UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

DREPT CIVIL
PARTEA A II -A

TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR

Lect. univ. dr. DAN CONSTANTIN TUDURACHE

- SUPORT CURS -
Anul II
Semestrul II

2009
 CUPRINS

TEMA I - NOŢIUNI GENERALE DESPRE OBLIGAŢII ....................... 4

1. Definiţia şi elementele raportului juridic de obligaţie. ........................ 4
2. Clasificarea obligaţiilor........................................................................ 5
TEMA A II-A - IZVOARELE OBLIGAŢIILOR....................................... 6
A. Contractul................................................................................................ 6
1. Generalităţi în ce priveşte contractul ca izvor de obligaţii. ................. 7
2. Clasificarea contractelor. ..................................................................... 7
3. Încheierea contractelor......................................................................... 8
4. Efectele contractului (Puterea obligatorie a contractului). ................ 12
B. Actul juridic unilateral ca izvor de obligaţii......................................... 21
1. Aspecte generale privind actul juridic unilateral. .............................. 21
2. Cazuri de acte juridice unilaterale apreciate în literatura................... 21
juridică drept izvoare de obligaţii. ......................................................... 21
C. Faptul juridic licit ca izvor de obligaţii ................................................ 22
1. Gestiunea intereselor altei persoane................................................... 22
2. Plata lucrului nedatorat. ..................................................................... 22
3. Îmbogăţirea fără justă cauză.............................................................. 22
1. Gestiunea intereselor altei persoane (gestiunea de afaceri) ............... 22
2. Plata nedatorată. ................................................................................. 24
3. Îmbogăţirea fără justă cauză .............................................................. 25
Condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză. .................................................. 26
D. Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii (Răspunderea civilă delictuală). 26
1. Aspecte generale. ............................................................................... 27
2. Răspunderea pentru fapta proprie. ..................................................... 30
TEMA A III-A - EFECTELE OBLIGAŢIILOR ..................................... 46
1. Executarea directă (în natură) a obligaţiilor....................................... 47
2. Executarea indirectă a obligaţiilor (Executare prin echivalent). ....... 58
3. Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului................... 66
TEMA A IV-A - TRANSMITEREA ŞI TRANSFORMAREA
OBLIGAŢIILOR........................................................................................ 72
1. Moduri de transmitere........................................................................ 72
2. Moduri de transformare ..................................................................... 75
TEMA A V-A - MODURILE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR ...... 76
1. Moduri de stingere a obligaţiilor care duc la realizarea creanţei
creditorului. ............................................................................................ 76
2
 2. Moduri de stingere a obligaţiilor care nu duc la realizarea creanţei
creditorului............................................................................................. 78
TEMA A VI-A - OBLIGAŢII COMPLEXE........................................... 79
1. Obligaţiile afectate de modalităţi....................................................... 79
2. Obligaţiile plurale .............................................................................. 84
TEMA A VII-A - GARANTAREA OBLIGAŢIILOR ........................... 88
1. Garanţiile personale. .......................................................................... 88
2. Garanţiile reale................................................................................... 90
BIBLIOGRAFIE........................................................................................ 97

3
 TEMA I - NOŢIUNI GENERALE DESPRE OBLIGAŢII

1. Definiţia şi elementele raportului juridic de obligaţie

2. Clasificarea obligaţiilor

1. Definiţia şi elementele raportului juridic de obligaţie

Rolul obligaţiilor în viaţa juridică este determinat de faptul că ele stau la
baza oricărui raport de drept, fiind întâlnite în toate materiile dreptului.
În dreptul roman, noţiunea de obligaţie a fost înţeleasă iniţial ca o legătură
pur materială între debitor şi creditor (vinculum corporis), dar dezvoltarea
societăţii romane a făcut ca această noţiune să devină o legătură pur juridică
(vinculum juris) care permitea creditorului să-i pretindă debitorului să dea, să facă
sau să nu facă ceva, având posibilitatea de a recurge la executarea silită asupra
bunurilor debitorului.
În principal, obligaţia este analizată ca un raport juridic stabilit între
creditor şi debitor. Creditorul este subiectul activ al raportului obligaţional, iar
debitorul este subiectul pasiv, care se îndatorează faţă de creditor la executarea
unei prestaţii.
Obligaţia civilă este raportul juridic stabilit între două sau mai multe
persoane, În conţinutul căruia intră dreptul subiectului activ denumit creditor, de
a cere subiectului pasiv denumit debitor – şi căruia îi revine îndatorira
corespunzătoare - să dea, să facă sau să nu facă ceva
Elementele obligaţiei. Structura raportului juridic de obligaţie implică trei
elemente: subiectele, conţinutul şi obiectul.
Subiectele raportului juridic de obligaţie. Raportul juridic obligaţional, ca
orice raport juridic, se stabileşte între persoane fizice sau juridice. El presupune,
în mod necesar, două subiecte: subiectul activ şi subiectul pasiv.
Subiectul activ este denumit creditor, adică persoana care are încredere în
cel care se obligă, iar subiectul pasiv poartă denumirea de debitor, deoarece
datorează creditorului o prestaţie determinată.
Deşi subiectele oricărui raport juridic de obligaţii civile au denumirile de
creditor şi debitor, termeni proprii obligaţiilor civile în general, în fiecare raport
obligaţional subiectele poartă denumiri specifice naturii lui: vânzător-cumpărător;
locator-locatar; mandante-mandatar; asigurator-asigurat etc.
De cele mai multe ori, părţile dintr-un raport juridic de obligaţie au dublă
calitate, de subiect activ şi subiect pasiv (contractele bilaterale), dar sunt şi
raporturi de obligaţii în care o parte este numai creditor şi cealaltă numai debitor
(contractele unilaterale, raporturile juridice create prin săvâşirea unui fapt ilicit).
Conţinutul raportului juridic de obligaţie. Conţinutul raportului juridic de
obligaţie cuprinde toate drepturile subiective ale creditorului, cărora le corespund
obligaţiile debitorului. Conţinutul raportului juridic de obligaţie se stabileşte prin

4
voinţa părţilor, ori este determinat prin lege, după cum izvor al obligaţiei îl
constituie actul civil sau un alt izvor decât actul juridic al părţilor.
Obiectul raportului juridic de obligaţie. Raportul juridic de obligaţie are
ca obiect prestaţia la care s-a obligat debitorul, prestaţie ce poate fi pozitivă (a da,
a face) sau negativă (a nu face).

2. Clasificarea obligaţiilor
1). În funcţie de obiectul lor:
a) - obligaţia de a da – este îndatorirea de a constitui sau a transmite un
drept real;
- obligaţia de a face – este îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un
serviciu ori de a preda un lucru;
- obligaţia de a nu face – are un conţinut diferit, după cum este corelativă unui
drept absolut – înseamnă îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a aduce
atingere acelui drept – ori unui drept relativ – înseamnă a nu face ceva ce ar fi
putut face dacă debitorul nu s-ar fi obligat la abţinere.
Această clasificare prezintă importanţă în ceea ce priveşte clasificarea
actelor juridice (ex. contractul de rentă viageră – obligaţie de “a da”; contractul de
vânzare cu clauză de întreţinere – obligaţie de “a face”) şi a posibilităţii aducerii
la îndeplinire silită a obligaţiilor.
b) – obligaţii pozitive – sunt obligaţiile de “a da” şi “a face”;
– obligaţii negative – sunt obligaţiile de “a nu face”.
Aceată clasificare prezintă utilitate practică în ceea ce priveşte punerea în
întârziere a debitorului.
c) – obligaţia de rezultat (determinată) – acea obligaţie care constă în
îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat (ex. obligaţia
vânzătorului de a preda lucrul vândut);
– obligaţia de diligenţă (de mijloace) – acea obligaţie care constă în
îndatorirea debitorului de a pune toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit
rezultat, fără a se obliga la însuşi rezultatul preconizat (ex. obligaţia asumată de
avocat faţă de clientul său este o obligaţie de mijloace, iar nu de rezultat).
Clasificarea prezintă interes sub aspect probatoriu.
2). După opozabilitatea lor, se împart în:
a) obligaţie obişnuită – este acea obligaţie civilă care incubă debitorului
faţă de care s-a născut. Este o obligaţie opozabilă “între părţi”, ca şi dreptul de
creanţă;
b) obligaţie opozabilă şi terţilor (scriptae in rem) – este acea obligaţie
care se naşte în legătură cu un lucru şi care îşi produce efectele şi asupra unei terţe
persoane care dobândeşte ulterior un drept real asupra lucrului respectiv chiar
dacă această persoană nu a participat în vreun fel la naşterea raportului juridic ce
are în conţinut acea obligaţie. De exemplu, obligaţia cumpărătorului imobilului
închiriat de a respecta locaţiunea contractată de către vânzător;
5
 c) obligaţie reală (propter rem) – este îndatorirea ce revine, potrivit legii,
deţinătorului unui bun, în consideraţia importanţei deosebite a unui astfel de bun,
pentru societate (sunt asemenea obligaţii: cea a deţine un teren agricol şi de a-l
cultiva, cea de a deţine un bun patrimonial naţional şi de a-l conserva, etc.).
3). În raport de sancţiunea ce asigură respectarea lor:
a) obligaţia perfectă – este acea obligaţie civilă a cărei exercitare este
asigurată în caz de neexecutare de către debitor, printr-o acţiune în justiţie şi
obţinerea unui titlu executoriu ce poate fi pus în executare silită;
b) obligaţia imperfectă (numită şi naturală) – este acea obligaţie – tot
juridică – a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar odată executată de
bună voie de către debitor, acesta din urmă nu are dreptul să pretindă restituirea
prestaţiei (ex. potrivit art. 1092 C.civ. “Orice plată presupune o datorie;ceea ce s-a
plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii”). Obligaţiile civile imperfecte sunt
prevăzute de lege, izvorăsc dintr-un act sau dintr-un fapt juridic, numai că fie se
nasc fără sancţiunea acţiunii civile în justiţie (cum este cazul obligaţiei din joc şi
prinsoare), fie pierd această sancţiune datorită trecerii timpului (obligaţia naturală
apărută ca urmare a îndeplinirii termenului de prescripţie extinctivă).
Sancţiunea juridică a obligaţiei naturale nu o constituie calea ofensivă a
acţiunii, ci calea pasivă a excepţiei (a apărării).
c) obligaţia morală – este acea obligaţie care fără a fi prevăzută de vreo
normă juridică, din anumite considerente de onoare, din motive de ordin etic, este
însuşită de către o persoană (de exemplu, obligaţia de înzestrare a copiilor la
căsătorie, obligaţia de a acorda întreţinere copilului celuilalt soţ).

TEMA A II-A - IZVOARELE OBLIGAŢIILOR

A. Contractul
1. Generalităţi în ce priveşte contractul ca izvor de obligaţii.
2. Clasificarea contractelor.
3. încheierea contractelor.
4. Efectele contractului (Puterea obligatorie a contractului): a)
interpretarea contractului; b) obligativitatea contractului în
raporturile dintre părţile contractante; c) obligativitatea
contractului în raporturile cu persoanele care nu au calitatea de
parţi contractante (principiul relativităţii efectelor contractului,
excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului,
excepţia de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a contractului -
simulaţia); d) efectele specifice ale contractelor sinalagmatice
(excepţia de neexecutare, rezoluţiunea şi riscul contractului).

6
 Obligaţiile civile au două mari izvoare: actele juridice şi faptele juridice.
Actele juridice, la rândul lor, se împart în contracte şi acte unilaterale, iar faptele
juridice sunt fapte licite (gestiunea intereselor altei persoane, plata lucrului
nedatorat şi îmbogăţirea fără justă cauză), şi fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu
(delicte civile).

1. Generalităţi în ce priveşte contractul ca izvor de obligaţii.

Art. 942 Cod civil defineşte contractul ca fiind „acordul între două sau
mai multe persoane, pentru a constitui sau a stinge între dânşii raporturi juridice”.
Ceea ce este hotărâtor în această definiţie este acordul de voinţă, bi- sau
multilateral, care dă naştere, modifică ori stinge drepturi şi obligaţii. Din definiţie
rezultă că acesta este un act juridic, şi anume un act juridic de formaţie bilaterală
(plurilaterală, multilaterală).
În legislaţia noastră, termenul de contract este echivalent, sinonim, cu
acela de convenţie.
În principiu, încheierea oricărui contract este liberă; în acest sens se
vorbeşte de principiul libertăţii de voinţă în materia contractelor. Acest principiu
trebuie să fie înţeles în sensul său exact: nu este vorba de o libertate în general –
în sensul unui desăvârşit liber arbitru -, ci de libertatea pe care o condiţionează şi
o determină viaţa socială, pe de o parte, şi dispoziţiile cuprinse în normele legale,
pe de altă parte.
Astfel, potrivit art. 5 Cod civil, „nu se poate deroga, prin convenţii sau
dispoziţii particulare, la legile care interesează ordinea publică şi bunele
moravuri”.
Dispoziţiile legale care interesează ordinea publică sunt, în totalitatea lor,
norme imperative, de la care nu se poate deroga prin contract, sub sancţiunea
nulităţii absolute.

2. Clasificarea contractelor.
În literatura juridică au concretizate mai multe criterii de clasificare a
contractelor printre care: modul de formare (condiţiile de validitate cât priveşte
forma); conţinutul contractelor; scopul urmărit de părţi; efectele produse; modul
(durata) executării; nominalizarea în legislaţia civilă; corelaţia existentă între
contracte ş.a.
Clasificarea contractelor după modul de formare: contracte consensuale,
contracte solemne şi contracte reale.
Clasificarea contractelor după conţinutul lor: contracte sinalagmatice
(bilaterale) şi contracte unilaterale.
Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi: contracte cu titlu
oneros şi contracte cu titlu gratuit. Subclasificarea contractelor cu titlu oneros:
contracte comutative şi contracte aleatorii. Subclasificarea contractelor cu titlu
gratuit: contracte dezinteresate şi liberalităţi.
7
 Clasificarea contractelor după efectele produse: A. O primă grupă este
aceea care cuprinde: contractele constitutive sau translative de drepturi reale şi
contractele generatoare de drepturi de creanţă (de raporturi de obligaţii); B. O a
două grupă cuprinde: contractele constitutive sau translative de drepturi şi
contractele declarative de drepturi.
Clasificarea contractelor după modul (durata) de executare: contracte cu
executare imediată şi contracte cu executare succesivă.
Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu nominalizate în legislaţia
civilă: contracte numite şi contracte nenumite.
Clasificarea contractelor după unele corelaţii existente între ele: contracte
principale şi contracte accesorii.
Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă voinţa părţilor
contractante: contracte negociate, contracte de adeziune şi contracte obligatorii.

