele, originile,
formele de manifestare şi posibilităţile de prevenire. Problema violenşei în şcoală poate şi trebuie să devină o
temă de reflecţie pentru toţi cei implicaţi în actul educaţional. Cu atât mai mult cu cât şcoala dispune, credem,
de importante resurse pentru a concepe programe de prevenire a violenţei şi pentru a rupe cercul vicios al
violenţei în mediul şcolar.
Definirea violenţei s-a dovedit a fi o încercare extrem de dificilă. Acest fapt se explică prin
complexitatea fenomenului, dar şi prin marea diversitate a formelor sale de manifestare. Nu în ultimul rând,
dificultatea a aparut şi din cauza asocierii şi, uneori, chiar a confundării violenţei cu agresivitatea. Specialiştii
domeniului au făcut însă o serie de delimitări între cele două concepte, care se cuvin menţionate.
Şcoala este un loc unde elevii se instruiesc, învaţă, dar este şi un loc unde se stabilesc relaţii, se
promovează modele, valori, se creează condiţii pentru dezvoltarea cognitivă, afectivăsi morală a copilului.
Comportamentele violente ale elevului îşi pot avea originea şi într-un management defectuos al clasei
şcolare, mai exact într-o lipsă de adaptare a practicilor educaţionale la o populaţie şcolară considerabil

176
schimbată. Se afirmă că prima dorinţă a formatorului este aceea de a exercita o putere. Dând curs acestei
dorinţe inconştiente, profesorul poate influenţa negativ relaţia cu elevul, deoarece va căuta să-l menţină într-o
situaţie de dependenţă, de subordonare necondiţionată. Pentru aceasta, profesorul poate recurge la diferite
modalitaţi de coerciţie, descurajând astfel formarea unor personalitaţi autonome, independente, ca urmare, în
grupurile conduse autoritar, se acumulează tensiuni, frustrări, ce determină comportamente agresive, ostilitaţi
între membrii grupului, în timp ce faţă de lider se manifestă o atitudine de supunere.
Relaţia de autoritate influenţează şi tipul de comunicare. De cele mai multe ori, comunicarea este
lateralizată, adică profesorul e cel care emite şi care monopolizează comunicarea, iar elevul ramâne doar un
receptor pasiv. Comunicarea între elevi în cadrul unor grupuri de lucru este destul de restransă, iar opiniile
elevilor cu privire la viaţa clasei sunt prea puţin luate în considerare. Nevoia de expresie şi de comunicare e o
nevoie fundamentală a oricarui individ, iar grupul şcolar este un loc privilegiat de satisfacere a acestor nevoi.
Nesatisfacerea lor antrenează inevitabil o frustrare ce se va traduce prin comportamente agresive.
Şi alte componente ale atitudinii profesorului faţă de elevi pot genera situatii conflictuale ori
comportamente violente ale elevilor. Unii profesori adoptă o atitudine de ignorare dispreţuitoare a elevilor,
corelată cu tendinţa de evaluare a lor în termeni constant negativi şi depreciativi. Indiferenţa profesorilor este
cea mai importantă manifestare a dispreţului faţă de elevi. Sunt numeroşi elevii care suferă ca urmare a acestor
judecăţi negative ale profesorului, pentru că ele vin să întărească propriul lor sentiment de îndoială, de
descurajare, de lipsa de încredere în forţele proprii. Acest dispreţ, odata interiorizat, poate antrena un ansamblu
de consecinţe în plan comportamental: lipsa de comunicare, pasivitatea la lecţie, indiferenţa sau, dimpotrivă,
perturbarea lecţiilor, dezvoltarea unor atitudini ostile, provocatoare.
Şi modul în care profesorul distribuie sancţiunile, abuzul de măsuri disciplinare, de pedepse,
influenţează climatul şi calitatea vieţii şcolare.Orice profesor ştie că pedeapsa, ca remediu, nu are efecte
pozitive decât în mod circumstanţial şi pe termen scurt. De cele mai multe ori, ea produce reacţii emoţionale
negative, creează tensiuni, anxietate, frustrări, conflicte şi deteriorarea relaţiilor profesor-elev. Pentru că o
sancţiune să fie eficace, ea trebuie să aibă un sens, să fie integrata într-un sistem coerent care leagă respectarea
regulilor, a normelor şcolare de natura actului comis şi de tipul de sancţiune. Sancţiunea trebuie să se afle într-
un raport logic cu actul sancţionat.
Se discută prea puţin despre modalitaţile de abordare a claselor dificile. Este nevoie de o formare
specifică, în masurî să permită satisfacerea cerinţelor elevilor cu probleme. De exemplu, în condiţiile unui
mediu familial instabil, tensionat, conflictual, şcoala poate reprezenta pentru elev o a doua şansă.

Bibliografie:
Chelcea, S., Ilut, P. (coord.), Enciclopedie de psihosociologie, Bucuresti, Editura Economica, 2003.
Ilut, P., Valori atitudini si comportamente sociale – Teme actuale de psihosociologie, Iasi, editura
Polirom, 2004, p.107-122.
Liiceanu, A., Violenta umana: o neliniste a societatii contemporane, in Ferreol, G., Neculau, A.
(coord.), Violenta – Aspecte psihosociale, Iasi, editura Polirom, 2003, p.47-57.

COMBATEREA VIOLENŢEI ÎN ŞCOALĂ

Institutor Răceanu Maria

Şcoala cu clasele I-VIII Suseni Bogaţi

177
 Violenţa poate fi întâlnită practic oriunde. Dacă deschidem ziarele, putem citi despre războaie
în diferite părţi ale lumii. Dacă deschidem televizoarele, vedem oameni ridicând vocea sau trăgând
unii în alţii. Dacă observăm copii jucânduse, vedem că ei joacă jocuri precum ,, Împuşcă-l pe cel
rău”. Aflăm tot timpul despre rata înaltă a criminalităţii stradale.
Problema violenţei a căpătat mai multă gravitate pentru societatea civilă odată cu mediatizarea ei tot
mai intensă. Conflictele din şcoli sunt tot mai des mediatizate în presă, la televizor, radio sau pe
Internet.Cu cât violenţa din viaţa societăţii este mai des popularizată de mass media, cu atât violenţa
şi agresivitatea tinerilor va creşte
Violenţa este acceptată ca o cale de a rezolva conflictele. Acest lucru produce numeroase
probleme, deoarece copiii învaţă din mediul în care trăiesc. Cu cât mediul cultivă mai mult violenţa,
cu atât copiii se vor obişnui mai mult cu ea, văzută ca o cale practică şi sănătoasă de rezolvare a
conflictelor. Pentru a schimba această mentalitate, copiii ar trebui să înveţe:
a) să recunoască violenţa
b) să facă faţă conflictelor folosind alte mijloace decât cele violente.
Dacă formele şi conţinuturile activităţilor educaţionale corespund cerinţelor actuale ale tinerilor
atunci aceştia sunt mai disponibili în preluarea şi adaptarea comportamentului lor la unele dintre
acestea
Definirea violenţei s-a dovedit a fi o încercare extrem de dificilă. Acest fapt se explică prin
complexitatea fenomenului, dar şi prin marea diversitate a formelor sale de manifestare.
• fizică şi verbală;
• instrumentală, prin care se menţin sau se obţin anumite obiecte sau statute;
• ostilă ironică spre enervare,supărarea,jignirea sau tachinarea cuiva;
• defensivă are la bază mânia, enervarea;
• ludică , manifestată în competiţii sportive, culturale;
Rădăcina latină a termenului violenţa este vis , care înseamnă “forţă” şi care trimite la ideea de
putere, de dominaţie, de utilizare a superiorităţii fizice, deci a forţei, asupra altuia.
Există numeroase definiţii ale violenţei. Eric Debarbieux (1996: 45-46), specialist în problematica
violenţei în mediul şcolar, oferă o definiţie prin care se surprinde ansamblul fenomenului violenţei:
“Violenţa este dezorganizarea brutală sau continuă a unui sistem personal, colectiv sau social şi care
se traduce printr-o pierdere a integrităţii, ce poate fi fizică, psihică sau materială. Această
dezorganizare poate să se opereze prin agresiune, prin utilizarea forţei, conştient sau inconştient,
însă poate exista şi violenţă doar din punctul de vedere al victimei, fără ca agresorul să aibă intenţia
de a face rău”.
În mod tradiţional, şcoala este locul de producere şi transmitere a cunoaşterii, de formare a
competenţelor cognitive, de întelegere a sensului vieţii şi a lumii care ne înconjoară, de întelegere a
raporturilor cu ceilalţi şi cu noi înşine. Misiunea şcolii nu este doar de a pregăti forţa de muncă.
Şcoala trebuie să profileze caractere, să-i educe tânărului plăcerea de a învăta, dorinţa de a reuşi şi
de a face faţă schimbărilor de pe piaţa muncii.(A. Neculau, 2003, p.119-137.)
Care sunt cauzele violenţei şi cum poate fi ea atenuată prin educaţie?
Cum influenţează explozia mijloacelor de informare dezvoltarea personalităţii tinerilor?
Pot fi folosite aceste mijloace în prevenirea şi combaterea violenţei?
Lipsa de educaţie generează un comportament primar, brutal, lipsit de respect şi conduce la
violenţă. Şcoala ar trebui să ofere un climat psiho-social stabil, încercând să evite tensiunile de orice
fel. Elevilor ar trebui să li se explice că cel mai bun mod de rezolvare a problemelor este de a
discuta, de a dezbate, şi, în nici un caz, de a apela la violenţă În momentul în care în educaţia unui
adolescent se găsesc lacune, acesta devine influenţabil şi, de cele mai multe ori, aceasta se
transformă în violenţă. Elevii ar trebui învăţaţi să comunice.

Reprezentanţii Ministerului Educatiei, Cercetării şi Tineretului consideră că cea mai bună

strategie de a combate violenţa în unităţile de învăţământ este cea bazată pe “modelul ecologic”.
Astfel, mai marii ministerului spun că violenţa şcolară trebuie abordată la nivel individual,
relaţional, comunitar şi social. La nivel individual vor fi identificaţi elevii cu potenţial violent şi

178
cauzele care pot determina manifestări de violenţă din partea acestora, programe de asistenţă
individualizată pentru elevii implicaţi în cazuri de violenţă, precum şi implicarea activă a elevilor
violenţi în programe de asistenţă realizate în parteneriat de şcoală şi alte instituţii specializate cum ar
fi Poliţia comunitară sau Biserica. Totodată, strategia recomandă responsabilizarea elevilor cu
comportament violent prin aplicarea unor măsuri de intervenţie cu potenţial educativ şi formativ. Se
va evita centrarea exclusiv pe sancţiune şi vor fi eliminate pedepsele care contravin principiilor
pedagogice precum sancţionarea comportamentului violent prin nota, repetenţie. La următorul nivel,
cel relaţional, strategia are în vedere colaborarea şcolii cu familiile elevilor violenţi, în toate etapele
procesului de asistenţă a acestora, şi organizarea de întâlniri în şcoală vizite în familii, programe
extraşcolare cu participarea comună a elevilor, a parinţilor, a cadrelor didactice şi a specialiştilor.
Alte măsuri constau în identificarea unor părinţi-resursă care să se implice în activităţile de
prevenire sau în rezolvarea cazurilor de violenţă şi iniţierea unor programe de informare pentru
părinţi în legatură cu dificultăţile de adaptare a copiilor la mediul şcolar şi despre violenţa şcolară.
Creşterea fără precedent a cazurilor de violenţă din şcoli este un motiv de îngrijorare pentru
toţi factorii educativi.
Ultimul studiu realizat de specialistii Institutului de Ştiinte ale Educaţiei pune în evidenă
urmatoarele aspecte:
- în 90,8% din şcolile generale ale României se manifestă violenţă între elevi, în 38% elevii fiind
violenţi faţă de profesori, în 26,8% cazuri profesorii fiind violenţi faţă de elevi.
Cauzele comportamentului agresiv al copiilor şi adolescentilor sunt multiple. O parte dintre
ele au fost realizate chiar de către elevi într-un sondaj de opinie realizat de către CNA şi dat
publicităţii în decembrie 2006.
Majoritatea elevilor chestionaţi cred că şcoala are cea mai mare influenţă în ceea ce priveşte
însuşirea unor valori civice si socio-profesion ale ca: libertatea de expresie, creativitatea,
competenţa, comportamentul activ, cultura civică, spiritul de competiţie, formarea culturală,
succesul, patriotismul. Deci, sursa violenţei din şcoli nu este reprezentată de valori promovate aici
sau în modelele de comportament pe care profesorii le propun elevilor.
Familia apare în opinia elevilor drept păstrătoare a unor valori etico-morale fundamentale
precum adevărul si respectul, compasiunea şi generozitatea. Ele sunt apreciate de toate categoriile de
elevi ca fiind învăţate de la familie în proporţie de 64% pentru adevăr şi de 76% pentru respect.
Conform aceluiaşi sondaj al CNA, 67% dintre elevii de şcoala primară, 77,1% dintre cei de
gimnaziu şi 75% dintre liceeni au declarat că urmăresc programele televizate, în medie, câte 3 ore pe
zi şi chiar mai mult în week-end. Elevii de toate vârstele asociază televiziunea cu vedetismul,
sexualitatea, lipsa de scrupule, violenţa (între 67-77%), vulgaritatea/agresivitatea (între 55-66%),
minciuna, senzaţionalul, îmbogaţirea. Aproape 34% dintre elevii chestionaţi au declarat că scenele
de violenţă îi îngrozesc şi le induc un sentiment de nesiguranţa, între 4-11% au tulburări de somn,
mai ales cei din categoria de vârsta 7-10 ani, iar aproximativ 4% consideră că actele de violenţă
vizionate îi ajută să acţioneze în acelaşi fel în relaţiile cu alţii. Expunerea la violenţă poate
avea consecinţe serioase asupra copiilor de orice vârstă. Aceasta realitate, confirmată şi de studiile
realizate, reclamă o abordare cât se poate de realistă a factorilor care influenţează comportamentul
violent. Rezultatele obţinute ne arată că şcoala reprezintă un mediu ce poate corecta şi preveni
fenomenul violenţei, prin utilizarea mijloacelor informatice în scopul atragerii elevilor către educaţie
şi cultură si a îndepartării lor de factorii posibil generatori de violenţă.

EXPERIENŢA ŞCOLII ÎN PREVENIREA ŞI COMBATEREA

FENOMENELOR DE VIOLENŢĂ

Autor: Nedelcu Gabriela, Colegiul Tehnic ,,Armand Călinescu”-Piteşti

179
Motto: “Violenţa este imorală pentru că ea
prieşte mai degrabă urii decât dragostei. Ea
distruge comunitatea şi face fraternitatea imposibilă.
(Martin Luther King Jr.)

Violenţa este una din marile probleme ale lumii contemporane. Presa scrisă sau audio vizuală,
informează în permanenţă cu privire la diverse manifestări ale acestui fenomen.
Violenta şcolară este doar una dintre manifestările violenţei cotidiene. Dezbaterile privind
relaţia între conceptul de „drept la siguranţă” şi mediul şcolar au căpătat în Europa o
dezvoltare continuă şi constantă, cu diferenţe de la ţară la ţară, devenind oficial o problemă
politică în urma unei întâlniri a experţilor, organizată de Comisia Europeană la Utrecht, în
anul 1997. Mass-media acordă din ce în ce mai multa atenţie violenţei, contribuind la
conştientizarea şi creşterea interesului public faţă de violenţa tinerilor, inclusiv faţă de
violenţa şcolară. Guvernanţii şi societatea civilă au devenit sensibili la fenomenul violenţei în
mediul şcolar, renunţând la stereotipul conform căruia şcoala este o entitate izolată, un spaţiu
social autonom, necorelat la dinamica socială, neafectat de conflictele şi dificultăţile cu care
se confruntă societatea, în general. Şcoala este o parte integrantă a comunităţii largi, iar
problemele cu care se confruntă, ca instituţie şi mediu de formare a tinerilor, privesc întreaga
societate.
În România, odată ce conştientizarea violenţei şcolare – adesea inclusă în violenţa tinerilor şi
violenţa asupra copiilor/tinerilor – a crescut, o serie de organisme guvernamentale şi
neguvernamentale au încercat să abordeze aceste fenomene. Abordările au fost locale,
contextualizate şi, în general, tangente la problema generală a violenţei. Puţine cercetări au
avut ca preocupări abordarea violenţei şcolare în termeni de specificitate, urmărind să
stabilească în mod riguros, chiar în contexte limitate, dimensiunile, cauzele si factorii
determinanţi ai acestui fenomen.
Sensibilizarea faţă de fenomenul violenţei şcolare ar trebui, firesc, să ducă la creşterea
eforturilor depuse pentru ameliorarea situaţiei prezente. În acest sens, ţara noastră trebuie să
se implice în prevenirea şi combaterea violenţei, în general, şi a celei şcolare, în special, şi să
dispună de o cunoaştere la nivel naţional a fenomenului violenţei şcolare.
Prestigiul din ce în ce mai mare pe care îl are ideea de prevenire: prevenirea violenţei
şcolare, ca şi a altor forme de violenţă; drept consecinţă, se manifestă centrarea pe
prevenire mai degrabă decât pe autorii sau pe victimele violentei. Prevenirea violenţei şcolare se
face, în multe ţări, prin programe naţionale centrate pe o politică generală privind securitatea
copiilor şi a tinerilor.
O altă categorie de programe are o viziune mai restrânsă, urmărind direct violenţa şcolară:
-strategii de mediere pentru gestionarea conflictelor, planuri de acţiune împotriva hărţuirii.
-asigurarea unui climat social mai bun în şcoli, prin formarea unor comportamente non-conflictuale
şi dezvoltarea unor abilităţi sociale care să evite generarea situaţiilor de violenţă.
- o strategie integrată de prevenire, cu implicarea şcolilor, a părinţilor, a asociaţiilor locale, a
centrelor de sănătate, a centrelor de afaceri pentru sprijin şi a serviciilor publice.
Structura activităţilor educativ-preventive instituite este următoarea:
- pregătirea elevilor în direcţia prevenirii delincvenţei juvenile şi a prevenirii victimizării;
- pregătirea consilierilor educativi şi a profesorilor diriginţi în problematica prevăzută;
- întâlniri cu profesori şi părinţi - se vor organiza o dată la două luni în fiecare instituţie de
învăţământ;
- alte activităţi privind informarea şi implicarea elevilor în acţiuni educativ-preventive.
Cauze ale violenţei în şcoală
Violenţa în şcoală este generată de multiple cauze şi factori de influenţă, ale căror efecte se
cumulează si potenţează reciproc, conducând la apariţia unor astfel de fenomene sub variate forme
de manifestare – de la cele mai simple la cele mai grave forme de comportament deviant.

180
Principale cauze ale violenţei sunt cele generate de:
- violenţa în familie (copiii care aparţin unor familii în care se manifestă relaţii de violenţă
preiau aceste ”modele de relaţionare”);
- condiţiile economice (sărăcia extrema în care trăiesc unele familii, inclusiv copiii, îi
împinge pe unii dintre ei la comiterea unor acte de violenta);
- mediul instabil (anumite evenimente intervenite în familie, de genul divorţului sau
decesului unui părinte, precum şi climatul psihoafectiv instabil şi insecurizant în care se
dezvoltă copiii – în familie sau în afara acesteia – pot conduce la manifestări de violenţă
ale acestora);
- lipsa stimei de sine (indivizii cu o imagine de sine defavorabilă se implică în acte de
violentă pentru a compensa sentimentele negative cu privire la propria persoană şi pentru
că astfel obţin acceptarea grupului cu care comit actele de violenţă);
- imaginea violenţei în mass-media (expunerea îndelungata la violenta propagata de către
media îi desensibilizează pe copii, ajungând astfel să o accepte şi să o practice; aceasta cu
atât mai mult cu cât imaginea violenţei în media nu insistă pe consecinţele asupra
agresorului – penale, sociale etc. – si nici pe efectele asupra victimei);
- sistemul legal (cadrul legal permisiv, în unele ţări, privind violenţa tinerilor, situaţie care
nu descurajează recidivarea);
- alienarea (lipsa comunicării şi a unor puncte de conexiune cu comunitatea, a sentimentului
de apartenenţă la aceasta a tinerilor, precum şi lipsa speranţei de reuşită în viaţă; violenţa
şi aderarea la un grup violent creează acestora sentimentul de apartenenţă la o anume
comunitate şi de încredere în viitor);
- rasismul, sexismul, homofobia, stratificarea socială, etnocentrismul (discriminarea
centrată pe diferenţele între indivizi sau grupuri este o sursă de tensiune care poate genera
violenţa; instituţiile pot legitima violenţa prin politici şi practici instituţionale, dând
dreptul indivizilor să practice discriminarea la nivel individual, cu consecinţe minime).
Trăsăturile de personalitate şi impactul asupra comportamentului violent
În analiza trăsăturilor de personalitate şi a influenţelor acestora asupra comportamentului
copiilor şi tinerilor, cele mai frecvente variabilele luate în considerare sunt tendinţele
temperamentale şi structurile de personalitate.
Impulsivitatea, ca trăsătură de personalitate, complică întreaga viaţă relaţională a individului,
predispunându-l către gestionarea violentă a conflictelor şi către preferinţa spre forme de violenţă
fizică imediată şi urgenţa trecerii la act.
Putere si prestigiu- nevoia de afirmare este o caracteristică specifică vârstei adolescenţei.
Afirmarea Eu-lui şi refuzul anonimatului - criza adolescenţei, revendicarea unei noi identităţi,
refuzul anonimatului.
Elevii violenţi se autodefinesc ca persoane interesate de impresia pe care o lasă celorlalţi – să
şocheze, să pară puternici, să pară duri, să inspire frică şi supunere, să provoace pentru a avea
ocazia să reacţioneze agresiv – indiferent dacă este vorba despre relaţiile lor cu colegii sau cu
profesorii.
Tendinţa către comportamentul adictiv - consumul de tutun, alcool şi droguri.
Istoria personală. Experienţa victimizării trăită de elevii violenţi - nu sunt doar autori ai
violenţei, ci şi victime ale violenţei altora. Formele de victimizare la care au fost supuşi elevii
violenţi, sunt următoarele: agresiuni sexuale, furturi în imediata vecinătate a şcolii, hărţuirea (injurii,
ameninţări), în şcoală, agresiuni fizice(bătaie), furturi în şcoală.
Relaţiile cu părinţii, cu familia - fenomenele de violenţă a elevilor se regăsesc la nivelul mediului
socio-familial. În societatea românească, părinţii, fraţii, surorile sunt cei care victimizează cel mai
mult copiii, aceştia sunt privaţi de afectivitate şi resimt carenţe afective în mediul familial.
Elevii care au comis acte de violenţă provin din familii în care există „neînţelegeri permanente” şi
„conflicte grave şi repetate. Dezvoltarea copiilor într-un mediu conflictual şi expunerea lor la acte
de violenţă în familie favorizează preluarea unor modele de conduită agresivă pe care le
transpun în alte contexte, în alte sisteme de relaţii şi, în primul rând, în şcoală, în relaţiile cu

181
colegii şi profesorii.
Un rol important pentru adaptarea/inadaptarea şcolară a copiilor şi pentru succesul sau eşecul
lor şcolar, precum şi pentru apariţia sau prevenirea manifestărilor de violenţă îl are statutul
socio-profesional şi cultural al familiei, dependent, la rândul sau, de nivelul de educaţie. al
părinţilor. Proporţia cazurilor de violentă a copiilor scade pe măsură ce nivelul de educaţie a
familiei este mai ridicat.
În cazul unor familii cu nivel mai redus de educaţie sunt posibile si anumite tendinţe de
nonvalorizare a educaţiei, atitudini rezervate fata de şcoală, reprezentări negative privind rolul si
importanţa educaţiei.(„şcoala este o pierdere de timp, nu foloseşte la nimic”,)
Alte probleme precum sărăcia şi privaţiunile, comportamentele indezirabile ale unor părinţi (abuzul
de alcool, violenţa domestică s.a.), expunerea copiilor la un mediu şi la o cultură a violenţei conduc
la diminuarea capacităţii de autocontrol a acestora şi la exacerbarea problemei violenţei.
În astfel de condiţii, şcolii îi revine un rol dificil în combaterea comportamentului violent al elevilor,
succesul eforturilor acesteia fiind nu de puţine ori îndoielnic, cu atât mai mult cu cât chiar la nivelul
instituţiei şcolare există o serie de probleme şi deficienţe care-i relativizează acest rol.
Mediul şcolar - factor de influenţă al violenţei
sursele de violenţă provin din situaţii ca:
- neadaptarea practicilor pedagogice la nevoile şi specificul noilor generaţii;
- perpetuarea relaţiilor de dependenţa şi subordonare a elevilor faţă de profesori, în
detrimentul iniţiativei şi independenţei elevului în procesul de învăţare;
- preponderenţa comunicării pe axa profesor-elev si oportunităţile limitate ale elevilor de a
comunica între ei în procesul de învăţare;
- atitudini de ignorare sau dispreţ ale profesorilor faţă de elevi, care conduc la pierderea
încrederii în sine a elevilor;
- evaluare neobiectivă, etichetarea, inducerea sindromului eşecului şcolar;
- abuzul de măsuri disciplinare, sancţiuni inegale sau pedepse.
Elevii aşteaptă o relaţie bazată pe negociere, independenţă, pragmatism, iniţiativă şi empatie în
raport cu profesorii lor, în timp ce cadrele didactice îşi doresc o relaţie de dependentă, control,
autoritate si conformism.
Profesorii se referă mai ales la aspecte ce ţin de sistemul educaţional, de organizarea şi
administrarea şcolilor:
- programa prea încărcată, ca sursă de oboseală şi stres pentru elevi;
- programul şcolar dezavantajos (atunci când programul se termină seara târziu este cu atât
mai probabil ca elevii sau profesorii să fie implicaţi în situaţii de violenţă în vecinătatea
şcolii);
- numărul mare de elevi într-o clasă, care nu permite tratarea diferenţiată şi o bună
comunicare cu toţi elevii;
- dificultăţi de adaptare a metodelor pedagogice la caracteristicile unor elevi dificili;
- precaritatea infrastructurii şcolare, care nu permite organizarea unor lecţii mai atractive
pentru elevi;
- în unele şcoli, lipsa unui specialist în domeniul consilierii elevilor cu dificultăţi
comportamentale.

Deficienţele de comunicare – fundamentul cauzelor şcolare ale violenţei elevilor

Unii elevi argumentează comportamentul violent prin faptul că unii profesori nu sunt deschişi la
comunicare. Este evident că, elevii au aşteptări mult mai ridicate privind relaţia lor cu profesorii,
doresc ca aceştia sa fie mai deschişi, mai direcţi, mai apropiaţi de problemele lor.
Elevii resimt impunerea autorităţii profesorului ca o sursă importantă a reacţiilor de tip violent.
Aceasta, cu atât mai mult, cu cât opinia lor în legătură cu profesionalismul şi pregătirea cadrelor
didactice este de multe ori destul de critică

182
Programe şcolare încărcate – factor de stres pentru elevi
Unii profesori sunt de părere că unul dintre factorii importanţi de stres pentru elevi sunt
programele şcolare prea încărcate şi programul şcolar supraaglomerat. De asemenea, în opinia
unora dintre aceştia, supraîncărcarea programelor reprezintă, în acelaşi timp, un obstacol în
efortul de a stabili o comunicare mai bună cu elevii.
Cauze ale violenţei elevilor induse de contextul social
Scăderea autorităţii părinţilor – este una dintre cauzele majore menţionate de către
directorii de şcoală ca fiind determinantă în apariţia fenomenului violenţei la copii.
Timpul insuficient acordat de părinţi copiilor
Timpul pe care familia îl acordă copiilor este redus, fapt care are ca primă consecinţă
nesupravegherea acestora în activităţile pe care le desfăşoară în afara programului şcolar –
acasă, în faţa televizorului sau în timpul liber, în grupurile de prieteni. Părinţii recunosc că din
cauza serviciului şi a grijii de asigura un nivel de trai decent, nu mai reuşesc să facă faţă
responsabilităţii pe care o au, de a proteja copilul de efectele nedorite ale factorilor externi
familiei, în condiţiile în care aceşti factori sunt din ce în ce mai agresivi. Printre aceştia sunt
enumeraţi: televiziunea, Internet-ul, jocurile pe computer, grupurile de prieteni şi tot ceea ce
se întâmplă în jurul copiilor în ziua de azi.
Influenţa negativă a mass-media
În ierarhia modelelor de succes pe care tinerii le selectează din mediul social, se
află vedetele de televiziune, cu un procent aproape de două ori mai mare decât cel acordat
membrilor familiei ca modele de succes. Tot televiziunea reprezintă cel mai important factor
de influenţă în alegerea modelelor de succes, pe locul secund aflându-se familia, iar pe ultimele
locuri aflându-se profesorii şi consilierii din şcoli.
Accesul nelimitat la televizor reprezintă pentru elevi un pericol pentru următoarele motive:
- Copiii urmăresc emisiuni TV care nu le sunt destinate, ignorând semnele de avertizare ale
Consiliului Naţional al Audiovizualului;
-Multe emisiuni, în special cele de ştiri, şi multe filme abundă în informaţii, imagini şi
secvenţe pline de violenţă;
- Copiii manifestă uneori tendinţa de a imita comportamente observate în emisiuni, filme
TV, considerând că ele reflectă realitatea aşa cum este ea, deci aşa este normal;
- Copiii petrec prea mult timp în faţa televizorului, fără a mai avea interes pentru alte
activităţi, în special cele de lectură, sau alte tipuri de activităţi care le-ar putea fi de mai
mare folos pentru evoluţia lor ulterioară (de exemplu, practicarea unui sport sau
desfăşurarea unor activităţi extraşcolare).
Cauzele de context social mai larg ale violenţei şcolare
Anturajul din afara şcolii
Programe TV, filme (care promovează modele de conduită agresivă sau violentă)
Mediul de rezidentă (cartier „rău-famat")
Jocuri video cu conţinut agresiv
Publicaţii cu influenţe agresive, Internet
Factori de ordin macro-social – reprezintă un alt palier la care se situează cauzele
invocate ca fiind determinante pentru apariţia fenomenului violenţei la elevi.
Aici este invocată mai ales criza valorilor din societatea românească, ce are ca şi consecinţă
lipsa modelelor sau opţiunea elevilor pentru anumite modele care reflectă această criză a
valorilor sau suveranitatea anumitor valori tributare societăţii consumului şi a mass-media în
care trăiesc.
O altă cauză a comportamentelor neadecvate ale profesorilor fată de elevi, este lipsa competenţelor
de management al clasei, lipsa abilităţii generale de a coordona activitatea clasei de elevi.
Aceste carenţe în dezvoltarea competentelor de management al clasei au un impact direct
asupra relaţiei profesor-elevi, determinând comportamente neadecvate ale cadrelor
didactice: impunerea forţată a autorităţii, dificultăţi în relaţionarea cu elevii, utilizarea
unor stiluri didactice „magistrocentriste” sau de tip „laissez-faire”, ineficiente din punct de

183
vedere educaţional etc.
Insuficienta pregătire psihopedagogică a profesorilor
Lipsa competenţelor psihopedagogice determină o insuficientă cunoaştere a personalităţii elevului şi
are consecinţe directe asupra calităţii activităţii didactice prin: incapacitatea adaptării
demersului educativ la particularităţile de vârsta ale elevilor, alegerea de strategii de
predare si evaluare ineficiente, relaţii profesor-elev deficitare etc. Toate acestea conduc în
multe cazuri si la comportamente neadecvate ale profesorilor faţă de elevi, care ţin de aria
violenţei şcolare.
Stresul şi oboseala cadrelor didactice
Se consideră că această profesie implică un grad ridicat de stres, determinat de diferite variabile:
factori fizici (nivel ridicat de zgomot, lipsa unor facilităţi pentru desfăşurarea activităţii didactice în
condiţii optime), factori ce ţin de specificul muncii didactice (orar încărcat, responsabilităţi şi roluri
multiple), relaţionări multiple cu persoane de diferite vârste (elevi, alte cadre didactice, părinţi).
Sub influenţa acestor factori, profesorii recunosc că acţionează uneori în mod neadecvat, fapt care
influenţează negativ calitatea activităţii didactice, reduce stima de sine a elevilor, afectează
rezultatele şcolare şi comportamentul acestora.
Experienţa didactică insuficientă
Experienţa în profesie este, cel puţin teoretic, un factor care îl ajută pe cadrul didactic să îşi
cunoască mai bine elevii, să îşi adapteze activitatea la specificul clasei şi să rezolve eventualele
situaţii problematice.
Lipsa vocaţiei pentru profesia de cadru didactic
absenta unor asemenea aptitudini specifice profesiei didactice este
considerata a fi cauza a rezultatelor nesatisfăcătoare ale activităţii profesorului, cu
rezultate negative şi în ceea ce priveşte comportamentul şi atitudinile sale faţă de elevi.
Lipsa continuităţii în activitatea unor cadre didactice la aceeaşi clasă fluctuaţia cadrelor
didactice determină dificultăţi pentru elevi (conform declaraţiilor profesorilor şi părinţilor
investigaţi): probleme de adaptare la stilurile variate ale diferiţilor profesori, dificultăţi de stabilire a
unor relaţii educaţionale de durată.
Activităţi şi măsuri de prevenire iniţiate sau organizate de şcoală
Principalele tipuri de activităţi de prevenire a fenomenelor de violenţă organizate la nivelul
unităţii de învăţământ sunt:
- acţiuni de conştientizare de către elevi a efectelor negative ale violenţei organizate în
majoritatea instituţiilor;
- organizarea unor întâlniri si discuţii cu autorităţi din poliţie
- organizarea cu părinţii a unor activităţi pe tema prevenirii violenţei şcolare;
- dezvoltarea unor programe de formare a cadrelor didactice privind managementul clasei,
dezvoltarea abilităţilor de comunicare, rezolvarea de conflicte
Alte iniţiative în organizarea unor activităţi de prevenire, sunt următoarele:
- organizarea de lectorate cu părinţii;
- organizarea de activităţi culturale cu implicarea copiilor de etnii şi vârste diferite, la care
au participat, alături de elevi, părinţi şi profesori;
- schimburi de experienţă între şcoli pe tematica prevenirii violenţei;
- activităţi extraşcolare în care au fost observate şi analizate fenomene de violenţă şcolară;
concursuri între clase (“clasa cea mai cuminte”), organizarea de spectacole, scenete vizând
prevenirea violentei;
- implicarea comitetului de părinţi în angajarea unui gardian al şcolii;
- colaborarea cu organizaţii non-guvernamentale pentru prevenirea violenţei; întâlniri cu
reprezentanţi ai societăţii civile sau ai comunităţii; implicarea bisericii;
- dezbateri tematice organizate cu elevii, organizarea „săptămânii toleranţei” în şcoală.
introducerea în curriculumul la decizia şcolii (CDS) a unor teme privind: dezvoltarea
abilităţilor de comunicare, rezolvarea de conflicte, promovarea cooperării;
- participarea/implicarea elevilor în proiecte care vizează reducerea violenţei şcolare .

184
Principalele tipuri de activităţi, ce pot fi desfăşurate de consilierii şcolari în acţiuni de prevenire a
violenţei, sunt următoarele:
- dezbateri pe tema violenţei în general şi a celei şcolare în special;
- consilierea unor elevi care au comis acte de violenţă;
- consiliere sau asistenţă acordată părinţilor elevilor cu comportament deviant;
- elaborarea şi distribuirea de materiale informative pe tema violenţei şi a prevenirii
acesteia;
- asistenţă sau consiliere acordată familiilor elevilor în care se manifestă relaţii conflictuale
sau situaţii de violenţă;
- prezentarea unor studii de caz referitoare la violenţa şcolară şi la modalităţi de soluţionare;
- realizarea periodică a unor evaluări psihologice ale elevilor;
- organizarea unor activităţi cu părinţii pe tema violenţei şi a prevenirii acesteia.
Unele recomandări privind ameliorarea violenţei şcolare

Identificarea timpurie a elevilor cu potenţial violent şi a cauzelor care pot determina

manifestări de violenţă a acestora, prin implicarea cadrelor didactice si a personalului
specializat (consilieri şcolari, psihologi, asistenţi sociali, mediatori).
Elaborarea si derularea unor programe de asistenta individualizata pentru elevii
implicaţi (ca autori sau ca victime) în cazuri de violenţă.
Implicarea activă a elevilor cu potenţial violent sau care au comis acte de violenta în
programe de asistenţă derulate în parteneriat de către şcoală şi alte instituţii
specializate.
Valorificarea intereselor, aptitudinilor şi capacităţii elevilor care au comis acte de
violenţă prin implicarea acestora în activităţi şcolare şi extra-şcolare (sportive, artistice)
Transformarea regulamentului de ordine interioară, specific fiecărei şcoli, din
instrument formal în mijloc real de prevenire.
Asigurarea unui mediu şcolar adecvat pentru derularea activităţilor didactice în condiţii
optime.
În concluzie, să nu uităm însă că violenţa şcolară este un fenomen complex
cu o cauzalitate multiplă şi diverse modalităţi de manifestare.
Să recunoaştem că, e mai eficient să previi un act de violenţă, decât să intervii
atunci când acesta s-a produs deja.
De aceea, să reflectăm mai mult asupra practicilor noastre şcolare, asupra viziunilor despre
educaţie şi rolul acesteia, asupra a ceea ce ne dorim de la comunicarea cu elevii, părinţii, profesorii
sau alţi membri ai comunităţii.

Bibliografia:
Violenţa în şcoală - Anghel F., Balica M, ş.a., Institutul de Ştiinţe ale Educaţei, UNICEF, Editura
Alpha MDN, Bucureşti, 2006
Violenţa în mediul şcolar- Salavastru D., Editura Polirom, Iaşi, 2003.
Violenta. Aspecte psihosociale – Neculau A. , Editura Polirom, Iaşi, 2003.

STRATEGII PENTRU MENŢINEREA

DISCIPLINEI LA CLASĂ

Prof. Voicu Mihaela

Şcoala Genarală cu cls. I-VIII Miceşti,jud. Argeş

185
 Educaţia este o acţiune organizată care presupune, cu necesitate, acceptarea şi respectarea
unor cerinţe, reguli şi dispoziţii elaborate şi impuse din exterior, concomitent cu instituirea unor
modalităţi de control asupra acceptării şi respectării lor.
Disciplina impune câteva reguli astfel asigurând ordinea exterioară indispensabilă oricărei
acţiuni organizate.
Mecanismele de a preveni, interveni şi a rezolva problemele disciplinare presupune strategii
de intervenţie ale cadrului didactic, de natură managerială; prevenţia este mult mai importantă
(valoric) decât rezolvarea postfactum ale unor situaţii de criză.
Grupul-clasă, şi chiar şi cadrul didactic, tinde să-i valorizeze pe aceia care se supun foarte
uşor normelor explicite, dar este bine să-i aprecieze şi pe dizidenţi, pentru că critică şi curajul de
care dau dovadă.
Autoritatea profesorului nu se reduce la posesia cunoştinţelor de specialitate, ci derivă şi din
capacitatea acestuia de a alterna strategiile didactice, adaptându-le sistemelor educaţionale, de a
repartiza responsabilităţi elevilor (apelând chiar şi la delegare) de a mobiliza elevul spre cooperare,
de a purta un dialog real profesor-elev.
Ideile de mai jos aparţinând lui Sharon Berry vizează câteva strategii de menţinere a
disciplinei la clasă. Studiile arată că principalele cauze care facilitează apariţia unor manifestări
nedorite în clasă sunt :
- inconsecvenţa cadrului didactic
- planificarea ineficientă a dascălului
- lipsa de respect a dascălului ridică uneori probleme
În general tulburările de conduită ale elevului sunt şi consecinţe ale unui management
defectuos al clasei.
I. PRINCIPII FUNDAMENTALE
# Dovedeşte autodisciplină.
# Relaţia cu părinţii elevilor este bine să fie una de colaborare/cooperare.

II. PREGĂTIRI NECESARE

# Estetizează sala de clasă pentru a putea desfăşura ore ordonate şi disciplinate.
Cooptează şi părinţii în acest demers.
# Menţine un microclimat plăcut.
# Fii organizat(ă).
# Stabileşte secvenţe repetitive pentru fiecare activitate educativă.
# Foloseşte aşezarea băncilor ca pe o metodă de realizare a unei bune discipline.
# Stabileşte împreună cu elevii regulile clasei tale.
# Încurajează-i pe elevii care respectă regulile.
# Punctualitatea este esenţială.
# Pregăteşte-ţi temeinic activitatea de predare. Utilizează diverse metode interactive.
# Adaptează sarcinile de predare capacităţilor de învăţare ale elevilor.
# Nu utiliza materiale care solicită prea mult timp pentru prezentare şi care pot crea confuzie.
# Respectă stilurile diferite de învăţare ale elevilor, precum şi caracteristicile lor de personalitate.
# Concentrează-te asupra a ceea ce elevii vor face şi mai puţin asupra a ceea ce ei vor citi, vor scrie,
vor spune.

# Dirijează sarcinile de învăţare către niveluri superioare ale gândirii ( dincolo de memorare şi de
înţelegere – vezi taxonomia lui Bloom ).
# Asigură elevilor ocazia de a se organiza şi de a se grupa în echipe. Încurajează cooperarea şi
competiţia non-antagonică.
# Dă tuturor elevilor, chiar şi celor mai dificili, posibilitatea de a accepta roluri
responsabile de conducători, deoarece acestea pot influenţa pozitiv atitudinea acestora.

186
# Transmite-le elevilor ideea că eşti mândru(ă) de ceea ce ei devin şi de ceea ce ei realizează, fapt
care asigură concentrarea ta ca manager pe evoluţie (progres) şi nu pe perfecţiune.
# Fii un model pentru elevi prin modul în care faci faţă crizelor, dezamăgirilor,
frustrărilor şi mâniei.
# Fii tu însăţi / însuţi.
# Insistă pe respectul faţă de ceilalţi(adulţi).
# Respectă elevii.
# Manifestă optimism pedagogic.
# Fii consecvent(ă).
# Fii corect(ă), fără discriminări şi favoritisme.
# Utilizează ascultarea activă.
# Nu te enerva.
# Nu umili elevii şi evită sarcasmul.
# Nu reacţiona exagerat şi nu transforma incidentele minore în confruntări majore.
# Nu interveni dacă ştii că un comportament nedorit va dispărea de la sine.Ignoră-# Nu ameninţa cu
nici o acţiune pe care nu poţi sau nu o vei îndeplini.
# Tratează comportamentul nedorit în mod individual; nu generaliza şi nu culpabiliza întregul grup
pentru acesta.
# Dacă unele comportamente nedorite sunt răspândite în întreaga clasă, concentrează-te asupra
liderului acesteia. Poţi recurge şi la o probă sociometrică.
# Nu pune elevii în postura de a-şi pârâ colegii.
# Dovedeşte că ai simţul umorului.
# Ironia este o formă a agresivităţii verbale; utilizată în exces şi în momente nepotrivite creează
tensiune.
# Când ai greşit, recunoaşte acest lucru. Uneori poţi să-ţi ceri chiar şi scuze.
# Alcătuieşte un istoric al clasei (album, mapă cu lucrări ale elevilor, diplome etc.).
# Trimite-le părinţilor atât informaţiile negative, cât şi cele pozitive, începând cu cele pozitive. Ţine
permanent legătura cu părinţii elevilor.
# Propune-ţi zilnic să ai mai degrabă interacţiuni pozitive decât negative, atât cu clasa în general,
cât şi cu elevii care creează probleme.

III. STRATEGII SPECIFICE

# Utilizează tăcerea ca mijloc corectiv.
# Încearcă să nu te adresezi clasei până când nu ai certitudinea că toţi elevii ascultă.
# Încearcă să stabileşti un contact vizual permanent cu elevii.
# În vederea semnalării unui comportament (in)disciplinat al elevului, aşează în dreptul său, pe
bancă, steguleţe sau steluţe, diminuând sau mărind, după caz, numărul lor.
# Evită întrebările al căror răspuns este aşteptat după o ordine previzibilă.
# Fii gata să schimbi metoda de lucru cu una de genul întrebare-răspuns, când simţi că elevii au
obosit să te asculte.
# Orientează-i pe elevi către operaţia de extragere a unor principii de viaţă din conţinutul predat.
# Solicită sarcini precise de la elevi.
# Recunoaşte cele mai mici îmbunătăţiri în comportamentul elevilor.
# Remarcă orice comportament care-ţi place.
# Comunică cu elevul indisciplinat, întrebându-l dacă şi cum poţi să-l ajuţi.
# În situaţii dificile foloseşte o voce scăzută pentru discursul în clasă; nu ridica tonul pentru ca
elevul să depună un efort în plus pentru a te asculta, în loc să vorbească sau să facă gălăgie.
# Manifestă răbdare.
# Recunoaşte că atunci când un elev persistă în indisciplină, acest fapt este deseori un semn al unei
nevoi mai profunde, de obicei nevoia de atenţie sau de dragoste.
# Evită pedepsele care umilesc elevul.

187
IV. METODE DE INTERVENŢIE PERSONALĂ
# Explică-i clar elevului în ce constă comportamentul lui nedorit.
# Încearcă să-l faci să înţeleagă că ceea ce a făcut este un lucru dăunător pentru întreaga clasă,
evitând întrebări de genul: ,,De ce te porţi aşa?” pentru că el rareori ştie de ce !
# Arată-i elevului că ai încredere în el.
# Aminteşte-i comportamentul pe care îl aştepţi de la el.
# Dacă elevul se comportă într-un anumit fel, înseamnă că acceptă şi consecinţele care decurg din
aceasta. Ajută-l pe elev să înţeleagă că el şi-a ales sancţiunea.
# Asigură-l pe elev că te interesează persoana sa.
# Dacă crezi că e nevoie, aminteşte-i consecinţele care se pot produce atunci când problemele
continuă.
# Dacă se repetă comportamentul nedorit, poţi să închei cu el un acord scris cu privire la
comportamentul său.
# Nu discuta situaţia elevului cu alte persoane; confidenţialitatea este fundamentală.
# Ia legătura cu părinţii, dar dovedeşte tact, considerându-i aliaţi şi nu salvatori.
# Izolarea, interzicerea participării la unele activităţi etc. sunt eficiente mai ales pentru elevul
care doreşte să fie pe placul celorlalţi.
# Laudă şi încurajează !!!

BIBLIOGRAFIE:
Romiţă, B, Iucu, „Managementul şi gestiunea clasei de elevi”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000

ROLUL OPERATIV AL ELEVILOR ÎN

PREVENIREA ŞI COMBATEREA
MANIFESTARILOR AGRESIVE

CHIRILĂ AURORA
CALENIC JENICA
LICEUL TEORETIC „DECEBAL” – CONSTANŢA

„Brutalitatea se naşte din frică” (N. Iorga)

Violenţa poate fi întâlnită practic oriunde. Dacă deschidem ziarele, putem citi despre
războaie în diferite părţi ale lumii. Dacă deschidem televizoarele, vedem oameni ridicând vocea sau
trăgând unii în alţii. Dacă observăm copii jucându-se, vedem că ei joacă jocuri precum „Împuşcă-l
pe cel rău”. Aflăm tot timpul despre rata înaltă a criminalităţii stradale.
Problema violenţei a căpătat mai multă gravitate pentru societatea civilă odată cu
mediatizarea ei tot mai intensă. Conflictele din şcoli sunt tot mai des mediatizate în presă, la
televizor, radio sau pe Internet.
Cu cât violenţa din viaţa societăţii este mai des popularizată de mass media, cu atât violenţa
şi agresivitatea tinerilor va creşte
Uneori violenţa este acceptată ca singura cale de a rezolva conflictele. Acest lucru produce
numeroase probleme, deoarece copiii învaţă din mediul în care trăiesc. Cu cât mediul cultivă mai

188
 mult violenţa, cu atât copiii se vor obişnui mai mult cu ea, văzută ca o cale practică şi sănătoasă de
rezolvare a conflictelor.
Pentru a schimba această mentalitate, copiii ar trebui să înveţe:
a) să recunoască violenţa;
b) să discearnă între agresiune şi neagresiune;
c) să preia controlul în situaţiile de criză cu ajutorul unor strategii eficiente
d) să ofere căi multiple de rezolvare efectivă, nonviolentă, a situaţiilor de utilizare a violenţei;
Dacă formele şi conţinuturile activităţilor educaţionale corespund cerinţelor actuale ale
tinerilor atunci aceştia sunt mai disponibili în preluarea şi adaptarea comportamentului lor la unele
dintre acestea
Pentru cei care trăiesc în medii în care înţelegerea, cooperarea şi comunicarea eficientă pot fi
experimentate şi practicate, multe probleme se rezolvă „automat“.
Cu toate acestea, nimeni nu duce o viaţă total lipsită de conflicte.
Există numeroase moduri de rezolvare a problemelor, interesante şi de succes, folosite cu tot
mai multă eficacitate chiar şi în situaţii diferite.
Nu întotdeauna este nevoie să se explice aceste principii în detaliu. Pentru membrii multor
grupuri, însăşi participarea ca atare la activitatea grupului contează cel mai mult, pe lângă discuţiile
despre propriile descoperiri şi experienţe. Această trăsătură este caracteristică pentru o comunitate ai
cărei membri cooperează şi îşi acordă sprijin reciproc.
Rezolvarea problemelor este numai partea vizibilă a aisbergului: cooperarea, comunicarea şi
dobândirea încrederii sunt, în esenţă, pilonii ascunşi pe care se sprijină succesul rezolvării
conflictelor.
Activitatea de faţă permite o abordare mai profundă a subiectelor legate de violenţă.
Proiectul şi-a propus educarea non-violentă a copilului astfel încât acesta să nu preia modelul
comportamental violent, să nu înţeleagă şi accepte violenţa ca pe ceva firesc, să înveţe să îşi
gestioneze propriile conflicte şi să asimileze metode de relaţionare non-violente, să dezvolte şi să
adopte un comportament echilibrat în relaţiile cu ceilalţi.
Obiectivul general al proiectului vizează dezvoltarea unor structuri şi mecanisme de
informare, formare, monitorizare şi comunicare la nivelul şcolii în domeniul prevenirii şi combaterii
fenomenelor de violenţă; realizarea unei mai strânse colaborări între elevi; elevi şi cadrele didactice
cu scopul de a limita şi combate agresivitatea şi violenţa în şcoală.
Obiective specifice:
 dezvoltarea unui sistem de monitorizare a fenomenului violenţei şcolare;
 implemetarea unor activităţi de conştientizare a problematicii violenţei şcolare;
 crearea unui grup de elevi cu competenţe în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei
şcolare capabili să p;
 dezvoltarea, promovarea şi implementarea unor modele de schimbare a
comportamentului prin activitati de educaţie de tipul „peer to peer ” (educaţie între egali)
în liceu;
De ce să-i implicăm pe elevi în programe de eliminare a violenţei?
Elevii pot contribui dar au şi dreptul de a fi implicaţi în toate activităţile de eliminare a
violentei. Argumentele pentru participarea lor sunt:
• Reprezintă o sursă unică de informaţii şi dovezi privind natura şi experienţa violenţei.
• Oferă informaţii legate de complexitatea vieţii lor sociale, dilemele cu care se confruntă şi
opţiunile pe care le fac
• Susţin cu multă eficienţă, aducând autenticitate şi fortă argumentelor
• Elevii cărora li se acordă aceste împuterniciri se vor simţi mai încrezători în a vorbi şi a se
proteja singuri de violenţă
• Permit ca problemele lor să fie vizibile ceea ce ajută îmbunătăţirea sistemului de protecţie
Resurse umane:
• Elevi moderator, profesori
Grupul ţintă

189
 - elevii claselor a IX-a şi a X-a

Temele dezbatute în grupurile de lucru sunt:

“Ce este conflictul?”
“Fii inteligent nu fii violent”
“ Adolescenţa fără violenţă”
“Comunicarea non-violentă”
“Rezolvarea conflictelor”
“ Brutalitatea se naşte din frică”
“Scenarii de conflict”
„Agresivitatea intoleranţei”
“Indiferenţa te face complice”
“Violenţa este răspunsul mediocrităţii la inteligenţă”
“Conflictele fac lumea să mearga înainte”

Modalităţi şi instrumente de monitorizare şi evaluare

Monitorizarea şi evaluarea au fost centrate pe obiective. Ca instrumente de evaluare s-au
folosit: observarea pe bază de grilă, chestionare, produse din activităţile individuale sau de grup
realizate pe parcursul derulării programului, fotografii, etc.
Tehnici de lucru:
Lucru frontal şi pe echipe constituite aleatoriu
Mediatizarea s-a realizat prin:
• Afişaj
• Pliante
Rezultate:
• Schimbarea atitudinii adolescenţilor faţã de problemele existenţiale;
• Conştientizarea importanţei comunicãrii la nivel şcolar (elev-profesor, elev-elev) şi familie;
• Câştigarea încrederii în sine şi cadrele didactice ce doresc o colaborare directã cu elevii;
• Trezirea interesului pentru problematizare şi soluţionare;
Concluzii:
Violenţa şcolară nu include numai acţiunile explicit violente, care intră în sfera penalului, ci
şi o serie întreagă de violenţe mai subtile (intimidări, tachinări, ironii, agresiuni verbale etc.).
sentimentul de siguranţă diferă mult de la un elev la altul, la fel ca şi normele sau valorile prin
prisma cărăoa un fapt este caracterizat ca violent. Prin intermediul chestionarelor aplicate au fost
investigate aceste aspecte mai puţin vizibile ale violenţei, legate de cele mai multe ori de atitudini
ostile sau intimidări ale actorilor din şcoală.
Investigaţia prin chestionar a ajutat echipa de proiect să identifice formele curente de
violenţă în şcoală, contextul în care apar actele de violenţă şi să afle opiniile elevilor privind
combaterea acestui fenomen.
Principala formă de violenţă între elevi a fost menţionată ca fiind agresiunea verbală. Astfel
există mulţi elevi victime ale limbajului violent. Ca urmare, apar situaţii conflictuale în relaţionarea
cu ceilalţi elevi: jigniri legate de diferite ritmuri de dezvoltare fizică, ironizarea unor trăsături fizice
specifice anumitor elevi, vestimentaţie etc. În acest context putem considera asemenea
comportamente nu ca etichetări, ci ca simple manifestări determinate de specificul vârstei.
Elevii cad de multe ori victime comportamentului menţionat în chestionar ca agresiune
nonverbală. Aceasta ia uneori forme mai uşoare – ignorarea mesajelor transmise, neacordarea de
atenţie. Datele investigaţiei au arătat că există situaţii in care agresiunea nonverbală se exprimă în
forme chiar mai grave: gesturi, priviri ameninţătoare, însoţite de acţiuni de marginalizare a unor
elevi. Chiar dacă ponderea nu este ridicată prezenţa acestor manifestări nu este de neglijat.
Actele de violenţă care se produc în afara şcolii, mai exact în vecinătatea acesteia, având
în vedere atât agresiunile care se petrec între elevi, cât şi cele provocate de alte persoane din jurul
şcolii şi cărora le cad victime elevii din şcoală sunt şi ele destul de numeroase.

190
 Peste 64% dintre subiecţii chestionaţi au fost implicaţi în conflicte care au degenerat cu
violenţă, ceea ce înseamnă că astfel de conflicte există în şcoli şi atunci ar trebui întrebat ce se poate
face ca acest fenomen să nu ia amploare. Elevii au spus că şcoala ar putea să aplice regulamentul
şcolar cu stricteţe.
De asemenea ei alocă o parte din responsabilitate comportamentului neadecvat al elevilor şi
profesorilor care, spun ei, dacă ar folosi dialogul ar duce la aplanarea conflectelor din clasă.
Ca direct responsabil de comportamentul agresiv se pare că este, în opinia lor, anturajul.
De asemenea se pare că mass-media are şi ea o responsabilitate asupra problemelor cu care
se confruntă tineretul din ziua de azi, deoarece aproximativ 65% au spus da, e posibil.
Problemele cu care se confruntă adolescenţii nu pot fi explicate prin prisma unui proiect ca
cel în cauză, deoarece adolescenţa este o perioadă foarte dificilă în procesul de formare şi educare a
tânărului, perioadă în care sunt interiorizate normele şi valorile dezirabile în societate.
Educarea adolescentului este un proces destul de complex care nu dă întotdeauna rezultate
pozitive.

Bibliografie:
1. Cosmovici Andrei, Luminiţa Iacob – Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 1998
2. Eysenk Hans, Eysenk Michael – Descifrarea comportamentului uman, Editura Teora,
Bucureşti, 1998
3. Susan Morris Shaffer, Linda Perlman Gordon – Cum să comunici cu băieţii adolescenţi,
Editura Amaltea, Bucureşti, 2006
4. Susan Morris Shaffer, Linda Perlman Gordon – Cum să comunici cu fetele adolescente,
Editura Amaltea, Bucureşti, 2006
5. Munteanu Anca – Psihologia copilului şi a adolescentului, Editura Augusta, Timişoara,
1998
6. Păunescu Constantin – Agresivitatea şi condiţia umană, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994
7. Pârvulescu Ion – Sociologia devianţei, Editura Universitas, Petroşani, 2005
8. *** - Prevenirea şi combaterea violenţei în şcoală, UNICEF, 2006

AGRESIVITATE, AGRESIUNE, VIOLENŢĂ

Iuliana Roman, C. N. L „Zinca Golescu”

Gina Apostol, C. N. L „Al. Odobescu”

Un asemenea subiect este destul de dificil de abordat, deoarece ar părea o contradicţie în

termeni: şcoala implică cel două aspecte pozitive ale vieţii sociale: copiii şi educaţia acestora, iar
violenţa ar părea că nu-şi are locul într-un asemenea context. Totuşi, violenţa există şi poate lua
diferite forme, în funcţie de factorii implicaţi, copii-copii, cadre didactice -copii, părinţi-cadre
didactice şi, uneori, chiar între cadrele didactice. Violenţa poate îmbrăca forma acţiunilor
191
individuale sau de grup, iar modurile în care aceasta se manifestă sunt diverse: verbală, fizică sau
chiar şi psihologică.
Clasa este un grup social mic şi prezintă caracteristici proprii grupurilor sociale mai mari cum
ar fi scopuri, norme, roluri sau coeziunea de grup. Clasa este o reflectare în miniatură a
problematicii unei societăţi. La baza construcţiei grupului-clasă stau unele seturi de norme, reguli
care reglează desfăşurarea activităţii şcolare. De cele mai multe ori, aceste norme îşi au sorgintea în
normele grupurilor sociale mari, deci şi în cazul grupurilor şcolare pot să apară, ca şi la grupurile
sociale, abateri de la aceste reguli de comportament.
În accepţiunea Dicţionarului de Sociologie „Agresivitatea exprimă comportamentul verbal
sau acţional, ofensiv, orientat spre umilirea, minimalizare şi chiar suprimarea fizică a celorlalţi”. În
diferite lucrări de specialitate, există o distincţie între agresivitate, agresiune şi violenţă. Astfel,
atitudinea agresivă -agresivitatea- implică intenţia, scopul distructiv. Agresiunea este trecerea de la
intenţie, la actul propriu-zis, de la gând la faptă. Violenţa reprezintă o formă de agresivitate
extremă, care ia forma de agresivităţii acute, limitată temporal, o izbucnire iraţională, caracterizată
în special prin folosirea forţei fizice. Se poate considera drept violenţă şi insulta, constângerea prin
şantaj, ameninţarea, furtul. În situaţiile de criză şcolară sau extraşcolară, nu doar copiii care au
înclinaţii sau trăsături patologice reacţionează iraţional şi au comportamente necugetate. Abaterea
comportamentală gravă este o atitudine antisocială gravă prin care se poate ajunge la încălcare
legilor, sancţionabilă judiciar. De aceea este importantă cunoaşterea factorilor care contribuie la
sporirea agresivităţii şi combaterea acestora.
Sistemul de învăţământ din ţara noastră conduce la o selecţie a grupurilor de elevi. Aceasta se
transpune în practică prin constituirea unor clase relativ omogene, cu trăsături psiho-sociale comune.
Între astfel de grupuri există diferenţe în experienţa de viaţă, în atitudini, în preocupări, aşteptări,
ţeluri, ceea ce statistic, duce la forme de violenţă diferite. Cauzele manifestărilor agresive sunt
diferite: subaprecierea, mecanisme de apărare, frica, frustrarea, înlocuirea performanţelor şcolare cu
violenţa, pentru câştigarea „respectului” colegilor. Agresivitatea ar putea fi şi rezultatul urmării unui
model, din anturaj sau din familie sau doar lipsa de control în anumite situaţii limită. Semnele
atitudinii agresive pot observate deseori în clase: distrugerea bunurilor materiale ale şcolii, chiulul,
atitudinea sfidătoare faţă de profesori, agresarea verbală şi fizică a colegului defavorizat, a celui „de
la ţară”, a celui mai slab, a celui mai timid.
Violenţa se poate manifesta şi între profesor şi elev, atât într-un sens, cât şi în celălalt. Şcoala
de tip vechi aprecia modelul profesorului autoritar, inflexibil, dur, un adevărat stăpân peste
„domeniul” său, nu numai în sens profesional. Un astfel de profesor, prin atitudinea sa exagerat
autoritară, poate fi perceput astăzi ca un adevărat agresor. Limbajul său ironic poate umili elevul,
„glumele” răutăcioase făcute pe seama inteligenţei, fizicului sau familiei acestuia îi pot produce
lezări ale percepţiei sinelui şi scăderea în ochii clasei, ducând la modificări de comportament. În
ultimii ani s-a schimbat opinia publică asupra acestui tip de profesor, care odinioară era
„îndreptăţit”, sau chiar rugat să aplice corecţii.
Nu mai puţin îngrijorătoare este situaţia în care unii elevi agresează profesorul, verbal, gestic
şi chiar fizic. Prestigiul şcolii fiind în scădere, importanţa respectului, măcar formal, este deosebit de
important. Nu întotdeauna profesorul reuşeşte să menţină distanţa firească profesor-elev, iar
consecinţele pot fi deosebit de grave. Aici, un rol important îl au părinţii copilului, care prin
atitudinea lor sau prin lipsa de atitudine contribuie la escaladarea situaţiilor conflictuale care pot să
degenereze în violenţă. Interesantă este şi poziţia mass-media, care în astfel de situaţii apreciază că
vina este tot în şcoală, în incapacitatea dascălilor de a se impune, că „şcoala nu mai este cea de altă
dată”, când de multe ori totul ar trebui să se reducă la aplicarea legilor statului.
Uneori violenţa nu poate fi apreciată în mod obiectiv, ea trebuie analizată din punctul de
vedere al victimei. Supraîncărcarea, stresul generat de exagerarea sarcinilor şcolare pot fi
considerate o formă de violenţă a sistemului de învăţământ asupra elevilor. Uneori presiunea
psihologică exagerată a profesorilor şi chiar a familiei pot determina gesturi extreme de violenţă ale
elevilor, ducând chiar la sinucidere.

192
 Este îngrijorătoare tendinţa şcolii româneşti de schimbare în sensul negativ, spre extremele
nefericite din şcolile occidentale. Violenţa din televiziuni, din jocurile video, propaganda pentru
violenţă făcută de anumite grupuri de muzică, lipsa supravegherii părinţilor pot duce la escaladarea
violenţei, într-un context social nefavorabil.
Rolul educatorului este să depisteze factorii care declanşează agresivitatea, văzută aici ca un
prim pas spre violenţă, să încerce să consilieze clasa, elevul, familia pentru diminuarea factorilor,
prin discuţii personalizate cu aceştia. Indisciplina manifestată de unii elevi este un prim pas pentru
identificarea celor potenţial violenţi. Comunicarea cu elevul indisciplinat poate da ocazia de a te
apropia de acesta. Uneori indisciplina este un semn al unor nevoi mai profunde, de atenţie, de
dragoste, de afirmare, de apartenenţă. Dacă elevul nu se schimbă în urma măsurilor luate pentru
ameliorarea comportamentului său trebuie depistate conflictele emoţionale posibile cu ajutorul
consilierului şcolar, cu directorul şcolii, cu părinţii elevului sau cu alţi specialişti.
În măsura în care societatea are nevoie de indivizi eficienţi, implicaţi social, ea are nevoie
de membri ale căror nevoi de bază să nu mai constituie o problemă, persoane care să poată funcţiona
fericite. Dar satisfacţia unui individ nu este permisă dacă realizarea ei se face în detrimentul
celorlalţi, căci egalitatea indivizilor, în drepturi şi obligaţii e o lege de bază în orice stat democratic.
Şcoala este printre instituţiile care formează omul şi este o verigă importantă în formarea tinerilor
pentru cerinţele societăţii. Violenţa este un flagel al societăţii umane dintotdeauna, dar obligaţiile
faţă de comunitatea umană ne impun să încercăm să reducem instinctele atavice spre violenţă.

Bibliografie:
1. Romiţă B. Iucu, Managementul clasei de elevi , Ed. Polirom 2006
2. Stiluri de comunicare

ŞCOALA ŞI FAMILIA – PARTENERI IN COMBATEREA

VIOLENŢELOR DE ORICE FEL

Profesor: Dumitru Liliana

Grup Şcolar “I.GH.DUCA”Vedea /Argeş

Fenomenul de abuz are încă o slabă recunoaştere şi conştientizare la nivel social. Din
punct de vedere cultural chiar, familia românească are un statut închis.Mediile care favorizeaza
aparitia abuzurilor sunt in special familii în care părinţii sunt alcoolici şi/sau consumatori de
droguri, familiile sărace, cu stare socio-economică precară, familiile cu părinţi având nivel scăzut de
educaţie şi cultură ,familiile dezorganizate, cu copii din diverse căsătorii, lipsite de condiţii de

193
locuit civilizate sau în care există un climat tensionat, dominat de stări conflictuale şi lipsă de
comunicare.Toate aceste categorii reprezintă un mediu în care incidenţa abuzurilor este crescută şi
sunt un mediu favorizant pentru împingerea copilului în afara familiei. Abuzul asupra copilului este
o problema a intregii societăţi româneşti fiindca aceasta suportă consecinţele: (incapacitatea de
adaptare şi integrare a victimelor , comportamentele antisociale dezvoltate, lipsa unei profesii, a
unui loc de muncă, adoptarea la randul lor a unui comportament abuziv) . Impactul social este unul
de lungă durată. Doar în ultimii ani, problema abuzului şi violenţei domestice a fost pusă în
dezbatere publică şi figurează printre priorităţile de acţiune. Agenţia Naţională pentru Protecţia
Familiei are printre atribuţiile sale şi pe aceea de coordonare a acţiunilor de combatere a violenţei
domestice desfăşurate la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti. Copiii reprezintă viitorul
unei naţiuni şi tocmai copiii reprezintă una dintre categoriile de populaţie foarte dezavantajate în
societatea românească actuală. Odată cu recunoaşterea dreptului suprem al copilului ca persoană
umană independentă, nevoile copilului au început să fie tratate ca drepturi a căror satisfacere devine
obligatorie (Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului - 20 noiembrie 1989). Cu
toate acestea, se poate spune despre copil că este una dintre categoriile sociale care încă se confruntă
cu multe probleme rămase nerezolvate (în ciuda faptului ca la 20 septembrie 1990, România a
ratificat Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului). Deşi e considerată spaţiul
celor mai profunde relaţii afective, familia este şi cel mai puternic şi mai frecvent identificat centru
de agresivitate.
„În istoria evoluţiei grupului familial au existat şi mai există încă comunităţi în care
bărbatul avea dreptul de viaţă şi de moarte asupra membrilor familiei. Sacrificarea unui membru al
familiei din raţiuni rituale sau de interes colectiv, era de fapt curent.”( Marioara Petcu –
“Delincvenţa repere psiho-sociale”, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001, p. 101)
Şcoala îi invaţă pe copii că atributele unui bun cetăţean sunt : ordinea, respectarea
legilor, responsabilitatea civică . Şcoala şi familia trebuie să combată violenţa de orice fel
(simbolică, comportamentală ,verbală – calomnia,ironia,sarcasmul; abuzul fizic sau emoţional,
maltratarea fizică a copiilor, pedepsele fizice ca un mijloc de disciplinare a copiilor...etc.)
Programele de prevenţie la nivelul şcolii sunt importante deoarece două treimi dintre
victime sunt de vârstă şcolară .Ele sunt eficiente şi atractive fiindcă au o acoperire mare, putând
fi aplicate unui număr foarte mare de copii. Programele de prevenţie ar putea viza profesorii;
pentru a-i pregăti pe profesori pentru a deveni „buni părinţi” şi pentru a crea competenţele
necesare astfel încât să-i poată învăţa pe copii cum să pună capăt abuzului, cum să opună
rezistenţă în situaţii de risc, sau cum să întrerupă ciclul abuzurilor.
Programele de prevenţie sunt necesare în cazul unei vulnerabilităţi biologice primare, al
riscului genetic şi al unui temperament dificil.Aceste programe derulate în cadrul şcolii oferă
copiilor posibilitatea conştientizării şi exersării în clasă a strategiilor de prevenţie , materialul e
prezentat prin modalităţi stimulative şi variate pentru menţinerea şi captarea interesului , se
realizeaza feed-back-ul,sunt învăţaţi să descurajeze astfel de comportamente, au deprinderi de luare
de decizii şi de comunicare.

