ARTE POETICE

Lucian Blaga - Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Artă poetică ( ars poetica, crez literar, credo literar) este o creaţie în care scriitorul îşi
exprimă propriile convingeri despre arta literară sau despre aspecte esenţiale ale acesteia:
menirea literaturii, rolul scriitorului, cum trebuie să fie o operă literară.
Opera literară intră, însă, într-un raport complex – cu creatorul ei, cu realitatea imediată
din care se inspiră, cu cititorul. Artele poetice pot viza complexitatea acestui raport sau numai
anumite aspecte. De aceea, din reperul teoretic al comunicării literare, se poate desprinde
următoarea schemă tipologică:
• concepţii care pun accentul pe autor şi pe relaţia acestuia cu textul ( de exemplu,
doctrina esteticii expresive, potrivit căreia poezia este ,,expresie” a unei stări, trăiri,
experienţe de viaţă sau imaginative ale creatorului);
• concepţii care pun accentul pe receptor, pe cititor ( de exemplu, doctrina potrivit
căreia poezia se defineşte prin capacitatea ei de a stârni trăiri intense şi bogate);
• concepţii care pun accentul pe modul în care textul interacţionează cu lumea
exterioară, cu realitatea ( doctrina ,,imitaţiei”, a mimesis – ului, potrivit căreia arta
este reprezentare, transfigurare a realităţii);
• concepţii care pun accentul pe textul însuşi şi pe folosirea specifică a limbajului ( de
exemplu, doctrina ,,poeziei pure”, debarasată de orice emoţie şi de orice referire la
lumea exterioară).

Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga deschide volumul de

debut , Poemele luminii , apărut în 1919 şi este o artă poetică, deoarece în ea poetul îşi
formulează viziunea despre artă, în prelungirea viziunii despre lume.
Concepţia estetică a poetului este clădită pe temeiuri filosofice, deoarece Blaga este şi
filosof al culturii, iar scrierile sale ştiinţifice aduc lămuriri însemnate asupra textelor poetice.
Ideile acestei poezii sunt aceleaşi cu ideile enunţate teoretic şi sistematic în Cunoaşterea
luciferică, din 1933, volum integrat ulterior în Trilogia cunoaşterii. Blaga sugerează, în
ambele situaţii, dar cu mijloace diferite, aceeaşi deosebire dintre gândirea logică sau
paradisiacă şi cea poetică sau luciferică. Cunoaşterea poetică are drept scop potenţarea
misterului universal. Această idee este exprimată, într-o formă aforistică, în Pietre pentru
templul meu, apărut în 1919, ca şi poezia: ,,Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat
mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult încât să-l prefacem într-un mister şi mai
mare.” Această atitudine este explicată printr-o altă atitudine: ,,Veacuri de-a rândul, filosofii
au sperat că vor putea odată pătrunde secretele lumii. Astăzi filosofii n-o mai cred, şi ei se
plâng de neputinţa lor. Eu însă mă bucur că nu ştiu şi nu pot să ştiu ce sunt eu şi lucrurile din
jurul meu, căci numai aşa pot să proiectez în misterul lumii un înţeles, un rost…Omul trebuie
să fie un creator – de aceea renunţ cu bucurie la cunoaşterea absolutului “.
Rolul poetului nu este acela de a descifra tainele lumii, ci de a le potenţa prin trăirea
interioară şi prin contemplarea formelor concrete prin care ele se înfăţişează. Rolul poeziei
este acela ca, prin mit şi simbol – elemente specifice imaginaţiei – creatorul să pătrundă în
tainele Universului, sporindu-le.
Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului:
cunoaşterea lumii în planul creaţiei poetice este posibilă numai prin iubire.
Titlul este o metaforă care semnifică ideea cunoaşterii luciferice. Pronumele
personal ,,eu”, aşezat orgolios în fruntea primei poezii din primul volum, poate corespunde
influenţelor expresioniste, dar mai ales exprimă atitudinea poetului-filosof de a proteja tainele
lumii.Metafora ,,corola de minuni a lumii”oferă o imagine a perfecţiunii, a absolutului, prin
ideea de cerc, de întreg.
Titlul este reluat şi în incipitul poziei, ca prim vers, iar sensul lui se întregeşte cu
versurile finale: ,,căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte.”
 Compoziţional, poezia are trei secvenţe, iar substanţa lirică este structurată pe două
planuri: al eului liric şi al celorlalţi. Cele două planuri se află în opoziţie, iar criteriul de
contrastare îl reprezintă atitudinea faţă de cunoaşterea esenţei lumii.
Prima secvenţă exprimă concentrat, prin verbe la forma negativă ( ,,nu strivesc”, ,,nu
ucid”) atitudinea poetică faţă de tainele lumii – refuzul cunoaşterii raţionale, logice, adică al
cunoaşterii paradisiace. Eul poetic neagă tot ceea ce ar putea diminua obiectul cunoaşterii şi
pledează pentru puterea de contemplare nemijlocită a miezului lucrurilor. Elementele
enumerate sunt întrupări ale misterului universal şi numai iubirea poate mijloci cunoaşterea
lor. Astfel, florile semnifică fragilitatea, prospeţimea, frumuseţea vieţii, a lumii; ochii trimit
la viziune, cunoaştere, deschidere a sufletului către lume; buzele sunt receptacole ale
senzualităţii, pot sugera sensibilitatea, sărutul, rostirea; mormintele sunt domuri ale sufletelor
care au trecut în lumea de dincolo, sunt mărturii ale porţilor care dau spre tărâmul tainic al
morţii, sugerează legătura cu strămoşii.
A doua secvenţă, mai amplă, se construieşte pe baza unei relaţii de opoziţie: eu –
alţii,lumina mea – lumina altora. Metafora luminii este emblematică pentru creaţia lui Blaga.
Inclusă şi în titlul volumului, ea sugerează cunoaşterea. Dubla valenţă a luminii dezvăluie
cele două tipuri de cunoaştere: ,,lumina mea”- cunoaşterea poetică, de tip intuitiv, adică
paradisiacă şi ,,lumina altora”- cunoaşterea de tip raţional, logic, adică luciferică.Aceste
sintagme poetice se asociază cu serii de verbe situate, la rândul lor, în antiteză: lumina altora
– sugrumă ( vraja ), striveşte, ucide ( nu sporeşte, nu micşorează, nu îmbogăţeşte, nu
iubeşte); lumina mea – sporesc, ( a lumii taină ), măreşte, îmbogăţesc, iubesc ( nu sugrum,
nu strivesc, nu ucid ).
Este evident că acţiunile exprimate de verbe reprezintă expresia metaforică a efectelor
cunoaşterii asupra spaţiilor necunoscute. Cunoaşterea logică reduce misterul prin determinare
conceptuală, îi sugrumă vraja, adică farmecul; cunoaşterea poetică, dimpotrivă, conservă
fiorul necunoscutului, ba chiar îl sporeşte, proiectând în ,, misterele lumii un înţeles, un rost
şi valori” noi, care aparţin poeziei.
Ampla comparaţie situată între linii de pauză funcţionează ca o construcţie explicativă a
ideii exprimate anterior. Intuiţia intelectuală este corelată cu un element al materialităţii –
luna – a cărei lumină difuză proiectează o întrezărire doar a ceea ce se află între material şi
imaterial. A lumina nu pentru a face evident, ci pentru a sugera, pentru că nimic nu poate fi
spus până la capăt, cuvintele având o prelungire de nerostit. În felul acesta spiritul participă
printr-un gest liturgic la taina cosmică.
Ultima secvenţă a poeziei explică această atitudine de protejare a tainelor lumii: căci eu
iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte. Cunoaşterea poetică este, aşadar, un act de
contemplaţie şi de iubire.
Poezia este alcătuită din 20 de versuri libere, cu metrică variabilă, al căror ritm interior
redă fluxul ideilor şi frenezia sentimentelor. Forma modernă este o eliberare de rigorile
clasice, o cale directă de transmitere a ideii şi a sentimentului poetic
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este o artă poetică modernă
pentru că interesul autorului este deplasat de la principiile tehnicii poetice la relaţia poet –
lume şi poet – creaţie. Opera poetică devine astfel un mijlocitor între eu ( conştiinţa
individuală ) şi lume. Sentimentul poetic este acela de contopire cu misterele universale, cu
esenţa lumii. Actul poetic converteşte ( transfigurează ) misterul, nu îl reduce. Iar cuvântul
poetic nu dezvăluie, ci sugerează, nu explică misterul universal, ci îl protejează prin
transfigurare.