3. Încheierea contractelor.
Prin încheierea contractului se înţelege realizarea acordului de voinţă al
părţilor. Acest acord se realizează prin întâlnirea, pe deplin concordantă sub toate
aspectele, a unei oferte de a contract, cu acceptarea acelei oferte.
Oferta de a contracta şi acceptarea ei reprezintă cele două laturi ale
voinţei de a contracta, laturi care, iniţial, apar separate, dar care, prin întâlnirea
lor, ajung a se reuni în ceea ce numim acord de voinţă.
Propunerea de a contracta făcută de o către o persoană poartă denumirea
de ofertă sau policitaţiune.
Oferta poate fi făcută în scris, verbal sau chiar în mod tacit. Oferta poate
fi adresată unei persoane determinată, dar, la fel de bine, ea poate fi adresată unor
persoane nedeterminate – o ofertă adresată publicului; de exemplu, expunerea
mărfurilor în vitrine, standuri, etc. cu indicarea preţului lor de vânzare.
Oferta poate fi făcută cu termen sau fără termen, în sensul că se
precizează sau nu termenul în care trebuie să se realizeze acceptarea ei de către
destinatar. Fiind o latură a consimţământului, oferta trebuie să întrunească
condiţiile generale ale acestuia.
a) Oferta trebuie să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă,
conştientă, neviciată şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic. O
ofertă făcută iocandi causa sau din simplă curtoazie, fără intenţia de angajament
juridic, nu poate să ducă la formarea unui contract.
b) Oferta trebuie să fie fermă, exprimând o propunere neîndoielnică
pentru un angajament juridic, care, prin acceptare, să poată realiza încheierea
contractului. Nu este fermă, de exemplu, oferta de vânzare a unui lucru, prin care
ofertantul şi-ar rezerva dreptul de a modifica preţul propus.
c) Oferta trebuie să fie neechivocă. Simpla expunere a unei mărfi în
vitrină, fără indicarea preţului, nu poate fi considerată, neapărat, ca fiind o ofertă

8
de vânzare, de îndată ce expunerea ar fi putut să fie făcută ca model sau în alte
scopuri.
d) Oferta trebuie să fie precisă şi completă, cuprinzând toate elementele
ce pot fi luate în considerate pentru încheierea contractului; caracterul complet şi
precis face posibil ca simpla acceptare să realizeze perfectarea contractului.
Oferta nu trebuie să fie confundată cu antecontractul (promisiunea de a
contracta). Oferta este un act juridic de formaţie unilaterală, pe când
antecontractul este un contract, adică un act juridic de formaţie bilaterală.
Răspunderea pentru revocarea ofertei. În Codul comercial (art. 37) este
înscrisă regula în conformitate cu care, până în momentul încheierii contractului
oferta şi acceptarea sunt revocabile.
Atâta timp cât oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca în
mod liber şi fără a avea de suportat vreo consecinţă. Este necesar ca revocarea să
ajungă la destinatar cel mai târziu odată cu oferta.
Dacă oferta a ajuns la destinatar, urmează a se distinge după cum oferta
este cu termen – în sensul că s-a stabilit un termen pentru acceptare – ori fără
termen.
În primul caz, se consideră că ofertantul este dator să o menţină până la
expirarea termenului; de îndată ce termenul a expirat oferta devine caducă.
Ofertantul poate primi ca bună şi o acceptare ajunsă peste termen, cu condiţia să
încunoştinţeze de îndată pe acceptant despre aceasta (art. 35 alin. 2 Cod
comercial).
Dacă oferta este fără termen, se admite că ofertantul este obligat să o
menţină un timp rezonabil, apreciat în funcţie de circumstanţele de fapt, pentru a
da posibilitate destinatarului să delibereze şi să se pronunţe asupra ei.
Dacă, înainte de acceptarea ofertei, ofertantul devine incapabil ori
decedează, oferta devine caducă şi deci acceptarea ei, chiar în termen, devine fără
efect.
Retragerea ofertei, înainte de expirarea termenului, atrage răspunderea
ofertantului pentru toate prejudiciile produce ca urmare a revocării intempestive.
Astfel dispun prevederile art. 37 Cod comercial, unde, după ce în partea I se arată
că oferta poate fi revocată până la încheierea contractului, în patea a II-a se
precizează: „cu toate acestea, deşi revocarea împiedică ca contractul să devină
perfect, dacă ea însă ajunge la cunoştinţa celeilalte părţi după ce acesta întreprinse
executarea lui, atunci cel ce revocă contractul răspunde de daune interese”.
O asemenea situaţie este aceea în care în condiţiile unei oferte cu termene
foarte scurte de executare a contractului, în bună-credinţă, destinatarul ofertei se
consideră îndreptăţit ca odată cu expedierea acceptării să treacă la executarea
viitorului contract.
Explicaţia răspunderii pentru retragerea ofertei o putem întemeia fie pe
principiile răspunderii delictuale, fie pe ideea răspunderii pentru abuzul de drept.

9
 Acceptarea ofertei este cea de-a doua latură a consimţământului şi
constituie un răspuns în care se manifestă acordul cu oferta primită.
Pe lângă condiţiile generale de fond privind consimţământul, acceptarea
trebuie să întrunească şi alte cerinţe:
a) să concorde cu oferta, în sensul că trebuie să fie conformă acesteia. În
caz contrariu, dacă acceptarea depăşeşte, condiţionează ori limitează cuprinsul
ofertei, se consideră că oferta a fost refuzată, iar acceptarea are valoarea unei
contraoferte;
b) să fie neîndoielnică;
c) dacă oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai această
persoană o poate accepta; dacă este vorba de o ofertă adresată publicului,
acceptarea poate proveni de la oricine doreşte să încheie contractul;
d) acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să fi devenit caducă
ori să fi fost revocată.
Momentul şi locul încheierii contractului. Momentul încheierii contractului
este acela în care acceptarea întâlneşte oferta. Există următoarele trei ipoteze:
a) Încheierea contractului între prezenţi. Nici o problemă deosebită nu se
pune în ipoteza în care ofertantul şi acceptantul, ambii fiind de faţă, cad de acord
asupra încheierii contractului. Momentul încheierii este marcat de realizarea
acestui acord.
b) Încheierea contractului prin telefon. Determinarea momentului
încheierii contractului prin telefon se face asemănător cu încheierea contractului
între prezenţi. Regulile încheierii contractului între prezenţi se aplică prin
analogie, contractul fiind considerat perfectat dacă ofertantul şi acceptantul au
căzut de acord asupra încheierii sale.
c) Încheierea contractului prin corespondenţă (între absenţi). Distanţarea
în timp a ofertei şi a acceptării – determinată de împrejurarea că ofertantul şi
acceptantul nu se află de faţă la momentul în care primul propune oferta iar cel
de-al doilea o acceptă – ridică dificultăţi în privinţa determinării momentului
încheierii contractului.
Mai multe sisteme şi teorii au fost propuse: a) sistemul emisiunii (al
declaraţiunii). Se consideră că acordul de voinţă al părţilor s-a format de îndată ce
destinatarul ofertei şi-a manifestat acordul cu oferta primită, chiar dacă nu a
comunicat acceptarea sa ofertantului.Critica: nu se poate stabili cu siguranţă
momentul încheierii contractului şi nu oferă nici o certitudine, întrucât, înainte de a
fi expediat acceptarea către ofertant, acceptantul poate, oricând reveni asupra ei.
b) sistemul expedierii acceptării. Se consideră drept moment al încheierii
contractului momentul în momentul în care acceptantul a expediat răspunsul său
afirmativ, prin scrisoare sau telegramă, chiar dacă aceasta nu a ajuns la cunoştinţa
ofertantului.

10
 Critici: este posibil ca, până la ajungerea la destinaţie a corespondenţei,
expeditorul să o retragă şi prezintă dezavantajul că ofertantul nu ia cunoştinţă de
încheierea contractului decât mai târziu.
c) sistemul recepţiei acceptării de către ofertant (sistemul primirii
acceptării). Se consideră că încheierea contractului a avut loc în momentul în care
răspunsul acceptantului a ajuns la ofertant, indiferent de faptul că ofertantul a luat
sau nu cunoştinţă de cuprinsul lui.
Critica: se consideră că încheierea contractului a avut loc, deşi ofertantul
nu cunoaşte că a avut loc acceptarea.
d) sistemul informării. Se consideră că momentul încheierii contractului
este acela în care ofertantul a luat efectiv cunoştinţă de acceptare. Legislaţia
noastră a adoptat acest sistem se sprijină pe prevederile art. 35 Cod comercial, în
conformitate cu care contractul se consideră încheiat „dacă acceptarea a ajuns la
cunoştinţa propuitorului în temenul hotărât de dânsul sau în temenul necesar
schimbului propunerii şi al acceptării după natura contractului”.
Critica: există posibilitatea unui arbitrar din partea ofertantului, care, spre
a evita încheierea contractului, refuză să deschidă corespondenţa primită de la
acceptant, precum şi incertitudinea ce există cu privire la momentul în care
ofertantul a luat, efectiv, cunoştinţă de acceptare.
Sistemul este corectat prin instituirea unei prezumţii relativă că la
momentul primirii corespondenţei, ofertantul a luat cunştinţă de acceptare.
În conformitate cu prevederea art. 38 Cod comercial, „în contractele
unilaterale propunerea este obligatorie deîndată ce ajunge la cunoştinţa părţii către
este făcută”.
Determinarea momentului încheierii contractului prezintă interes din mai
multe puncte de vedere, şi anume:
a) în raport cu acest moment se apreciază posibilitatea de revocare,
precum şi caducitatea ofertei;
b) viciile voinţei şi, în general, cauzele de nulitate sau anulabilitate trebuie
să existe la momentul încheierii contractelor;
c) momentul încheierii contractului determină legea aplicabilă acelui
contract. Problema interesează îndeosebi în cazul conflictului de legi în timp;
d) efectele contractului se produc, de regulă, începând din momentul
încheierii acestuia.
e) momentul încheierii contractului interesează şi calculul termenelor de
prescripţie (art. 7 alin. 2 şi art. 9 din Decretul nr. 167/1958);
f) în cazul ofertei adresate unor persoane nedeterminate, momentul
încheierii contractului determinat de prima acceptare primităm face ca acceptările
ulterioare să rămână fără efect;
g) momentul încheierii contractului determină şi locul încheierii acestuia.
Locul încheierii contractului. Când contractul se încheie între părţi
prezente, locul este acela în care se găsesc părţile.
11
 În cazul contractului încheiat la telefon socotim că locul încheierii
contractului va fi acela unde se află ofertantul.
Dacă contractul se încheie prin corespondenţă, locul încheierii
contractului este localitatea în care se află ofertantul şi unde i-a fost adresată
corespondenţa.
Locul încheierii contractului poate prezenta interes pentru determinarea
instanţei competente, din punct de vedere teritorial, să soluţioneze eventualele
litigii născute în legătură cu contractul.

4. Efectele contractului (Puterea obligatorie a contractului).

Efectul imediat al oricărui contract este acela de a da naştere unor drepturi
şi obligaţii. În acest sens se vorbeşte de putetea obligatorie a contractului.
a) Interpretarea contractului. Interpretarea contractului este operaţia
prin care se determină înţelesul exact a clauzelor contractului, prin cercetarea
manifestării de voinţă a părţilor în strânsă corelaţie cu voinţa lor internă.
Interpretarea contractului nu se confundă cu proba acestuia. Se trece la
interpretare, după ce, în prealabil, contractul a fost probat prin mijloacele
prevăzute de lege.
Interpretarea contractului apare, adeseori, în strânsă legătură cu operaţia
de calificare juridică a contractului. Deşi, teoretic, operaţia de interpretare a
contractului poate fi separată de operaţia de calificare juridică a acestuia, în
practică, dată fiind strânsa legătură dintre ele, cele două operaţii ajung adesea să
se confunde. Calificarea juridică a contractului apare ca un prim rezultat al
interpretării.
Operaţia nu se opreşte însă aici, deoarece încadrarea juridică a
contractului într-o anumită categorie – calificarea – atrage după sine efectele
juridice proprii acelei categorii; cuprinsul acestor efecte poate constitui, şi el,
obiect de interpretare. Aşadar, interpretarea continuă, întemeindu-se, de această
dată, pe calificarea juridică dată contractului.
Această suită de operaţii, interpretare – calificare juridică – interpretare,
face ca operaţiile înseşi să se confunde adesea între ele.
Regulile de interpretare stabilite, cu caracter supletiv, de Codul civil sunt
următoarele:
- actul juridic se interpretează după voinţa internă (reală), iar nu după sensul
literal al cuvintelor întrebuinţate - 977;
- actul juridic produce, pe lângă toate efectele în vederea cărora a fost încheiat,
şi acele efecte pe care legea, echitatea, sau obiceiul dau obligaţiei după natura
acesteia-970 alin.2;
- clauzele obişnuite într-un act juridic se subînţeleg, chiar dacă nu sunt
menţionate expres în cuprinsul acestuia - 981;

12
- clauzele unui act juridic trebuie supuse unei interpretări sistematice, deci se
interpretează unele prin altele, dându-se fiecăruia înţelesul ce rezultă din
întregul act - 982;
- dacă o clauză este susceptibilă de a primi două înţelesuri, ea se interpretează
în sunsul în care poate produce efecte, iar nu în sensul în care ar produce
vreun efect – 978;
- clauzele îndoielnice se interpretează în sensul în care care rezultă din natura
actului juridic;
- în cazul în care rămân îndoieli, dispoziţiile respective “se interpretează după
obiceiul locului unde s-a încheiat contractul” – 980;
- clauzele îndoielnice se interpretează în favoarea celui care s-a obligat-983-in
dubio pro reo;
- oricât de generali ar termenii întrebuinţaţi, efectele actului juridic trebuie să
fie numai acelea care pot fi presupuse că părţile le-au voit – 984;
- când s-a folosit un exemplu pentru aplicarea înţelesului unor clauze,
întinderea efectelor actului juridic nu trebuie redusă la efectele din exemplu
dat – 985;

b) Obligativitatea contractului în raporturile dintre părţile

contractante.
Reguli: ► contractul este obligatoriu între părţi. Potrivit art. 969 Cod
civil: „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”
Concluzii: - obligativitatea contractului legal încheiat de la care părţile nu
se pot sustrage;
- obligativitatea priveşte în primul rând părţile contractante, ceea
ce este cunoscut sub principiul relativităţii contractului.
►trebuie să existe o simetrie între modul de încheiere a contractului şi
modul de modificare, desfacere ori desfiinţare a acestuia;
Potrivit art. 969 alin. 2 Cod civil: „Convenţiile se pot revoca, prin
comsimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”.
Concluzie: numai prin consimţământul părţilor se poate modifica sau
desfiinţa contractul.
Excepţii: - trebuie să fie prevăzute în mod expres de lege sau în contract.
Cauze autorizate de lege:
a) denunţarea unilaterală. Cazuri: în contractul de închiriere fără termen
– art. 1436 alin. 2 Cod civil; în contractul de mandat, mandantul poate revoca
mandatul; în contractul de depozit.
b) forţa majoră, fiind o împrejurare exterioară voinţei părţilor. Poate
determina fie o suspendare a efectelor contractului, fie desfiinţarea acestuia atunci
când are efect distructiv.
c) decesul debitorului în cazul contractului intuitu personae.