BIBLIOGRAFIE:
1. Petcu , Marioara – “Delincvenţa repere psiho-sociale”, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001
2. Rudică , Tiberiu - “Familia în faţa conduitelor greşite ale copilului” , E.D.P. , Bucureşti,1981
3.Stănciulescu , Elisabeta –“Teorii sociologice ale educaţiei”, Editura Polirom , Iaşi ,1996

COMBATEREA VIOLENTEI IN MEDIUL SCOLAR

194
Albulescu Allora, Sc. Nr.1 “N.Simonide”, Pitesti

In ultima vreme, s-au mediatizat numeroase cazuri care au scandalizat opinia publica: profesori
care isi bateau elevii sau viceversa, parinti care insultau cadrele didactice etc. În urma creşterii
agresivităţii in institutiile de invatamant primar si gimnazial, in Scoala Nr.1 N.Simonide s-a infiintat
Comisia pentru combaterea violentei la nivel elev-elev, elev-profesor si professor-elev, parinte-
profesor, profesor-profesor.
Aceasta comisie cuprinde 11 membri care se intrunesc lunar, in vederea coordonarii activitatilor
care sa confere randamentul maxim obiectivelor propuse, dar si ori de cate ori exista situatii
speciale, in care trebuie sa se intervina (evenimente imprevizibile, probleme care solicita solutionari
urgente etc.).
Cadrele didactice implicate si-au asumat sarcini precise, urmarind, in primul rand,
monitorizarea copiilor cu probleme comportamentale, dar si a adultilor (parinti, personal didactic si
auxiliar) care manifesta violenta verbala sau fizica. In atentia Comisiei au fost aduse diverse cazuri
de indisciplina (atat din randul baietilor, cat si al fetelor) provenind din familii normale, dar si de la
Centrul de zi sau cel Rezidential „Sfintii Constantin si Elena” sau din randul celor cu parinti plecati
peste hotare.
Au fost folosite metode variate de identificare a nevoilor copiilor cu tendinte de agresivitate si
strategii de stopare a violentei: lectorate cu parintii, sedinte in cadrul Comisiei dirigintilor, vizite la
domiciliul acestor copii, organizarea de concursuri, competitii scolare cu teme pacifiste,
recompensarea copiilor care au dovedit progrese in ameliorarea conduitei, intalniri cu reprezentantul
Politiei Comunitare si cu un reprezentant al Primariei.
S-a stabilit, de asemenea, un plan de masuri care a fost adus la cunostiinta atat elevilor cat si
cadrelor didactice, in vederea combaterii violentei verbale si fizice.

1.Violenta verbala:
-Toate cadrele didactice sa se adreseze pe un ton calm si in termeni decenti atat elevilor cat si
colegilor, parintilor si tuturor persoanelor din incinta scolii. Folosirea tonului ridicat si a apelativelor
injurioase de catre cei cu functie nde conducere se considera abuz in serviciu si atrage sanctiuni
penale;
-Sa fie cenzurat vocabularul elevilor de catre invatatori, diriginti, profesori de romana si de catre
toate celelalte cadre didactice, iar pentru folosirea limbajului licentios si a invectivelor sa fie scazuta
atat nota la purtare, cat si la romana;
-Sa fie sanctionate cadrele didactice care comit acte de violenta verbala, inclusiv a acelora cu limbaj
ironico-aluziv la adresa copiilor sau a colegilor, de natura sa le afecteze imaginea;

2. Violenta fizica:
-Supravegherea atenta a elevilor atat in pauze, cat si in ore, (in special la educatie fizica) si
pedepsirea acelora care recurg la acte de violenta.
-Interzicerea jocurilor care stimuleaza agresivitate (bataia cu bulgari de zapada, wrestling, lupte
fizice, parkour etc.);
-Discutarea in sedinta cu parintii pe tema emisiunilor si lecturilor cu continut violent si impact
negativ asupra educatiei (desene animate, jocuri pe calculator, filme, seriale, reviste erotice sau
pornografice);
-Consilierea psihologica a elevilor cu tendinte de violenta exercitate asupra animalelor sau
semenilor;
-Sanctionarea exemplara a cadrelor didactice care folosesc metode educationale violente.

Elevii au realizat lucrari litarare siplastice pe tema „Antiviolenta”, care au fost expuse la
Coltul literar sau au aparut in publicatii locale de profil. Membrii Atelierului de creatie si

195
interpretare al scolii, pe care il coordonez, au interpretat piesa „Telegrame” de I.L.Caragiale, in regia
actorului Adrian Duta.
In cadrul Cabinetului de Asistenta Psihopedagogica al scolii, actiunile de prevenire a actelor de
agresivitate au cuprins:
-Intalniri cu grupuri de elevi de la diverse clase gimnaziale;
-Dezbateri pe tema prieteniei, stabilirea si discutarea principiilor acesteia;
-Implicarea acestor copii in realizarea de desene si de compuneri cu aspecte diverse ale conceptului
de prietenie;
-Expunerea acestor lucrari pe un panou special amenajat lamga Cabinetul de Asistenta
Psihopedagogica, intitulat „Panoul prieteniei”;
-Reactualizarea prin discutii a consecintelor negative in urma aparitiei unui comportament in
discordanta cu normele stabilite la nivelul regulamentului scolar.
-Discutarea cu copiii si insusirea principiilor de comunicare eficienta.

Bibliografie:
1. Nicolae Radu, Laura Goran, Angela Ionescu, Diana Vasile, Psihologia educaţiei, Bucureşti,
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2001.
2. Landsheere, G. de, Istoria universală a pedagogiei experimentale,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995.
3. Radu, M., Radu, N., Reciclarea gândirii, Editura Sigma, Bucureşti, 1991.

ROLUL COMUNICARII ŞI CONSILIERII

ÎN COMBATEREA VIOLENTEI

196
 Instit. Mitu Sonica Şcoala cu clasele I– VIII
Valea Mare Pravăţ

Actele de violenţă dintre elevi devin o problemă tot mai gravă a şcolilor din România. Consilierii centrelor
psihopedagogice susţin că fără ajutorul părinţilor nu se pot rezolva aceste probleme.
De ce devin elevii violenţi? Din plictiseala sau poate dintr-o dorinţa de distracţie pe care, in mod
evident, nu o găsesc la şcoala. Nu vorbim aici de un fenomen al violentei, ci chiar de agresivitate: în gândire,
în limbaj, în atitudine. Din păcate mulţi părinţii îşi educa copiii cu ajutorul banilor şi cu televizorul, iar
respectul pentru dascăl nu poate exista aşa cum nu exista respect nici măcar pentru părinţii lor. Totuşi, pentru
a preveni violenta trebuie atenţionaţi părinţii încă de la început, încă de când copiii lor manifestă reacţii care
nu intra in sfera normalului. Pe măsura ce violenta devine o obişnuinţa în comportamentul copilului,
lucrurile sunt mult mai greu de schimbat.
Pe lângă comunicarea cu părinţii, trebuie comunicat cu elevul pentru a observa care sunt cauzele care
îi determina comportamentul violent. Deseori este vorba ori despre o încercare de copiere a
comportamentului părinţilor, ori despre o tendinţa de a-si ascunde nişte lipsuri, o timiditate excesiva sau
chiar nişte complexe.
În urma unei discuţii amănunţite, se poate încerca motivarea elevului spre a avea rezultate cât mai
bune la învăţătura astfel ca, timpul liber să îi fie ocupat de învăţătura şi nu de televizor ori de internet. De
asemenea, se poate modera comportamentul violent al unor copii prin implicarea acestor copii in diferite
proiecte si activităţi extraşcolare. Astfel, se cultiva spiritul de colegialitate si se pot naşte noi prietenii care
să-i ajute pe copii sa comunice, să-şi exprime gândurile, dorinţele, problemele altfel decât prin violenta.
Cunoaştem cu toţii că relaţiile dintre cadrele didactice şi elevi sunt multiple, iar modul de manifestare
comportamentală e resimţit de ceilalţi în maniere diferite generând două tipuri de sentimente: de acceptare
sau de respingere. Acest lucru este influenţat de individ, mediul înconjurător, conceptual apartenenţei sau de
obstacole apărute în calea comunicării. De multe ori atunci când dorim să modificăm comportamentul
inacceptabil al unui elev încercăm să modificăm mediul sau să intervenim asupra propriului mod de
manifestare. Nu reuşim însă totdeauna “să-i ascultăm pe elevi” cu tact, răbdare şi atenţie, lucru ce duce la
instalarea unor obstacole în calea comunicării.
În cazul în care un elev se plânge că are dificultăţi în efectuarea unei
teme, cadrul didactic nu trebuie să riposteze pe un ton demoralizator. Astfel de mesaje sunt depreciative
pentru elevi şi neagă importanţa sentimentelor trăite.Ca să răspundem într-o manieră constructivă, de
acceptare şi stimulare a copilului pentru cooperare şi comunicare, ar trebui să:
* acceptăm mesajul copilului în tăcere (ascultare pasivă) incitându-l astfel la destăinuirea propriilor trăiri;
* încurajându-l verbal şi prin gesturi (mesaje de ajutor şi invitaţii călduroase) dovedindu-i astfel că e
interesant ce spune;
* ascultând activ şi purtând un dialog cu elevul
De asemeni ar trebui, noi cei de la catedră, să reflectăm mai mult asupra forţei modelatoare a
limbajului. Cuvântul poate fi unealtă preţioasă sau mijloc periculos, după cum poate contribui în modelarea
în bine sau în rău a interlocutorului. Să abordăm un limbaj politicos (chiar dacă uneori numai formal) este
benefic relaţiilor interumane. Gesturile, mimica, limbajul omului de la catedră este de cele mai multe ori
copiat de micul şcolar pentru care noi o să fim totdeauna exemple.
Mediul familial are o influenţă covârşitoare asupra dezvoltării copilului. El reprezintă primul spaţiu
în care copilul învaţă să relaţioneze şi cum să se comporte. Prin învăţare observaţională, copilul adoptă
comportamentele pe care le are părinţii sau cei apropiaţi. Noi suntem datori să atragem atenţia părinţilor
asupra acestui fenomen care îi va marca pe copii fără ca ei să-şi dea seama.
Şi mediul social prin apartenenţa sa la diferite grupuri poate să favorizeze apariţia şi manifestarea
unor comportamente violente. Faptul că un copil este agresat la ieşirea din şcoală de către colegii mai
mari îl va determina să apeleze la rândul său la violenţă pentru a-şi rezolva problemele.
Ce trebuie să ştie părinţii? Cum îi putem ajuta? Sfătuindu-i:
• să ofere încredere copiilor;

197
 • să păstreze o relaţie deschisă de comunicare în care copii vor putea să le spună despre
momentele de slăbiciune şi de experimentele jenante sau mai puţin plăcute;
• să-i ajute să se simtă în siguranţă;
• să asculte întrebările şi nemulţumirile copiilor, pentru a putea interveni când ceva nu este în
regulă;
• să le ofere suport şi înţelegere;
• să fie atenţi la modelul de conduită pe care îl oferă.
Atitudinea cadrului didactic în faţa elevilor şi a părinţilor poate declanşa sau atenua existenţa
conflictelor elevi –elevi, elevi – părinţi, părinţi – profesor. De aceea trebuie să acordăm din ce în ce mai
multă atenţie comunicării, pentru că, să nu uităm că este o etapă esenţială în rezolvarea multor probleme
ce apar în demersul didactic.
EFECTELE ABUZULUI EXERCITAT ÎN FAMILIE
ASUPRA COPILULUI

INSTITUTOR :DEACONU LAURENŢIU

ŞCOALA GODENI ,JUDEŢUL ARGEŞ

Prin disciplină,părinţii îşi învaţă copiii ceea ce trebuie şi ce nu trebuie să facă pentru a deveni nişte
persoane fericite şi competente.
Părinţii aplică metode diferite de disciplinare.Printre acestea se numară atât explicarea şi
încurajarea comportamentelor pe care le doresc ca micuţii lor să le adopte,cât şi pedepsirea
comportamentelor nedorite ale copiilor.Bătaia e una dintre pedepsele utilizate de unii părinţi pentru
a îi face pe copii să deprindă regulile unui comportament bun.
Acest aspect a fost ani buni studiat.În repetate randuri,specialiştii au constatat că bătaia nu e o
metodă prin care părinţii să îşi înveţe copiii cum sa se comporte.Contrar,nenumăratelor
convingeri,copiii cărora li se aplică pedepse fizice tind să aibă mai multe probleme de comportament
decât cei ce nu sunt bătuţi.Copiii pedepsiţi prin această metodă,cresc cu convingerea că este permis
să loveşti alţi oameni.Ca şi copii,la aceştia se înregistrează o probabilitate mult mai mare de a fi
agresivi cu alţi copii.Ca adulţi,e mult mai probabil să îşi rezolve conflictele cu soţiile şi proprii lor
copii prin violenţă.
În ultima vreme,în ţările ociidentale s-a făcut un pas înainte în recunoaşterea riscurilor şi abuzurilor
la care sunt expuşi copiii.Au fost înregistrate creşteri masive ale cazurilor de abuz şi neglijare,astfel
a crescut interesul pentru identificarea şi combaterea acestora,au apărut tot mai multe servicii
specializate în depistarea,tratarea şi prevenirea cazurilor de neglijenţă.
La 20 septembrie 1990,România a ratificat Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile
Copilului.În articolul 19 se prevedea obligaţia statului de a proteja copiii de toate formele de abuz şi
neglijare.Cu toate acestea,problema abuzului este aproape necunoscută în România.Acest subiect a
început să atragă atenţia,la început,cercurilor academice şi ale profesorilor,iar ulterior şi mass-
media.Recent,abuzurile asupra copiilor sunt subiectul unei atenţii crescute din partea opiniei publice
şi asociaţiilor profesionale şi neguvernamentale.
Există diferite forme de abuzuri exercitate asupra copilului.Dintre acestea le vom prezenta pe cele
mai semnificative şi evidente:
Abuzul fizic:poate fi considerat "minor" când se constată existenţa unor suprafeţe de piele înroşita
sau leziuni uşoare şi "major" când este vorba despre fracturi sau arsuri.În această categorie este
inclusă şi exploatarea copilului prin supunerea la munci fizice dificile care îi depăşesc puterile.
Prin bătaie copiii învaţă să fie buni pur şi simplu de frica de a nu fi loviţi.Ei învaţă că greşelile de
comportament sunt permise atâta timp cât nu sunt prinşi asupra faptului.Părinţii ar trebui să înveţe
să-şi educe copiii spunându-le motivele pentru care să fie buni,nu lovindu-i.Trebuie să-i ajutăm pe
copii să îşi dezvolte autodisciplina,înţelegerea faţă de sentimentele celorlalţi şi discernământul.E

198
nevoie de mai mult de o ameninţare cu bătaia pentru a-i face pe copii să deprindă regulile unui
comportament bun.
Unii părinţi cred că dacă nu îşi bat copiii,aceştia vor fi neascultători şi vor deveni nişte răsfăţaţi.De
fapt,părinţii care nu îşi bat copiii,dar stabilesc nişte limite clare,folosind metode pozitive pentru a
clădi stima de sine a copiilor şi relaţii sociale de încredere,au copii echilibraţi şi auto-disciplinaţi.A
nu lovi copilul nu înseamnă a-l lăsa să facă ce vrea el!Există mai multe forme de disciplinare pe care
părinţii le vor aplica pentru a-şi învăţa copiii să deosebească binele de rău.
În fapt,majoritatea părinţilor care îşi lovesc copiii îşi regretă ulterior ieşirea şi îşi doresc să se fi
purtat altfel în acea situaţie.Este foarte important ca părinţii să deprindă metode de a-şi controla
furia în faţa copiilor.
Într-o familie bântuită de violenţă,copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază(nevoia
de siguranţă,de viaţă ordonată,de dragoste)sunt profund neglijate.Funcţiile parentale nu mai pot fi
împlinite.
Copiii care cresc în familii violente dezvoltă comportamente şi o condiţie fizică ce-i face uşor de
recunoscut.Ei prezintă:
-probleme fizice sau boli inexplicabile;
-probleme emoţionale şi mentale;
-probleme psihologice;
-probleme de comportament;
-probleme şcolare.
Un lucru mai puţin luat în considerare până acum este faptul că în rândul tinerilor a crescut
fenomenul sinuciderii,a tentativelor de suicid şi că pe primul loc în rândul cauzelor se afla climatul
familial deteriorat şi slaba comunicare în cadrul familiei.
Deşi incidenţa fenomenului e în scădere,se manifestă o acutizare a lui(în sensul creşterii intensitaţii
violenţei(acte de cruzime)
Abuzul sexual:are 2 componente:
-cea de a determina victima să intreţina un raport sexual contrar dorinţei ei;
-cea de a încerca să submineze sexualitatea unei persoane,în sensul criticării sau prezentării într-o
manieră defavorabilă a performanţelor sale sexuale.
Efectele psihologice ale abuzului şi exploatării sexuale a copiilor au un impact social de lungă
durata,presupunând eforturi considerabile la nivel organizatoric,administrativ şi
economic.Îngrijirea,recuperarea şi reabilitarea copilului care a fost supus abuzului sau exploatării
sexuale sunt costisitoare din punct de vedere financiar prin asigurarea costului de rezolvare a
problemelor de sănătate,prin asigurarea serviciilor de recuperare şi reabilitare,prin pregătirea
personalului de intervenţie.
Abuzul psihologic/emoţional:se referă la izolarea forţată a copilului,neacordarea suportului
emoţional,terorizarea,refuzul de a ajuta copilul la solicitarea
acestuia,degradarea,devalorizarea,umilirea sau eploatarea morală,denigrarea,coruperea minorului
prin învaţarea sau recompensarea comportamentelor rasiste,imorale sau criminale.
Cele mai des întâlnite forme de abuz psihologic sunt:limitarea
libertăţii,ameniţările,umilirea,impunerea unei dependenţe totale de parteneri,manipularea
psihologică,privaţiunile economice.
Dacă totuşi clasificarea abuzurilor în abuz fizic,emoţional,sau sexual este orbitară şi făcută doar din
considerente pur teoretice,în realitate există o întrepătrundere a diferitelor forme de abuz.Este greu
de crezut că abuzul fizic nu are şi consecinţe psihice sau abuzul sexual nu este însoţit de efecte fizice
şi psihice,iar abuzul economic poate deveni abuz fizic(dacă munca depăşeşte capacitatea fizică a
copilului),psihic(dacă munca este umilitoare)sau sexual(cănd copilul e folosit în prostituţie sau
pornografie)Efectele abuzului se manifestă simultan sau consecutiv asupra întregii personalităţi a
copilului la nivel cognitiv,emoţional,moral şi sexual.
Familia victimelor nu are,adesea, resursele necesare(materiale şi psiho-emoţionale)de a face faţă
situaţiei.În acelaşi timp,societatea românească se caracterizează printr-o lipsă acută de servicii de
asistenţă socială pentru aceste tipuri de probleme.

199
 Iniţiativele private în acest domeniu,deşi notabile,sunt departe de a se cristaliza într-un sistem
coerent şi generalizat.În aceste condiţii problema abuzului copilului este problema societăţii
româneşti în ansamblu,pentru ca aceasta suportă consecinţele incapacităţii de daptare şi integrare a
victimelor prin comportamentele antisociale dezvoltate,prin lipsa unei profesii,a unui loc de
muncă,prin perpetuarea unui comportament abuziv.

SPUNEŢI STOP VIOLENŢEI ŞCOLARE

Grecu Aida Mihaela, Gr.Şc. I.C.M.Dacia, Piteşti

Mass-media , cercetările si statisticile oficiale raportează o crestere spectaculoasă a

fenomenului in ultimile trei decenii in mai multe ţări ale lumii , astfel încat escaladarea violenţei în
şcoală a devenit cea mai vizibilă evoluţie din câmpul educaţiei formale.Dacă, în fazele de început
ale educaţei şcolare , predomina violenţa profesorului asupra elevilor , democratizarea educaţei a
antrenat o depalasare a violenţei către elevi , canalizând-o dinspre elevi spre profesori.
Violenţa în şcoală este o problemă căreia i s-a făcut o publicitate considerabilă în multe ţări :
SUA , Franţa , Anglia, etc. şi ,din nefericire, aceasta listă s-a completat şi cu România. Numeroase
posturi de televiziune prezintă diverse scene de violenţă petrecute în şcoală de la cele mai uşoare
forme de violentă pană la cele mai violente .
Sub eticheta „violenţă” descoperim o diversitate de forme de conduită , care descriu , sub
aspectul intensităţii , o linie continuă: la intensitatea cea mai mica , violenţa presupune confruntarea
vizuală , poreclirea , tachinarea, ironizarea, imitarea in scop denigrator ; refuzul de a acorda ajutor ,
bruscarea , lovirea cu diverse obiecte, pălmuirea împingerea , înjunghierea si împuscarea sunt forme
de intensitate crescută ale violenţei.
Mai cu seamă in prezent , cultura adolescenţilor pare a fi centrată pe violenţă, fenomen la
care au contribuit familia , şcoala , industria divertisemntului şi mass-media.
Adolescenţa este o perioadă de transformări pe plan social , fizic , şi psihic.Transformările
fizice care încep la pubertate sunt adesea foarte brutale şi adolescenţii le trăiesc ca pe o mare
metamorfoză.Transformările pot determina sentimente de jenă, timiditate , refuzul comunicării etc.
Deosebit de importantă în această perioadî este relaţia pe care adolescentul o are faţa de propriul sau
corp aflat in transformare. Legat de acest aspect asistam la preocupări deosebite în ceea ce priveşte
machiajul , coafarea parului , îmbracamintea. Emoţiile se manifestă în această perioadă cu un mare
dinamism.Au loc treceri bruşte de la stări de fericire la stări de descurajare sau deprimare , de la
sentimentul de putere la cel de îndoială , de scădere a stimei faţa de sine.Pentru a face faţă acestor
emoţii , adolescenţii dezvoltă reacţii de agresivitate şi de opoziţie faţă de tot ceea ce înseamnă
autotritate.( părinţi , profesori , instituţii).
Sub aspect temporal , adolescenţa, este perioada de vârsta situată între copilărie , pe care o
continuă şi vârsta adultă , respectiv între 12 – 13 ani şi se termină între 18 – 20 de ani ( acestă
încheiere sau terminare este relativă , deoarece atât apariţia cât şi durata adolescenţei variază în
funcţie de sex , rasă , condiţii geografice şi mediul social – economic).Este o perioadă de
restructurare afectivă si intelectuală a personalităţii.Ea este caracterizată ca o perioadă ingrată ceea
ce scoate în evidenţă faptul că este dificilă şi pentru adolescenţi cât şi pentru cei care se află în
contact cu adolescenţii.
Pe plan psihologic putem reţine în principal urmatoarele trăsături de care este marcată
adolescenta : cautarea identităţii de sine, căutarea unui set personal de valori , achiziţia abilitaţilor

200
necesare pentru o buna interacţiune socială , câştigarea independenţei emoţionale faţă de părinţi,
nevoia de a experimenta o varietate de comportamente, atitudini şi activităţi.
Adolescenţa este un câmp extrem de dinamic , este o perioadă contradictorie , în care poate
să înceapă să se manifeste sentimentul de durere , de tristeţe a depaşirii copilăriei , este o perioadă
suprasolicitantă pentru toţi adolescenţii , cu atât mai mult pentru cei care au anumite predispoziţii
sau cauze însotite de condiţii spre devianţă şi delincvenţă. Violenţele întâlnite în şcoală la această
vârstă , sunt semnalate din cauză că baieţii se află la vârsta confruntărilor fizice : a te măsura cu sine
şi cu ceilalti face parte din afirmarea identităţii sexuale masculine , o formă de socializare prin
lupta , apărarea teritoriului.Aceste pariuri încalcă regulile obişnuite ale conflictelor dintre
adolescenţi şi pot genera violenţe individuale sau colective.
Mulţi adolescenţi care prezintă un comportament antisocial sau delincvenţial au prezentat
patternuri similare în copilăria mică sau mijlocie. Comportamentul antisocial precoce este un
indicator cvasipredictor pentru violenţa juvenilă , în special la sexul masculin. De cele mai multe ori
, fetele se implică în conduite violente pentru a-şi demonstra loialitatea faţă de o prietenă sau
dragostea pentru un băiat. Şi pentru adolescenţi , dar mai ales pentru adolescente , sexualitatea este
extrem de importantă.Să fii atractivă sexual este o condiţie a popularităţii unei fete in şcoală.
Preocupaţi să îşi afirme masculinitatea , baietii sunt in mod particular mai interesaţi să facă multe
cuceriri decât sa se implice doar intr-o singură relaţie.Această indiferentă în pereceprea importanţei
partenerului pentru status expliă de ce fetele devin agresive când se simt ameninţate cu deposedarea
obiectului iubirii lor de către o rivala. Majoritatea fetelor dar şi a băieţilor cu conduite violente în
şcoală cred că cea mai bună cale pentru a-ţi demonstra iubirea/ loialitatea faţă de partener este să te
baţi pentru el.Chiar dacă nu se ajunge la o adevarată confruntare fizica cu o/un rival/rivală , procesul
de curtare, flirtul implică ameninţarea cu violenţă : lovirea , pălmuirea , tachinarea se întalnesc mai
frecvent la fete decât la băieţi.
Fetele şi băieţii care manifestă conduite violente în şcoală explică acest comportament
facând trimitere la relaţia de supravietuire – vulnerabilitate.
Violenţa şcolară este asociată , în general , cu zonele urbane dificile , cu periferiile , acolo
unde saracia este la ea acasa.De aceea , când se vorbeşte despre violenţa în şcoala , se consideră
drept surse favorizante atât factori exteriori şcolii – factorul familial , factorul social , factorul
individual , cât şi un factor intern şcolii – şcoala ca sursă de violenţă.
Violenţa şcolară este un fenomen extrem de complex , cu o determinare multiplă: familiala,
societala, şcolară, personală şi culturală. Ea se prezintă ca un ansamblu specific de forme de violenţă
care se condiţionează reciproc şi au o dinamică specifică: violenţa importată din afara şcolii , dar şi
violenţa generată de sistemul şcolar; violenţa adulţilor împotriva elevilor, dar şi violenţa elevilor
împotriva profesorilor.
Acest fenomen este greu de evaluat atât la nivel naţional , cât şi la scară mondială este greu
de estimat , deoarece violenţa fizică poate fi interpretată ca o problemă internă ,ce trebuie rezolvată
prin mijloace interne mai degrabă, decât prin apelul la forurile competente.
Violenţa în şcoală este o expresie a violenţei din societate; când violenţa se produce in
şcoală, ea conduce şi la alte consecinţe, alaturi de prejudicii , victimizare , uneori moarte, violenţa
din şcoală reduce şansele elevilor de a-şi dezvolta personalitatea pe deplin şi de a dobândi o
educaţie de calitate.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
Debesse , M. ( 1970) , Psihologia copilului de la naştere la adolescenţă, EDP , Bucureşti;
Huditean , A.,( 2002) , Devianţa comportamentală la elevi , Psihomedia , Sibiu;
Mitrofan , N.( 1996 ) , Agresivitatea , Neculau, A. ( coord ) , Psihologie socială, Polirom , Iaşi ;
Neculau , A. ( 1996) , Psihologie socială.Aspecte contemporane, Editura Polirom, Iaşi;
Neamţu , C. ( 2003) , Devianţa şcolară, Editura Polirom , Iaşi;
Preda, V.( 1981) , Delincvenţa juvenilă.O abordare multidisciplinară, Presa Universitara Clujeana,
Cluj – Napoca;
Rădulescu, S. , Banciu, D. ( 1990) , Introducere în sociologia delincvenţei juvenile.

201
 Adolescenţa între normalitate şi devianţă, Editura Medicală, Bucureşti;
Şchiopu , Z. , Verza, E. ( 1995), Psihologia vârstelor , EDP , Bucureşti.

VIOLENŢA – O PROBLEMĂ A TRECUTULUI ŞI A

PREZENTULUI

Autori: Sorina Baltac, Şcoala „George Topârceanu” Mioveni

Florin Baltac, Grup Şcolar Auto Ştefăneşti
MOTTO: ’’ VIOLENŢA ESTE ARMA CELOR SLABI’’

Cazurile de violenţă în şcolile din România şi în mediu familial sunt într-o creştere
alarmantă. Complexitatea fenomenului ne determină să vorbim nu numai de violenţa în şcoli, ci şi
despre violenţă în general, dat fiind faptul că între acestea există o legatură de determinare. Pe de o
parte, de cele mai multe ori, copilul ia primul contact cu violenţa în sânul familiei sale, extinzând
apoi comportamentele violente asupra altor persoane din mediul extra-familial (grup de prieteni,
şcoală etc.), pe de altă parte comportamentele violente învăţate în mediul extra-familial (de multe ori
pe fondul neglijării copilului) se răsfrâng asupra membrilor familiei.
Violenţa este una din marile probleme ale lumii contemporane. Presa scrisă sau autovizuală
informează, în permanenţă, cu privire la diverse manifestări ale acestui fenomen. De la formele cele
mai agresive, precum războaiele ori crimele terifiante, bătăile, violurile, furturile, distrugerile de
bunuri, şi până la cele mai puţin şocante( dar nu mai puţin vinovate), cum ar fi violenţele verbale,
toate acestea, susţinute de o abundenţă de imagini violente, se perindă zilnic prin faţa ochilor noştri.
În acest context, apariţia diferitelor forme de violenţă în mediul şcolar pare aproape o fatalitate şi
devine adesea un lucru obişnuit, cu care oamenii coexistă fără măcar a mai sesiza pericolul.
Problema violenţei în şcoală poate şi trebuie să devină o temă de reflecţie pentru toţi cei implicaţi în
actul educaţional. Cu atât mai mult cu cât şcoala dispune, credem, de importante resurse pentru a
concepe programe de prevenire a violenţei şi pentru a rupe cercul vicios al violenţei în mediul
şcolar.
Ce este violenţa?
Definirea violenţei s-a dovedit a fi o încercare extrem de dificilă. Acest fapt se explică prin
complexitatea fenomenului, dar şi prin marea diversitate a formelor sale de manifestare. Dificultatea
a apărut şi din cauza asocierii, chiar a confundării violenţei cu agresivitatea.
J.C.Chesnais, autor al unei Istorii a violenţei (1981), subliniază faptul că violenţa este o
realitate schimbătoare, adesea insesizabilă. El identifică trei tipuri de violenţă, pe care le imaginează
în trei cercuri concentrice:
- violenţa fizică este nucleul dur al violenţei, în care sunt incluse faptele cele mai grave: omorurile
voluntare sau tentativele de omor, violurile, loviturile şi rănirile voluntare grave, furturile armate sau
cu uz de violenţă, vătămările corporale, tălhăriile;
- violenţa economică este acea formă care afectează bunurile materiale (distrugeri, degradări de
bunuri);
- violenţa morală (sau simbolică) este o construcţie intelectuală ce trimite la conceptul de autoritate,
la modul în care se exercită raporturile de dominaţie.
Există diferite grade de violenţă. Nu putem pune pe acelaşi plan o crimă, un viol sau o
tâlhărie cu o violenţă verbală. Violenţele delimitate de Codul Penal constituie doar un nivel de
violenţă.

202
 Ce numim violenţă şcolară?
În primul rând, atunci când vorbim despre violenţă şcolară nu putem să ne limităm la actele
de violenţă care cad sub incidenţa legii. Violenţa şcolară este un fenomen mult mai larg, ce trebuie
evaluat şi cu ajutorul altor indicatori. Jacques Pain (2000, p.72) reperează două tipuri de violenţă în
mediul şcolar:
- violenţele obiective, care sunt de ordinul penalului (crime, delicte) şi asupra cărora se poate
interveni frontal;Poliţie şi Justiţia sunt obligate să colaboreze direct cu instituţiile şcolare;
- violenţele subiective, care sunt mai subtile, ţin de atitudine şi afectează climatul şcolar; sunt incluse
aici atitudinile ostile, dispreţul, umilirea, jignirea, sfidarea, lipsa de politeţe, absenţele de la ore,
refuzul de a răspunde la ore şi de a participa la activităţi sau ceea ce unii autori numesc atitudini
antişcolare. O formă de violenţă extrem de răspândită în mediile şcolare este violenţa verbală.
Cauzele violenţei în mediul şcolar
Violenţa şcolară este asociată, în general, cu zonele urbane dificile, cu periferiile, acolo unde
sărăcia este la ea acasă. De aceea, atunci când se vorbeşte despre violenţă în şcoală, se consideră
drept surse defavorizante anumiţi factori exteriori ai şcolii: mediul familial, mediul social, ca şi unii
factori ce ţin de individ, de personalitatea lui.
Mediul familial reprezintă, credem, cea mai importantă sursă a agresivităţii elevilor. Mulţi
dintre copiii care prezintă un profil agresiv provin din familii dezorganizate; ei au experienţa
divorţului părinţilor şi trăiesc în familii monoparentale. Echilibrul familial este perturbat şi de criza
locurilor de muncă, de şomajul ce-i atinge pe foarte mulţi părinţi. Părinţii sunt confruntaţi cu
numeroase dificutăţi materiale, dar şi psihologice, pentru că au sentimentul devalorizării, al eşecului.
În aceste condiţii, ei nu mai sunt sau sunt puţin disponibili pentru copiii lor. Pe acest fundal apar
probleme familiale foarte grave, care-i afectează profund pe copii: violenţa intrafamilială, consumul
de alcool, abuzarea copiilor, neglijenţa, la care se adaugă şi importante carenţe educaţionale- lipsa
de dialog, de afecţiune, inconstanţa în cerinţele formulate faţă de copil, utilizarea mijloacelor
violente de sancţionare a copilului.
Mediul social conţine, la rândul său, numeroase surse de influenţă de natură să inducă, să
stimuleze şi să intreţină violenţa şcolară: situaţia economică, slăbiciunea mecanismelor de control
social, inegalităţile sociale, criza valorilor morale,mass-media, unele disfuncţionalităţi la nivelul
factorilor responsabili cu educaţia tinerilor, lipsa de cooperare a instituţiilor implicate în educaţie.
Conjunctura economică şi socială provoacă anumite confuzii în rândul tinerilor, care încep să se
îndoiască de eficacitatea şcolii, de utilitatea ştiinţei. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât ei constată că
şcoala nu le asigură inserţia profesională. Un mediu social în criză (criza locurilor de muncă, criza
familiei, criza valorilor) afectează profund dezvoltarea personalităţii copilului.
Trăsăturile de personalitate ale elevului sunt şi ele într-o strânsă corelaţie cu
comportamentele violente.
Adolescenţa este o perioadă de transformări profunde pe plan fizic, psihic şi social.
Schimbările fizice care încep la pubertate sunt adesea foarte brutale şi adolescenţii le trăiesc ca pe o
veritabilă metamorfoză. O caracteristică importantă este relaţia pe care adolescentul o stabileşte cu
propriul corp. Corpul este suportul privilegiat al exprimării personalităţii şi, în aceste condiţii,
asistăm la excese în privinţa vestimentaţiei, coafurii, machiajului. Look-ul este când o modalitate de
afirmare, de impunere a personalităţii, când o carapace sub care se ascund multe nelinişti şi temeri.
Adeseori, el oscilează între sentimentul de putere, de forţă, şi sentimentul de îndoială, de
descurajare, de scădere a stimei de sine. Pentru a se apăra de aceste emoţii, adolescenţii dezvoltă
reacţii de provocare, de agresivitate, de opoziţie faţă de părinţi şi profesori.
În această perioadă atât de dificilă, dialogul părinţi-copii şi profesori-elevi este absolut
necesar. Adolescentul doreşte să fie înţeles, are nevoie de dragoste, de securitate afectivă, dar, el nu
recunoaşte şi nu exprimă acest lucru. Se poate spune că, violenţa în şcoală pleacă în primul rând de
la un deficit de comunicare.
Şcoala ca sursă a violenţei

203
 Fenomenul violenţei şcolare este extrem de complex, iar la originea lui se află o multitudine
de factori. Şcoala însăşi poate reprezenta o sursă a unor forme de violenţă şi acest lucru trebuie luat
în consideraţie în conceperea diferitelor programe de prevenire şi stăpânire a violenţei.
Şcoala este un loc unde elevii se instruiesc, învaţă, dar este şi un loc unde se stabilesc relaţii,
se promovează modele, valori, se creează condiţii pentru dezvoltarea cognitivă, afectivă şi morală a
copilului. Clasa şcolară constituie un grup ai cărui membri depind unii de alţii, fiind supuşi unei
mişcări de influenţare reciprocă ce determină echilibrul funcţional al câmpului educaţional. Fiecare
grup cere de la membrii săi diferite forme de comportament.
Prevenirea şi stăpânirea violenţei în mediul şcolar
Fenomenul violenţei şcolare trebuie analizat în contextul apariţiei lui. A gândi strategii,
proiecte de prevenire a violenţei şcolare înseamnă a lua în consideraţie toţi factorii (sociali, familiali,
şcolari, de pesonalitate) ce pot determina comportamentul violent al elevilor. Şcoala poate juca un
rol important în prevenirea violenţei şcolare. Pierre-Andre Doudin şi M. Erkohen-Markus (2000, pp.
11-12) vorbesc de trei tipuri de prevenţie pe care le poate asigura şcoala şi care se completează
reciproc:
- o prevenţie primară, care se poate realiza foarte uşor de către fiecare profesor şi se referă la
dezvoltarea unei atitudini pozitive faţă de fiecare elev, exprimarea încrederii în capacitatea lui de a
reuşi;
- o prevenţie secundară, ce pleacă de la faptul că şcoala reprezintă un post de observaţie privilegiat
al dezvoltării intelectuale şi afective a elevului, iar profesorul, printr-o observare atentă a acestuia,
poate repera efectele unor violenţe la care elevul a fost supus în afara mediului şcolar;
- o prevenţie terţiară, ce are în vedere sprijinul direct adus elevilor care manifestă comportamente
violente; acesta urmăreşte prevenirea recidivei şi presupune adoptarea unor măsuri după producerea
comporatmentului violent.
Pentru ca şcola să îşi asume acest rol de prevenire şi de stăpânire a fenomenului violenţei,
prima investiţie trebuie făcută în domeniul formării profesorilor. Este nevoie de o formare specifică,
în măsură să permită satisfacerea cerinţelor elevilor ,, cu probleme’’.
Organizarea unor cursuri de formare a profesorilor pentru a face faţă lucrului cu clase sau
elevi dificili trebuie să pornească de la următoarele obiective:
- observarea mai atentă a comportamentului elevilor, pentru o mai bună înţelegere a cauzelor actelor
de violenţă;
- ameliorarea comunicării cu elevii ce manifestă comportamente violente şi stabilirea unor relaţii de
încredere;
- detensionarea conflictelor cu ajutorul formatorilor de opinie;
- dezvoltarea parteneriatului şcoală-familie;
- colaborarea cu specialişti în cadrul lucrului în reţea.

A lupta contra violenţei şcolare înseamnă a ameliora calitatea relaţiilor şi a comunicării între
toate persoanele angrenate în actul educaţional.
Copiii n-au fost niciodată adulţi. Dar, privindu-ne pe noi, doresc s-ajungă. Ne investesc cu
calităţi şi puteri şi nu renunţă la credinţa lor niciodată în cazul părinţilor care au reuşit să le fie
aproape şi să păstreze aura de eroi.
Adulţii au fost cu toţii, cândva, copii. Fiecare adult mai păstrează încă în sufletul, în memoria lui
afectivă nu atât ceea ce i s-a întâmplat sau cum a rezolvat nişte probleme, cât felul în care s-a simţit
în anumite situaţii şi cum a văzut lumea de la „înălţimea” vîrstelor copilăriei.
Acest avantaj, de fi trecut pe acolo, se constituie într-o resursă accesibilă oricui; atunci când
nu ai timp sau informaţii la îndemână poţi apela cu sinceritate şi deschidere la copilul din tine.
Pentru restul există cărţi, teorii, metode, studii de caz şi specialişti.

« Un copil este ca o sămânţă de floare...

Cât de frumos va creste, cât de frumos va rodi,
Depinde de grădinarul care o va îngriji,

204
De ce pământ si de câta lumină si apă are,
De cât e de ferită de frig, de furtună si de soare prea tare.
E atât de plăpândă...
Cum ai putea s-o rupi ori să o calci în picioare
Când e tot ce va mai rămâne în urma ta. »
(Irina Petrea)

BIBLIOGRAFIE:
• Sălăvăstru, Dorina, 2004, Psihologia educaţiei,Editura Polirom, Iaşi
• Ilut Petru., Valori atitudini si comportamente sociale – Teme actuale de psihosociologie, Iasi,
editura Polirom, 2004, p.107-122.
• Salavastru Ddorina.,Psihologia educatiei- Violenta in mediul scolar, Iasi, Editura Polirom,
2004, p . 257-277.
• Mitrofan Nicolae., Agresivitatea, in Neculau Adrian.(coord.), Psihologie sociala, Iasi, Editura
Polirom, 1996, p. 427-437.

,,SPUNEM NU VIOLENŢEI”

Inst . VOICU CRISTIANA

Şc.Nr.1 BRADU

Conflictul socio-cognitiv e considerat ca o condiţie necesară a progresului cognitiv deoarece

este o sursă de schimbare a individului şi a sistemului în care acesta evoluează. Conflictul
individului cu propria gândire nu este posibil decât în condiţiile de interacţiune cu alte discursuri sau
acţiuni. Nu o dată la clasă unul dintre elevi a fost pus la punct de colegi datorită diferenţelor de
opinii asupra programului zilnic.
Conlucrarea partenerilor într-un conflict socio-cognitiv are loc doar în condiţiile în care
aceştia se găsesc pe trepte diferite de dezvoltare intelectuală. Spre exemplu la clasă, condiţia
apariţiei conflictului este organizarea activităţii didactice într-o manieră care să stimuleze o
situaţie de opoziţie. Conflictul poate de naştere motivaţiei de a rezolva problemele care altfel trec
neobservate, putând duce la un comportament creator, la creşterea coeziunii grupului şi a loialităţii
dintre membrii lui. De aceea este binevenită o focalizare a eforturilor pentru un management
eficient al conflictului.
Elementele esenţiale pentru controlul conflictului sunt: comunicarea eficientă şi analiza
conflictului însoţite de o apreciere a dinamicii sociale mai largi .Pentru conflictul socio- cognitiv
se impun următoarele principii pe care un bun manager ar trebui să le cunoască şi să le aplice:
-Menţinerea unei relaţii pozitive pe perioada conflictului prin ascultarea activă, utilizarea
întrebărilor deschise pentru clarificarea mesajelor
-Diferenţierea dintre evenimente, comportament şi interpretarea lor, evaluarea diferitelor opţiuni.
-Focalizarea pe problemă nu pe persoane, folosirea unor termeni concreţi, specifici,
comportamentali în descrierea situaţiei şi nu generali, utilizarea unui limbaj adecvat.
-Utilizarea comunicării directe fără a reacţiona cu propriile argumente, clarificarea întrebărilor,
solicitarea informaţiilor pentru înţelegerea situaţiei, evitarea învinovăţirii şi etichetării
interlocutorului, evaluarea impactului conflictului asupra relaţiei sau grupului.

205
-Identificarea barierelor în rezolvarea conflictului. Acestea pot fi: judecarea persoanei şi nu
evaluarea mesajului, căutarea de contraargumente, reacţia prematură, ascultarea interlocutorului
pentru a identifica greşelile şi nu pentru a înţelege mesajul, convingerea că numai el / ea are
dreptate.
-Utilizarea deprinderilor de rezolvare de probleme în abordarea conflictului.

Procesele implicate în managementul conflictului sunt: medierea, negocierea şi arbitrarea.

Condiţia succesului oricăruia din aceste demersuri este ca participanţii să dorească
clarificarea conflictului.
Termenul "mediere" provine din latinescul "mediare". El a fost introdus în SUA ca termen de
specialitate în 1970 şi a fost preluat ca atare din limba engleză în cea germană. Medierea este
necesară într-un conflict şi se face de către persoane terţe, nepărtinitoare şi neutre, cu scopul de a
găsi o soluţie acceptată de toate părţile implicate.
Experienţa a arătat că, de la un anumit punct din dinamica escaladării, un conflict nu mai poate fi
soluţionat de către părţi. Acesta este momentul în care trebuie să intervină o parte terţă, acceptată de
toţi cei implicaţi.
Procedurile de mediere se bazează de regulă pe principiul echilibrării intereselor. Conform
acestui principiu, conflictele vor putea fi soluţionate într-un mod mai eficient şi mai "ieftin" atunci
când dreptatea sau puterea se află într-un plan secund. Această metodă a fost dezvoltată la
Universitatea Harvard, fiind cunoscută şi sub numele de “Modelul Harvard” (vezi caseta din
dreapta).
Soluţionarea conflictelor prin mediere este o procedură larg răspândită - mai larg decât s-ar
crede. Ea este folosită în cazul disputelor de familie sau maritale ca mediere la divorţuri sau
moşteniri, în domeniul justiţiei penale ca mediere între autori şi victime, în domeniul mediului
ambiant, în politica comunală sub forma unor "mese rotunde" sau în şcoli, sub forma unor programe
de soluţionare a conflictelor între elevi.

Modelul de mediere a conflictelor dintre elevi, procedură răspândită între timp în multe şcoli, este
o metodă eficientă de soluţionare a conflictelor sociale ce apar zilnic între copii şi tineri. Acest
model urmează aceleaşi principii ca şi celelalte proceduri de mediere:

• • se bazează pe voluntariat;
-
• sunt prezente atât cele două părţi implicate în conflict, cât şi o persoană terţă
nepărtinitoare;
• soluţia trebuie negociată cu multă răspundere şi înregistrată în scris.

În acest caz este însă deosebit de important faptul că nu profesorii sunt cei care mediază, ci elevii;
aceşti elevi-mediatori vor încerca să se ocupe de acest conflict imediat după izbucnirea lui, în pauze
sau în orele de după debutul acestuia. Iniţiatorii procesului de mediere vor încerca "să ofere părţilor
conflictuale posibilitatea de a se împăca şi de a începe de la zero".
În ceea ce priveşte calitatea acestui model de educaţie întru asumarea răspunderii, el este un
lucru deosebit de benefic. Elevii se deprind cu regulile conflictului şi învaţă că trebuie să-şi asume
răspunderea. În acest sens, conflictele nu mai sunt soluţionate "de sus", printr-un ordin, sau chiar
reprimate, ci detectate şi încadrate unui proces de soluţionare.
Acest program este aşadar o procedură cu o structură transparentă, uşor de învăţat, ale cărei beneficii
s-au dovedit în practică .
Preocuparea cu conflictele trebuie însă să depăşească graniţele programelor de mediere.
Aceste proceduri, mai degrabă limitate în ceea ce priveşte timpul, personalul şi locaţia, de
soluţionare constructivă a conflictelor sunt pe deplin justificate, ele trebuie însă completate de alte
metode, pe termen mediu, ce vizează societatea şi sfera regională, şi lung, ce vizează sfera ecologică
şi globală.

206
 Aceste programe trebuie integrate în contexte ce implică întreaga societate, şi mai ales în
organizaţii şi instituţii. Astfel, în şcoli, trebuie să existe de ex., pe lângă programele de mediere a
conflictelor ce au ca obiect indivizii, şi concepte de dezvoltare la nivelul organizării şcolilor şi de
reformă şcolară, pentru a crea aici condiţiile proprii pentru schimbările dorite.
Modelul Harvard
"Există trei căi principale de soluţionare a conflictelor: echilibrarea intereselor, determinarea
poziţiilor de drept şi determinarea poziţiilor de putere. Negocierile menite să rezolve problemele
existente ilustrează calea orientată după interesele partenerului de conflict; apelul la curţile de
justiţie este exemplar pentru calea care vizează determinarea poziţiilor de drept; grevele şi
războaiele pot fi echivalate cu procedura prin intermediul căreia pot fi determinate poziţiile de
putere. Noi credem că, în general, echilibrarea intereselor este mai puţin costisitoare şi, astfel, mult
mai eficientă decât un proces, care, la rândul lui este mai puţin costisitor şi mai eficient decât
confruntările în vederea dobândirii unei poziţii de putere.
Şase reguli pentru implementarea unui sistem eficient de soluţionare a conflictelor:
1. Plasaţi interesele părţilor implicate în conflict în centrul negocierilor.
2. Elaboraţi proceduri menite să încurajeze părţile implicate în conflict să se aşeze din nou la masa
negocierilor.
3. Ţineţi la îndemână proceduri necostisitoare, bazate pe principiul justiţiei sau al puterii, pentru
cazul în care metodele dezvoltate de dvs. nu dau roade.
4. Oferiţi consultanţă celor afectaţi pentru a preîntâmpina izbucnirea altor conflicte.
5. Ordonaţi diverselor proceduri în funcţie de costuri, de la cele mai ieftine, la cele mai costisitoare.
6. Luaţi notă de motivarea participanţilor, de capacităţile lor şi de instrumentele care vă stau la
dispoziţie în cadrul procedurii.
Un conflict este soluţionat mult mai eficient atunci când sunt detectate interesele şi nu poziţiile
de drept sau de putere. Dacă părţile vor pune la rândul lor întrebări, fie ele şi mai puţin importante,
toţi participanţii vor profita de pe urma soluţionării conflictului lor.
Echilibrarea intereselor aduce în general ambelor părţi implicate o mai mare satisfacţie decât
determinarea poziţiilor de drept sau de putere. Gradul de satisfacţie al părţilor se va reflecta într-un
mod pozitiv şi de durată asupra relaţiei dintre ele şi va diminua pericolul izbucnirii unor noi
conflicte.
În ciuda avantajelor prezentate mai sus, nu este posibilă şi nici de dorit soluţionarea tuturor
conflictelor prin metoda echilibrării intereselor. Pentru a vedea care sunt limitele, în cadrul cărora
poate fi găsită o soluţie viabilă, poate fi necesară şi o procedură legală. Necunoaşterea poziţiilor de
drept poate constitui o stavilă la fel de mare în cadrul negocierilor ca şi necunoaşterea poziţiilor de
putere. Atunci când una dintre părţi doreşte să demonstreze că raportul de putere s-a modificat în
avantajul ei, ea va gândi că doar o luptă pentru putere va putea ducă la clarificarea situaţiei.
Este, într-adevăr, mai "ieftin" să echilibrezi interesele decât să determini poziţiile de drept sau
de putere, totuşi numai o sentinţă juridică poate soluţiona o problemă de interes public. Din punct de
vedere social, în anumite cazuri o procedură de ordin juridic este de preferat uneia care vizează
echilibrarea intereselor. (...)
Majoritatea conflictelor trebuie soluţionate prin echilibrarea intereselor. O parte din ele, prin
determinarea poziţiilor de drept. Cele mai puţine, prin determinarea poziţiilor de putere. Sistemul
ideal de soluţionare a conflictelor ar trebui să fie creat astfel încât să reducă costurile disputei şi să
găsească soluţii satisfăcătoare şi de durată."

Bibliografie:
Zlate Mielu, 2007, „Introducere în psihologie”, Editura Polirom, Bucureşti
Holban I., Cunoaşterea elevului – o sinteză a metodelor, EDP, Bucureşti, 1978
Chelcea,S.(1998)-Metodologia cercetarii sociologice: metode cantitative si calitative, Editura
Economica Bucuresti
Zlate M. 2004-Tratat de psihologie organizational-manageriala, Editura Polirom, Iasi
Vlasceanu M. 1993 Psihologia organizatiilor si conducerii, Editura Paideea,Bucuresti

207
Mucchielli A –Arta de a comunica , Editura Polirom, Iasi
Necula A. 2004 –Manual de psihologie sociala, Editura Polirom , Iasi

LUCRARE IN CADRUL PROIECTULUI ,,SPUNEM

NU VIOLENŢEI”
•
• Implicatiile conflictului socio-cognitiv la nivelul grupului
• Elementele esenţiale pentru controlul conflictului
• Sistemul educational si modul în care acesta poate rezolva conflictele
şcolare
• Motivele violenţei în şcoli: primul pas in soluţionarea conflictelor şcolare
• Modelul de mediere a conflictelor dintre elevi

INST.PENEŞ VIORICA
ŞCOALA CU CLASELE I-VIII TICHILEŞTI BRAILA

Conflictul socio-cognitiv e considerat ca o condiţie necesară a progresului cognitiv deorece

este o sursă de schimbare a individului şi a sistemului în care acesta evoluează. Conflictul
individului cu propria gândire nu este posibil decât în condiţiile de interacţiune cu alte discursuri sau
acţiuni. Nu o dată la clasă unul dintre elevi a fost pus la punct de colegi datorită diferenţelor de
opinii asupra programului zilnic.
Conlucrarea partenerilor într-un conflict socio-cognitiv are loc doar în condiţiile în care
aceştia se găsesc pe trepte diferite de dezvoltare intelectuală. Spe exemplu la clasă, condiţia
apariţiei conflictului este organizarea activitţii diadactice într-o manieră care să stimuleze o
situaţie de opoziţie. Conflictul poate de naştere motivaţiei de a rezolva problemele care altfel trec
neobservate, putând duce la un comportament creator, la creşterea coeziunii grupului şi a loialitţii
dintre membrii lui. De aceea este binevenită o focalizare a eforturilor pentru un management
eficient al conflictului.

Elementele esenţiale pentru controlul conflictului sunt: comunicarea eficientă şi analiza

conflictului însoţite de o apreciere a dinamicii sociale mai largi.Pentru conflictul socio cognitiv se
impun următoarele principii pe care un bun manager ar trebui să le cunoască şi să le aplice:
-Menţinerea unei relaţii pozitive pe perioada conflictului prin ascultarea activă, utilizarea
întrebărilor deschise pentru clarificarea mesajelor.
-Diferenţierea dintre evenimente, comportament şi interpretarea lor, evluarea diferitelor opţiuni.
-Focalizarea pe problemă nu pe persoane, folosirea unor termeni concreţi, specifici,
comportamentali în descrierea situaţiei şi nu generali, utilizarea unui limbaj adecvat.
-Utilizarea comunicării directe fără a reacţiona cu propriile argumente, clarificarea întrebărilor,
solicitarea informaţiilor pentru înţelegerea situaţiei, evitarea învinovăţirii şi etichetării
interlocutorului, evaluarea impactului conflictului asupra relaţiei sau grupului.
-Identificarea barierelor în rezolvarea conflictului. Acestea pot fi: judecarea persoanei şi nu
evaluarea mesjului, căutarea de contraargumente, reacţia prematură, ascultarea interlocutorului

208
pentru a identifica greşelile şi nu pentru a înţelege mesajul, convingerea că numai el / ea are
dreptate.
-Utilizarea deprinderilor de rezolvare de probleme în abordarea conflictului.

Procesele implicate în managementul conflictului sunt: medierea, negocierea şi arbitrarea.

Condiţia succesului oricăruia din aceste demersuri este ca paricipanţii să dorească
clarificarea conflictului.

Motivele violentei in scoli: primul pas in solutionarea conflictelor scolare

Pentru a intelege actele de violenta in scoli este mai mult decat important sa cunoastem
motivele care duc la declansarea acestora. De multe ori copilaresti pentru un adult, motivele
violentei fizice sau verbale in mintea unor adolescenti sunt grave, ceea ce ii face sa reactioneze in
functie de felul in care concep o anumita situatie sau in functie de nivelul de educatie primit. In
urma unor studii realizate de specialistii in domeniu si in urma declaratiilor elevilor din diferite
scoli, elevii-problema sunt aceia care au dificultati in comunicarea cu parintii sau aceia care provin
din familiile in care predomina climatul conflictual. Anturajul este, de asemenea, unul dintre
motivele conflictelor scolare. Marea majoritate a elevilor se afliliaza unor „gasti” si copiaza
comportamentul si felul de a actiona al „partenerilor”. Chiar daca exista anumite actiuni pe care nu
le considera adecvate, elevii actioneaza in functie de comportamentul intregului grup de teama de a
nu fi dati la o parte. Dorinta de a iesi in evidenta, teribilismul varstei, nevoia de a se face cunoscuti
sunt alti factori de violenta in randul elevilor. Toate aceste acte agresive influenteaza negativ
sistemul educational, dar si siguranta celor care invata in scolile in care incidentele violente „fac
parte” din programa scolara.
Sistemul educational si modul in care acesta poate rezolva conflictele scolare
Violenta fizica este o problema de actualitate atat in randul cadrelor didactice cat si in randul
elevilor care invata in scolile romanesti. Pentru solutionarea problemelor conflictuale exista
numeroase metode, mai mult sau mai putin folositoare in functie de gravitatea situatiei:
- medierea conflictelor scolare este un procedeu care consta in solutionarea disputelor prin
interventia unei persoane neimplicata in conflict. In cadrul scoliilor, acesta procedura trebuie urmata
de un psiholog sau de un consilier pedagogic.
-echilibrarea intereselor poate diminua riscul aparitiei conflictelor scolare prin acordarea aceluiasi
statut ambelor persoane participante la conflict. In acest sens, solutionarea problemei este mult mai
simpla, iar conflictul poate fi „stins” mai usor.
-corectarea climatului conflictual in familie reduce numarul elevilor-problema, principalii
„suspecti” in declansarea actelor violente.
-realizarea unui echilibru al statutului elevilor in scoala; prin aceasta procedura fiecare elev invata ca
este egal in drepturi indiferent de situatia financiara sau de statutul social al parintilor.
Termenul "mediere" provine din latinescul "mediare". El a fost introdus în SUA ca termen de
specialitate în 1970 şi a fost preluat ca atare din limba engleză în cea germană. Medierea este
necesară într-un conflict şi se face de către persoane terţe, nepărtinitoare şi neutre, cu scopul de a
găsi o soluţie acceptată de toate părţile implicate.
Experienţa a arătat că, de la un anumit punct din dinamica escaladării, un conflict nu mai poate fi
soluţionat de către părţi. Acesta este momentul în care trebuie să intervină o parte terţă, acceptată de
toţi cei implicaţi.
Procedurile de mediere se bazează de regulă pe principiul echilibrării intereselor. Conform
acestui principiu, conflictele vor putea fi soluţionate într-un mod mai eficient şi mai "ieftin" atunci
când dreptatea sau puterea se află într-un plan secund. Această metodă a fost dezvoltată la
Universitatea Harvard, fiind cunoscută şi sub numele de “Modelul Harvard” (vezi caseta din
dreapta).
Soluţionarea conflictelor prin mediere este o procedură larg răspândită - mai larg decât s-ar
crede. Ea este folosită în cazul disputelor de familie sau maritale ca mediere la divorţuri sau
moşteniri, în domeniul justiţiei penale ca mediere între autori şi victime, în domeniul mediului

209
ambiant, în politica comunală sub forma unor "mese rotunde" sau în şcoli, sub forma unor programe
de soluţionare a conflictelor între elevi.
Modelul de mediere a conflictelor dintre elevi, procedură răspândită între timp în multe şcoli, este
o metodă eficientă de soluţionare a conflictelor sociale ce apar zilnic între copii şi tineri. Acest
model urmează aceleaşi principii ca şi celelalte proceduri de mediere:
• • se bazează pe voluntariat;
-
• sunt prezente atât cele două părţi implicate în conflict, cât şi o persoană terţă nepărtinitoare;
• soluţia trebuie negociată cu multă răspundere şi înregistrată în scris.
În acest caz este însă deosebit de important faptul că nu profesorii sunt cei care mediază, ci
elevii; aceşti elevi-mediatori vor încerca să se ocupe de acest conflict imediat după izbucnirea lui, în
pauze sau în orele de după debutul acestuia. Iniţiatorii procesului de mediere vor încerca "să ofere
părţilor conflictuale posibilitatea de a se împăca şi de a începe de la zero".
În ceea ce priveşte calitatea acestui model de educaţie întru asumarea răspunderii, el este un
lucru deosebit de benefic. Elevii se deprind cu regulile conflictului şi învaţă că trebuie să-şi asume
răspunderea. În acest sens, conflictele nu mai sunt soluţionate "de sus", printr-un ordin, sau chiar
reprimate, ci detectate şi încadrate unui proces de soluţionare.
Acest program este aşadar o procedură cu o structură transparentă, uşor de învăţat, ale cărei beneficii
s-au dovedit în practică .
Preocuparea cu conflictele trebuie însă să depăşească graniţele programelor de mediere.
Aceste proceduri, mai degrabă limitate în ceea ce priveşte timpul, personalul şi locaţia, de
soluţionare constructivă a conflictelor sunt pe deplin justificate, ele trebuie însă completate de alte
metode, pe termen mediu, ce vizează societatea şi sfera regională, şi lung, ce vizează sfera ecologică
şi globală.
Aceste programe trebuie integrate în contexte ce implică întreaga societate, şi mai ales în
organizaţii şi instituţii. Astfel, în şcoli, trebuie să existe de ex., pe lângă programele de mediere a
conflictelor ce au ca obiect indivizii, şi concepte de dezvoltare la nivelul organizării şcolilor şi de
reformă şcolară, pentru a crea aici condiţiile proprii pentru schimbările dorite.

Modelul Harvard

"Există trei căi principale de soluţionare a conflictelor: echilibrarea intereselor, determinarea

poziţiilor de drept şi determinarea poziţiilor de putere. Negocierile menite să rezolve problemele
existente ilustrează calea orientată după interesele partenerului de conflict; apelul la curţile de
justiţie este exemplar pentru calea care vizează determinarea poziţiilor de drept; grevele şi
războaiele pot fi echivalate cu procedura prin intermediul căreia pot fi determinate poziţiile de
putere. Noi credem că, în general, echilibrarea intereselor este mai puţin costisitoare şi, astfel, mult
mai eficientă decât un proces, care, la rândul lui este mai puţin costisitor şi mai eficient decât
confruntările în vederea dobândirii unei poziţii de putere.

Şase reguli pentru implementarea unui sistem eficient de soluţionare a conflictelor:

1. Plasaţi interesele părţilor implicate în conflict în centrul negocierilor.

2. Elaboraţi proceduri menite să încurajeze părţile implicate în conflict să se aşeze din nou la masa
negocierilor.
3. Ţineţi la îndemână proceduri necostisitoare, bazate pe principiul justiţiei sau al puterii, pentru
cazul în care metodele dezvoltate de dvs. nu dau roade.
4. Oferiţi consultanţă celor afectaţi pentru a preîntâmpina izbucnirea altor conflicte.
5. Ordonaţi diverselor proceduri în funcţie de costuri, de la cele mai ieftine, la cele mai costisitoare.
6. Luaţi notă de motivarea participanţilor, de capacităţile lor şi de instrumentele care vă stau la
dispoziţie în cadrul procedurii.

210
 Un conflict este soluţionat mult mai eficient atunci când sunt detectate interesele şi nu poziţiile
de drept sau de putere. Dacă părţile vor pune la rândul lor întrebări, fie ele şi mai puţin importante,
toţi participanţii vor profita de pe urma soluţionării conflictului lor.
Echilibrarea intereselor aduce în general ambelor părţi implicate o mai mare satisfacţie decât
determinarea poziţiilor de drept sau de putere. Gradul de satisfacţie al părţilor se va reflecta într-un
mod pozitiv şi de durată asupra relaţiei dintre ele şi va diminua pericolul izbucnirii unor noi
conflicte.
În ciuda avantajelor prezentate mai sus, nu este posibilă şi nici de dorit soluţionarea tuturor
conflictelor prin metoda echilibrării intereselor. Pentru a vedea care sunt limitele, în cadrul cărora
poate fi găsită o soluţie viabilă, poate fi necesară şi o procedură legală. Necunoaşterea poziţiilor de
drept poate constitui o stavilă la fel de mare în cadrul negocierilor ca şi necunoaşterea poziţiilor de
putere. Atunci când una dintre părţi doreşte să demonstreze că raportul de putere s-a modificat în
avantajul ei, ea va gândi că doar o luptă pentru putere va putea ducă la clarificarea situaţiei.
Este, într-adevăr, mai "ieftin" să echilibrezi interesele decât să determini poziţiile de drept sau
de putere, totuşi numai o sentinţă juridică poate soluţiona o problemă de interes public. Din punct de
vedere social, în anumite cazuri o procedură de ordin juridic este de preferat uneia care vizează
echilibrarea intereselor. (...)
Majoritatea conflictelor trebuie soluţionate prin echilibrarea intereselor. O parte din ele, prin
determinarea poziţiilor de drept. Cele mai puţine, prin determinarea poziţiilor de putere. Sistemul
ideal de soluţionare a conflictelor ar trebui să fie creat astfel încât să reducă costurile disputei şi să
găsească soluţii satisfăcătoare şi de durată."
Mijloace de presiune Alternative

Îi atac pe ceilalţi. Mă ocup de problemă.

Văd negocierile ca pe o competiţie. Văd negocierile ca pe o cale comună de

soluţionare a problemei.

Am, încă de la început, o singură opinie de Sunt deschis la argumente ce m-ar putea
neclintit. convinge.

Adopt o atitudine de neclintit. Încerc să identific interesele celorlalţi.

Îmi rezum opţiunile la varianta “ori/ori”. Propun opţiuni variate.

Încerc să îi fac pe ceilalţi să renunţe la cererile Încerc să îi conving pe ceilalţi cu argumente

lor. drepte.

Îi supun presiunilor mele pe ceilalţi şi îi privez de Ofer posibilităţi de compensare.

posibilităţile de a devia.

Bibliografie:
Zlate Mielu, 2007, „Introducere în psihologie”, Editura Polirom, Bucureşti
Holban I., Cunoaşterea elevului – o sinteză a metodelor, EDP, Bucureşti, 1978
Chelcea,S.(1998)-Metodologia cercetarii sociologice: metode cantitative si calitative, Editura
Economica Bucuresti
Zlate M. 2004-Tratat de psihologie organizational-manageriala, Editura Polirom, Iasi
Vlasceanu M. 1993 Psihologia organizatiilor si conducerii, Editura Paideea,Bucuresti
Mucchielli A –Arta de a comunica , Editura Polirom, Iasi
Necula A. 2004 –Manual de psihologie sociala, Editura Polirom , Iasi

211
 STOPAREA VIOLENŢEI ÎN ŞCOLI
O PROBLEMĂ A TUTUROR

TĂNASIE CRISTINA AURORA

GRUP ŞCOLAR DE INDUSTRIALIZAREA LEMNULUI PITEŞTI
TĂNASIE GIGI FLORIN
ŞCOALA NR.11 “MIHAI EMINESCU” PITEŞTI

Societatea are un rol important în educarea moral-civică a copiilor. Educaţia este o acţiune la
care îşi dau concursul şcoala, familia, întreaga societate, iar colaborarea între toţi aceşti factori
educaţionali, în primul rând între şcoală şi familie, este stringentă. Şcoala ar trebui să ofere un climat
psiho-social stabil, încercând să evite tensiunile de orice fel. Elevilor ar trebui să li se explice că cel
mai bun mod de rezolvare a problemelor este de a discuta, de a dezbate, şi, în niciun caz, de a apela
la violenţă. Conform statisticilor, responsabilitatea pentru propagarea violenţei sub toate formele ei,
este împărţită astfel: stradă (75%), mediul familial (54%), mass-media (23%) şi şcoală (21%).
Factorul cel mai vehiculat care contribuie la propagarea violenţei în mediul şcolar este
anturajul nepotrivit, generator de comportamente deviante, iar un alt element favorizant pentru
actele de violenţă este lipsa de educaţie care generează un comportament primar, brutal, lipsit de
respect faţă de alte persoane.
Dacă ne raportăm la repartiţia violenţei în mediul şcolar, cea mai mare pondere există în
cadrul unităţilor de învăţământ liceal (80%) în timp ce în cazul şcolilor generale (73%). În ceea ce
priveşte raportul urban-rural, procentele arată astfel: mediul rural (71%), iar în mediul urban (82%),
metaforic vorbind mediul urban rămâne cuibul principal al delicvenţei juvenile.
Aceste procente devin îngrijorătoare, ceea ce determină oamenii să fie cât mai speriaţi de
violenţa din rândurile adolescenţilor manifestată în unităţile de învăţământ, deoarece în trecut
violenţa şcolară nu se manifesta decât ocazional, între elevi sau dinspre cadrul didactic spre elev,
acum remarcăm o violenţă sporită de la an la an atât între elevi cât şi rareori dinspre elevi spre
cadrele didactice. Pentru a ne raporta la formele de violenţă pe care le regăsim în mediul şcolar,
trebuie să definim mai întâi, conceptul de violenţă, să aflăm cauzele violenţei şi în final să concepem
anumite măsuri de combatere şi prevenire a violenţei.
Astfel, sociologul Sorin M. Rădulescu defineşte violenţa ca „utilizarea forţei şi a
constrângerii de către un individ, grup sau clasă socială în scopul impunerii voinţei asupra altora”.
Întâlnim mai multe tipuri de violenţă în mediul şcolar: violenţa fizică concretizată prin
lovirea persoanelor, violenţa economică se manifestă asupra mobilierului şcolar şi violenţa psihică
care are ca efect formarea complexelor de inferioritate la persoana agresată. Conduita agresivă a
unor elevi poate avea origini diferite, astfel: în familie - părinţi violenţi care transmit copiilor
comportamentele agresive,
mass-madia – în special televizorul, care oferă zilnic modele de conduită agresivă fizică sau verbală,
iar familia are şi aici o mare parte din vină neimplicându-se în dezvoltarea capacităţii de a discerne
moralul de imoral, legalul de ilegal. În apariţia fenomenului violenţei şcolare nu sunt de neglijat nici
managementul defectuos al clasei, deficienţele de comunicare între cadrele didactice şi elevi,
neadaptarea practicilor educaţionale la o populaţie şcolară în continuă schimbare.
Problema violenţei a căpătat mai multă gravitate pentru societatea civilă odată cu
mediatizarea ei tot mai intensă în presă, la televizor, radio sau pe Internet. Cu cât violenţa este mai
des popularizată de mass-media, cu atât şi agresivitatea elevilor va creşte mai mult. Cadrele
didactice trebuie să observe comportamentul elevilor pentru a putea preveni manifestările violente
ale acestora, prin discuţii atât cu elevii în cauză cât şi cu familiile lor. În acest context se poate

212
realiza un parteneriat familie-şcoală în care părintele este informat de regulile şcolii respective, să
semneze că este de acord cu respectivele reguli, cum ar fi, de exemplu, scăderea notei la purtare sau
exmatricularea definitivă a elevului în cazul constatării unor fapte de violenţă care ar pune în pericol
siguranţa elevilor. Se pot realiza lectorate cu părinţii pe tema educaţiei non-violente sau organizarea
de cursuri de formare a părinţilor pe diverse teme cum ar fi de exemplu comunicarea eficientă cu
copiii sau în şcolile care dispun de o bază materială solidă se poate înfiinţa un centru de consultanţă
cu părinţii şi elevii unde se por depista, mediatiza şi dezbate acte de violenţă şcolară.
Alte măsuri pe care şcoala ar trebui să le aibă în vedere pentru stoparea violenţei şcolare se
referă la realizarea unor acorduri de parteneriat cu Jandarmeria şi cu Poliţia Comunitară, întocmirea
unor pliante, broşuri şi afişe în colaborare cu I.J.P., realizarea unor întâlniri cu reprezentanţii Poliţiei
pentru dezbaterea cauzelor şi condiţiilor de manifestare a violenţelor în şcoli. Unităţile şcolare care
dispun de fonduri îşi pot dota instituţia cu sisteme de supraveghere video, realizarea unor legitimaţii
pentru elevi, cartele magnetice de acces pentru profesori. Cu ajutorul sistemelor video se pot
monitoriza accesul în incinta şcolii, comportamentul elevilor în pauze şi permit luarea unor măsuri
imediate prin observarea înregistrărilor. O altă metodă de prevenire şi combatere a violenţei este
elaborarea Regulamentului de Ordine Interioară, aducerea acestuia la cunoştinţa atât elevilor cât şi a
părinţilor şi respectarea sa strictă. La nivelul clasei se poate elabora un regulament intern în care să
fie stabilite sancţiunile în cazul abaterilor.
Un rol important îl are dirigintele deoarece el este acela care omogenizează colectivul de
elevi, îi determină pe elevi să se respecte reciproc, iar ei la rândul lor să respecte profesorii clasei.
Acest lucru se poate realiza în cadrul orelor de Consiliere şi Orientare. Nu uităm nici de cabinetele
de consultanţă psihologică, psihologul şcolii este cel care poate depista dacă anumiţi elevi sunt
predispuşi la violenţă şi cauzele ce pot determina acte de violenţă, prin consilierea lor se pot diminua
aceste stări conflictuale dar acesta îi poate ajuta şi pe elevii care au fost victime ale violenţei.
Pentru a evita evoluţia şi perpetuarea violenţei în mediul şcolar, este necesar ca Ministerul
Educaţiei Cercetării şi Inovării să aibă o bună colaborare cu Mass-Media şi să semnaleze părinţilor
impactul pe care vizualizarea emisiunilor necorespunzătoare vârstei îl are asupra copilului, deoarece
sprijinul familiei este hotărâtor.
Reiese clar că violenţa în şcoală este o problemă socială, ea fiind determinată de o
multitudine de factori, în primul rând responsabilitatea aparţine instituţiilor de socializare. Această
problemă este încă globală, aparţine întregii societăţi. Şcoala are un rol important în prevenirea
violenţei şi asta nu numai în condiţiile în care sursele agresivităţii sunt în mediul şcolar ci şi în
situaţia în care sursele se află în exteriorul graniţelor şcolii.