13
 d) prelungirea sau prorogarea legală a unui contract (exemplu: în cazul
contractului de închiriere a locuinţelor, s-au adoptat legi prin care s-a prelungit
termenul de închiriere).

c) obligativitatea contractului în raport cu persoanele care nu au

calitatea de părţi contractante.
1) Principiul relativităţii efectelor contractelor. Potrivit art. 973 Cod civil:
„Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”, adică drepturile şi
obligaţiile privesc numai părţile contractante.
2) Opozabilitatea faţă de terţi a contractului. Terţii sunt obligaţi să
respecte situaţii juridice create de către contract.
Opozabilitatea se poate manifesta în următoarele forme:
- invocarea de către parte a contractului ca titlu de dobândire ori ca just
titlu;
- invocarea de către terţi a contractului împotriva părţii.
Părţile contractante sunt părţile care au încheiat, direct sau prin
reprezentare, contractul.
Terţi sunt persoane străine de contract, care nu au participat, nici direct şi
nici prin reprezentare, la încheierea contractului.
Categorii intermediare de persoane sunt acele persoane care, deşi nu au
participat la încheierea contractului, nici personal şi nici prin reprezentare, dar
date fiind anumite raporturi în care se află cu părţile contractante, suportă efectele
contractului.
Aceştia sunt succesori ai părţilor (nu înţelegem prin succesori,
moştenitorii acestora).
Intră în acestă categori: - succesorii universali şi cu titlu universal;
- succesorii universali cu titlu particular;
- creditorii chirografari.
Astfel, succesorii universali primesc întreg patrimoniul unei persoane.
Succesorii universali cu titlu universal primesc o parte din patrimoniu, ei
îşi însuşesc efectele contractultelor pe care le-au încheiat părţile, cu excepţia celor
intuitu personae şi a efectelor declarate de părţi, ca fiind intransmisibile către
succesori.
Succesorii cu titlu particular au un drept, un bun determinat. Aceştia nu
vor fi ţinuţi de obligaţii şi nu le vor profita drepturile pe care cel care le-a transmis
un anumit drept, le-a dobândit prin contractele încheiate cu alte persoane, fără nici
o legătură cu dreptul transmis către succesor. Succesorii cu titlu particular îi
profită drepturile care sunt în strânsă conexiune cu dreptul dobândit. Exemplu:
drepturile accesorii – garanţiile.
Obligaţiile asumate de către transmiţător nu trec asupra succesorului,
chiar dacă au legătură cu dreptul transmis (exemplu: o persoană încheie un

14
antecontract de vânzare-cumpărare, dar transferă dreptul de proprietate altei
persoane, decât beneficiarul din antecontract).
Observaţii la regula obligativităţii contractului în raport cu persoanele
care nu au calitatea de părţi contractante:
1) în cazul contractelor în care s-au adus modificări drepturile transmise –
exemplu: dreptul de proprietate care este micşorat;
2) drepturile reale constrituite asupra bunului transmis – trebuiesc
respectate;
3) obligaţiile propter rem – care sunt legate de posesia bunului;
4) obligaţiile scriptae in rem - adică acele obligaţii care trebuie respectate
şi de către dobânditor în ciuda faptului că el nu a participat la încheierea
contractului (exemplu: opozabilitatea închirierii contractate de către vânzător faţă
de cumpărătorul imobilului).
Condiţii: - anterioritatea stabilită prin dată certă, adică actul juridic să fie
anterior transmisiunii (art. 1441 Cod civil);
- îndeplinirea cerinţelor de opozabilitate.
Creditorii chirografari. În principiu, actele debitorului sunt opozabile
creditorilor chirografari. Dar, în anumte condiţii, având în vedere situaţia acestor
creditori, ei pot să înlăture acesteată opozabilitate, prin introducerea unei acţiuni
în simulaţie sau prin acţiunea pauliană (revocatorie).

EXCEPŢIILE DE LA PRINCIPIUL RELATIVITĂŢII CONTRACTULUI

1) Contractul în folosul unei terţe persoane – sau stipulaţia pentru altul –

este convenţia încheiată între o parte numită stipulant şi o altă parte numită
promitent, prin care acesta din urmă se angajează să dea, să facă sau să nu facă
ceva în folosul unei terţe persoane, străină de contract, denumită terţ beneficiar.
Contractul în folosul unei terţe persoane nu are o reglementare generală în
legislaţia noastră, însă, are aplicaţii în diferite materii: donaţia cu sarcini,
contractul de transport, asigurările facultative.
Sunt două condiţii de validitate a contractului, pe lângă cele generale
prevăzute de art. 942 şi urm. Cod civil:
- să existe voinţa certă, neîndoielnică de a stipula în folosul unei terţe
persoane;
- terţul beneficiar să fie determinat sau cel puţin determinabil;
Raporturile ce se nasc în cazul contractului în folosul unei terţe persoane:
1 – raporturile dintre stipulant şi promitent. Din contractul încheiat se pot
naşte drepturi în favoarea stipulantului. Acestea nu interesează în mod deosebit
contractul în folosul unei terţe persoane.
Ceea ce este important este că un astfel de contract dă naştere de drepturi
direct şi nemijlocit în persoana terţului beneficiar. În caz de neexecutare de către

15
promitent a obligaţiei faţă de terţul beneficiar, stipulantul îl poate acţiona, după
caz: fie pentru îndeplinirea obligaţiei, fie pentru desfiinţarea contractului.
Există posibilitatea prevederii unor clauze penale care să fie executate în
folosul stipulantului.
2 – raporturile dintre promitent şi terţul beneficar. Terţul beneficiar
dobândeşte direct şi nemijlocit dreptul creat în folosul său, indiferent de orice
acceptare din partea sa.
Terţul beneficiar poate cere executarea prestaţiei, însă, nu va putea cere
rezoluţiunea contractului, întrucât caracterul sinalagmatic se manifestă numai
între stipulant şi promitent.
Fiind chemat în judecată, promitentul poate invoca faţă de terţul
beneficiar toate excepţiile pe care le-ar fi putut opune stipulantului.
În cazul în care terţul beneficiar renunţă la dreptul constituit în favoarea
lui, potrivit contractului, acesta va profita stipulantului, promitentului sau altui terţ
beneficiar.
3 – raporturile dintre stipulant şi terţul beneficiar. Între aceste persoane,
contractul în folosul unei terţe persoane nu creează prin el însuşi raporturi
specifice.
Prin intermediul stipulaţiei pentru altul, între aceste părţi se pot rezolva
alte raporturi, de exemplu: se pot efectua liberalităţi, se pot executa alte obligaţii.

2) Excepţie de la principiul relativităţii contractului - invocarea

contractului de către un terţ în cadrul unei acţiuni directe.
Se recunoaşte de către lege dreptul unei persoane străină de contract de a
acţiona direct împotriva unei părţi, invocând contractul faţă de care terţa persoană
rămâne străină.
Exemplu: - art. 1488 Cod civil – din materia antreprizei, unde muncitorii
angajaţi pentru efectuarea unei lucrări pot reclama plata direct de la beneficiarul
lucrării, până la concurenţa sumei cu care acesta este dator faţă de antreprenor.
- art. 1542 Cod civil – în materia contractului de mandat,
potrivit căruia mandantul poate să intenteze direct acţiunea contra
submandatarului.

3) Excepţie de la opozabilitatea faţă de terţi a contractului. Simulaţia

Prin excepţie de la opozabilutatea faţă de terţi se înţelege că o terţă
persoană este îndreptăţită să nu ţină seama de situaţiile juridice, care au fost create
prin anumite contracte.
Prin simulaţie se înţelege procedeul prin care aceleaşi părţi încheie două
contracte, unul aparent denumit contract simulat, prin care se crează o anumită
aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii şi altul secret, denumit contraînscris,
care corespunde voinţei reale a părţilor şi prin care acesta se anihilează în tot sau
în parte aparenţa juridică creată prin actul public simulat.
16
 Pentru a existenţa simulaţiei, actul secret trebuie încheiat concomitent sau
eventual înainte de încheierea contractului aparent.
Formele simulaţiei:
1 – contractul aparent este fictiv – adică nu există în realitate. De
exemplu, un debitor pentru a scoate de sub urmărire un bun, încheie o vânzare
aparentă. În realitate, vânzarea nu are loc.
2- contractul deghizat – adică sunt ascunse anumite elemente ale acestuia.
Deghizarea poate fi: totală – atunci când se ascunde adevărata natură juridică a
actului. De exemplu, în realitate se încheie o donaţie pe care o deghizează sub
forma vânzării-cumpărării; parţială – când se ascund anumite elemente mai puţin
semnificative. De exemplu, preţul vânzării este 100 milioane lei, iar în act se trece
suma de 30 milioane lei.
Efectele simulaţiei: ► inopozabilitatea. În cazul simulaţiei, faţă de terţa
persoană nu poate fi opusă situaţia juridică ce este creată prin contractul secret.
Simulaţia poate fi înlăturată pe calea acţiunii în declararea simulaţiei.
Astfel:
- între părţile simulaţiei şi succesorii universali ai acestora. Potrivit art.
1175 Cod civil, ”actul secret care modifică un act public nu poate avea putere
decât între părţile contractante şi succesorii universali ai acestora”.
- faţă de terţi produce efecte contractul public, deşi nu corespunde
realităţii. Teza a doua a art. 1175 Cod civil arată că „un asemenea act nu poate
avea nici un efect în contra altor persoane”. Terţii care au cunoscut existenţa
contractului secret la momentul naşterii interesului lor, legat de acel contract vor
suporta efectele acestuia. Terţii pot invoca împotriva părţilor contractul secret.
- în caz de conflict între terţi. au câştig de cauză terţii care cu bună-
credinţă se sprijină pe actul aparent.
Terţii în materia simulaţiei sunt, potrivit art. 1175 Cod civil: succesorii cu
titlu particular, creditorii chirografari. Succesorii universali şi cei cu titlu
universali ai părţilor, ale căror interese s-au urmărit a fi fraudate prin simulaţie,
devin terţi.
În cazul terţilor faţă de simulaţie, ei pot face dovada actului secret prin
orice mijloc de probă.
Părţile din contract, pentru a proba simulaţia, trebuie să respecte regula
din 1191 Cod civil.
Efectul admiterii acţiunii în simulaţie constă în înlăturarea efectelor
contractului aparent, dându-se eficienţă contractul secret, cu condiţia ca acesta să
fie valid.

4) Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice.

În cazul contractelor sinalagmatice, datorită reciprocităţii şi
interdependenţei obligaţiilor, se întâlnesc următoarele efecte specifice:
a) excepţia de neexecutare a contractului;
17
 b) rezoluţiunea contractului;
c) riscul contractui.

a) Excepţia de neexecutare a contractului. Definiţie. Constituie un

mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic,
în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea să-
şi execute propriile obligaţii.
Temeiul juridic îl reprezintă reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiei
care reclamă în acelaşi timp simultaneitatea executării lor.
De exemplu, potrivit art. 1322 Cod civil este cazul în care vânzătorul
refuză darea unui bun până la plata acestuia; potrivit art. 1364 Cod civil
cumpărătorul poate refuza plata preţului atunci când se promovează o acţiune
ipotecară.
Condiţii de invocare a excepţiei sunt următoarele:
►obligaţiile reciproce trebuie să aibă temeiul în acelaşi contract;
►din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare, chiar parţială,
dar suficient de importantă;
►neexecutarea să nu se datoreze faptei celei ce invocă excepţia;
►una din obligaţiile reciproce să fie afectată de un termen suspensiv.
Lipsa de simultaneitate a obligaţiei poate proveni din convenţia părţilor,
din natura obligaţiei ori dintr-o prevedere a legii.
Invocarea excepţiei are loc direct între părţi fără a fi necesar să se
pronunţe instanţa de judecată şi nu este necesar ca debitorul, cel faţă de care se
invocă excepţia să fi fost pus în întârziere.
Prin invocarea excepţiei se obţine o suspendare a executării propriilor
obligaţii, până la momnentul în care celaltă parte îşi va îndeplini obligaţiile ce-i
revin.
b) Rezoluţiunea este o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului
sinalagmatic, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor
în situaţia avută anterior încheierii contractului.
Prin efectele sale rezoluţiunea se aseamănă cu nulitatea, însă se
deosebeşte prin cauzele sale.
Temeiul juridic rezidă în reciprocitatea obligaţiilor, deşi în aparenţă,
potrivit art. 1020 Cod civil, rezoluţiunea ar opera de drept ca rezultat a unei
condiţii ce ar afecta contractul sinalagmatic, însă, în realitate, rezoluţiunea are
caracter judiciar.
Potrivit art. 1021 Cod civil, contractul nu este desfiinţat de drept ci, partea
care a executat sau care se declară gata să execute contractul trebuie să promoveze
acţiune în justiţie.
Instanţa de judecată are drept de apreciere în a hotărî desfiinţarea
contractului sau executarea acestuia, putând acorda un termen de graţie părţii
chemate în judecată.
18
 Condiţiile de exercitare a acţiunii în rezoluţiune:
► una din părţi să nu-şi fi executat obligaţiile ce-i revin, chiar în parte;
► neexecutarea să fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia;
► debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condiţiile
prevăzute de lege.
Punerea în întârziere se poate face fie prin somaţie extrajudiciară,
înmânată prin executorul judecătoresc – art. 1079 Cod civil, fie prin cererea de
chemare în judecată.
Rezoluţiunea convenţională înseamnă desfiinţarea unui contract în
temeiul voinţei părţilor acesteia, în conformitate cu prevederile din contract, în
care se dispune desfiinţarea în caz de neexecutare.
Prevederea contractuală se numeşte pact comisoriu.
Gradele pactelor comisorii:
- Pactul comisoriu de gradul I. În conţinutul contractului este inclusă
menţiunea potrivit căruia în caz de neexecutare, acesta se desfiinţează.
În literatura juridică s-a considerat că un astfel de pact, înseamnă doar o
repetare a dispoziţiilor art. 1020 Cod civil şi că nu produce efecte prin el însuşi, ci
este necesară promovarea acţiunii în rezoluţiune.
Prin excepţie, un astfel de pact ar produce efecte prin el însuşi, în cazul
contractelor în care, în mod normal, nu s-ar putea dispune rezoluţiunea; de
exemplu, în contractul de rentă viageră nu se poate cere rezoluţiunea pentru
neplata rentei.
- Pactul comisoriu de gradul II. Este clauza în care se prevede că în
situaţia în care o parte nu-şi va executa obligaţiile, cealaltă parte este în drept să
considere contractul ca desfiinţat.
Desfiinţarea are loc prin declaraţia unilaterală a creditorului în privinţa
căruia nu s-ar executa obligaţia.
În prezenţa unei asemenea pact, instanţa sesizată poate doar să constate
îndeplinite condiţiile rezoluţiunii.
- Pactul comisoriu de gradul III. Este acela în care se prevede că un
contract se consideră rezolvit de plin drept.
Şi în acest caz, instanţa nu poate pronunţa rezoluţiunea, ci doar să o
constate.
În literatura juridică s-a arătat că pentru a opera un asemenea pact,
debitorul trebuie să fie pus în întârziere.
- Pactul comisoriu de gradul IV. Este acela potrivit căruia contractul se
consideră desfiinţat de drept fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără
orice altă formalitate prealabilă.
Instanţa de judecată constată întrunirea condiţiilor şi dispune rezoluţiunea
contractului.

19
 Prevederea unor pacte comisorii nu înseamnă renunţarea creditorului de a
cere executarea obligaţiilor. Dacă se dă sau nu eficienţă pactului comisoriu,
creditorul este acela care poate hotărî.
Efectele rezoluţiunii.
În primul rând, desfiinţează retroactiv contractul, înlăturând efecele ce le-
a produs.
În al doilea rând, conduce la repunerea părţilor în situaţia anterioară
încheierii contractului, în sensul restituirii prestaţiilor efectuate în temeiul
contractului desfiinţat. Mai înseamnă şi desfiinţarea drepturilor
subdobânditorului. Excepţiile de la această regulă au fost analizate la materia
proprietăţii rezolubile.
Se pot acorda daune-interese sau despăgubiri, pentru acoperirea
prejudiciilor cauzate prin neexecutare.
În cazul contractului cu executare succesivă (unde se găsesc prestaţii
ireversibile), desfiinţarea contractului are loc numai pentru viitor, intervenind
rezilierea.
c) Riscul contractului. Prin problema riscului contractului se înţelege
stabilirea părţii care va suporta consecinţele neexecutării contractului
sinalagmatic, ca urmare a imposibilităţii fortuite.
Regula suportării riscului este aceea că el se va localiza de la debitorul
obligaţiei imposibil de executat (nu va putea pretinde celeilalte părţi să-şi execute
obligaţia corelativă, dar nici cealaltă parte nu poate pretinde despăgubiri pentru
neexecutare de la debitorul obligaţiei imposibil de executat).
Această regulă nu este cuprinsă într-o dispoziţie generală a legii, existând
aplicaţii ale sale în unele materii. De exemplu:
- art. 1423 Cod civil – în materia închirierii;
- art. 1481 Cod civil – în materia contractului de antrepriză.
În cazul în care obligaţia a devenit numai parţial imposibil de executat,
sunt două soluţii, între reducerea corespunzătoare a prestaţiei celeilalte părţi sau
desfiinţarea în întregime a contractului, dacă partea ce ar fi executată nu asigură
satisfacerea scopului pentru care contractul a fost încheiat.
Regula suportării riscurilor în cazul contractelor translative de
proprietate.
Riscul este suportat de către partea care avea calitatea de proprietar al
lucrului la momentul pieirii fortuite a acestuia.
Având în vedere prevederile art. 971 Cod civil, potrivit cărora în
contractele ce au ca obiect trasferul proprietăţii sau al unui alt drept real,
proprietatea sau dreptul se trasmite prin simplul consimţământ al părţilor, partea
care suportă riscul este dobânditorul.
Precizări:
- ea se aplică numai bunurilor certe, individual determinate;

20
 - transmiţătorul nu trebuie să fi fost pus în întârziere. Dacă a fost pus în
întârziere, va suporta el riscul, cu excepţia cazului în care face dovada că lucrul ar
fi pierit şi la dobânditor.
Dacă transferul proprietăţii este efectat de termen, riscul va fi al
transmiţătorului.
În cazul contractelor translative de proprietate sub condiţie, riscul este
suportat de către proprietarul sub condiţie rezolutorie din momentul pieirii
bunului.
Această regulă este o excepţie de la efectul retroactiv al condiţiei.
În cazul pieirii parţiale a bunului pendente conditione, la momentul
îndeplinirii condiţiei, proprietarul sub condiţie suspensivă este ţinut să preia bunul
în starea în care se află, ceea ce înseamnă că acesta suportă riscul pieirii parţiale a
lucrului în cazul transferului dreptului de proprietate afectat de condiţie.

B. Actul juridic unilateral ca izvor de obligaţii

1. Aspecte generale privind actul juridic unilateral.

2. Cazuri de acte juridice unilaterale apreciate în literatura juridică
drept izvoare de obligaţii.

1. Aspecte generale privind actul juridic unilateral.

Includerea actului juridic de formaţie unilaterală în rândul izvoarelor
obligaţiilor este controversată. Chiar dacă, în mod excepţional, se admite actul
unilateral ca izvor de obligaţii, încă este contestată lista exemplarelor care s-ar
încadra în această categorie.
Actul unilateral ca izvor de obligaţii constă în simpla şi unica voinţă de a
se angaja din punct de vedere juridic, manifestată de către o persoană, care dă
naştere unei obligaţii a acesteia, fără a fi necesară o acceptare din partea
creditorului
Se consideră că de îndată ce voinţa unilaterală generatoare de obligaţii a
fost manifestată, ea devine irevocabilă, nemaiputând deci să fie retractată de către
autor.

2. Cazuri de acte juridice unilaterale apreciate în literatura

juridică drept izvoare de obligaţii.

În literatura juridică sunt prezentate următoarele operaţiuni juridice ca

fiind acte unilaterale ce dau naştere la raporturi obligaţionale: promisiunea publică
de recompensă, promisiunea publică de premiere a unei lucrări, în caz de reuşită
la un concurs, oferta de purgă a imobilului ipotecat, oferta de a contracta, titlurile
de valoare, gestiunea intereselor altuia, contractul în folosul altuia.

21
 C. Faptul juridic licit ca izvor de obligaţii

1. Gestiunea intereselor altei persoane.

2. Plata lucrului nedatorat.
3. Îmbogăţirea fără justă cauză.

Definiţie. Faptele juridice licite sunt acţiuni omeneşti fără intenţia de a da

naştere la raporturi juridice de obligaţii, care totuşi produc asemenea efecte în puterea
legii, fără ca prin asemenea efecte să se încalce normele de drept în vigoare.
Reglementare. În Codul civil, în art. 986-997 sub denumirea de
cvasicontracte sunt reglementate două asemenea izvoare de obligaţii: gestiunea de
afaceri (art. 987-991) şi plata nedatorată (art. 992-997).
Practica şi literatura au adăugat un al treilea fapt juridic licit –
îmbogăţirea fără justă cauză.

1. Gestiunea intereselor altei persoane (gestiunea de afaceri)

Definiţie. Gestiunea de afaceri este faptul juridic licit care constă în aceea
că o persoană numită gerant, fără a fi primit o împutenicire, încheie din proprie
iniţiativă, aceste juridice sau săvârşeşte actel materiale necesare sau utile, iar în
favoarea sau interesul altei persoane, numită gerat.

Condiţiile gestiunii de afaceri:

a) să existe o gerare a intereselor altuia.
Acte juridice: plata unei datorii, actul pentru efectuarea unor reparaţii,
chemarea unui medic, inscripţia unei ipoteci, încheierea unui contract de
asigurare.
În principiu, actele nu pot depăşi sfera actelor de conservare şi
administrare. Se pot încheia acte de dispoziţie asimilate actelor de administrare,
de exemplu, în cazul mărfurilor perisabile.
Fapte materiale: descărcarea unor mărfuri, stingerea unui incendiu,
repararea unei conducte, asistenţa medicală în caz de accident , salvarea unui
animal.
b) actele şi faptele gerantului să fie utile geratului. Trebuie să aibă
caracter patrimonial şi să fie evitat pierderea unei valori patrimoniale ori să fi
sporit valoarea unui bun.
Utilitatea gestiunii se apreciază la momentul realizării sale.
c) actele de gestiune să fie săvârşite din iniţiativa gerantului, în absenţa
unui mandat şi fără ştirea geratului.
Dacă există opoziţia geratului, continuarea intervenţiei gerantului în
afacerile patrimoniale ale geratului echivalează cu o imixtiune ilegală.
d) actele şi faptele de gestiune să fie făcute cu intenţia de a gera interesele
altuia.
22
 Nu este necesar ca actele şi faptele să fie făcute în mod exclusiv în
favoarea geratului.
Trebuie să existe intenţia de a-l obliga pe gerat la restituirea cheltuielilor
făcute.
e) gerantul să aibă capacitatea de a contracta, având în vedere că este pus
în situaţia încheierii unor acte juridice, pe de-o parte, şi prin faptele materiale
săvârşite şi-ar putea agrava starea patrimonială. Nu interesează capacitatea
geratului.

Efectele gestiunii de afaceri.

A. Raporturile dintre gerant şi gerat –gestiunea intereselor altei
persoane, deşi faptul juridic este consecinţa activităţii unei singure
persoane (gerantul) generează obligaţii reciproce.
1. Obligaţiile gerantului:
a) obligaţia de a se îngriji de afacerile altuia cu diligenţa unui bun
proprietar – art. 989 Cod civil.
Excepţie: art. 990 Cod civil – răspunde numai pentru dol dacă fără
intervenţia sa, afacerea geratului s-ar fi putut compromite;
b) obligaţia de a duce la bun sfârşit afacerea începută sau de a o
continua până când geratul va fi în măsură şi va avea mijloacele necesare să se
ocupe personal de interesele sale – art. 987 Cod civil.
Art. 998 Cod civil – în cazul decesului geratului – continuarea gestiunii
până când moştenitorii geratului vor putea lua direcţiunea afacerii.
c) obligaţia de a da socoteală geratului şi a-i preda tot ceea ce a
primit în temeiul gestiunii.
2. Obligaţiile geratului: de a da gerantului toate cheltuielile necesare şi
utile pe care le-a făcut în timpul gestiunii – art. 991 Cod civil.
Nu este obligat să-l remunereze pe gerant pentru serviciile făcute, cu
excepţia cazului în care au fost efectuate în virtutea profesiunii.
B. Raporturile dintre gerat şi terţi. Dacă gestiunea a fost ratificată
sau este utilă, geratul este îndatorat să execute toate obligaţiile contractate de
gerant, în numele geratului ori în nume propriu, în interesul gestiunii, în măsura
ăn care nu au fost încă executate.
C. Raporturile dintre gerant şi terţi:
a) dacă le-a adus la cunoştinţă că acţionează numai în contul geratului şi
gestiunea a fost ratificată sau este utilă, nu are nici o obligaţie.
b) dacă s-a angajat personal, nu are nici o obligaţie în mod direct şi
nemijlocit de toate obligaţiile asumate.

23
 2. Plata nedatorată.
Plata constă în executarea în natură a unei obligaţii care are ca obiect o
prestaţie pozitivă. Orice plată presupune existenţa unei datorii (art. 1092 Cod
civil), iar ceea ce s-a plătit fără a fi datorat trebuie restituit.
Definiţie. Plata nedatorată este faptul juridic licit care constă în
executarea de către o persoană, din eroare, a unei prestaţii la care nu era obligată
şi fără intenţia de a plăti pentru altul.
Creditorul este cel care a plătit din eroare – solvens – art. 993 Cod civil.
Debitorul – accipiens – art. 992 Cod civil – primeşte plata din eroare sau
cu ştiinţă.

Condiţiile plăţii nedatorate:

a) existenţa unei plăţi – remiterea unei sume de bani sau a unui bun.
În literatură se susţine că nu poate avea ca obiect prestaţii de a face.
Considerăm greşită această soluţie. Restrângerea plăţii nedatorate numai la
cazurile în care prestaţia are ca obiect sume de bani ori bunuri are ca efect
extinderea artificială a domeniului de aplicare a îmbogăţirii fără justă cauză.
Trebuie să existe intenţia solvensului de a stinge o datorie.
b) datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe. Nu
interesează dacă datoria nu a existat niciodată sau a existat, dar fusese stinsă prin
plată sau prin alt mod de stingere a obligaţiilor.
Inexistenţa obligaţiei poate fi şi relativă, cum este în situaţia în care
debitorul plăteşte din eroare unei alte persoane decât creditorul său, ori în situaţia
în care creditorul primeşte plata de la o altă persoană decât debitorul.
c) plata să fie făcută din eroare.
Condiţia erorii nu este cerută în următoarele cazuri:
- plata unei obligaţii sub condiţie suspensivă, dacă acea condiţie nu s-a
realizat;
- plata unei obligaţii care ulterior a fost rezolvită;
- plata făcută în executarea unei obligaţii nule;
- plata unei datorii făcută a doua oară de către un debitor care după ce a
executat prestaţia datorată pierde chitanţe doveditoare şi este ameninţat cu
urmărirea de către fostul său creditor. După găsirea chitanţei ce dovedeşte prima
plată efectuată, cea de-a doua plată figurează ca o plată nedatorată.
Plata sub imperiul dolului sau sub imperiul violenţei produce aceleaşi
efecte.

Efectele plăţii nedatorate.