BIBLIOGRAFIE:
Sachelarie O., Bulgaru I., Langa C. – Probleme de Sociologie a Educaţiei

TIMP ŞI DRAGOSTE PENTRU COPII

Florica BOROI
Director – educatoare GPN Nr. 17 “Căsuţa poveştilor” Piteşti

Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne.

Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi.
Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi.
Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă auto-compătimirea.
213
 Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi.
Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia.
Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi.

Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători.

Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea.
Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea.
Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească.
Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine.
Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să ai un ţel.
Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă generozitatea.
Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr.
Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi.
Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul.
Dacă trăiesc în siguranţă, copiii învaţă să aibă încredere în ei şi în ceilalţi.
Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că e plăcut să trăieşti pe lume.
(Dorothy Law Nolte, Rachel Harris)

Aceste enunţuri au fost publicate pentru prima oară în anul 1954 într-un ziar local din sudul
Californiei. De atunci au făcut înconjurul lumii.
Purtători ai stilului de viaţă caracteristic comunităţii, ai relaţiilor dintre indivizii acesteia,
copiii reprezintă oglinda fidelă a particularităţilor fiecăruia dintre noi.
Multitudinea exemplelor şi influenţelor exercitate de toţi factorii educaţionali asupra copiilor
noştri generează comportamente dintre cele mai diverse. Actualmente, copiii aflaţi în plină
curiozitate, la vârsta miilor de întrebări, se întâlnesc cu o societate supusă unor disfuncţionalităţi în
dezvoltare, în care persistă tot mai multe fenomene negative (violenţa, crima, drogurile, abandonul
şcolar etc.).
Desigur, persistenţa unei stări de anormalitate generează în conduita acestora atitudini
nedorite de noi, de societate.
Se pune cu atât mai stringent întrebarea: Care este menirea noastră în a modela conduita
copiilor bântuită de influenţe nefaste exercitate asupra firii atât de sensibile şi gingaşe a copiilor?
Ca părinţi, bunici, cadre didcatice, având la îndemână modalităţi variate, ne vom strădui să
construim pentru copii un mediu securizant, făcându-i să se comporte conform normelor civice.
Ce-şi doresc ei de la noi şi nu ne-o pot spune?
Ne doresc pe noi, părinţii, bunicii şi educatorii să fim alături de ei şi cu ei, să ne jucăm, să
învăţăm împreună, să plângem sau să zâmbim cu ei, să le înţelegem privirile care parcă ne imploră
să le venim în ajutor.
Uneori, copiii noştri nu ne reproşează că-i abandonăm, lăsându-i să se joace singuri, să
descopere o lume necunoscută fără ajutorul nostru şi nu pricep de ce nu venim să intrăm în jocul lor
şi de ce le respingem gesturile motivate de oboseala şi frământările vieţii.
Privirea lor dezamăgită atunci când nu găsesc înţelegerea nostră, aproape înecată în lacrimi
provocate de întrebări nedezlegate, ar trebui să ne facă să ne gândim că ei, copiii, ne cer să le oferim
timp şi dragoste, înţelegere şi dăruire, responsabilitate în atitudinea faţă de ei.
Fie că suntem acasă, pe stradă sau într-o instituţie de învăţământ, trebuie să le dăruim copiilor noştri
o bază sigură de protecţie şi încurajare în a explora medii necunoscute.
Comportamentele pãrinţilor şi educatorilor sunt principala sursã de învãţare
comportamentalã a copiilor. Reacţiile noastre ca adulţi, emoţionale şi comportamentele sunt modele
de învãţare pentru copil! Pentru a sigura însã o învãţare sãnãtoasã, este nevoie sã ne propunem
voluntar sã asigurãm copilului un context de învãţare adecvat. Implicarea pãrinţilor şi educatorilor
scade riscul învãţãrii neadecvate a comportamentelor noi. De exemplu, dacã un copil observã un
adult care reacţioneazã când este furios prin agresiune verbalã sau fizicã, va învãţa cã acesta este
modul firesc de reacţie într-o astfel de situaţie. În consecinţã, copilul învaţã o modalitate neadecvatã

214
de gestionare a unei emoţii negative. Copiii învaţã observând comportamentul celorlalţi din
contextul lor de viaţã - pãrinţi, bunici, fraţi sau surori, alţi copii, educatori/profesori. Multe din
comportamentele sociale şi emoţionale ale copilului se învaţã prin imitare şi modelare şi datoritã
faptului cã adeseori adulţii nu verbalizeazã regulile de comportament pentru copil. Astfel, copilul
învaţã implicit acele comportamente care nu au fost verbalizate de cãtre adulţi. Aceastã învãţare
implicitã este uneori o învãţare eronatã şi limitativã, care nu îi permite copilului sã cunoascã multe
din modalitãţile de comportament în diverse situaţii concrete. De exemplu, dacã copilul nu este
învãţat cum sã facã faţã furiei sau frustrãrii într-un mod sãnãtos, el va recurge la acele
comportamente pe care le-a învãţat implicit din interacţiunea cu ceilalţi – pãrinţi,
educatori/profesori, alţi copii. Comportamentele pãrinţilor şi educatorilor/profesorilor reprezintã
modele de comportament pentru copil. Cele mai frecvente comportamente problematice ale
copilului, cum ar fi ţipatul, înjuratul, lovitul, sunt rezultatul acestui proces implicit de învãţare:
copilul nu ştie cum sã reacţioneze în diverse situaţii problematice pentru el şi recurge la acele
comportamente pe care le-a observat la ceilalţi. Comportamentele problematice ale copiilor apar şi
ca rezultat al modului de formulare de cãtre pãrinţi şi educatori/profesori a instrucţiunilor
comportamentale.
Plini de energie, mereu zâmbitori, cu simţul umorului, ascultători, calmi şi întotdeauna
echilibraţi, atitudinea nostră generează moduri de comportare adecvate.
În relaţiile cu copiii, cu toţii (părinţi, bunici, dascăli), ar trebui să fim noi înşişi, de aceea,
pentru mulţi, procesul educaţional ar trebui să înceapă chiar cu noi, să ne autoeducăm pentru a putea
educa la rândul nostru, pentru a deveni exemplul pe care dorim să-l urmeze copilul.
Este adevărat că, mai ales în etapa mileniului actual, fiecare dintre noi reprezintă modele
imperfecte datorită confruntării nostre permanente cu grijile vieţii, cu problemele actualităţii sociale
româneşti.
Lăsând la o parte frământările cotidiene şi luând în considerare că ei, copiii, aflaţi la vârsta
decisivă a formării comportamentului lor, ne cer ca, indiferent unde ne-am afla, să le oferim
suficient timp, să fim alături de ei, creân ambianţa propice formării personalităţii lor aşa cum ne-o
dorim.

BIBLIOGRAFIE:
Vârsta preşcolarã. Ghid pentru pãrinţi - Organizaţia Salvaţi Copiii România. - Bucureşti

VIOLENŢA ASUPRA COPILULUI

EDUCATOARE: MARIA DINUŢ

GRĂDINIŢA CU PROGRAM NORMAL NR.17 ,,Căsuţa poveştilor”PITEŞTI

Cel mai înalt rezultat al educaţiei este toleranţa.( Helen Keller)

Oferă-i copilului multă afecţiune şi atenţie!

Violenţa a devenit o problemă gravă şi îngrijorătoare, şi în ultimii ani, mass-media informează
în permanenţă fenomenul violenţei în întreaga societate.
Întâlnim violenţă acolo unde ar trebui să fie înţelegere şi armonie, adică în familie, în grădiniţe
şi şcoli unde ar trebui să existe educaţie. Vedem violenţă pe stradă, în societate pentru că îşi petrec
multe ore în faţa calculatorului şi a televizorului, copiii devenind mai agitaţi, mai greu de stăpânit şi
vorbesc urât luând exemplul negativ.
215
 Cadrul didactic apreciază că pregătirea lui profesională este cea mai indicată şi suficientă pentru
a instrui şi orienta copilul în evoluţia lui.
Medicul reprezintă garanţia intervenţiei în asigurarea sănătăţii fizice şi psihice a copilului.
Însă lucrurile nu merg aşa de bine şi avem de-a face cu atâtea situaţii în care copiii sunt supuşi
la atitudini neadecvate, incorecte , la diverse forme de abuz sau neglijare.
Copiii care se simt iubiţi şi care au un sentiment de încredere în cel care îl îngrijeşte sunt mai puţin
agresivi. Oferă dragoste ,încurajează-i şi satisfacţiile vor fi pe măsură..
Unora le-a fost hărăzit să se nască înconjuraţi de dragostea, căldura şi afecţiunea familiei. Altora nu le-a fost
dat să fie aşa şi cu sufletul trist şi pustiit se văd nevoiţi să intre în cadenţa vieţii, chiar dacă nu pot ţine ritmul,
în esenţă, copilul este o fiinţă în evoluţie, o fiinţă a cărei activitate este apreciată după modul familial în care
se dezvoltă, mai tolerant sau mai sever, mai tandru sau mai aspru, mai calm sau plin de conflicte.
De fapt, mulţi dintre părinţii abuzatori au fost la rândul lor abuzaţi în copilărie, respectând un
comportament care li s-a aplicat şi lor. Iată că abuzul este definit drept un comportament inadecvat,
menit să provoace intenţionat o vătămare fizică, psihică sau sexuală.
La polul opus se află familiile în care climatul educativ este exagerat, autoritar, în aceste familii copilul trăieşte
o dată cu teama şi spaima şi sentimentul respingerii şi izolării. Crescut în această atmosferă, copilul se
manifestă ca un timid, ca un izolat şi ca un "temător de umbra lui".
Uneori un asemenea climat afectiv are efecte diametral opuse, odată scăpaţi de sub teroarea disciplinei rigide
din familie, aceşti copii se manifestă ca nişte obraznici, ca nişte indisciplinaţi, fiind dispuşi spre forţă şi bătaie
cu colegii lor.
Este efectul "arcului care scăpat de sub controlul "şurubului" se destinde la maximum. O asemenea
atitudine se exprimă sub forma agresivităţii, revoltei, vagabondajului şi furtului, consecinţe exagerate ale
părinţilor.
Multe exemple le revin copiilor din familie, dar nu toţi copiii au acest noroc, pentru unii soarta a fost crudă de
la naştere, fiind abandonaţi, familia lor a constituit-o leagănul, alţii deşi au avut o familie, aceasta nu le-a oferit
cele mai convingătoare pilde de urmat, părinţii aducând în viaţa acestora atmosfera încărcată de ameninţări,
jigniri, violenţă, familiile dezorganizate ridicând şi alte probleme. Copiii sunt timoraţi, speriaţi, agresivitatea
în familie luând forme din cele mai neobişnuite.
Agresivitatea în familie face ca aceasta să se păstreze în sufletele lor pentru multă vreme amintirea acelor momente
, alţii par mai nepăsători şi aceleaşi fapte par a trece neobservate; falsitatea acestor aprecieri se vădeşte surprinzător;
chiar când nu te aştepţi, pentru că ele rămân oricum în subconştient, marcând alte comportamente defavorabile
pentru copii şi pentru societate. E de înţeles că noi, ca educatori, trebuie să ne controlăm faptele, atitudinile, să nu
uităm că ele sunt înregistrate şi reproduse de copii.
Dându-le exemple pozitive, folosind cu pricepere exemplul celorlalţi copii, explicându-i pe măsura puterii lui de
înţelegere, că o purtare este corectă şi alta este incorectă, cum e primită în societate o deprindere urâtă în raport cu
una frumoasă, îl ajutăm pe copil să înţeleagă sensul moral al faptelor, îl învăţăm să se apere singur de influenţele
rele, să dispreţuiască purtările urâte, să evite prieteniile nesănătoase.
Folosirea violenţei împotriva copilului este considerat un abuz fizic. Abuzul afectează
dezvoltarea copilului în dimensiunile sale esenţiale şi efectele sunt profunde şi nefaste, de aceea se
impune cu necesitate abordarea problemei abuzului şi acordarea unei atenţii deosebite traumelor
trăite în copilărie.
Violenţa este dezorganizarea brutală sau continuă a unui sistem personal sau social şi care se
traduce printr-o pierdere a integrităţii ce poate fii : fizică, materială sau psihică. Sub eticheta
violenţă descoperim o diversitate de forme de conduită cum ar fi : poreclirea, ironizarea, imitarea în
scop denigrator, refuzul de a acorda ajutor, bruscarea, lovirea cu diverse obiecte, pălmuirea,
împingerea sau mai simplu violenţa fizică şi violenţa verbală. Violenţa conduce la deteriorarea
climatului în unităţile de învăţământ, afectează raporturile copil – copil, copil – educator, şi
generează sentimente de insecuritate , de teamă, de angoasă care influenţează negativ dezvoltarea
normală a copilului.
Comportamentul distructiv în educaţie îl constituie agresivitatea, iar cea mai importantă sursă
a agresivităţii rămâne frustrarea. Frustrarea este fenomenul de dezechilibru biologic şi psihic cauzat

216
de privarea satisfacerii trebuinţelor, dorinţelor şi este interpretată ca o proiecţie emoţională a
eşecului.
Violenţa şi agresivitatea se aseamănă foarte mult , iar deosebirile constau în :
- criteriul funcţional : agresivitatea ţine mai mult de gândire, de proiect în timp, iar violenţa este de
ordinul gândirii noastre ;
- criteriul topologic : agresivitatea ar fi mai intensă, iar violenţa ar fi mai ales externă;
- criteriul etic: trimite la distincţia dintre acceptabil şi inacceptabil, unde violenţa este inacceptabilă
şi produce suferinţă, durere.
Agresivitatea ca formă de comportament o întâlnim încă de la grădiniţă.
Astfel la copiii preşcolari au fost identificate o serie de modalităţi de acţiune cum ar fi:
- modalităţi de acţiune fizică ( copiii cei mici se bat, se împing unii pe alţii, îşi iau unii altora jucăriile, le
împrăştie, ocupă locul altuia în joc).
- modalităţi de influenţă mediată ( unde copilul plânge, ţipă, îşi reclamă rivalul, atrage alţi copii în grup pentru
a-şi susţine pretenţiile).
- Acţiuni de influenţare psihologică ( unde copilul nu-şi explică pretenţiile şi exercită asupra rivalului o
anumită presiune, plângând, strigând, bătând din picioare, făcând grimase).
- influenţe verbale ( unde copilul dă indicaţii rivalului, răspunde, vrea răspunsuri concrete).
- ameninţări şi sancţiuni ( unde copilul îşi avertizează adversarii referitor la urmările negative ca de exemplu:
am să te spun, pronunţă cuvinte cu o intonaţie ameninţătoare, foloseşte interjecţii).
- Conflictul fizic este înlocuit prin disputa verbală, iar apoi mijloacele verbale se amplifică şi se transformă
într-un gen de fundamentare şi apreciere a conduitei, care la rândul ei deschide cale către discutarea aspectelor
controversate şi către găsirea unor variante reciproce de rezolvare a conflictului.
Atunci când climatul afectiv se manifestă în mod exagerat, îşi pune amprenta asupra copilului astfel că nu
puţine sunt cazurile când relaţiile cu copiii degenerează în conflicte chiar cu profesorii.
Formele de violenţă ce se manifestă în mediul şcolar sunt : violenţă verbală ( ameninţări, jigniri),
violenţă fizică (lovituri, încăierări ), degradări ale bunurilor ( deteriorări ale mobilierului, scrisului
pe pereţi, spartul geamurilor ) , refuzul de a lucra, absenteismul, perpetuarea şi degradarea
cursurilor. Datorită violenţei copilul este devalorizat, ridiculizat, învinovăţit şi umilit, chiar pentru
greşeli minore şi normale pentru vârsta sa. Din cauza violenţei se pot produce leziuni externe
( hematoamele, echimozele, contuziile, arsurile ) şi leziuni interne ( traumatismele de organe interne
sau neurologice, fracturi de membre sau fracturi craniene. Minorul este devalorizat, ridiculizat,
retras, izolat.
În societate , datorită comportării violente, copilul prezintă o serie de simptome , un şir lung de
crize şi înfrângeri cu stări depresive şi anxietate precum şi fenomenul de disociere. De fapt,
“violenţa naşte violenţă. Culegem ceea ce am semănat”.
Copiii supuşi abuzului fizic se arată a fi mai agresivi decât cei crescuţi într-un mediu normal.
De asemenea, se semnalează probleme de învăţare şi uneori cu tulburare de stare post traumatic
Copiii care au trăit într-un mediu violent şi agresiv au şi ei un comportament agresiv şi
distructiv, provocator şi hiperactiv. Un lucru nu trebuie uitat-comportamentele învăţate în copilărie
se repetă la maturitate, iar cercul vicios al violenţei se va relua continuu.
Grădiniţa poate juca un rol important în prevenirea violenţei. Cele trei forme de prevenire a
violenţei sunt primară, secundară şi terţială. Respectarea regulilor din grădiniţă este o condiţie a
socializării care însemnă pentru copii să trăiască în relaţii de respect reciproc excluzând violenţa.
Lucrul în echipe pedagogice, educatori, părinţi, psihologi poate preveni violenţa şi agresivitatea.
Comportamentul violent nu apare dintr-o dată la vârsta adultă, ci se dezvoltă în timp, pe un teren
fragil existent din copilărie, cu excepţia cazurilor clinice.
Specialiştii explică despre comportamentele agresive, violente ca fiind comportamente învăţate
prin recompensă sau pedeapsă şi susţin că orice comportament are o funcţie, de exemplu, în cazul
copiilor funcţia e localizată pe obţinerea atenţiei celor din jur.
Consilierului îi revine un rol foarte important atunci când are cazuri de copii victime ai
violenţei , el trebuie să-i ajute să depăşească trauma şi să-şi recapete sentimentul de control asupra
lumii sale înconjurătoare şi încrederea în lumea adulţilor .

217
 Violenţa poate fi eliminata şi prevenită printr-o serie de comportamente :
1 Oferindu-le un exemplu bun : copiii învaţă cum sa se comporte urmărind-i pe adulţi ;
2 Folosind metode de disciplinare non-violente :
Dacă îl loveşti şi baţi drept pedeapsa el învaţă că violenţa este permisă în orice situaţie ;
3 Limitează expunerea la violenţă :
Acordă o mare atenţie programelor de la televizor şi internet ;
4 Impune reguli clare si limite potrivit vârstei :
Să cunoască clar ce aştepţi de la el şi care sunt consecinţele dacă nu cooperează ;
Oferă-i multă afecţiune şi dragoste .
H. Specer a subliniat ,,Copiii cărora nu li se arată dragostea ajung să nu iubească”.
„ Ce este o lume fără iubire?”
BIBLIOGRAFIE:
Constantin,Păunescu, Agresivitatea şi condiţia umană, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994
Voicu, Lascu, Pedagogia ocrotirii, Cluj-Napoca, 1983
Ranschburg, Jeno, Frică, supărare, agresivitate, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1979

VIOLENŢA AUDIOVIZUALULUI

Înv.Mircea Georgiana
Şcoala Nr. 7 Piteşti,jud. Argeş

În zilele noastre, mass- media are ca subiect preferat violenţa care se manifestă în unele şcoli
din ţară, fără să insiste, în aceeaşi măsură, asupra contribuţiei proprii, în timp, la crearea unor
mentalităţi favorabile acestei situaţii. O formă mascată a violenţei este şi nepăsarea, indolenţa
părinţilor care îşi neglijează copilul lăsându-l pradă emisiunilor violente de la televizor. Aşadar ei
sunt părtaşi la efectele negative pe care le poate avea televizorul în viaţa copilului lor, educându-şi
propriul copil cu ajutorul acestuia . Efectele se vor vedea mai târziu şi atunci nu mai pot face nimic
pentru a remedia acest fapt. Copiii vor aplica în viaţa de zi cu zi ceea ce văd şi anume acte de
violenţă asupra colegilor săi şi nu numai.
Aproape că nu trece zi fără o ştire legată de agresivitatea din instituţiile de învăţământ.:
înjurături, ameninţări, pumni, înjunghieri.
Comportamentul violent poate avea multiple cauze: biologice, psihologice, sociale,
economice. De aceea, este dificil să separi efectele violenţei media de influenţa celorlalţi factori. Cu
toate acestea, studiile făcute pe această temă au demonstrat că una din principalele cauze ale
comportamentului agresiv al copiilor este violenţa televizuală, violenţa jocurilor video etc..
Astfel tocmai cei care ar trebui să fie protejati, copii văd la televizor mai multă violenţă decât
adulţii. Copiii văd, percep şi receptează violenţa altfel decât adulţii- fapt agravant-, fiind mai
puternic impresionaţi de aceasta. Nesupravegheaţi, copiii sunt captivi într-o lume imaginara dar care
e atât de reală pentru ei şi atunci e usor să imite astfel de comportamente violente pentru ca nici un
adult nu-i poate explica că ceea ce vede nu e demn de urmat.
Potrivit concluziilor specialiştilor programele TV din România conţin, comparativ, o
cantitate mult mai mare de violenţă decât cele occidentale. Permisivitatea părinţilor amplifică serios
accesul indistinct al copiilor la programele TV violente. Efectele acestora se regăsesc în proporţii
variate, la copiii în cauză, şi pot fi definite astfel:
1) imitaţie şi învăţare (identificarea copiilor cu personaje agresive);
2) impregnarea (asimilarea, chiar inconştienţa, a stilului violent de relaţionare umană);
3) dezinhibarea (imaginile violente pot favoriza trecerea minorilor la acte violente);
218
 4) desensibilizarea (reducerea sensibilităţii la violentă şi creşterea gradului de acomodare cu
violenţa);
5) catharsis (eliberarea de pulsiuni agresive);
6) incubaţie (angoasă, spaimă, sentiment de insecuritate).
Prima măsură care o poate lua imediat un părinte este să evite instalarea în camera copilului
a unui televizor, calculator tocmai ca să-i limiteze accesul la eventualele programe violente care au
cu siguranţă implicaţii dezastruoase asupra dezvoltarii psihice ulterioare a copilului.
Vizionarea îndelungată a programelor de televiziune poate avea efecte deosebit de nocive
asupra copiilor, asta cu atât mai mult, cu cât unii părinţi îşi lasă copiii să stea cuminţi în faţa
televizorului în timp ce ei îşi fac treburile.
Un fapt îngrijorător este şi acela că foarte mulţi copii nu găsesc pe nimeni acasă când vin de
la şcoală, întrucât părinţii sunt la serviciu. Astfel, ei pot să urmărească orice program, indiferent de
avertismentul din josul ecranului. Faptul că se uită la scene violente devine parte din rutina zilnică,
de multe ori asociată cu mâncatul sau recreerea.
Este bine ca simptomele unui posibil comportament violent al copiilor să fie observate din
timp, înainte ca minorul să aibă o conduită agresivă propriu- zisă (implicare în bătăi, încercări de a-i
răni pe alţii etc.).
Aceste simptome sunt din cele mai diverse: mânie intensă(atunci când este furios sparge,
trânteşte, loveşte tot ce îi apare în cale, aduce injurii şi îi ameninţă pe cei apropiaţi.) pierderi
frecvente ale cumpătului şi izbucniri necontrolate, iritabilitate extremă, impulsivitate foarte mare(nu
se gândeşte la acţiunile sale) devine cu uşurinţă frustrat (atunci când ceva nu este conform dorinţelor
sale, îşi pierde rabdarea, controlul, începe să plângă sau are manifestări agresive)
Soluţia este ca părinţii şi, alături de ei, dascălii trebuie să actioneze prompt atunci când
obeservă acţiuni agresive la copil. Un prim pas este acela de a limita timpul petrecut de copil în faţa
televizorului, de a interzice vizionarea tuturor programelor violente explicându-le cu tact că nu au
voie, nu că sunt pedepsiţi ci că nu sunt recomandate pentru vârsta lor. Atunci când însă copilul a
vizionat un incident violent fără ca noi să ştim trebuie să punem accent pe cauza comportamentului
agresiv al persoanei respective. Trebuie să i se spuna copilului ca acel tip de comportament nu este
caracteristic adultilor, pentru că ei îşi rezolva în alt mod conflictele: discutând, negociind, prin
soluţii nonviolente.
Părinţii şi nu numai trebuie să încurajeze copilul să se uite la documentare şi programe
educaţionale de tipul celor care prezintă viaţa plantelor şi animalelor, să-i antreneze în activităţi
gospodăreşti, să petreacă timpul liber în parcuri alături de prieteni sau de ce nu să facă un sport.
Familiile din care provin elevii noştri crează numai rareori un mediu educativ; timpul
copiilor, petrecut pe stradă, în faţa televizorului sau calculatorului cu jocuri sau consumat fără rost,
fără nicio ocupaţie, constituie un factor care îndeamnă la activităţi subversive, menite să aducă bani
necinstiţi sau satisfacţii cu orice preţ, indiferent de natura lor.
Este nevoie de masuri menite să producă schimbări adevărate şi profunde, care să acţioneze
pe termen lung, la nivelul conştiinţelor. Este timpul să fie reconsiderat aportul poeziei, al lecturii, al
interpretării sensibile a unui text literar, respectul pentru natură şi semeni, pentru muzică şi arte
plastice, pentru arte în general, ca termen de comparaţie şi alternativă la făcăturile îndoielnice care
conduc la exacerbarea violenţei.
Avem nevoie de măsuri menite să producă schimbări adevărate şi profunde, care să
acţioneze pe termen lung, la nivelul conştiinţelor.
Eliminarea treptată a violenţei din întreg mediul social cere timp şi eforturi dar mari şi de
durată vor fi rezultatele : o lume fără violenţă , copii mai bogaţi sufleteşte prin redescoperirea
adevăratelor modele de urmat .

219
 BIBLIOGRAFIE:
1. DRĂGAN, IOAN- EVALUAREA REPREZENTĂRII VIOLENŢEI ÎN PROGRAMELE
TELEVIZUALE, raport de cercetare, septembrie 2004

VIOLENTA IN SCOALA

BADICIANU MIHAELA

Violenta umana este o tema a prezentului in multe tari, violenta sociala, ca si cea interpersonala
reprezinta argumente solide pentru dezvoltarea unor programe educationale pentru a promova
constientizarea acestui fenomen si a pleda pentru mijloace nonviolente de interactiune si de
reglare a vietii sociale.
Situatia generala ingrijoreaza, pentru ca violenta a devenit o tema cu care se confrunta toate
societatile, necesitind o luare de pozitie la nivelul intregului corp social si dezvoltarea unor
strategii de investigatie, prevenire si control.
Violenta este una dintre marile probleme ale lumii contemporane Presa, scrisa sau
audiovizuala, informeaza in permanenta cu privire la manifestari diverse ale acestui fenomenl,
de la formele cele mai agresive, precum razboaie ori crime terifiante, batai, violuri, furturi,
distrugeri de bunuri,si pana la cele mai putin socante,cum ar fi violenta verbala.
”Violenţa domestică este o ameninţare sau provocare, petrecută în prezent sau în trecut, a unei
răniri fizice în cadrul relaţiei dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de
domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi însoţit de intimidări sau abuzuri verbale; distrugerea
bunurilor care aparţin victimei; izolarea de prieteni, familie sau alte potenţiale surse de sprijin;
ameninţări făcute la adresa altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor;
furturi; controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale victimei, alimentelor, deplasărilor,
telefonului şi a altor surse de îngrijire şi protecţie”.
Se numeşte "violenţa în familie" orice act vătămător, fizic sau emoţional care are loc între
membrii unei familii. Abuzul în interiorul unei familii poate lua multe forme: abuzul verbal,
refuzul accesului la resurse financiare, izolarea de prieteni şi familie, ameninţări şi atacuri care
în unele cazuri pot duce la moartea unuia dintre parteneri. Deşi până de curând s-a presupus că
femeia este cel mai adesea victima violenţei în familiei, în urma unor cercetări s-a descoperit că
de fapt numărul bărbaţilor agresaţi este destul de mare. Experţii care cercetează această
problemă sunt de acord că violenţa este un fenomen larg răspândit, mult mai răspândit decât
arată sondajele, pentru simplu fapt ca unele fapte nu sunt raportate poliţiei sau spitalelor.
Familia care constituie un teren de manifestare a violenţei domestice devine mai puţin
transparentă şi deschisă mediului social imediat: familia lărgită, vecinii, prietenii, colegii. Este
evidentă izolarea socială a acestor familii. Ele capătă o stigmă în ochii celorlalţi şi în acelaşi
timp un sentiment de stigmă şi culpă care le face să se izoleze.
Soţul violent nu doreşte ca soţia lui să întreţină relaţii sociale în cadrul cărora să-şi poată
mărturisi suferinţa şi eventual să poată primi un sprijin.
Pe de altă parte, bărbaţii violenţi au ca şi caracteristici de personalitate lipsa abilităţilor şi a
bucuriei de a comunica. Pentru partenerii violenţi, a comunica, în mediul intim al căminului,
devine mai mult un prilej de a-l ataca verbal pe celălalt, în vreme ce, la locul de muncă rămâne
o rutină de relaţionare superficială cu ceilalţi, un rol jucat în limitele orelor de serviciu.

Numărul mare de copii victimizaţi în familie dar şi violenţe crescute între concubini, care în
prezent, potrivit legislaţiei în vigoare, nu beneficiază de statutul de "familie".

220
Influenţe asupra dezvoltării copiilor

Funcţia principală a familiei, creşterea copiilor, este distorsionată cu largi şi dramatice consecinţe
în viitor. Perturbarea acestei funcţii se petrece în general, ca o stare de boală cronică ce se
acutizează în momentele evenimentelor de violenţă. Cercetările arată că trauma copiilor care
cresc într-o atmosferă de violenţă, chiar dacă nu ei sunt victimele directe, este mai intensă şi
cu consecinţe mai profunde şi mai de durată decât în cazul copiilor care sunt victime directe
ale abuzurilor şi neglijării din partea părinţilor (Catheline, Marcelli, 1999).
Într-o familie bântuită de violenţă, copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază (nevoia
de siguranţă, de viaţă ordonată, de dragoste) sunt profund neglijate.
Funcţiile parentale nu mai pot fi împlinite. O mamă victimă a violenţei soţului este mai puţin
capabilă să asigure îngrijirile de bază necesare copilului (hrană, casă, igienă, haine, sănătate fizică)
sau să-l protejeze pe acesta de răniri, accidente, pericole fizice sau sociale. Copleşită de ruşine
pentru ceea ce i se întâmplă, de sentimentul eşecului în cea mai importantă relaţie interpersonală,
de teroare, de autoacuzaţii (Polman,1994) femeia nu mai este capabilă de a juca nici unul din
rolurile impuse de viaţa familiei.
În atmosfera de violenţă, copilul devine cel mai adesea neglijat, expus tuturor relelor, de fapt
rămâne într-o singurătate umplută doar de ţipetele celor din jur. Această situaţie este probabil şi
explicaţia numărului mare de accidente domestice ale căror victime sunt copiii.
Copiii care cresc în familii violente dezvoltă comportamente şi o condiţie fizică ce-i face uşor de
recunoscut. Ei prezintă:
• Probleme fizice, boli inexplicabile, expuşi la accidente în casă şi în afara casei,
dezvoltare fizică mai lentă;
• Probleme emoţionale şi mentale: anxietate mărită, simţământ de culpabilitate, frica
de abandon, izolare, mânie, frica de răniri şi moarte;
• Probleme psihologice: neîncredere în sine, depresie, comparare cu viaţa mai fericită
a colegilor;
• Probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalţi,
probleme cu somnul, enurezie, bătăi, fuga de acasă, sarcini la vârste mici, relaţii pentru a
scăpa de acasă, mutilare, consum de droguri şi alcool, comportament defensiv cu
minciuna;
• Probleme şcolare - neîncredere, eliminare, schimbări bruşte în performanţele
şcolare, lipsa de concentrare, lipsa de maniere sociale;
• Identificare cu eroi negativi.
Un lucru mai puţin luat în considerare până acum este faptul că în rândul tinerilor a crescut
fenomenul sinuciderii, a tentativelor de suicid şi că pe primul loc în rândul cauzelor se află
climatul familial deteriorat şi slaba comunicare în cadrul familiei.

• Violenţa domestică reprezintă un domeniu care este considerat de poliţie ca fiind o

problemă foarte gravă.

Legea privind combaterea violentelor familiale

Potrivit Legii 217/25 mai 2003, violenta în familie reprezinta „orice actiune fizica sau verbala
savârsita cu intentie de catre un membru de familie, împotriva altui membru al aceleeasi familii,
care provoaca o suferinta fizica, psihica, sexuala sau un prejudiciu material”.

De prevederile legii beneficiaza si persoanele care au stabilit relatii asemanatoare acelora dintre soti
(concubinii) sau dintre parinti si copil, dovedite pe baza anchetei sociale.

221
Potrivit Inspectoratului General al Politiei Române, orice persoana care considera ca este victima a
violentei sau se simte amenintata trebuie sa stie ca violenta în familie este o infractiune prevazuta si
sanctionata de Codul Penal.
În acelasi timp, violul comis în familie este pedepsit.
Daca violenta fizica s-a produs, victima trebuie sa mearga la Serviciul Medico-Legal în cel mult 48
de ore de la comiterea agresiunii, pentru constatarea acesteia si eliberarea unui certificat medico-
legal.
În plus, trebuie anuntata cea mai apropiata sectie de Politie, în cel mult doua luni de la producerea
agresiunii. Pentru ca Politia sa poata apara de repetarea violentelor, este bine sa fie facuta o plângere
care sa fie înregistrata la sectie.

Politistii au dreptul si obligatia sa intervina în orice caz de violenta în familie sesizat, chiar daca usa
locuintei în care se aud tipetele nu este deschisa. Cei care sosesc la fata locului trebuie sa
întocmeasca proces-verbal de constatare, sa asculte partile implicate în conflict, sa ia declaratii ale
martorilor si sa îndrume victima catre Serviciul Medico-Legal si spre adapostul cel mai apropiat. Ei
nu vor pleca fara a se asigura ca violenta nu se va repeta.

Specialistii spun ca nu victima este vinovata de producerea violentei si ca asemenea fapte sînt
ciclice. Odata ce prima violenta s-a produs, este putin probabil ca agresiunile vor înceta.

În privinta copiilor din aceste familii, chiar daca nu sunt loviti de agresor, simplul fapt ca sunt
martori la violenta le poate afecta dezvoltarea fizica si psihica, cu traumatisme adeseori ireversibile
asupra lor. Copiii care traiesc în medii acut violente dezvolta în mai mare masura comportamente
agresive, uneori delincvente, cum ar fi consumul ilicit de droguri, aderarea la gasti de cartier,
abandoneaza în mai mare masura scoala iar ca adulti devin, în majoritatea cazurilor, agresorii
propriilor lor familii.
Violenta în familie reprezinta o serioasa problema de sanatate publica, agresiunile împotriva femeii
consituind o importanta cauza de deces si incapacitate de munca, la fel de grava ca si cancerul, care
afecteaza sanatatea într-o masura mult mai mare decît accidentele de munca si malaria la un loc.

În multe cazuri, agresorul este foarte violent, mergînd pîna la uciderea sotiei, copilului sau altui
membru al familiei. Dar cele mai frecvente agresiuni constau leziuni grave, leziuni în timpul
sarcinii, la copii, sarcina nedorita si la vîrsta prea tînara, boli cu transmitere sexuala, inclusiv
HIV/SIDA.
Alte consecinte ale fenomenului sînt cele de ordin psihologic, precum sinucidere, probleme de
sanatate mintala sau reactiile neasteptate ale copiilor care asista la acte de violenta.
Problema violentei în familie a atins cote alarmante, majoritatea evenimentelor de acest fel fiind
înregistrate în familiile sarace, dar fara sa fie excluse radical din famili- instarite de intelectuali.

VIOLENTA IN SCOALA

INSTITUTOR: CHITA GHERGHINA

SCOALA CU CLASELE I-VIII UNGHENI

Violenta este una dintre marile probleme ale lumii contemporane. Presa, scrisa sau
audiovizuala, informeaza in permanenta cu privire la manifestari diverse ale acestui fenomen, de la
formele cele mai agresive, precum razboaie ori crime terifiante, batai, violuri, furturi, distrugeri de
222
bunuri, si pana la cele mai putin socante (dar nu mai putin vinovate), cum ar fi violentele verbale. In
acest context, aparitia diferitelor forme de violenta in mediul scolar pare aproape o fatalitate si
devine, adesea, un lucru obisnuit, cu care semenii coexista fara macar a se mai sesiza asupra
pericolului. Chiar daca reprezinta o problema delicata, luarea in stapanire a fenomenului violentei nu
se poate face decat daca ii sunt cunoscute cauzele,originile,formele de manifestare si posibilitatile
de prevenire. Problema violentei in scoala poate si trebuie sa devina o tema de reflectie pentru toti
cei implicati in actul educational. Cu atat mai mult cu cat scoala dispune, credem, de importante
resurse pentru a concepe programe de prevenire a violentei si pentru a rupe cercul vicios al violentei
in mediul scolar.
Definirea violentei s-a dovedit a fi o incercare extrem de dificila. Acest fapt se explica prin
complexitatea fenomenului, dar si prin marea diversitate a formelor sale de manifestare. Nu in
ultimul rand, dificultatea a aparut si din cauza asocierii si, uneori, chiar a confundarii violentei cu
agrasivitatea. Specialistii domeniului au facut insa o serie de delimitari intre cele doua concepte,
care se cuvin mentionate.
Termenul de agresivitate vine din latinescul adgradior, care inseamna “a merge catre…”, si
a evoluat apoi in agredire , ce semnifica “ a merge catre … cu un spirit belicos, cu tendinta de a
ataca”. In sens etimologic, notiunea de agrasivitate trimite la o potentialitate individuala, la
capacitatea de a infrunta un obstacol, de a se confrunta cu altul si a nu da inapoi in caz de dificultate.
Ca multe alte comportamente sociale complexe, agresivitatea este dobandita prin invatarea
sociala. Procesul de socializare inseamna si achizitia de raspunsuri agresive, fie prin invatare directa
– acordarea de recompense sau pedepse unor comportamente - , fie mai ales prin observarea
conduitelor si a consecintelor lor la altii. Experimentele psihologului american Albert Bandura si
ale colaboratorilor sai (1963) au demonstrat rolul adultului ca model in insusirea comportamentului
agrasiv la copii. Dupa ce au vazut cum un adult agreseaza o papusa sau se joaca linistit cu ea, copiii
au fost pusi in situatia de a avae ei insisi de-a face cu o serie de jucarii, printre care si papusa
respectiva. Cei ce au asistat la un comportament agresiv din partea adultului s-au comportat si ei
agresiv. Mai mult, s-a observat ca agresivitatea a crescut atunci cand: modelul a fost recompensat;
modelul a fost de acelasi sex cu respectivul copil; modelul a avut inainte legaturi intense cu copilul
(prieten de familie, invatator etc.). Astfel incat, chiar daca nu sunt educati expres in a fi agresivi – in
multe culturi acest lucru se intampla -, copiii invata din experienta proprie prin reintarire sau imita
persoanele semnificative si/sau autoritare.
Psihologii sociali insista ca agresivitatea dobandita social nu inseamna doar tendinta de a
raspunde ostil la interactiunile neplacute. Mediul familial, grupul de similaritate din cartier sau din
scoala, mass-media constituie cadre psihosociale de achizitionare a unor scenarii de agresivitate ,
care sunt sustinute de structuri de cunoastere si evaluare (perceptii, atitudini, credinte normative) ce
trimit la comportamente agresive. Fiintele umane invata de mici cum sa perceapa, sa interpreteze, sa
judece si sa raspunda la stimuli ce vin din mediul fizic si social. Incet-incet se cristalizeaza scenarii
mental-comportamentale, care, invatate si folosite frecvent, pot capata in timp caracter automatizat,
ca deprinderi (habitusuri). Studiile longitudinale arata ca asemenea structuri cognitiv-
comportamentale de agresivitate incep sa se intareasca in jurul varstei de 8-9 ani si se consolideaza
continuu pana la maturitate.
Dintr-o alta perspectiva, partizanii caracterului dobandit al agresivitatii sustin ca aceasta
survine in functie de context si este un raspuns al individului la conditiile de mediu. In acest sens,
cea mai cunoscuta teorie este cea formulata de cercetatorul american de la universitatea Yale, john
Dollard, si de colaboratorii sai, care explica natura comportamentelor agresive prin ipoteza
frustrare-agresiune. Pentru ei, agresivitatea este intotdeauna o consecinta a frustrarii si orice
frustrare antreneaza o forma de agresivitate. Intensitatea raspunsului agresiv este proportionala cu
cea a frustrarii. Daca raspunsul direct nu este posibil, reactia poate imbraca trei forme: inhibitia,
redirectionarea (deplasarea) catre o alta tinta, catharsisul. Chiar daca teoria lui Dollard a fost supusa
unor critici serioase insistandu-se pe faptul ca exagereaza legatura frustrare-agresivitate, frustrarea
ramane una dintre cele mai importante surse ale agresivitatii.

223
 Notiunea de violenta este discutata in relatie cu cea de agresivitate. Radacina latina a
termenului violenta este vis , care inseamna “forta” si care trimite la ideea de putere, de dominatie,
de utilizare a superioritatii fizice, deci a fortei, asupra altuia.
Exista numeroase definitii ale violentei. Eric Debarbieux (1996: 45-46), specialist in
problematica violentei in mediul scolar, ofera o definitie prin care se surprinde ansamblul
fenomenului violentei: “Violenta este dezorganizarea brutala sau continua a unui sistem personal,
colectiv sau social si care se traduce printr-o pierdere a integritatii, ce poate fi fizica, psihica sau
materiala. Aceasta dezorganizare poate sa se opereze prin agresiune, prin utilizarea fortei, constient
sau inconstient, insa poate exista si violenta doar din punctul de vedere al victimei, fara ca agresorul
sa aiba intentia de a face rau”.
Majoritatea analizelor privilegiaza ideea ca agresivitatea tine mai mult de instinct, in timp ce
violenta tine mai mult de cultura, de educatie, de context.
Istoric si cultural, violenta este o notiune relativa, dependenta de codurile sociale, juridice si
politice ale societatii in care se manifesta. In absenta unei definitii precise a violentei, unii autori
cred ca este mai potrivit un inventar al faptelor violente. Numai ca faptele brute, private de
semnificatia lor sociala, nu spun nimic. Clarificarea unui fapt ca fiind violent depinde de conventiile
sociale in vigoare. Multa vreme, de pilda, corectia fizica pe care parintii o aplicau copiilor era
considerata un lucru firesc, ce face parte din actul educational. De asemenea, sunt populatii,
comunitati care aproape ca nu cunosc agresivitatea, in timp ce altele se manifesta destul de agresiv.
In mod traditional, scoala este locul de producere si transmitere a cunoasterii, de formare a
competentelor cognitive, de intelegere a sensului vietii si a lumii care ne inconjoara, de intelegere a
raporturilor cu ceilalti si cu noi insine. Misiunea scolii nu este doar de a pregati forta de munca.
Scoala trebuie sa profileze caractere, sa-I educe tanarului placerea de a invata, dorinta de a reusi si
de a face fata schimbarilor de pe piata muncii.
In acest context, a vorbi despre violenta acolo unde ne asteptam sa gasim cele mai bune
conditii pentru formarea si dezvoltarea armonioasa a personalitatii poate parea un fapt cel putin
neverosimil. In ultimii ani, violenta in randul minorilor a constituit subiectul a numeroase dezbateri
mediatice. Totusi, cunostintele noastre in acest domeniu sunt destul de lacunare. Singurele date certe
provin din statisticile Ministerului de Interne si ele vizeaza diferite tipuri de infractiuni comise de
minori: omoruri, tentative de omor, vatamari corporale grave, violuri, furturi, talharii.
Violenta scolara este asociata, in general, cu zonele urbane dificile, cu periferiile, acolo unde
saracia este la ea acasa. De aceea, atunci cand se vorbeste despre violenta in scoala, se considera
drept surse favorizante factorii exteriori ai scolii: mediul familial, mediul social, ca si factori ce tin
de individ, de personalitatea lui.
Mediul familial reprezinta, credem, cea mai importanta sursa a agresivitatii elevilor. Multi
dintre copiii care prezinta un profil agresiv provin din familii dezorganizate, au experienta divortului
parintilor si traiesc in familii monoparentale. Echilibrul familial este perturbat si de criza locurilor
de munca, de somajul ce-I atinge pe foarte multi parinti. Parintii sunt confruntati cu numeroase
dificultati materiale, dar si psihologice, pentru ca au sentimentul devalorizarii, al esecului. In aceste
conditii, ei nu mai sunt sau sunt putin disponibili pentru copiii lor. Pe acest fundal apar apoi
probleme familiale foarte grave care-i afecteaza profund pe copii: violenta intrafamiliala, consumul
de alcool, abuzarea copilului, neglijenta, la care se adauga si importante carente educationale – lipsa
de dialog, de afectiune, inconstanta in cerintele formulate fata de copil (treceri de la o extrema la
alta, de la o permisivitate exagerata la restrictii foarte dure), utilizarea mijloacelor violente de
sanctionare a copilului pe motiv ca “bataia-i rupta di rai”. Sunt si parinti care privilegiaza in mod
exagerat relatia afectiva in detrimentul rolului educativ pe care ar trebui sa-l aiba in raporturile cu
copiii lor: nu le impun nici un fel de interdictii, de reguli, emit putine exigente si cauta sa evite
conflictele. Aceasta absenta cvasitotala a constrangerilor (in afara scolii) il va determina pe elev sa
adopte in scoala comportamente de refuz a exigentelor profesorilor.
La randul sau, mediul social contine numeroase surse de natura sa induca, sa stimuleze si sa
intretina violenta scolara: situatia economica, slabiciunea mecanismelor de control social,
inegalitatile sociale, criza valorilor morale, mass-media, disfunctionalitati la nivelul factorilor

224
responsabili cu educatia tinerilor, lipsa de cooperare a institutiilor implicate in educatie. Pentru
fostele tari comuniste, conjunctura economica si sociala provoaca anumite confuzii in randul
tinerilor, care incep sa se indoiasca de eficacitatea scolii, de utilitatea stiintei. sI aceasta cu atat mai
mult cu cat constata ca scoala nu ii asigura insertia profesionala. Valorile traditionale vehiculate in
scoala – munca, meritul, efortul – cunosc o eroziune vizibila. Un mediu social in criza (criza
locurilor de munca, criza familiei, criza valorilor) afecteaza profund dezvoltarea personalitatii
copilului.
Trasaturile de personalitate ale elevului sunt si ele intr-o stransa corelatie cu
comportamentele violente, la acestea adaugandu-se problemele specifice varstei adolescentei.
Adolescenta este o perioada de transformari profunde pe plan fizic, psihic si social. Acum
adolescentul este fericit, se simte bine bine in pielea sa si doua ore mai tarziu este trist, deprimat,
descurajat. Adeseori, el oscileaza intre sentimentul de putere, de forta si sentimentul de indoiala, de
descurajare, de scadere a stimei de sine. Pentru a se apara de aceste emotii, adolescentii dezvolta
reactii de provocare, de agresivitate, de opozitie fata de parinti si profesori.
In aceasta perioada atat de dificila, dialogul parinti-copii si profesor-elev este absolut
necesar. Adolescentul doreste sa fie inteles, are nevoie de dragoste, de securitate afectiva dar, de
cele mai multe ori, el nu recunoaste si nu exprima acest lucru. Nu intamplator se afirma ca violenta
scolara pleaca, in primul rand, de la un deficit de comunicare. A lupta contra violentelor scolare
inseamna a ameliora calitatea relatiilor si a comunicarii intre toate persoanele angrenate in actul
educational.
Scoala insasi poate reprezenta o sursa a unor forme de violenta scolare si acest lucru trebuie
luat in considerare in conceperea diferitelor programe de prevenire si stapanire a violentei.
Scoala este un loc unde elevii se instruiesc, invata, dar este si un loc unde se stabilesc relatii,
se promoveaza modele, valori, se creeaza conditii pentru dezvoltarea cognitiva, afectiva si morala a
copilului. Clasa scolara constituie un grup ai carui membrii depind unii de altii, fiind supusi unei
miscari de influentare reciproca ce determina echilibrul functional al campului educational. Fiecare
grup cere de la membrii sai diferite forme de comportament. Insusi actul predarii-invatarii este un
proces relational, iar gestiunea acestor relatii se inscrie in ceea ce unii autori numesc managementul
clasei scolare, si anume “setul de de activitati prin intermediul carora profesorul promoveaza
comportamentul adecvat al elevului si elimina comportamentul inadecvat, dezvolta relatii personale
bune si un climat socio-emotional pozitiv in clasa, stabileste si mentine o organizare eficienta si
productiva a clasei”(Weber).
Comportamentele violente ale elevului isi pot avea originea si intr-un management defectuos
al clasei scolare, mai exact intr-o lipsa de adaptare a practicilor educationale la o populatie scolara
considerabil schimbata. Se afirma ca prima dorinta a formatorului este aceea de a exercita o putere.
Dand curs acestei dorinte inconstiente, profesorul poate influenta negativ relatia cu elevul, deoarece
va cauta sa-l mentina intr-o situatie de dependenta, de subordonare neconditionata. Pentru aceasta,
profesorul poate recurge la diferite modalitati de coercitie, descurajand astfel formarea unor
personalitati autonome, independente, ca urmare, in grupurile conduse autoritar, se acumuleaza
tensiuni, frustrari, ce determina comportamente agresive, ostilitati intre membrii grupului, in timp ce
fata de lider se manifesta o atitudine de supunere.
Si alte componente ale atitudinii profesorului fata de elevi pot genera situatii conflictuale ori
comportamente violente ale elevilor. Unii profesori adopta o atitudine de ignorare dispretuitoare a
elevilor, corelata cu tendinta de evaluare a lor in termeni constant negativi si depreciativi.
Indiferenta profesorilor este cea mai importanta manifestare a dispretului fata de elevi. Sunt
numerosi elevii care sufera ca urmare a acestor judecati negative ale profesorului, pentru ca ele vin
sa intareasca propriul lor sentiment de indoiala, de descurajare, de lipsa de incredere in fortele
proprii. Acest dispret, o data interiorizat, poate antrena un ansamblu de consecinte in plan
comportamental: lipsa de comunicare, pasivitatea la lectie, indiferenta sau, dimpotriva, perturbarea
lectiilor, dezvoltarea unor atitudini ostile, provocatoare.

225
 De multe ori, in mod inconstient, profesorul introduce diferentieri intre elevi in functie de
performanta atinsa. Astfel de diferentieri se traduc in atitudini ale profesorului care ii defavorizeaza
pe elevii cu realizari mai modeste.
Aceasta atitudine a profesorului poate determina din partea elevilor sustragerea de la
activitati, indiferenta fata de ceea ce se intampla in clasa, absenteismul, refuzul de a-si face temele,
violentele verbale fata de colegi si chiar fata de profesori, comportamente agresive. Elevul aflat in
situatia de esec si care este pus de nenumarate ori in fta unor sarcini de invatare pe care nu le poate
rezolva traieste o angoasa profunda. Elevul sufera pentru ca si-a deceptionat parintii si profesorii,
pentru ca este dispretuit de colegi, isi pierde stima de sine, increderea in capacitatea de a reusi chiar
si in domeniile in care nu se afla in situatia de esec.acesta este momentul in care pot sa apara
conduitele violente ce se traduc prin: depresie, spirit de revansa si revalorizare, manifestari de
provocare, dispret reorientat catre altii, lipsa de interes fata de viata in general. In contextul actual,
esecul scolar devine repede sinonim cu esecul in viata. Aceasta situatie il raneste pe individ, ii
afecteaza imaginea pe care o are despre propri valoare si, de aceea, el incearca sa-si ia revansa intr-
un fel.
Fenomenul violentei scolare trebuie analizat in contextul aparitiei lui. Scoala poate juca un
rol important in prevenirea violentei scolare. Si asta nu numai in conditiile in care sursele violentelor
sunt in mediul scolar, ci si in situatia in care sursele se afla in exteriorul scolii.
Pentru ca scoala sa isi asume acest rol de prevenire si de stapanire a fenomenului violentei,
prima investitie trebuie facuta in domeniul formarii profesorilor. Trebuie sa recunoastem ca, atat in
cadrul formarii initiale, cat si al formarii continue, atentia este concentrata asupra lucrului cu clasele
de elevi “fara probleme”. Se discuta mult prea putin despre modalitatile de abordare a claselor
dificile. Este nevoie de o formare specifica, in masura sa permita satisfacerea cerintelor elevilor “cu
probleme”. Nu putem astepta pasivi ca problemele sa se rezolve de la sine. De exemplu, in conditiile
unui mediu familial instabil, tensionat, conflictual, scoala poate reprezenta pentru elev o a doua
sansa.
Pentru a face fata lucrului cu clase sau elevi dificili trebuie sa se tina seama de urmatoarele
obiective:
• observarea cu atentie a comportamentului elevilor pentru o mai buna intelegere a cauzelor
actelor de violenta;
• dezvoltarea mijloacelor de comunicare cu elevii si stabilirea unor relatii de incredere;
• dezvoltarea parteneriatului scoala-familie;
• colaborarea cu specialistii din cadrul scolii (psihologul scolar, asistentul social).
Multe dintre comportamentele violente ale elevilor se manifesta ca o transgresiune a
regulilor scolare. Clasa este o microsocietate a carei functionare necesita stabilirea unor reguli
clare ce se cer respectate de toti membrii grupului scolar. Ansamblul regulilor dominante dintr-o
clasa caracterizeaza comportamentele dezirabile ale elevului si corelativul sau negativ,
comportamentul indezirabil. Respectarea regulilor este o conditie a socializarii, care inseamna a
invata sa traiasca impreuna in relatii de respect reciproc, excluzand violenta. Regulile scolare
vizeaza tinuta, efectuarea temelor, prezenta la cursuri, dar sunt si reguli de civilitate ce au in
vedere limbajul folosit, modalitatile de adresare, respectul fata de celalalt, pastrarea bunurilor
scolare, toleranta, solidaritatea, intr-un cuvant maniera de a te comporta astfel incat viata in
colectivitate sa fie cat mai agreabila.
Regulile pot fi impuse de catre profesor sau sunt negociate cu elevii. Acestia accepta mai
usor regulile al caror sens este transparent, iar daca scoala este un loc de invatare a democratiei,
atunci aceasta presupune ca si elevii sa participe la eleborarea regulilor civilitatii scolare: “intr-o
democratie, cetateanul nu este numai cel care se supune legii, ci si cel care o elaboreaza, alaturi
de altii”.

226
 Bibliografie:
Banciu, D., Radulescu, S.M., Voicu, M., Introducere in sociologia deviantei, Bucuresti,
Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1985.
Chelcea, S., Ilut, P. (coord.), Enciclopedie de psihosociologie, Bucuresti, Editura
Economica, 2003.
Ilut, P., Valori atitudini si comportamente sociale – Teme actuale de psihosociologie, Iasi,
editura Polirom, 2004, p.107-122.
Liiceanu, A., Violenta umana: o neliniste a societatii contemporane, in Ferreol, G., Neculau,
A. (coord.), Violenta – Aspecte psihosociale, Iasi, editura Polirom, 2003, p.47-57.
Mitrofan, N., Agresivitatea, in Neculau, A.(coord.), Psihologie sociala, Iasi, Editura
Polirom, 1996, p. 427-437.
Salavastru, D., Violenta in mediul scolar, in Ferreol, G., Neculau, A. (coord.), Violenta –
Aspecte psihosociale, Iasi, editura Polirom, 2003, p.119-137.

VIOLENŢA ÎN ŞCOALĂ

INST.: ISĂROIU MANDALINA

ŞCOALA CU CLASELE I VIII
DRAGOSLAVELE – ARGEŞ

Adesea în şcoli şi în instituţii speciale (case de copii, şcoli speciale), copiii şi adolescenţii
suportă violenţe de tipul:
• Tratamente vătămătoare primejdioase;
• Lipsa de îngrijire şi neglijenţă care antrenează probleme grave ale stării generale;
• Leziuni fizice ale stării copilului.
În categoria comportamentelor violente mai putem include:
• Limbajul descalificat: insulta, injuria,umilinţe care duc la scădera stimei de sine sau
la descalificarea familiei;
• Violenţe fizice care marchează copilul atât fizic cât şi psihic;
• Ameninţări care planează doar, dar câteodată sunt puse şi în aplicare;
• Şantajul;
• Controlul minuţios, până la intimitate;
• Arbitrarul sau excesul de interdicţii la care sunt supuşi copiii;
• Violenţe ‚,prin omisiune’’ , inconsecvenţă ,,uitarea’’ ori alte acte care provoacă
indignarea copilului.
Relaţia educativă constituie un raport de dependenţă între educator şi educat. Educatorul
aflat într-o poziţie de putere faţă de educat poate să cedeze (la un moment dat) unei înclinaţii de
abuz. Este necesar să avem în vedere faptul că elevul se află la intersecţia dintre nevoile, dorinţele,
aspiraţiile, capacităţile proprii şi reacţiile profesorilor faţă de acestea. Tot ceea ce contrazice
idealului de elev pe care îl are profesorul este sancţionat de acesta din urmă fizic sau verbal.
Paradoxul rămâne faptul că autorii actelor de violenţă pot să apară ca fiind animaţi de cele mai bune
intenţii în interesul copilului.
Evocare violenţei creează fie alte reacţii violente fie o linişte jenantă. A recunoaşte existenţa
lor înseamnă a arunca suspiciunea asupra activităţii educative. Se ridică astfel următoarele
probleme: reflecţia asupra etiologiei şi finalităţii actelor violente; analiza specificităţii lor într-o
instituţie educativă.
Violenţa – delimitări conceptuale
227
 Termenul de violenţă trebuie folosit cu prudenţă, deoarece naşte reacţii variate de la o
situaţie la alta, având conotaţii diferite de la un spaţiu cultural la altul.
Pentru Stanislaw Tomkiewicz, violenţa instituţională reprezintă ,,actul’’ îndreptat asupra
copilului sau ambianţei în care acesta trăieşte, respectiv tot ceea ce împiedică evoluţia lui
psihoafectivă şi dezvoltarea cognitivă şi care devine nocivă pe tremen lung pentru copil. Violenţa
poate să însemne şi absenţa respectului faţă de copil.
La nivel instituţional , violenţa desemnează acele acte sau climate care dau prioritate
intereselor instituţiei în detrimentul intereselor copilului.
Definirea a ceea ce este violent variză în timp şi spaţiu. De exemplu, în Franţa, în urma
plângirii depuse de un grup de părinţi, ca urmare a pălmuirilor repetate şi a trasului de urechi, au
existat numeroase polemici. În timp ce în Franţa procedeele violente sunt pasibile de a trece prin
tribunal, în Anglia şi în Statele Unite, aceleaşi comportamente se înscriu în cadrul metodelor
obişnuite de educaţie. Relativitatea noţiunii de violenţă variază în timp, în sensul că acelaşi procedeu
îşi pierde statutul de violenţă banală necesară şi devine o violenţă condamnabilă.
Repere în analiza comportamentului violent.
Adesea se săvârşesc acte violente în numele aşa-zisului ,,bine al copilului’’. O mamă care îşi
bătea copilul, şi-l închidea în casă pentru a învăţa mai bine. Uneori chiar şi dascălii procedează
asemănător.
În literatura de specialitate se menţionează că instituţiile produc violenţă. Toată lumea
cunoaşte că acei copii maltrataţi într-o instituţie sau în spaţiul familial, se comportă în aşa fel încât
să fie maltrataţi din nou. Este un mod de reacţie devenit obişnuinţă sau, cum l-ar numi Freud în
limbaj psihianalitic, reprezintă o compulsie respectiv impulsul repetării unui act.
În ultimul timp s-au multiplicat comportamentele violente în diverse medii educogene cum
ar fi: familia, mass-media, grupul de joacă şi nu în ultimul rând şcoala.
M-am oprit asupra acesteia din urmă atât din considerente profesionale, cât şi datorită faptului că
şcoala reprezintă principalul factor educogen. Violenţa în şcoală este determinată de stilul didactic al
educatorului. Stilul didactic influenţează recurgerea la metode adaptate particularităţilor elevilor. În
funcţie de particularităţile individuale ale elevilor se adoptă diferite metode pedagogice, ca
instrumente de disciplinare care pot fi mai mult sau mai puţin violente.
Mass-media este o instituţie care propagă violenţa prin filme,emisiuni diverse (care prezintă
uneori chiar amănunţit situaţii violente, crime, violuri, jafuri etc.).
Factorii care determină violenţa sunt: particularităţile elevilor, stilul didactic, climatul
familial, anturajul nepotrivit. Excluderea la comportamente violente demonstrează că se folosesc
mai multe metode precum: ameninţarea verbală, apostrofarea, excluderea din jocuri.
Cauzele violenţei s-ar datora: situaţiei economice precare a familiilor, existenţa familiilor
dezorganizate, nesupravegerea elevilor de către familie - ,,violenţa produce violenţă’’.
Recurgerea la violenţă mai ales în spaţiul şcolar denotă lipsa de responsabilitate şi o practică
nedemnă într-o relaţie de formare şi modelare umană.
Pornind de la o cunoaştere cât mai profundă a particularutătilor educaţilor,este necesar să
avem în vadere contextele: formal (şcoala), nonformal (cluburi şcolare, organizaţii de copii şi
tineret, asociaţii sportive) şi informale (familia, mass-media, biserica, grupul de prieteni etc.), pentru
a adopta cele mai ptrivite măsuri educative. În acelaş timp, în cazul că întâlnim situaţii conflictuale
care pot să degenereze în violenţă, se impune analiza amănunţită, sub aspectul factorilor care au
determinat apariţia lor cât şi adoptarea unor măsuri ameliorative de tipul: amintirea regulilor de
convieţuire într-un grup; avertizare în cazul unor abateri repetate; deplasarea în clasă spre locul unde
se află elevul cu un anumit comportament nedorit; atingerea uşoară cu mâna pe umăr a celui
vinovat; invitarea la o discuţie a elevului vinovet de abateri repetate după încheierea lecţiei; mutare
în altă bancă; contactarea privirii celui vinovat şi efectuare unui semn mimic care arată că sunt
nemulţumită de el.
„Respectaţi copilul care face o greşeală şi care poate atunci sau mai târziu să se corecteze el
însuşi, dar opriţi ferm şi imediat orice utilizare nepotrivită a ambianţei, prin grijă, linişte, prin
cuvinte blânde ori printr-o prezenţă iubitoare.”

228
 Maria Montessori - Decalog

BIBLIOGRAFIE:
Kari Killen, Copilul maltratat , Editura Erobit, Timişoare,1998
Ana Muntean, Violenţa domestică şi maltratarea copilului,Editura Eurostampa, Timişoara,
2000
Emil Stan, Profesorul între autoritate şi putere, Editura Teora, Bucureşti, 2000

VIOLENŢA ÎN ŞCOALĂ

PROFESOR IVAN MARINA IULIANA

ŞCOALA CU CLS I-VIII STOLNICI
PROFESOR OLTEANU ŞTEFAN
ŞCOALA CU CLS I-VIII STOLNICI

În ultimii ani, violenţa şcolară a devenit unul dintre principalele subiecte de actualitate.
Interesează, desigur, cauzele care se află la baza acestui fenomen şi mai ales cum putem preveni
astfel de manifestări tot mai frecvente în şcoli.
In ceea ce priveşte problema violenţei în rândul elevilor se pot distinge două aspecte foarte
importante: pe de-o parte, ea este expresia unei revolte împotriva societăţii actuale, iar de cealaltă
parte, ea reprezintă o imitare a acestei societăţi pe care tinerii o detestă. Astfel că ei ajung să
reproducă în mod inconscient toate valorile care li se transmit: doar cei mai puternici supravieţuiesc.
Să fie oare vorba doar de o neînţelegere, de lipsa de comunicare?
Revolta împotriva societăţii în care trăim are la bază dezvoltarea într-un mediu defavorizat,
deseori tinerii trăind situaţii dramatice, fără a întrezări vreo speranţă în viitor. Toate acestea se
concretizează însă la şcoală, locul în care îşi petrec majoritatea timpului. Chiar aici, ei învaţă că nu
este loc pentru toată lumea, că există învingători şi câştigători, că trebuie să lupte. Şi atunci tinerii
noşti ce fac? Se luptă, se bat.
Se spune că şcoala trebuie să reuşească acolo unde societatea eşuează. Cert este că violenţa, în
interiorul sau în exteriorul şcolii a devenit o certitudine de-a lungul timpului. Deşi pentru unii dintre
noi violenţa tinerilor în instituţiile şcolare nu reprezintă o noutate, ca de altfel violenţa tinerilor în
general, orice adult cu amntiri obiective din timpul recreaţiilor îşi aminteşte că se aplică legea celui
mai puternic. Insă, în fiecare epocă, violenţa şcolară prinde contururi şi forme diferite, iar societatea
reacţionează de fiecare dată în funcţie de criterii şi de valori. Comportamentul părinţilor are,
statistic, o influenţă extrem de puternică asupra nivelului de agresiune manifestat de copii. De aceea,
se poate observa o înclinaţie sporită spre violenţă cu precădere în cazul elevilor provenind din medii
familale defavorizate. Insă, responsabilitatea pentru propagarea violenţei, sub toate formele ei, este
impărţită între: stradă, mediul familial, mass-media şi şcoală.
Conflictele din şcoli sunt tot mai des mediatizate în presă, la televizor, radio sau pe Internet,
problema violenţei a căpătat mai multă gravitate pentru societatea civilă o dată cu mediatizarea ei tot
mai intensă.De aceea, cu cât violenţa din viaţa societăţii este mai des popularizată de mass media, cu
atât violenţa şi agresivitatea tinerilor va creşte. Violenţa este acceptată ca o cale de a rezolva
conflictele, iar acest lucru produce numeroase probleme, deoarece copiii învaţă din mediul în care
trăiesc. Cu cât mediul cultivă mai mult violenţa, cu atât copiii se vor obişnui mai mult cu ea, văzută
ca o cale practică şi sănătoasă de rezolvare a conflictelor. Pentru a schimba această mentalitate,

229
copiii ar trebui să înveţe să recunoască violenţa şi să facă faţă conflictelor folosind alte mijloace
decât cele violente.
Trebuie să luăm în considerare că informarea realistă a elevilor îi poate ajuta pe aceştia să
conştientizeze efectele negative pe care încurajarea şi participarea la acest fenomen îl au asupra
tuturor părţilor implicate şi, mai ales, asupra lor.