Diferenţiere în funcţie de obiectul plăţii şi de buna sau reaua-credinţă a
accipiensului.
A. Bunuri fungibile – restituirea sumei de bani ori a bunurilor de gen
primite, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate.
24
 - accipiensul de rea-credinţă va plăti dobânzi la suma primită din ziua
plăţii ori daune–interese pentru lipsa de folosinţă a lucrurilor fungibile;
B. Bunuri certe – există obligaţia de restituire în natură.
a) accipiensul de bună-credinţă:
- dacă a înstrăinat bunul cu titlu oneros, va restitui preţul pe care l-a
primit (art. 996 alin. 2 Cod civil);
- dacă bunul a pierit ori a fost deteriorat din cauză de forţă majoră ori caz
fortuit, este liberat de datorie (art. 995 alin. 2 Cod civil);
b) accipiensul de rea-credinţă:
- dacă a înstrăinat bunul – plăteşte valoarea bunului din momentul
introducerii acţiunii;
- dacă bunul a pierit în mod fortuit, va plăti valoarea din momentul
introducerii acţiunii, cu excepţia cazului în care va face dovada că ar fi pierit şi
dacă se afla la solvens (art. 995 Cod civil);
- va restitui fructele culese şi va plăti valoarea celor neculese din ziua
plăţii (art. 994 Cod civil).
Obligaţia solvensului – de a plăti accipiensului, indiferent dacă acesta a
fost de bună ori de rea-credinţă, valoarea cheltuielilor necesare şi utile făcute în
legătură cu bunul.
Cazuri în care nu se restituie plata primită nedatorat:
- art. 993 alin. 2 Cod civil – când creditorul, de bună-credinţă,
desfiinţează titlul creanţei sale. Solvensul are acţiune împotriva adevăratului
debitor;
- plata făcută unui incapabil de a primi plata – datorită incapacităţii
accipiensului, actul plăţii este lovit de nulitate şi, în principiu, nu are obligaţia de
restituire. În conformitate cu principiul ocrotirii incapabilului, acţiunea se admite
numai în măsura în care plata a profitat incapabilului (atunci când se dovedeşte că
bunurile ori banii primiţi au servit pentru dobândirea unor bunuri sau servicii,
pentru achitarea unor datorii, precum şi atunci când se găsesc în posesia
incapabilului);
- literatura juridică – actul nul pentru cauză imorală gravă. Practica
judiciară a făcut discuţii pe marginea actelor de înstrăinare încheiate în scopul
stabilirii, menţinerii ori reluării relaţiilor de concubinaj, considerând că deşi un
astfel de act este lovit de nulitate absolută, nu s-ar pune problema restituirii
prestaţiilor efectuate în temeiul actului nul, pentru că ar avea ca temei propria
turpitudine a reclamantului.

3. Îmbogăţirea fără justă cauză

În Codul civil există numeroase aplicaţii ale acestui principiu: art. 484 în
materia dobândirii fructelor, art. 493, art. 494 din materia accesiunii imobiliare
artificiale, art. 1618 – în materia contractului de depozit; 1691 – în materie de gaj.

25
 Definiţie. Îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic licit prin care are
loc mărirea patrimoniului unei persoane prin micşorarea corelativă a
patrimoniului altei persoane, fără ca pentru acest efect să existe o cauză justă sau
un temei juridic.
Creditor este cel al cărui patrimoniu s-a diminuat.
Debitor este cel al cărui patrimoniu s-a mărit; are obligaţia de a restitui
valoarea cu care s-a îmbogăţit.

Condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză.

A. Condiţii materiale:
a) să existe o îmbogăţire a pârâtului: dobândirea unui bun, îmbunătăţirea
unui lucru, folosirea de un bun, prestarea unor numai ori servicii, evitarea unor
cheltuieli;
b) să existe o diminuare a patrimoniului reclamantului: ieşirea unor valori
din patrimoniu, prestarea unor activităţi sau servicii care nu au fost remunerate,
efectuarea unor cheltuieli în favoarea îmbogăţitului;
c) mărirea patrimoniului pârâtului şi diminuarea patrimoniului
reclamantului să aibă o cauză unică.
B. Condiţii juridice:
a) îmbogăţirea şi sărăcirea corespunzătoare să fie lipsite de o cauză justă,
adică de un temei juridic care să le justifice;
b) îmbogăţitul să fie de bună-credinţă;
c) reclamantul să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru
realizarea dreptului său de creanţă împotriva pârâtului.- Caracterul subsidiar al
acţiunii – poate fi folosită această acţiune numai atunci când se reţine că există o
mărire a patrimoniului pârâtului ce nu are temei juridic şi că trebuie să se producă
restituirea prestaţiei, dar nu este reglementat un al mijloc procesual la dispoziţia
reclamantului. Acţiunea în restituirea îmbogăţirii fără justă cauză nu vine să
înlocuiască nici acţiuni inadmisibile şi nici acţiuni al căror exerciţiu a fost pierdut
de către reclamant ca urmare a intervenirii prescripţiei ori a decăderii.
Efectele îmbogăţirii fără justă cauză.
Obligaţia de restituire în natură, fie în echivalent.
a) îmbogăţitul restituie numai valoarea îmbogăţirii sale; nu va restitui
fructele sau dobânzile legale;
b) reclamantul are dreptul de a i se restitui doar valoarea cu care s-a
diminuat patrimoniul său.
Momentul la care se determină valoarea îmbogăţirii respectiv a sărăcirii,
este acela al cererii de chemare în judecată.

D. Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii (Răspunderea civilă

delictuală)

26
 1. Aspecte generale: a) noţiune, terminologie şi reglementare
juridică; b) funcţiile răspunderii civile delictuale; c) comparaţie între
răspunderea civilă delictuală şi alte feluri de răspundere.
2. Răspunderea pentru fapta proprie: a) condiţiile generale ale
răspunderii; b) proba elementelor răspunderii civile delictuale pentru fapta
proprie; c) aspecte specifice privind răspunderea civilă pentru fapta proprie
a persoanei juridice.
3. Răspunderea pentru fapta altei persoane: a) răspunderea
părinţilor pentru fapta copilor minori; b) răspunderea institutorilor pentru
faptele elevilor şi a meşteşugarilor pentru faptele ucenicilor; c) răspunderea
comitenţilor pentru faptele prepuşilor.
4. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, edificii şi de
lucruri: a) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale; b)
răspunderea pentru ruina edificiului; c) răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de lucruri în general.

1. Aspecte generale.
a) noţiune, terminologie şi reglementare juridică. În puţine articole (art.
998-1003), în texte cu grad mare de generalitate, Codul civil sintetizează un
principiu care corespunde atât unor cerinţe de etică şi echitate socială, cât şi unor
cerinţe ale securităţii juridice: principiul răspunderii civile pentru faptele ilicite
cauzatoare de prejudicii.
Potrivit art. 998 Cod civil, „orice faptă a omului, care cauzează altuia
prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara. În
completare, prin art. 999 se precizează că „omul este responsabil nu numai de
prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi acela ce a cauzat prin neglijenţa sau
prin imprudenţa sa”.
În afară de răspunderea pentru fapta proprie (Art. 998-999), prin articolele
1000-1002 Cod civil se instituie răspunderea unor categorii de persoane pentru
ilicită săvârşită de o altă persoană (art. 1000), răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de lucrurile ori animalele aflate în paza juridică a unor persoane (art. 1000
alin. 1 şi art. 1001), precum şi răspunderea proprietarului pentru prejudiciile
produse prin ruina unor construcţii care îi aparţin (art. 1002).
Prin art. 1003 Cod civil este concretizat caracterul solidar al răspunderii
persoanelor cărora le este imputabilă cauzarea prejudiciului.
Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii declanşează o răspundere civilă
delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a
prejudiciului cauzat.
Corelaţii. Răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este o
parte componentă a răspunderii sociale ce revine fiecărei persoane pentru faptele
sale. Constituie una din formele răspunderii juridice. Răspunderea juridică

27
cunoaşte mai multe forme: răspunderea civilă, răspunderea penală, răspunderea
disciplinară, răspunderea administrativă, precum şi diferite alte modalităţi în care
răspunderea juridică se poate manifesta potrivit specificului diferitelor ramuri ale
dreptului.
Răspunderea civilă se concretizează, de regulă, într-o obligaţie de
despăgubire, de reparare a unui prejudiciu cauzat prin fapta ilicită. La rândul său,
răspunderea civilă poate fi delictuală sau contractuală.
Uneori, răspunderea civilă poate să apară singură. Alteori, ea se poate
cumula, poate fi dublată cu alte forme de răspundere juridică, de exemplu, cu
răspunderea penală ori cu răspunderea administrativă sau disciplinară etc. În
contextul acestui cumul de răspunderi, fiecare răspundere păstrează caracterul de
sine stătător şi va acţiona în formele sale specifice.
b) Funcţiile răspunderii civile delictuale. Funcţia educativ-preventivă.
Conştiinţa ca fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu rămâne nesancţionată, ci
atrage, după sine obligaţia de dezdăunare, este de natură a îndeplini o funcţie
educativă şi deci o funcţie socială de prevenire a producerii unor asemenea fapte.
Funcţia reparatorie. Întrucât răspunderea civilă delictuală se concretizează
într-o obligaţie de dezdăunare, care se stabileşte în sarcina autorului prejudiciului,
îndeplineşte o funcţie reparatorie. Constituie un mijloc de apărare a drepturilor
subiective.
c) Comparaţie între răspunderea civilă delictuală şi alte feluri de
răspundere juridică.
Răspunderea civilă delictuală şi răspunderea penală. Atât răspunderea
civilă delictuală cât şi răspunderea penală intră în acţiune ca urmare a comiterii
unei fapte ilicite, care aduce atingere unor valori sociale ocrotite de lege.
În îndepărtata istorie a instituţiei răspunderii juridice, cele două feluri de
răspundere – civilă şi penală – se confundau. Cu timpul, deosebirea dintre ele a
devenit din ce în ce mai netă, ea fiind în prezent unanim acceptată în toate
sistemele de drept.
În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală, aceasta acţionează ori de
câte ori, printr-o faptă ilicită a unei persoane, se cauzează un prejudiciu unei alte
persoane.
Răspunderea penală nu exclude răspunderea civilă, după cum nici
răspunderea civilă nu o exclude pe cea penală; cele două răspunderi pot acţiona
concomitent, se pot, cu alte cuvinte, cumula.
Deosebiri existente între răspunderea civilă şi cea penală: temeiul, rolul
vinovăţiei autorului, capacitatea persoanelor chemate să răspundă pentru faptele
lor ilicite, modul de stabilire a răspunderii, competenţa instanţelor, modul de
sesizare, procedura de judecată, reglementarea prescripţiei.
Răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală.
Elementele care le condiţionează sunt aceleaşi: existenţa unei fapte ilicite, prin
care se încalcă o anumită obligaţie, aducându-se, prin aceasta, o atingere unui
28
drept subiectiv; săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte, ca element subiectiv al
răspunderii; existenţa unui prejudiciu patrimonial; un raport de cauzalitate între
faptă şi prejudiciu; capacitatea juridică a celui chemat să răspundă.
O primă deosebire dintre cele două răspunderi o constituie faptul că, pe
când în cazul răspunderii delictuale, obligaţia încălcată este o obligaţie legală, cu
caracter general, care revine tuturor – obligaţia de a nu vătăma drepturile altuia
prin fapte ilicite –, în cazul răspunderii contractuale, obligaţia încălcată este o
obligaţie concretă, stabilită prin contractul preexistent, încheiat între cele două
subiecte ale răspunderii – cel păgubit şi cel care şi-a încălcat obligaţiile
contractuale.
Pentru a se angaja răspunderea contractuală se cere să preexiste un
contract, şi anume un contract valabil încheiat.
Un grup de deosebiri între răspunderea civilă delictuală şi cea
contractuală se referă la unele condiţii ale răspunderii, referitoare la capacitatea
celui responsabil, la punerea în întârziere şi la convenţiile de nerăspundere.
Cât priveşte capacitatea cerută în materie contractuală, aceasta este
capacitatea deplină de exerciţiu. Referitor la capacitate, în materia răspunderii
delictuale nu se stabileşte prin lege o vârstă anume; răspunde delictual, are deci
capacitate delictuală, oricine a acţionat cu discernământ, indiferent de vârstă.
În cazul răspunderii delictuale, cel ce a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de
prejudicii este de drept în întârziere fără a fi necesară efectuarea vreunei
formalităţi speciale în acest scop.
Pentru a angaja răspunderea contractuală este necesar ca acela ce nu şi-a
executat obligaţia contractuală să fi fost pus în întârziere, în formele prevăzute de
lege; punerea în întârziere nu operează de drept.
În cazul răspunderii delictuale, convenţiile de nerăspundere încheiate
anterior săvârşirii faptei ilicite sunt, în principiu, nule.
În cazul răspunderii civile contractuale, cu anumite limite, clauzele de
nerăspundere sunt, în principiu, admisibile.
Întinderea reparaţiei este mai mare la răspunderea delictuală decât la
răspunderea contractuală, întrucât în materia răspunderii civile delictuale aceasta
este integrală, cel ce a săvârşit fapta ilicită fiind ţinut pentru toate pagubele
cauzate, atât pentru cele previzibile, cât şi pentru cele neprevizibile.
O altă deosebire dintre cele două răspunderi o aflăm în caracterul solidar
al răspunderii delictuale, în caz de coautorat la săvârşirea faptei ilicite, şi în
caracterul, în principiu divizibil, al obligaţiei de plată a daunelor, în cazul
răspunderii civile contractuale.
În ceea ce priveşte dovada culpei sunt reţinute, de asemenea, unele
deosebiri între cele două responsabilităţi.
În materia răspunderii civile delictuale, ca principiu, culpa autorului
prejudiciului trebuie să fie dovedită de către cel păgubit. Există însă şi unele
cazuri în care culpa este prezumată.
29
 În materia răspunderii civile contractuale, creditorul trebuie să
dovedească numai existenţa contractului şi faptul că obligaţia nu a fost executată.
Pe baza acestor dovezi, culpa debitorului este prezumată.
Creditorul pagubit nu are dreptul de a opta între acţiunea contractuală şi
acţiunea delictuală; este ţinut de contract.
Prin excepţie, se admite dreptul de opţiune al creditorului, dacă
neexecutarea contractului este în acelaşi timp şi infracţiune. În situaţia în care
neexecutarea contractului este infracţiune, iar persoana vătămată este o persoană
lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea
civilă se exercită din oficiu, în procesul penal şi se rezolvă potrivit regulilor
răspunderii civile delictuale. Astfel, nu există drept de opţiune, creditorul fiind
obligat să se folosească numai de acţiunea delictuală.
Critică. Felul răspunderii nu se poate schimba după calea procedurală
aleasă ori impusă. Art. 14 C.pr.pen. face referire la legea civilă şi nu la
răspunderea civilă delictulă.