Violenţa este procedeul cel mai necruţător care vizează pe oricare dintre noi. Cu toate
acestea mobilul nu este întotdeauna îmbogătirea, ci poate fi vorba pur şi simplu de plăcerea de a face
rău sau de a umili. În acelaşi timp termenul de violenţă poate fi sinonim cu distrugerea gratuită si
inutilă. Copiii şi adolescenţii pot si simultan victime sau autori. Poate de aceea violenţa a devenit un
subiect frecvent în societatea nostră. Elevii, adolescenţii, devin obiectul presiunilor în timpul
recreaţiilor, în drumul către şcoală sau în timp ce se joacă ; ei sunt ameninţati şi deseori supuşi
şantajului. De aceea trebuie să vorbim cu copiii noştrii şi să le explicăm consecinţele acestor fapte.
În adolescenţa totul este nou. Dintr-o data prietenii, colegii,”gaşca“, grupul devin foarte importante.
Una dintre măsurile pe care le putem lua pentru a ne proteja copiii împotriva violenţei este să le
cunoaştem prietenii, să ne interesăm de comportamentul lor din cadrul şcolii şi să le explicăm că
uneori dau dovadă de mai mult curaj dacă spun “nu” decât dacă devin complici în actele de violenţă
împotriva colegilor. De asemenea este foarte important ca profesorul să poată asigura un climat de
încredere şi bună întelegere nu numai între el si elevii săi, ci şi în cadrul colectivului de elevi. Copiii
sunt în general vulnerabili iar violenţa fizică le distruge încrederea. Printre factorii de risc care se
raportează la contextul social putem enumera problemele financiare, violenţa familială, absenţa
susţinerii sociale, conflicte familiale, condiţii grele de viaţă şi violenţa transmisă de la o generaţie la
alta. Este de ajuns ca unul dintre aceşti factori să existe pentru ca elevul să se răzbunat prin violenţa.
Conflictele dintre elevi pot fi evitate atâta timp cât părinţii se află într-o legătură strânsă cu
şcoala. Violenţa în şcoală are efecte negative asupra stimei de sine a copilului şi a propriei sale
imagini, deoarece îi va fi greu să mai paticipe la activităţi. Violenţa îi îngreunează creativitatea şi
capacitatea de a învăţa, îndreptându-le paşii către dorinţa de singurătate sau, mai grav, către
violenţa asupra altor copii. Violenţa în şcoală nu este creată doar de adulţi, ci este deja o realitate
violenţa ce are ca subiect adultul. Violenţa între copii, cum ar fi intimidarea sau brutalitatea, ca şi
celelalte forme de violenţă creează un cerc vicios.

Bibliografie:
- Prevenirea si combaterea violentei în scoala : ghid practic
pentru directori si cadre didactice. - Buzau : Alpha,MDN, 2006.
- Laurenţiu Şoitu, Cornel Hăvârneanu, Agresivitatea în şcoală – Iaşi, Institutul European, 2001;
- Daniela Boloş, Daniela Sălăgean, Ghid de educaţie civică şi antiinfracţională- Cluj-Napoca, Ed.
Eurodidact, 2005;
- É. Debarbieux, Violence à l'école : un défi mondial ?, Armand Colin, 2006.
- J. Pain, L'École et ses violences, Économica, 2006.
- Le Figaro, 25/5/01
- P. Merle, L'Élève humilié. L'école, un espace de non-droit ?, Puf, 2005.

VIOLENŢA ÎN ŞCOALĂ,
REALITATE A ŞCOLII ŞI SOCIETĂŢII MODERNE
ROMÂNEŞTI

230
PROFESORI: NEDELCU RODICA - COLEGIUL TEHNIC „COSTIN D.
NENIŢESCU” PITEŞTI
LEMNARU GEORGETA - GRUP ŞCOLAR ASTRA PITEŞTI

Violenţa este una dintre marile probleme ale lumii contemporane. Violenţa poate fi întâlnită
practic oriunde. Dacă deschidem ziarele, putem citi despre războaie în diferite părţi ale lumii. Dacă
deschidem televizoarele, vedem oameni ridicând vocea sau trăgând unii în alţii. Dacă observăm
copii jucându-se, vedem că ei joacă jocuri precum “Împuşcă-l pe cel rău”. Aflăm tot timpul despre
rata înaltă a criminalităţii stradale. Problema violenţei a căpătat mai multă gravitate pentru societatea
civilă odată cu mediatizarea ei tot mai intensă. Conflictele din şcoli sunt tot mai des mediatizate în
presă, la televizor, radio sau pe Internet. Cu cât violenţa din viaţa societăţii este mai des popularizată
de mass media, cu atât violenţa şi agresivitatea tinerilor va creşte
Violenţa este acceptată ca o cale de a rezolva conflictele. Chiar dacă reprezintă o problemă
delicată, luarea în stăpânire a fenomenului violenţei nu se poate face decât dacă îi sunt cunoscute
originile, cauzele, formele de manifestare şi posibilităţile de prevenire. Conceptul de violenţă este
deseori discutat în relaţie cu conceptele de agresivitate şi conflict, însă majoritatea analizelor
privilegiază ideea că agresivitatea ţine mai mult de instinct, în timp ce violenţa ţine mai mult de
cultură, de educaţie de context.
De o atenţie deosebită se bucură, din partea tuturor celor implicaţi în actul educaţional, violenţa
în mediul şcolar. Violenţa şcolară este o formă de conduită deviantă cu o diversitate de forme de
manifestare, de intensitate diferită.
Copiii învaţă din mediul în care trăiesc. Cu cât mediul cultivă mai mult violenţa, cu atât copiii se vor
obişnui mai mult cu ea, văzută ca o cale practică şi sănătoasă de rezolvare a conflictelor.
Pentru a schimba această mentalitate, copiii ar trebui să înveţe:
- să recunoască violenţa
- să facă faţă conflictelor folosind alte mijloace decât cele violente.
Respingerea naturii instinctuale a violenţei nu înseamnă, însă şi ignorarea unor influenţe
biologice asupra ei cum ar fi:
- Influenţe hormonale - masculii sunt mult mai agresivi decât femelele datorită diferenţelor de
natură hormonală ;
- Influenţe neuronale - există anumite zone ale cortexului care în urma stimulării electrice
facilitează adoptarea de către indivizi a comportamentului agresiv ;
- Influenţe biochimice (creşterea alcoolului în sânge, scăderea glicemiei pot intensifica
agresivitatea).

DEFINIREA VIOLENŢEI

Definirea violenţei s-a dovedit a fi o încercare extrem de dificilă. Acest fapt se explică prin
complexitatea fenomenului, dar şi prin marea diversitate a formelor sale de manifestare.
• fizică şi verbală;
• instrumentală, prin care se menţin sau se obţin anumite obiecte sau statute;
• ostilă, ironică spre enervarea, supărarea, jignirea sau tachinarea cuiva;
• defensivă, are la bază mânia, enervarea;
• ludică, manifestată în competiţii sportive, culturale.
Rădăcina latină a termenului “violenţă” este “vis”, care înseamnă “forţă” şi care trimite la ideea
de putere, de dominaţie, de utilizare a superiorităţii fizice, deci a forţei, asupra altuia.
Există numeroase definiţii ale violenţei.
1) ERIC DEBARBIEUX (1996) specialist în problematica violenţei în mediul şcolar, oferă o
definiţie prin care surprinde ansamblul fenomenului violenţei: “violenţa este dezorganizarea brutală
sau continuă a unui sistem personal, colectiv sau social şi care se traduce printr-o pierdere a
integrităţii ce poate fi fizică, psihică sau materială. Această dezorganizare poate să se opereze prin
231
agresiune, prin folosirea forţei, conştient sau inconştient, însă poate exista şi violenţă doar din punct
de vedere al victimei, fără ca agresorul să aibă intenţia de a facă rău”

2) X. A. MICHAUD autor al unei lucrări de sinteză despre violenţă (1986), crede că nu poate exista
un discurs universal asupra violenţei, deoarece fiecare societate se luptă cu propria sa formă de
violenţă, conform propriilor criterii, şi tratează formele violenţei cu mai mult sau mai puţin succes.
Istoric şi cultural, violenţa este o noţiune relativă, dependentă de codurile sociale, juridice şi
politice ale societăţii în care se manifestă.
Majoritatea analizelor privilegiază ideea că agresivitatea ţine mai mult de instinct în timp ce
violenţa ţine mai mult de cultură, de educaţie, de context.

Violenţa în şcoală poate fi definită ca „orice formă de manifestare a unor comportamente

precum:
1. Exprimare inadecvată sau jignitoare, cum ar fi: poreclire, tachinare,ironizare, imitare, ameninţare,
hărţuire;
2. Bruscare, împingere, lovire, rănire;
3. Comportament care intră sub incidenţa legii (viol, consum/comercializare de droguri, vandalism –
provocarea de stricăciuni cu bună ştiinţă –, furt);
4. Ofensă adusă statutului/autorităţii cadrului didactic (limbaj sau conduită ireverenţioasă faţă de
cadrul didactic);
5. Comportament şcolar neadecvat: întârzierea la ore, părăsirea clasei în timpul orei, fumatul în
şcoală şi orice alt comportament care contravine flagrant regulamentului şcolar în vigoare”. (A.
Neculau, 2003, p.119-137.)

EXPERIENŢA ŞCOLII ÎN PREVENIREA ŞI COMBATEREA FENOMENELOR DE

VIOLENŢĂ

Şcolile fac în puţine cazuri distincţia între activităţile de prevenţie şi activităţile de asistenţă
acordată elevilor cu manifestări de violenţă şi nu dezvoltă programe coerente antiviolenţă, pornind
de la cunoaşterea problemelor cu care se confruntă. Chiar acolo unde există acţiuni destinate
problemei violenţei, acestea nu contează pe implicarea efectivă a celor vizaţi, sunt puţin popularizate
în rândul celor care ar trebui cu prioritate să le cunoască (autori, victime, elevi cu potenţial agresiv,
părinţi), nu sunt organizate în forme atractive pentru elevi şi se limitează la expuneri de documente
sau de situaţii-problemă.
În puţine cazuri, violenţa în şcoală este definită ca fiind o problemă instituţională. În majoritatea
cazurilor, nu există parteneriate sau cooperare reală nici la nivelul unităţii şcolare (între elevi, cadre
didactice, părinţi, conducerea şcolii) şi nici la nivel interinstituţional, care să definească situaţiile de
violenţă, să elaboreze strategii de prevenţie şi control, să monitorizeze şi să evalueze impactul
acestora. Măsurile şcolii vizând prevenţia şi controlul fenomenelor de violenţă sunt, în cea mai mare
parte, formale şi stereotipe. Spre exemplu, se confundă existenţa unui regulament şcolar sau a altor
documente pe care şcoala le-a iniţiat cu funcţionalitatea efectivă a acestora. Regulamentele devin
dintr-un instrument util de prevenire şi combatere a violenţei un mijloc formal de „acoperire” a
lipsei de iniţiativă. Şcolile nu reuşesc să abordeze situaţiile de violenţă „ascunsă” şi nu dispun de
mijloace adecvate de a evalua violenţa subiectivă (sentimentul de insecuritate al elevilor).
Sancţionarea elevilor violenţi este, nu de puţine ori, disproporţionată în raport cu gravitatea
faptelor şi, prin efectul de bumerang, multiplică deseori cazurile de comportament agresiv al elevilor
consideraţi elevi-problemă. Sancţionarea nu este gândită ca o formă de prevenire. În alte cazuri,
actele de violenţă nesancţionate ajung să influenţeze şi pe ceilalţi elevi, devenind de multe ori
modele de urmat.
Măsurile de control şi pază care predomină sunt cele bazate pe intervenţia poliţiei sau a altor
reprezentanţi ai autorităţilor de pază şi protecţie, în defavoarea celor care se bazează pe formarea
cadrelor didactice, a elevilor sau a consilierilor.
232
 În ceea ce priveşte actele de violenţă care au loc în vecinătatea şcolii, conducerea unităţilor
şcolare şi cadrele didactice par să acorde atenţie acestora numai dacă se manifestă şi în şcoală,
ajungând să cunoască actorii din vecinătatea şcolii care au potenţial violent numai după ce un
fenomen de violenţă a avut loc. O asemenea abordare reprezintă un important handicap în elaborarea
unor strategii eficiente de prevenire a situaţiilor de violenţă şcolară.
Consilierii şcolari au o atitudine pasivă, ignorând atribuţiile şi rolul proactiv pe care trebuie să-l
aibă în comunitatea şcolară, prin semnalarea ofertei de sprijin psihologic şi prin implicarea în
identificarea şi rezolvarea problemelor elevilor, ale profesorilor şi ale părinţilor, în afara cabinetului
şcolar.

Atunci când se vorbeşte despre violenţa în şcoală se consideră drept surse anumiţi factori
exteriori şcolii: mediul familial, mediul social ca şi unii factori ce ţin de individ, de personalitatea
lui.
Mediul familial reprezintă cea mai importantă sursă a agresivităţii elevilor. Cele mai grave
forme de manifestare a violenţei în cadrul familiei sunt bătaia şi incestul cu consecinţe extrem de
nefavorabile asupra procesului de dezvoltare şi maturizare psihocomportamentală a copilului. În
ceea ce priveşte bătaia cei mai atenţi “teoreticieni” susţin că această metodă are o dublă valoare:
-retroactivă - durerea fizică şi morală resimţită pentru o conduită greşită;
- proactivă, adică inhibarea pentru viitor a unor asemenea acte comportamentale.
La rândul său, mediul social conţine numeroase surse de influenţe de natură să inducă, să
stimuleze şi să întreţină violenţa şcolară: situaţia economică, slăbiciunea mecanismelor de control
social, criza valorilor morale, mass-media dar nu în ultimul rând lipsa de cooperare a instituţiilor
implicate în educaţie.
Trăsăturile de personalitate ale elevului sunt şi ele într-o strânsă relaţie cu comportamentele
violente. Astfel, între factorii psihologici implicaţi în etiologia infracţiunilor prin violenţă, Banciu şi
Rădulescu menţionează trăsăturile de natură egocentrica: diminuarea sentimentului de
responsabilitate şi culpabilitatea, instabilitate emoţională, slăbiciunea mecanismelor voluntare de
autocontrol. La aceste trăsături individuale se adaugă problemele specifice adolescenţei care este o
perioadă de transformări profunde pe plan fizic, psihic şi social. În această perioadă atât de dificilă,
dialogul părinţi-copii şi profesori-elevi este absolut necesar. Încăierările, bătăile între elevi se iscă în
şcoală din nenumărate cauze, inclusiv condiţiile meteorologice au un rol catalizator (se vorbeşte
despre “legea termică “a agresivităţii pe baza observaţiei că cele mai multe violenţe se produc în
zonele sau anotimpurile călduroase). Elevii ştiu că vor primii diverse recompense pentru
comportamentul lor violent: o atenţie mai mare din partea celorlalţi şi uneori, respect şi accesul la un
anumit statut.
Nedreptatea profesorului de altfel este o formă de violenţă; elevii doresc ca profesorii să aplice
egalitatea de tratament în cazul tuturor colegilor, când în aplicarea sancţiunilor nu se respectă
echitatea tratamentului pentru toţi avem de-a face cu o violenţă psihologică îndreptată împotriva
elevilor.
Eric Debarbieux a identificat următoarele tipuri de violenţă ale elevilor împotriva profesorilor, aşa
cum le percep aceştia din urmă:
- Zgomotul, motiv obsedant pentru profesori care insistă că au nevoie de linişte pentru
a-şi realiza obiectivele;
- Refuzul de a comunica sau de a realiza sarcina indiferent de forma cu care se exprimă acesta:
sabotaj, negativism, rezistenţă pasivă, evaziune, eschivare, etc ;
- Mişcările elevilor (intrările-ieşirile din clasă) neautorizate de profesor .
La rândul lor profesorii descriu următoarele conduite evidente ale elevilor faţă de ei: - priviri şi
gesturi ameninţătoare, injurii şi jigniri, absenteism, refuzul îndeplinirii sarcinilor, gălăgia şi
indisciplina, cele mai grave fiind însă considerate injuriile şi jignirile.
În general, profesorii îşi explică aceste conduite ale elevilor apelând la factori precum: nivelul
scăzut de cultură, nemulţumirea de sine, copierea comportamentelor agresive de la alţi covârstnici,
programul şcolar încărcat, absenţa motivaţiei pentru activitatea şcolară, consumul de alcool şi

233
droguri.
Programele iniţiale, până în prezent, împotriva violenţelor şcolare nu au condus la rezultate
satisfăcătoare, datorită faptului că mediul social saturat de violenţă nu susţine eficienţa acestora.
Există diferenţe interindividuale la nivelul elevilor cuprinşi într-o instituţie şcolară, în ceea ce
priveşte adoptarea comportamentelor violente. Elevilor violenţi le sunt asociaţi cu preponderenţă o
serie de factori individuali, precum: toleranţa scăzută la frustrare, dificultăţile de adaptare la
disciplină şcolară, imaginea de sine negativă, instabilitatea emoţională, lipsa sau insuficientă
dezvoltare a mecanismelor de autocontrol, tendinţa către comportament adictiv, slaba capacitate
empatică.
Toate aceste caracteristici pot fi interpretate şi ca modalităţi individuale de raportare a elevilor la
provocările mediului şcolar, mediu care aduce cu sine frustrări, impunere a unui anumit tip de
disciplină, insuficienta valorizare a potenţialului real al elevilor, a individualităţii lor specifice, cu
efecte în planul imaginii de sine şi a trăirilor acestora. Mai mult, se constată tendinţa unor cadre
didactice, dar şi a unor părinţi, de a identifica drept cauze psiho-individuale ale comportamentului
violent ceea ce, în fapt, reprezintă, de multe ori, strategii de reacţie a elevilor la frustrări şi impuneri
ale mediului şcolar.

FORME DE MANIFESTARE ALE VIOLENŢEI ÎN MEDIUL ŞCOLAR

Violenţa în mediul şcolar este un fenomen destul de complex, cu o diversitate de forme de

manifestare care justifică folosirea terminologiei specializate, rafinate: astfel şcoala este spaţiul de
manifestare a conflictului între copii şi între adulţi-copii, iar raporturile de forţă sau planul în care se
consumă conduitele ofensive (verbal, acţional, simbolic) sunt variabile importante în înţelegerea
fenomenului.
În orice atac agresiv regăsim apelul la forţã pentru transformarea unui individ în instrument, în
folosirea personală, precum şi apelarea la violenţă pentru înlăturarea/devalorizarea semenului,
perceput ca adversar. Revenind
la aspectul complexităţii şi diversităţii violenţei şcolare se vor ilustra aceste caracteristici apelând la
câteva tipologii care permit sublinierea specificului acestui fenomen. Astfel, în funcţie de planul de
manifestare al atacului, corelat cu tipul de prejudiciu adus victimei, se poate discerne între violenţa
fizică şi violenţa psihologică verbală:
- Efectele violenţei fizice vizează atât sănătatea şi integritatea corporală a victimei, cât şi evoluţia sa
psihologică: în plan cognitiv, autopercepţia negativă, iar în plan emoţional: teamă, depresie.
- Violenţele verbale, psihologice afectează în principal stima de sine: victimele se simt devalorizate,
îşi pierd încrederea în posibilităţile proprii, devin anxioase.

Un studiu britanic a ajuns la concluzia că în fiecare an zece elevi au tentative de suicid determinate
de actele de violenţă de la scoală; acelaşi studiu mai arăta că 80% dintre victimele violenţelor
consideră violenţa verbală mai stresantă decât atacurile fizice (cu o distribuţie interesantă a
răspunsurilor după variabila „sex”, fetele consideră atacurile fizice mai stresante, în timp ce băieţii
se tem mai mult de violenţele verbale); iar 30% din victime afirmă că agresiunile le afectează
capacitatea de a se concentra asupra sarcinilor şcolare.
O altă tipologie a conduitelor de violenţă în şcoală, care combină mai multe criterii – planul
agresiunii, verbal/fizic, gradul de deschidere, directă/indirectă şi tipul de implicare a agresorului
activă/pasivă – a fost realizată de J. Hebert (1941) şi include:
• agresiuni active fizice directe: lovirea unui coleg;
• agresiuni active fizice indirecte: lovirea unui substituit al victimei;
• agresiuni active verbale directe: înjură, ameninţă;
• active verbale indirecte: calomnia;
• agresiuni pasive fizice directe: împiedicarea producerii unui comportament al victimei;
• fizice indirecte: refuzul de a realiza o sarcină, de a da curs unei rugăminţi;
• agresiuni pasive verbale directe: refuzul de a vorbi;
234
• agresiuni pasive verbale indirecte: negativism.

Tipologia analizată în continuare surprinde specificul violenţei în şcoală, încercând să se

determine ce rol are funcţionarea şcolii ca instituţie educativă, în etimologia tuturor formelor de
violenţă descrise; în ansamblul conduitelor de violenţă într-o şcoală se poate deosebi o violenţă
instituţională şi o violenţă non-instituţională.
Violenţa instituţională – decurge chiar în funcţiunea şcolii. Violenţa şcolară poate fi interpretată
ca violenţă instituţională ca atare, în sensul că prejudiciul şi suferinţa se realizează prin intermediul
regulamentelor şcolare, ele decurg din structurile organizaţionale şi din raportul de putere instruită.
În acest context de exemplu, etichetările, discriminările, injuriile, atitudinile ironice ale unor
profesori, anumite metode sau proceduri de orientare şcolară, caracteristice unor probe de evaluare,
toate acestea reprezintă forme de violenţă.

Pentru a înţelege resorturile şi efectele violenţei instituţionale, devine foarte important studiul
reprezentărilor elevilor asupra fenomenului de violenţă întrucât mărturiile cu privire la violenţa
şcolară au un puternic caracter subiectiv: cu alte cuvinte trebuie să ne raportăm permanent la
conceptul de violenţă resimţită şi subiectivă.
Între principalele surse ale violenţei instituţionale putem enumera:
• Concepţia şi realizarea relaţiei pedagogice exclusiv ca relaţie de putere; se defineşte prin
dinamica: profesorul domină elevii, elevii se lasă dominaţi.
Puterea profesorului este legitimă, instituţională, decurge din statutul său şi se manifestă în plan
normativ, acţional şi axiologic. Raportul de putere dintre profesor şi elev crează tensiuni între cele
două părţi, iar nervozitatea şi stresul generat astfel devin elemente constitutive ale vieţii şcolare,
reprezentând o formă de violenţă. Distanţa între concepţia profesorilor şi cea a elevilor cu privire la
relaţia pedagogică, face ca aceasta să devină o sursă de frustrare şi violenţă în şcoală. În viaţa
şcolară frustrarea provine din opoziţia între aşteptările profesorilor şi elevilor cu privire la relaţia
pedagogică.de subordonare şi obedienţă, este din punct de vedere psihomaletic o „relaţie oedipiană”
deoarece presupune represiunea din partea educatorului. Drept care elevii vor percepe şcoală ca pe o
instituţie totalitară de tip frustrant.

• Decalajul între aspiraţiile/valorile elevilor şi oferta şcolară, vizibil la următoarele paliere:

- Atitudinea profesorilor faţă de elevi, pe de o parte, elevii vor să fie trataţi ca fiinţe mature,
responsabile, pe de o altă parte, profesorii îşi percep elevii ca fiind dependenţi de ştiinţa lor;
- Tipul de disciplină - elevii doresc un stil al disciplinei şcolare bazat pe negociere, care să ţină cont
de capacitatea lor de autodirijare în timp ce profesorii preferă stilul bazat pe supraveghere şi control
excesiv;
- Tipul de valori – elevii valorează aspectul practic al unui profesor şi utilitatea imediată a
cunoştinţelor, ei cred că trebuie să îşi asume o poziţie activă pe piaţa muncii şi valorizează puternic
profesia, profesorii valorizează instrucţia şcolară, cultura şi moralitatea;
- Tipul de profesor – elevii îşi doresc profesori înţelegători, apropiaţi, deschişi la dialog, empatici,
capabili să personalizeze relaţia pedagogică; profesorii îşi doresc elevi liniştiţi şi conformişti.
Trebuie remarcat faptul că forma de violenţă cea mai frecvent evocată de profesori este
zgomotul produs prin comunicarea neautorizată între elevi, elevii percepând lipsa de comunicare ca
fiind principala formă de violenţă a profesorilor faţă de elevi, alături de nedreptatea şi lipsa de
înţelegere.
Alături de aceste forme de violenţă instituţională, psihologică există şi forme de violenţă fizică
faţă de profesori, cu această precizare ne apropiem de încercarea de a explica ce tip de relaţie există
între violenţa instituţională, care este în mare parte, violenţa subiectivă şi violenţa non-institutionala,
care include numai conduitele de violenţă între elevi şi nu are aparent nici o legătură cu profesorul şi
contextul educativ.

235
 Într-o mare măsură, cele două forme de violenţă coexistă, au dinamică proprie, alimentată de
cauze specifice, astfel violenţa instituţională poate contribui la creşterea violenţei non- instituţională,
cel puţin din două motive :
- În primul rând aşa cum arată Debarbieux (1991), toate violenţele obiective, vizibile apar ca răspuns
la cele subiective, violenţa instituţională potenţează violenţa non- instituţională, creând frustrări,
pregătind starea psihologică de trecere la act coborând pragul delincvenţei. De exemplu, nedreptatea
sau etichetările profesorilor pot avea mai multe efecte posibile: fie o reacţie violenţa a victimei faţă
de profesor (aici ne aflăm pe terenul non-institutional), fie o conduită de vandalism, fie o conduită
de evaziune.
- În al doilea rând existenţa şi aplicarea constrângerilor de către profesor dau ocazia elevilor să
deprindă, prin observarea unui model, exact genul de conduită prohibită de către profesor prin
normele/regulile şcolare.
De asemenea reputaţia de elev violent, cu probleme de comportament, poate compromite prin
efectul Oedip, relaţia pedagogică cu educatorul, acesta din urmă recurgând la o serie de forme de
violenţă instituţională (comunicare restrânsă doar la mesajul instructiv, control excesiv, pedepse
disproporţionate în raport cu conduita), pentru a preveni incidentele cu un astfel de elev.
Ambele tipuri de violenţă sunt determinate de factori comuni, printre care cei mai importanţi
sunt:
• Abundenţa de modele de conduită agresivă din mass-media. Tot mai mulţi psihologi şi sociologi
sunt de acord că scenele agresive, conţinute pe programele TV. şi cinematografice pot constitui
factori incitativi, care facilitează realizarea actelor agresive;
• Mărimea şcolii şi suprapopularea ei. Cu cât şcoala este mai mare cu atât scade posibilitatea unei
supravegheri eficiente;
• Eşecul şcolar. S-a demonstrat că rata violenţei şcolare creşte proporţional cu indicele de eşec.

I. VIOLENŢA PROFESORILOR FAŢĂ DE ELEVI

Violenţa profesorilor faţă de elevi este un aspect important în analiza vieţii şcolare, cu
implicaţii multiple şi pe termen lung asupra elevului şi asupra calităţii activităţii educative.
Prin însuşi statutul său, profesorul trebuie să fie model pentru elevi, iar orice comportament
neadecvat cu această postură este mai puţin acceptat. Personalul didactic trebuie să aibă „o ţinută
morală demnă, în concordanţă cu valorile educaţionale pe care trebuie să le transmită elevilor”.
Ca şi în cazul violenţei elevilor faţă de profesori, formele de comportament neadecvat al
cadrelor didactice în relaţie cu elevii sunt diverse, de la situaţii care nu sunt caracteristice unei relaţii
corecte profesor-elevi la forme mai grave, care ţin de agresivitatea fizică.
Formele de comportament neadecvat ale profesorilor cu frecvenţa cea mai mare se referă la
agresiunea verbală faţă de elevi: de la forme mai simple precum atitudini ironice, ţipete la forme mai
grave – injurii, jigniri, insulte. Elevii percep faptul că nu sunt notaţi” după merit” şi cataloghează
comportamentul profesorului că fiind unul violent; unii dintre profesori acordă notele... pe criterii
nedefinite...
Un alt tip de comportament neadecvat al profesorilor faţă de elevi, se referă la agresiunea non-
verbală. Aceasta ia uneori forme mai uşoare – ignorarea mesajelor elevilor şi neacordarea de atenţie
acestora –, care nu caracterizează o relaţie optimă profesor-elev şi constituie bariere în comunicarea
didactică. Faptul că elevul nu este considerat un partener real de comunicare, iar mesajele din partea
acestuia nu sunt luate în considerare reduce procesul didactic la o simplă activitate de transmitere de
cunoştinţe şi încălca principiile pedagogice. Poate îmbrăca şi forme mai grave: gesturi, priviri
ameninţătoare, însoţite de atitudini discriminative şi marginalizarea unora dintre elevi. Astfel de
manifestări din partea profesorilor (chiar dacă nu sunt generalizate şi se raportează numai la unii
dintre elevi) au implicaţii grave atât asupra climatului şcolar, cât mai ales asupra elevilor:
influenţează negativ stima de sine, reduce motivaţia pentru învăţare, transformă şcoala într-un spaţiu
de insecuritate pentru aceştia.

236
 Comportamentul neadecvat al profesorilor faţă de elevi ia uneori şi forma violenţei
fizice.
Pedeapsa fizică este o metodă specifică şcolii tradiţionale, unele teorii pedagogice clasice susţinând
chiar „eficienţa” pedagogică a acesteia. O dată cu apariţia noilor curente în pedagogie, care au pus
copilul în centrul educaţiei, violenţa fizică faţă de copii devine o modalitate incriminată în orice
spaţiu de educaţie. În ceea ce priveşte atitudinea părinţilor faţă de violenţă fizică a profesorilor,
părerile sunt împărţite: de la respingerea pedepselor fizice în spaţiul şcolii la acceptarea şi
încurajarea acestora.
Manifestată sub formă mai uşoară sau prin comportamente mai grave, violenţa
profesorilor faţă de elevi este condamnabilă în spaţiul şcolii şi contravine oricăror principii de
educaţie.

II. VIOLENŢA PĂRINŢILOR ÎN SPAŢIUL ŞCOLII

Deşi nu sunt prezenţi zilnic în spaţiul şcolii, unii părinţi manifestă comportamente neadecvate
care ţin de domeniul violenţei. Părinţii îşi legitimează astfel de comportamente prin nevoia de a
apăra drepturile propriilor copii.
Faţă de profesori, părinţii utilizează cel mai frecvent violenţa verbală (ironii, discuţii
aprinse, ţipete), iar în unele cazuri chiar agresivitatea fizică – situaţii generate de obicei de
nemulţumirea referitoare la atitudini şi comportamente ale unui cadru didactic, considerate violente
sau nedrepte, manifestate în raport cu propriul copil.
Faţă de alţi elevi din şcoală, au fost semnalate cazuri de certuri sau chiar agresiune fizică,
atunci când propriul copil intră într-un conflict cu aceştia sau când este victimă a violenţei lor.
Sunt şi situaţii în care părinţii manifestă comportamente violente faţă de propriul copil în
spaţiul şcolii, de la ironizarea sau admonestarea acestora în faţa clasei de elevi până la agresivitate
fizică – metode considerate forme eficiente de pedepsire a copilului, în cazurile în care acesta nu se
supune disciplinei şcolare, iar părinţii sunt înştiinţaţi şi responsabilizaţi cu rezolvarea problemelor.

III. VIOLENŢA ÎN SPAŢIUL DIN JURUL ŞCOLII

Sentimentul de securitate/siguranţă al elevilor este puternic influenţat atât de ceea ce se întâmpla

în incinta şcolii (în sala de clasă, pe coridoare, pe terenul de sport etc.), cât şi de ceea ce se întâmpla
în proximitatea acesteia.
Formele de violenţă care au loc în acest spaţiu nu diferă foarte mult faţă de cele care se petrec în
incinta şcolii, însă demonstrează că intensitatea acestor agresiuni este de multe ori mai ridicată. Cea
mai mare parte a cazurilor de violenţă în acest spaţiu implică persoane din afară şcolii, însă există un
număr semnificativ de agresiuni care sunt comise de colegi de şcoală ai victimelor.

IV. VIOLENŢA ELEV-ELEV

Majoritatea lucrărilor de analiză a fenomenului violenţei şcolare susţin ideea că manifestările

conflictuale dintre elevi reprezintă cea mai răspândită formă de violenţă şcolară, dar consideră acest
tip de violentă ca unul nespecific spaţiului şcolii deoarece se poate manifesta şi în afara acestuia, în
orice grup de copii şi tineri

Se poate afirma că violenţa între elevi, în diferite forme de manifestare, este un fenomen
generalizat în şcoli. De cele mai multe ori, manifestările violente dintre elevi (în special formele
„uşoare” de agresivitate) sunt percepute ca atitudini şi comportamente prezente în orice şcoală,
„obrăznicii” tolerate şi specifice vârstei şi oricărui mediu şcolar.
Cele mai frecvente forme ţin de domeniul violenţei verbale (certuri, conflicte, injurii, ţipete) şi
sunt considerate situaţii tolerabile şi obişnuite în orice şcoală, în contextul social actual (violenţa
verbală a străzii, a mass-mediei etc.). În acelaşi domeniu al violenţei verbale au fost menţionate cu

237
frecvenţă ridicată şi jignirile cu referire la trăsăturile fizice sau psihice ale colegilor, comportament
determinat deseori de specificul vârstei adolescenţei, când elevii devin mai atenţi şi mai critici cu
privire la diferite caracteristici fizice sau psihice, proprii sau ale celorlalţi.
În comparaţie cu elevii din zonele rurale (unde nivelul de dezvoltare social-economic al
familiilor este de obicei omogen la nivelul unei comunităţi), este de presupus că elevii din şcolile
urbane provin din familii cu nivel socio-economic foarte variat. De aici apar şi diferenţe privind
modul cum se îmbracă, banii de buzunar, obiectele personale utilizate în spaţiul şcolii (rechizite,
telefon mobil etc.).
Ca şi în cazul altor forme de violenţă între elevi, cauzele agresivităţii fizice – „expresie culturală
a frustrării în spaţiul şcolii” pot fi diverse: consecinţe ale imobilităţii elevilor în clasă pe parcursul
duratei unei activităţi didactice (şi, de aici, nevoia de mişcare în timpul recreaţiei, care poate genera
agresivitate fizică între elevi); lipsa unei „culturi a jocului”, ceea ce face ca jocul să se transforme în
agresivitate fizică: copiii nu mai ştiu să se joace, nu mai sunt învăţaţi cum să facă acest lucru ;
trăsăturile specifice vârstei (nevoia de libertate şi de manifestare a propriei individualităţi, de
impunere într-un grup, inclusiv prin violenţă fizică); apariţia unor „găşti” ca manifestare a
subculturilor şcolare; provenienţa din medii socio-familiale şi culturale foarte diferite sau
defavorizante etc.
Formele variate ale violenţei între elevi se manifestă diferit în contexte diferite. Pauza presupune
un timp şi un spaţiu în care elevii nu se află sub stricta supraveghere a cadrelor didactice şi care
oferă posibilitatea relaţiilor directe între elevi (care sunt limitate pe parcursul activităţii didactice din
cauza metodelor de predare, a conceperii şi repartizării sarcinilor de învăţare, a aşezării mobilierului
şcolar etc.). Toate acestea permit manifestarea diferitelor atitudini şi comportamente, inclusiv a celor
care ţin de domeniul violenţei între elevi.
Un alt aspect a fost cel referitor la tipurile de elevi/colectivităţi între care apar manifestări de
violenţă. Cele mai frecvente situaţii de violenţă se întâlnesc între elevii din aceeaşi clasă
(aproximativ 60% dintre răspunsurile directorilor şi cele ale elevilor). Ponderea ridicată a unor astfel
de situaţii se explică prin faptul că interacţiunea dintre elevii aceleiaşi clase este mai frecventă decât
relaţiile elevilor din clase diferite (în timpul orelor şi al altor activităţi şcolare, în pauze, în cercurile
de prieteni), fapt care creează premisele apariţiei mai multor situaţii de violenţă între elevi. De
asemenea, cu frecvenţă ridicată au fost menţionate şi situaţii de violenţă între elevi din clase diferite,
de acelaşi nivel şcolar. Între elevii care frecventează diferite niveluri de învăţământ apar forme
specifice de violenţă: bătaie, agresivitate verbală, furturi etc. Aceste forme de violenţă au fost cu
pondere mai ridicată la nivelul şcolilor cu clase I-VIII (unde diferenţa de vârsta dintre copiii din
clasele mici faţă de cei din clasele finale, de până la 8 ani), comparativ cu unităţile de învăţământ
post obligatoriu. În cazul acestor forme de violenţă, cel mai adesea, copii de vârsta mai mică sunt
victimele elevilor din clasele mai mari.

V. VIOLENŢA ELEVILOR FAŢĂ DE PROFESORI

Formele de violenţă ale elevilor faţă de profesori sunt variate, de la comportamente care nu sunt
în deplină concordanţă cu regulamentul şcolar şi cu statutul de elev, la forme mai grave, care ţin de
violenţă fizică sau care intră sub incidenţa legii.
Dată fiind varietatea situaţiilor de violenţă a elevilor faţă de profesori, menţionate de categoriile
investigate, am grupat tipurile de comportament în trei categorii:
A) Comportamente neadecvate ale elevilor în raport cu statutul lor, care presupun lipsa de implicare
şi participare a acestora la activităţile şcolare: absenteismul şcolar, fuga de la ore, actele de
indisciplină în timpul programului şcolar, ignorarea voită a mesajelor cadrelor didactice.
Acestea sunt aspecte „pasive” ale fenomenului de violenţă şcolară. Cei mai mulţi profesori şi
părinţi sunt de părere că aceste comportamente aduc în timp grave prejudicii elevilor şi şcolii şi apar
ca urmare a unor regulamente şcolare deficitare, a unor relaţii pedagogice „prea democratice” sau a
influenţei negative a mediului extraşcolar.

238
 În multe cazuri însă, aceste tipuri de atitudini şi comportamente nu sunt catalogate drept violente
şi ţin de domeniul situaţiilor care sunt „trecute cu vederea” atât timp cât nu capătă intensitate
ridicată, deşi intră în contradicţie cu prevederile regulamentului şcolar (conform căruia calitatea de
elev presupune frecventarea cursurilor şi participarea la toate activităţile şcolare), sunt deranjante
pentru cadrele didactice şi au consecinţe negative asupra rezultatelor şcolare.
B) Comportamente care implică agresiune verbală şi nonverbală de intensitate medie şi care
reprezintă o ofensă adusă statutului şi autorităţii cadrului didactic: refuzul îndeplinirii sarcinilor
şcolare, atitudini ironice faţă de profesori, zgomote în timpul activităţii didactice, mişcări ale
elevilor neautorizate de profesor (intrarea şi ieşirea din clasă).
Aceasta este a doua categorie de manifestări violente ale elevilor faţă de profesori, în ordinea
producerii lor în mediul şcolar. Lipsa de implicare a elevilor în activitatea didactică şi refuzul făţiş al
îndeplinirii sarcinilor ce le revin (neparticiparea la activitatea din clasă, nerezolvarea temelor pentru
acasă etc.) sunt determinate fie de lipsa interesului şi de scăderea motivaţiei elevilor pentru ceea ce
învaţă, fie ca reacţie a acestora faţă de diferite atitudini şi comportamente ale cadrelor didactice.
Elevii îşi bat joc de profesorii care nu se îmbracă modern. Cadrul didactic este ironizat pe coridor,
şuşoteli, bătaie de joc. Adolescenţii sunt preocupaţi foarte mult de cum arată.
Copiii nu suportă să fie nedreptăţiţi, să primească note la o materie în funcţie de celelalte. Uneori,
atitudinea ironică a elevilor (în special faţă de evaluarea profesorilor) este susţinută şi încurajata
chiar de către unii părinţi, care consideră ironia o modalitate îndreptăţită de manifestare a libertăţii
elevilor faţă de anumiţi profesori din şcoală, care „merită acest lucru”. Cel mai adesea, profesorii
incriminează astfel de comportamente şi se simt vulnerabili în faţa elevilor.
C) Comportamente violente evidente.
Această a treia categorie de comportamente violente ale elevilor faţă de profesori cuprinde
comportamente agresive evidente, care presupun agresiune verbală şi fizică: gesturi sau priviri
ameninţătoare, injurii, jigniri, ameninţări verbale, lovire şi agresiune fizică, agresiune indirectă
(asupra maşinii sau a altor bunuri ale profesorilor).

Ca o concluzie a capitolului de faţă, putem afirma că violenţa elevilor faţă de profesori este o
realitate în şcolile româneşti, fapt care reprezintă un semnal de alarmă asupra calităţii climatului
şcolar şi a relaţiilor pedagogice şi, implicit, asupra întregii vieţi şcolare. Aceasta, cu atât mai mult cu
cât manifestarea unor asemenea comportamente este însoţită deseori de o atitudine generală
devalorizantă faţă de şcoală ca instituţie de educaţie.

VI. MIJLOACE DE COMBATERE A VIOLENŢEI ŞCOLARE CAUZATE DE

TELEVIZIUNE

Creşterea fără precedent a cazurilor de violenţă din şcoli este un motiv de îngrijorare pentru toţi
factorii educativi.
Ultimul studiu realizat de specialiştii Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei pune în evidenţă
următoarele aspecte:
- În 90,8% din şcolile generale ale României se manifestă violenţă între elevi, în 38% elevii
fiind violenţi faţă de profesori, în 26,8% cazuri profesorii fiind violenţi faţă de elevi.
- Cauzele comportamentului agresiv al copiilor şi adolescenţilor sunt multiple. O parte
dintre ele au fost realizate chiar de către elevi într-un sondaj de opinie realizat de către CNA
şi dat publicităţii în decembrie 2005.
- Majoritatea elevilor chestionaţi cred că şcoala are cea mai mare influenţă în ceea ce
priveşte însuşirea unor valori civice şi socio-profesionale ca: libertatea de expresie,
creativitatea, competenţa, comportamentul activ, cultură civică, spiritul de competiţie,
formarea culturală, succesul, patriotismul. Deci, sursa violenţei din şcoli nu este reprezentată
de valori promovate aici sau în modelele de comportament pe care profesorii le propun
elevilor.
Familia apare în opinia elevilor drept păstrătoare a unor valori etico-morale
239
 fundamentale precum adevărul şi respectul, compasiunea şi generozitatea. Ele sunt apreciate
de toate categoriile de elevi ca fiind învăţate de la familie în proporţie de 64% pentru adevăr
şi de 76% pentru respect.
- Conform aceluiaşi sondaj al CNA, 67% dintre elevii de şcoala primară, 77,1% dintre cei
de gimnaziu şi 75% dintre liceeni au declarat că urmăresc programele televizate, în medie,
câte 3 ore pe zi şi chiar mai mult în weekend. Elevii de toate vârstele asociază televiziunea
cu vedetismul, sexualitatea, lipsa de scrupule, violenţa (între 67-77%),
vulgaritatea/agresivitatea (între 55-66%), minciuna, senzaţionalul, îmbogăţirea. Aproape
34% dintre elevii chestionaţi au declarat că scenele de violenţă îi îngrozesc şi le induc un
sentiment de nesiguranţa, între 4-11% au tulburări de somn, mai ales cei din categoria de
vârsta 7-10 ani, iar aproximativ 4% consideră că actele de violenţă vizionate îi ajută să
acţioneze în acelaşi fel în relaţiile cu alţii.

CUM PUTEM COMBATE ACEASTĂ CULTURĂ DOMINATĂ DE VIOLENŢĂ?

În primul rând, trebuie să conştientizăm dimensiunile fenomenului şi efectele sale negative

asupra comportamentului copiilor (evident, alături de alte cauze).
În al doilea rând, rezolvarea problemei violenţei şcolare nu se poate realiza decât prin efortul
comun al tuturor factorilor implicaţi în educaţie, cei mai importanţi fiind şcoala şi familia.
Parteneriatul familie-şcoala are în acest context un rol foarte important.
În practică şcolara există mai multe modalităţi de colaborare a învăţătorilor cu familiile
elevilor:
- Şedinţe cu părinţii – cadrul organizat al unor analize riguroase asupra influenţei exercitate de
diferiţi factori, printre care şi televiziunea asupra copiilor.
- Lecţiile şi serbările ţinute în faţa părinţilor permit familiei să vadă manifestările elevilor,
rezultatele muncii lor, trăirile şi comportamentul acestora; aceste activităţi vor fi urmate de analize
bazate pe discuţii sincere, stimă, cointeresare în obţinerea eficienţei maxime în educarea copilului.
- Vizitele la domiciliul elevilor sunt momente în care se realizează o cunoaştere amănunţita a
împrejurărilor de viaţă pe care le traieşte copilul. Acum pot fi discutate şi probleme legate de
prezenţa TV în viaţa sa.
Învăţătorul va afla care sunt motivele pentru care membrii familiei se uită la TV. Va face
diferenţa între motivele de lungă durată şi cele momentane (de exemplu de alternativă pentru timpul
liber sau comportamentul părinţilor).
Părinţii vor fi sfătuiţi în privinţa rolului TV în viaţa de zi cu zi a copilului:

1. Interdicţiile
* Generează lupta pentru putere dintre adulţi şi copii
* Scot la iveală rezistenţa copiilor
* Dau naştere la proteste
* Nu reduc orele petrecute în faţa TV

2. Programul zilnic
* TV nu se substituie programului zilnic
* Durata de vizionare limitată în concordanţă cu celelalte activităţi

3. Poziţionare
TV nu trebuie să fie în centrul spaţiului de locuit ci într-un colţ liniştit, aşezarea sa semnalând că nu
ocupă un loc central în viaţa familiei

4. Selecţia

240
*Alegerea emisiunilor pentru copii pe un anumit interval
*Negocierea care şi câte emisiuni pot fi urmărite

5. Mijloc de informare
* TV nu este o recompensă
* Nu este pedeapsă, nici babysitter

6. Colectivitate
*Copiii nu trebuie să vizioneze singuri programe TV
*De câte ori se poate, partenerii copiilor să fie tot copii, pentru că nivelul acestora de receptare e mai
bun decât al adulţilor

7. Discuţiile
* Părinţii să renunţe la interogare, ameninţare, ridiculizare în fata TV

8. Prelucrarea
* Copiii văd şi receptează altfel emisiunile decât adulţii, de aceea
mai repede cele văzute prin muncă şi gesturi. Ei au nevoie de dinamism în faţa TV pentru a se
decongestiona de frică, de agresivitate

9. Reprelucrarea
* Copiii au nevoie de timp, durata fiind variabilă la fiecare copil în funcţie de cât de puternic este
acesta afectat emoţional

* Adulţii trebuie să aştepte până când copilul se oferă el însuşi să discute. Cei mari nu trebuie să-şi
ascundă părerile, ci să participe activ şi să discute cu copilul.

Cadrul didactic trebuie să acţioneze pentru combaterea efectelor negative ale TV asupra
comportamentului elevilor şi prin educarea acestora în spiritul prieteniei şi toleranţei.

VIOLENŢA VIS-A-VIS DE BUNELE MANIERE ÎN SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ

Problemele de educaţie şi comportare civilizată există în întreaga lume. Se poate deduce din
experienţa fiecăruia dintre noi că o comportare civilizată depinde de bunul simţ al fiecăruia, de
mediul în care se află, de cultură şi de instruirea pe care o primeşte. Bună creştere se dobândeşte în
mai multe feluri: din familie, de la grădiniţă, din şcoală, din mass-media, din "exemplele negative".
Ca să educi un copil trebuie ca tu însuţi să fii educat - nu mă refer la faptul de a avea studii
superioare, ci la arta de a ştii să creşti un copil, la arta de a avea posibilitatea bunei sale dezvoltări, la
arta de a-i călăuzi paşii spre un viitor mai bun, la răbdarea şi calmul necesar pentru creşterea şi
educarea lui. Există copii prost crescuţi proveniţi din familiile cele mai rafinate şi copii cu un
comportament de invidiat proveniţi din familii modeste. Copiii sunt dispuşi să-şi imite părinţii în
ceea ce fac nu în ceea ce spun. Cum să înveţi un copil să vorbească frumos când tu însuţi vorbeşti
urât? Dacă părintele nu face lucrurile pe care le pretinde copilului să fim convinşi că nu poate fi
vorba de educaţie.
De la vârsta cea mai fragedă copilul trebuie învăţat ce e bine şi ce e rău deci trebuie să existe o
preocupare educativă permanentă. Educatoarea constituie un model important pentru cunoaşterea
bunelor maniere. Educatoarea este un al doilea părinte pentru copil.
Pentru a pătrunde în mintea şi inima unui copil, cea mai bună cale este să ne imaginăm că
suntem de vârsta lui. Asta ne va permite să înţelegem problemele care-l frământă, să avem răbdare
faţă de nevoia lui de-a pune întrebări şi să motivăm sfaturile pe care i le dăm.
Familia şi grădiniţa au rolul de-a forma bunele maniere la copii. Este evident că educatoarea
are rolul de a-i îndruma spre politeţe, să-i înveţe cum să se îmbrace, cum şi cui să facă cadouri, cum
241
să vorbească, cât să vorbească etc., le dezvoltă interesul, motivaţia unei comportări civilizate.
Atât educatoarea cât şi părintele sunt datori să-l convingă că toate acestea sunt importante atât
pentru el cât şi pentru ceilalţi.

SOCIETATEA ŞI ŞCOALA ÎN EDUCAŢIA MORAL-CIVICĂ

Societatea are un rol important în educarea moral-civică a copiilor. Şi totuşi, societatea are
numeroase vicii dintre care cel mai periculos este acela că nu-şi asumă cu exigenţă virtuţile
educative. Modelele propuse de mass-media, aşa zisele VIP-uri, spectacolul dezagreabil al
autorităţilor politice, cinismul economic, nedreptăţile, limbajul josnic, imagini agresive televizate,
exploatarea publicitară a "accidentelor" relaţionale, etc. indică abandonarea educaţiei morale. O
societate serioasă nu poate ignora educaţia propriilor copii. Nu pledăm pentru o societate fără şcoală
ci pentru o şcoală pentru societate.
Şcoala construieşte o gândire nouă, manipulează, ierarhizează, contaminează, cultivă virtuţi,
voinţă, demnitate, onoare şi caractere. Şcoala poate demonstra că suntem o comunitate aptă pentru
civilizaţie, oferind fiecăruia capacitatea de a-şi asuma propria valoare şi de a accepta piramida
comparativă reală a personalităţilor.
Adevăratul om de care ţara are nevoie este cel care e liber să nu tolereze lenea, sărăcia,
mizeria, necinstea, ruşinea, nedreptatea, hoţia şi exploatarea.

BIBLIOGRAFIE:
1. Laurenţiu Şoitu, Cornel Hăvârneanu, „Agresivitatea în şcoală” – Iaşi, Institutul European, 2001;
2. Daniela Boloş, Daniela Sălăgean, „Ghid de educaţie civică şi antiinfracţională”- Cluj-Napoca, Ed.
Eurodidact, 2005
3. Internet:
articole.famouswhy.ro/mjiloace_de_combatere_a_violentei_scolare_cauzate_de_televiziune/ -
www.underclick.ro › HomePage ›
Studii
rticole.famouswhy.ro/experienta_scolii_in_prevenirea_si_combaterea_fenomenelor_de_violenta

VIOLENŢA ÎN ŞCOALĂ

PROF. PETRIU LUCIA LUMINIŢA

ŞCOALA POIANA LACULUI – ARGEŞ

Este bine cunoscut faptul că , violenţa umană este o mare problemă a lumii contemporane ,
problemă cu care se confruntă toate societăţile , problemă ce necesită luarea unei poziţii la nivelul
întregului corp social şi dezvoltarea unor strategii de investigaţie , prevenire şi control .
Reprezentând o problemă delicată , luarea în stăpânire a fenomenului violenţei nu se poate
face decât dacă îi sunt cunoscute cauzele , originile, fenomenele de manifestare, posibilităţile de
prevenire şi nu în ultimul rând însăşi denumirea conceptului de ,, violenţă “.
Conform dicţionarului ,, violenţa “ este însuşirea aceea ce este violent , putere mare, tărie ,
lipsă de stăpânire în vorbe sau fapte , furie .

242
 Definirea însă a termenului ,, violenţă “ s-a dovedit a fi o încercare extrem de dificilă ,
dificultate ce a apărut atât marea diversitate a formelor sale de manifestare cât şi din cauza asocierii
şi uneori chiar a confundării acestui termen cu cel de ,, agesivitate”
Confundarea însă nu este posibilă deoarece cei doi termeni au rădăcini diferite :
,, agresivitate – vine din latinescul adgradior care înseamnă a merge către …..cu tendinţa de a ataca ,
ea trimite la capacitatea de a înfrunta un obstacol , de a se confrunta cu altul şi a nu da înapoi în caz
de dificultate , pe când violenţa are rădăcina latină vis care înseamnă ,, forţă “ şi care trimite la ideea
de putere , de dominaţie , de utilizare a superiorităţii fizice , deci a forţei asupra altuia .
O altă diferenţă între cele două concepte este aceea că pe când agesivitatea este dobândită prin
învăţarea socială , ea ţine mai mult de instinct , în timp ce violenţa ţine mai mult de cultură , de
educaţie , de context .
Istoric şi cultural , violenţa este o noţiune relativă , dependentă de codurile sociale , juridice şi
politice , ale societăţii în care se manifestă . În absenţa unei definiţii precise a violenţei , unii autori
cred că este mai potrivit un inventar al faptelor violente . Numai că faptele bune , private de
semnificaţia lor socială , nu spun nimic .
Conform definiţiei date de marele specialist în problematica violenţei în mediul şcolar Eric
Debarbieux ,, Violenţa este dezorganizarea brutală sau continuă a unui sistem personal , colectiv sau
social şi care se traduce printr-o pierdere a integrităţii , ce poate fi fizică , psihică sau materială .
Această dezorganizare poate să se opereze prin agresiune , prin utilizarea forţei , conştient sau
inconştient , însă poate exista ţi violenţă doar din punctul de vedere al victimei , fără ca agresorul să
aibă intenţia de a face rău “
A discuta despre violenţa în şcoală ,nu se pare un lucru ciudat , deşi nu putem renunţa la acest
subiect deoarece există .
În mod tradiţional , şcoala este locul de producere şi transmitere a cunoaşterii , de formare a
competenţelor cognitive , de înţelegere a sensului vieţii şi a lumii care ne înconjoară , de înţelegere a
raporturilor cu ceilalţi şi cu noi înşine . Misiunea şcolii nu este doar de a pregăti forţa de muncă .
Şcoala trbuie să profileze caractere , să-i educe tânărului plăcerea de a învăţa , dorinţa de a reuşi şi
de a face faţă schimbărilor de pe piaţa muncii .
În acest context , a vorbi despre violenţă acolo unde ne aşteptăm să găsim cele mai bune
condiţii pentru formarea şi dezvoltarea armonioasă a personalităţii poate părea un fapt cel puţin
neverosimil . În ultimii ani , violenţa în rândul minorilor a constituit subiectul a numeroase dezbateri
mediatice . Totuşi , cunoştinţele noastre în acest domeniu sunt destul de lacunare . Singurele date
certe provin din statisticile Ministerului de Interne şi ele vizează diferite tipuri de infracţiuni comise
de minori : omoruri , tentative de omor , vătămări corporale grave , violuri , furturi , tâlhării .
Violenţa şcolară este asociată , în general , cu zonele urbane dificile , cu periferiile , acolo
unde sărăcia este la ea acasă . De aceea , când se vorbeşte despre violenţa în şcoală , se consideră
drept surse favorizante factorii exteriori ai şcolii : mediul familial , mediul social , ca şi factori care
ţin de individ , de personalitatea lui .
Mediul familial reprezintă , credem , cea mai importantă sursă a agresivităţii elevilor . Mulţi
dintre copiii care prezintă un profil agresiv provin din familii dezorganizate , au experienţa
divorţului părinţilor şi trăiesc în familii monoparentale . Echilibrul familialeste perturbat şi de criza
locurilor de muncă , de şamajul ce-i atinge pe foarte mulţi părinţi . Părinţii sunt confruntaţi cu
numeroase dificultăţi materiale , dar şi psihologice pentru că au sentimentul devalorizării , al
eşecului . În aceste condiţii , ei nu mai sunt sau sunt puţin disponibili pentru copii lor . Pe acest
fundal apar apoi problemele familiale foarte grave care-i afectează profund pe copii : violenţa
intrafamilială , consumul de alcool , abuzarea copilului , neglijenţa , la care se adaugă şi importante
carenţe educaţionale – lipsa de dialog , de afecţiune , inconstanţa în cerinţele formulate faţă de copil
( treceri de la o extremă la alta , de la o permisivitate exagerată la restricţii foartedure ) , utilizarea
mijloacelor violente de sancţionare a copilului pe motiv că ,, bătaia-i ruptă din rai ,, . Sunt şi părinţi
care privilegiază în mod exagerat relaţia afectivă în detrimentul rolului educativ pe care ar trebui să-l
aibă în raport cu copii lor : nu le impun nici un fel de interdicţii , de reguli , emit puţine exigenţe şi

243
caută să eviteconflictele . Această absenţă cvasitotală a constrângerilor ( în afara şcolii ) îl va
determina pe elev să adopte în şcoală comportamente de refuz a exigenţelor profesorilor.
La rândul său , mediul social conţine numeroase surse de natură să inducă , să stimuleze şi să
intreţină violenţa şcolară : situaţia economică, slăbiciunea mecanismelor de control social,
inegalităţile sociale, criza valorilor morale, mass-media, disfuncţionalităţi la nivelul factorilor
responsabili cu educaţia tinerilor, lipsa de cooperare a instituţiilor implicate în educaţie. Pentru
fostele ţări comuniste, conjuctura economică şi socială provoacă anumite confuzii în rândul tinerilor,
care încep să se îndoiască de eficacitatea şcolii, de utilitatea ştiinţei. Şi aceasta cu atât mai mult cu
cât constată că şcoala nu îi asigură inserţia profesională. Valorile tradiţionale vehiculate în şcoală –
munca, meritul, efortul – cunosc o eroziune vizibilă. Un mediu social în criză (criza locurilor de
muncă, criza familiei, criza valorilor) afectează profund dezvoltarea personalităţii copilului.
Trăsăturile de personalitate ale elevului dunt şi ele într-o strânsă corelaţie cu comportamentele
violente, la acestea adăugându-se problemele specifice vârstei adolescenţei.
Adolescenţa este o perioadă de transformări profunde pe plan fizic, psihic şi social. Acum
adolescentul este fericit, se simte bine în pielea sa şi două ore mai târziu este trist, deprimat,
descurajat. Adeseori, el oscilează între sentimentul de putere, de forţă şi sentimentul de îndoială, de
descurajare, de scădere a stimei de sine. Pentru a se apăra de aceste emoţii, adolescenţii dezvoltă
reacţii de provocare, de agresivitate, de opoziţie faţă de părinţi şi profesori.
În această perioadă atât de dificilă dialogul părinţi-copii şi profesor-elevi este absolut necesar.
Adolescentul doreşte să fie înţeles, are nevoie de dragoste, de securitate afectivă dar, de cele mai
multe ori, el nu recunoaşte şi nu exprimă acest lucru. Nu întâmplător se afirmă că violenţa şcolară
pleacă, în primul rând, de la un deficit de comunicare. A lupta contra violenţelor şcolare înseamnă a
ameliora calitatea relaţiilor şi a comunicării între toate persoanele angrenate în actul educaţional.
Şcoala însăşi poate reprezenta o sursă a unor forme de violenţă şcolară şi acest lucru trebuie
luat în considerare în conceperea diferitelor programe de prevenire şi dtăpânire a violenţei.
Şcoala este un loc unde elevii se instruiesc, învaţă, dar este şi un loc unde se stabilesc relaţii, se
promovează modele, valori, se creeză condiţii pentru dezvoltarea cognitivă, afectivă şi morală a
copilului. Clasa şcolară constituie un grup ai cărui membrii depind uni de alţii, fiind supuşi unei
mişcări de influenţare reciprocă ce determină echilibrul funcţional al câmpului educaţional. Fiecare
grup cere de la membrii săi diferite forme de comportament. Însuşi actul predării-învăţăriii este un
proces relaţional, iar gestiunea acestor relaţii se înscrie în ceea ce unii autori o numesc
managementul clasei şcolare, şi anume ,,setul de activităţi prin imtermediul cărora profesorul
promovează comportamentul adecvat al elevului şi elimină comportamentul inadecvat, dezvoltă
relaţii personale bune şi un climat socio-emoţional pozitiv în clasă, stabileşte şi menţine o organizre
eficientă şi productivă a clasei” (Weber).
Comportamentele violente ale elevului îşi pot avea originea şi într-un management defectuos
al clasei şcolare, mai exact într-o lipsă de adaptare a practicilor educaţionale la o populaţie şcolară
considerabil schimbată. Se afirmă că prima dorinţă a formatorului erste aceea de a exercita o putere.
Dând curs acestei dorinţe inconştiente, profesorul poate influenţa negativ relaţia cu elevul deoarece
va căuta să-l menţină într.o situaţie de dependenţă, de subordonare necondiţionată. Pentru aceasta
profesorul poate recurge la diferite modalităţi de coerciţie, descurajând astfel formarea unor
personalităţi autonome, independente, ca urmare, în grupurile conduse autoritar, se acumulează
tensiuni, frustrări, ce determină comportamente agresive, ostilităţi între emembrii grupului în timp
ce faţă de lider se manifestă o atitudine de supunere.
Relaţia de autoritate influenţează şi tipul de comunicare. De cele mai multe ori comunicarea
este lateralizată, adică profesorul este cel care emite şi care monopolizează comunicarea iar elevul
rămâne doar un receptor pasiv. Comunicarea între elevi şi în cadrul unor grupuri de lucru este destul
de restrânsă, iar opiniile elevilor cu privire la viaţa clasei sunt prea puţin luate în considerare.
Nevoia de expresie şi de comunicare e o nevoie fundamentală a oricărui individ, iar geupul şcolar
este un loc privilegiat de satisfacere a acestor nevoi. Nesatisfacerea lor antrenează inevitabil o
frustrare ce se va traduce prin comportamente agresive.

244
 De multe ori, în mod inconştient profesorul introduce diferenţieri între elevi în funcţie de
performanţa atinsă. Astfel de diferenţieri se traduc în atitudini ale profesorului care îi defavorizează
pe elevii cu realizări mai modeste.
Această atitudine a profesorului poate determina din partea elevilor sustragerea de la activităţi,
indiferenţa faţă de ceea ce se întâmplă în clasă, absenteismul, refuzul de a-şi face temele , violenţele
verbale faţă de colegi şi chiar faţă de profesori , comportamente agresive .Elevul aflat în situaţia de
eşec şi care este pus de nenumărate ori în faţa unor sarcini de învăţare pe care nu le poate rezolva ,
trăieşte o angoasă profundă . Elevul suferă pentru că şi-a decepţiont părinţii şi profesorii , pentru că
este dispreţuit de colegi , îşi pierde stima de stine , încrederea în capacitatea de a reuşi chiar şi în
domeniile în care nu se află în situaţia de eşec . Acesta este momentul în care pot apăra conduitele
violente ce se traduc prin : depresie , spirit de revanşă şi revalorizare , manifestări de provocare ,
dispreţ reorientat către alţtii , lipsa de interes faţă de viaţă în general . În contextul actual , eşecul
şcolar devine repede sinonim cu eşecul în viaţă . Această situaţie îl răneşte pe individ , îi afectează
imaginea pe care o are despre propria valoare şi , de aceea , el încearcă să-şi ia revanşa într-un fel .
Nu în ultimul rând, modul în care profesorul distribuie sancţiunile, abuzul de măsuri
disciplinare, de pedepse, influenţează climatul şi calitatea vieţii şcolare. Orice profesor ştie că
pedeapsa, ca remediu, nu are efecte pozitive decât în mod circumstanţial şi pe termen scurt. De cele
mai multe ori, ea produce reacţii emoţionale negative, creează tensiuni, anxietate, frustrări, conflicte
şi deteriorarea relaţiilor profesor – elev. Pentru ca o sancţiune să fie eficace, ea trebuie să aibă un
sens, să fie integrată într-un sistem coerent care leagă respectarea regulilor, a normelor şcolare de
natura actului comis şi de tipul de sancţiune. Sancţiunea trebuie să se afle într-un raport logic cu
actul sancţionat.
Fenomenul violenţei şcolare trebuie analizat în contextul apariţiei lui. Şcoala poate juca un
rol important în prevenirea violenţei şcolare. Şi asta nu numai în condiţiile în care sursele violenţelor
sunt în mediul şcolar, ci şi în situaţia în care sursele se află în exteriorul şcolii.
Pentru ca şcoala să îşi asume acest rol de prevenire şi de stăpânire a fenomenului violenţei ,
prima investiţie trebuie făcută în domeniul f.ormării profesorilor.
Trebuie să recunoaştem că, atât în cadrul formării iniţiale, cât şi al formării continue, atenţia este
concentrată asupra lucrului cu clasele de elevi „fără probleme”. Se discută mult prea puţin despre
modalităţile de abordare a claselor dificile. Este nevoie de o formare specifică, în măsura să permită
satisfacerea cerinţelor elevilor „ cu probleme ”. Nu putem fi pasivi ca problemele să se rezolve de la
sine. De exemplu, în condiţiile unui mediu familial instabil, conflictual, şcoala poate reprezenta
pentru elev o a doua şansă.
Pentru a face faţă lucrului cu clase sau elevi dificili trebuie să se ţină seama de următoarele
obiective:
- observarea cu atenţie a comportamentului elevilor pentru o mai bună înţelegere a
cauzelor actelor de violenţă;
- dezvoltarea mijloacelor de comunicare cu elevii şi stabilirea unor relaţii de încredere;
- dezvoltarea partenerului şcoala – familie;
- colaborarea cu specialişti din cadrul şcolii (psihologul şcolar, asistentul social).
Multe dintre comportamentele violente ale elevilor se manifestă ca o trangresiune a regulilor
şcolare. Clasa este o microsocietate a cărei funcţionare necesită stabilirea unor reguli clare ce se
cer respectate de toţi membrii grupului şcolar. Ansamblul regulilor dominante dintr-o clasă
caracterizează compartimentele dezirabile ale elevului şi corelativul său negativ, comportamentul
indizerabil. Respectarea regulilor este o condiţie a socializării, care înseamnă a învăţa să trăiască
împreună în relaţii de respect reciproc, exculzând violenţa. Regulile şcolare vizează ţinuta,
efectuarea temelor, prezenţa la cursuri, dar sunt şi reguli de civilitate ce au în vedere limbajul
folosit, modalităţile de adresare, respectul faţă de celălalt, păstrarea bunurilor şcolare, toleranţa,
solidaritatea, într-un cuvânt maniera de a te comporta încât viaţa în colectivitate să fie cât mai
agreabilă.
Regulile pot fi impuse de către profesor sau sunt negociate cu elevii. Aceştia acceptă mai
uşor regulile al căror sens este transparent, iar dacă şcoala este un loc de învăţare a democraţiei,

245
 atunci aceasta presupune ca şi elevii să participe la elaborarea regulilor civilităţii şcolare: „într-o
democraţie, cetăţeanul nu este numai cel care se supune legii, cât şi cel care o elaborează, alături
de alţii”.

Bibliografie:
1) Mitrofan N. Agresivitatea – Psihologie socială, Iaşi Editura Polirom 1996, p 427 - 437
2) Ilut P.– Teme actuale de psihosociologie - valori atitudini şi comportamente sociale Iaşi
Editura Polirom 2004, p 107- 122
3) Salavastru D. Violenţa în mediul şcolar – violenţa aspecte psihosociale, Iaşi Editura
Polirom , 2003 p 119 – 137.