2. Răspunderea pentru fapta proprie

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este instituită prin art.
998 şi 999 Cod civil.
Astfel, potrivit art. 998 – aşa-zisul delict –, „orice faptă a omului, care
cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l
repara”; iar conform art. 999, „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce
a cauzat prin fapta sa, dar şi pe acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.
Condiţiile generale ale răspunderii. Din prevederile legale menţionate
rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer întrunite cumulativ
câteva condiţii, şi anume:
1) existenţa unui prejudiciu;
2) existenţa unei fapte ilicite. Deşi în art. 998 şi 999 Cod civil se vorbeşte
de o faptă („orice faptă”; prejudiciul cauzat „prin fapta sa”), atât practica
judiciară, cât şi literatura juridică sunt unanime în a considera că numai o faptă
ilicită poate să atragă după sine răspunderea civilă delictuală;
3) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Art.
998 precizează că fapta omului care „cauzează altuia prejudiciu”, obligă la
repararea acestuia;
4) existenţa vinovăţiei (vinei) celui ce a cauzat prejudiciul, constând în
intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
1) Prejudiciul (pagubă, daună) reprezintă consecinţa negativă
patrimonială şi nepatrimonială a încălcării drepturilor subiective şi intereselor
legitime ale unei persoane.
Clasificarea prejudiciilor:
a) patrimoniale şi nepatrimoniale;
b) cauzate direct persoanei umane şi cauzate direct bunurilor sale;
30
 c) previzibile şi imprevizibile;
d) instantanee şi succesive.
Prejudiciul trebuie să fie urmarea încălcării unui drept subiectiv sau a
unui interes legitim (rezultat al unei situaţii de fapt şi nu corespunde unui drept
subiectiv).
Condiţii pentru protejarea unui interes: situaţia de fapt să fi avut caracter
de stabilitate; să fie vorba de vătămarea unui interes licit şi moral.
Condiţiile prejudiciului patrimonial. Pentru ca prejudiciul să fie
susceptibil de reparare se cer a fi întrunite unele condiţii, şi anume: să fie cert şi
să nu fi fost reparat încă.
1. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în
privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare.
Este întotdeauna cert prejudiciul actual, deci prejudiciul deja produs la
data când se pretinde repararea lui.
Este, de asemenea, cert prejudiciul viitor , care, deşi nu s-a produs încă,
este sigur că se va produce în viitor, el fiind astfel, susceptibil de evaluare.
Prejudiciile viitoare şi eventuale obligă la reparare numai după ce s-au
produs ori este sigur că se vor produce.
2. Condiţia ca prejudiciul să nu fi fost reparat încă. Reperarea
prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale are drept scop să înlăture integral
efectele faptei ilicite, iar nu să constituie o sursă de dobândire a unor venituri
suplimentare, în plus faţă de paguba suferită.
De regulă, cel care trebuie să acopere prejudiciile cauzate este cel care a
săvârşit fapta ilicită.
Există însă situaţii în care altcineva decât autorul prejudiciului a plătit
despăgubiri ori a făcut anumite prestaţii, prin care s-a acoperit, în total sau în
parte, prejudiciul.
Răspunderea civilă este înlăturată dacă victima a obţinut deja repararea
prejudiciului de la autor sau de la persoana obligată a răspunde pentru acesta.

Situaţia plăţilor făcute de terţe persoane:

a) plata făcută cu intenţia de a repara, total sau parţial – victima poate cere
reparaţia de la autorul faptei ilicite numai pentru eventuala diferenţă de prejudiciu
care a rămas neacoperit;
b) plata făcută cu intenţia de a o gratifica sau de a-i veni în ajutor victimei
– îşi păstrează dreptul de a obţine despăgubiri de la autorul faptei ilicite;
c) plata făcută de un terţ obligat să plătească pe un alt temei decât
răspunderea civilă delictuală:
- autorul prejudiciului estre asigurat de răspundere civilă – are dreptul la
eventuala diferenţă de despăgubire;
- victima este beneficiara unei asigurări de persoane – măsură de
prevedere şi de economisire – are drept la despăgubiri de la autor;
31
 - victima este beneficiara unei asigurări de bunuri are dreptul la eventuala
diferenţă de prejudiciu neacoperită; asiguratorul are drept de regres împotriva
autorului pentru sumele plătite;
- victima beneficiază de pensie de invaliditate ori de urmaş – poate
pretinde eventuala diferenţă dintre pensie şi valoarea integrală a pagubei.
Repararea prejudiciului. În cazul în care sunt întrunite condiţiile pentru a
se putea obţine repararea prejudiciului, se pot stabili măsurile pentru repararea
efectivă a acestuia.
Principiul general este acela al reparării integrale a prejudiciului cauzat
prin fapta ilicită. Aceasta înseamnă că autorul prejudiciului este obligat să acopere
numai prejudiciul efectiv (damnum emerges), dar şi beneficiul nerealizat de
victimă (lucrum cessans) ca urmare a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii. În
acest mod se urmăreşte a se asigura restabilirea situaţiei anterioare a victimei
prejudiciului.
În stabilirea întinderii despăgubirilor nu se ia în considerare nici starea
materială a autorului prejudiciului, nici starea materială a victimei.
Gravitatea vinovăţiei nu constituie, în principiu, un criteriu pentru
stabilirea cuantumului despăgubirilor: autorul prejudiciului răspunde integral,
chiar şi pentru culpa cea mai uşoară. Gravitatea culpei poate fi luată în
considerare în stabilirea despăgubirilor, în situaţia în care în producerea
prejudiciului suferit de victimă se reţin, atât culpa autorului cât şi culpa proprie a
victimei înseşi.
În principiu repararea prejudiciilor trebuie să se facă în natură. În cazul în
care repararea în natură nu este posibilă, repararea se face prin echivalent sub
forma acordării de depăgubiri (daune)care trebuie stabilite în raport cu prejudiciul
efectiv suferit de cel păgubit.
Repararea prin echivalent se poate asigura fie prin acordarea unei sume
globale, fie prin stabilirea unor prestaţii periodice succesive, cu caracter viager
sau temporar.
În cazul în care, după acordarea despăgubirilor prin hotărâre
judecătorească, se face dovada unor noi prejudicii, având drept cauză aceeaşi
faptă ilicită, se pot obţine despăgubiri suplimentare, fără a se putea invoca
autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterior pronunţate.
Stabilirea despăgubirilor, în cazul reparării prin echivalent a prejudiciilor:
a) momentul în funcţie de care se apreciză achivalentul pagubelor
materiale – data cererii de chemare în judecată;
b) în caz de vătămare a sănătăţii:
- vătămarea sănătăţii nu a avut consecinţe de durată: se iau în considerare
cheltuielile făcute pentru restabilirea sănătăţii şi, eventual diferenţa dintre
retribuţie şi sumele primite pe durata concediului medical până la însănătoşire ori
retribuţia de care a fost lipsit pe această perioadă;

32
 - pierderea ori reducerea capacităţii de muncă: victima este îndreptăţită să
primească, de regulă sub forma unor prestaţii periodice, diferenţa dintre pensia
sau ajutorul social primit de la asigurările sociale şi veniturile lunare de care a fost
lipsită ca urmare a vătămării suferite.
c) în cazul în care prin fapta ilicită s-a cauzat moartea unei persoane:
- plata cheltuielilor medicale şi a cheltuielilor de înmormântare;
- plata diferenţei dintre pensia de urmaş şi valoara întreţinerii pe care cel
decedat o acorda persoanelor pe care le avea în întreţinere.
Problema reparării prejudiciului extrapatrimonial prin acordare de
despăgubiri băneşti. În conformitate cu dispoziţiile art. 54-55 din Decretul nr.
31/1954 privind repararea prin mijloace nepatrimoniale:
- dreptul victimei de a cere instanţei să dispună încetarea săvârşirii în
continuare a faptei care se aduce atingere drepturilor sale nepatrimoniale;
- obligarea autorului faptei săvârşite fără drept să aducă la îndeplinirea
orice măsuri socotite necesare de către instanţa pentru a se ajunge la restabilirea
dreptului încălcat;
- obligarea autorului faptei ilicite, dacă nu îndeplineştre, în termenul
stabilit de instanţa, măsurile destinate să restabilească dreptul încălcat, la plata
unei amenzi, în folosul statului, pe fiecare zi de întârziere, socotită de la expirarea
termenului.
I. Etapa admiterii repărării băneşti – de la 1065 până în decembrie 1952 –
Decizia de Îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. VII.
Prejudiciul poate fi: patrimonial sau extrapatrimonial.
Daune morale : atingeri aduse onoarei; denunţarea calomnioasă;
defăimarea prin presă; defăimarea prin actele vexatorii; suferinţa cauzată de
moartea unei persoane; dureri cauzate de atingerile aduse integrităţii corporale;
ruperea nejustificată a logodnei; seducţia dolosivă.
II. Etapa neadmiterii în practica judecătorească a reparării băneşti – 1952-
1989 – Decizia de Îndrumare a Plenului Tribunalului nr. VII/1952 – literatura a
propus completarea sistemului de apărare a drepturilor nepatrimoniale şi prin
acordarea de reparaţii băneşti pentru daune morale.
III. Etapa reorientării practicii judiciare în sensul admiterii tezei
tradiţionale a reparării daunelor morale prin despăgubiri băneşti.
Prevederi legale:
- art. 11 din Legea nr. 29/1990- Legea contenciosului administrativ;
- art. 9 din Legea nr. 11/1991-Legea concurenţei;
- art. 2 alin. 5 din Legea nr. 48/1992 – Legea audiovizualului;
- art. 139 din Legea nr. 8/1996 – Legea drepturilor de autor.
Sumele de bani plătite nu au rolul unei reparaţii propriu-zise, al unor
despăgubiri, ci al unor suferinţe fizice ori psihice ale victimelor.
Problema întinderii – nu trebuie să se transforme în amenzi excesive
pentru autorii daunelor şi nici în venituri nejustificate pentru victime.
33
 2). Fapta ilicită este acţiunea sau inacţiunea prin care, încălcându-se
normele dreptului obiectiv sau regulilor de convieţuire socială, se aduce atingere
drepturilor subiective sau inteselor legitime ale unei persoane.
Trăsături: 1) are caracter obiectiv şi constă într-o conduită ori manifestare
umană exteriorizată printr-o acţiune sau inacţiune;
2) fapta este mjlocul prin care se obiectivează un element
psihic; este expresia unei atitudini psihice;
3) este contrară oridinei sociale: contrară legii în sensul larg al
cuvântului; contrară regulilor de convieţuire socială sau bunelor moravuri.
Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii:
- legitima apărare;
- starea de necesitate;
- îndeplinirea unei îndatoriri legale sau a ordinului dat de o autoritate
competentă;
- exercitarea normală a unui drept subiectiv – problema abuzului de
drept;
- consimţământul victimei.
3) Raportul de cauzalitate. Prejudiciul cauzat altuia trebuie să fie
consecinţa faptei ilicite.
Teorii elaborate pentru stabilirea raportului de cauzalitate:
A. Sistemul echivalenţei condiţiilor sau condiţii sine qua non. Potrivit
acestui sistem, în ipoteza în care nu se poate stabili cu precizie cauza
prejudiciului, se atribuie valoare cauzală egală tuturor faptelor şi evenimentelor
care au precedat acel prejudiciu.
Critica: se includ fapte foarte îndepărtate, cu rol neglijabil, oarecare, cu
efect numai cu prilejul producerii pagubei.
B. Sistemul cauzei proxime. Din întreaga sferă a elementelor şi faptelor
care au precedat producerea efectului păgubitor, reţine drept cauză, ultima faptă,
cea care este imediat anterioară efectului; se consideră că, în lipsa acesteia, nici
celelalte condiţii antecedente nu ar fi devenit eficiente sub aspect cauzal, că deci
ultima cauză – causa proxima – înglobează în sine eficienţa tuturor cauzelor
anterioare. Critica: se înlătură caracterul cauzal al unor fapte anterioare care au
rol decisiv.
C. Sistemul cauzei adecvate (al cauzei tipice). În determinarea raportului
de cauzalitate ar urma să fie reţinute numai acele antecedente ale efectului care
întrunesc calitatea de condiţie sine qua non, care îi sunt adecvate, în înţelesul că
sunt tipice, adică în mod obişnuit sunt susceptibil de a produce efectul respectiv.
D. Sistemul indivizibilităţii cauzei şi condiţiilor. Condiţiile sunt
împrejurări care, fără a produce efectul păgubitor, favorizează producerea
acestuia, înlesnind naşterea procesului cauzal, grăbind şi favorizând dezvoltarea
lui sau garantându-i ori asigurându-i rezultatele negative.

34
 4) Vinovăţia (culpa, greşeala). Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică pe
care autorul a avut-o la momentul săvârşirii faptei ilicite sau, mai exact, la
momentul imediat anterior săvârşirii acesteia, faţă de faptă şi urmările acesteia.
Ca prim factor al atitudinii psihice apare, aşadar factorul intelectiv de
conştiinţă, fiind reprezentarea semnificaţiei sociale a faptei şi prevederea ori
posibilitatea de prevedere a urmărilor acesteia.
În procesul de formare a atitudinii psihice subiective, factorul intectiv este
urmat de factorul volitiv, de voinţă, concretizat în actul psihic de deliberare şi
deczie cu privire la comportamentul ce urmează a fi adoptat.
Formele vinovăţiei. O definire precisă a diferitelor forme ale vinovăţiei,
cu aplicare şi în materia răspunderii civile, găsim în art. 19 Cod penal, care
prevede că vinovăţia comportă două forme: intenţia şi culpa.
La rândul său, intenţia este de două feluri (art. 19 pct. 1 Cod penal): a)
intenţia diectă, când autorul faptei prevede rezultatul faptei şi urmăreşte producerea
lui prin săvârşirea acelei fapte; b) intenţia indirectă, când autorul prevede rezultatul
faptei şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.
Culpa este de două feluri (art. 19 pct. 2 Cod penal): a) imprudenţa
(uşurinţa), când autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind,
fără temei, că el nu se va produce; neglijenţa, când autorul nu prevede rezultatul
faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Răspunderea delictuală operează, în principiu, pentru cea mai uşoară
culpă, iar indiferent de gravitatea vinovăţiei, obligaţia de reparare a prejudiciului
cauzat este integrală.
În cazul vinovăţiei comune a autorului şi victimei prejudiciului, gradul de
vinovăţie ale celor doi se ia drept criteriu pentru stabilirea întinderii
despăgubirilor datorate de autor.
În cazul mai multor coautori ai prejudiciului, deşi faţă de victimă aceştia
răspund împreună, solidar, între ei suportarea prejudiciului se stabileşte
proporţional cu gravitatea vinovăţiei fiecăruia.
Pentru a putea fi considerată răspunzătoare de propria sa faptă se cere ca
persoana să aibă discernământul faptelor sale, să aibă, cum se mai spune,
capacitate delictuală.
Conform art. 25 alin. 3 din Decretul nr. 32/1954, minorii care nu au
împlinit 14 ani răspund pentru faptele lor ilicite numai dacă se dovedeşte că au
lucrat cu discernământ;
Persoanele lipsite de discernământ care nu erau puse sub interdicţie, dar
au împlinit vârsta de 14 ani, sunt prezumate că au capacitate delictuală.
Împrejurări care înlătură vinovăţia: a) fapta victimei înseşi; b) fapta unui
terţ, pentru care autorul nu este ţinut să răspunde; c) cazul fortuit, stricto sensu; d)
cazul de forţă majoră.

Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie.