VIOLENTA IN SCOALA

INSTITUTOR: ZAMFIR MARIOARA

G.P.P NR.2 PITESTI

Violenta umana este o tema a prezentului in multe tari, violenta sociala, ca si cea
interpersonala reprezinta argumente solide pentru dezvoltarea unor programe educationale pentru a
promova constientizarea acestui fenomen si a pleda pentru mijloace nonviolente de interactiune si de
reglare a vietii sociale.
Situatia generala ingrijoreaza, pentru ca violenta a devenit o tema cu care se confrunta toate
societatile, necesitand o luare de pozitie la nivelul intregului corp social si dezvoltarea unor strategii
de investigatie, prevenire si control.
Familia este mult discutata, cercetatorii din stiintele sociale acceptand ideea schimbarii
structurii si valorilor ei, ca si a degradarii climatului de securitate si refugiu cu care este familia
asociata in mod traditional. Modernitatea si conditia urbana au generat noi forme de violenta si au
provocat schimbari la nivelul valorilor si aspiratiilor indivizilor. Conflictele datorate saraciei, dar si
lipsei de educatie si de informatie genereaza contexte de viata privata in care violenta este un
comportament tolerat, chiar acceptat, el fiind invatat de copii si reprodus ca modalitate esentiala,
frecventa si “fireasca” de comportament interpersonal.
Violenta este una dintre marile probleme ale lumii contemporane. Presa, scrisa sau
audiovizuala, informeaza in permanenta cu privire la manifestari diverse ale acestui fenomen, de la
formele cele mai agresive, precum razboaie ori crime terifiante, batai, violuri, furturi, distrugeri de
bunuri, si pana la cele mai putin socante (dar nu mai putin vinovate), cum ar fi violentele verbale. In
acest context, aparitia diferitelor forme de violenta in mediul scolar pare aproape o fatalitate si
devine, adesea, un lucru obisnuit, cu care semenii coexista fara macar a se mai sesiza asupra
pericolului. Chiar daca reprezinta o problema delicata, luarea in stapanire a fenomenului violentei nu
se poate face decat daca ii sunt cunoscute cauzele,originile,formele de manifestare si posibilitatile
de prevenire. Problema violentei in scoala poate si trebuie sa devina o tema de reflectie pentru toti
cei implicati in actul educational. Cu atat mai mult cu cat scoala dispune, credem, de importante
resurse pentru a concepe programe de prevenire a violentei si pentru a rupe cercul vicios al violentei
in mediul scolar.
Definirea violentei s-a dovedit a fi o incercare extrem de dificila. Acest fapt se explica prin
complexitatea fenomenului, dar si prin marea diversitate a formelor sale de manifestare. Nu in
ultimul rand, dificultatea a aparut si din cauza asocierii si, uneori, chiar a confundarii violentei cu

246
agrasivitatea. Specialistii domeniului au facut insa o serie de delimitari intre cele doua concepte,
care se cuvin mentionate.
Termenul de agresivitate vine din latinescul adgradior, care inseamna “a merge catre…”, si
a evoluat apoi in agredire , ce semnifica “ a merge catre … cu un spirit belicos, cu tendinta de a
ataca”. In sens etimologic, notiunea de agrasivitate trimite la o potentialitate individuala, la
capacitatea de a infrunta un obstacol, de a se confrunta cu altul si a nu da inapoi in caz de dificultate.
Ca multe alte comportamente sociale complexe, agresivitatea este dobandita prin invatarea
sociala. Procesul de socializare inseamna si achizitia de raspunsuri agresive, fie prin invatare directa
– acordarea de recompense sau pedepse unor comportamente - , fie mai ales prin observarea
conduitelor si a consecintelor lor la altii. Experimentele psihologului american Albert Bandura si
ale colaboratorilor sai (1963) au demonstrat rolul adultului ca model in insusirea comportamentului
agrasiv la copii. Dupa ce au vazut cum un adult agreseaza o papusa sau se joaca linistit cu ea, copiii
au fost pusi in situatia de a avae ei insisi de-a face cu o serie de jucarii, printre care si papusa
respectiva. Cei ce au asistat la un comportament agresiv din partea adultului s-au comportat si ei
agresiv. Mai mult, s-a observat ca agresivitatea a crescut atunci cand: modelul a fost recompensat;
modelul a fost de acelasi sex cu respectivul copil; modelul a avut inainte legaturi intense cu copilul
(prieten de familie, invatator etc.). Astfel incat, chiar daca nu sunt educati expres in a fi agresivi – in
multe culturi acest lucru se intampla -, copiii invata din experienta proprie prin reintarire sau imita
persoanele semnificative si/sau autoritare.
Psihologii sociali insista ca agresivitatea dobandita social nu inseamna doar tendinta de a
raspunde ostil la interactiunile neplacute. Mediul familial, grupul de similaritate din cartier sau din
scoala, mass-media constituie cadre psihosociale de achizitionare a unor scenarii de agresivitate ,
care sunt sustinute de structuri de cunoastere si evaluare (perceptii, atitudini, credinte normative) ce
trimit la comportamente agresive. Fiintele umane invata de mici cum sa perceapa, sa interpreteze, sa
judece si sa raspunda la stimuli ce vin din mediul fizic si social. Incet-incet se cristalizeaza scenarii
mental-comportamentale, care, invatate si folosite frecvent, pot capata in timp caracter automatizat,
ca deprinderi (habitusuri). Studiile longitudinale arata ca asemenea structuri cognitiv-
comportamentale de agresivitate incep sa se intareasca in jurul varstei de 8-9 ani si se consolideaza
continuu pana la maturitate.
Dintr-o alta perspectiva, partizanii caracterului dobandit al agresivitatii sustin ca aceasta
survine in functie de context si este un raspuns al individului la conditiile de mediu. In acest sens,
cea mai cunoscuta teorie este cea formulata de cercetatorul american de la universitatea Yale, john
Dollard, si de colaboratorii sai, care explica natura comportamentelor agresive prin ipoteza
frustrare-agresiune. Pentru ei, agresivitatea este intotdeauna o consecinta a frustrarii si orice
frustrare antreneaza o forma de agresivitate. Intensitatea raspunsului agresiv este proportionala cu
cea a frustrarii. Daca raspunsul direct nu este posibil, reactia poate imbraca trei forme: inhibitia,
redirectionarea (deplasarea) catre o alta tinta, catharsisul. Chiar daca teoria lui Dollard a fost supusa
unor critici serioase insistandu-se pe faptul ca exagereaza legatura frustrare-agresivitate, frustrarea
ramane una dintre cele mai importante surse ale agresivitatii.
Notiunea de violenta este discutata in relatie cu cea de agresivitate. Radacina latina a
termenului violenta este vis , care inseamna “forta” si care trimite la ideea de putere, de dominatie,
de utilizare a superioritatii fizice, deci a fortei, asupra altuia.
Exista numeroase definitii ale violentei. Eric Debarbieux (1996: 45-46), specialist in
problematica violentei in mediul scolar, ofera o definitie prin care se surprinde ansamblul
fenomenului violentei: “Violenta este dezorganizarea brutala sau continua a unui sistem personal,
colectiv sau social si care se traduce printr-o pierdere a integritatii, ce poate fi fizica, psihica sau
materiala. Aceasta dezorganizare poate sa se opereze prin agresiune, prin utilizarea fortei, constient
sau inconstient, insa poate exista si violenta doar din punctul de vedere al victimei, fara ca agresorul
sa aiba intentia de a face rau”.
Majoritatea analizelor privilegiaza ideea ca agresivitatea tine mai mult de instinct, in timp ce
violenta tine mai mult de cultura, de educatie, de context.

247
 Istoric si cultural, violenta este o notiune relativa, dependenta de codurile sociale, juridice si
politice ale societatii in care se manifesta. In absenta unei definitii precise a violentei, unii autori
cred ca este mai potrivit un inventar al faptelor violente. Numai ca faptele brute, private de
semnificatia lor sociala, nu spun nimic. Clarificarea unui fapt ca fiind violent depinde de conventiile
sociale in vigoare. Multa vreme, de pilda, corectia fizica pe care parintii o aplicau copiilor era
considerata un lucru firesc, ce face parte din actul educational. De asemenea, sunt populatii,
comunitati care aproape ca nu cunosc agresivitatea, in timp ce altele se manifesta destul de agresiv.
In mod traditional, scoala este locul de producere si transmitere a cunoasterii, de formare a
competentelor cognitive, de intelegere a sensului vietii si a lumii care ne inconjoara, de intelegere a
raporturilor cu ceilalti si cu noi insine. Misiunea scolii nu este doar de a pregati forta de munca.
Scoala trebuie sa profileze caractere, sa-I educe tanarului placerea de a invata, dorinta de a reusi si
de a face fata schimbarilor de pe piata muncii.
In acest context, a vorbi despre violenta acolo unde ne asteptam sa gasim cele mai bune
conditii pentru formarea si dezvoltarea armonioasa a personalitatii poate parea un fapt cel putin
neverosimil. In ultimii ani, violenta in randul minorilor a constituit subiectul a numeroase dezbateri
mediatice. Totusi, cunostintele noastre in acest domeniu sunt destul de lacunare. Singurele date certe
provin din statisticile Ministerului de Interne si ele vizeaza diferite tipuri de infractiuni comise de
minori: omoruri, tentative de omor, vatamari corporale grave, violuri, furturi, talharii.
Violenta scolara este asociata, in general, cu zonele urbane dificile, cu periferiile, acolo unde
saracia este la ea acasa. De aceea, atunci cand se vorbeste despre violenta in scoala, se considera
drept surse favorizante factorii exteriori ai scolii: mediul familial, mediul social, ca si factori ce tin
de individ, de personalitatea lui.
Mediul familial reprezinta, credem, cea mai importanta sursa a agresivitatii elevilor. Multi
dintre copiii care prezinta un profil agresiv provin din familii dezorganizate, au experienta divortului
parintilor si traiesc in familii monoparentale. Echilibrul familial este perturbat si de criza locurilor
de munca, de somajul ce-I atinge pe foarte multi parinti. Parintii sunt confruntati cu numeroase
dificultati materiale, dar si psihologice, pentru ca au sentimentul devalorizarii, al esecului. In aceste
conditii, ei nu mai sunt sau sunt putin disponibili pentru copiii lor. Pe acest fundal apar apoi
probleme familiale foarte grave care-i afecteaza profund pe copii: violenta intrafamiliala, consumul
de alcool, abuzarea copilului, neglijenta, la care se adauga si importante carente educationale – lipsa
de dialog, de afectiune, inconstanta in cerintele formulate fata de copil (treceri de la o extrema la
alta, de la o permisivitate exagerata la restrictii foarte dure), utilizarea mijloacelor violente de
sanctionare a copilului pe motiv ca “bataia-i rupta di rai”. Sunt si parinti care privilegiaza in mod
exagerat relatia afectiva in detrimentul rolului educativ pe care ar trebui sa-l aiba in raporturile cu
copiii lor: nu le impun nici un fel de interdictii, de reguli, emit putine exigente si cauta sa evite
conflictele. Aceasta absenta cvasitotala a constrangerilor (in afara scolii) il va determina pe elev sa
adopte in scoala comportamente de refuz a exigentelor profesorilor.
La randul sau, mediul social contine numeroase surse de natura sa induca, sa stimuleze si sa
intretina violenta scolara: situatia economica, slabiciunea mecanismelor de control social,
inegalitatile sociale, criza valorilor morale, mass-media, disfunctionalitati la nivelul factorilor
responsabili cu educatia tinerilor, lipsa de cooperare a institutiilor implicate in educatie. Pentru
fostele tari comuniste, conjunctura economica si sociala provoaca anumite confuzii in randul
tinerilor, care incep sa se indoiasca de eficacitatea scolii, de utilitatea stiintei. sI aceasta cu atat mai
mult cu cat constata ca scoala nu ii asigura insertia profesionala. Valorile traditionale vehiculate in
scoala – munca, meritul, efortul – cunosc o eroziune vizibila. Un mediu social in criza (criza
locurilor de munca, criza familiei, criza valorilor) afecteaza profund dezvoltarea personalitatii
copilului.
Trasaturile de personalitate ale elevului sunt si ele intr-o stransa corelatie cu
comportamentele violente, la acestea adaugandu-se problemele specifice varstei adolescentei.
Adolescenta este o perioada de transformari profunde pe plan fizic, psihic si social. Acum
adolescentul este fericit, se simte bine bine in pielea sa si doua ore mai tarziu este trist, deprimat,
descurajat. Adeseori, el oscileaza intre sentimentul de putere, de forta si sentimentul de indoiala, de

248
descurajare, de scadere a stimei de sine. Pentru a se apara de aceste emotii, adolescentii dezvolta
reactii de provocare, de agresivitate, de opozitie fata de parinti si profesori.
In aceasta perioada atat de dificila, dialogul parinti-copii si profesor-elev este absolut
necesar. Adolescentul doreste sa fie inteles, are nevoie de dragoste, de securitate afectiva dar, de
cele mai multe ori, el nu recunoaste si nu exprima acest lucru. Nu intamplator se afirma ca violenta
scolara pleaca, in primul rand, de la un deficit de comunicare. A lupta contra violentelor scolare
inseamna a ameliora calitatea relatiilor si a comunicarii intre toate persoanele angrenate in actul
educational.
Scoala insasi poate reprezenta o sursa a unor forme de violenta scolare si acest lucru trebuie
luat in considerare in conceperea diferitelor programe de prevenire si stapanire a violentei.
Scoala este un loc unde elevii se instruiesc, invata, dar este si un loc unde se stabilesc relatii,
se promoveaza modele, valori, se creeaza conditii pentru dezvoltarea cognitiva, afectiva si morala a
copilului. Clasa scolara constituie un grup ai carui membrii depind unii de altii, fiind supusi unei
miscari de influentare reciproca ce determina echilibrul functional al campului educational. Fiecare
grup cere de la membrii sai diferite forme de comportament. Insusi actul predarii-invatarii este un
proces relational, iar gestiunea acestor relatii se inscrie in ceea ce unii autori numesc managementul
clasei scolare, si anume “setul de de activitati prin intermediul carora profesorul promoveaza
comportamentul adecvat al elevului si elimina comportamentul inadecvat, dezvolta relatii personale
bune si un climat socio-emotional pozitiv in clasa, stabileste si mentine o organizare eficienta si
productiva a clasei”(Weber).
Comportamentele violente ale elevului isi pot avea originea si intr-un management defectuos
al clasei scolare, mai exact intr-o lipsa de adaptare a practicilor educationale la o populatie scolara
considerabil schimbata. Se afirma ca prima dorinta a formatorului este aceea de a exercita o putere.
Dand curs acestei dorinte inconstiente, profesorul poate influenta negativ relatia cu elevul, deoarece
va cauta sa-l mentina intr-o situatie de dependenta, de subordonare neconditionata. Pentru aceasta,
profesorul poate recurge la diferite modalitati de coercitie, descurajand astfel formarea unor
personalitati autonome, independente, ca urmare, in grupurile conduse autoritar, se acumuleaza
tensiuni, frustrari, ce determina comportamente agresive, ostilitati intre membrii grupului, in timp ce
fata de lider se manifesta o atitudine de supunere.
Relatia de autoritate influenteaza si tipul de comunicare. De cele mai multe ori, comunicarea
este lateralizata, adica profesorul e cel care emite si care monopolizeaza comunicarea, iar elevul
ramane doar un receptor pasiv. Comunicarea intre elevi in cadrul unor grupuri de lucru este destul
de restransa, iar opiniile elevilor cu privire la viata clasei sunt prea putin luate in considerare.
Nevoia de expresie si de comunicare e o nevoie fundamentala a oricarui individ, iar grupul scolar
este un loc privilegiat de satisfacere a acestor nevoi. Nesatisfacerea lor antreneaza inevitabil o
frustrare ce se va traduce prin comportamente agresive.
Si alte componente ale atitudinii profesorului fata de elevi pot genera situatii conflictuale ori
comportamente violente ale elevilor. Unii profesori adopta o atitudine de ignorare dispretuitoare a
elevilor, corelata cu tendinta de evaluare a lor in termeni constant negativi si depreciativi.
Indiferenta profesorilor este cea mai importanta manifestare a dispretului fata de elevi. Sunt
numerosi elevii care sufera ca urmare a acestor judecati negative ale profesorului, pentru ca ele vin
sa intareasca propriul lor sentiment de indoiala, de descurajare, de lipsa de incredere in fortele
proprii. Acest dispret, o data interiorizat, poate antrena un ansamblu de consecinte in plan
comportamental: lipsa de comunicare, pasivitatea la lectie, indiferenta sau, dimpotriva, perturbarea
lectiilor, dezvoltarea unor atitudini ostile, provocatoare.
De multe ori, in mod inconstient, profesorul introduce diferentieri intre elevi in functie de
performanta atinsa. Astfel de diferentieri se traduc in atitudini ale profesorului care ii defavorizeaza
pe elevii cu realizari mai modeste.
Aceasta atitudine a profesorului poate determina din partea elevilor sustragerea de la
activitati, indiferenta fata de ceea ce se intampla in clasa, absenteismul, refuzul de a-si face temele,
violentele verbale fata de colegi si chiar fata de profesori, comportamente agresive. Elevul aflat in
situatia de esec si care este pus de nenumarate ori in fta unor sarcini de invatare pe care nu le poate

249
rezolva traieste o angoasa profunda. Elevul sufera pentru ca si-a deceptionat parintii si profesorii,
pentru ca este dispretuit de colegi, isi pierde stima de sine, increderea in capacitatea de a reusi chiar
si in domeniile in care nu se afla in situatia de esec.acesta este momentul in care pot sa apara
conduitele violente ce se traduc prin: depresie, spirit de revansa si revalorizare, manifestari de
provocare, dispret reorientat catre altii, lipsa de interes fata de viata in general. In contextul actual,
esecul scolar devine repede sinonim cu esecul in viata. Aceasta situatie il raneste pe individ, ii
afecteaza imaginea pe care o are despre propri valoare si, de aceea, el incearca sa-si ia revansa intr-
un fel.
Nu in ultimul rand, modul in care profesorul distribuie sanctiunile, abuzul de masuri
disciplinare, de pedepse, influenteaza climatul si calitatea vietii scolare.orice profesor stie ca
pedeapsa, ca remediu, nu are efecte pozitive decat in mod circumstantial si pe termen scurt. De cele
mai multe ori, ea produce reactii emotionale negative, creeaza tensiuni, anxietate, frustrari, conflicte
si deteriorarea relatiilor profesor-elev. Pentru ca o sanctiune sa fie eficace, ea trebuie sa aiba un sens,
sa fie integrata intr-un sistem coerent care leaga respectarea regulilor, a normelor scolare de natura
actului comis si de tipul de sanctiune. Sanctiunea trebuie sa se alfle intr-un raport logic cu actul
sanctionat.

Fenomenul violentei scolare trebuie analizat in contextul aparitiei lui. Scoala poate juca un
rol important in prevenirea violentei scolare. Si asta nu numai in conditiile in care sursele violentelor
sunt in mediul scolar, ci si in situatia in care sursele se afla in exteriorul scolii.
Pentru ca scoala sa isi asume acest rol de prevenire si de stapanire a fenomenului violentei,
prima investitie trebuie facuta in domeniul formarii profesorilor. Trebuie sa recunoastem ca, atat in
cadrul formarii initiale, cat si al formarii continue, atentia este concentrata asupra lucrului cu clasele
de elevi “fara probleme”. Se discuta mult prea putin despre modalitatile de abordare a claselor
dificile. Este nevoie de o formare specifica, in masura sa permita satisfacerea cerintelor elevilor “cu
probleme”. Nu putem astepta pasivi ca problemele sa se rezolve de la sine. De exemplu, in conditiile
unui mediu familial instabil, tensionat, conflictual, scoala poate reprezenta pentru elev o a doua
sansa.
Pentru a face fata lucrului cu clase sau elevi dificili trebuie sa se tina seama de urmatoarele
obiective:
• observarea cu atentie a comportamentului elevilor pentru o mai buna intelegere a cauzelor
actelor de violenta;
• dezvoltarea mijloacelor de comunicare cu elevii si stabilirea unor relatii de incredere;
• dezvoltarea parteneriatului scoala-familie;
• colaborarea cu specialistii din cadrul scolii (psihologul scolar, asistentul social).
Multe dintre comportamentele violente ale elevilor se manifesta ca o transgresiune a
regulilor scolare. Clasa este o microsocietate a carei functionare necesita stabilirea unor reguli
clare ce se cer respectate de toti membrii grupului scolar. Ansamblul regulilor dominante dintr-o
clasa caracterizeaza comportamentele dezirabile ale elevului si corelativul sau negativ,
comportamentul indezirabil. Respectarea regulilor este o conditie a socializarii, care inseamna a
invata sa traiasca impreuna in relatii de respect reciproc, excluzand violenta. Regulile scolare
vizeaza tinuta, efectuarea temelor, prezenta la cursuri, dar sunt si reguli de civilitate ce au in
vedere limbajul folosit, modalitatile de adresare, respectul fata de celalalt, pastrarea bunurilor
scolare, toleranta, solidaritatea, intr-un cuvant maniera de a te comporta astfel incat viata in
colectivitate sa fie cat mai agreabila.
Regulile pot fi impuse de catre profesor sau sunt negociate cu elevii. Acestia accepta mai
usor regulile al caror sens este transparent, iar daca scoala este un loc de invatare a democratiei,
atunci aceasta presupune ca si elevii sa participe la eleborarea regulilor civilitatii scolare: “intr-o
democratie, cetateanul nu este numai cel care se supune legii, ci si cel care o elaboreaza, alaturi
de altii”.

250
 Bibliografie:
Banciu, D., Radulescu, S.M., Voicu, M., Introducere in sociologia deviantei, Bucuresti,
Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1985.
Chelcea, S., Ilut, P. (coord.), Enciclopedie de psihosociologie, Bucuresti, Editura
Economica, 2003.
Ilut, P., Valori atitudini si comportamente sociale – Teme actuale de psihosociologie, Iasi,
editura Polirom, 2004, p.107-122.
Liiceanu, A., Violenta umana: o neliniste a societatii contemporane, in Ferreol, G., Neculau,
A. (coord.), Violenta – Aspecte psihosociale, Iasi, editura Polirom, 2003, p.47-57.
Mitrofan, N., Agresivitatea, in Neculau, A.(coord.), Psihologie sociala, Iasi, Editura
Polirom, 1996, p. 427-437.
Salavastru, D., Violenta in mediul scolar, in Ferreol, G., Neculau, A. (coord.), Violenta –
Aspecte psihosociale, Iasi, editura Polirom, 2003, p.119-137.

VIOLENŢA ÎN ŞCOALĂ, ACASĂ ŞI ÎN COMUNITATE

Înv. CRINU ILEANA

Şc. Nr. 15 ,,ADRIAN PĂUNESCU” PITEŞTI - ARGEŞ

Violenţa este un fenomen din ce în ce mai răspândit atât acasă cât şi în şcoală şi comunitate.
Ea afectează vieţile a mii de copii şi tineri, în calitate de victime, agresori sau martori, scăzându-le
şansele unei tranziţii normale şi sănătoase către perioada adultă.
Există numeroase tipuri de violenţă, care se pot clasifica astfel :
- după formă se întâlnesc următoarele tipuri de violenţă:
- Fizică: smucituri, palme, rănirigrave, arsuri, fracturi
- Sexuală
- Emoţională: cuvinte injurioase, ameninţări, intimidări
- Spirituală: impunerea de valori, mai ales religioase
- Economică: privarea de hrană, îmbrăcăminte, bani
- Socială: izolarea, împiedicarea activităţilor şcolare sau muncă
- după grupul de vârstă afectat se întâlneşte violenţa asupra:
- copiilor
- partenerilor
- persoanelor ăn vârstă.
În ultimii ani a crescut îngrijorător numărul actelor violente din şcoală.Şcoala nu mai poate fi
considerată sigură, ea se transformă în tot mai mare măsură într-un spaţiu de manifestare a violenţei,
intimidării şi a actelor ilegale. Studii recente au pus în evidenţă faptul că expunerile de lungă durată
la violenţa crescută pot produce modificări la nivelul structurii şi funcţionării creierului în sensuri
care afectează în mod negativ performanţele academice şi dezvoltarea profesională.
Cauze ale violenţei pot fi:
- toleranţa socială crescută la violenţă: societatea şi cultura noastră tolerează comportamentul
violent, se consideră că violenţa e normală şi inevitabilă mai ales în rândul tinerilor
- sărăcia şi lipsa oportunităţilor: inegalităţile soio-economice şi sărăcia cresc riscul tinerilor de a
deveni agresori sau victime ele violenţei
- lipsa unor modele pozitive – în absenţa unor modele sănătoase oferite de familie, tinerii recurg
la modele din mass-madia care de foarte multe ori promovează violanţa favorizând astfel
comportamentul violent
251
 - lipsa suportului şi implicării familiei – un număr tot mai mare de copii cresc în medii familiale
disfuncţionale. Foarte frecvent aceştia nu dispun de abilităţi sociale şi de relaţionare interpersonală
adecvate (de exemplu controlul emoţiilor, negaţie, empatie, rezolvare de probleme)
- imitaţia – copii care sunt victime ale abuzului fizic, sexual, emoţional sau martori ai abuzului în
familie prezintă un risc crescut de a deveni agresori sau victime ale violenţei.Ei învaţă că violenţa
este o modalitate adecvată de exprimare a puterii asupra altora, de a obţine ceea ce doresc.Aceste
comportamente învăţate în familie sunt aduse în şcoală, comunitate şi relaţiile cu prietenii
- violenţa în mass-media – se consideră că până la vârsta de 18 ani tinerii văd aproximativ 18 000
de crime şi 800 de sinucideri ,,televizate”. Comportamentul violent al personajelor din filme este
aproape întotdeauna recompensat, mai degrabă decât sancţionat, determinându-i pe copii şi tineri să
considere modalităţile violente de soluţionare a conflictelor ca fiind acceptabile.În plus, suferinţa şi
durerea emoţională produsă de comportamentele violente este mult mai puţin portretizată şi astfel
determină acceptarea în măsură mai mare a comportamentului agresiv.
Între elevii care frecventează diferite niveluri de învăţământ apar forme specifice de violenţă:
bătaie, agresivitate verbală, furturi etc. Aceste forme de violenţă sunt menţionate cu pondere mai
ridicată la nivelul şcolilor cu clasele l-Vlll (unde diferenţa de vârstă dintre copiii din clasele mici
faţă de cei din clasele finale este de până la 8 ani), comparativ cu unităţile de învăţământ post-
obligatoriu.
În cazul acestor forme de violenţă, cel mai adesea, copii de vârstă mai mică sunt victimele
elevilor din clasele mai mari. Alte situaţii de violenţă şcolară fac referire la conflictele dintre elevii
care aparţin unei şcoli şi cei din afara acesteia. Putem afirma că violenţă dintre elevi, manifestată
sub diferite forme, este o realitate frecvent întâlnită în şcolile româneşti. Dacă formele mai uşoare
care ţin de domeniul violenţei verbale (ironii, tachinări, etc.) sunt considerate specifice vârstei
adolescenţei şi sunt tolerate în spaţiul şcolii, formele mai grave sunt criticate de către toţi actorii
investigaţi, iar cauzele acestora sunt identificate la nivelul altor instanţe decât mediul şcolar,
considerăm că este importantă identificarea factorilor şi contextelor şcolare care favorizează şi
susţin manifestarea unor astfel de comportamente, în vederea elaborării unei strategii de prevenire şi
de corectare/completare prin cactivitatea şcolii a influenţei negative a altor contexte (familie, mass-
media, societate în ansamblu).
Violenţa umană este o temă a prezentului în multe ţări, violenţa socială, ca şi cea
interpersonală reprezintă argumente solide pentru dezvoltarea unor programe educaţionale pentru a
promova conştientizarea acestui fenomen şi a pleda pentru mijloace nonviolente de interacţiune şi de
reglare a vieţii sociale.
Situaţia generală îngrijorează, pentru că violenţa a devenit o temă cu care se confruntă toate
societăţile, necesitând o luare de poziţie la nivelul întregului corp social şi dezvoltarea unor strategii
de investigatie, prevenire şi control. Familia este mult discutată, cercetătorii din ştiinţele sociale
acceptând ideea schimbării structurii şi valorilor ei, ca şi a degradării climatului de securitate şi
refugiu cu care este familia asociată în mod tradiţional. Modernitatea şi condiţia urbană au generat
noi forme de violenţă şi au provocat schimbări la nivelul valorilor şi aspiraţiilor indivizilor.
Conflictele datorate sărăciei, dar şi lipsei de educaţie de informaţie generează contexte de
viaţă privată în care violenţa este un comportament tolerat, chiar acceptat, el fiind învăţat de copii şi
reprodus ca modelitate esenţială, frecventă şi ,,firească”de comportament interpersonal.
Violenţa este una dintre marile probleme ale lumii contemporane. Presa, scrisă sau
audiovizuală, informează în permanenţă cu privire la manifestări diverse ale acestui fenomen, de la
formele cele mai agresive, precum războaie ori crime terifiante, bătăi, violuri, furturi, distrugeri de
bunuri, şi până la cele mai puţin şocante (dar nu mai puţin vinovate), cum ar fi violenţele verbale. În
acest context, apariţia diferitelor forme de violenţă în mediul şcolar pare aproape o fatalitate şi
devine, adesea, un lucru obişnuit, cu care semenii coexistă fără măcar a se mai sesiza asupra
pericolului. Chiar dacă reprezintă o problemă delicată, luarea în stăpânire a fenomenului violenşei
nu se poate face decât dacă îi sunt cunoscute cauzele, originile, formele de manifestare şi
posibilităţile de prevenire. Problema violenţei în şcoală poate şi trebuie să devină o temă de reflecţie
pentru toţi cei implicaţi în actul educaţional, cu atăt mai mult cu cât şcoala dispune, credem, de

252
importante resurse pentru a concpe programe de prevenire a violenţei şi pentru a rupe cercul vicios
al violenţei în mediul şcolar.
Definirea violenţei s-a dovedit a fi o încercare extrem de dificilă. Acest fept se explică prin
complexitatea fenomenului, dar şi prin marea diversitate a formelor sale de manifestare. Nu în
ultimul rând, dificultatea a apărut şi din cuza asocierii şi, uneori, chiar a confundării violenţei cu
agresivitatea. Specialiştii domeniului au făcut însă o serie de delimitări între cele două cuncepte. În
sens etimologic, noţiunea de agresivitate trimite la o potenţialitate individuală., la capacitatea de a
înfrunta un obstacol, de a se confrunta cu altul şi a nu da înapoi în caz de dificultate.
Ca multe alte comportamente sociale complexe, agresivitatea este dobândită prin învăţarea
socială. Procesul de socializare înseamnă şi achiziţia de răspunsuri agresive, fie prin învăţare directă
– acordarea de recompense sau pedepse unor comportamente -, fie mai ales prin observarea
conduitelor şi a consecinţelor lor la alţii. Experimentele psihologului american Albert Bandura şi ale
colaboratorilor săi au demonstrat rolul adultului ca model în însuşirea comportamentului agresiv la
copii. După ce au văzut cum un adult agresează o păpuşă sau se joacă liniştit cu ea, copiii au fost
puşi în situaţia de a avea ei înşişi de-a face cu o serie de jucării, printre care şi păpuşa respectivă. Cei
ce au asistat la un comportament agresiv din partea adultului s-au comportat şi ei agresiv.Mai mult,
s-a observat că agresivitatea a crescut atunci când modelul a fost recompensat, modelul a fost de
acelaşi sex cu respectivul copil, sau modelul a avut înainte legături intense cu copilul (prieten de
familie, învăţător etc.). Astfel chiar dacă nu sunt educaţi expres în a fi agresivi, copiii învaţă din
experienţa proprie sau imită persoanele semnificative şi/sau autoritare.

VIOLENŢA ÎN ŞCOALĂ.
STRATEGII DE PREVENIRE ŞI DE REZOLVARE A
CONFLICTULUI ÎN ŞCOALĂ

Institutor: Ciucă Mariana, Şcoala cu clasele I- IV Cătunaşi, Poiana Lacului

Una dintre marile probleme ale lumii contemporane este violenţa. Acest fenomen este
puternic mediatizat, cercetările şi statisticile oficiale raportând o creştere spectaculoasă a
fenomenului în ultimele două decenii, astfel încât escaladarea acesteia în şcoală a devenit cea mai
vizibilă evoluţie din câmpul educaţiei formale. Zilnic, mass-media prezintă diverse scene de violenţă
petrecute în şcoală, de la cele mai uşoare forme, până la cele mai violente.
Chiar dacă este o problemă delicată, stăpânirea acestui fenomen nu se poate face decât dacă
îi sunt cunoscute cauzele, originile, formele de manifestare şi posibilităţile de prevenire.
Asumarea cu seriozitate şi responsabilitate de către şcoală a ghidării educative a elevilor
presupune confruntarea noastră, a cadrelor didactice cu problemele cotidiene ale comportamentelor
agresive şi violente ale elevilor, generate de cauze concrete precum anturaj, familii dezorganizate,
carenţe educaţionale, consum de alcool sau droguri.
Din această cauză se impune afectarea unui timp special identificării şi soluţionării
problemelor fiecărui elev în parte sau ale grupului de elevi şi îmbunătăţirea parteneriatului şcoală-
familie-instituţii implicate în procesul educaţional ( biserica, poliţia, etc.)
Şcolii îi revine o responsabilitate majoră în educarea şi formarea la elevi a atitudinilor şi
comportamentelor non-violente. Educaţia în şcoală trebuie să vizeze ansamblul personalităţii

253
 elevului, urmărind să-i formeze nu numai orizontul cultural, ci şi cel afectiv, motivaţional, volitiv,
atitudinal, să-i susţină eforturile, să-i lărgească interesele, să-i determine progresiv orientarea şi să-i
optimizeze procesul de socializare.
Violenţa este un act brutal, în afara regulilor şi legilor, incompatibil cu ideea de dreptate.
Violenţa înseamnă negarea existenţei unei persoane, este o formă de anulare, prin forţă, a libertăţii
de acţiune şi de exprimare a acesteia. Violenţa poate răni fizic şi psihic, redeschide răni nevindecate,
poate fragiliza persoana umană într-atât încât aceasta să fie afectată tot restul vieţii.
Şcoala constituie un spaţiu social de transmitere şi asimilare de informaţii, dar şi de modelare a
personalităţii şi de socializare. Şcoala este unul din mediile unde energia agresivă este mobilizată şi
drept urmare trebuie să răspundă exigenţelor adaptării elevilor la conţinutul de cunoştinţe, la
metodele de lucru propuse, la modul de funcţionare şi la regulile de disciplină.
În mediul şcolar se întâlnesc adesea următoarele forme de violenţă:
- fizice: bătaia, lovirea, pedepse corporale ;
- emoţionale: intimidarea, umilirea, ameninţarea, izolarea;
- verbale: denigrarea, poreclirea (formă de dispreţ, de înjosire), înjurăturile.
Multe dintre aceste violenţe pot fi evitate, personalul implicat în procesul de învăţământ
având în acest caz un rol esenţial. Relaţii umane bazate pe respect, încredere şi cunoaştere, dar şi
înţelegerea corectă a distanţei între elev şi profesor – toate acestea stau la baza autorităţii
dascălului.
Este imperios necesar ca , în şcoală, să se găsească modul corect de rezolvare a conflictelor
ce apar, dar se impune şi prevenirea apariţiei acestor conflicte. Printre strategiile de prevenire a
conflictelor sunt cunoscute mai multe modele, printre care:
- modelul Canter- cere ca profesorul să se manifeste pozitiv în toate situaţiile, să folosească
stimulări adecvate, ajutându-i pe elevi să conştientizeze modul de rezolvare, normele
disciplinare;
- modelul Glasser- constă într-o”terapie a realităţii”, realizată prin analize şi dezbateri, raportând
permanent comportamentul la specificul mediului, la cerinţele şi dificultăţile lui;
- modelul consecinţelor logice impune elevului capacitatea de a-şi face o autoanaliză şi să prevadă
consecinţele abaterilor lui, fiind ajutat în permanenţă atât de colectivul de elevi al clasei, cât şi de
dirigintele clasei;
- modelul modificărilor de comportament- dacă un comportament pozitiv este susţinut prin
confirmare acest lucru duce la repetare, iar dacă comportamentul negativ este lipsit de susţinere,
de întărire se constată că aspectele negative se vor diminua şi vor fi chiar suprimate. Ceea ce
trebuie remarcat este faptul că în ambele cazuri au loc modificări de comportament;
- modelul Kounin – este numit şi modelul „efectului de undă” şi se bazează pe acţiunea pe care o
are asupra grupului , atunci când sancţiunea se aplică unui elev.
Pentru rezolvarea conflictelor se cunosc foarte multe strategii, dar în mediul şcolar putem
folosi una sau mai multe din următoarele:
- ascultarea părerilor celor implicaţi în conflict, apelând la empatie pentru a le înţelege;
- aflarea motivului real care a generat starea de tensiune;
- analiza obiectivă a celor expuse;
- găsirea unor puncte comune pozitive de la care să se plece în găsirea soluţiilor;
- discuţii cu fiecare în parte;
- punerea unuia în situaţia celuilalt;
- se impune şi discutarea conflictului la nivelul grupului, ca studiu de caz;
- participarea unei părţi neutre pentru a media şi a consilia pe cei în cauză;
- implicarea în discuţii şi a altor factori interesaţi (părinţi, prieteni, consilier, etc.);
- cooptarea şi antrenarea părţilor în conflict la realizarea unor proiecte comune;
- cererea de scuze în mod direct, dând şi explicaţiile necesare în faţa clasei;
- analiza consecinţelor pozitive şi negative;
- dacă se impune, se poate recurge şi la schimbarea grupului sau reconstruirea lui după alte criterii;

254
- în cazul unor abateri şi devieri grave de comportament se face apel la diverşi factori de specialitate
( medici, jurişti, psihologi, etc );
- folosirea sistemului de sancţiuni şi pedepse;
- raportarea ambelor părţi la situaţii mult mai dificile, obstacole, ameninţări ;
În concluzie, prevenirea şi combaterea violenţei în şcoală este o prioritate naţională
care impune măsuri concrete, în parteneriat , fiind implicaţi următorii factori: şcoli,
servicii de protecţie şi asistenţă, poliţia, biserica, mass-media, familia, societatea în
ansamblul ei.
Strategia de prevenire a evenimentelor violenţei presupune activităţi pe termen lung şi
mediu şi acţiuni de urgenţă pe termen scurt, în perspectiva obţinerii unor reacţii responsabile din
partea celor implicaţi şi a opiniei publice şi a construirii unui mediu stabil în care copilul să-şi poată
dezvolta armonios personalitatea.
Pentru şcoala contemporană, iniţierea şi desfăşurarea unor activităţi educative centrate pe
problematica violenţei şi agresivităţii trebuie să reprezinte o prioritate. Prin specificul lor, orele de
consiliere şi dirigenţie favorizează procesul de dezvoltare personală şi de influenţare interpersonală,
care poate începe de la vârsta şcolară mică şi poate însoţi copilul de-a lungul tuturor etapelor
maturizării sale, pe toată durata şcolarităţii.

BIBLIOGRAFIE:
Sălăvăstru, Dorina - Violenţa în mediul şcolar în Violenţa. Aspecte sociale, volum
coordonat de Gilles Ferreol, Adrian Neculau, Polirom, Iaşi, 2003
Sălăvăstru, Dorina, 2004, Psihologia educaţiei,Editura Polirom, Iaşi

MEDIUL ŞCOLAR ŞI VIOLENŢA

Prof. Grigore Adriana, Şcoala cu clasele I-VIII Stolnici

Prof. Sprîncenea Daniel, Şcoala cu clasele I-VIII Stolnici

Violenţa manifestatǎ între oameni reprezintǎ o temere actualǎ, care pare cǎ ameninţǎ viaţa
socialǎ şi se identificǎ din ce în ce mai mult cu agresivitatea. Termenul de agresivitate vine din
latinescul ,,agradior’’, care înseamnǎ ,,a merge cǎtre...’’ cu un spirit belicos, cu tendinţa de ,,a
ataca’’. În sens etimologic duce la o potenţialitate individualǎ, la capacitatea de a înfrunta un
obstacol, de a se confrunta cu o dificultate.
Ca şi multe alte comportamente sociale complexe, violenţa sau comportamentul agresiv, este
dobânit prin învǎţare, ceea ce înseamnǎ cǎ achiziţioneazǎ prompt rǎspunsuri agresive, fie prin
învǎţare directǎ, fie mai ales prin observarea conduitelor sau a consecinţelor oamenilor la alţii. Chiar
dacǎ nu sunt educaţi expres pentru a fi agresivi sau violenţi, copiii învaţǎ din experienţǎ proprie prin
repetarea sau imitarea comportamentului altor persoane, în special tot copii.
Sub eticheta ,,violenţâ’’ se descoperǎ o diversitate de forme de conduite, care descriu, sub
aspectul intensitǎţii, o linie continuǎ: bǎtaie, lovire, furturi, porecle, ignoranţǎ, pânǎ la înjunghiere
sau împuşcare. În cazul acestor forme, cel mai des elevii mai mici cad victime celor din clasele mai
mari. Alte situaţii de violenţǎ şcolarǎ fac referire la conflictela dintre elevii care aparţin unei şcoli şi
cei din afar acestora. Violenţa în şcoli a devenit în ultima vreme o problemǎ majorǎ, iar pǎrerea
tuturor elevilor este cǎ aceasta este un fenomen care riscǎ sǎ ia amploare în câmpul educaţiei
formale. În ceea ce priveşte nivelul de securitate, doar o micǎ parte dintre elevi considerǎ cǎ în
instituţiile de învǎţǎmânt nu se pot simţi în deplinǎ siguranţǎ, dat fiind faptul cǎ în incinta şcolii

255
pǎtrund uneori persoane strǎine de instituţie, majoritatea elevilor considerând mediul şcolar unul
încǎ nesigur.
Factorii care nasc şi menţin comportamentul agresiv sunt de mai multe naturi. Cele mai
frecvente cauze sunt prevǎzute în familie, societate şi şcoalǎ. Elevii care devin agresivi se confruntǎ
cu diferite probleme, printre care: familii care au un climat conflictual, chiar familii hiperpermisive;
poziţia socialǎ; anturajul care ,,impune’’ a te comporta similar acestuia; tendinţa de a atrage atenţia,
de a impresiona, din teribilismul vârstei sau din afirmarea masculinitǎţii.
Mediul familial are o influenţǎ covârşitoare asupra dezvoltǎrii copilului, a viitorului elev. El
reprezintǎ spaţiul în care copilul deprinde cum sǎ se comporte sau sǎ socializeze mai târziu. Prin
observaţie, copilul preia comportamente pe care pǎrinţii sau cei apropiaţi le manifestǎ. Dacǎ lovirea
sau bǎtaia sunt lucruri cotidiene, atunci el va deprinde cǎ în situaţii în care strsul este ridicat, o
modalitate de apǎrare o reprezintǎ tocmai agresivitatea. Cât despre mediul social, prin apartenenţa la
diverse grupuri sau anturaje poate sǎ favorizeze apariţia, chiar manifestare comportamentului
agresiv, violent. Faptul cǎ un copil este agresat la ieşirea din şcoalǎ de cǎtre colegii mai mari îl va
determina sǎ apeleze la rândul lui la agresivitate pentru a-şi rezolva problemele.
În cadrul grupului şcolar, conflictele pot să apară deoarece există lipsa de interes
în timpul unei conversaţii, neclarificarea valorilor, certuri ce apar ca urmare a unei implicări
excesive, nediscutarea problemei, câştig sau pierdere cu orice preţ, dispreţ, invidie, lupta
pentru locul de lider al grupului, centrarea pe câştigul personal,neînţelegerile privind
metodele, scopurile, valorile, responsabilităţile, faptele, acţiunile şi urmările lor. Elementul
comun tuturor acestor situaţii este o anumită ambiguitate care face dificilă orice relaţie
normală, obişnuită între elevi. Abilitatea de a comunica presupune şi a rezolva conflictele de
comunicare.
Pentru a scăpa de ameninţarea găştilor, elevii vin la şcoală cu spray-uri paralizante. Cel
mai des întâlnite agresiuni în şcoală sunt injuriile şi vulgarităţile, ameninţările, intimidările şi
gesturile agresive moderate cum ar fi îmbrîncelile sau lovirile uşoare. Bătăile între elevi au un
caracter ocazional, cele mai multe dintre conflicte pornind în timpul pauzelor şi se sfîrşesc după ore,
de regulă în afara şcolii. Majoritatea conflictelor pornesc de la simple copilării şi au o justificare
minoră, iar dacă fetele aleg agresivitatea verbală şi sînt mai uşor de provocat, băieţii intră mai greu
în conflict, dar generează incidente mai grave, culminînd cu agresiuni fizice.
Incidentele din şcolile româneşti nu se înscriu în categoria celor cu intensitate ridicatǎ, ele
fiind de nivel mic sau mediu. Astfel se pot aminti incidente de genul agresiune verbalǎ; gesturi
agresive moderate, de genul unor îmbrânceli, piedici, loviri umilitoare. Aceste agresiuni au loc între
elevii şcolii, mai rar între elevii şcolii şi alte persoane. Majoritatea incidentelor violente se
soluţioneazǎ de profesori, prin metode care de multe ori dau rezultate: oferind încredere, pǎstrând o
relaţie deschisǎ de comunicare, în care sǎ-şi poatǎ spune despre momentele lui de slǎbiciune,
profesorul îl ajutǎ sǎ se simtǎ în siguranţǎ, ascultǎ întrebǎrile sau nemulţumirile lui pentru cǎ numai
astfel acesta va şti când este în siguranţǎ, prezintǎ familiei situaţia în care a ajuns elevilor, cǎutând
sursele agresivitǎţii.
Cea mai potrivitǎ soluţie de prevenire a agresivitǎţii în mediul şcolar este relaţionarea
profesor-elev. Elevii în general se deschid în faţa unui profesor pe care îl simt mai apropiat, se
inhibǎ atunci când un profesor manifestǎ autoritarism vis-a-vis de cei care au rezultate slabe, îşi
reprimǎ furia când li se face o nedreptate sau sunt etichetaţi ca fiind elevi problemǎ, creându-se
astfel o rupturǎ între membrii colectivului clasei, devin indiferenţi atunci când sunt trataţi cu
indiferenţǎ. E vorba de aceeaşi indiferenţǎ, care genereazǎ agresivitatea.
Şcoala de astăzi este un spaţiu al confruntărilor şi al conflictelor. O asemenea realitate
obiectivă impune un mod de abordare total diferită de metodele si practicile utilizate până deunăzi
de cadrele didactice. Transformările profunde care au loc în sfera învăţământului românesc
determină oamenii de la catedră să-şi analizeze şi nuanţeze continuu experienţa acumulată, să o
adapteze la cerinţele actualei societăţi şi mai ales la condiţiile concrete întâlnite la clasă.
Negocierea este un proces de rezolvare de probleme în care două sau mai multe persoane
discută despre neânţelegerile lor şi încearcă să ajungă la o rezolvare reciproc convenabilă.

256
Negocierea se face între prieteni, între membrii familiei şi în scoli. În rezolvările la nivel
educaţional, negocierile au loc între profesori şi elevi,între administratori şi profesori, între diferite
departamente, şi între şcoli şi părinţi.
Şcoala este de aceea un mediu potrivit pentru a-i învăţa pe elevi să facă faţă
conflictelor şi să le găsească soluţii optime, în avantajul tuturor. Voi enumera în cele ce
urmează câteva domenii şi câteva exemple de activităţi pentru a-i învăţa pe elevi arta de a
face faţă conflictelor în timpul orelor de curs. Activităţile acestora demonstrează că studierea
posibilităţilor de rezolvare a conflictelor poate fi integrată creator multor domenii ale vieţii
elevilor noştri.

Bibliografie:
1. Cosmovoci, A. – Psihologia generalǎ, Ed. Polirom, Iaşi, 1966;
2. Iucu, R. B. – Managementul şi gestiunea clasei de elevi, Ed. Polirom, Iaşi, 2000;
3. Stan Emil – Profesorul între autoritate şi putere, Ed. Teora;
4. Internet.

VIS DE COPIL

EDUCATOARE: Florina Ivănescu

G.P.N. Nr17, „Căsuţa poveştilor” Piteşti
Ecaterina Tecuceanu, G.P.N
Bădeşti, Bârla, Argeş

Copiii visează să trăiască într-o lume paşnică fără violenţă, în care să li se arate dragoste şi
să fie iubiţi.H. Spencer a subliniat acest lucru spunînd: „Copiii cărora nu li se arată dragoste ajung să
nu iubească”, şi ce este o lume fără iubire ? Familiei, grădiniţei, şcolii şi comunităţii îi revine sarcina
de a împlini copiilor acest vis. Tratând copilul ca pe o persoană cu proprie personalitate, apărându-l
şi acordându-i dreptul la o viaţă particulară sănătoasă, la intimitate şi la o dezvoltare normală, putem
avea o garanţie că îi sunt asigurate condiţiile optime de dezvoltare şi că sunt prevenite situaţiile în
care abuzul îi pune în pericol dezvoltarea sau existenţa.
Abuzul este o manifestare a violenţei faţă de copiii, profitându-se de diferenţa de forţă
fizică, psihică , economică, dintre adulţi şi copii, provocând intenţionat afectarea fizică şi/ sau
psihică a acestora. Abuzarea copilului sau maltratarea lui este constituită de toate formele de rele
tratatmente şi/sau emoţionale; lovire şi vătămare gravă, abuz sexual, neglijare sau tratament
neglijent, exploatare comercială etc... ale căror cosecinţe sunt daune actuale sau potenţiale aduse
sănătăţii copilului, supravieţuirii, dezvoltării sau demnităţii lui, în contextul unei relaţii de
răspundere, încredere sau putere.
Abuzul afectează dezvoltarea copilului în dimensiunile sale esenţiale. Efectele abuzului
sunt profunde şi nefaste, însoţindu-l pe copil de-a lungul vieţii sale. De aceea se impune cu
necesitate abordarea problemei abuzului şi acordarea unei atenţii deosebite trumelor trăite în
copilărie.

257
 Iată principiile care trebuie să stea la baza strategiei de relaţionare cu copiii, valabilă
pentru părinţi , educatoare, profesori, etc... cu care copiii intră în contact cu scopul de a se evita
orice formă de violenţă.
-Copilul este o fiinţă umană vulnerabilă, care are nevoie de protecţie specială datorită
caracteristicilor specifice vârstei;
-Copilul are drepturi ce trebuie respectate;
-Familia şi persoanele care lucrează cu copiii au obligaţia de a cunoaşte caracteristicile etapelor de
dezvoltare;
-Familia extinsă şi persoanele care relaţionează cu copiii au datoria ca, recunoscând semnele
abuzului să semnaleze autorităţilor acest fapt;
-Abuzul poate fi întâlnit în toate mediile –familial, şcolar, social;
-Abuzul poate produce modificări importante , chiar devastatoare în structura personalităţii
copilului, cu repercursiuni grave în timp;
-Abuzul necesită intervenţie şi recuperare psihologică, medicală şi socială specializată, realizată de o
echipă multidisciplinară formată de profesionişti care utilizează tehnici specifice;
-T ratamentul şi recuperarea copiilor victime ale abuzului constituie premisele pentru formarea unui
viitor adult echilibrat şi adaptat;
-Abuzatorul trebuie să înţeleagă gravitatea faptelor sale şi să răspundă pentru ele în faţa justiţiei, să-
şi asume pedeapsa, prin aceasta aşteptându-se stoparea perpetuării comportamentului abuziv.
Putem să ne dăm seama că un copil a fost abuzat sau neglijat obsevând şi analizând
modificările produse în comportamentul său în comparaţie cu cel avut anterior. Principalele
manifestări pe care le poate manifesta un copil sunt:
-tulburări de somn, insomnii, somn agitat, vise urâte, coşmaruri; manifestarea fricii la atingere;
tulburări alimentare; prezenţa unor ticuri; impulsivitatea, agresivitatea nejustificată; scăderea
randamentului şcolar; tulburări de comportament, fuga de acasă, de la şcoală, furt, consum de
alcool, de droguri; comportament necorespunzător vârstei, etc...
Cunoscând particularităţile de vârstă şi individuale ale copiilor, educatoarea poate juca un
rol activ în depistarea şi soluţionarea cazurilor de abuz. În cazul copiilor abuzaţi educatoarea trebuie
să dea dovadă de răbdare, înţelegere, disponibilitate; să nu folosească pedepse, să nu bruscheze
copiii; să dea dovadă de empatie; să nu ridiculizeze copilul în faţa colegilor; să încurajeze relaţiile
sociale pozitive dintre copiii; să stimuleze verbal copilul, să fie afectoasă şi să respecte copilul.
Grădiniţa este instituţia care are şansa de a nu cunoaşte foarte multe cazuri de abuz asupra
copilului, raportându-se la totalitatea acestora, parţial datrită vârstei prea fragede a copiilor, parţial
datorită caracteristicilor unor forme de abuzuri.
Educatoarele dar şi personalul nedidactic au posibilitatea de identificare a reacţiilor copiilor abuzaţi,
de Societatea în care trăim trebuie să conştientizeze importanţa protejerii şi ocrotirii
copiilor. Aceasta se realizează cu grijă, răbdare, atenţie dar şi cu foarte multă dragoste.

Bibliografie:
Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, Bucureşti 2001;
Revista Învăţământul preşcolar;: Nr.3-4 / 2008.

VIOLENŢA ELEV-ELEV
VIOLENŢA ELEVILOR FAŢĂ DE PROFESORI

258
Inst. Rosoiu Maria - Scoala cu clasele I-VIII Bascov; jud. Arges
Prof. Rosoiu Ion – Scoala cu clasele I-VIII Bascov; jud. Arges

Majoritatea lucrărilor de analiză a fenomenului violenţei şcolare susţin ideea că manifestările

conflictuale dintre elevi reprezintă cea mai răspândita formă de violenţă şcolară, dar consideră acest
tip de violentţă ca unul nespecific spaţiului şcolii deoarece se poate manifesta şi în afara acestuia, în
orice grup de copii şi tineri.
Este violenţa între elevi un fenomen frecvent în şcolile româneşti?
Se poate afirma că violenţa între elevi, în diferite forme de manifestare, este un fenomen
generalizat în şcoli. De cele mai multe ori, manifestările violente dintre elevi (în special formele
„uşoare” de agresivitate) sunt percepute ca atitudini şi comportamente prezente în orice şcoală,
„obrăznicii” tolerate şi specifice vârstei şi oricărui mediu şcolar.
Cele mai frecvente forme ţin de domeniul violenţei verbale (certuri, conflicte,injurii, ţipete)
şi sunt considerate situaţii tolerabile şi obişnuite în orice şcoală, în contextul social actual (violenţa
verbală a străzii, a mass-mediei etc.). În acelaşi domeniu al violenţei verbale au fost menţionate cu
frecvenţă ridicată şi jignirile cu referire la trasăturile fizice sau psihice ale colegilor, comportament
determinat deseori de specificul vârstei adolescenţei, când elevii devin mai atenţi şi mai critici cu
privire la diferite caracteristici fizice sau psihice, proprii sau ale celorlalţi.
În comparaţie cu elevii din zonele rurale (unde nivelul de dezvoltare socio-economică a
familiilor este de obicei omogen la nivelul unei comunităţi), este de presupus că elevii din şcolile
urbane provin din familii cu nivel socio-economic foarte variat. De aici apar şi diferenţe privind
modul cum se îmbracă, banii de buzunar, obiectele personale utilizate în spaţiul şcolii (rechizite,
telefon mobil etc.).
Ca şi în cazul altor forme de violenţă între elevi, cauzele agresivităţii fizice – „expresie
culturală a frustrării în spaţiul şcolii” pot fi diverse: consecinţe ale imobilităţii elevilor în clasă pe
parcursul duratei unei activităţi didactice (şi, de aici, nevoia de mişcare în timpul recreaţiei, care
poate genera agresivitate fizică între elevi); lipsa unei „culturi a jocului”, ceea de face ca jocul să se
transforme în agresivitate fizică: copiii nu mai ştiu să se joace, nu mai sunt învăţati cum să facă acest
lucru, trăsăturile specifice vârstei (nevoia de libertate şi de manifestare a propriei individualităţi, de
impunere într-un grup, inclusiv prin violenţa fizică); apariţia unor „găşti” ca manifestare a
subculturilor şcolare; provenienţa din medii socio-familiale şi culturale foarte diferite sau
defavorizante etc.
Când şi unde se manifesta violenţa între elevi?
Formele variate ale violenţei între elevi se manifestă diferit în contexte diferite. Pauza
presupune un timp şi un spatiu în care elevii nu se afla sub stricta supraveghere a cadrelor didactice
şi care oferă posibilitatea relaţiilor directe între elevi (care sunt limitate pe parcursul activităţii
didactice din cauza metodelor de predare, a conceperii şi repartizarii sarcinilor de învăţare, a aşezării
mobilierului şcolar etc.). Toate acestea permit manifestarea diferitelor atitudini şi comportamente,
inclusiv a celor care ţin de domeniul violenţei între elevi.
Cine faţă de cine este violent?
Un alt aspect a fost cel referitor la tipurile de elevi/colectivităţi între care apar manifestări de
violenţa. Cele mai frecvente situaţii de violenţă se întâlnesc între elevii din aceeaşi
clasă(aproximativ 60% dintre răspunsurile directorilor şi cele ale elevilor). Ponderea ridicată a unor
astfel de situaţii se explică prin faptul că interacţiunea dintre elevii aceleiaşi clase este mai frecventă
decât relaţiile elevilor din clase diferite (în timpul orelor şi al altor activităţi şcolare, în pauze, în
cercurile de prieteni), fapt care creează premisele apariţiei mai multor situaţii de violenţă între elevi.
De asemenea, cu frecventă ridicată au fost menţionate şi situaţii de violenţă între elevi din clase
diferite, de acelaşi nivel şcolar. Între elevii care frecventează diferite niveluri de învăţământ apar
forme specifice de violenţă: bătaie, agresivitate verbală, furturi etc. Aceste forme de violenţă au fost
cu pondere mai ridicată la nivelul şcolilor cu clase I-VIII (unde diferenţa de vârstă dintre copiii din
clasele mici faţă de cei din clasele finale, de pâna la 8 ani), comparativ cu unităţile de învăţământ

259
post obligatoriu. În cazul acestor forme de violenţă, cel mai adesea, copiii de vârstă mai mică sunt
victimele elevilor din clasele mai mari.
Cum se manifestă violenţa elevilor faţă de profesori?
Formele de violenţă ale elevilor faţă de profesori sunt variate, de la comportamente care nu
sunt în deplină concordanţă cu regulamentul şcolar şi cu statutul de elev la forme mai grave, care ţin
de violenţa fizică sau care intră sub incidenţa legii.
Dată fiind varietatea situaţiilor de violenţă a elevilor faţă de profesori, menţionate de
categoriile investigate, am grupat tipurile de comportament în trei categorii:
a) comportamente neadecvate ale elevilor în raport cu statutul lor, care presupun lipsa de
implicare şi participare a acestora la activităţile şcolare: absenteismul şcolar, fuga de la ore, actele de
indisciplină în timpul programului şcolar, ignorarea voită a mesajelor cadrelor didactice.
Acestea sunt aspecte „pasive” ale fenomenului de violenţă şcolară. Cei mai mulţi profesori şi
părinţi sunt de părere ca aceste comportamente aduc în timp grave prejudicii elevilor şi şcolii şi apar
ca urmare a unor regulamente şcolare deficitare, a unor relaţii pedagogice „prea democratice” sau a
influenţei negative a mediului extraşcolar.
În multe cazuri însă, aceste tipuri de atitudini şi comportamente nu sunt catalogate drept
violente şi ţin de domeniul situaţiilor care sunt „trecute cu vederea” atât timp cât nu capătă
intensitate ridicată, deşi intră în contradicţie cu prevederile regulamentului şcolar (conform căruia
calitatea de elev presupune frecventarea cursurilor şi participarea la toate activităţile şcolare), sunt
deranjante pentru cadrele didactice şi au consecinţe negative asupra rezultatelor şcolare
b) comportamente care implică agresiune verbală şi nonverbală de intensitate medie şi care
reprezintă o ofensă adusă statutului şi autorităţii cadrului didactic: refuzul îndeplinirii sarcinilor
şcolare, atitudini ironice faţă de profesori, zgomote în timpul activităţii didactice, mişcări ale
elevilor neautorizate de profesor (intrarea şi ieşirea din clasă).
Aceasta este a doua categorie de manifestari violente ale elevilor faţă de profesori, în ordinea
producerii lor în mediul şcolar. Lipsa de implicare a elevilor în activitatea didactică şi refuzul faţiş al
îndeplinirii sarcinilor ce le revin (neparticiparea la activitatea din clasă, nerezolvarea temelor pentru
acasă etc.) sunt determinate fie de lipsa interesului şi de scăderea motivaţiei elevilor pentru ceea ce
învaţă, fie ca reacţie a acestora faţă de diferite atitudini şi comportamente ale cadrelor didactice.
Elevii îşi bat joc de profesorii care nu se îmbracă modern. Cadrul didactic este ironizat pe
coridor, şuşoteli, bătaie de joc. Adolescenţii sunt preocupaţi foarte mult de cum arată; e un lucru bun
asta, dar are şi urmări...
Copiii nu suporta să fie nedreptăţiţi şi să primească note la o materie în funcţie de celelalte.
Uneori, atitudinea ironică a elevilor (în special faţă de evaluarea profesorilor) este susţinută şi
încurajată chiar de către unii părinţi, care consideră ironia o modalitate îndreptăţită de manifestare a
libertăţii elevilor faţă de anumiţi profesori din şcoală, care „meritaâă acest lucru”. Cel mai adesea,
profesorii incriminează astfel de comportamente şi se simt vulnerabili în faţa elevilor.
c) comportamente violente evidente. Aceasta a treia categorie de comportamente violente ale
elevilor faţă de profesori cuprinde comportamente agresive evidente, care presupun agresiune
verbală şi fizică: gesturi sau priviri ameninţătoare, injurii, jigniri, ameninţări verbale, lovire şi
agresiune fizică, agresiune indirectă (asupra maşinii sau a altor bunuri ale profesorilor).
Ca o concluzie , putem afirma ca violenţa elevilor faţă de profesori este o realitate în şcolile
românesti, fapt care reprezintă un semnal de alarmă asupra calităţii climatului şcolar şi a relaţiilor
pedagogice şi, implicit, asupra întregii vieţi şcolare. Aceasta, cu atât mai mult cu cât manifestarea
unor asemenea comportamente este însoţită deseori de o atitudine generală devalorizantă faţă de
şcoală ca instituţie de educaţie.

Bibliografie:
Chelcea, S., Ilut, P. (coord.), Enciclopedie de psihosociologie, Bucuresti, Editura
Economica, 2003.

260
 Ilut, P., Valori atitudini si comportamente sociale – Teme actuale de psihosociologie, Iasi,
editura Polirom, 2004, p.107-122.
Liiceanu, A., Violenta umana: o neliniste a societatii contemporane, in Ferreol, G., Neculau,
A. (coord.), Violenta – Aspecte psihosociale, Iasi, editura Polirom, 2003, p.47-57.

VIOLENŢA ŞCOLARĂ

Coordonatori :
Profesor : BOBOC RALUCA
Bibliotecar: BĂDILĂ MINODORA

LEGEA LUI ANTONY DESPRE VIOLENŢĂ

”NU FORŢA – FĂ ROST DE UN CIOCAN MAI MARE”

Un studiu realizat în SUA la începutul anilor 90 arată că :

• 20% din fenomenul global al victimizării copiilor se petrece în şcoală sau în jurul şcolii;

• agresiunea fizică este a treia cauză de rănire în şcoală, după căzături şi rănirile la activităţile
sportive; agresiunea fizică include bătaia (54%), împuşcarea (14%), căderea în urma
împingerii (11 %), lovirea (9 % ), lovirea cu un corp contondent (8 %);

• majoritatea agresiunilor (47%) se produc asupra elevilor din grupa de vârsta 10-14 ani; 18
% dintre agresiuni sunt comise asupra elevilor cu vârste între 6 şi 9 ani ;

• în SUA se introduc zilnic în şcoli aproximativ 270.000 de arme;

• 9% din elevii de clasa a VIII-a aduc la şcoală o armă de foc, un cuţit sau vin cel puţin o dată
pe lună împreună cu grupul de prieteni, pentru a-şi asigura securitatea.

Violenţă = agresivitate ?

Agresivitatea = comportament distructiv şi violent orientat spre persoane, obiecte sau spre sine.

• Poate fi considerată o trăsătură internă, care ţine mai mult de instinct, o potenţialitate de a
înfrunta dificultăţile, care este parte integrantă a individului şi asupra căreia nu putem
acţiona, este deci un instinct.

• Pe de altă parte, aceasta este un răspuns al individului la condiţiile de mediu. Există o

dimensiune externă a agresivităţii, ce ţine de învăţare, se construieşte şi poate fi controlată.
Agresivitatea este întotdeauna o consecinţă a frustrării şi orice frustrare antrenează o formă
de agresivitate.

Definiţie

261
 Violenţa este dezorganizarea brutală sau continuă a unui sistem personal, colectiv sau social,
şi care se traduce printr-o pierdere a integrităţii, ce poate fi fizică, psihică sau materială. Această
dezorganizare poate să opereze prin agresiune, prin folosirea forţei, conştient sau inconştient, însă
poate exista şi violenţă doar din punctul de vedere al victimei, fără ca agresorul să aibă intenţia de a
face rău.

(Eric Debarbieux)
Şcolile fac în puţine cazuri distincţia între activităţile de prevenţie şi activităţile de asistenţă
acordată elevilor cu manifestări de violenţă şi nu dezvoltă programe coerente anti-violenţă, pornind
de la cunoaşterea problemelor cu care se confruntă.
Chiar acolo unde există acţiuni destinate problemei violenţei, acestea nu contează pe
implicarea efectivă a celor vizaţi, sunt puţin popularizate în rândul celor care ar trebui cu prioritate
să le cunoască (autori, victime, elevi cu potenţial agresiv, părinţi), nu sunt organizate în forme
atractive pentru elevi şi se limitează la expuneri de documente sau de situaţii-problemă. În puţine
cazuri, violenţa în şcoală este definită ca fiind o problemă instituţională.
În majoritatea cazurilor, nu există parteneriate sau cooperare reală nici la nivelul
unităţii şcolare (între elevi, cadre didactice, părinţi, conducerea şcolii) şi nici la nivel
interinstituţional, care să definească situaţiile de violenţă, să elaboreze strategii de prevenţie şi
control, să monitorizeze şi să evalueze impactul acestora. Măsurile şcolii vizând prevenţia şi
controlul fenomenelor de violenţă sunt, în cea mai mare parte, formale şi stereotipe.
Spre exemplu, se confundă existenţa unui regulament şcolar sau a altor documente pe care
şcoala le-a iniţiat cu funcţionalitatea efectivă a acestora. Regulamentele devin dintr-un instrument
util de prevenire şi combatere a violenţei un mijloc formal de „acoperire” a lipsei de initiativă.
Şcolile investigate nu reuşesc să abordeze situaţiile de violenţă „ascunsă” şi nu dispun de
mijloace adecvate de a evalua violenţa subiectivă (sentimentul de insecuritate al elevilor).
Sancţionarea elevilor violenţi este, nu de puţine ori, disproporţionată în raport cu gravitatea
faptelor şi, prin efectul de bumerang, multiplică deseori cazurile de comportament agresiv al elevilor
consideraţi elevi-problemă. Sancţionarea nu este gândită ca o formă de prevenire. În alte cazuri,
actele de violenţă nesancţionate ajung să influenţeze şi pe ceilalţi elevi, devenind de multe ori
modele de urmat.
Măsurile de control şi pază care predomină sunt cele bazate pe intervenţia poliţiei sau a altor
reprezentanţi ai autorităţilor de pază şi protecţie, în defavoarea celor care se bazează pe formarea
cadrelor didactice, a elevilor sau a consilierilor.
În ceea ce priveşte actele de violenţă care au loc în vecinătatea şcolii, conducerea unităţilor
şcolare şi cadrele didactice par să acorde atenţie acestora numai dacă se manifestă şi în şcoală,
ajungând să cunoască actorii din vecinătatea şcolii care au potenţial violent numai după ce un
fenomen de violenţă a avut loc.
O asemenea abordare reprezintă un important handicap în elaborarea unor strategii eficiente
de prevenire a situaţiilor de violenţă şcolară. Consilierii şcolari au o atitudine pasivă, ignorând
atribuţiile şi rolul proactiv pe care trebuie să-l aibă în comunitatea şcolară, prin semnalarea ofertei
de sprijin psihologic şi prin implicarea în identificarea şi rezolvarea problemelor elevilor, ale
profesorilor şi ale părintilor, în afara cabinetului şcolar.

Cauzele violenţei şcolare

Mediul familial

Copiii provin din familii dezorganizate; ei au experienţa divorţului părintilor şi trăiesc în

familii monoparentale.
Echilibrul familial este perturbat şi de criza locurilor de muncă, de şomaj. Apar probleme
familiale foarte grave, care-i afectează profund pe copii: violenţa intrafamilială, consumul de alcool,
abuzarea copiilor, neglijenţa.

262
 Se adaugă şi importante carenţe educaţionale - lipsa de dialog, de afecţiune, inconstanţa în
cerinţele formulate faţa de copil (treceri de la o permisivitate exagerată la restricţii foarte dure),
utilizarea mijloacelor violente de sancţionare a copilului pe motiv că "bataia-i ruptă din rai".
Unii părinţi nu le impun copiilor niciun fel de interdicţii, de reguli, nu sunt exigenţi, iar
această absenţă cvasitotală a constrângerilor (în afara şcolii) îl va determina pe elev să adopte în
şcoală comportamente de refuz a exigenţelor profesorilor.

Mediul social conţine numeroase surse ce întreţin violenţa şcolară:

- situaţia economică,
- slăbiciunea mecanismelor de control social,
- inegalităţile sociale,
- criza valorilor morale,
- mass-media,
- lipsa de cooperare a instituţiilor implicate în educaţie.

Pentru fostele ţări comuniste, creşterea funcţională a violenţei depinde de factorii:

- liberalizarea mass-media (prin intermediul căreia se fac cunoscute fapte violente ce erau
trecute sub tăcere în regimul comunist),
- lipsa exerciţiului democratic,
- slăbirea autorităţii statului şi a instituţiilor angajate să asigure respectarea legii,
- accesul la mijloace de agresiune (arme).

Trăsăturile de personalitate ale elevului sunt într-o strânsă corelaţie cu comportamentele violente,
iar lor li se adaugă problemele specifice adolescenţei.
Adolescentul doreşte să fie înţeles, are nevoie de dragoste, de securitate afectivă, dar, de cele
mai multe ori, el nu recunoaşte şi nu exprimă acest lucru.
Violenţa în şcoală pleacă, în primul rând, de la un deficit de comunicare. A lupta împotriva
violenţelor şcolare înseamnă a ameliora calitatea relaţiilor şi a comunicării între toate persoanele
angrenate în actul educaţional.

Tipologia violenţei

În funcţie de planul de manifestare a atacului distingem:

- violenţa fizică
- violenţa verbală

Criteriul aspectului clinic structurează:

- violenţe determinate de conflicte "normale" între colegi;
- violenţe determinate de conflicte între bande/grupuri de elevi;
- violenţe determinate de conflictul adult-elev.

Prevenirea violenţei

• Prevenţia primară prin dezvoltarea unei atitudini pozitive faţă de fiecare elev, exprimarea
încrederii în capacitatea lui de a reuşi, valorizarea efortului elevului;

• Prevenţia secundară realizată de profesor printr-o observare atentă a comportamentului

poate repera efectele unor violenţe la care elevul a fost supus în afara mediului şcolar;
semnalând profesioniştilor (psihologului şcolar, asistentului social) cazul respectivilor elevi,

263
 pot fi luate măsuri de ajutor şi de protecţie care să vizeze înlăturarea cauzelor abuzurilor şi
reducerea tulburărilor somatice, psihice şi comportamentale induse prin violenţă;

• Prevenţia terţiară ce are în vedere sprijinul direct adus elevilor care manifestă
comportamente violente; aceasta urmăreşte prevenirea recidivei şi presupune adoptarea unor
măsuri după producerea comportamentului violent:
- menţionarea unor aşteptări pozitive faţă de ei,
- dezvoltarea sentimentului de apartenenţă comunitară,
- exprimarea preocupării faţă de situaţia lor
- integrarea lor în activităţile grupului.