35
 În conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954:
Faptele licite şi ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică,
dacă au fost săvârşite cu prilejul îndeplinirii funcţiilor lor.
Interpretarea extensivă: abuzul de funcţie, devierea de la funcţie sau a
constituit prilejul săvârşirii faptei.
Dacă persoana juridică despăgubeşte victima, are acţiune de regres
împotriva persoanei fizice care a săvârşit fapta ilicită.
Art. 35 alin. ultim din Decretul nr. 31/1954 – Faptele ilicite atrag şi
răspunderea personală a celui care le-a săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât
şi faţă de cel de-al treilea.

3). Răspunderea pentru fapta altei persoane.

a) Răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori. Reglementare. În
art. 1000 alin. 2 Cod civil se prevede că „tatăl şi mama, după moartea bărbatului,
sunt responsabili de prejudiciul cauzta de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii”;
în alin. final se prevede, totodată, că „tatăl şi mama...sunt apăraţi de
responsabilitatea arătată mai sus, dacă probează că n-au putut împiedica faptul
prejudiciabil”.
Persoanele răspunzătoare: Părinţii fireşti, indiferent că filiaţia copilului
este din căsătorie sau din afara căsătoriei; părinţii adoptivi, indiferent că
adopţiunea este cu efecte depline sau cu efecte restrânse.
Nu răspund: instituţiile de ocrotire, tutorii, curatorii, rudele minorului ori
persoanele cărora le-au fost încredinţaţi minorii.
Fundamentul răspunderii indirecte a părinţilor.
I. Prezumţie legală relativă de culpă instituită în sarcina părinţilor. Codul
civil stabileşte un sistem de prezumţii referitoare la răspunderea părinţilor, menite
să uşureze situaţia victimei sub aspect probatoriu.
În realitate, după ce victima prejudiciului face dovada, care indiscutabil că
îi incumbă în mod direct, privind existenţa prejudiciului, a faptei ilicite a
minorului şi legătura de cauzalitate dintre această faptă şi prejudiciu, o triplă
prezumţie se declanşează, în virtutea prevederilor art. 1000 alin. 2 Cod civil în
privinţa părinţilor şi anume:
- prezumţia că în exercitarea îndatoririlor ce le reveneau faţă de copilul
minor au existat abateri;
- prezumţia de cauzalitate între neîndeplinirea îndatoririlor ce le reveneau
şi comiterea de către minor a faptei ilicite, cauzatoare de prejudicii;
- prezumţia vinei (culpei) părinţilor, de obicei în forma neglijenţei, în
îndeplinirea necorepunzătoare a obligaţiilor pe care le aveau.
Problemă discutabilă. Determinarea sferei faptelor pentru care părinţii
sunt prezumaţi în culpă:
a) opinia clasică – neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere sau
supravegherea necorespunzătoare a copilului minor;
36
 b) neîndeplinirea sau îndeplinirea necorepunzătoare a obligaţiei de
supraveghere, cât şi lipsa de educaţie sau educaţia necorespunzătoare dată
copilului minor;
c) neîndeplinirea ori îndeplinirea necorepunzătoare a obligaţiei de
supraveghere, precum şi a obligaţiei de creştere a copilului minor.
Obligaţia de creştere, care este prevăzută de art. 101 alin. 2 Codul
familiei, este mai cuprinzătoare decât aceea de educare.
II. Ideea de garanţie, simplă sau combinată cu culpa prezumată.
Condiţiile răspunderii părinţilor:
1) Condiţii generale: prejudiciul, fapta ilicită a minorului şi raportul de
cauzalitate dintre fapta minorului şi prejudiciului suferit;
2) Condiţii speciale: minoritatea şi comunitatea de locuinţă a copilului cu
părinţii.
Locuinţa minorului coincide de cele mai multe ori cu domiciul său legal.
Domiciliul legal – art. 14 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 – la părinţii săi,
iar dacă părinţii nu au o locuinţă comună, la acela dintre părinţi la care el locuieşte
statornic. În acelaşi sens şi dispoziţiile art. 100 alin. 1 din Codul familiei.
Art. 14 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 – domiciliul copilului încredinţat
de instanţa judecătorească unei a treia persoane rămâne la părinţii săi.
Interesează locuinţa pe care legea o stabileşte pentru minor, adică cea pe
care trebuie să o aibă şi nu aceea pe care o are în fapt.
Situaţii în care locuinţa de fapt a minorului se afla în altă parte decât la
părinţii săi:
A. Copilul are locuinţa legală la părinţii săi, dar, temporar, se află în altă
parte cu consimţământul sau ştirea părinţilor, de exemplu în vizită la rude, internat
în spital. Părinţii răspund datorită carenţelor în educaţia acestora.
B. Copilul nu locuieşte în fapt cu părinţii săi, împotriva voinţei acestora.
De exemplu, în cazul în care minorul este fugit de la locuinţă, părinţii răspund
pentru fapta ilicită a acestuia; în cazul în care părinţii sunt arestaţi, de regulă, se
consideră că aceştia nu răspund, apreciindu-se că fapta pentru care au fost
arestaţi determină încetarea comunităţii de locuinţă.
C. În cazul în care minorul fugit dintr-o şcoală ori centru de reeducare, au
fost date soluţii contradictorii. Recent s-a concluzinat că aceştia vor răspunde
pentru fapta ilicită a minorului întrcât se datorează carenţelor în educaţie.
D. Minorul care are o altă locuinţă în scopul desăvârşirii învăţăturii,
pregătirii profesionale ori determinată de faptul încadrării lui în muncă, s-a
considerat că nu se suspendă nici nu încetează drepturile şi îndatoririle părinteşti,
deci, în consecinţă răspund.
E. Minorul este încredinţat unuia dintre părinţi, datorită faptului că aceştia
sunt divorţaţi sau despărţiţi în fapt, or acesta este născut din afara căsătoriei,
soluţia tradiţională este că răspunde părintele căruia i-a fost încredinţat copilul
prin hotărâre sau prin convenţia părţilor; mai poate răspunde părintele care locuia
37
în fapt de un timp apreciabil; răspunde şi părintele la care nu locuieşte copilul
minor indiferent dacă i-a fost încredinţat sau nu, pe motiv că ambii părinţi trebuie
să contribuie la creştere şi educarea copiilor lor minori.
Efectele răspunderii. Dacă toate condiţiile prevăzute de art. 1000 alin. 2
sunt îndeplinite, părinţii sunt ţinuţi să răspundă integral faţă de victima
prejudiciului cauzat de minor.
În ipoteza în care minorul era lipsit de discernământ, numai părinţii vor
răspunde. Dacă minorul a avut discernământ la momentul săvârşirii faptei ilicite,
victima are latitudinea de a trage la răspundere fie pe minor – singur –, fie pe
părinţi – singuri –, fie deopotrivă pe minor şi pe părinţi. Temeiurile răspunderii
vor fi diferite: minorul va răspunde pentru fapta proprie, potrivit art. 998 sau 999
Cod civil, părinţii vor răspunde pentru fapta altuia, potrivit art. 1000 alin. 2 Cod
civil.
În măsura în care părinţii au plătit integral despăgubirile datorate pentru
fapta săvârşită de minorul cu discernământ, ei au posibilitatea ca, pe calea unei
acţiuni în regres îndreptată împotriva acestuia, să recupereze de la acesta ceea ce
au plătit pentru el.
Înlăturarea răspunderii părinţilor: pentru lipsa unei condiţii generale a
răspunderii; înlăturarea prezumţiei de culpă – art. 1000 alin. 5 – dacă probează că
nu au putut împiedica faptul prejudiciabil; cauza străină.
b) Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi a meşteşugarilor
pentru faptele ucenicilor. Reglementare. În conformitate cu art. 1000 alin. 4 Cod
civil „institutorii şi artizanii (sunt responsabili) de prejudiciul cauzat de elevii şi
ucenicii lor, în timpul ce se găsesc sub a lor priveghere”. Ei se pot apăra de
răspundere „dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil” (art. 1000
alin. 5 Cod civil).
Domeniul de aplicare a prevederilor legale.
Prin institutor, în terminologia Codului civil s-a înţeles învăţătorul de la
clasele primare. Termenul a căpătat un înţeles mai cuprinzător, reţinându-se
răspunderea nu numai a învăţătorului, dar şi a educatorului din învăţământul
preşcolar şi aceea a profesorului din învăţământul gimnazial, liceal ori
profesional, la care s-a adăugat, de asemenea, răspunderea pedagogilor din
internatele de elevi şi a celor care supraveghează pe elevi în taberele şi coloniile
de vacanţă.
Prin „artizan” în terminologia Codului civil se înţelege meşteşugarul
care primeşte spre pregătire ucenici şi care au obligaţia să-i înveţe o artă sau o
meserie.
Prin „elevi” se înţelege persoanele care învaţă într-o unitate preşcolară ori
o unitate de învăţământ primar, gimnazial, liceal sau profesional.
Prin „ucenic” se înţelege persoana care învaţă o meserie sub îndrumarea şi
instrucţia unui meseriaş.

38
 Fundamentarea răspunderii. Ca şi alin. 2 al art. 1000, şi alin. 4 stabileşte
o triplă prezumţie, dedusă din fapta ilicită cauzatoare de prejudicii comisă de către
un elev sau ucenic:
- prezumţia că îndatorirea de supraveghere nu a fost îndeplinită în mod
corespunzător;
- prezumţia de cauzalitate, dintre neîndeplinirea acestei îndatoriri şi
săvârşirea de către elev sau ucenic a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii;
- prezumţia vinei (culpei) profesorului ori meşteşugarului, în îndeplinirea
necorespunzătoare a îndatorii ce îi revenea.
Prezumţia de culpă este relativă, ei putând face dovada că şi-au îndeplinit
corect obligaţia de supraveghere.
Condiţiile răspunderii. Condiţii generale: fapta ilicită a elevului sau
uceniciului, prejudiciul cauzat şi raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.
Nu este necesară culpa elevului sau a ucenicului; se răspunde chiar când
nu are discernământ ori prezintă discernământ diminuat, având în vedere că se
impunea o supraveghere deosebită.
Condiţii speciale: a) elevul sau ucenicul să fie minor; b) fapta ilicită să fi
fost săvârşită de elev sau ucenic în timpul cât se afla sau trebuia să se afle sub
supravegherea cadrului didactic sau meseriaşului. Dacă trebuia să se afle sub
supraveghere, dar de fapt nu era, aceasta trebuie să se datoreze unor fapte omisive
sau comisive ale cadrului didactic ori ale meseriaşului; c) elevul sau ucenicul să fi
cauzat prejudiciul unei terţe persoane.
Efectele răspunderii. Dacă sunt întrunite condiţiile generale şi cele
speciale ale răspunderii, profesorul sau meşteşugarul este ţinut răspunzător faţă de
victimă pentru întregul prejudiciu.
Victima poate să cheme la răspundere numai pe elev ori ucenic sau să
cheme, deopotrivă, şi pe elev ori ucenic şi pe profesor ori meşteşugar. Faţă de
victimă, profesorul sau meşteşugarul răspunde solidar cu elevul sau ucenicul.
În măsura în care profesorul ori meşteşugarul a plătit despăgubirea, el are
o acţiune de regres împotriva elevului ori ucenicului pentru a cărui faptă personală
a răspuns.
Corelaţia răspunderii institutorilor sau artizanilor cu răspunderea
părinţilor.
Se pune această problemă în ipoteza în care copilul minor săvârşeşte o
faptă cauzatoare de prejudiciu în timpul în care se afla sau trebuia să se afle sub
supravegherea cadrului didactic ori a meşteşugarului. Se discută dacă se va angaja
în mod exclusiv răspunderea cadrului didactic ori a meşteşugarului ori dacă se
poate angaja şi răspunderea părinţilor. De asemenea, se pune întrebarea dacă
institutorul ori artizanul după ce despăgubeşte victima, ar avea un drept de regres
împotriva părinţilor elevului sau ucenicului în raport cu fapta căruia i s-a angajat
răspunderea.

39
 A. Opinia potrivit căreia cele două răspunderi se exclud. Soluţia a fost
formulată în perioada în care la baza răspunderii părinţilor era aşezată teoria
culpei în supraveghere; se considera că aflarea copilului minor în supravegherea
institutorului sau a artizanului înlătură definitiv culpa în supraveghere a părintelui.
În unele cazuri, la momentul la care a fost formulată teoria potrivit căreia părinţii
sunt prezumaţi în culpă nu numai în ce priveşte supravegherea copilului, ci şi în
ce priveşte educarea lui, s-a considerat că trebuie recunoscut regresul cadrului
didactic împotriva părintelui.
B. Opinia potrivit căreia cele două răspunderi pot fi angajate simultan şi
concomitent – fundamentul este al coexistenţei culpei în supraveghere a cadrului
didactic sau a meşteşugarului cu culpa în educaţie a părinţilor. Fiind temeiuri
diferite ale răspunderii, s-ar putea angaja simultan.
C. Opinia potrivit căreia răspunderea părinţilor este generală şi subsidiară
în raport cu răspunderea cadrelor didactice ori a meseriaşilor. Se consideră că
supravegherea exercitată de cadrul didactic ori de către meseriaş absoarbe şi
eventualele carenţe educaţionale
c) Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor. Reglementare.
Articolul 1000 alin. 3 Cod civil cuprinde dispoziţia potrivit căreia comitenţii
răspund „de prejudicul cauzat de ... prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat”.
Se mai arată prin dispoziţiile art. 393 alin. 1 Cod comercial că: „Patronul
răspunde de faptele prepusului...în limitele însărcinării ce i s-a dat”.
Spre deosebire de părinţi, institutori şi meşteşugari, comitenţii nu sunt
menţionaţi în cuprinsul alin. 5 al art. 1000 Cod civil între cei care au posibilitatea
să se exonereze de răspundere dovedind că „n-au putut împiedica faptul
prejudiciabil”.
În literatură şi în practică se consideră că ceea ce este definitoriu pentru
calităţile de comitent şi prepus este existenţa unui raport de subordonare care îşi
are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau
juridică a încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare. Din această
încredinţare decurge posibilitatea pentru prima persoană – denumită comitent – de
a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea celeilalte
persoane – denumită prepus – aceasta din urmă având obligaţia de a urma
îndrumările şi directivele primite.
Temeiurile de naştere a raportului de prepuşenie pot fi foarte diverse. Cel
mai adesea un astfel de temei îl constituite contractul de muncă, din care se nasc
raporturi juridice cărora le este specifică subordonarea, în procesul desfăşurării
activităţii, a persoanei încadrate în muncă faţă de unitatea la care este încadrată.
Deşi, în principiu, din contractul de mandat nu se naşte un raport de
prepuşenie, în mod excepţional, un asemenea raport poate fi grefat pe un astfel de
contract, în măsura în care prin contract se stabileşte o deplină subordonare a
mandatarului faţă de mandant. În mod asemănător, se pune problema în cazul
contractului de antrepriză.
40
 Un astfel de raport poate exista, între părinte şi copil, între soţi, între
şcoală şi elevul căruia i s-a dat o anumită însărcinare şi în alte asemenea cazuri de
aşa-numiţi prepuşi ocazionali.
Condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. Este necesar
ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta
proprie, prevăzute de art. 998 şi 999 Cod civil.
Condiţii speciale: a) existenţa raportului de prepuşenie; b) prepuşii să fi
săvârşit fapta „în funcţiile ce li s-au încredinţat”.
Săvârşirea faptei prejudiciabile de către prepus în cadrul funcţiilor
încredinţate de comitent înseamnă că săvârşeşte fapta în în interesul comitentului,
în limitele funcţiilor ce i-au fost încredinţate şi cu respectarea ordinelor şi
instrucţiilor date de comitent.
Nu poate fi pusă problema răspunderii comitentului pentru fapta ilicită
cauzatoare de prejudicii săvârşită de prepusul său dacă fapta nu are nici o legătură
cu exerciţiul funcţiei încredinţate (în timpul concediului de odihnă ori în timp ce
venea la serviciu ori în drum spre casă, înapoindu-se de la serviciu, ori în calitate
de locatar, chiar dacă prepusul locuia într-un imobil pus la dispoziţie de către
comitent).
S-a ajuns la extinderea răspunderii comitentului în cazurile în care
prepusul, profitând ori abuzând de funcţie, acţionează în propriul său interes sau
în cazurile în care, cu ocazia exercitării funcţiei, dar fără legătură cu aceasta,
uneori chiar fără nici o simplă aparenţă de legătură cu funcţia, săvârşeşte o faptă
cauzatoare de prejudicii.
Critica: limitare la cazurile când există o corelaţie necesară între
exerciţiul funcţiei şi comiterea faptei şi aparenţa că lucrează în interesul
comitentului, victima fiind de bună-credinţă.
Fundamentarea răspunderii. În practica judecătorească şi în literatura de
specialitate au fost exprimate diferite opinii cu privire la temeiurile răspunderii
comitentului pentru fapta prepusului.
I. Teorii bazate pe ideea de culpă.
A. ideea unei culpe în alegerea prepusului – culpa in eligendo – ori pe
ideea unei culpe în alegere unite cu o culpă în supraveghere – culpa in vigilando.
Critici: de cele mai multe ori comitentul nu este în culpă fiindcă nu are
posibilitatea de a supraveghea pe prepuşii săi; contradicţie între faptul prezumării
comitentului în culpă în mod absolut şi dreptul de regres împotriva prepusului; nu
poate fi vorba de o prezumţie absolută împotriva căreia să nu se facă dovada
contrarie dacă nu este prevăzută de art. 1202 Cod civil.
B. O altă fundamentare a fost axată pe ideea considerării culpei
prepusului ca fiind culpa comitentului.
Critici: răspunderea comitentului trebuie să rămână o răspundere
indirectă; nu se explică regresul comitentului.