Să exmatriculăm violenţa !!!

BIBLIOGRAFIE :
1. Cosmovici, Andrei, Iacob Luminiţa, Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 1999 ;
2. Marinescu, Silvia, Dinescu, Rodica, Invitaţie la educaţie, Editura Carminis, Bucureşti ;
3. Stoian, Mihai, Minori în derivă, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972 ;
4. Şchiopu Ursula, Criza de originalitate la adolescenţi, ediţia a II-a, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1992.

VIOLENŢA ŞCOLARĂ-CAUZE ŞI MODALITĂŢI DE

PREVENIRE

Nicula Aniţa,Cîrjă Iulia

Grădiniţa „Casa cu pitici”Piteşti

Violenţa şcolară este doar una dintre manifestările violenţei cotidiene. Dezbaterile privind relaţia
între conceptul de „drept la siguranţă” şi mediul şcolar au căpătat în Europa o dezvoltare continuă şi
constantă, cu diferenţe de la ţara la ţara, devenind oficial o problemă politică. Şcoala este o parte
integrantă a comunităţii largi, iar problemele cu care se confruntă ca instituţie şi mediu de formare a
tinerilor privesc întreaga societate.
Cu ce forme de violenţă ne întâlnim în şcoli, care sunt cauzele care determină violenţa şcolară, de ce
unii copii adoptă modalităţi de comportament violent în relaţiile lor cu colegii, cu prietenii, cu
profesorii, cu părinţii, de ce unii profesori instituie relaţii de putere, exprimate prin violenţa la adresa
elevilor, sunt doar unele dintre întrebările la care trebuie să găsim răspunsuri pentru a asigura în
şcoli un climat pozitiv si pentru a ţine sub control violenţa interpersonală.
Abordarea violenţei în şcoli (sau violenţei şcolare), ca formă particulară de violenţă, trebuie să ia
în consideraţie trei concepte-cheie: violenţa, şcoala şi vârsta. Ca atare, din această abordare se
exclud copiii necuprinşi în vreo formă de educaţie, deşi ei pot fi la vârsta şcolarizării. De asemenea,
deşi vârsta este o variabilă importantă, violenţa şcolară nu este asociată cu delincvenţa juvenilă,
decât în masura în care faptele penale ale tinerilor au loc în perimetrul şcolii sau cel

264
mult în vecinătatea acesteia, infractorii având statut de elev. În acest ultim caz, violenţa în şcoli
poate fi considerată violenţă juvenilă instituţională, iar fenomenul violenţei şcolare poate fi integrat
în criminalitatea minorilor.
Forme ale violenţei în şcoală:
Un prim nivel de analiză a violenţei şcolare – înainte de explorarea tipurilor concrete de manifestare
a acesteia - ia în considerare sistemul de relaţii la nivelul cărora se manifestă, operând o distincţie
între urmatoarele forme:
- violenţa între elevi;
- violenţa elevilor faţă de profesori;
- violenţa profesorilor faţă de elevi (comportamentul neadecvat al cadrelor didactice).
Forma cea mai frecventă este considerată a fi violenţa între elevi.
În acest context, la nivel internaţional, lucrările de specialitate sintetizează câteva tendinţe asupra
formelor de manifestare a violenţei în şcoala contemporană, dintre care amintim:
-trecerea de la violenţa fizică, directă, vizibilă, legitimată şi încurajată, uneori, la forme mai subtile,
mascate sub forma unei violenţe de tip simbolic, situată la nivelul valorilor promovate, la nivelul
tipurilor de relaţii din spaţiul şcolii şi a impunerii unor anumite modele dezirabile de
comportamente;
-proliferarea violenţelor în şcoala care au ca fundament diferenţele etnice, religioase, de statut social
sau de gen;
- multiplicarea formelor de violenţă asupra profesorilor;
-creşterea numărului fenomenelor de violenţă gravă în şcoală, care intră sub incidenţa legii (crime,
violuri, utilizarea armelor de foc) ca urmare a escaladării violenţei sociale;
- difuzia fenomenelor de violenţă din afara şcolii sau din imediata apropiere a acesteia, la spaţiul
şcolar propriu-zis.
Cele mai frecvente forme de violenţă elev-elev ţin de domeniul violenţei verbale:
certuri,conflicte, injurii. Aceste forme de comportamente neadecvate au fost menţionate în
majoritatea unităţilor de învăţământ, fiind incluse în categoria manifestărilor„obişnuite”, a „violenţei
ascunse”, tolerate în mediul şcolar. Poate tocmai de aceea atât profesorii, cât si parinţii apreciază ca
elevii cu astfel de manifestări nu constientizează comportamentul propriu şi nici consecinţele asupra
altor elevi si asupra climatului scolar.
Un alt comportament neadecvat al elevilor în şcoală este violenţa fizică, menţionată cu ponderi
mai ridicate în unităţile de învăţământ situate la periferie şi în cele cu populaţie şcolară multi -etnică.
Deoarece bătaia este considerată o formă mai gravă de violenţă, care contravene regulamentului
şcolar, cadrele didactice au declarat în mai puţine cazuri prezenţa acestui fenomen în şcoala lor.
Părinţii însş, ai căror copii sunt direct implicaţi în astfel de situaţii (în special cei care au fost
victime) au reclamat astfel de comportamente şi s-au plâns de climatul de insecuritate fizică din
şcoli.
Astfel de comportamente apar fie între elevi din aceeaşi clasă, fie între elevii din clasele mai mari
faţă de cei din clasele mai mici. Sunt si situaţii în care anumiţi elevi sunt victime ale unor „găşti” din
şcoală. Bătaia între elevi (în forme grave) este însoţită deseori de alte forme adiacente de violenţă,
care pot intra sub incidenţa legii: furturi, distrugerea unor bunuri personale ale elevilor agresaţi.
Cauze ale violenţei şcolare:
În şcoli a existat din totdeauna violentă. Violenţa în şcoli nu este un fenomen social cu totul
nou.Totuşi, acest fenomen este astăzi mai vizibil, în cea mai mare parte datorită mediei. Celor care
consideră că violenţa şcolară este un fenomen recent trebuie să li se amintească faptul că, în
perspectivă istorică, şcoala a fost întotdeauna asociată cu violenţa. Istoria educaţiei, a praxisului
educaţional – indiferent că vorbim despre spaţiul privat al familiei sau de cel instituţionalizat, al
şcolilor şi internatelor –evidentiază acest lucru.
Violenţa în şcoală este generată de multiple cauze si factori de influentă, ale căror efecte se
cumulează şi potenţează reciproc, conducând la apariţia unor astfel de fenomene sub variate forme
de manifestare – de la cele mai simple la cele mai grave forme de comportament deviant.
În vederea identificării acestor cauze, s-au adoptat două niveluri de analiză:

265
-analiza diferitelor caracteristici şi a determinanţilor specifici elevilor cu manifestări de violenţă
(caracteristici individuale, determinanţi socio-familiali şi de mediu şcolar),propunându-ne, astfel,
identificarea unora dintre factorii de risc în apariţia violenţei;
-analiza opiniilor diferitelor categorii de actori ai educaţiei, precum si ale unor reprezentanţi ai
poliţiei privind cauzele violenţei în şcoală, urmărindu-se, în acelaşi timp, gradul de conştientizare şi
de implicare în ameliorarea fenomenelor de violenţă.
Una dintre clasificările propuse de specialiştii în domeniu grupează cauzele violenţei în: cauze
biologice (factori genetici probleme neurobiologice, leziuni cerebrale, factori de nutriţie, efecte ale
consumului de alcool şi droguri ş.a.), sociologice (condiţiile socio-economice, factori privind
comunitatea şi structura acesteia etc.) şi psihologice (afecţiuni psihice asociate şi cu un nivel mai
redus de dezvoltare psihointelectuală, dar, în special efectele, în plan psihologic, ale condiţiilor de
mediu familial în care se dezvoltă copilul).
Alte abordări considerate ca principale cauze ale violenţei sunt cele generate de:
- violenţa în familie (copiii care aparţin unor familii în care se manifestă relaţii de violenţă preiau
aceste ”modele de relaţionare”);
- condiţiile economice (sărăcia extremă în care trăiesc unele familii, inclusiv copiii, îi impinge pe
unii dintre ei la comiterea unor acte de violentă);
- mediul instabil (anumite evenimente intervenite în familie, de genul divorţului sau decesului unui
părinte, precum si climatul psihoafectiv instabil si insecurizant în care se dezvoltă copiii
– în familie sau în afara acesteia – pot conduce la manifestări de violenţă ale acestora);
- lipsa stimei de sine (indivizii cu o imagine de sine defavorabilă se implica în acte de violenţă
pentru a compensa sentimentele negative cu privire la propria persoana şi pentru că astfel obţin
acceptarea grupului cu care comit actele de violenţă);
- imaginea violenţei în mass-media (expunerea îndelungată la violenţă propagată de catre media îi
desensibilizează pe copii, ajungând astfel să o accepte şi să o practice; aceasta cu atât mai mult cu
cât imaginea violenţei în media nu insistă pe consecinţele asupra agresorului –penale, sociale etc. –
şi nici pe efectele asupra victimei);
- sistemul legal (cadrul legal permisiv, în unele ţări, privind violenţa tinerilor, situaţie care nu
descurajează recidivarea);
- alienarea (lipsa comunicării şi a unor puncte de conexiune cu comunitatea, a sentimentului de
apartenenţă la aceasta a tinerilor, precum si lipsa speranţei de reusită în viaţă; violenţa şi aderarea la
un grup violent creează acestora sentimentul de apartenenţă la o anume comunitate şi de încredere în
viitor);
- rasismul, sexismul, homofobia, stratificarea socială, etnocentrismul (discriminarea centrată pe
diferenţele între indivizi sau grupuri este o sursă de tensiune care poate genera violenţă;instituţiile
pot legitima violenţa prin politici şi practici instituţionale, dând dreptul indivizilor să practice
discriminarea la nivel individual, cu consecinţe minime).
Modalitati de prevenire a violentei:
Instituţiile şcolare au un rol central în prevenirea fenomenelor de violenţă. Atribuţiile şi
responsabilităţile acestora sunt instituite explicit în legislaţia naţională referitoare la drepturile
copilului şi la modalităţile de control, prevenire şi intervenţie specifice în cazurile în care minorii
sunt victime sau autori ale diverselor acte de violenţă.
Regulamentul şcolar reprezintă un document de bază, utilizat în activitatea tuturor unităţilor de
învăţământ. Acesta are funcţionalităti multiple, reprezentând – aşa cum consideră diferiţi cercetători
– un mijloc de prevenire a violenţei. Pe lânga acest document obligatoriu, unele instituţii şcolare au
elaborat regulamente specifice: regulamente de ordine interioară, regulamentul profesorului de
serviciu sau al elevului de serviciu
O altă modalitate de prevenire a violenţei o reprezintă colaborarea celor care pot să contribuie la
prevenirea cazurilor de violenţă şi o mai bună comunicare între toţi cei implicaţi – profesori, părinţi,
elevi.
De asemenea un rol important în prevenirea şi diminuarea violenţei în şcoală îl deţin psihologii
şcolari sau consilierii care ar trebui mai mult implicaţi în activităţile de prevenire a violenţei, ar

266
putea să deţină rolul de mediator în dialogul uneori dificil dintre profesori şi elevi. Mai mult chiar,
profesorii văd în aceşti actori un sprijin pentru dezvoltarea unor competente profesionale în
domeniul educaţiei
pentru non-violenţă.
Principalele tipuri de activităţi de prevenţie a fenomenelor de violenţă organizate la nivelul
unităţii de învăţământ sunt următoarele:
- acţiuni de constientizare de către elevi a efectelor negative ale violenţei organizate în majoritatea
institutiilor
- organizarea unor întâlniri şi discuţii cu autorităţi din politie ;
- organizarea cu părinţii a unor activităţi pe tema prevenirii violenţei şcolare ;
- dezvoltarea unor programe de formare a cadrelor didactice privind managementul
clasei,dezvoltarea abilităţilor de comunicare, rezolvarea de conflicte .
Prin urmare violenţa şcolară se impune din ce în ce mai mult în atenţia societăţii contemporane
şi mai ales în cea a unor instituţii specializate şi a unor organizaţii neguvernamentale, sensibilizate
de amploarea de necontestat pe care acest fenomen o capătă, chiar în absenţa unor statistici
riguroase si comparabile, la diferite nivele de globalizare. O diversitate de forme de violenţă uşoară
sau moderată, dar şi evenimente tragice, aduse la cunoştinţa publicului, reprezintă expresia vizibilă a
unui stil de relaţionare şi a unui comportament social care valorizează pozitiv violenţa, în
detrimentul unor strategii de gestionare şi rezolvare a conflictelor. Societatea, în ansamblul ei, dar în
mod diferenţiat, percepe cu nelinişte creşterea acestui fenomen, incluzându-l în problematica
complexă a violenţei tinerilor, considerându-l ca un factor care fragilizează sau împiedică o societate
care se doreşte democratică

Bibliografie:
Mihaela Jigău,Aurora Liiceanu,Liliana Preoteasa,Violenţa in scoala,2005,Bucuresti;
Medierea conflictelor;Eugen Ghercea,Gabriela Ghercea
Managementul clasei de elevi ,Romiţă B.Iucu
VIOLENŢA Şl CONTRACARAREA El LA MICUL ŞCOLAR

Înv. Păun Elisabeta

Şcoala cu clasele I-VIII Nr.8 Piteşti

Încă din anii 1930, Sigmund Freud vehicula ideea că umanitatea se îndreaptă spre violenţă,
iar J.J. Rousseau vedea oamenii fericiţi de la natură, dar tulburaţi de societate.
Cu certitudine atât unul cât şi celălalt au avut dreptate. în ziua de azi zâmbim din ce în ce
mai rar, suntem din ce în cc mai grăbiţi, stresaţi şi nervoşi. Când nu ne convine ceva răbufnim şi
acuzăm. Ne transformăm încetul cu încetul în altcineva. Este vorba oare de furie?
Latinii spuneau că furia este o scurtă nebunie, şi nu se înşelau. Dacă durează puţin, mai
treacă-meargă. Cu toţii avem probleme dar ce ne facem dacă într-o atare situaţie îţi pălmuieşti
copilul, îl alungi din preajma ta, îi vorbeşti urât? Cel mare va găsi o formă sau alta de apărare, dar
cel mic ce va face oare?
Nu după multe stări de furie ale părinţilor „micile fiinţe", lipsite de apărare, vor începe să-şi
distrugă jucăriile, să îi lovească pe alţi copii, s-o înjure pe bunica, să mâzgălească pereţii, să omoare
necuvântătoare sau cine ştie ce alte minuni. Dacă micuţul este şcolar, starea sa de instabilitate
(violenţă) nu va întârzia să apară chiar din primele zile de şcoală - deşi va fi supus la unele reguli ale
colectivului. „Micuţul agresat" va începe să vorbească urât, să bată, să scuipe etc.
Pe un fond deja format, mă întreb: cât de mult pot influenţa instabilitatea (violenţa) copilului
emisiunile TV, desenele animate şi, mai ales, filmele? Observăm cu toţii, cu stupoare, cum posturile
TV nu filtrează aproape nimic, oferind zilnic unui public neformat un meniu toxic cu mult sex,
sânge, arme, violenţă şi droguri. Unii realizatori de emisiuni cred, deformat de altfel, că vulgaritatea,
267
violenţa de limbaj, cerute de un anumit segment de populaţie, trebuie neapărat promovate. Seară de
seară sunt prezentate (ce-i drept cu atenţionare, de care copiii nu ţin seama, fiind nesupravegheaţi)
filme şocante, violenţă, crime, droguri, spre nevinovăţia celor mici.
Am fost martori cu toţii la faptul că vizionarea unor emisiuni i-a condus pe copii la
comiterea unor acte de o extremă violenţă, inclusiv omucideri. în mass-media se oglindesc prea des
aceste fenomene, în detrimentul culturii, al divertismentului care ar trebui să le mângâie nervii.
Violenţa imaginii marchează conştiinţa şi se fixează la nivelul cortical devenind generatoare a
deviaţiilor comportamentale. Există şi alte multe cazuri care duc la instabilitatea micilor şcolari, mă
refer la agresiunea fizică şi verbală a străzii, a grupului (anturajului) a familiei dezmembrate etc.
Oare va exista vreodată pe canalele noastre TV un program care să transmită numai poveşti
pentru copii, teatru, cântece? Ar fi minunat!
Cu siguranţă, dascălul observă destul de repede instabilitatea „psiho-motorie şi emoţională" a
elevilor care se reflectă în:
- lipsa concentrării atenţiei;
- agitaţie continuă, excesivă, comunicare (exprimare) incoerentă;
- abundenţă de mişcări;
- labilitatea emoţiilor şi sentimentelor, a gândirii;
- comportamente dependente de circumstanţe de moment ale mediului.
Duc formele de instabilitate la eşecul şcolar? Este o întrebare la care trebuie să reflectăm cu
toţii?
Considerăm că instabilitatea (violenţa) micului şcolar poate fi prevenită şi contracarată prin:
- realizarea unor activităţi plăcute;
- canalizarea surplusului de energie spre activităţi organizate cu sens şi scop;
- lichidarea conflictelor interioare ale copilului prin ambianţă şcolară calmă caracterizată
printr-un sistem de cerinţe constante, impuse ferm, binevoitor;
- valorificarea conţinutului lecţiilor în vederea educării unei conduite civilizate;
- analiza comportamentului din timpul lecţiilor recreaţiilor şi activităţilor extraşcolare în
scopul promovării celor decente, pozitive, civilizate şi contracarării celor negative, vulgare,
indecente;
Implicarea efectivă a părinţilor în activitatea de educaţie prin selectarea programelor media
şi aprobarea vizionării lor, cunoaşterea prietenilor şi scoaterea dintr-un eventual anturaj nociv, prin
pedepsirea fermă a abaterilor.
Dascălul şi părintele trebuie să ajute copilul să conştientizeze consecinţele actelor sale şi
faptul că trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru ele, căci „Imaginea de sine a omului se îmbu-
nătăţeşte atunci când acesta îşi asumă responsabilitatea pentru sine însuşi" (William C. Shutz).

Bibliografie:
Ioan, Dacian, Dolean, Dorin – Meseria de părinte, Editura Motiv, Cluj Napoca 2002
Revista Învăţământul primar, nr.4/2000, Editura Discipol, Bucureşti
Revista Învăţământul primar, nr.4/2000, Editura Miniped, Bucureşti

VIOLENŢA ŞCOLARĂ – SITUAŢIA NAŢIONALĂ ŞI

INFORMAŢII RELEVANTE REFERITOARE LA ACEST
FENOMEN

268
Institutor: Marcusanu Maria Luminita
Gradinita Beleti

Violenţa şcolară în ţara noastră este o temă încă puţin reprezentată în preocupările
decidenţilor, atât la nivelul celor implicaţi în procesul educaţional, cât şi la nivelul societăţii
în general. Societatea contemporană se vede nevoită a regândi şcoala şi rolul ei social.
Contextul violenţei şi felul în care noi o percepem în prezent s-au schimbat radical în cursul
ultimilor ani, mai ales datorită dezvoltării globalizării, criminalităţii şi terorismului fără
frontiere. Imaginile prezentate în media şi mai ales în domeniul audiovizual au contribuit
substanţial la conturarea unei noi forme de frică, a unui sentiment de insecuritate, generat de
impresia conform căreia violenţa poate izbucni oriunde, în familie, pe stradă, în spaţiul
public, pe stadioane şi chiar în şcoli.
Violenţa în şcoli este o problemă în mod special delicată. Altă dată şcoala, definită ca
instituţie de educaţie publică, era considerată ca un spaţiu sacru al învăţării, relativ autonom
faţă de societatea adulţilor, cu problematica ei complexă legată de viaţă. Astăzi, lumea şcolii
a căpătat o permeabilitate crescută, asimilând tensiunile şi disfuncţionalităţile societăţii.
Şcoala a devenit un spaţiu în care se confruntă valorile şi practicile tradiţionale, care
structurează procesul învăţării academice, cu sisteme de valori mai ample, mai dificil supuse
unei structurări riguroase şi controlului social, generate de învăţarea socială, în care media
intervine ca agent formator cu un potenţial de fascinaţie şi atractivitate net superior.
Provocarea majoră pe care o aduce prezentul şcolii este deschiderea ei către exterior şi
intrarea ei în parteneriate cu actorii comunităţii locale, inclusiv cu poliţia. Violenţa în şcoală
nu este decât o formă a violenţei cotidiene, astfel încât ea nu poate fi abordată doar ca
exprimând o realitate separată de viaţă. Menţionată la noi mai ales ca un fapt izolat, violenţa
şcolară are o influenţă mare asupra percepţiei sociale şi a valorilor prezentului, contribuind
la erodarea imaginii tradiţionale pozitive a şcolii ca instituţie sigură şi securizantă.
Educatorii controlează din ce în ce mai dificil impactul pe care violenţa şcolară o are asupra
climatului şcolar, iar praxisul educativ tradiţional nu mai este suficient pentru practicarea
rolului profesional al educatorilor, constrânşi din ce în ce mai mult să asimileze informaţii
privind gestionarea conflictelor şi utilizarea strategiilor de rezolvare de probleme
manifestate în spaţiul şcolar. Mediatizarea drepturilor copilului, în contextul actual în care
democratizarea relaţiilor capătă din ce în ce mai multă importanţă, pe fondul criticilor aduse
practicilor represive şi recomandărilor privind comunicarea între actorii procesului
educaţional, obligă educatorii la reconsiderarea statutului lor, la parteneriat cu societatea şi
instituţiile sale, cu familia, lărgind rolul lor prin adăugarea unei dimensiuni formative
substanţiale. Educatorii manifestă reticenţe faţă de această lărgire a rolului lor, dând dovadă
adesea de conservatorism, trăind încă în ideea şcolii ca spaţiu al transmiterii de cunoştinţe şi
al disciplinării copilului ca natură în formare din perspectiva unor precepte de comportament
în care raportul de putere este central.
Una dintre cauzele cele mai frecvent observate în domeniul violenţei şcolare în Europa de
sud-est pare să fie negarea existenţei fenomenului, idealizarea climatului şcolar în toate
dimensiunile sale sau minimizarea fenomenului violenţei şcolare46. La noi în ţară, atât în
privinţa violenţei, cât şi în privinţa diferitelor forme de violenţă, nu există decât date parţiale,
obţinute în urma unor investigaţii desfăşurate adesea la iniţiativa unor organisme
neguvernamentale. În cadrul proiectului integrat al Consiliului Europei privind violenţa

269
cotidiană47, analiza datelor furnizate de corespondenţii naţionali a arătat faptul că în
majoritatea ţărilor s-au întreprins anchete sectoriale, iar frecvenţa cea mai mare a acestora a
vizat violenţa împotriva femeii, urmată de violenţa şcolară48. Dacă în ceea ce priveşte
violenţa împotriva femeii ţara noastră se aliniază acestor ţări, în privinţa violenţei şcolare nu
s-au făcut cercetări decât sporadic şi mai ales la nivel local. La nivel naţional, violenţa
şcolară a fost implicit considerată ca parte a violenţei tinerilor, înscriindu-se printre
consecinţele negative ale subculturii tinerilor.
Astfel, în cadrul unui seminar privind violenţa domestică în Buftea49, s-a arătat că violenţa
este un model relaţional de co-habitare şi că violenţa fizică este o experienţă frecventă a
copilăriei: 60,8% dintre copii sunt agresaţi fizic de către părinţi, iar 47% dintre ei au fost
bătuţi la şcoală de către învăţători şi profesori. În cadrul altei cercetări, adulţii50 afirmă într-o
proporţie semnificativă (45%) că abuzul fizic al copiilor are loc în instituţiile de educaţie din
care aceştia fac parte.
La nivel naţional51, poliţiştii au organizat în anul 2003 peste 7180 de acţiuni şi controale în
urma cărora au fost depistaţi, în preajma şcolilor, 46 de autori de infracţiuni, 97 de elevi au
fost identificaţi şi cercetaţi pentru comiterea unor infracţiuni, iar 563 de elevi au fost luaţi în
evidenţă ca fiind predispuşi la fapte antisociale (aşa-zişii elevi-problemă). În perioada iulie-
august a aceluiaşi an, numai în zona unităţilor de învăţământ s-au săvârşit 53 de infracţiuni,
din care 7 cu violenţă. Peste jumătate din unităţile şcolare nu sunt asigurate cu sisteme de
pază, accesul persoanelor străine de acestea făcându-se relativ cu uşurinţă; de asemenea,
şcolile nu au instalate sisteme tehnice de alarmă sau alte amenajări specifice prevenirii
primare pentru protecţie la efracţie.
În cadrul activităţilor preventive, poliţiştii se orientează mai ales spre identificarea minorilor
delincvenţi, a persoanelor îndoielnice care frecventează unităţile şcolare, a celor care atrag
elevii în grupuri infracţionale sau comercializează droguri şi alcool în zona amintită. De anul
trecut, fiecare unitate de învăţământ a fost dată în responsabilitatea unui ofiţer de poliţie sau
agent. Acesta are sarcina să ţină legătura cu consiliile profesorale, să participe la şedinţele
organizate periodic cu părinţii, la unele ore de dirigenţie, pentru cunoaşterea problemelor cu
care se confruntă unitatea şcolară pe care o are în grijă.
În condiţiile în care comportamentul violent în şcoli şi în vecinătatea lor a crescut, ca şi
numărul de incidente şi de episoade de manifestare a violenţei, infracţiunile de natură
sexuală apar şi în spaţiul şcolii, fapt cu atât mai inacceptabil având în vedere rolul social al
şcolii şi raţiunea acestei instituţii. Organizaţia „Salvaţi Copiii” reproduce datele
Inspectoratului General al Poliţiei52 privind distribuţia minorilor victime ale abuzurilor
sexuale în funcţie de locul săvârşirii faptei, între 1999-2000, date din analiza cărora reiese
faptul că şcoala nu este exclusă ca loc al violenţei sexuale. În perimetrul şcolii au fost
săvârşite 4 violuri între 1999-2000, 6 cazuri de perversiuni sexuale şi 7 cazuri de corupţie
sexuală.
Diferite cercetări şi studii elaborate în ultimii ani au evidenţiat situaţii locale în care
dimensiunea violenţei şcolare a fost în centrul atenţiei.

Bibliografie :
Violenta Scolara – lucrare de licenta
Coordonatorii: Mihaela Jigau, Liliana Preoteasa in colaborare cu Institutul de Stiinte ale
Educatiei UNICEF
270
 PREVENIREA SI COMBATEREA VIOLENTEI
ÎN MEDIUL SCOLAR

Inv. Marinescu Ionela

Profesor Marinescu Constantin
SCOALA CU CLASELE I-VIII MARACINENI

În sistemul educational libertatea individuala este gresit înteleasa atât de catre elevi cat si de
catre profesori si parinti si nu a avut ca efect micsorarea gradului de violenta în scoala, ci dimpotriva
pe fondul acestei libertati gresit înteleasa si exprimata, scoala poate reprezenta o sursa a unor forme
de violenta.
Daca anterior violenta scolara nu se manifesta decât ocazional, între elevi sau dinspre cadrul
didactic spre elev, acum remarcam o violenta sporita de la an la an atât între elevi cât nu rareori
dinspre elevi spre cadrele didactice.
Pentru a putea preîntâmpina si dezarma un comportament violent în scoala trebuie mai întâi
sa clarificam si sa întelegem conceptul de violenta, sa aflam cauzele acesteia si în final sa fie
concepute masurile de combatere si prevenire.
Spre deosebire de agresivitate -care reprezinta potentialitatea ce permite dirijarea actiunii si
tine de gândire si analiza fiind intrinseca-, violenta este actiunea în sine, dezorganizarea brutala a
personalitatii sau colectivitatii si afecteaza atât individul cât si mediul în care acesta se manifesta.
Violenta nu este ereditara, dar este contagioasa….
Astfel întâlnim mai multe tipuri de violenta în mediul scolar:
Violenta fizica, concretizata prin lovirea persoanelor, vatamarea fizica a acestora,
deposedarea prin forta de bunuri, etc;
Violenta economica(materiala) ce se rasfrânge asupra obiectelor din jur, asupra mobilierului
scolar, si a bunurilor altor persoane;
Violenta psihica ce are ca efect formarea complexelor de inferioritate la persoana agresata, si
se manifesta prin verbalizare, atitudini de respingere, izolare;
Printre cauzele care determina comportamentul violent în rândul scolarilor, (multiple si
greu de combatut) putem argumenta urmatoarele:
Înca de la vârsta prescolara unii copii sunt martori ai violentei domestic (fizice,psihice) si
fiind la vârsta la care îsi aleg si imita modelul de comportament, copilul îsi va însusi inconstient
actele de violenta ale adultilor, le va reproduce în interactiunea cu gradinita, grupul de prieteni sau
scoala, fiind convins ca aceste atitudini sunt corecte si firesti;
Deseori, din dorinta de a fi populari, de a avea ceea ce familia nu le ofera sau pur si simplu de
a se razbuna pe colegii cu performante în diverse domenii, elevii apeleaza la teroare, deoarece nu
cunosc pedepsele legale la care pot fi supusi. Tot în ciclul primar se formeaza/dezvolta dorinta
copilulului de a se evidentia; nereusind performante la învatatura, elevul va încerca sa devina
lider prin orice alte metode, apelând sau instigând la violenta;
Provenind din medii sociale diferite, în clasele primare scolarii vor avea tendinta de a-i
exclude pe cei minoritari, cauzând astfel forme de violenta;
Un alt factor de risc în devierea comportamentului copilului spre violenta îl constiutuie Mass-
Media, prin prezentarea realitatii ca pe un fapt banal, indiferent de gravitatea faptelor expuse si mai
ales fara a accentua consecintele acestor violente asupra celor ce le-au provocat. Mass-Media

271
expune acte de violenta (atât în programele pentru copii cât si în filme sau stiri) în mare parte fara sa
stigmatizeze aceste acte, fara a sublinia caracterul imoral al agresiunilor.
O mare parte din vina o are aici si familia care permite contactul copilului cu televizorul,
neexplicându-i ceea ce este etic si ceea ce constituie o abatere grava de la normele sociale si civice.
Neimplicarea familiei în dezvoltarea capacitatii de a discerne moralul de imoral, legalul de ilegal,
are ca urmare însusirea de catre copil a unor comportamente inadecvate vârstei si deseori negative.
La rândul sau, ajuns adult copilul va repeta greseala parintilor.
În aparitia fenomenului violentei scolare nu sunt de neglijat managementul defectuos al
clasei, deficientele de comunicare între cadrele didactice si elevi, neadaptarea practicilor
educationale la o populatie scolara în continua schimbare.
Aflat în colectivitate, elevul îsi va organiza jocul si activitatea având ca support violenta
vazuta si va fi influentat de aceasta.
Aceste comportamente se vor manifesta în societate cu predilectie în scoala, deoarece
colectivul este mai numeros(spre deosebire de grupul de joaca), vârstele sunt relativ apropiate si
apare dorinta copilului de a deveni (ca în familie) central atentiei.
Sub eticheta violentei scolare se afla o diversitate de forme de conduita: confruntarea verbala,
poreclirea, tachinarea, ironizarea, imitarea în scop denigrator, refuzul de a colabora si de a cere
ajutor, bruscarea, lovirea cu diverse obiecte, palmuirea, împingerea, vatamarea corporala.

VIOLENŢA ÎN MEDIUL ŞCOLAR ŞI COMBATEREA EI PRIN

COLABORAREA CU POLIŢIA

Prof. Truică Rodica-Şcoala cu cls. I-VIII Băbana

Institutor Minescu Monica Mihaela –Şcoala cu clasele I-IV Slătioarele

Şcoala este o organizaţie şi instituţie socială, unde îşi desfăşoară activitatea elevi şi cadre
didactice. E. Durkheim defineşte şcoala ca fiind “un grup social care are o unitate şi o fizionomie
proprie”.
Se ştie că orice şcoală are două funcţii: una primară, de formare a elevilor si integrare a lor în
societate; alta secundară, furnizând populaţiei din zonă modele comportamentale.
Pentru ca învăţământul în şcoală să fie performant, trebuie ca elevii să fie sârguincioşi,
atenţi la orele de curs, dar şi disciplinaţi, atât în cadrul şcolii, cât şi în afara ei.
Pentru că în zilele noastre s-au înmulţit cazurile de violenţă în şcoli şi pentru a creşte
siguranţa civică în zona unităţilor de învăţământ, numeroase şcoli din ţară au încheiat parteneriate
educaţionale cu poliţia din localităţile respective.
Astfel de parteneriate au încheiat în anul şcolar 2009-2010 şi două dintre şcolile din
comuna argeşeană Băbana cu postul de poliţie Băbana, reprezentat de agentul şef Crecan Ion.
Măsurile adoptate au fost următoarele:
1. Întărirea colaborării dintre Poliţia comunei Băbana şi şcolile noastre, identificarea elevilor
« problemă », a altor persoane predispuse la comiterea de fapte antisociale în apropierea şcolililor(de
pe raza comunei Băbana) sau care perturbă procesul instructiv – educativ
2. Realizarea contactului permanent cu elevii care au tendinţe de comportament deviant.
3. Verificarea periodică a societăţilor comerciale care funcţionează în apropierea şcolii pentru
respectarea H.G.R. nr. 128/1994 privind unele măsuri pentru asigurarea condiţiilor de dezvoltare
fizică si morală a elevilor.

272
4. Asigurarea supravegherii elevilor, a ordinii şi disciplinei în incinta scolii de către conducerea
şcolii şi a cadrelor didactice.
5. Asigurarea pazei şcolii, astfel încat persoanele străine de scoala sa nu patrunda in cladire sau în
curtea scolii decat cu acordul conducerii scolii sau al profesorului de serviciu pe scoală- prezenţa
nejustificată a unor persoane străine (exceptându-i pe părinţi) în apropierea şcolii, va fi adusă
imediat la cunostinţa Postului de poliţie Băbana.
7. Conducerea şcolii va asigura periodic împreună cu diriginţii şi Comitetul de părinţi starea
disciplinaraă a elevilor, acţiuni la care va fi invitat reprezentantului de Politie Băbana. La lectoratele
cu părinţii vor fi invitaţi reprezentanţi ai Poliţiei Băbana.
8. Efectuarea de controale pe timp de zi si de noapte privind asigurarea pazei şcolilor (mai ales
noaptea).
9. Descoperirea şi aplicarea măsurilor legale faţă de persoanele care tulbură procesul de învăţământ,
agresează cadrele didactice sau elevii, produc distrugeri.
În urma încheierii parteneriatului educaţional dintre Şcolile Băbana şi Slătioarele, agenţii
de poliţie Crecan Ion şi Ilie Daniel au venit la şcolile mai înainte amintite în cursul lunii noiembrie,
pentru a le vorbi elevilor despre cum trebuie să circule pe stradă. Copiilor li s-a prezentat şi
programul educaţional “Micul pieton”. De aseme-
nea, tot în luna noiembrie, agentul de poliţie Ilie Daniel a discutat cu elevii despre violenţa în
şcoală şi urmările ei: amendarea părinţilor şi, în afară de scăderea la purtare a elevilor şi
exmatricularea acestora( în cazuri de violenţă excesivă), trimiterea lor la o şcoală de corecţie( fapt
neagreat de elevi, la auzul acestor lucruri).
De exemplu, la Şcoala cu clasele I-IV Slătioarele, elevii prezenţi la întâlnirea cu agentul
de poliţie Ilie Daniel au luat mare aminte la cele spuse de acesta . Domnul Ilie le-a explicat elevilor
cât este de important să fie un elev disciplinat şi ce se întâmplă când indisciplina e prezentă în
unităţile de învăţământ. Apoi, cei mici au pus o seamă de întrebări cu privire la meseria de poliţist şi
unii dintre ei chiar au scos în evidenţă faptul că visul lor este să fie poliţişti când vor deveni adulţi.
Sinceritatea elevilor a fost debordantă mai ales că vedeau în faţa lor un angajat al
Poliţiei Române, îmbrăcat cu uniformă specifică, uniformă ce impune şi ea respect şi o conduită
exemplară.
Cei mici au aflat că nu e bine să fie agresivi cu cei din jurul lor şi că, dacă au probleme
cu alţi copii, să ceară ajutorul cadrelor didactice şi al poliţiei.
Activităţile poliţiei din comuna Băbana în colaborare cu Şcolile Băbana şi Slătioarele
(Avem “elevi problemă” care ne fac probleme?, Cum monitorizăm indisciplina şi fuga de la ore?”,
“Absenteismul ca rezultat al nesupravegherii copilului de către părinţi”, etc.) se vor desfăşura pe
tot parcursul anului şcolar 2009-2010, rolul acestora fiind educaţia elevilor, dar şi a părinţilor
acestora cu privire la copiii lor.
Strânsa colaborare dintre şcoală şi poliţie e stringent necesară, chiar dacă la şcolile de pe
raza comunei Băbana nu au fost cazuri de abatere disciplinară a elevilor. Totuşi, a preveni actele de
indisciplină este impetuos necesar, pentru că în zilele noastre aflăm din toate mijloacele media de
tot mai multe cazuri de violenţă şi indisciplină atât din partea adulţilor, cât şi din partea copiilor, din
păcate.
Educându-i încă din şcoală pe elevi să fie cuminţi, respectuoşi, disciplinaţi şi silitori la
învăţătură, aceştia, când vor deveni adulţi, nu vor crea probleme celor din jurul lor şi nu vor ajunge
la închisoare, datorită comportamentului lor inadecvat (agresivi-
tate, crimă, furt, etc.).
Ceea ce vedem astăzi că se întâmplă în jurul nostru, crime, furturi, violenţă în familie,
dar şi între copii, e urmare a proastei educaţii pe care aceştia au primit-o până în momentul în care
au săvârşit respectiva infracţiune.
De aceea şi noi, cadrele didactice ale Şcolilor Băbana şi Slătioarele, am considerat că e
necesar să prevenim aceste infracţiuni prin încheierea unui parteneriat educaţional cu poliţia din
comuna Băbana. Elevii noştri află şi iau aminte de fiecare dată când domnii agenţi de poliţie Crecan
Ion şi Ilie Daniel le explică ce e bine şi ce nu e bine să facă în şcoală, dar şi acasă.

273
 Astfel, educaţia elevilor noştri va avea urmări benefice atât pentru ei, ca oameni ai unei
societăţi democratice, cât şi pentru societate, în sine, pentru că vor dispărea abaterile de la normele
de conduită.
Sperăm ca exemplul nostru să îl ia cât mai multe şcoli din România, încheind parteneriate
educaţionale cu poliţia din localităţile respective şi apelând la serviciul postului de poliţie, ori de
câte ori este nevoie, ca să preîntâmpine acte de indisciplină grave sau mai puţin grave, dar care
dăunează societăţii noastre.
Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu!

Câteva imagini de la întâlnirile agenţilor de poliţie Crecan Ion şi Ilie Daniel, din comuna
Băbana, cu elevii claselor I-IV din Şcoala Slătioarele, comuna Băbana

274
275
276
 VIOLENŢA ŞCOLARĂ: ACTORII ŞI FORMELE EI

INSTITUTOR : CHIRA ELENA DELIA

Şcoala cu clasele I-IV Fureşti, Dobreşti-Argeş

Fără îndoială, violenţa în şcoală nu este o invenţie a contemporaneităţii.Ea a existat încă din
cele mai vechi timpuri în toate sistemele de educaţie, dar formele şi intensitatea cu care aceasta
s-a manifestat au suferit modificări de-a lungul istoriei, variind desigur de la un tip de cultură şi
societate la alta, dar şi în funcţie de teoria şi practica pedagogică împărtăşită la un moment dat.

Luând ca reper începuturile instituţionale ale şcolii publice în spaţiul românesc, atât violenţa
fizică, cât şi cea verbală îşi găsesc ilustrări literare celebre. Numai rememorând amintirile din
anii de învăţătură ai lui Ion Creangă cu ai săi nelipsiţi „Calul Balăn” şi “Sfântul Nicolai” sau
renumitele metode pedagogice aşa-zis intuitive şi formele de adresare deloc ortodoxe („Măi,
prostovane!”) ale „Unui pedagog de şcoală nouă” a lui I.L. Caragiale, putem constata cu uşurinţă că
pedepsele fizice, cele verbale sau umilinţele nu i-au ocolit pe elevii care nu prea aveau drag de
învăţătură, pe cei fără „aplicaţie” sau pur şi simplu pe cei neastâmpăraţi. Într-o ipostază mai
apropiată în timp, Eugen Ionescu dedică una din scrierile sale („Lecţia”) exclusiv problemei
277
autorităţii absolute a profesorului, care, în viziunea dramaturgului, reprezintă în sens metaforic o
crimă asupra interesului pentru învăţătură al elevilor.

Ironiile, tachinările şi chiar violenţele între elevi în şcoală au existat dintotdeauna, aspectele
psihosociale ale vieţii de grup incluzând fără îndoială şi situaţii de conflict, soldate cu violenţă fizică
sau verbală. E drept, violenţa elevilor faţă de profesori pare a fi de dată mai recentă, autoritatea
profesorului fiind, în mod tradiţional, subînţeleasă şi de necontestat. Recunoaşterea necondiţionată a
autorităţii profesorului este un rezultat al practicilor pedagogice bazate pe magistrocentrism, adânc
înrădăcinate şi îndelung persistente în sistemul educaţional din România.

De la I. Creangă, I.L. Caragiale sau E. Ionescu până astăzi, vremurile, dar şi şcoala, au
suferit transformări importante. Schimbările din sistemul social şi politic au avut ecouri în modul în
care populaţia a privit importanţa educaţiei, de la opinii care vedeau în şcoală o cale sigură spre
reuşita socială, până la cele conform cărora educaţia nu este o condiţie necesară a modelului social
de succes. Progresele în domeniul psihologiei învăţării, dar şi viziunile moderne asupra educaţiei au
redefinit şcoala ca un spaţiu de viaţă socială, democratic şi deschis către alte sisteme. Astfel de
viziuni moderne asupra educaţiei s-au lovit în perioada regimului comunist românesc de o serie de
bariere importante, cum ar fi ideologizarea învăţământului, cenzura, accesul limitat la sursele de
informare, bariere care au determinat, în sine, tensiuni interne ale sistemului educaţional.

După anii ‘90, România a optat pentru democratizarea sistemelor economice şi sociale, şcoala
fiind unul dintre pilonii importanţi ai schimbării. Accesul larg la mijloacele de informare,
introducerea unei relative autonomii a şcolii în raport cu oferta educaţională, lărgirea participării la
decizii privind educaţia prin contribuţia tuturor actorilor educaţionali (părinţi, autorităţi locale,
biserică, societate civilă) sunt doar câteva dintre schimbările care au condus la transformarea culturii
şcolare după anii ‘90. Totodată, acumularea tensiunilor sociale inerente perioadelor de schimbare
economică şi politică au adus transformări ale peisajului social, spaţiu în care fenomenele de
violenţă şi-au făcut simţită mai acut prezenţa, difuzând şi la nivelul altor instituţii sociale, între care
familia, dar şi şcoala ocupă un loc important.

În acest context, la nivel internaţional, lucrările de specialitate sintetizează câteva tendinţe asupra
formelor de manifestare a violenţei în şcoala contemporană, dintre care amintim:

• trecerea de la violenţa fizică, directă, vizibilă, legitimată şi încurajată, uneori, la forme mai
subtile, mascate sub forma unei violenţe de tip simbolic, situată la nivelul valorilor
promovate, la nivelul tipurilor de relaţii din spaţiul şcolii şi a impunerii unor anumite modele
dezirabile de comportamente;
• proliferarea violenţelor în şcoală care au ca fundament diferenţele etnice, religioase, de
statut social sau de gen;
• multiplicarea formelor de violenţă asupra profesorilor;
• creşterea numărului fenomenelor de violenţă gravă în şcoală, care intră sub incidenţa legii
(crime, violuri, utilizarea armelor de foc) ca urmare a escaladării violenţei societale;
• difuzia fenomenelor de violenţă din afara şcolii sau din imediata apropiere a acestora, la
spaţiul şcolar propriu-zis.
Ne întrebăm adesea sub ce forme se manifestă violenţa şi care sunt protagoniştii ei.Există
percepţii diferite asupra prezenţei fenomenului de violenţă în şcoală.Aceste diferenţe de
percepţie apar între directori şi consilieri şi se poate explica pe baza următoarelor prezum- ţii:
- Directorii, în poziţia de conducători şi responsabili ai unităţii şcolare,ar putea avea ten- dinţa
de a proteja imaginea şcolii, neluând probabil, în calcul, în exprimarea unei opinii de
ansamblu asupra situaţiei şcolii,unele fapte de violenţă mai puţin grave,care înregistrează o

278
 frecvenţă mai redusă sau sunt izolate în şcoală.Consilierii au o poziţie oarecum neutră faţă de
şcoală,având , probabil, mai puţine motive să protejeze imaginea unei şcoli liberă de
violenţă.
- Prin specificul muncii lor, consilierii şcolari se confruntă mai frecvent cu situaţii de violenţă
şcolară,victime sau autori,având o imagine mai aprofundată şi mai complexă privind
cauzalitatea şi gravitatea fenomenelor de violenţă în şcoală.
- Declaraţiile directorilor se referă strict la situaţia şcoliipe care o conduc, în timp ce
consilierii şcolari au o arie mai largă de referinţă,multe dintre centrele de consiliere situate
într-o şcoală deservind practic un număr mai mare de şcoli din aria respectivă. De aici,poate,
tendinţa de a generaliza prezenţa situaţiilor de violenţă.
În urma unui studiu de caz s-a constatat existenţa unor opinii relativ similare ale
directorilor, elevilor şi consilierilor privind prezenţa fenomenelor de violenţă în şcoală. Toate
cele trei categorii de actori investigaţi prin chestionar, au confirmat fiecare în pro- porţii ridicate
(de peste 75%) că violenţa este un fenomen real în şcolile lor.
Cea mai răspândită formă de violenţă şcolară este cea intre elevi.Această formă poate fi
determinată de diferiţi factori şcolari: statutul de elev,relaţia elev-profesor, cli- matul şcolar şi
cultura şcolară.Cele mai frecvente forme de violenţă elev-elev ţin de domeniul violenţei verbale:
certuri,conflicte,injurii.
Un alt tip de comportament violent care se manifestă între elevi vizează jicnirile cu referire
la trăsăturile fizice sau psihice.Violenţa fizică-este un alt comportament neadec- vat al elevilor
în şcoală.Bătaia este considerată o formă gravă de violenţ, care contravine regulamentului şcolar
şi este însoţită deseori de alte forme adiacente de violenţă, care pot intra sub incidenţa legii:
furturi,distrugereaunor bunuri personale ale elevilor agresaţi.În ponderi mai reduse apar şi alte
forme de violenţă între elevi,care ţin de domeniul agresi- tăţii verbale cu referire la aspecte
precum:situaţia socio-economică a elevilor,apartenen- ţa etnică sau cea religioasă a acestora.
Violenţa elevilor faţă de profesori-este un fenomen real în şcolile româneşti.Formele de
violenţă ale elevilor faţă de profesori sunt variate ,de la comportamente care nu sunt în de- plină
concordanţă cu regulamentul şcolar şi cu statutul de elev la forme mai grave, care ţin de violenţa
fizică sau care intră sub incidenţa legii.
Violenţa profesorilor faţă de elevi-este un aspect important în analiza vieţii şcolare, cu
implicaţii multiple şi pe termen lung asupra elevuluişi asupra calităţii activităţii educative. Cele
mai frecvente forme de comportament neadecvat al profesorilor se referă la agresiu- nea verbală
faţă de elev, atitudini ironice,ţipete.Ca forme mai grave putem menţiona –in-
jurii,jicniri,insulte.Comportamentul neadecvat al profesorilor faţă de elevi ia uneori şi for- ma
violenţei fizice.Pedeapsa fizică este o metodă specifică şcolii tradiţionale,unele teorii pedagogice
clasice susţinând chiar”eficienţa” pedagogică a acesteia. Apariţia noilor cu- rente în pedagogie,
care pun copilul în centrul educaţiei,face ca violenţa fizică să devină o modalitate incriminată în
orice spaţiu de educaţie.În ceea ce priveşte atitudinea părinţilor faţă de violenţa fizică a
profesorilor,părerile sunt împărţite: de la respingerea pedepselor fizice în spaţiul şcolii la
acceptarea şi încurajarea lor.

Bibliografie:
LUCRARE DE LICENŢĂ” VIOLENŢA ÎN ŞCOALĂ”,BUCUREŞTI 2005,INSTITUTUL DE
ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI ÎN COLABORARE CU UNICEF

279
 EDUCAŢIE PRIN CREDINŢĂ

Profesor Cîrstea Ileana Mihaela

Casa Corpului Didactic Argeş

“Cine nu e capabil să facă din el însuşi ceea ce poate şi trebuie să devină, nu poate contribui la
binele omenirii “ J.G.Herder

Educaţia este asemenea unei arte, ea se săvârşeşte în vederea accederii la lumea viitoare.
Şcoala contemporană nu se limitează numai la predarea cunoştinţelor de cultură generală, ea are şi
rolul de a forma viitorul cetăţean sănătos la minte şi la trup, capabil de a-şi dezvolta la maximum
posibilităţile de care dispune.
Un management eficient se fundamentează pe negocierea sistemului de reguli care
funcţionează în clasă. Negocierea presupune implicarea elevilor clasei într-un câmp esenţial pentru
individ, acela al exerciţiului democratic. Dacă elevul ar fi un subiect pasiv în şcoală nu i se va putea
cere să manifeste comportamente şi atitudini specifice unui cetăţean. Şcoala este un spaţiu
privilegiat care trebuie să ofere densitate mare de oportunităţi, care să fie apte să potenţeze
„creşterea” elevului. Lucrul acesta nu este posibil dacă cele mai multe reguli sunt decise de către
adulţi.
Religia vine în întâmpinarea nevoilor de dragoste, siguranţă şi protejare a copiilor. Rolul
religiei este mult mai important decât s-ar părea la prima vedere şi aceasta deoarece, pe lângă
însuşirea principalelor dogme, reguli, tradiţii şi evenimente religioase ale Bisericii Ortodoxe, elevii
dobândesc şi un mod corect de a raţiona, de a se comporta, de a-şi respecta părinţii şi profesorii.
Elevul trebuie să ajungă în mod liber la înţelegerea şi mai ales la simţirea, că a crede, a fi bun şi
milos, a se ruga din tot sufletul, nu înseamnă o constrângere din partea altora, ci că toate acestea sunt
un rezultat al dragostei către oameni şi către Dumnezeu, acte ce condiţionează fericirea sufletească a
fiecăruia dintre noi. „Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire”.
”Pune-ţi nădejdea întru Domnul şi fă binele”, zice Profetul „şi locuieşte în pace pe pământ şi vei fi
hrănit din bogăţiile Sale”.(Psalmul 36, 3)
Educarea tineretului în spirit religios este şi o problemă de îmbogăţire şi continuitate
spirituală la nivel individual sau social. O societate izbândeşte şi rezistă în istorie şi prin forţa
religiei pe care o practică.
Dacă părintele este cel care modelează primul personalitatea copilului, şcoala are rolul de a
completa „cei şapte ani de acasă”. Familia şi şcoala sunt două coordonate ale personalităţii
individului care trebuie să fie complementare şi să aibă aceleaşi scopuri. Şcoala
trebuie să adapteze strategiile educative în favoarea elevului pentru ca, acesta din urmă să ajungă la
performanţe.
Trăirea religioasă şi manifestarea religiozităţii prin fapte curente de viaţă trebuie formate
prin intermediul educaţiei. Nimic din ceea ce primeşte omul prin naştere nu se dovedeşte suficient
dacă el însuşi nu devine activ în perspectiva desăvârşirii. Religiozitatea primă şi înclinaţia
originară spre Dumnezeu, trebuie cultivate, întărite şi perfecţionate. Din această perspectivă putem
spune că este un privilegiu ca educaţia religioasă să se realizeze în mod programat, instituţionalizat.
Ea este necesară şi posibilă, încă de la vârsta preşcolarităţii.

Morala creştin-ortodoxă respectă libertatea de gândire şi de acţiune a

fiecărui om; nimeni nu obligă pe nimeni să adere forţat la o morală sau alta, nimeni nu obligă pe
nimeni să creadă în Dumnezeu şi să respecte legile Sale morale, căci” împărăţia lui Dumnezeu este
pace şi bucurie în Duhul Sfânt”(Romani 14, 7).

280
 Nu trebuie să facem o educaţie obligatoriu religios-morală, ci una care să reflecte dorinţa de
a-i face pe copii (elevi-tineri) să înţeleagă că trebuie să fie mai buni, mai înţelepţi, mai drepţi.
În şcoala românească de astăzi, trebuie să lăsăm elevul să aibă acces şi la educaţia moral-
religioasă şi la educaţia morală laică „Prin deschiderea harului către Absolut, o educaţie creştină
autentică întemeiază şi susţine toate valorile, toate formele de educaţie”.(Prof. Conf. Constantin
Galeriu)
La şcoală, elevului i se prezintă învăţătura creştin-ortodoxă despre Dumnezeu şi despre legile
sale morale, dar el nu este constrâns să le accepte. Elevul va hotărî dacă va accepta, la sfârşitul
acţiunii actului educativ, învăţătura de credinţă despre Dumnezeu şi Legile Sale Morale. El va hotărî
dacă va trăi şi se va comporta din punct de vedere moral-religios sau nu. De aceea elevul, trebuie să
fie educat moral şi religios-moral, pentru a-şi putea manifesta dreptul de alegere. Cunoscând, el
poate să aleagă modul de interpretare a lumii şi a vieţii, în care poate trăi ca om pe această lume şi
între bine sau rău.
Educaţia morală este şi ea o importantă latură a educaţiei ca proces formativ complex ce-i
interesează pe toţi cei implicaţi în pregătirea tineretului pentru viaţă. Rezultatul strădaniilor
educatorilor se doreşte să fie o conduită morală corectă, o comportare a tinerilor care să excludă atât
noţiunea de “amoral”, cât şi pe cea de “imoral”. Conduita morală este precedată şi pregătită de
conştiinţa morală. Cea mai simplă definire a conştiinţei morale este aceea de concepţie moralã, de
mentalitate morală care se formează treptat, după vârsta de 10 ani a copilului şi se poate afirma ca
atare odată cu încheierea adolescenţei înaintate. Aceasta nu înseamnă că educaţia morală nu se va
face de la cea mai fragedă vârstă, încă din familie. În mod provizoriu, neputând fi vorba de
conştiinţă morală, se va începe cu elemente de conduită morală introduse de familie, apoi la
grădiniţa de copii, prin formularea de cerinţe care să fie agreate de cei mici : “Este bine, este frumos,
aşa trebuie – să salutăm, să spunem mulţumesc atunci când ni se oferă ceva, să-i respectăm pe cei
mari, să vorbim frumos, să ne purtăm aşa cum am învăţat atunci când ne jucăm, la masã, la
plimbare…..etc.” Ceea ce este bine este şi frumos, iată un exemplu de legătură între etic şi estetic,
între laturi diferite ale educaţiei.
Formarea ulterioară a conştiinţei morale se face, treptat, în plan intelectual, preadolescenţii,
adolescenţii, tinerii vor învăţa pur şi simplu elementele constitutive ale conştiinţei morale,
dobândind cunoştinţe din domeniul eticii. Tinerii îşi vor forma treptat noţiuni morale (bine-rãu),
judecăţi morale, învăţând să cunoască şi să aprecieze valorile comportamentului moral, să se
orienteze în plan axiologic. Procesele de cunoaştere (intelectuale) în care sunt antrenaţi cei care îşi
formează conştiinţa morală vor avea şi un colorit emotiv specific, afectivitatea fiind asociată prin
sentimente morale.
Educaţia morală implică ideea de complexitate, deoarece fenomenul moral în sine, implică
trebuinţele şi relaţiile morale, individuale sau de grup, moravurile sau deprinderile morale. Ele fac
parte din structura fenomenului moral, la care se adaugă şi nivelurile constitutive ale
comportamentului uman. Personalitatea omului formată prin educaţie trebuie să fie armonioasă,
capabilă să exercite rolurile cu care societatea o investeşte, să se dezvolte liber şi integral.
Majoritatea pedagogilor consideră că personalitatea aceasta activă, armonioasă şi creatoare, care se
dezvoltă liber şi integral, trebuie să fie în om şi nu în afara lui. Omul este şi propriul său legiuitor şi
propriul său supus. Nu trebuie să facem o educaţie obligatoriu religios-morală, ci una care să reflecte
dorinţa de a-i face pe copii (elevi-tineri) să înţeleagă că trebuie să fie mai buni, mai înţelepţi, mai
drepţi.
Pentru promovarea stării de bine este important să existe un sistem consecvent de mesaje
adresate copilului. Abilităţile emoţionale şi sociale, stima de sine şi autoeficacitatea se formează de
asemenea în timp prin mesaje transmise copilului în familie şi la şcoală. Tocmai de aceea este
importantă formarea abilităţilor părinţilor de a disciplina copilul sau a abilităţilor de management al
clasei la profesori. Programele de prevenire sunt mai eficiente dacă se adresează concomitent
copiilor şi părinţilor. Creşterea numărului de copii care se confruntă cu probleme de
comportament: agresivitate, violenţă sau probleme emoţionale, a determinat şcoala şi familia să
intervină prin acţiuni de consiliere.

281
 Dacă vom reuşi să le inoculăm trăsături pozitive de personalitate şi să le formăm deprinderi
de gândire, vorbire, comportare corectă, ordonată şi civilizată din ei vor creşte oameni sănătoşi la
trup, dar şi la suflet „Nu poate exista educaţie fără influenţă din partea educatorului”.(Celestin
Freinet)

BIBLIOGRAFIE:
1.A.Barna, „În puterea noastră autoeducaţia”, Editura Albatros, Bucureşti, 1989
2.S.Cristea, „Dicţionar de pedagogie”, Editura Literatura Internaţională,2000
3.C.Cucoş,”Pedagogie”, Editura Polirom, Iaşi, 1998

VIOLENŢA , O REALĂ PROBLEMĂ ÎN ŞCOALA

ROMÂNEASCĂ ?

Prof. Mihaela Băjenaru, Scoala Nr. 2 “Vintilă Brătianu”, Stefăneşti – Argeş

Biliotecar, Şerban Natalia, Scoala Nr. 2 “Vintilă Brătianu”, Stefăneşti – Argeş

Una dintre marile probleme ale umanităţii a constituit-o problema violenţei şi agresivităţii
umane,a acelor tipuri de personalităţi pentru care agresivitatea şi violenţa le apar ca cele mai
corespunzătoare pentru existenţa şi supraveţuirea socială.
Reprezentând o problemă socială a cărei modalitate de manifestare şi soluţionare interesează
atât factorii de control social (poliţie, justiţie, administraţie) cât şi opinia publică. Asemenea de
delicte şi crime comise prin violenţă şi corupţie tind să devină deosebit de intense şi periculoase
pentru stabilitatea şi securitatea instituţiilor, grupurilor şi indivizilor; fiind asociată de multe ori cu
cele de crimă organizată, terorism şi violenţă instituţionalizată, specifice, ”subculturilor” violenţei şi
crimei profesionalizate.
Violenţa nu constituie totuşi, un fenomen nou, apariţia şi evoluţia ei fiind strâns legată de
evoluţia indivizilor, grupurilor, organizaţiilor şi societăţilor umane.
Pentru acest motiv unii cercetători şi specialişti consideră că violenţa reprezintă o
permanenţă umană, fiind intens legată de esenţa umană şi de funcţionarea societăţii.
Etiologia violenţei este multifactorialã, influenţele socio-economice şi de dezvoltare psiho-
emoţionalã si educaţionalã fiind precumpãnitoare fatã de factorii biologici.
Dintre factorii socio-economici citãm discriminarea, alienarea socialã, inechitatea socialã
generatoare de frustrãri care îi fac pe cei ce se simt dezavantajati sã devinã ostili, şi apoi, în situatii
date violenţi, sãrãcia şi imposibilitatea de a dobândi nivelul material minimal, sciziunea maritalã,
somajul. Evident cã toate conditiile economice si sociale enuntate se rãsfrâng în conditiile de
crestere si educare a copiilor. Dintre acestea cele mai implicate în aparitia violentei sunt abuzul fizic
al copilului, violenta intrafamilialã, prezenta tulburãrilor psihice majore în familie,abuzul de
substanţe psiho-active.
O cauzã generalã care pericliteazã adolescenţii este televiziunea, care promoveazã programe
impregnate de comportamente şi situaţii violente, programe muzicale care stimuleazã prin imitaţie
antisocialitatea şi violenţa.
Potrivit legii 217/25 mai 2003, violenţa în familie reprezintă “orice acţiune fizică sau verbală,
săvârşită cu intenţie de un membru al familiei împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care
provoacă o suferinţă fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material”. Această lege contribuie în
mod semnificativ la evoluţia legislaţiei româneşti în ce priveşte protecţia drepturilor omului, ţinând

282
cont de frecvenţa cazurilor de violenţă ţn familie şi consecinţele fizice şi psihice deosebit de grave
ale acestui fenomen. Din ultimul Raport Mondial asupra Violenţei şi Sănătăţii, rezultă că anual,
peste un milion şi jumătate de persoane îşi pierd viaţa în urma unor acte de violenţă (procentual
înseamnă că 28,8 persoane la 100.000 de locuitori) şi multe alte victime suferă din cauza
comportamentelor de acest gen.
Conform legii, violenţa în familie reprezintă orice acţiune fizică sau verbală săvârşită cu intenţie de
către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care provoacă o suferinţă
fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material şi, în acelaşi timp, împiedicarea femeii de a-şi
exercita drepturile şi libertăţile fundamentale.
Abuzul în interiorul unei familii poate lua multe forme: abuzul verbal, refuzul accesului la
resurse financiare, izolarea de prieteni şi familie, ameninţări şi atacuri care în unele cazuri pot duce
la moartea unuia dintre parteneri.
Experţii care cercetează această problemă sunt de acord că violenţa este un fenomen larg răspândit,
mult mai raspândit decât arată sondajele, pentru simplul motiv că unele fapte nu sunt raportate
poliţiei sau spitalelor. În aceste familii este evidentă izolarea socială a soţiei de către soţul violent,
care nu doreşte ca soţia lui să aibă relaţii sociale în cadrul cărora să-şi poată mărturisi suferinţa şi
eventual să poată primi un sprijin.
Conform legii, aceste cazuri de violenţă în familie trebuie supuse medierii la cererea
părţilor, mediere realizată de către persoane specializate, prin consiliul de familie format din rude
sau de către mediatori autorizaţi.
În familiile violente stabilitatea şi regularitatea vieţii e întreruptă de evenimente violente şi nu există
o preocupare specială pentru a procura copilului experienţele de care are nevoie, în acord cu vârsta
şi particularităţile ei. Responsabilităţile acordate copiilor depăşesc de regulă capacităţile lor,
devenind abuzuri. Întrebată asupra dorinţei ei de a avea copii atunci când va fi mare, o fetiţă
provenind dintr-un cuplu violent,răspunde : “da, vreau să am copii pentru că vreau să mă îngrijească
şi pe mine cineva, ca am obosit tot având grijă de părinţii mei…“ .
Regula existenţei familiilor violente este marginalizarea lor în comunitate. Ca o consecinţă a
acestei marginalizări, din rândurile familiilor violente provin cei mai mulţi copii analfabeţi sau cu
abandon şcolar.
Cât despre viitor, unul din semnele distincte ale victimelor violenţei domestice e absenţa
planurilor de viitor, aşa cum capacitatea femeii victimă de a-şi construi un plan de viitor şi de a-l
urmări cu consecvenţă o considerăm a fi semnul reabilitării ei, după convieţuirea cu un partener
violent.
În mod tradiţional, şcoala este locul de producere şi transmitere a cunoaşterii, de formare a
competenţelor cognitive, de înţelegere a sensului vieţii şi a lumii care ne înconjoară, de înţelegere a
raporturilor cu ceilalţi şi cu noi înşine. Misiunea şcolii nu este doar de a pregăti forţa de muncă.
Şcoala trebuie să profileze caractere, să-i educe tânarului plăcerea de a învăţa, dorinţa de a reuşi şi
de a face faţă schimbărilor de pe piaţa muncii.
În acest context, a vorbi despre violenţă acolo unde ne aşteptam să găsim cele mai bune
condiţii pentru formarea şi dezvoltarea armonioasă a personalităţii poate părea un fapt cel puţin
neverosimil. În ultimii ani, violenţa în rândul minorilor a constituit subiectul a numeroase dezbateri
mediatice. Totuşi, cunoştinţele noastre în acest domeniu sunt destul de lacunare. Singurele date certe
provin din statisticile Ministerului de Interne şi ele vizează diferite tipuri de infracţiuni comise de
minori: omoruri, tentative de omor, vătămări corporale grave, violuri, furturi, talhării.
Violenţa şcolară este asociată, în general, cu zonele urbane dificile, cu periferiile, acolo unde
sărăcia este la ea acasă. De aceea, atunci când se vorbeşte despre violenţă în şcoală, se consideră
drept surse favorizante factorii exteriori ai şcolii: mediul familial, mediul social, ca şi factori ce ţin
de individ, de personalitatea lui.
Trăsăturile de personalitate ale elevului sunt şi ele într-o strânsă corelaţie cu
comportamentele violente, la acestea adăugându-se problemele specifice vârstei adolescenţei.
Adolescenţa este o perioadă de transformări profunde pe plan fizic, psihic şi social. Acum
adolescentul este fericit, se simte bine în pielea sa şi două ore mai târziu este trist, deprimat,

283
descurajat. Adeseori, el oscilează între sentimentul de putere, de forţă şi sentimentul de îndoială, de
descurajare, de scădere a stimei de sine. Pentru a se apăra de aceste emoţii, adolescenţii dezvoltă
reacţii de provocare, de agresivitate, de opoziţie faţă de părinţi şi profesori.
În această perioadă atât de dificilă, dialogul părinţi-copii şi profesor-elev este absolut
necesar. Adolescentul doreşte să fie înţeles, are nevoie de dragoste, de securitate afectivă dar, de
cele mai multe ori, el nu recunoaşte şi nu exprimă acest lucru. Nu întâmplător se afirmă că violenţa
şcolară pleacă, în primul rând, de la un deficit de comunicare. A lupta contra violenţelor şcolare
înseamnă a ameliora calitatea relaţiilor şi a comunicării între toate persoanele angrenate în actul
educaţional.
Şcoala însăşi poate reprezenta o sursă a unor forme de violenţe şcolare şi acest lucru trebuie
luat în considerare în conceperea diferitelor programe de prevenire şi stăpânire a violenţei.
Şcoala este un loc unde elevii se instruiesc, învaţă, dar este şi un loc unde se stabilesc relaţii,
se promovează modele, valori, se creează condiţii pentru dezvoltarea cognitivă, afectivă şi morală a
copilului. Clasa şcolară constituie un grup ai cărui membrii depind unii de alţii, fiind supuşi unei
mişcări de influenţare reciprocă ce determină echilibrul funcţional al câmpului educaţional. Însuşi
actul predării-învăţării este un proces relaţional, iar gestiunea acestor relaţii se înscrie în ceea ce unii
autori numesc managementul clasei şcolare, şi anume “setul de activităţi prin intermediul cărora
profesorul promovează comportamentul adecvat al elevului şi elimină comportamentul inadecvat,
dezvoltă relaţii personale bune şi un climat socio-emoţional pozitiv în clasă, stabileşte şi menţine o
organizare eficientă şi productivă a clasei”(Weber).
Comportamentele violente ale elevului îşi pot avea originea şi într-un management defectuos
al clasei şcolare, mai exact într-o lipsă de adaptare a practicilor educaţionale la o populaţie şcolară
considerabil schimbată. Se afirmă că prima dorinţă a formatorului este aceea de a exercita o putere.
Dând curs acestei dorinţe inconştiente, profesorul poate influenţa negativ relaţia cu elevul, deoarece
va caută să-l menţină într-o situaţie de dependenţă, de subordonare necondiţionată. Pentru aceasta,
profesorul poate recurge la diferite modalităţi de coerciţie, descurajând astfel formarea unor
personalităţi autonome, independente, ca urmare, în grupurile conduse autoritar, se acumulează
tensiuni, frustrări, ce determină comportamente agresive, ostilităţi între membrii grupului, în timp ce
faţă de lider se manifestă o atitudine de supunere.
Şi alte componente ale atitudinii profesorului faţă de elevi pot genera situaţii conflictuale ori
comportamente violente ale elevilor. Unii profesori adoptă o atitudine de ignorare dispreţuitoare a
elevilor, corelată cu tendinţa de evaluare a lor în termeni constant negativi şi depreciativi.
Indiferenţa profesorilor este cea mai importantă manifestare a dispreţului faţă de elevi. Sunt
numeroşi elevii care suferă ca urmare a acestor judecăţi negative ale profesorului, pentru că ele vin
să întărească propriul lor sentiment de îndoială, de descurajare, de lipsă de încredere în forţele
proprii. Acest dispreţ, o dată interiorizat, poate antrena un ansamblu de consecinţe în plan
comportamental: lipsa de comunicare, pasivitatea la lecţie, indiferenţă sau, dimpotrivă, perturbarea
lecţiilor, dezvoltarea unor atitudini ostile, provocatoare.De multe ori, în mod inconştient, profesorul
introduce diferenţieri între elevi în funcţie de performanţa atinsă. Astfel de diferenţieri se traduc în
atitudini ale profesorului care îi defavorizează pe elevii cu realizări mai modeste.
Această atitudine a profesorului poate determina din partea elevilor sustragerea de la
activităţi, indiferenţa faţă de ceea ce se întâmplă în clasă, absenteismul, refuzul de a-şi face temele,
violenţele verbale faţă de colegi şi chiar faţă de profesori, comportamente agresive. Elevul aflat în
situaţia de eşec şi care este pus de nenumarate ori în faţa unor sarcini de învăţare pe care nu le poate
rezolva trăieşte o angoasă profundă. Elevul suferă pentru că şi-a decepţionat părinţii şi profesorii,
pentru că este dispreţuit de colegi, îşi pierde stima de sine, încrederea în capacitatea de a reuşi chiar
şi în domeniile în care nu se află în situaţia de esec.Acesta este momentul în care pot să apară
conduitele violente ce se traduc prin: depresie, spirit de revanşă şi revalorizare, manifestări de
provocare, dispreţ reorientat către alţii, lipsa de interes faţă de viaţă în general. În contextul actual,
eşecul şcolar devine repede sinonim cu eşecul în viaţă. Această situaţie îl răneşte pe individ, îi
afectează imaginea pe care o are despre propria valoare şi, de aceea, el încearcă să-şi ia revanşa într-
un fel.

284
 Nu în ultimul rând, modul în care profesorul distribuie sancţiunile, abuzul de măsuri
disciplinare, de pedepse, influenţează climatul şi calitatea vieţii şcolare.Orice profesor ştie că
pedeapsa, ca remediu, nu are efecte pozitive decât în mod circumstanţial şi pe termen scurt. De cele
mai multe ori, ea produce reacţii emoţionale negative, creează tensiuni, anxietate, frustrări, conflicte
şi deteriorarea relaţiilor profesor-elev. Pentru ca o sancţiune să fie eficace, ea trebuie să aibă un sens,
să fie integrată într-un sistem coerent care leagă respectarea regulilor, a normelor şcolare de natura
actului comis şi de tipul de sancţiune. Sancţiunea trebuie să se alfle într-un raport logic cu actul
sancţionat.
Fenomenul violenţei şcolare trebuie analizat în contextul apariţiei lui. Şcoala poate juca un
rol important în prevenirea violenţei şcolare. Şi asta nu numai în condiţiile în care sursele violenţelor
sunt în mediul şcolar, ci şi în situaţia în care sursele se află în exteriorul şcolii.
Pentru ca şcoala să îşi asume acest rol de prevenire şi de stăpânire a fenomenului violenţei,
prima investiţie trebuie făcută în domeniul formării profesorilor. Trebuie să recunoaştem că, atât în
cadrul formării iniţiale, cât şi al formării continue, atenţia este concentrată asupra lucrului cu clasele
de elevi “fără probleme”. Se discută mult prea puţin despre modalităţile de abordare a claselor
dificile. Este nevoie de o formare specifică, în măsura să permită satisfacerea cerinţelor elevilor “cu
probleme”. Nu putem aştepta pasivi ca problemele să se rezolve de la sine. De exemplu, în condiţiile
unui mediu familial instabil, tensionat, conflictual, şcoala poate reprezenta pentru elev o a doua
şansa.

BIBLIOGRAFIE:
Liiceanu, A., Violenţa umană: o nelinişte a societăţii contemporane, în Ferreol, G., Neculau, A.
(coord.), Violenţa – Aspecte psihosociale, Iaşi, editura Polirom, 2003, p.47-57.
Mitrofan, N., Agresivitatea, în Neculau, A.(coord.), Psihologie socialş, Iaşi, Editura Polirom, 1996,
p. 427-437

EDUCAREA ÎN SPIRITUL TOLERANŢEI ŞI AL COOPERĂRII

Profesor Dinu Elena

Liceul Teoretic „Eugen Lovinescu” Bucureşti

„Educaţia este arta regală de a face pe oameni asemenea zeilor”(Platon)

Educaţia este un fenomen socio-uman, care asigură transmiterea acumulărilor teoretice şi

practice obţinute de omenire de-a lungul evoluţiei social-istorice pentru dezvoltarea tinerelor
generaţii în vederea formării personalităţii şi pregătirii lor pentru viaţă, pentru integrarea lor în
activităţile social-utile ca şi pentru dezvoltarea societăţii. Ea reprezintă un fenomen de o mare
complexitate, abordabil doar la scara proiecţiilor şi a realizărilor sale, în plan social-individual şi
fiind asemenea unei arte, se săvârşeşte în vederea accederii la lumea viitoare. Ea este un lucru
foarte important în viaţa unui om. In funcţie de aceasta, omul este privit şi tratat în societate într-un
anumit mod. O educaţie aleasă va avea ca rezultat o poziţie respectabilă în societate, pe când lipsa
de educaţie nu atrage după sine decât dispreţ şi o poziţie mediocră în societate.
Începe încă din primii ani de viaţă, iar prima instituţie responsabilă de educarea copilului
este familia. Se ştie că unul dintre factorii dezvoltării personalităţii unui copil este familia, factor
desprins din trio-ul “ereditate, mediu, educaţie”. Familia este cea care înglobează ereditatea şi
285
mediul, deoarece prin familie se înţelege atât bagajul genetic cu care copilul este înzestrat, cât şi
climatul în care el îşi cultivă şi îşi educă moştenirea genetică. Mediul în care copilul se naşte,
trăieşte primii şi cei mai frumoşi ani ai vieţii, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă este cel
familial, acesta fiind primul instrument de reglare a interacţiunii dintre copil, mediul fizic şi cel
social. Din cauza situaţiilor din familie: violenţă, certuri, dezorganizare, copilul începe să ascundă
adevărul, să-l denatureze uşor la început, apoi minciuna devine arma de bază. Părintele acceptă totul
cu simpatie, uneori cu indiferenţă, fără a se întreba de ce se întâmplă toate acestea, care sunt cauzele.
I se pare firesc, trece cu uşurinţă peste o minciună căreia îi va urma un întreg şir.
Tactul părinţilor în educarea copiilor de a duce o viaţă organizată şi decentă, atitudinea de
respect faţă de familie şi faţă de oameni în general, toate acestea au o influenţă puternică asupra
copiilor şi în mod special asupra laturii afective a lor, constituind baza structurii morale a adultului
de mâine. De aceea se impune colaborare strânsă şi permanentă între familie şi unitatea de
învăţământ, cercul de prieteni ai copilului şi o relaţie amicală faţă de acesta, evitând poziţia
partenerului de dominator, atotştiutor.
Odată trecută perioada copilăriei nu mai poate fi readusă în viaţa omului, iar greşelile
săvârşite acum nu mai pot fi remediate decât foarte greu, uneori deloc. Să nu uităm că eforturile
noastre au menirea să contribuie la viitorul fericit al copiilor şi, implicit al nostru ca părinţi.
Misiunea familiei în educaţia copiilor este foarte importantă în primul rând privind
dezvoltarea fizică, apoi cea intelectuală , estetică şi morală. Cunoaştem că în sânul familiei se
formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, onestitatea,
bunătatea, toleranţa etc. Vârsta fragedă pentru copii este momentul prielnic ca ei să meargă pe căile
greşite din pricina lipsei unei atente supravegheri. Strategia disciplinară corectă poate influenţa
dezvoltarea unui copil asemenea relaţiei dintre părinţi şi el. Trebuie creat un canal de comunicare
chiar din primii ani de viaţă pentru ca părinţii să poată păstra contactul şi-n adolescenţă. Măsurile de
disciplină trebuie să evolueze împreună cu creşterea copilului, dar sunt importante şi stilurile
părinteşti care influenţează interacţiunile sociale ale copilului în procesul său de maturizare. Sunt
cunoscute astfel următoarele stiluri: cel indulgent, permisiv, în care părinţii sunt mai puţin
impunători, evitând confruntările de orice fel. Acest tip de stil a arătat o creştere a creativităţii şi
originalităţii copiilor dar, din păcate a dus şi la o creştere a agresivităţii; şi stilul părintesc autoritar
care este caracterizat de comportament directiv, de reguli impuse, stricte de la care părinţii nu se
abat.
În apariţia violenţei există anumiţi factori determinanţi care ţin de mediul înconjurător (care
include atât cadrul intrafamilial, cât şi pe cel extrafamilial: strada, prietenii, şcoala, mijloacele de
transport, mijloacele mass-media).
Ca să cunoşti un copil, nu este necesar să ai o anume experienţă care să conţină rezultate
statistice. Pot fi urmăriţi factorii fiziologici, pot fi urmărite creşterea sau transformările, activităţile,
modul de a acţiona, jocul dar, cea mai bună ar fi o cercetare în direcţia fiinţei, a sufletului.
Copilul este, în primul rând, un individ care dă o semnificaţie cuvântului „eu”, adică o fiinţă
care vrea, care proiectează în afară, care afirmă dreptul său de proprietate, care se pune în cauză.
Chiar înaintea acestei perioade, care durează de la mijlocul celui de-al doilea an până la criza de la
trei ani, timp în care se organizează sentimentul de „eu”, putem considera că există în copil o forţă
progresivă care schiţează deja eul viitor. Copilul este o forţă care progresează, o mişcare înainte, un
elan diferit însă, de cel al adultului. El este, într-o anumită măsură, adultul caracterizat mult mai
mult prin voinţă decât prin putere. Adultul joacă un rol capital în preocupările copilului, este idealul
spre care acesta tinde. Copilul este un candidat la viaţa adultă. Prin forţa lucrurilor, el se află
îndepărtat de sarcinile reale, de lumea serioasă a adulţilor şi caută să pătrundă în ea cât mai bine.
Copilul este o persoană în formare. Are sentimente, dorinţe, opţiuni, înclinaţii, opinii, el se
îndreaptă pas cu pas spre vârsta adultă. Cunoştinţele, comportamentele, emoţiile, valorile pe care le
achiziţionează şi le structurează într-un mod numai al lui, sunt aceleaşi deşi, calitativ sunt altele
decât cele ale viitorului adult. El nu cunoaşte asprimea existenţei, a realităţii concrete, nici a
realităţii sociale, nu cunoaşte grija salariului zilnic, nu cunoaşte valoarea timpului. Trăieşte în el
însuşi, într-o lume artificială pe care adultul i-a construit-o. Părăsirea copilăriei aduce întotdeauna

286
regrete, căci asta înseamnă trecerea la o altă etapă a vieţii, care implică mai multe responsabilităţi.
Copilăria este vârsta confruntării cu necunoscutul, vârsta mirării şi a curiozităţii incluse în
întrebătoarele şi numeroasele sale aventuri de cunoaştere concentrate în repetatele „de ce?” şi
„cum?”, în înariparea cunoaşterii prin imaginaţie ce-l caracterizează şi îi deschide porţile
previzibilului şi ale creaţiei ca funcţie a existenţei.
Faptul că principalele trăsături ale personalităţii adultului sunt determinate nu numai de
constituţia genetică, ci de experienţele trăite de individ în primii săi ani de viaţă arată că
evenimentele copilăriei au o importanţă capitală pentru dezvoltarea armonioasă ulterioară. În
majoritatea lor, evenimentele copilăriei sunt fericite, pozitive, încurajatoare, ele dau copilului
încredere în viitor şi în cei din jur. Dacă sunt neplăcute, nefericite, inhibitive, atunci ele îl lasă să
creadă că lumea este rea şi neprimitoare sau că el, pur şi simplu, este nedorit. În fond, un copil nu
cere decât să i se respecte nevoile, care sunt relativ simple la vârsta copilăriei.
O nevoie fundamentală a copilului este nevoia de respect. Este nevoia copilului de a-l trata
ca pe o persoană adevărată. Respectul se exprimă în cuvintele şi atitudinile adultului în cele mai
diferite situaţii de viaţă.
Copilăria este vârsta speranţelor şi a visurilor, iar dacă nu sunt împiedicaţi, copiii vor învăţa
şi le vor împlini. Trebuie să le cultivăm aceste speranţe cu înţelepciune. Nimeni nu le poate garanta
viitorul, dar cel puţin, vor trăi fericiţi anii minunaţi ai copilăriei.
În rândul copiilor este des întâlnită intoleranţa care naşte violenţă, rasism, excludere,
marginalizare, atingerea drepturilor cetăţeneşti, tocmai de aceea părinţii trebuie să cunoască faptul
că toleranţa defineşte respectul libertăţii altuia, a modului său de gândire şi de comportare, a
opiniilor sale de orice natură.
Toleranţa înseamnă aprecierea bogăţiei şi a diversităţii culturilor lumii noastre, înseamnă
armonie în diferenţe. Ea este o atitudine activă generată de recunoaşterea drepturilor universale ale
persoanei, a libertăţilor acesteia, este responsabilitatea care susţine drepturile omului: pluralismul
cultural, democraţia şi statul de drept. Toleranţa se manifestă în relaţiile cu cei vârstnici sau mai
mici ca vârstă, în timpul unui dialog, în respectul faţă de sine, faţă de ceilalţi, faţă de muncă şi de
valori, în solidaritatea faţă de cei aflaţi în dificultate, în îngăduinţa şi iertarea celor care au greşit.
Respectul valorilor democratice, al drepturilor omului şi toleranţa dau copiilor şansa unei
vieţi libere şi demne, o dezvoltare armonioasă a personalităţii lor.

BIBLIOGRAFIE:
1.Ion Drăgan; Pavel Petroman; Dorina Mărgineanu,”Educaţia noastră cea de toate zilele”, Editura
Eurobit, Timişoara, 1992
2.Morand de Jouffrey, P,” Psihologia copilului”, Editura Teora, Bucureşti, 1998;
3.Debesse, Maurice, „Psihologia copilului; De la naştere la adolescenţă”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1970;

VIOLENTA IN SCOALA SI FAMILIE

Profesor Ionescu Gheorghe

Scoala Vranesti

287
 ”Violenta domestica este o amenintare sau provocare, petrecuta in prezent sau in trecut, a
unei raniri fizice in cadrul relatiei dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de
domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi insotit de intimidari sau abuzuri verbale; distrugerea
bunurilor care apartin victimei; izolarea de prieteni, familie sau alte potentiale surse de sprijin;
amenintari facute la adresa altor persoane semnificative pentru victima, inclusiv a copiilor;
furturi; controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale victimei, alimentelor, deplasarilor,
telefonului si a altor surse de ingrijire si protectie”.

Se numeste "violenta in familie" orice act vatamator, fizic sau emotional care are loc intre
membrii unei familii. Abuzul in interiorul unei familii poate lua multe forme: abuzul verbal,
refuzul accesului la resurse financiare, izolarea de prieteni si familie, amenintari si atacuri care
in unele cazuri pot duce la moartea unuia dintre parteneri. Desi pana de curand s-a presupus ca
femeia este cel mai adesea victima violentei in familiei, in urma unor cercetari s-a descoperit ca
de fapt numarul barbatilor agresati este destul de mare. Expertii care cerceteaza aceasta
problema sunt de acord ca violenta este un fenomen larg raspandit, mult mai raspandit decat
arata sondajele, pentru simplu fapt ca unele fapte nu sunt raportate politiei sau spitalelor.

Familia care constituie un teren de manifestare a violentei domestice devine mai putin
transparenta si deschisa mediului social imediat: familia largita, vecinii, prietenii, colegii. Este
evidenta izolarea sociala a acestor familii. Ele capata o stigma in ochii celorlalti si in acelasi
timp un sentiment de stigma si culpa care le face sa se izoleze.

Sotul violent nu doreste ca sotia lui sa intretina relatii sociale in cadrul carora sa-si poata
marturisi suferinta si eventual sa poata primi un sprijin.Pe de alta parte, barbatii violenti au ca
si caracteristici de personalitate lipsa abilitatilor si a bucuriei de a comunica. Pentru partenerii
violenti, a comunica, in mediul intim al caminului, devine mai mult un prilej de a-l ataca verbal
pe celalalt, in vreme ce, la locul de munca ramane o rutina de relationare superficiala cu
ceilalti, un rol jucat in limitele orelor de serviciu.

Influente asupra dezvoltarii copiilor

Functia principala a familiei, cresterea copiilor, este distorsionata cu largi si dramatice

consecinte in viitor. Perturbarea acestei functii se petrece in general, ca o stare de boala cronica
ce se acutizeaza in momentele evenimentelor de violenta. Cercetarile arata ca trauma copiilor
care cresc intr-o atmosfera de violenta, chiar daca nu ei sunt victimele directe, este mai
intensa si cu consecinte mai profunde si mai de durata decat in cazul copiilor care sunt
victime directe ale abuzurilor si neglijarii din partea parintilor (Catheline, Marcelli, 1999).

Intr-o familie bantuita de violenta, copiii cresc intr-o atmosfera in care nevoile lor de baza
(nevoia de siguranta, de viata ordonata, de dragoste) sunt profund neglijate.

Functiile parentale nu mai pot fi implinite. O mama victima a violentei sotului este mai
putin capabila sa asigure ingrijirile de baza necesare copilului (hrana, casa, igiena, haine,
sanatate fizica) sau sa-l protejeze pe acesta de raniri, accidente, pericole fizice sau sociale.
Coplesita de rusine pentru ceea ce i se intampla, de sentimentul esecului in cea mai importanta
relatie interpersonala, de teroare, de autoacuzatii (Polman,1994) femeia nu mai este capabila de
a juca nici unul din rolurile impuse de viata familiei.

In atmosfera de violenta, copilul devine cel mai adesea neglijat, expus tuturor relelor, de
fapt ramane intr-o singuratate umpluta doar de tipetele celor din jur. Aceasta situatie este
probabil si explicatia numarului mare de accidente domestice ale caror victime sunt copiii.

288
 Copiii care cresc in familii violente dezvolta comportamente si o conditie fizica ce-i face
usor de recunoscut. Ei prezinta:

• Probleme fizice, boli inexplicabile, expusi la accidente in casa si in afara casei, dezvoltare
fizica mai lenta;
• Probleme emotionale si mentale: anxietate marita, simtamant de culpabilitate, frica de
abandon, izolare, manie, frica de raniri si moarte;
• Probleme psihologice: neincredere in sine, depresie, comparare cu viata mai fericita a
colegilor;
• Probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalti, probleme
cu somnul, enurezie, batai, fuga de acasa, sarcini la varste mici, relatii pentru a scapa de acasa,
mutilare, consum de droguri si alcool, comportament defensiv cu minciuna;
• Probleme scolare - neincredere, eliminare, schimbari bruste in performantele scolare, lipsa
de concentrare, lipsa de maniere sociale;
• Identificare cu eroi negativi.

Un lucru mai putin luat in considerare pana acum este faptul ca in randul tinerilor a crescut
fenomenul sinuciderii, a tentativelor de suicid si ca pe primul loc in randul cauzelor se afla
climatul familial deteriorat si slaba comunicare in cadrul familiei Numarul mare de copii
victimizati in familie dar si violente crescute intre concubini, care in prezent, potrivit legislatiei in
vigoare, nu beneficiaza de statutul de "familie".

Cu cine puteti discuta?

• Unde puteti merge pentru sprijin si sfaturi daca sunteti implicata intr-o relatie violenta?
• Daca ati fost victima unei violente este bine sa stiti ca exista anumite organizatii care va
pot acorda sprijin.
• Refugiile ofera protectia in caz de urgenta si adapost temporar, sfaturi, informatii si o
serie de alte servicii pentru femeile si copii care fug de violenta.
• Serviciile sunt confidentiale si complet gratuite.

Politia

• Violenta domestica reprezinta un domeniu care este considerat de politie ca fiind o

problema foarte grava.
• La politie veti gasi atat intelegere cat si ajutor si sfaturi practice.
• Puteti cere sa vorbiti cu o femeie politist si daca doriti vi se poate acorda ajutor pentru a
merge la o unitate sanitara sau la un loc de refugiu.

Politistii recomanda victimelor ca, in momentul in care conflictul devine acut, sa stea cit mai
aproape de usa. Daca sint lovite, este bine ca victimele sa strige dupa ajutor si sa paraseasca
locuinta. De asemenea, este binevenit sprijinul unui vecin de incredere care, atunci cind aude
strigatele de ajutor, sa cheme Politia.

Politistii au dreptul si obligatia sa intervina in orice caz de violenta in familie sesizat, chiar daca usa
locuintei in care se aud tipetele nu este deschisa. Cei care sosesc la fata locului trebuie sa
intocmeasca proces-verbal de constatare, sa asculte partile implicate in conflict, sa ia declaratii ale
martorilor si sa indrume victima catre Serviciul Medico-Legal si spre adapostul cel mai apropiat. Ei
nu vor pleca fara a se asigura ca violenta nu se va repeta.

289
Specialistii spun ca nu victima este vinovata de producerea violentei si ca asemenea fapte sint
ciclice. Odata ce prima violenta s-a produs, este putin probabil ca agresiunile vor inceta.

In privinta copiilor din aceste familii, chiar daca nu sunt loviti de agresor, simplul fapt ca sunt
martori la violenta le poate afecta dezvoltarea fizica si psihica, cu traumatisme adeseori ireversibile
asupra lor. Copiii care traiesc in medii acut violente dezvolta in mai mare masura comportamente
agresive, uneori delincvente, cum ar fi consumul ilicit de droguri, aderarea la gasti de cartier,
abandoneaza in mai mare masura scoala iar ca adulti devin, in majoritatea cazurilor, agresorii
propriilor lor familii.

Violenta in familie reprezinta o serioasa problema de sanatate publica, agresiunile impotriva femeii
consituind o importanta cauza de deces si incapacitate de munca, la fel de grava ca si cancerul, care
afecteaza sanatatea intr-o masura mult mai mare decit accidentele de munca si malaria la un loc.

Alte consecinte ale fenomenului sint cele de ordin psihologic, precum sinucidere, probleme de
sanatate mintala sau reactiile neasteptate ale copiilor care asista la acte de violenta. Pina in anul
2002, in Romania nu exista in cadrul legislativ nici o referire cu privire la acest fenomen. In Codul
penal romanesc nu erau prevazute articole prin care violenta in familie sa fie incriminata si
pedepsita, fiind prezazute articole prin care se pedepseau actele de violenta in general. Din
noiembrie 2002, au fost facute modificari in Codul penal, actele de violenta domestica fiind
pedepsite.
Problema violentei in familie a atins cote alarmante, majoritatea evenimentelor de acest fel fiind
inregistrate in familiile sarace, dar fara sa fie excluse radical din familiie instarite de intelectuali.

MOTIVELE VIOLENŢEI ÎN ŞCOLI – PRIMII PAŞI ÎN

SOLUŢIONAREA CONFLICTELOR ŞCOLARE

Inst. MANOLE ANGELA

Şcoala ,,George Topârceanu”- Mioveni

Pentru a înţelege actele de violenţă în şcoli este mai mult decât important să cunoaştem
motivele care duc la declanşarea acestora. De multe ori copilăreşti pentru un adult, motivele
violentei fizice sau verbale în mintea unor adolescenţi sunt grave, ceea ce îi face să reacţioneze în
funcţie de felul în care concep o anumită situaţie sau în funcţie de nivelul de educaţie primit. În
urma unor studii realizate de specialiştii în domeniu şi în urma declaraţiilor elevilor din diferite
şcoli, elevii-problemă sunt aceia care au dificultăţi în comunicarea cu părinţii sau aceia care provin
din familiile în care predomină climatul conflictual. Anturajul este, de asemenea, unul dintre
motivele conflictelor şcolare. Marea majoritate a elevilor se afliliază unor grupuri şi copiază
comportamentul şi felul de a acţiona al partenerilor. Chiar dacă există anumite acţiuni pe care nu le
consideră adecvate, elevii acţionează în funcţie de comportamentul întregului grup, de teama de a nu
fi daţi la o parte. Dorinţa de a ieşi în evidenţă, teribilismul vârstei, nevoia de a se face cunoscuţi sunt

290
alţi factori de violenţă în rândul elevilor. Toate aceste acte agresive influenţează negativ sistemul
educaţional.
Violenţa fizică este o problemă de actualitate atât în rândul cadrelor didactice cât şi în rândul
elevilor care învaţă în şcolile româneşti. Pentru soluţionarea problemelor conflictuale există
numeroase metode, mai mult sau mai puţin folositoare în funcţie de gravitatea situaţiei. Medierea
conflictelor şcolare este un procedeu care constă în soluţionarea disputelor prin intervenţia unei
persoane neimplicate în conflict. În cadrul şcolilor, această procedură trebuie urmată de un psiholog
sau de un consilier pedagogic.
Echilibrarea intereselor poate diminua riscul apariţiei conflictelor şcolare prin acordarea
aceluiaşi statut ambelor persoane participante la conflict. În acest sens, soluţionarea problemei este
mult mai simplă, iar conflictul poate fi stins mai uşor.
Corectarea climatului conflictual în familie reduce numărul elevilor-problemă, principalii
„suspecţi” în declanşarea actelor violente.
Realizarea unui echilibru al statutului elevilor în şcoala- prin această procedură fiecare elev
învaţă că este egal în drepturi indiferent de situaţia financiară sau de statutul social al părinţilor.
Soluţionarea conflictelor prin mediere este o procedură larg răspândită - mai larg decât s-ar crede.
Ea este folosită în cazul disputelor de familie sau maritale ca mediere la divorţuri sau moşteniri, în
domeniul justiţiei penale ca mediere între autori şi victime, în domeniul mediului ambiant, în
politica comunală sub forma unor "mese rotunde" sau în şcoli, sub forma unor programe de
soluţionare a conflictelor între elevi.
Modelul de mediere a conflictelor dintre elevi, procedură răspândită între timp în multe şcoli, este o
metodă eficientă de soluţionare a conflictelor sociale ce apar zilnic între copii şi tineri. Acest model
urmează aceleaşi principii ca şi celelalte proceduri de mediere:
• • se bazează pe voluntariat;
-
• sunt prezente atât cele două părţi implicate în conflict, cât şi o persoană terţă nepărtinitoare;
• soluţia trebuie negociată cu multă răspundere şi înregistrată în scris.
În acest caz este însă deosebit de important faptul că nu profesorii sunt cei care mediază, ci
elevii; aceşti elevi-mediatori vor încerca să se ocupe de acest conflict imediat după izbucnirea lui, în
pauze sau în orele de după debutul acestuia. Iniţiatorii procesului de mediere vor încerca "să ofere
părţilor conflictuale posibilitatea de a se împăca şi de a începe de la zero".
În ceea ce priveşte calitatea acestui model de educaţie întru asumarea răspunderii, el este un
lucru deosebit de benefic. Elevii se deprind cu regulile conflictului şi învaţă că trebuie să-şi asume
răspunderea. În acest sens, conflictele nu mai sunt soluţionate "de sus", printr-un ordin, sau chiar
reprimate, ci detectate şi încadrate unui proces de soluţionare. Acest program este aşadar o
procedură cu o structură transparentă, uşor de învăţat, ale cărei beneficii s-au dovedit în practică .
Preocuparea cu conflictele trebuie însă să depăşească graniţele programelor de mediere.
Aceste proceduri, mai degrabă limitate în ceea ce priveşte timpul, personalul şi locaţia, de
soluţionare constructivă a conflictelor sunt pe deplin justificate, ele trebuie însă completate de alte
metode, pe termen mediu, ce vizează societatea şi sfera regională, şi lung, ce vizează sfera ecologică
şi globală.
Aceste programe trebuie integrate în contexte ce implică întreaga societate, şi mai ales în
organizaţii şi instituţii. Astfel, în şcoli, trebuie să existe de ex., pe lângă programele de mediere a
conflictelor ce au ca obiect indivizii, şi concepte de dezvoltare la nivelul organizării şcolilor şi de
reformă şcolară, pentru a crea aici condiţiile proprii pentru schimbările dorite.

Bibliografie:
Chelcea,S., Metodologia cercetării sociologice: metode cantitative şi calitative, Editura Economică
Bucureşti, 1998
Holban I., Cunoaşterea elevului – o sinteză a metodelor, EDP, Bucureşti, 1978
Mucchielli A., Arta de a comunica , Editura Polirom, Iaşi

291
 Necula A., Manual de psihologie socială, Editura Polirom , Iaşi, 2004
Vlăsceanu M., Psihologia organizaţiilor şi conducerii, Editura Paideea,Bucureşti, 1993
Zlate M., Tratat de psihologie organizaţional-managerială, Editura Polirom, Iaşi, 2004

VIOLENTA IN MEDIUL ŞCOLAR

Prof. Marinescu Marinela

Liceul de Artă „Dinu Lipatti”

Violenta este una din marile probleme ale lumii contemporane. Presa scrisa sau audio
vizuala, informeaza in permanenta cu privire la diverse manifestari ale acestui fenomen.
Violenta in mediul scolar este un fenomen destul de complex, cu o diversitate de forme de
manifestare care justifica folosirea terminologiei specializate, rafinate: astfel scoala este spatiul de
manifestare a conflictului intre copii si intre adulti-copii, iar raporturile de forta sau planul in care se
consuma conduitele ofensive(verbal, actional, simbolic) sunt variabile importante in intelegerea
fenomenului. De aceea cand vom folosi notiunea mai generala de „violenta” vom desemna orice
comportament al carui scop este prejudicierea sau distrugerea victimelor.
In orice atac agresiv vom regasi apelul la forta pentru transformarea unui individ in
instrument in folosirea personala, precum si apelarea la violenta pentru inlaturarea/devalorizarea
semenului, perceput ca adversar.
Revenind la aspectul complexitatii si diversitatii violentei scolare vom ilustra aceste caracteristici
apeland la cateva tipologii care permit sublinierea specificului acestui fenomen. Astfel, in functie de
planul de manifestare al atacului, corelat cu tipul de prejudiciu adus victimei, se poate discerne intre
violenta fizica si violenta psihologica verbala.
Efectele violentei fizice vizeaza atat sanatatea si integritatea corporala a victimei, cat si
evolutia sa psihologica: in plan cognitiv, autoperceptia negativa,i ar in plan emotional teama,
depresie.
Violentele verbale, psihologice afecteaza in principal stima de sine: victimele se simt devalorizate,
isi pierd increderea in posibilitatile proprii, devin onxioase.
Un studiu britanic a ajuns la concluzia ca in fiecare an 10 elevi au tentative de suicid
determinat de actele de violenta de la scola, acelasi studiu mai arata ca 80% dintre victimele
violentelor considera violenta verbala mai stresanta decat atacurile fizice (cu o distributie interasanta
a raspunsurilor dupa variabila „sex”, fetele considera atacurile fizice mai stresante, in timp ce baietii
se tem mai mult de violentele verbale); iar 30% din victime afirma ca agresiunile le afecteaza
capacitatea de a se concentra asupra sarcinilor scolare.
O alta tipologie a conduitelor de violenta in scoala, care combina mai multe criterii – planul
agresiunii, verbal/fizic, gradul de deschidere, directa/indirecta si tipul de implicare a agresorului
activa/pasiva – a fost realizata de J. Hebert (1941) si include:
• agresiuni active fizice directe: lovirea unui coleg;
• agresiuni active fizice indirecte: lovirea unui substituit al victimei;
• agresiuni active verbale directe: injura, ameninta;
• active verbale indirecte: calomnia;
• agresiuni pasive fizice directe: impiedicarea producerii unui comportament al victimei;
• fizice indirecte: refuzul de a realiza o sarcina, de a da curs unei rugaminti;
• agresiuni pasive verbale directe: refuzul de a vorbi;
• agresiuni pasive verbale indirecte: negativism.

292
Tipologia pe care o vom analiza in continuare surprinde specificul violentei in scoala, incercand sa
determinam ce rol are functionarea scolii ca institutie educativa, in etimologia tuturor formelor de
violenta descrise; in asamblul conduitelor de violenta intr-o scoala se poate deosebi o violenta
institutionala si o violenta non-institutionala .

Vom prezenta aceste tipuri de violenta dupa care vom incerca sa determinam daca si ce
relatie exista intre ele.
Violenta institutionala – decurge chiar in functiunea scolii. Violenta scolara poate fi
interpretata ca violenta institutionala ca atare, in sensul ca prejudiciul si suiferinta se realizeaza prin
intermediul regulamentelor scolare, ele decurg din structurile organizationale si din raportul de
putere instruita.
In acest context de exemplu, etichetarile, discriminarile, injuriile, atitudinile ironice ale unor
profesori, anumite metode sau proceduri de orientare scolara, caracteristice unor probe de evaluare,
toate acestea reprezinta forme de violenta.
Pentru a intelege resorturile si efectele violentei institutionale, devine foarte important
studiul reprezentarilor elevilor asupra fenomenului de violenta intrucat marturiile cu privire la
violenta scolara au un puternic caracter subiectiv: cu alte cuvinte trebuie sa ne raportam permanent
la conceptul de violenta resemtita si subiectiva.
Intre principalele surse ale violentei institutionale putem enumera:
• Conceptia si realizarea relatiei pedagogice exclusiv ca relatie de putere, se defineste prin
dinamica, profesorul domina elevii, elevii se lasa dominati.
Puterea profesorului este legitima institutionala decurge din statutul sau si se manifesta in plan
normativ, actional si axiologic. Raportul de putere dintre profesor si elev creaza tensiuni intre cele
doua parti, iar nervozitatea si stresul generat astfel devin elemente constitutive ale vietii scolare,
reprezentand o forma de violenta. Distanta intre conceptia profesorilor si cea a elevilor cu privire la
relatia pedagogica, face ca aceasta sa devina o sursa de frustrare si violenta in scoala. In viata
scolara frustrarea provine din opozitia intre asteptarile profesorilor si elevilor cu privire la relatia
pedagogica.de subordonare si obedienta, este din punct de vedere psihomaletic o „relatie oedipiana”
deoarece presupunerepresiunea din partea educatorului. Drept care elevii vor percepe scoala ca pe o
institutie totalitara d4e tip frustrant.
• Decalajul intre aspiratiile/valorile elevilor si oferta/practica scolara, vizibil la urmatoarele
paliere:
Atitudinea profesorilor fata de elevi, pe de o parte, elevii vor sa fie tratati ca
fiinte mature, responsabile, pe de o alta parte, profesorii isi percep elrvii ca fiind dependenti de
stiinta lor;
Tipul de disciplina - elevii doresc un stil al disciplinei scolare bazat pe negociere, care sa tina cont
de capacitatea lor de autodirijare in timp ce profesorii prefera stilul bazat de supraveghere si control
excesiv;
Tipul de valori – elevii valoreaza aspectul practic al unui profesor si utilitatea imediata a
cunostintelor, ei cred ca trebuie sa isi asume o pozitie activa pe piata muncii si valorizeaza puternic
profesia, profesorii valorizeaza inastructia scolara, cultura si moralitatea;
Tipul de profesor – elevii isi doresc profesori intelegatori, apropiati, deschisi la dialog, empatici,
capabili sa personalizeze relatia pedagogica; profesorii isi doresc elevi linistiti si conformisti.
Trebuie remarcat faptul ca forma de violenta cea mai frecvent evocata de profesori este
zgomotul produs prin comunicarea neautorizata intre elevi, elevii percepand lipsa de comunicare ca
fiind principala forma de violenta a profesorilor fata de elevi, alaturi de nedreptatea si lipsa de
intelegere.
Alaturi de aceste forme de violenta institutionala, psihologica exista si forme de violenta fizica fata
de profesori, cu aceasta precizare ne apropiem de incercarea de a explica ce tip de relatie exista intre
violenta institutionala, care este in mare parte, violenta subiectiva si violenta non-institutionala, care
include numai conduitele de violenta intre elevi si nu are aparent nici o legatura cu profesorul si
contextul educativ. Intr-o mare masura, cele doua forme de violenta coexista, au dinamica proprie,

293
alimentata de cauze specifice, asfel violenta institutionala poate contribui la cresterea violentei non-
functionale, cel putin din doua motive
In primul rand asa cum arata Debarbieux (1991), toate violentele obictive, vizibile apar ca
raspuns la cele subiective, violenta institutionala potentiaza violenta non- institutionala, creand
frustari, pregatind starea psihologica de trecere la act coborand pragul delincvential. De exemplu
nedreptatea sau etichetarile profesorilor pot avea mai multe efecte posibile: fie o reactie violenta a
victimei fata de profesor ( aici ne aflam pe terenul non-institutional), fie o conduita de vandalism, fie
o conduita de evaziune.
In al doilea rand existenta si aplicarea consrangerilor de catre profesor dau ocazia elevilor sa
deprinda, prin observarea unui model, exact genul de conduita prohibita de catre profesor prin
normele/regulile scolare.
De asemenea reputatia de elev violent, cu probleme de comportament, poate compromite prin
efectul Oedip, relatia pedagogica cu educatorul, acesta din urma recurgand la o serie de forme de
violenta institutionala(comunicare restransa doar la mesajul instructiv, control excesiv, pedepse
disproportionate in raport cu conduita), pentru a preveni incidentele cu un astfel de elev.
Ambele tipuri de violenta sunt determinate de factori comuni, printre care cei mai importanti
sunt:
• Abundenta de modele de conduita agresiva din mass-media. Tot mai multi psihologi si sociologi
sunt de acord ca scenele agresive, continute pe programele tv. si cinematografice pot constitui
factori incitativi, care faciliteaza realizarea actelor agresive;
• Marimea scolii si suprapopularea ei. Cu cat scoala este mai mare cu atat scade posibilitatea unei
supravegheri eficiente;
• Esecul scolar. S-a demonstrat ca rata violentei scolare creste proportional cu indicele de esec.

BIBLIOGRAFIE:
Salavastru, D., Violenţa în mediul şcolar, în Ferreol, G., Neculau, A. (coord.), Violenţa – Aspecte
psihosociale, Iaşi, editura Polirom, 2003, p.119-137
1. Laurenţiu Şoitu, Cornel Hăvârneanu, „Agresivitatea în şcoală” – Iaşi, Institutul European, 2001;

VIOLENŢA – UN OBSTACOL ÎN CALEA EDUCAŢIEI

Inst. Matache Otilia

Şcoala cu clasele I-VIII Oarja

Şcoala - arăta Jean Marc Nollet, ministrul pentru copii ( Comunitatea Franceză din Belgia) -
este un mediu viu, ea nu trebuie să fie nici fortăreaţă, nici sanctuar, ci un loc al emancipării, în
contact cu viaţa reală. De aceea, şcoala are ca sarcină să promoveze încrederea în sine şi dezvoltarea
personală a tuturor copiilor, să-i încurajeze în procesul de asimilare a cunoştinţelor şi deprinderilor
necesare rolului lor activ în viaţa economică, socială şi culturală şi să-i pregătească să devină
cetăţeni responsabili, care să contribuie la dezvoltarea societăţii democratice, pluraliste, deschise
altor culturi. Ca atare, şcoala nu este numai un loc al transmiterii, construirii, reconstruirii
cunoştinţelor ci, înainte de toate, un forum al socializării şi deschiderii către lume.
Şcoala, nemaifiind considerată “nicio fortăreaţă şi niciun sanctuar”, ci un forum al
socializării, un spaţiu deschis lumii exterioare, asimilandu-i tensiunile, trebuie văzută ca un spaţiu de
manifestare a violenţei.

294
 “Cu ce forme de violenţă ne întâlnim în şcoală?”, “Care sunt cauzele care determină violenţa
şcolară?”, “De ce unii copii adoptă modalităţi de comportament violent în relaţiile lor cu colegii, cu
prietenii, cu cadrele didactice, cu părinţii?”, “De ce unele cadre didactice instituie relaţii de putere,
exprimate prin violenţă la adresa elevilor?”- sunt doar câteva din întrebările la care trebuie să găsim
răspunsuri pentru a asigura în şcoli un climat pozitiv şi pentru a ţine sub control violenţa
interpersonală.
Violenţa în şcoală cuprinde orice formă de manifestare a unor comportamente precum
violenţa verbală şi psihologică (poreclire, tachinare, ameninţare, hărţuire); violenţa fizică;
comportamente care intră sub incidenţa legii, ofensa adusă statului, autorităţii cadrelor didactice;
alte tipuri de comportament deviant în relaţie cu şcoala. Violenţa în şcoli este, se pare, un aspect
neglijat, dar într-o creştere de amploare. Astfel, apare nevoia de cunoaştere a dimensiunii acestei
probleme, formele de manifestare şi cauzele apariţiei/intensificării acestui fenomen, precum şi
necesitatea elaborării unor strategii de prevenire şi ameliorare.
Violenţa şcolară nu este un fenomen nou, dar, în trecut, ea s-a manifestat mai degrabă în
spaţiul relativ autonom al şcolii; actualmente, lumea şcolii a căpătat permeabilitate crescută, ca şi
transparenţă instituţională, asimilând tensiunile şi dificultăţile cu care se confruntă societatea
contemporană. În şcoli a existat dintotdeauna violenţa, totuşi acest fenomen este acum mai vizibil.
În conformitate cu diferite studii, violenţa în şcoli este un tip particular de violenţă în
instituţii, care poate lua următoarele forme:
- pedeapsă fizică;
- restricţie fizică;
- constrangere solitară şi orice formă de izolare;
- obligaţia de a purta vestimentaţie distinctivă;
- restricţii alimentare
- restricţii sau refuzul de a avea contacte cu membrii familiei sau cu prietenii;
- abuzul verbal şi sarcasmul.
O definiţie operaţională a violenţei în şcoli este orice formă de manifestare a unor
comportamente precum:
- exprimare inadecvată sau jignitoare cum ar fi: tachinare, poreclire, ironizare, imitare,
ameninţare, hărţuire;
- bruscare, împingere, lovire, rănire;
- comportament care intră sub incidenţa legii;
- ofensa adusă statului/autorităţii cadrului didactic (limbaj sau conduită ireverenţioasă faţă de
cadrul didactic);
- comportament şcolar neadecvat: întârziere la ore, părăsirea clasei în timpul orei, fumatul în
şcoală şi orice alt comportament care contravine flagrant regulamentului şcolar în vigoare .
Educatorii controlează din ce în ce mai dificil impactul pe care violenţa şcolară o are asupra
climatului şcolar, iar praxisul educativ tradiţional nu mai este suficient pentru practicarea rolului
profesional al educatorilor, constrânşi din ce în ce mai mult să asimileze informaţii privind
gestionarea conflictelor şi utilizarea strategiilor de rezolvare a problemelor manifestate în spaţiul
şcolar.
Un rol important pentru adaptarea/inadaptarea şcolară a copiilor şi pentru succesul sau eşecul
lor şcolar, precum şi pentru apariţia sau prevenirea manifestărilor de violenţă îl are statutul
socioprofesional şi cultural al familiei, dependent, la rândul său, de nivelul de educaţie.” Pe măsură
ce distanţa dintre stilul educativ al şcolii şi cel din familie creşte, rezultatele şcolare devin tot mai
slabe”. (B.Berbestein-Langage et classes sociales, Paris 1990)
Factorii care influenţează comportamentul în mod negativ:
- dezechilibrul între autoritatea exagerată a tatălui şi afecţiunea prea mare din partea mamei;
- nivelul scăzut al autocontrolului;
- un orgoliu exagerat;
- anturajul, teribilismul, o slabă reprezentare a valorilor sociale.
Factorii care influenţează în mod pozitiv comportamentul:

295
 - asumarea responsabilităţii faţă de faptele sale;
- provenienţa dintr-o familie organizată;
- situaţia materială bună;
- disponibilitatea minorului pentru schimbarea în bine.
Putem vorbi despre violenţă între copiii din învăţămantul primar?
Desigur! Mai ales în pauze! Dacă formele mai uşoare care ţin de domeniul violenţei
verbale(ironii, tachinări) sunt considerate comportamente specifice vârstei şi sunt acceptate, ce
facem când diferitele forme de manifestare a violenţei devin “obişnuinţe”, când copilul dezvoltă un
comportament şcolar neadecvat?
Se impune asigurarea unui climat social mai bun în şcoli prin formarea unor comportamente
nonconflictuale şi dezvoltarea de abilităţi sociale care să evite generarea situaţiilor de violenţă.
Elevii trebuie implicaţi activ în soluţionarea conflictelor (ex: Stabiliţi împreună o parolă pe care să o
folosiţi ori de câte ori intervine o situaţie tensionată între colegi! Notaţi de cate ori este folosită într-
o zi/săptămană! S-a schimbat ceva in comportamentul vostru?). Învăţătorul şi elevii stabilesc
împreună reguli de comportare care pun accentul pe asumarea responsabilităţilor (Respectă ca să fii
respectat!, Ascultă-l pe cel care vorbeşte!) iar părinţii sunt bineveniţi în şcoală oricând.
Întalnirea de dimineaţă, când elevii pot supune dezbaterii colective situaţii de violenţă
verbală/conflictuale, observate în şcoală/pe stradă/în familie, îi poate ajuta să-şi controleze propriul
comportament. Ei au nevoie de sprijin, încurajare, au nevoie să li se amintească şi să fie ajutaţi să
respecte regulile. Trebuie să existe întotdeauna o doză de consecvenţă!
Responsabilizarea elevilor pentru menţinerea în bună stare a claselor şi a locurilor de joacă,
rezolvarea prin mediere a conflictelor dintre elevi, gestionarea eficientă a comportamentelor
elevilor, afişarea unor mesaje sociale legate de violenţa în şcoli sunt câteva din activităţile
desfăşurate de către cadrele didactice.
Un singur cuvânt, poate salva o prietenie!
Copiii învaţă bunătatea de la natură, iar răutatea de la oameni! (N.Iorga)
Când îţi ceri scuze dovedeşti putere şi înţelepciune!
Orice copil are dreptul de a fi protejat împotriva violenţei!
Programele de consiliere de familie trebuie să reliefeze faptul că comportamentul copilului la
şcoală este o extensie a disciplinei pe care a învăţat-o acasă. Ca palmele sau orice altă formă de
violenţă să nu devină principala modalitate de rezolvare a conflictelor pentru un copil, nici părintele
nu trebuie să aplice pedepse fizice.
Încurajaţi buna purtare a copilului, fiţi pozitivi şi oferiţi idei!
Explicaţi copilului de ce trebuie să respecte regulile şi pe cei din jur!
Luând ca reper începuturile institutionale ale şcolii publice în spaţiul românesc, atât violenţa
fizică, cât şi cea verbală îşi găsesc ilustraţii literare celebre. Numai rememorând amintirile din anii
de învăţătură a lui Ion Creangă cu ai săi nelipsiţi ”Calul Bălan” şi “Sfântul Nicolai” sau renumitele
metode pedagogice aşa zis intuitive şi formele de adresare deloc ortodoxe (“măi, prostovane!”) ale
“Unui pedagog de şcoală nouă”, a lui I. L.Caragiale, putem constata că pedepsele fizice, cele verbale
sau umilinţele nu i-au ocolit pe elevii care nu prea aveau drag de învăţatură sau pur şi simplu pe cei
neastampăraţi.
Dacă ne gândim mai bine, spunem mereu că binele învinge totdeauna răul, dar oare în
basmele copilăriei lupul cel rău care a comis “ fapte de violenţă” la adresa iezilor nu a fost pedepsit
tot violent? Cum putem învăţa să fim toleranţi? Se spune: bine faci, bine găseşti! Dar de multe ori
“binele” îl găseşti nu la cel căruia i-ai făcut bine, ci la cine nu te aştepţi! Cred că cel mai corect ar fi
ca elevul să fie pus cât mai des în situaţia de a expune propria soluţie de rezolvare a situaţiilor de
violenţă, de a conştientiza urmările unei astfel de situaţii .
“Esenţa problemei nu este ce fel de plan şcolar faci, ci ce fel de persoană eşti!” (Rudolf
Steiner)
Învăţătorul timpurilor moderne este partenerul elevilor, se comportă într-o manieră
interactivă, fiind un mediator al procesului de învăţare şi formare a viitorului “om” (elevii sunt

296
gânditori care elaborează teorii asupra lumii), caută punctul de vedere al elevului cu scopul de a
înţelege percepţiile sale curente şi a le folosi în acumularea cunoştinţelor viitoare.
Concentraţi-vă asupra unicităţii fiecărui elev! Lăudaţi aspectele pozitive şi ignoraţi-le pe
cele negative!
Iniţierea de concursuri între clase, spectacole, scenete, vizând prevenirea violenţei, precum
şi activităţi de tipul “săptămana toleranţei în şcoală” sau crearea unor situaţii care au drept scop
dezvoltarea abilităţilor de comunicare în rezolvarea de conficte, pot fi doar câteva din activităţile
propuse pentru anihilarea violenţei de orice gen.
Să nu uităm!
Omu-i precum copacul: când de mic se strâmbă, anevoie se mai îndreaptă!

BIBLIOGRAFIE:
1. Neamţu Cristina - Conduite agresive în şcoală în Soitu L., Hovarneanu C. – Agresivitatea
în şcoală, Iaşi, Institutul European, 2001.
2. M. Balica – Perspective asupra dimensiunii de gen în educaţie, Institutul de Ştiinţe ale
Educaţiei, Unicef Bucureşti, 2004.
3. Neamţu Cristina – Devianţa şcolară. Ghid de intervenţie în cazul problemelor de
comportament ale elevilor, Iaşi, Editura Polirom, 2003.
4. Ferrol G., Neculau A. – Violenţa. Aspecte psihosociale, Iaşi, Editura Polirom, 2003.

MIJLOACE INFORMATICE PENTRU DIMINUAREA

VIOLENTEI IN SCOLI

Prof. TUDORACHE ANTONELA

SCOALA BADICENI - MALURENI
JUDETUL ARGES

Care sunt cauzele violentei si cum poate fi ea atenuata prin educatie?

Cum influenteaza explozia mijloacelor de informare dezvoltarea personalitatii tinerilor?
Pot fi folosite aceste mijloace in prevenirea si combaterea violentei?

Cu ocazia celei de a 13-a editii a Forumului National de Dezbateri ARDOR, SIVECO

Romania a intreprins in randul participantilor - elevi membrii ai cluburilor de dezbateri din intreaga
tara, profesori si arbitrii de dezbatere - un sondaj cu privire la fenomenul violentei din scoli.
Scopul urmarit a fost acela de a identifica principalele cauze generatoare de violenta, cat si
modalitatile cele mai eficiente prin care mijloacele informatice pot fi utilizate in combaterea acestui
fenomen.
Profund implicata in problematica educationala din Romania prin proiectele informatice pe care le
desfasoara, compania SIVECO Romania este constant preocupata de fenomenul violentei din scoli,

297
alaturandu-se eforturilor tuturor celor care-si asuma dificila sarcina de a-i descoperi cauzele si a-i
contracara efectele: institutiile statului, ONG-urile, mediul de afaceri. Acest studiu este o continuare
fireasca si necesara a unui demers inceput cu multi ani in urma si care se subscrie misiunii declarate
a companiei de promovare constanta a educatiei. In aceeasi idee, parteneriatul dintre SIVECO
Romania si ARDOR se bazeaza pe valori comune, pe convingerea ca dialogul rational argumentat
reprezinta cel mai pretios castig al civilizatiei si garantia dezvoltarii armonioase a unei societati.
„Evolutia informatica si generalizarea utilizarii curente a Internetului au facut posibil accesul facil
la informatie pentru toate categoriile de public. Aceasta deschidere fara precedent in Romania sub
aspectul circulatiei informatiei nu este, insa, lipsita de riscuri. 85% dintre respondenti fac legatura
intre lipsa de educatie si prezenta violentei in scoli. Ne propunem, astfel, promovarea unei educatii
generatoare de progres si inhibatoare a violentei. Prin studiile pe care le-am demarat, SIVECO
Romania atrage in mod responsabil atentia asupra nevoii de discernamant in folosirea mijloacelor
informatice in sistemul educational”, declara Anca Crahmaliuc, Marketing Manager la SIVECO
Romania.
Problema violentei a capatat mai multa gravitate pentru societatea civila odata cu mediatizarea ei tot
mai intensa. De altfel, 79% dintre respondentii chestionarului afirma ca receptioneaza informatii
referitoare la violenta in scoli prin intermediul televizorului.
Conflictele din scoli sunt tot mai des mediatizate in presa, la televizor, radio sau pe Internet.
Intrebarea foarte pertinenta pe care participantii la Forumul ARDOR si-au pus-o este cat de real este
acest fenomen si daca reprezinta cu adevarat un motiv de ingrijorare pentru intreaga societate civila.
Studiul releva ca societatea civila a devenit mult mai constienta de pericolul extinderii acestui
fenomen (92%), dar ca exista mai multe modalitati in care situatiile conflictuale pot fi combatute, iar
scoala - respectiv educatia, este unul dintre cele mai importante.
Astfel, in mod foarte imbucurator, peste 73% dintre ei vad in scoala un mediu capabil sa indeparteze
elevii de fenomenul violentei si sa-i fereasca de contactele cu situatiile conflictuale.
„Scoala ar trebui sa ofere un climat psiho-social stabil, incercand sa evite tensiunile de orice fel.
Elevilor ar trebui sa li se explice ca cel mai bun mod de rezolvare a problemelor este de a discuta,
de a dezbate, si, in nici un caz, de a apela la violenta”, este de parere unul dintre respondentii la
studiu.
Conform rezultatelor sondajului, responsabilitatea pentru propagarea violentei, sub toate formele ei,
este impartita intre: strada (75%), mediul familial (54%), mass-media (23%) si scoala (21%).
Intre factorii care contribuie la crearea unui context favorabil violentei, cel mai vehiculat este
anturajul. Sondajul releva ca, majoritar, actele de violenta pot fi puse pe seama unui anturaj
nepotrivit, generator de comportamente deviante.
Un alt element favorizant pentru actele de violenta este lipsa de educatie (85%).
„Lipsa de educatie genereaza un comportament primar, brutal, lipsit de respect si conduce la
violenta”, este de parere un respondent al studiului.
„In momentul in care in educatia unui adolescent se gasesc lacune, acesta devine influentabil si, de
cele mai multe ori, aceasta se transforma in violenta. Elevii ar trebui invatati sa comunice”,
considera un alt respondent in timp ce alt raspuns ne arata ca „educatia permite sublimarea
impulsurilor violente, conducand la insusirea unor valori umaniste”.
Rezultatele studiului indica o inclinatie sporita spre violenta cu precadere in cazul elevilor provenind
din medii familale defavorizate. Comportamentul parintilor are, statistic, o influenta extrem de
puternica asupra nivelului de agresiune manifestat de copii.
Preocuparea specialistilor SIVECO Romania s-a indreptat si spre zona de utilizare a mijloacelor de
informare. In acest sens, sondajul si-a propus sa surprinda opinia publicului cu privire la necesitatea
folosirii mijloacelor informatice in scopul diminuarii violentei.
Din acest motiv, SIVECO Romania trateaza responsabil orice aspect legat de combaterea violentei
printr-o educatie sanatoasa a tinerilor.
Intrebati cum considera ca ar trebui folosite mijloacele informatice pentru diminuarea violentei in
scoli, majoritatea respondentilor considera ca informarea realista a elevilor ii poate ajuta pe acestia

298
sa constientizeze efectele negative pe care incurajarea si participarea la acest fenomen il au asupra
tuturor partilor implicate si, mai ales, asupra lor.
22,22% considera ca mijloacele informatice ar trebui utilizate in asa fel incat sa implice intensiv
elevii in diverse proiecte si activitati cu scopuri educationale, indepartandu-i astfel de tentatiile
negative si posibil generatoare de violenta.
In proportie de 19,44%, conceptia in utilizarea mijloacelor informatice atribuie acestora un scop pur
educativ, in vreme ce 13,89% dintre respondenti vad in ele adevarate mijloace de comunicare,
educare si exprimare a personalitatii tinerilor.
„Expunerea la violenta poate avea consecinte serioase asupra copiilor de orice varsta. Aceasta
realitate, confirmata si de studiile realizate, reclama o abordare cat se poate de realista a factorilor
care influenteaza comportamentul violent. Rezultatele obtinute ne arata ca scoala reprezinta un
mediu ce poate corecta si preveni fenomenul violentei, prin utilizarea mijloacelor informatice in
scopul atragerii elevilor catre educatie si cultura si a indepartarii lor de factorii posibil generatori
de violenta”, afirma Anca Crahmaliuc, Marketing Manager la SIVECO Romania.

COMBATEREA VIOLENTEI

Şufariu Mireala, CCD Argeş

Şufariu Narcis, LPS Piteşti

Violenţa poate fi întâlnită practic oriunde. Dacă deschidem ziarele, putem citi despre
războaie în diferite părţi ale lumii. Dacă deschidem televizoarele, vedem oameni ridicând vocea sau
trăgând unii în alţii. Dacă observăm copii jucânduse, vedem că ei joacă jocuri precum ,, Împuşcă-l
pe cel rău”. Aflăm tot timpul despre rata înaltă a criminalităţii stradale.
Problema violenţei a căpătat mai multă gravitate pentru societatea civilă odată cu
mediatizarea ei tot mai intensă. Conflictele din şcoli sunt tot mai des mediatizate în presă, la
televizor, radio sau pe Internet.
Cu cât violenţa din viaţa societăţii este mai des popularizată de mass media, cu atât violenţa
şi agresivitatea tinerilor va creşte
Violenţa este acceptată ca o cale de a rezolva conflictele. Acest lucru produce numeroase
probleme, deoarece copiii învaţă din mediul în care trăiesc. Cu cât mediul cultivă mai mult violenţa,
cu atât copiii se vor obişnui mai mult cu ea, văzută ca o cale practică şi sănătoasă de rezolvare a
conflictelor.
Pentru a schimba această mentalitate, copiii ar trebui să înveţe:
a) să recunoască violenţa
b) să facă faţă conflictelor folosind alte mijloace decât cele violente.
Dacă formele şi conţinuturile activităţilor educaţionale corespund cerinţelor actuale ale
tinerilor atunci aceştia sunt mai disponibili în preluarea şi adaptarea comportamentului lor la unele
dintre acestea
Activitatea de faţă permite o abordare mai profundă a subiectelor legate de violenţă.

DEFINIŢIA SĂRĂCIEI

Motto: Violenţa este arma celor slabi.

Definirea violenţei s-a dovedit a fi o încercare extrem de dificilă. Acest fapt se explică prin
complexitatea fenomenului, dar şi prin marea diversitate a formelor sale de manifestare.

299
• fizică şi verbală;
• instrumentală, prin care se menţin sau se obţin anumite obiecte sau statute;
• ostilă ironică spre enervare,supărarea,jignirea sau tachinarea cuiva;
• defensivă are la bază mânia, enervarea;
• ludică , manifestată în competiţii sportive, culturale;
Rădăcina latină a termenului violenţa este vis , care înseamnă “forţă” şi care trimite la ideea
de putere, de dominaţie, de utilizare a superiorităţii fizice, deci a forţei, asupra altuia.
Există numeroase definiţii ale violenţei. Eric Debarbieux (1996: 45-46), specialist în
problematica violenţei în mediul şcolar, oferă o definiţie prin care se surprinde ansamblul
fenomenului violenţei: “Violenţa este dezorganizarea brutală sau continuă a unui sistem personal,
colectiv sau social şi care se traduce printr-o pierdere a integrităţii, ce poate fi fizică, psihică sau
materială. Această dezorganizare poate să se opereze prin agresiune, prin utilizarea forţei, conştient
sau inconştient, însă poate exista şi violenţă doar din punctul de vedere al victimei, fără ca agresorul
să aibă intenţia de a face rău”.
În mod tradiţional, şcoala este locul de producere şi transmitere a cunoaşterii, de formare a
competenţelor cognitive, de întelegere a sensului vieţii şi a lumii care ne înconjoară, de întelegere a
raporturilor cu ceilalţi şi cu noi înşine. Misiunea şcolii nu este doar de a pregăti forţa de muncă.
Şcoala trebuie să profileze caractere, să-i educe tânărului plăcerea de a învăta, dorinţa de a reuşi şi
de a face faţă schimbărilor de pe piaţa muncii.

FAMILIA ŞI ŞCOALA FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU DEVIERILE

COMPORTAMENTALE ALE COPILULUI

Institutor : Mirzac Daniela

G P P nr12 Mioveni

În contextul actual al unei societăţi care se dezvoltă într-un ritm rapid, într-o societate în care
copiii sunt născuţi într-un regim democratic, în familii tinere, care încearcă să-şi creeze condiţii mai
bune de viaţă este nevoie de o cunoaştere cât mai aprofundată a copilului din toate punctele de
vedere. Aceşti copii capătă o independenţă debordantă, încă de mici, iar accesul la informaţie este
nelimitat, mulţi dintre ei născându-se cu calculatorul în casă şi învăţând să schimbe canalele la
televizor înainte de a învăţa şi a merge chiar. Un asemenea copil, odată ajuns în bancă, este posibil
să perceapă şcoala ca pe o instituţie care-i opreşte dezvoltarea, care-i ia libertatea. Cei mai labili
dintre ei devin inadaptaţi, iar tulburările lor pot duce la refuz şcolar şi la alte acţiuni cu grad mai
ridicat de periculozitate pentru ei înşişi şi pentru ceilalţi.
Este nevoie a se atrage atenţia părinţilor dar şi cadrelor didactice asupra unor metode
educative şi de a insista mai ales asupra acelor atitudini şi climate familiale care sunt alcătuite
deficitar. Consecinţa imediată a acestor dezavantaje o reprezintă înscrierea copilului pe căi greşite
ale dezvoltării sale psihice şi morale, şi implicit, adoptarea unor comportamente inadecvate în
relaţiile cu ceilalţi, dar şi cu sine. Delincvenţa juvenilă care reprezintă următorul pas al
comportamentelor deviante, în cazul în care acestea nu sunt îndreptate, a devenit o preocupare
permanentă a tuturor statelor, specificul fenomenului infracţional în rândul minorilor ridicând
probleme deosebite de prevenire şi combatere căci în cauzalitatea acestuia se interacţionează o

300
multitudine de factori ca lipsa experienţei de viaţă socială a minorului cu consecinţa neinţelegerii
faptelor sale, deficienţe în procesul educativ ce s-a desfăşurat în familie şi şcoală, dar şi influenţa
negativă a unor grupuri de majori care-i atrag pe copii pe aceste căi. Necesitatea prevenirii şi
combaterii infracţiunilor comise de minori apare cu atât mai evidentă cu cât ea cunoaşte
recrudescenţe, iar faptele pot fi deosebit de periculoase.
Comportamentul copilului este oglinda dezvoltării lui psihice, fiind reacţia personalităţii lui
ce se află în formare faţă de lumea din afară şi faţă de propria persoană. Comportamentul este
diferit în funcţie de anumiţi factori ca vârsta, factori temperamentali, factori constituţionali, factori
sociali, iar tulburările de comportament reprezintă apariţia unor manifestări de conduită care
depăşesc limita normalităţii la această vârstă. Este necesar a se specifica , că tulburările de
comportament nu trebuie confundate cu psihopatia sau cu delicvenţa juvenilă.
Cauzele apariţiei unei tulburări de comportament la copil sunt numeroase, rolul factorilor
genetici nefiind clar precizat, însă o altă cauză ar putea fi educaţia necorespunzătoare a copilului
respectiv, caracterizată prin libertate exagerată, o educaţie prea autoritară, neelastică, neunitară sau o
educaţie prea autoritară, ori inconsecvenţă. Faptele de viaţă arată însă că unul şi acelaşi copil poate
reacţiona diferit faţă de aceeaşi situaţie, într-un registru foarte variat de atitudini, acestea repetându-
se la un interval mare de timp , sau, dimpotrivă la intervale scurte de timp.
O altă cauză o constituie tulburările de personalitate ale educatorilor, putând avea de-a face
fie cu educatori cu o labilitate emoţională, fie cu educatori prea rigizi.
O altă cauză o pot constitui condiţiile de mediu extern nefavorabil, un astfel de copil trăind
uneori într-un mediu insuficient sub raportul stimulării sau trăieşte într-un mediu care-l solicită prin
bogăţia stimulilor peste posibilităţile de adaptare. Aceste tulburări sunt în general trecătoare,
dependente strict de condiţiile de viaţă ale acestuia. Este necesar a se aminti că unii părinţi îşi lasă
copiii în grija altor persoane, din diferite motive, fapt care pe unii copii îi tulbură iremediabil,
acest ,,abandon” ţinând strict de condiţiile de viaţă din familie. În prezent, în viaţa familiilor din ţara
noastră se practică tot mai mult ,,plecatul peste hotare”, pentru a-şi procura cele necesare traiului,
lăsându-i pe copii în grija bunicilor, rudelor, sau în cel mai rău caz în grija vecinilor, copiii fiind
astfel lipsiţi de grija părintească. Astfel, psihologii Spitz, Beres, Obers arată că acei copii care sunt
încredinţaţi de la o vârstă fragedă, spre îngrijire unor persoane străine înregistrează un ritm de
dezvoltare psihică cu atât mai lent cu cât întârzie mai mult privarea lor de îngrijirea maternă. În
aceste cazuri, se constată fenomene nevrotice, întârzieri mintale sau apariţia unor tulburări de
comportament. Astfel, dacă copilăria se desfăşoară în cadrul unui mediu familial saturat de
privaţiuni şi ostilităţi, de condiţii care privează pe copil de afecţiune şi de satisfacerea adecvată a
dorinţelor şi aspiraţiilor lui fireşti, acesta ajunge să trăiască aşa numitul ,, conflict de adaptare”,
care se exprimă printr-o atitudine de protest în faţa oricărei rezistenţe, opoziţii sau interdicţii.
O analiză completă şi detaliată a cauzelor ce pot determina comportamentul deviant al
copiilor a realizat-o cunoscutul N. Mitrofan, care vorbeşte despre două categorii de factori ce stau la
baza delicvenţei juvenile: factori interni şi factori externi. În categoria factorilor interni sau
individuali intră: disfuncţiile cerebrale, deficienţele intelectuale ( nivelul scăzut de inteligenţă face
ca aceştia să nu anticipeze rezultatul faptelor sale), tulburări ale afectivităţii, tulburări caracteriale.
În categoria factorilor externi sau sociali intră : climatul educaţional familial ( familii
dezorganizate, climat conflictual, climat hiperpermisiv sau hiperautoritar), eşecurile privind
integrarea şcolară . O asemenea tulburare de comportament care tinde să se organizeze într-o formă
de psihopatie se manifestă printr-o neadaptare şi alterare a relaţiilor interpersonale cu lumea din jur
şi printr-o atitudine disproporţionată, mergând de la neajunsuri în viaţa familială şi şcolară la
manifestări cu caracter antisocial sau delincvent, atunci când copiii contravin deja legilor prin
comportamentul lor. Copiii pot urma traiectorii diferite, spre tulburări de conduită, delicvenţă sau
criminalitate. Unii îşi încep de timpuriu aceste activităţi, din familie, iar alţii mai târziu când încep
să-şi facă prieteni în grupuri delicvente. Atracţia pe care o simte la un moment dat un copil anume
spre un grup restrâns, poate fi explicată fie prin faptul că grupul respectiv îi permite realizare unor
dorinţe, care îi sunt interzise în mod brutal de către părinţi, şi a unor activităţi considerate mai
interesante, comparativ cu cele de la şcoală sau din familie, fie că grupul răspunde la satisfacerea

301
nevoilor interindividuale, care în afara grupului nu ar putea fi satisfăcute . De obicei grupările de
copii încep cu formele cele mai nevinovate, constituite din nevoia de afectivitate, de a fi împreună
şi de a-şi împărtăşi cunoştinţele, etc., însă uneori în anumite condiţii nefavorabile aceste grupări pot
lua aspectul unor bande de vagabonzi, de cheflii, de infractori. Făcând referire la fenomenologia
clinică de manifestare tulburările de comportament se împart în : tulburări neepizodice şi tulburiri
epizodice.
În categoria tulburărilor de comportament neepizodice intră: neascultarea, agresiunea,
minciuna, furtul şi vagabondajul.
Neascultarea ar putea fi definită ca refuzul autorităţii, în primul rând familială, care apoi se
generalizează şi la nivel social. Aceasta apare în special, la copiii cu o dezvoltare dizarmonică, cu
leziuni ale sistemului nervos central sau la copiii retardaţi mintal, ea fiind mai frecventă la copiii
educaţi într-un climat de nedreptate şi lipsă de respect. Ascultarea depinde foarte mult de relaţia
dintre părinte-copil, căci cu cât relaţiile sunt de natură pozitivă, cu atât copilul va fi mai ascultător.
Agresiunea este tendinţa copilului spre comportamente încărcate de reacţii brutale,
destructive de atacare şi aici putem vorbi de două tipuri de agresiune: cea care vine dintr-un
sentiment de ură şi este asociată cu aceasta, iar pentru rezolvarea conflictului este necesar a se
rezolva mai întâi conflictul care generează o astfel de reacţie şi, astfel, redusă tensiunea psihică, şi
agresiunea care izvorăşte din tendinţa pulsională a individului, în acest caz având de a face cu un
copil care este înclinat spre a face rău, un copil cu o structură dizarmonică. Familia reprezintă
primul ,,laborator” al formării copilului, la care se adaugă contribuţiile şcolii şi cunoscând acest
lucru, părinţii trebuie să se ferească de atitudinile afective extremiste faţă de copil, căci dragostea
peste măsură poate avea efecte negative, deoarece face din copil un egoist, care crede că toate i se
cuvin, fără a datora nimic în schimb. Atunci când va fi contrariat în această credinţă proprie, copilul
va manifesta autentice reacţii de agresivitate, de irascibilitate, care vor culmina mai târziu cu
instalarea unui comportament de neintegrat în şcoală sau societate.
Minciuna reprezintă o reacţie de afirmare neconformă cu adevărul. Ea poate fi o minciună
neintenţionată, un delict sau poate fi expresia tendinţelor de autoapărare, copilul putând minţi şi din
dorinţa de a atrage atenţia asupra lui. Ea mai este asociată d obicei şi cu alte tulburări de
comportament, mai ales cu furtul. Nu se poate spune despre un copil că minte înainte de 7 ani
deoarece până la acea vârstă nu este asimilat conceptul de minciună, căci o persoană care minte are
conştiinţa adevărului şi urmăreşte un scop sau avantaj. Uneori minciuna apare ca o reacţie a
copilului la teama de pedepse brutale, la severitatea excesivă a părinţilor. În cazul în care un copil
minte ca să ascundă faptul că a luat o notă proastă de teama pedepsei, unii părinţi în loc să şi-i
apropie pe copii îi pedepsesc în continuare şi continuă să folosească pedeapsa într-o formă şi mai
înjositoare, aceea a neincrederii făţişe manifestate constant faţă de spusele copilului. În aceste cazuri
trebuie să –l faci să înţeleagă explicându-i natura greşelii comise, cât şi consecinţele pe care ea le
poate avea pentru el şi cei din jur , alături de încrederea pe care trebuie să o aibă în părinţi.
Furtul este un comportament deviant care se structurează foarte repede în deprinderi la copii,
aceştia începând de la mici furtişaguri şi putând ajunge la furturi selective, prin efracţie, spargere,
tâlhărie. Acest comportament poate fi generat de o multitudine de cauze, el putând fi învăţat, în
cazul în care copilul provine din familii care se ocupă cu furtul, sau copilul poate fura din dorinţa de
a se impune celor din jur, de a-şi asigura prestigiul sau pur şi simplu din dorinţa de posesiune. Mai
grav este atunci când cauzele sunt de natură patologică, furtul putând apărea ca un simptom în
tulburările isterice sau pot fi cauzate de insuficienţa psihică, copilul nu a achiziţionat valorile
morale. Dintre toate micromediile copilului, familia are poziţia cea mai avantajoasă, dar şi
responsabilitatea cea mai mare, deoarece ea determină, în primul rând, adaptarea minorului,
stimulându-i mimetismul şi asigurându-i prin intermediul familiei, acel climat afectiv, necesar
dezvoltării unei personalităţi echilibrate, mature sub aspect afectiv, moral şi volitiv.
Fuga poate fi de două feluri: fuga de la şcoală şi fuga cu caracter impulsiv. Şcoala ar trebui
să fie pentru copil un loc unde se întâlneşte cu colegii , unde este apreciat, iar în cazul în care nu se
întâmplă acest lucru, apare o alterare a raporturilor sociale ale copilului . Există trei motive pentru
care copilul nu doreşte să stea la şcoală: nu face faţă cerinţelor,, are un defect ce ţine de sănătatea

302
somatică şi este blamat de colegi, sau nivelul pretenţiilor depăşesc cu mult nivelul dotării
intelectuale.
Fuga cu caracter impulsiv este un comportament repetitiv şi vine pe neaşteptate, copilul
simţind un impuls puternic de a pleca, cu îngustarea stării de conştiinţă care are o durată şi o
intensitate variabile ( câteva ore sau câteva zile).
Vagabondajul poate fi continuarea ambelor forme de fugă, fiind o atitudine deliberată faţă de
mediul familial şi faţă de muncă. Se caracterizează prin lipsa de domiciliu, acceptă privaţiuni,
săvârşeşte fapte antisociale. Poate apărea la şcolarul mic ca o reacţie de răzbunare faţă de atitudinea
sau pedeapsa nejustă, poate fi o atitudine deliberată cauzată de anumite stări sau poate apărea la
şcolarii introvertiţi, sensibili, care suportă greu micile privaţiuni familiale.
În cadrul tulburărilor de comportament epizodice intră: tulburările caracterizate printr-o stare
de inhibiţie a comportamentului general: mutismul, narcolepsia, catalepsia, catatonia, şi tulburări
caracterizate printr-o stare de dezinhibiţie a comportamentului general: disconfortul epizodic
primar cu cele două forme, disconfortul epileptic şi instinctiv, şi disconfortul epizodic secundar cu
forma impulsivă şi acting-out şi a doua formă reacţiile epizodice care sunt de fapt tulburări de
comportament ce apar ca simptome în celelalte tulburări psihice.
Mutismul reprezintă refuzul copilului de a mai vorbi, copilul se înfurie şi nu mai comunică,
având la bază anxietatea. Narcolepsia reprezintă intrarea în inhibiţie brusc în momentele cele mai
nepotrivite. Catalepsia se manifestă printr-o stare de rigiditate, împiedicând mersul, fiind lipsit de
comunicare cu lumea. Cataplexia este tot o stare de inhibiţie dar se produce o pareză generalizată în
toţi muşchii striaţi.
Disconfortul epileptic se caracterizează prin faptul că începutul şi sfârşitul sunt bruşte, iar
comportamentul este haotic. Disconfortul instinctiv se caracterizează prin faptul că şi începutul şi
sfârşitul crizei sunt tot bruşte , fără întârziere între momentul instalării impulsului şi reacţia afectivă.
Forma impulsivă se caracterizează prin aspect critic, durată scurtă, început şi sfârşit brusc, iar
copilul în cauză acţionează deşi îşi dă seama că nu e bine. Forma acting-out - sunt copiii care în
ciuda unui comportament supus, îşi schimbă comportamentul , devin agresivi, încep să consume
alcool şi sunt şi ei şocaţi de ceea ce fac.
Tulburările de conduită se caracterizează prin încălcarea repetată a regulilor sociale
importante şi /sau a drepturilor de bază a altor persoane. Avem de-a face cu o tulburare de conduită
atunci când copilul întruneşte cel puţin trei dintre următoarele comportamente: fură, chiuleşte de la
şcoală, minte, lipseşte de acasă peste noapte, se comportă crud cu animalele, intră prin efracţie pe
proprietatea altuia, forţează pe cineva la activităţi sexuale. Trebuie avute tot timpul în vedere aceste
manifestări căci de la asemenea comportamente la delicvenţa juvenilă nu este decât un pas. Pentru a
putea controla cu eficienţă comportamentul copilului părintele trebuie să înţeleagă acest
comportament, deoarece fiecare copil s-a născut cu o structură temperamentală proprie. În
corectarea comportamentului copilului, părinţii fac de regulă o serie de greşeli: Ei nu întăresc prin
recompensă comportamentul pozitiv al copilului / copiii răspund mai bine la recompensă decât la
pedeapsă sau la dezinteres, părinţii pot evita conştient sau inconştient, confruntarea pe loc cu
comportamentul greşit al copilului/ atunci când părintele evită să pedepsească un comportament
greşit, copilul crede că poate să-l mai folosească, O altă greşeală este aceea de a răspunde la
comportamentul negativ prin întărirea lui neintenţionată / sunt genul de părinţi care până la urmă
cedează la argumentele copilului; o altă greşeală este inconsecvenţa în corectarea comportamentului
negativ, aici putând fi vorba despre inconsecvenţa dintre cei doi părinţi care , tratează diferit
comportamentul greşit al copilului, sau se contrazic cu privire la măsurile de corectare a acestuia.
Atunci când părinţii se contrazic şi nu se sprijină unul pe celălalt este mai uşor pentru copil să-i
manipuleze şi în astfel de situaţii copilul va deţine prea multă putere în cadrul familiei. Cea mai
bună metodă de a face faţă comportamentului negativ al copilului este de a utiliza întărirea pozitivă.
Această întărire poate fi de natură socială( o îmbrăţişare) ori de natură fizică( un dar) . Atunci când
copilul se învaţă cu acest nou comportament, este ideal să fie recompensat .
Alături de părinţii care sunt incluşi în programe speciale în care să fie învăţaţi cum să se
comporte cu copiii şi cadrele didactice trebuie să facă faţă acestor copii cu tulburări , trebuind să se

303
modifice întregul stil de lucru la clasă. Dacă copilul manifestă impulsivitate, cel mai bine ar fi să fie
ignorate aceste comportamente, să fie recompensat sau pedepsit imediat ce comportamentul s-a
produs, să fie supravegheat în pauze.
Cadrul didactic poate încheia un contract comportamental cu copilul, câştigându-i astfel
încrederea.
Dacă copilul are dificultăţi în susţinerea atenţiei la sarcină, este indicat a se aşeza într-o
zonă liniştită a clasei. Toate aceste măsuri sunt imposibil de evitat în cadrul unor devieri
comportamentale, un rol deosebit de important avându-l relaţia care se stabileşte între părinţi şi
învăţătorul acestuia, iar în acest caz rezultatele nu vor întârzia să apară. Eforturile de prevenire a
conduitelor greşite dar implicit şi a delicvenţei juvenile constă în anumite măsuri de reeducare, de
integrare socială, familială şi şcolară. Măsurile de prevenire a repetării şi stabilizării unor abateri,
trebuie să conste în acţiuni de sporire a toleranţei individuale a copilului la situaţii contrariante,
conflictuale, frustrante, de fortificare a disponibilităţilor intelectuale, afective şi moral-volitive ale
copilului şi colectivităţii din care face parte, cât şi un regim de viaţă adecvat trebuinţelor
biopsihosociale ale copilului, precum şi condiţiile unei optime realizări a procesului instructiv-
educativ în familie şi în şcoală. Reeducarea conduitelor deviate implică modificarea capacităţilor de
percepere şi interpretare corectă a acestor situaţii şi mai mult chiar , deoarece aceste conduite
presupun existenţa unor tulburări în sfera moral-volitivă şi afectivă a vieţii sufleteşti, accentul
trebuind pus pe întreaga dezvoltare a întregii personalităţi a copilului. Dacă toate acestea vor fi
îndeplinite aşa cum trebuie cu tot ceea ce implică ele vom ajunge să vorbim de o scădere importantă
a acestui fenomen nociv al societăţii noastre ,,delicvenţa juvenilă”.

BIBLIOGRAFIE:
Psihologia şcolarului mic- dezvoltare normală, psihopatologie şi psihoterapie” Lector universitar.
GEANINA CUCU CIUHAN
Editura SYLVI-2000

Drept penal român – Prof. dr, C. Bulai, Prof, dr. A. Filipaş, Prof. dr. C. Mitrache
Editura PRESS Mihaela 1997

Familia în faţa conduitelor greşite ale copilului Tiberiu Rudică

Editura didactică şi pedagogică Bucureşti 1981

COMBATEREA VIOLENŢEI ÎN MEDIUL ŞCOLAR

PETRE MONICA ŞI RAINEA GEORGETA

ŞCOALA SPECIALĂ VALEA MARE- ŞTEFĂNEŞTI

Violenţa este una ditre marile probleme ale lumii contemporane. Presa scrisă sau
audiovizuală, informează în permanenţă cu privire la manifestări diverse ale acestui fenomen, de la
cele mai agresive, precum războaie, crime, bătăi, violuri, furturi, distrugeri şi până la cele mai puţin
şocante (dar nu mai puţin violente), cum ar fi violenţele verbale. În acest context, apariţia diferitelor
forme de violenţă în mediul şcolar pare aproape o fatalitate şi devine, adesea, un lucru obişnuit, cu
care semenii coexistă fără măcar a se mai sesiza asupra pericolului. Chiar dacă reprezintă o
304
problemă delicată, luarea în stăpânire a fenomenului violenţei nu se poate face decât dacă îi sunt
cunoscute cauzele, originile, formele de manifestare şi posibilităţile de prevenire. Problema violenţei
în şcoală poate şi trebuie să devină o temă de reflecţie pentru toţi cei implicaţi în actul educaţional.
Cu atât mai mult cu cât şcoala dispune de importante resurse pentru a concepe programe de
prevenire şi pentru a rupe cercul vicios al violenţei în mediul şcolar.
Violenţa umană este o temă a prezentului în multe ţări, violenţa scolară, ca şi cea
interpersonală reprezintă argumente solide pentru dezvoltarea unor programe educaţionale pentru a
promova conştientizarea acestui fenomen şi a pleda pentru mijloace nonviolente de interacţiune şi de
reglare a vieţii sociale.
Situaţia generală îngrijorează, pentru că violenţa a devenit o temă cu care se confruntă toate
societăţile, necesitând o luare de poziţie la nivelul întregului corp social şi dezvoltarea unor strategii
de investigaţie, prevenire şi control .
Familia este mult discutată, cercetătorii din ştiinţele sociale acceptând ideea schimbării
structurii şi valorilor ei, ca şi a degradării climatului de securitate şi refugiu cu care este familia
asociată în mod tradiţional. Modernitatea şi condiţia urbană au generat noi forme de violenţă şi au
provocat schimbări la nivelul valorilor şi aspiraţiilor indivizilor. Conflictele datorate sărăciei, dar şi
lipsei de educaţie şi de informaţie generează contexte de viaţă privată în care violenţa este un
comportament tolerant, chiar acceptat, el fiind învăţat de copii şi reprodus ca modalitate esenţială,
frecventă şi „firească”de comportament interpersonal.
Definirea violenţei s-a dovedit a fi o încercare extrem de dificilă. Acest fapt se explică prin
complexitatea fenomenului, dar şi prin marea diversitate a formelor sale de manifestare. Nu în
ultimul rând, dificultatea a apărut şi din cauza asocierii şi, uneori chiar a confruntării violenţei cu
agresivitatea.
Violenţa în şcoală este „orice formă de manifestare a unor comportamente precum:
- exprimare inadecvată sau jignitoare, cum ar fi: poreclire, tachinare, ironizare, imitare,
ameninţare,hărţuire;
-bruscare,împingere,lovire,rănire;
- comportament care intră sub incidenţa legii (viol, consum/comercializare de droguri,
vandalism–provocarea de stricăciuni cu bună ştiinţă, furt);
- ofensa adusă statutului/autorităţii cadrului didactic (limbaj sau conduită ireverenţioasă faţă de
cadrul didactic);
- comportament şcolar neadecvat: întârzierea la ore, părăsirea clasei în timpul orei, fumatul în şcoală
şi orice alt comportament care contravine flagrant regulamentului şcolar în vigoare.
Fenomenul violenţei şcolare este extrem de complex, iar la originea lui se afla o multitudine
de factori. Şcoala însăşi poate reprezenta o sursă a unor forme de violenţă, ea reprezintă un loc unde
elevii se instruesc, învaţă, dar este şi un loc unde se stabilesc relaţii, se promovează modele, valori,
se creează condiţii pentru dezvoltarea cognitivă, afectivă şi morală a copilului. Clasa şcolară
constituie un grup ai cărei membrii depind unii de alţii, fiind supuşi unei mişcări de influenţare
reciprocă, de a determina echilibrul funcţional al câmpului educaţional.
Sub eticheta „violenţă” descoperim o diversitate de forme de conduită (Ilie- Bologa L.):
• confruntarea vizuală ,
• poreclirea ,
• tachinarea,
• ironizarea,
• imitarea în scop denigrator ;
• refuzul de a acorda ajutor ,
• bruscarea ,
• lovirea cu diverse obiecte,
• pălmuirea
• împingerea ,
• înjunghierea (forme de intensitate crescută ale violenţei)

305
 • împuşcarea (forme de intensitate crescută ale violenţei)

Stanislav Tomkievich spunea urmatoarele « violenţa instituţională este un abuz ca şi acţiune

directă agresivă cu consecinţe negative asupra dezvoltării unui copil sau ca şi tăcere şi ignoranţă în
faţa actelor de violenţă » . Cu alte cuvinte nu este suficient ca o agresiune să se petreacă explicit şi
să fim martorii acesteia astfel încât să avem confirmarea agresiunii şi impactul evident flagelant
asupra victimei ci şi dezinteresul şi neimplicarea celor din jur precum şi constituirea de condiţii
pentru ca violenţa să se întâmple se numeşte la fel de mult abuz şi agresiune, violenţă. Deci, sunt
condiţii pentru ca în şcoli violenţa să fie escaladată şi să devină un rău faţă de care toată lumea este
desensibilizată şi pe noi ne interesează unde apare deficitul de autoritate, lipsa de control şi de
siguranţă, unde apare de exemplu nevoia de violenţă şi ce energii se descarcă astfel. În şcoală,
nivelul de decizie trebuie să fie coerent şi să instituie o cultură compatibilă cu nivelul profesoral, cu
expectaţiile copiilor şi părinţilor, cu misiunea pentru care este mandatată, cu rolul de mentor şi
formator pentru generaţia tânără.
Este important să înţelegem faptul că devine o problemă momentul în care violenţa în şcoală
devine o « obişnuinţă », momentul în care, în nesiguranţă, copiii îşi vor pune în aplicare tot felul de
mecanisme de apărare, vor deveni neglijenţi, defensivi, vor căuta mijloace de protecţie, vor fi
complici sau vor deveni duşmanii altora, vor contribui la construirea unei culturi în şcoală bazate pe
frică.

Urmărim adesea în media televizuală scene de agresiune din partea elevilor spre profesori,
gesturi violente, voci ridicate, molestări fizice şi intimidări. A. Bandura a dezvoltat teoria învăţării
sociale şi susţine ipoteza agresivităţii şi violenţei ca fiind comportamente învăţate prin recompensă
sau prin pedeapsă. E important de înteles ce se întâmplă în condiţiile date astfel încât violenţa să fie
manifestă.

Nu trebuie neglijat faptul că în şcoală toţi au importanţă , elevi, profesori,

manageri,administratori, etc. O cultură a violenţei nu va naşte decât violenţă. O cultură a competiţiei
bazate pe valori , respectarea unor reguli, va conduce la comunicare şi interacţiuni mult mai
socializate. Convergenţa şi interesul tuturor va naşte un mediu coerent şi oportun pentru copii.
Violenţa este o infracţiune, ar trebui să fie atenţi la ea şi elevii şi profesorii. Adesea relaţia profesor
elev este o relaţie de putere, profesorul dictează, elevul execută, iată o premiză pentru escaladarea
violenţei.

În al doilea rând copiii vin cu o violenţă necontrolată sau neelaborată încă de acasă, la şcoală
se pot exprima adesea violenţe reprimate, comportamente în oglindă, faţă de mediul familial .
În al treilea rând, nu este neapărat nevoie ca un copil violent să fie considerat « rău », ci cu o
anumită incontinenţă a structurii valorice, poate să fie un copil la rândul lui abuzat, poate să fie un
copil cu multiple probleme de personalitate în funcţie de vârstă.
Apoi există o anumită labilitate emoţională alături de alţi factori de personalitate care nu îl ajută,
nivelul de inteligenţă care îl poate ajuta sau nu pe adolescent să găsească mai multe strategii în afara
violenţei de a-şi rezolva problemele, consumul de alcool şi droguri care favorizează violenţa.
Violenţa în şcoală este şi strâns legată de nivelul de dezvoltare al copilului, adolescentului.
Aceştia, contrar convingerilor comune, au o mare nevoie de repere sau de « respect ». Respectul în
rândul tinerilor poate fi câştigat prin multiple mijloace, şcoala trebuie să ofere mijloace mai
socializate de cunoaştere, o comunicare agreabilă, confruntări, competiţii, sport, mai ales sportul
care atrage mii de tineri şi care are beneficii majore asupra dezvoltării..
Violenţa în şcoală este legată şi de impactul media. În studiile realizate până acum un efect al
violenţei televizuale este desensibilizarea precum şi imitarea. Ea devine un act curent de normalitate
pentru că televiziunea este ubicuă, adică este peste tot, creează iluzia de reality show şi toţi au
impresia că asta e lumea în care trăiesc. Copiii se identifică cu personaje de diferite facturi, şi
violenţa poate să fie încercarea de imitaţie sau chiar mai mult identificarea cu un personaj violent,

306
uneori eroic. Dacă în şcoală respectul se câştigă prin violenţă ,de fapt toată societatea românescă se
oglindeşte într-o evidentă experienţă a violenţei instituţională într-o şcoală, la nivelul ei micro.
În mod tradiţional, şcoala este locul de producere şi transmitere a cunoaşterii, de formare a
competenţelor cognitive, de înţelegere a sensului vieţii şi a lumii care ne înconjoară, de înţelegere a
raporturilor cu ceilalţi şi cu noi înşine. Şcoala trebuie să profileze caractere, să-i educe tânărului
plăcerea de a învaţa, dorinţa de a reuşi şi de a face faţă schimbărilor pe piaţa muncii.
În acest context, a vorbi despre violenţă acolo unde ne aşteptăm să găsim cele mai bune
condiţii pentru formarea şi dezvoltarea armonioasă a personalităţii, poate părea un fapt cel puţin
neverosimil.
În ultimii ani, violenţa în rândul minorilor a constituit subiectul a numeroase dezbateri
mediatice. Totuşi cunoştinţele noastre în acest domeniu sunt destul de lacunare, singurele date certe
provin de la Ministerul de Interne şi vizează diferite tipuri de infracţiuni comise de minori:
omoruri, tentative de omor, vătămari corporale grave, violuri, furturi, tâlhării.
Cauzele violenţei în mediul şcolar
Violenţa în şcoală are multiple cauze şi implicaţii, dar de multe ori este expresia unei
societăţi, violenţa există în afara şcolii, pe stradă, în mijloace de transport, etc. şi merită depus tot
efortul pentru a se promova conduite şi condiţii potrivite în mediul de învăţare astfel încât să avem
cu adevarat un învăţământ care să ţină cont de nevoile adolescenţilor şi tinerilor să-şi dezvolte
personalităţi împlinite. Violenţa şcolară este asociată, în general, cu zonele urbane dificile, cu
periferiile, acolo unde sărăcia este la ea acasă.De aceea, atunci când se vorbeşte despre violenţă în
şcoală, se consideră drept surse defavorizante anumiţi factori exteriori ai şcolii: mediul familial,
mediul social, ca şi unii factori ce ţin de individ, de personalitatea lui.
Mediul familial reprezintă, credem, cea mai importantă sursă a agresivităţii elevilor. Mulţi
dintre copiii care prezintă un profil agresiv provin din familii dezorganizate; ei au experienţa
divorţului părinţilor şi trăiesc în familii monoparentale. Echilibrul familial este perturbat şi de criza
locurilor de muncă, de şomajul ce-i atinge pe foarte mulţi părinţi. Părinţii sunt confruntaţi cu
numeroase dificultăţi materiale, dar şi psihologice, pentru că au sentimentul devalorizării, al
eşecului. În aceste condiţii, apar probleme familiale foarte grave, care-i afectează profund pe copii:
violenţa intrafamilială, consumul de alcool, abuzarea copiilor, neglijenţa, la care se adaugă şi
importante carenţe educaţionale- lipsa de dialog, de afecţiune, inconstanţa în cerinţele formulate faţă
de copil, utilizarea mijloacelor violente de sancţionare a copilului.
Mediul social conţine, la rândul său, numeroase surse de influenţă de natură să inducă, să
stimuleze şi să intreţină violenţa şcolară: situaţia economică, slăbiciunea mecanismelor de control
social, inegalităţile sociale, criza valorilor morale,mass-media, unele disfuncţionalităţi la nivelul
factorilor responsabili cu educaţia tinerilor, lipsa de cooperare a instituţiilor implicate în educaţie.
Conjunctura economică şi socială provoacă anumite confuzii în rândul tinerilor, care încep să se
îndoiască de eficacitatea şcolii, de utilitatea ştiinţei. Un mediu social în criză( criza locurilor de
muncă, criza familiei, criza valorilor) afectează profund dezvoltarea personalităţii copilului.
Trăsăturile de personalitate ale elevului sunt şi ele într-o strânsă corelaţie cu
comportamentele violente. Adolescenţa este o perioadă de transformări profunde pe plan fizic,
psihic şi social. Schimbările fizice care încep la pubertate sunt adesea foarte brutale şi adolescenţii le
trăiesc ca pe o veritabilă metamorfoză. Look-ul este când o modalitate de afirmare, de impunere a
personalităţii, când o carapace sub care se ascund multe nelinişti şi temeri. Adeseori, el oscilează
între sentimentul de putere, de forţă, şi sentimentul de îndoială, de descurajare, de scădere a stimei
de sine. Pentru a se apăra de aceste emoţii, adolescenţii dezvoltă reacţii de provocare, de
agresivitate, de opoziţie faţă de părinţi şi profesori.În această perioadă atât de dificilă, dialogul
părinţi-copii şi profesori-elevi este absolut necesar. Adolescentul doreşte să fie înţeles, are nevoie de
dragoste, de securitate afectivă, dar , el nu recunoaşte şi nu exprimă acest lucru. Se poate spune că,
violenţa în şcoală pleacă în primul rând de la un deficit de comunicare.
În primul rând, atunci când vorbim despre violenţă şcolară nu putem să ne limităm la actele
de violenţă care cad sub incidenţa legii. Violenţa şcolară este un fenomen mult mai larg, ce trebuie

307
evaluat şi cu ajutorul altor indicatori. Jacques Pain (2000) reperează două tipuri de violenţă în
mediul şcolar:
- violenţele obiective, care sunt de ordinul penalului (crime, delicte) şi asupra cărora se poate
interveni frontal; Poliţia şi Justiţia sunt obligate să colaboreze direct cu instituţiile şcolare;
- violenţele subiective, care sunt mai subtile, ţin de atitudine şi afectează climatul şcolar; sunt
incluse aici atitudinile ostile, dispreţul, umilirea, jignirea, sfidarea, lipsa de politeţe, absenţele de la
ore, refuzul de a răspunde la ore şi de a participa la activităţi sau ceea ce unii autori numesc atitudini
antişcolare.O formă de violenţă extrem de răspândită în mediile şcolare este violenţa verbală.
Ambele tipuri de violenţă sunt determinate de factori comuni, printre care cei mai importanţi sunt:
• Abundenţa de modele de conduită agresivă din mass-media. Tot mai multi psihologi şi
sociologi sunt de acord că scenele agresive, conţinute de programele tv. şi cinematografice pot
constitui factori incitativi, care facilitează realizarea actelor agresive;
• Mărimea şcolii şi suprapopularea ei. Cu cât şcoala este mai mare cu atât scade posibilitatea unei
supravegheri eficiente;
• Eşecul şcolar. S-a demonstrat că rata violenţei şcolare creşte proporţional cu indicele de eşec.
Violenţa şcolară trebuie deci determinată luând în calcul contextul şi cultura şcolară.
Profesorii dintr-o şcoală pot propune grile de lectură a violenţei în funcţie de referinţele lor
culturale, dar şi de normele interne de funcţionare a instituţiei şcolare.Violenţa perturbă grav mediul
şcolar.A lua în serios problema violenţei în mediul şcolar înseamnă a demara cercetări riguroase, a
merge pe teren cu instrumente metodologice precise, care să permită măsurarea fenomenului.
Anchetele de teren (Pain, 1992) au pus în evidenţă o mare diversitate a formelor de violenţă
ce se manifestă în mediul şcolar: de la violenţa verbală (injurii, ameninţări, jigniri) la violenţele
fizice (lovituri, încăierări), degradări ale bunurilor (scris pe pereţi, spart geamuri, deteriorat
mobilierul, etc), refuzul de a lucra, absenteism, perturbarea cursurilor, până la furturi, agresiuni
armate, violenţe sexuale, consum de droguri. Este firesc ca în astfel de condiţii unii elevi să se simtă
ameninţaţi şi chiar terorizaţi de ideea de a merge la şcoală.
Aşadar, fenomenul violenţei şcolare se întinde pe o scară largă, la ale cărei capete se află
violenţa fizică (extrem de mediatizată de altfel, dar fără analize temeinice ale cauzelor ce o
provoacă), respectiv incivilităţile (care sunt foarte numeroase şi pot afecta grav ambianţa şcolară).

Şcoala ca sursă a violenţei

Fenomenul violenţei şcolare este extrem de complex, iar la originea lui se află o multitudine
de factori. Şcoala însăşi poate reprezenta o sursă a unor forme de violenţă şi acest lucru trebuie luat
în consideraţie în conceperea diferitelor programe de prevenire şi stăpânire a violenţei.
Şcoala este un loc unde elevii se instruiesc, învaţă, dar este şi un loc unde se stabilesc relaţii,
se promovează modele, valori, se creează condiţii pentru dezvoltarea cognitivă, afectivă şi morală a
copilului. Clasa şcolară constituie un grup ai cărui membri depind unii de alţii, fiind supuşi unei
mişcări de influenţare reciprocă ce determină echilibrul funcţional al câmpului educaţional. Fiecare
grup cere de la membrii săi diferite forme de comportament.
Comportamentele violente ale elevului îşi pot avea originea şi într-un management
defectuos al clasei şcolare, mai exact într-o lipsă de adaptare a practicilor educaţionale la o populaţie
şcolară considerabil schimbată. Potrivit unor autori, prima dorinţă a formatorului este aceea de a-şi
exercita puterea .Dând curs acestei dorinţe inconştiente, profesorul poate influenţa negativ relaţia sa
cu elevul, deoarece va căuta să-l menţină într-o situaţie de dependenţă, de subordonare
necondiţionată. În grupurile conduse autoritar, se acumulează tensiuni, frustrări ce determină
comportamente agresive, ostilităţi între membrii grupului. Relaţia de autoritate influenţează şi tipul
de comunicare, aceasta devenind unilaterală, adică profesorul e cel care emite şi monopolizează
comunicarea , iar elevul rămâne doar un receptor pasiv.
Şi alte componente ale atitudinii profesorului faţă de elevi pot genera situaţii conflictuale ori
comportamente violente ale elevilor: atitudinea profesorului de ignorare dispreţuitoare a elevilor,
corelată cu tendinţa de evaluare a lor în termeni constant negativi şi depreciativi, atitudini care pot
antrena un ansamblu de consecinţe în plan comportamental: lipsa de comunicare, pasivitatea le

308
lecţie, indiferenţa sau, dimpotrivă, perturbarea lecţiilor, dezvoltarea unor atitudini ostile,
provocatoare.
Violenţa mentalităţilor şi a prejudecăţilor unor profesori privind elevii buni, provoacă la
rândul lor violenţă: profesorii care nu dau decât note limită în primul semestru pentru a-i determina
pe elevi să înveţe mai mult în semestrul următor; impunerea unui stil autoritar sau etichetarea
elevilor şi avansarea unor aprecieri peiorative şi a unor expresii umilitoare la adresa acestora, de
genul: "ai un cap pătrat", "sunteţi nişte oligofreni, o eroare a naturii", împreună cu expresii care ucid
iniţiativa elevilor: "tocmai tu !", "cine te-a ajutat", "să mai vedem", "nici nu mă aşteptam la altceva
de la tine".. trebuie înlocuite şi cenzurate.
Lipsa echilibrului între autoritatea profesorului şi libertatea elevului în clasă este un factor de risc
care poate genera comportamente agresive şi violente. Relaţia autocratică profesor-elev deteriorează
climatul educaţional necesar cooperării dintre cei doi în procesul învăţării şcolare.
Cercetările efectuate de Walker ( 1998, 1990) indică faptul că aproape toţi copiii care prezintă riscul
comportamentelor disociale şi antisociale nu posedă nici măcar competenţele minimale pentru a
avea succes şcolar.Odată ce aceşti elevi au fost respinşi de către profesori şi colegi au tendinţa de a
abandona şcoala , de a se asocia în bande cu comportament violent.
G.Weil vorbeşte despre sindromul eşecului şcolar ca un factor de risc important în privinţa creşterii
violenţei în şcoală. Potrivit lui Weil , sentimentul de eşec interiorizat antrenează sechele psihologice
profunde şi durabile ce se exprimă adesea prin comportamente violente.
Alcoolul , consumat mai ales în cantităţi mari, se constituie într-un important factor de risc
în comiterea unor acte antisociale bazate pe violenţă. Drogurile , pot de asemenea , să ducă la un
comportament violent, însă, în ce măsură se poate realiza acest lucru depinde de mai mulţi factori.

Prevenirea şi stăpânirea violenţei în mediul şcolar

Fenomenul violenţei şcolare trebuie analizat în contextul apariţiei lui. A gândi strategii,
proiecte de prevenire a violenţei şcolare înseamnă a lua în consideraţie toţi factorii (sociali, familiali,
şcolari, de pesonalitate) ce pot determina comportamentul violent al elevilor. Şcoala poate juca un
rol important în prevenirea violenţei şcolare. P.-A. Doudin şi M. Erkohen-Markus(2000) vorbesc de
trei tipuri de prevenţie pe care le poate asigura şcoala şi care se completează reciproc:
- o prevenţie primară, care se poate realiza foarte uşor de către fiecare profesor şi se referă la
dezvoltarea unei atitudini pozitive faţă de fiecare elev, exprimarea încrederii în capacitatea lui de a
reuşi;
- o prevenţie secundară, ce pleacă de la faptul că şcoala reprezintă un post de observaţie privilegiat
al dezvoltării intelectuale şi afective a elevului, iar profesorul, printr-o observare atentă a acestuia,
poate repera efectele unor violenţe la care elevul a fost supus în afara mediului şcolar;
- o prevenţie terţiară, ce are în vedere sprijinul direct adus elevilor care manifestă comportamente
violente; acesta urmăreşte prevenirea recidivei şi presupune adoptarea unor măsuri după producerea
comporatmentului violent.
Pentru ca şcoala să îşi asume acest rol de prevenire şi de stăpânire a fenomenului violenţei,
prima investiţie trebuie făcută în domeniul formării profesorilor. Este nevoie de o formare specifică,
în măsură să permită satisfacerea cerinţelor elevilor ,, cu probleme’’.
Organizarea unor cursuri de formare a profesorilor pentru a face faţă lucrului cu clase sau
elevi dificili trebuie să pornească de la următoarele obiective:
- observarea mai atentă a comportamentului elevilor, pentru o mai bună înţelegere a cauzelor actelor
de violenţă;
- ameliorarea comunicării cu elevii ce manifestă comportamente violente şi stabilirea unor relaţii de
încredere;
- detensionarea conflictelor cu ajutorul formatorilor de opinie;
- dezvoltarea parteneriatului şcoală-familie;
- colaborarea cu specialişti în cadrul lucrului în reţea.

309
 Este recomandabil ca aceste cursuri de formare să se centreze îndeosebi pe exerciţii practice
care pleacă de la experienţa concretă a profesorilor, de la studii de caz, puneri în situaţie prin care
profesorii au ocazia de a schimba opinii, de a găsi soluţii din perspectiva rolului pe care îl joacă.
Şcolile fac în puţine cazuri distincţia între activităţile de prevenţie şi activităţile de asistenţă
acordată elevilor cu manifestări de violenţă şi nu dezvoltă programe coerente anti-violenţă, pornind
de la cunoaşterea problemelor cu care se confruntă. Chiar acolo unde există acţiuni destinate
problemei violenţei, acestea nu contează pe implicarea efectivă a celor vizaţi, sunt puţin popularizate
în rândul celor care ar trebui cu prioritate să le cunoască (autori, victime, elevi cu potenţial agresiv,
părinţi), nu sunt organizate în forme atractive pentru elevi şi se limitează la expuneri de documente
sau de situaţii-problemă. În puţine cazuri, violenţa în şcoală este definită ca fiind o problemă
instituţională.
În majoritatea cazurilor, nu există parteneriate sau cooperare reală nici la nivelul
unităţii şcolare (între elevi, cadre didactice, părinţi, conducerea şcolii) şi nici la nivel
interinstituţional, care să definească situaţiile de violenţă, să elaboreze strategii de prevenţie şi
control, să monitorizeze şi să evalueze impactul acestora. Măsurile şcolii vizând prevenţia şi
controlul fenomenelor de violenţă sunt, în cea mai mare parte, formale şi stereotipe. Spre exemplu,
se confundă existenţa unui regulament şcolar sau a altor documente pe care şcoala le-a iniţiat cu
funcţionalitatea efectivă a acestora. Regulamentele devin dintr-un instrument util de prevenire şi
combatere a violenţei un mijloc formal de „acoperire” a lipsei de iniţiativă.
Şcolile investigate nu reuşesc să abordeze situaţiile de violenţă „ascunsă” şi nu dispun de mijloace
adecvate de a evalua violenţa subiectivă (sentimentul de insecuritate al elevilor).
Sancţionarea elevilor violenţi este, nu de puţine ori, disproporţionată în raport cu gravitatea
faptelor şi, prin efectul de bumerang, multiplică deseori cazurile de comportament agresiv al elevilor
consideraţi elevi-problemă. Sancţionarea nu este gândită ca o formă de prevenire. În alte cazuri,
actele de violenţă nesancţionate ajung să influenţeze şi pe ceilalţi elevi, devenind de multe ori
modele de urmat.
Măsurile de control şi pază care predomină sunt cele bazate pe intervenţia poliţiei sau a altor
reprezentanţi ai autorităţilor de pază şi protecţie, în defavoarea celor care se bazează pe formarea
cadrelor didactice, a elevilor sau a consilierilor.
În ceea ce priveşte actele de violenţă care au loc în vecinătatea şcolii, conducerea unităţilor
şcolare şi cadrele didactice par să acorde atenţie acestora numai dacă se manifestă şi în şcoală,
ajungând să cunoască actorii din vecinătatea şcolii care au potenţial violent numai după ce un
fenomen de violenţă a avut loc. O asemenea abordare reprezintă un important handicap în elaborarea
unor strategii eficiente de prevenire a situaţiilor de violenţă şcolară.
Consilierii şcolari au adesea o atitudine pasivă, ignorând atribuţiile şi rolul activ pe care
trebuie să-l aibă în comunitatea şcolară, prin semnalarea ofertei de sprijin psihologic şi prin
implicarea în identificarea şi rezolvarea problemelor elevilor, ale profesorilor şi ale părinţilor, în
afara cabinetului. Mai mult, se constată tendinţa unor cadre didactice, dar şi a unor părinţi, de a
identifica drept cauze psiho-individuale ale comportamentului violent ceea ce, în fapt, reprezintă, de
multe ori, strategii de reacţie a elevilor la frustrări şi impuneri ale mediului şcolar.
Analiza evidenţiază faptul că violenţa în şcoală nu poate fi explicată, prevenită, ameliorată
sau combătută fără a examina şi mediul familial, acesta având un rol esenţial în dezvoltarea
copilului şi a mecanismelor de autocontrol a impulsurilor violente. Se constată un anume grad de
consens în rândul majorităţii actorilor investigaţi privind existenţa în şcoală a unor probleme ca:
dificultăţi de comunicare elevi-profesori, impunerea autorităţii cadrelor didactice, stiluri didactice de
tip autoritar ale profesorilor, distorsiuni în evaluarea elevilor. Alte aspecte de natură
şcolară identificate drept cauze posibile ale violenţei au fost: prejudecăţile profesorilor în raport cu
apartenenţa etnică a elevilor, vârsta şi experienţa didactică,programe şcolare încărcate.
În România un studiu experimental realizat pe elevii de liceu a descoperit că cele mai
frecvente forme de agresivitate ale profesorilor faţă de elevi sunt în ordine descrescatoare: folosirea
tonului ridicat, evaluarea neobiectivă, intimidarea elevilor, adresarea de injurii, jigniri, ameninţarea,

310
lovirea, excluderea de la ore, folosirea cuvintelor obscene, ignoranţa, nervozitatea permanentă,
ironia, absenţa răspunsului la solicitări.
Atitudinile sfidătoare, arogante şi denigratoare la adresa profesorilor sau a colegilor de clasă care îşi
văd de treabă ("tocilarii"), se explică de cele mai multe ori prin atitudinea familiilor care se
supraevaluează, fie datorită ignoranţei şi subculturii, fie în baza unei situaţii materiale prospere şi a
unei permisivităţi excesive afişată faţă de copiii lor.
Agresivitatea verbală sau fizică este o deviere comportamentală întâlnită atât în şcoală cât şi
în afara ei. În perimetrul şcolii în lipsa organizării adecvate a vieţii şi programului elevilor, în lipsa
supravegherii atente, unii elevi agresivi recurg la bătăi şi violenţă psihică pentru a-şi rezolva
conflictele din diferi te motive: răzbunare, autoafirmare, etc. Mai periculoase sunt bătăile
încinse pe stradă între grupuri rivale, în discoteci sau în alte locuri publice care au ca rezultat
încălcarea legilor şi a ordinii publice. Fumatul , consumul de băuturi alcoolice şi chiar de droguri,
practicarea jocurilor de noroc sunt vicii care însoţesc comportamentele de tip deviant pe care şcoala,
familia şi ceilalţi factori educativi au datoria să le combată.
Problemele de educaţie şi comportare civilizată există există în întreaga lume. Se poate
deduce din experienţa fiecăruia dintre noi că o comportare civilizată depinde de bunul simţ al
fiecăruia, de mediul în care se află, de cultura şi de instruirea pe care o primeşte. Buna creştere se
dobândeşte în mai multe feluri: din familie, de la grădiniţă, din şcoală, din mass-media, din
"exemplele negative". Ca să educi un copil trebuie ca tu însuţi să fii educat - nu e necesar faptul de a
avea studii superioare, ci la arta de a ştii să creşti un copil, la arta de a avea posibilitatea bunei sale
dezvoltări, la arta de a-i călăuzi paşii spre un viitor mai bun, la răbdarea şi calmul necesar pentru
creşterea şi educarea lui. Există copii prost crescuţi proveniţi din familiile cele mai rafinate şi copii
cu un comportament de invidiat proveniţi din familii modeste. Copiii sunt dispuşi să-şi imite părinţii
în ceea ce fac nu în ceea ce spun.
Societatea are un rol important în educarea moral-civică a copiilor. Şi totuşi, societatea are
are numeroase vicii dintre care cel mai periculos este acela că nu-şi asumă cu exigenţă virtuţile
educative. Modelele propuse de mass-media, spectacolul dezagreabil al autorităţilor politice,
cinismul economic, nedreptăţile, limbajul josnic, imagini agresive televizate, exploatarea publicitară
a "accidentelor" relaţionale, etc. indică abandonarea educaţiei morale. O societate serioasă nu poate
ignora educaţia propriilor copii.
Şcoala construieşte o gândire nouă, manipulează, ierarhizează, contaminează, cultivă virtuţi,
voinţă, demnitate, onoare şi caractere. Şcoala poate demonstra că suntem o comunitate aptă pentru
civilizaţie, oferind fiecăruia capacitatea de a-şi asuma propria valoare şi de a accepta piramida
comparativă reală a personalităţilor.
Violenţa în şcoală este o expresie a violenţei din societate; când violenţa se produce în
şcoală, ea conduce şi la alte consecinţe : alături de prejudicii , victimizare , uneori moarte, violenţa
din şcoală reduce şansele elevilor de a-şi dezvolta personalitatea pe deplin şi de a dobândi o
educaţie de calitate.
Acest fenomen este greu de evaluat atât la nivel naţional , cât şi la scară mondială, este greu
de estimat , deoarece violenţa poate fi interpretată ca o problemă internă ,ce trebuie rezolvată prin
mijloace interne mai degrabă decât prin apelul la forurile competente.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
1. Cosmovici, A., Iacob, L. ( 1998 ) , Psihologie şcolară , Editura Polirom , Iaşi
2. Debesse , M. ( 1970) , Psihologia copilului de la naştere la adolescenţă, EDP , Bucureşti
3. Hudiţean , A.,( 2002) , Devianţa comportamentală la elevi , Psihomedia , Sibiu
4. Mitrofan , N.( 1996 ) , Agresivitatea , Psihologie socială, Polirom , Iaşi
5. Neculau , A. ( 1996) , Psihologie socială. Aspecte contemporane, Editura Polirom, Iaşi.
6. Neamţu , C. ( 2003) , Devianţa şcolară, Editura Polirom , Iaşi.
7. Păun , E. , ( 1999) , Şcoala.Abordare sociopsihopedagogică, Editura Polirom , Iaşi.

311
 8. Preda, V.( 1981) , Delincvenţa juvenilă.O abordare multidisciplinară, Cluj – Napoca.
9. Rădulescu, S. , Banciu, D. ( 1990) , Introducere în sociologia delincvenţei juvenile.
10. Adolescenţa între normalitate şi devianţă, Editura Medicală, Bucureşti.
11. Salavastru , D. (2003 ) , Violenţa în mediul şcolar , în Ferreol,G., Neculau, A.( coord),
Violenţa în mediul şcolar , Editura Polirom , Iaşi
12. Şchiopu , Z. , Verza, E. ( 1995), Psihologia vârstelor , EDP , Bucureşti.
13. Ilie - Bologa Lia , Violenţa şcolară . Factori de risc în adolescenţă.

ROLUL FAMILIEI ŞI GRĂDINIŢEI ÎN ÎNLĂTURAREA

VIOLENŢE

Inst. GHEORGHE MARIA

Educ. NISIP IRINA
G.P.P. NR.2 CURTEA DE ARGEŞ

Afirmaţia lui Pestlazzi pentru care “ceasul naşterii copilului este ceasul începutului
educaţiei sale” pare astăzi pe deplin firească, după cum şi sintagma:”familia este prima şcoală a
omenirii”.
Adeseori considerăm că propria noastră maturitate şi acumulare de experienţă sunt
suficiente pentru a stabili modele educaţionale pentru copii. Cei mai mulţi dintre noi considerăm
că avem integrată capacitatea de a creşte copii, că avem potenţialul de a înţelege şi rezolva nevoile
lor şi ştim cum să-i sprijinim să crească fericiţi. Părintele îşi atribuie drepturi depline asupra
modului în care îşi creşte şi educă copilul. Educatorul apreciază că pregătirea lui profesională este
cea mai indicată şi suficientă pentru a instrui şi orienta copilul în evoluţia lui. Medicul reprezintă
garanţia intervenţiei în asigurarea sănătăţii fizice şi psihice a copilului – şi am putea continua
enumerarea persoanelor adulte cu care copilul vine în relaţie şi care sunt răspunzători de influenţa
pe care o produc asupra lui.
Rolul familiei este de a crea condiţiile necesare şi un climat adecvat, este “vioara întâi”
în educaţia morală a copilului. Valorile morale precum: cinstea, omenia, sinceritatea, demnitatea,
hărnicia, spiritul adevărului şi al dreptăţii au ca “manuale” persoana părinţilor şi ca “lecţii”
comportamentul lor în fiecare zi – exemplu. Ceea ce înseamnă că părinţii care au copii de vârstă
preşcolară vor trebui să acorde importanţă sporită educaţiei acestora, alocându-le mai mult timp şi
mai multă atenţie.
“Exemplul” are o mare putere de influenţare asupra copiilor, în primul rând datorită
caracterului lor intutitiv. El se adresează în mod nemijlocit simţurilor copilului, îl ajută să fie
convingător, având calitatea de a acţiona rapid. În colaborare cu grădiniţa, familia are un rol foarte
important în educarea copiilor pentru a înlătura violenţa.
În învăţământul preşcolar se pune problema violenţei fizice – care înseamnă toate actele
fizice care se fac cu intenţia de a răni sau a face rău unei persoane. Violenţa verbală se poate
prezenta sub formă de ţipete, insulte, ridiculizarea aspectului fizic.
Pentru aceasta, din experienţa dobândită am observat că familia şi grădiniţa au o mare
importanţă în educarea copiilor prin:
• comunicările permanente cu copiii, bazate pe respect şi îndemânare; Părintele,
educatoarele pot ajuta copilul să-şi exprime emoţiile, să înveţe să le eticheteze pentru
o recunoaştere ulterioară şi să acţioneze în viitor în situaţii similare.

312
 • lauda şi întărirea pozitivă trebuie să fie orientată spre încercările şi realizările
reale ale copilului, mai mult decât în direcţia comunicării; cât de “bun” este el; în
abordarea conflictelor sau stresului care apar în interacţiunile cu copiii;
Am observat că un anumit comportament al copilului determină supărarea părintelui, al
educatoarei. Cu multă răbdare, pricepere, tact, trebuie ca adulţii să exprime sentimentele lor, fără
a ataca personalitatea şi caracterul copilului, fără a folosi cuvinte sau expresii pe care aceştia nu
le-au mai auzit niciodată, luându-i lângă ei şi dându-le exemplul altor copii sau al lor.
• copiii pot învăţa să preia responsabilitatea crescândă pentru comportamentul
lor pe măsură ce cresc şi se maturizează;
Aceasta se realizează dacă li se oferă condiţiile ca ei să aleagă între diferite alternative
acceptabile pentru conduita lor. În loc să întrebe: “Cu ce vrei să te îmbraci în această
dimineaţă?”, poate fi mult mai utilă şi mai practică întrebarea:”Vrei să îmbraci pantalonii
albaştri sau pe cei verzi?”.
• disciplina şi responsabilitatea sunt învăţate de către copii între anumite limite
raţionale pe care ei pot să le înţeleagă; De exemplu spunând: “Incetează să mai faci
asta!” identifică acte inacceptabile. Trebuie să fie oferite alternative cum ar fi: “Dacă
simţi nevoia să loveşti ceva utilizează perna” etc. – “nu pe sora ta” sau spune-i Alinei
cât de supărat eşti şi nu utiliza pumnii pentru a comunica.
Pedeapsa fizică este mai puţin eficace şi mai dăunătoare pentru copil decât
comunicarea verbală. Conduita rea a copiilor şi conflictele pot fi evitate mai eficient discutând
problema. Pedeapsa fizică comunică idea că “oamenii mari pot lovi pe cei mici fără
repercursiuni”. Părintele, educatoarea acţionează ca un consilier (sfătuitor); trebuie să discearnă
cu atenţie ce sentimente, ce intenţii sunt convertite în cadrul comunicării, să determine “înţelesuri
ascunse” din comunicările copilului. De multe ori, copilul nu-şi percepe condiuta ca fiind
supărătoare, spunând “Ce am făcut?”, atunci adultul folosind mesajul:”Sunt într-adevăr supărat şi
necăjit atunci când nu răspunzi la chemările mele” ajută copilul să-şi modifice comportamentul.
Cunoaşterea şi întelegerea nevoilor copilului în funcţie de etapele de
dezvoltare ale acestuia de către părinţi, educatoare (adult) cu care el interacţionează, reprezintă
posibilitatea de a relaţiona corect cu ei şi de a sesiza elementele unor traume acţionând terapeutic.
Este important ca împreună părinţi – educatori să facem totul pentru a-i
învăţa pe copii să recunoască, să se apere, să nu fie lăsaţi nesupravegheaţi, să le cunoaştem
prietenii, să le explicăm diferenţa dintre comportamente. La fel de important este unde, cum,
lângă cine trăiesc, deoarece: Copiii învaţă ceea ce trăiesc!

„Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne.

Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi.
Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi.
Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea.
Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi.
Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia.
Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi.
Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători.
Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea.
Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea.
Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească.
Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine.
Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să ai un ţel.
Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă generozitatea.
Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr.
Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi.
Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul.
Dacă trăiesc în siguranţă, copiii învaţă să aibă încredere în ei şi ceilalţi.
Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că e plăcut să trăieşti pe lume.”

313
 DOROTHY LAW NOLTE
Societatea în care trăim trebuie să conştientizeze importanţa protejării şi ocrotirii
copiilor. Aceasta se realizează cu grijă, răbdare, atenţie, dar şi cu foarte multă dragoste. H.
Spencer a subliniat acest lucru spunând; „ Copiii cărora nu li se arată dragoste ajung să nu
iubească”. Şi ce este o lume fără iubire?

BIBLIOGRAFIE

1. Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, Bucureşti, 2001
2. Lascus Voicu, Pedagogia ocrotirii, Cluj-napoca, 1983
3. Revista învăţământului preşcolar, Nr. 1-2, 1998;
4. Revista învăţământului preşcolar, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Institutul de Stiinţe ale
Educaţiei, Nr. 1, 2007;

DELINCVENŢA JUVENILĂ – UN FENOMEN

ÎNGRIJORĂTOR

prof. RĂDULESCU MARIANA,

prof. TUDOR ANA
Şcoala cu clasele I-VIII „Liviu Rebreanu” Mioveni, jud. Argeş

Transformările vieţii sociale şi economice ale României din ultima perioadă au condus la o
creştere a comportamentelor deviante din societate în rândul tinerilor, ceea ce a generat o scădere în
comunitatea locală a încrederii în această categorie de vârstă, fiind în pericol starea viitoare a
societăţii.
Analiza fenomenului infracţional de pe raza oraşului Mioveni, în rândul tinerilor,
concluzionează că, în ultimii ani, nu s–au semnalat cazuri de delincvenţi minori, lucru îmbucurător
pentru unitatea noastră şcolară şi pentru întreaga comunitate. Totuşi, s–au putut remarca unele
devieri de conduită, nu foarte grave, dar care necesită luarea unor măsuri de prevenire a agravării
lor.
În general despre copii se obişnuieşte să se vorbească cu căldură, laudativ, să li se elogieze
inocenţa şi frumuseţea. Dar cum vorbeşti despre nişte copii care fură, fug de acasă, abandonează
şcoala sau chiar îşi bat părinţii? Nimeni nu se gândeşte că un copil nu se naşte rău, că ceea ce devine
el la un moment dat este şi rezultatul mediului familial şi social în care a trăit, al modului în care a
fost iubit sau a fost lăsat să iubească de către persoanele cele mai apropiate. Ceea ce se întâmplă în
jurul lor, agresiuni, certuri, neglijenţă, îi fac să simtă că au pierdut cel mai important lucru pentru ei:
afecţiunea părinţilor. Oare nu e adevărat că cei mici îi înţeleg mai bine pe cei mari decât invers?
Această lipsă de înţelegere a adulţilor poate face ca iubirea să se transforme în ură. Atunci copilul se

314
va simţi singur iar, în momentul în care va avea suficientă energie şi hotărâre, îşi va lua destinul în
propriile mâini. Ce va face însă un copil care se simte puternic şi în stare de orice atunci când cei din
jurul lui consideră că nu e în stare de nimic bun? Foarte probabil lucruri rele.
A devenit un sport naţional ca orice puşti teribilist să se distreze dând un telefon anonim, de
natură să transforme ziua în chiul justificat de la şcoală.
Tema la modă azi este "violenţa elevilor in şcoli". În urma unor reportaje fulminante de natură
să aducă mult dorita audienţă, precum şi a altor facilităţi ale zilei, cum ar fi telefoanele mobile cu
camera încorporată şi Internetul, aceste aspecte nefericite au devenit mult mai vizibile . Există
violenţă în şcoli? Cu siguranţă! Mult mai multă decât în trecut? Violenţa a existat, există şi va mai
exista, iar acest nivel depinde de gradul de civilizaţie, grad ce nu se modifică decât în perioade de
timp mult prea mari, din păcate.Dat fiind faptul că un copil se naşte fără "păcate", înseamnă că
suntem cu toţii responsabili pentru ce avem acum in şcoli, fie şi pentru faptul că suntem consumatori
înrăiţi de senzaţional ieftin.
Delincvenţa juvenilă - Acest termen desemnează ansamblul abaterilor şi încălcărilor de norme
sociale, sancţionate juridic, săvârşite de minorii de până la 18 ani.
Pentru o mai bună înţelegere a acestui fenomen, am realizat un proiect educativ cu tema
“Prevenirea şi combaterea delincvenţei juvenile”:

● SCOP: conştientizarea tinerei generaţii cu privire la respectarea drepturilor omului, a

prevenirii conflictelor, a convieţuirii într–un mediu natural, economic, social şi cultural divers,
capabil să acorde şanse egale de împlinire tuturor.
● OBIECTIVE:
1. Formarea capacităţii de susţinere adecvată a drepturilor proprii;
2. Identificarea situaţiilor de risc şi a formelor de agresivitate pentru evitarea şi sancţionarea lor;
3. Cunoaşterea şi prevenirea fenomenului de delincvenţă.

● DOMENII DE ACŢIUNE :
 Prevenirea delincvenţei juvenile;
 Prevenirea victimizării în rândul minorilor.
● GRUP ŢINTĂ:
direct: elevii clasei a VII-a C şi a V-a D
indirect: părinţii acestora
● BENEFICIARI: elevii claselor a VII-a C şi a V-a D
● DURATĂ : anul şcolar 2009-2010
● PARTICIPANŢI: elevi; părinţi; cadre didactice; lucrători din Poliţia oraşului Mioveni şi Poliţia
Comunitară
● MIJLOACE DE ÎNVĂŢĂMÂNT : referate; broşuri; afişe; articole din ziare; R.O.F.U.I.S.P.; R.
O. I.; articole de lege
● MODALITĂŢI DE REALIZARE:
 Menţinerea unor legături strânse între şcoală şi familiile elevilor pentru a depista la timp
eventualele situaţii de risc pentru minori sau eventualele stări deviante ale acestora;
 Dezbateri, discuţii individuale, informări, prelegeri, mese rotunde, simpozioane, jocuri de
rol, studiu de caz, expoziţii de pictură pe teme de educaţie antiinfracţională, cu elevii şcolii, dar şi cu
părinţii acestora;
 Realizarea şi distribuirea materialelor cu caracter informativ privind prevenirea
delincvenţei juvenile şi a victimizării în rândul minorilor.
● PROPUNĂTOR:
Diriginte clasa a VII-a C: prof. RĂDULESCU MARIANA
În colaborare cu elevii clasei a V-a D – diriginte prof. Tudor Ana, elevii clasei a VII-a C au
participat la desfăşurarea următorului Proiect de animaţie

315
Tema: PREVENIREA ŞI COMBATEREA DELINCVENŢEI JUVENILE
Scopul:
realizarea unei mai strânse colaborări între familie, şcoală şi organele de Poliţie cu scopul
de a limita şi combate agresivitatea ţi violenţa în rândul tinerilor.
Obiective urmărite:
La finalul activităţii elevii vor fi capabili :
 să înţeleagă şi să explice noţiunile de agresivitate şi violenţă;
 să identifice forme ale agresivităţii şi violenţei;
 să descopere şi să analizeze cauze ale agresivităţii şi violenţei;
 să interpreteze roluri identificând situaţiile conflictuale şi modalităţi nonagresive de
rezolvare a acestora;
 să participe activ şi conştient la exerciţiile propuse;
Strategii didactice:
 explicaţia;
 exerciţii de comunicare;
 conversaţia euristică;
 dezbaterea ;
 jocul de rol; problematizarea.
Scenariul propriu – zis:
- doamnele diriginte prezintă invitaţii la această activitate (agentul de poliţie Bucurici
Gheorghe, asistenta socială Berechet Genţiana, responsabilul de programe educative Costache
Lidia)
- domnul poliţist le explică elevilor faptul că a şti să-ţi stăpâneşti agresivitatea este una din cele
mai dificile lecţii din procesul de maturizare, pe care multi adulţi n-o învaţă niciodată. Agresivitatea
este o forma de conduită orientată cu intentie către obiecte, persoane sau spre sine, cu scopul de a
produce prejudicii, răniri, distrugeri şi daune.
Violenţa este o formă de manifestare a agresivităţii ce presupune utilizarea forţei pentru a
manifesta superioritatea. Este o conduită agresivă acută cu finalitate distructivă, punitivă sau
transformativă.
La sugestia doamnei asistente sociale, elevii completează un chestionar cu tema: Vă domină
nervozitatea?

CHESTIONAR: Vă domină nervozitatea?

Sunteţi nervoşi? Vă este greu să vă staăpâniţi emoţiile sau dimpotrivă? Pentru a afla acest lucru
răspundeţi prin Da sau Nu la următoarele întrebări:
La cea mai mică neînţelegere , vă ,, ambalaţi” pentru ,, cauze mărunte”? Da/Nu.
Vă păstraţi în orice împrejurare calmul şi stăpânirea de sine? Da/Nu.
Când sunteţi nervoşi spuneţi lucruri pe care apoi le regretaţi? Da/Nu.
În caz de panică generală vă păstrăţi întotdeauna calmul? Da/Nu.
Când trebuie să aşteptaţi la coadă pentru plata facturilor aveţi întotdeauna răbdare indiferent de
situaţie? Da/Nu.
Gesticulaţi mult, sunteţi precipitat în mişcări? Da/Nu.
Aţi avut vreodată impulsul de a arunca obiecte sau de a lovi pe cineva? Da/Nu.
Vi s-a întâmplat să rataţi un examen, o competiţie sportivă sau o afacere din cauza nervozităţii?
Da/Nu.
Răzbunarea este un ,, fel de măncare” care se consuma rece? Da/Nu.
Aveţi uneori ticuri nervoase? Da/Nu.

Interpretarea rezultatelor
Acordaţi un punct dacă aţi răspuns cu Da la întrebările: 1,3,6,7,8,10 şi tot un punct dacă aţi
răspuns cu Nu la întrebările: 2, 4, 5, 9. Faceţi totalul punctelor obţinute.

316
10 puncte - sunteţi întotdeauna victima nervilor dvs. care vă controlează permanent
comportamentul.
 6-9 puncte - nervii vă joacă feste , vă este foarte greu să vă stăpâniţi emoţiile.
 3-5 puncte - reuşiţi uneori să vă stăpâniţi, depinde numai de situaţie.
 sub 3 puncte – vă stăpâniţi în totalitate, este foarte greu să vă enerveze cineva.
- elevii prezintă eseurile realizate de ei cu tema: “Pledoarie pentru o conduită civilizată”
- elevii prezintă lucrările realizate de ei (picturi, desene) cu tema: “Violenţa şi agresivitatea în
familie”
- doamnele diriginte, consilierul educativ, doamna asistent social şi domnul poliţist evaluează
lucrările copiilor şi se acordă diplome celor mai bune eseuri şi lucrări plastice.
În cadrul lectoratului cu părinţii cu tema “Optimizarea relaţiei dintre părinţi şi copii” , după
ce am prezentat câţiva indicatori privind înclinarea spre delincvenţă a copiilor, cum ar fi: absenţe
frecvente de la şcoală, atitudine indiferentă faţă de şcoală, atitudine rebelă faţă de autorităţile şcolare
şi reprezentanţii ordinii, reacţii disproporţionate faţă de diferite situaţii şi faţă de colegi, tendinţa de a
se asocia cu elemente depravate, utilizarea precoce a unui limbaj obscen şi violent, minciuni şi
furturi frecvente, chiar înainte de vârsta de 9 ani, preocupări sexuale precoce, ”consum” de literatură
pornografică, vizionarea foarte frecventă a filmelor cu conţinut necorespunzător, din punct de
vedere educativ, le-am distribuit atât părinţilor cât şi elevilor chestionare specifice.
Chestionar privind agresivitatea în şcoală adresat elevilor
1. Menţionaţi 5 cauze care generează comportamente agresive.
2. Dintre formele de agresivitate de mai jos alegeţi trei care consideraţi că sunt cel mai des întâlnite
la noi în şcoală: lovirea unui coleg;lovirea unui obiect; intimidarea; cuvinte obscene;injurii, jigniri;
ameninţarea; refuzul îndeplinirii sarcinilor, activităţilor; gălăgie, indisciplină; mişcările neautorizate
(intrările şi ieşirile din clasă)
3. Indicaţi trei tipuri de măsuri ce se pot lua în scopul reducerii comportamentelor agresive.
4. Expunerea frecventă la violenţă poate induce la oameni o insensibilitate la violenţă:
a) da;
b) nu.
5. Credeţi că vizionarea frecventă de filme şi programe T.V. saturate de agresivitate influenţează
conduita persoanelor care se comportă agresiv?
a) da;
b) nu.
6. Să presupunem că nu ar exista decât filme cu personaje pozitive şi acţiuni bune. Credeţi că ar mai
exista violenţă în lumea contemporană?
a) da;
b) nu.
7. Aţi asistat în şcoală la scene de violenţă? Dacă da în ce au constat acestea?
8. Aţi fost vreodată victima unui comportament agresiv, în şcoală? Dacă da, în ce a constat acesta?
9. Aţi primit vreodată observaţii din partea profesorilor, colegilor din cauza comportamentului
neadecvat pe care l-aţi avut?
a) da;
b) nu.
10. Ierarhizaţi următoarele comportamente agresive ale profesorilor, în funcţie de frecvenţa lor, pe o
scală de la 1 la 7 (locul întâi ocupându-l comportamentul cel mai frecvent, iar locul 7
comportamentul cu frecvenţa cea mai mică):
- tonul ridicat;
- evaluarea neobiectivă;
- intimidarea;
- jignirea;
- cuvintele ameninţătoare;
- lovirea;
- excluderea de la ore.
317
Chestionar pentru părinţi: Optimizarea relaţiei părinte - adolescent
1. Relaţia dumneavoastră cu propriul copil este:
a. foarte bună c. de indiferenţă
b. bună d. puţin conflictuală
e. foarte conflictuală
2. Precizaţi trei aspecte pe care le apreciaţi în relaţia cu propriul copil:
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
3. Precizaţi trei aspecte care credeţi că ar mai trebui îmbunătăţite în relaţia cu propriul copil:
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________

Concluzia pare să fie una clară: elevii se poartă ca şi cum nu mai ştiu de frica nimănui şi cred
că totul le este permis.
Învăţământul românesc devine o imensă închisoare cu program prestabilit, pentru delincvenţii
juvenili. Este aceasta soluţia? Dar cine sunt vinovaţii?

VIOLENŢA IN FAMILIE

Androne Valentina, CCD Argeş

Din punct de vedere clinic o definiţie larg acceptată a violenţei domestice este aceea
formulată de Stark si Flitcraft:
”Violenţa domestică este o ameninţare sau provocare, petrecută în prezent sau în trecut, a
unei răniri fizice în cadrul relaţiei dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de
domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi însoţit de intimidări sau abuzuri verbale; distrugerea
bunurilor care aparţin victimei; izolarea de prieteni, familie sau alte potenţiale surse de sprijin;
ameninţări făcute la adresa altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor; furturi;
controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale victimei, alimentelor, deplasărilor, telefonului şi a
altor surse de îngrijire şi protecţie”.
Se numeşte "violenţa în familie" orice act vătămător, fizic sau emoţional care are loc între
membrii unei familii. Abuzul în interiorul unei familii poate lua multe forme: abuzul verbal, refuzul
accesului la resurse financiare, izolarea de prieteni şi familie, ameninţări şi atacuri care în unele
cazuri pot duce la moartea unuia dintre parteneri. Deşi până de curând s-a presupus că femeia este
cel mai adesea victima violenţei în familiei, în urma unor cercetări s-a descoperit că de fapt numărul
bărbaţilor agresaţi este destul de mare. Experţii care cercetează această problemă sunt de acord că
violenţa este un fenomen larg răspândit, mult mai răspândit decât arată sondajele, pentru simplu fapt
ca unele fapte nu sunt raportate poliţiei sau spitalelor.
Familia care constituie un teren de manifestare a violenţei domestice devine mai puţin
transparentă şi deschisă mediului social imediat: familia lărgită, vecinii, prietenii, colegii. Este
evidentă izolarea socială a acestor familii. Ele capătă o stigmă în ochii celorlalţi şi în acelaşi timp un
sentiment de stigmă şi culpă care le face să se izoleze.
Soţul violent nu doreşte ca soţia lui să întreţină relaţii sociale în cadrul cărora să-şi poată
mărturisi suferinţa şi eventual să poată primi un sprijin.

318
 Pe de altă parte, bărbaţii violenţi au ca şi caracteristici de personalitate lipsa abilităţilor şi a
bucuriei de a comunica. Pentru partenerii violenţi, a comunica, în mediul intim al căminului, devine
mai mult un prilej de a-l ataca verbal pe celălalt, în vreme ce, la locul de muncă rămâne o rutină de
relaţionare superficială cu ceilalţi, un rol jucat în limitele orelor de serviciu.

Influenţe asupra dezvoltării copiilor

Funcţia principală a familiei, creşterea copiilor, este distorsionată cu largi şi dramatice

consecinţe în viitor. Perturbarea acestei funcţii se petrece în general, ca o stare de boală cronică ce se
acutizează în momentele evenimentelor de violenţă. Cercetările arată că trauma copiilor care cresc
într-o atmosferă de violenţă, chiar dacă nu ei sunt victimele directe, este mai intensă şi cu consecinţe
mai profunde şi mai de durată decât în cazul copiilor care sunt victime directe ale abuzurilor şi
neglijării din partea părinţilor (Catheline, Marcelli, 1999).
Într-o familie bântuită de violenţă, copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază
(nevoia de siguranţă, de viaţă ordonată, de dragoste) sunt profund neglijate.
Funcţiile parentale nu mai pot fi împlinite. O mamă victimă a violenţei soţului este mai puţin
capabilă să asigure îngrijirile de bază necesare copilului (hrană, casă, igienă, haine, sănătate fizică)
sau să-l protejeze pe acesta de răniri, accidente, pericole fizice sau sociale. Copleşită de ruşine
pentru ceea ce i se întâmplă, de sentimentul eşecului în cea mai importantă relaţie interpersonală, de
teroare, de autoacuzaţii (Polman,1994) femeia nu mai este capabilă de a juca nici unul din rolurile
impuse de viaţa familiei.

În atmosfera de violenţă, copilul devine cel mai adesea neglijat, expus tuturor relelor, de fapt
rămâne într-o singurătate umplută doar de ţipetele celor din jur. Această situaţie este probabil şi
explicaţia numărului mare de accidente domestice ale căror victime sunt copiii.
Copiii care cresc în familii violente dezvoltă comportamente şi o condiţie fizică ce-i face
uşor de recunoscut. Ei prezintă:
Probleme fizice, boli inexplicabile, expuşi la accidente în casă şi în afara casei, dezvoltare
fizică mai lentă;
Probleme emoţionale şi mentale: anxietate mărită, simţământ de culpabilitate, frica de
abandon, izolare, mânie, frica de răniri şi moarte;
Probleme psihologice: neîncredere în sine, depresie, comparare cu viaţa mai fericită a
colegilor;
Probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalţi, probleme cu
somnul, enurezie, bătăi, fuga de acasă, sarcini la vârste mici, relaţii pentru a scăpa de acasă,
mutilare, consum de droguri şi alcool, comportament defensiv cu minciuna;
Probleme şcolare - neîncredere, eliminare, schimbări bruşte în performanţele şcolare, lipsa de
concentrare, lipsa de maniere sociale;
Identificare cu eroi negativi.
Un lucru mai puţin luat în considerare până acum este faptul că în rândul tinerilor a crescut
fenomenul sinuciderii, a tentativelor de suicid şi că pe primul loc în rândul cauzelor se află climatul
familial deteriorat şi slaba comunicare în cadrul familiei.
Deşi incidenţa fenomenului este în scădere, se manifestă o acutizare a lui, în sensul creşterii
intensităţii violenţei (acte de cruzime).
Numărul mare de copii victimizaţi în familie dar şi violenţe crescute între concubini, care în
prezent, potrivit legislaţiei în vigoare, nu beneficiază de statutul de "familie".

319