41
 C. O altă fundamentare a răspunderii a fost axată pe ideea reprezentării.
Prepusul acţionează în cadrul funcţiei încredinţate în calitate de reprezentant legal
al comitentului.
Critici: reprezentarea este o instituţie specifică actelor juridice şi nu
faptelor juridice; realizează un transfer al culpei.
II. Teorii potrivit cărora răspunderea comitentului se fundamentează pe
temeiuri obiective, fără culpă.
A. O altă fundamentare a răspunderii comitentului are drept premisă ideea
de risc, în sensul că răspunderea ar decurge din împrejurarea că el este acela care
trage foloasele activităţii desfăşurate de prepus şi deci trrebuie să suporte şi
consecinţele nefavorabile ale aceste activităţi – ubi emolumentum ibi onus.
Critică: nu se poate explica cerinţa dovedirii culpei prepusului şi dreptul
de regres.
B. Fundamentarea pe ideea de garanţie. Această fundamentare explică
răspunderea comitentului pentru fapta ilicită a prepusului pornind de la premisa că
prin art. 1000 alin. 3 Cod civil se instituie o garanţie a comitentului faţă de
victima prejudiciului, garanţie care este menită să ofere victimei posibilitatea de a
fi despăgubită.
Efectele răspunderii comitentului. Victima are posibilitatea de a se adresa,
la alegerea sa, pentru întreaga despăgubire, fie comitentului singur, fie
comitentului şi prepusului deodată ori succesiv, fie numai prepusului, pe temeiuri
diferite şi cu fundamentări diferite – comitentul, ca răspunzător garant pentru
fapta prepusului, pe temeiul art. 1000 alin. 3 Cod civil, iar prepusul ca răspunzător
pentru fapta proprie, pe temeiul art. 998-999 Cod civil.
În cazul în care prejudiciul este provocat de faptele mai multor persoane
care au calitatea de prepuşi ai unor comitenţi deferiţi, comitentul răspunde numai
pentru partea de prejudiciu de care se face vinovat prepusul său.
Comitentul exercită regresul în temeiul art. 1108 alin. 3 Cod civil.

4). Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, edificii şi de

lucruri.
a) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general.
Reglementare. Art. 1000 alin. 1 Cod civil: „suntem de asemenea responsabili de
prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde
sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră”.
Art. 1000 alin. 1 Cod civil se referă la lucruri neînsufleţite, atât mobile,
cât şi imobile, fără distincţie dacă acestea, prin natura lor, sunt sau nu potenţial
periculoase, fără distincţie dacă au sau nu un dinamism propriu, ori dacă au
produs prejudiciul fiind în mişcare sau aflându-se în staţionare.
Nu intră sub incidenţa art. 1000 alin. 1 acele bunuri pentru care, prin lege,
este instituită o răspundere specială, şi anume: animalele (pentru care este
prevăzută răspunderea specială, prin art. 1001 Cod civil), edificiile (numai dacă
42
prejudiciul a fist urmarea lipsei de întreţinere ori a unui viciu de construcţie,
potrivit art. 1002 Cod civil).
Prin paza juridică se înţelege puterea de de direcţie, control şi
supraveghere pe care o persoană o poate exercita în mod independent, asupra unui
lucru sau animal.
Temeiul pazei juridice. Regula - un drept care conferă autoritatea, adică
puterea independentă de direcţie, control şi supraveghere asupra lucrului.
Excepţia – atunci când prin furt sau printr-o altă formă de uzurpare, bunul
este scos din posesia titularului dreptului, iar paza juridică trece la uzurpator.
Prin pază materială se înţelege puterea de direcţie, control şi
supraveghere pe care o persoană o exercită asupra unui lucru, fiind sub autoritatea
păzitorului juridic. Tragerea la răspundere a celui care are paza materială, pentru
prejudiciul cauzat de lucru, va fi şi ea posibilă, pe temeiul răspunderii pentru fapta
proprie conform art. 998-999 Cod civil.
Persoane care au calitatea de păzitori juridici ai lucrurilor:
- proprietarul lucrului este prezumat, până la proba contrarie, că este
paznicul juridic al acestuia. Înlăturarea prezumţiei are loc prin dovada că a
transmis paza juridică unei alte persoane ori că i-a fost uzurpată.
- titularii unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate – uzufruct,
uz, abitaţie,, superficie, sevitute aparentă.
- posesorul;
- detentori precari precum locatarul, comodatarul, utilizatorul în
contractul de leasing. Are loc o scindare a pazei juridice în paza structurii lucrului
care rămâne la proprietar ori posesor şi paza juridică a utilizării lucrului care trece
la detentor.
Fundamentarea răspunderii.
A. Concepţia subiectivă a răspunderii întemeiază răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de lucruri pe ideea unei prezumţii de vină a paznicului juridic.
a) prezumţia relativă de vină a celui ce exercită pază juridică. Se admite
că această prezumţie ar putea fi înlăturată făcându-se dovada lipsei de culpă.
b) prezumţia absolută de culpă, prezumţie pentru înlăturarea căreia poate
fi invocată numai forţa majoră, fapta victimei ori fapta unei terţe persoane, pentru
care paznicul juridic nu este ţinut a răspunde.
c) teoria „culpei în paza juridică”. Răspunderea paznicului ar avea drept
fundament nu o culpă prezumată, ci o culpă dovedită.
B. Concepţia obiectivă a răspunderii:
a) fundamentarea pe ideea de risc, conformă căreia, de îndată ce o
persoană creează riscul unui prejudiciu prin folosirea unui lucru, întrucât ea
culege profitul lucrului, trebuie să suporte şi răspunderea pentru toate pagubele
cauzate de acesta.
b) „prezumţia de răspundere”.
c) ideea de garanţie privind riscul de activitate.
43
 Condiţiile răspunderii. Pentru declanşarea răspunderii prevăzute de art.
1000 alin. 1 Cod civil, victima prejudiciului trebuie să facă dovada prejudiciului
precum şi a raportului de cauzalitate dintre „fapta lucrului” şi prejudiciu.
Cauzele de exonerare de răspundere. Pentru a se exonera de răspunderea
care îi revine, paznicul juridic al lucrului trebuie să facă dovada: a) fapta vitimei
însăşi; b) faptei unei terţe persoane, pentru care nu este ţinut a răspunde; c)
cazului de forţă majoră – simpla dovadă a cazului fortuit nefiind suficientă.
Efectele răspunderii pentru lucruri. Victima prejudiciului este îndreptăţită
să obţină despăgubiri de la cel ce are paza juridică a lucrului.
Poate să urmărească şi direct pe cel care, având paza materială a lucrului,
i-a cauzat paguba, temeiul acţiunii sale fiind art. 998-999 Cod civil.
În măsura în care paznicul juridic al lucrului a plătit despăgubirile, el va
putea să urmărească, printr-o acţiune în regres, pe paznicul material, cu condiţia
de a face dovada vinovăţiei acestuia, conform art. 998-999 Cod civil.
b) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale. Reglementare.
Art. 1001 Cod civil prevede că „proprietarul unui animal, sau acela care se
serveşte de dânsul, în cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de
animal, sau că animalul se afla în paza sa, sau a scăpat”.
Domeniul de aplicaţie a răspunderii. Cât priveşte animalele, textul se
referă la animale care sunt apropiate într-o formă oarecare şi care pot fi efectiv
supravegheate. În această categorie intră, fără îndoială, animalele domestice,
precum şi animalele sălbatice captive.
Sunt ţinute a răspunde persoanele care la momentul producerii
prejudiciului, aveau paza juridică a animalului.
Fundamentarea răspunderii. Elementul esenţial pentru fundamentarea
acestei răspunderi îl constituie paza juridică. Orientări ale literaturii de
specialitate:
Pornindu-se de la acest element, au fost conturate două orientări
principale:
a) fundamentarea răspunderii pe ideea de risc – potrivit căreia cel ce trage
foloasele unei activităţi trebuie să suporte şi consecinţele păgubitoare ale
activităţii respective;
b) fundamentarea pe ideea unei prezumţii de culpă în supraveghere, de
vinovăţie în exercitarea pazei juridice.
c) ideea de garanţie din partea paznicului juridic al animalului, în sensul
de garanţie a comportamentului general, a defectelor de comportament ale
animalului respectiv. explică răspunderea pentru în acele ipoteze în care animalul
a scăpat de sub supraveghere.
Condiţiile răspunderii. Victima prejudiciului trebuie să facă dovada că
prejudiciul a fost cauzat de către animal şi că, la data cauzării prejudiciului,
animalul se afla în paza juridică a persoanei de la care se pretinde plata
despăgubirilor.
44
 Cauze de exonerare de răspundere:
a) faptei victimei înseşi
b) faptei unei terţe persoane pentru care cel are paza juridică a animalului
nu este ţinut a răspunde;
c) cazului de forţă majoră, nu însă şi cazului fortuit.
Efectele răspunderii. Victima prejudiciului este îndreptăţită să urmărească
pe cel care are paza juridică a animalului, pe temeiul art. 1001 Cod civil.
Nimic nu o împiedică să urmărească, direct, pe cel ce are paza materială a
animalului însă, de data aceasta, pe temeiul art. 998-999 Cod civil.
Dacă cel ce are paza juridică a plătit despăgubirile, el are dreptul să se
regreseze, făcând dovezile cerute de art. 998-999 Cod civil, împotriva celui
căruia i-a încredinţat paza materială, din vina căruia animalul a fost pus în
situaţia de a cauza prejudiciul.
c) Răspunderea pentru ruina edificiului. Reglementare. Conform art. 1002
Cod civil, „proprietarul unui edificiu este responsabil de prejudiciul cauzat prin
ruina edificiului, când ruina este ca urmarea lipsei de întreţinere, sau a unui viciu
de construcţie”.
Prin edificiu, în înţelesul art. 1002 Cod civil, se înţelege orice lucrare
realizată de om, prin folosirea unor materiale care se încorporează solului
devenind, în acest fel, prin aşezarea sa durabilă, un imobil prin natura sa. De
exemplu: o casă, un gard incorporat solului, un baraj, un pod, dar şi o construcţie
subterană – cum ar fi un canal, o pivniţă.
Prin ruina ediciului, se înţelege nu numai dărâmarea completă, dar şi
orice dezagregare a materialului din care este construit, care, prin cădere,
provoacă un prejudiciu unei alte persoane.
Nu intră în această noţiune demolarea voluntară, ci numai dezagregarea ori
dărâmarea involuntară; de asemenea, nu intră aici nici dărâmarea provocată de
incendiu, proasta funcţionare a unui agregat, lipsa unui dispozitiv de protecţie, etc.
Ruina trebuie să fie urmarea lipsei de întreţinere ori a unui viciu de
construcţie. Cu lipsa de întreţinere este asimilată şi vechimea edificiului. Dacă
alta a fost cauza dărâmării şi nu lipsa de întreţinere ori viciul de construcţie, nu se
aplică prevederile art. 1002 Cod civil.
Art. 1002 Cod civil stabileşte răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin
ruiună în sarcina proprietarului edificiului. Nu interesează, aşadar, cine este
locatarul edificiului respectiv, cine are paza juridică a acestuia, cine este
constructorul ori arhitectul, ci interesează cine este proprietarul său actual.
Această răspundere este întemeiată pe calitatea de proprietar. În caz de
coproprietate, pe cote-părţi sau în devălmăşie, răspunderea proprietarilor va fi solidară.
Cu dreptul de proprietate asupra edificiului urmează însă a fi asimilat
dreptul de superficie.
Fundamentarea răspunderii. 1) prezumţia de culpă: atunci când ruina s-a
datorat lipsei de întreţinere a edificiului, culpa constă în faptul că proprietarul nu a
45
supravegheat starea acestuia şi nu a luat măsurile necesare de întreţinere; atunci
când ruina s-a datorat viciilor de construcţie, neimputabile deci proprietarului, ne-
am afla în faţa unei răspunderi a proprietarului pentru fapta altuia.
2) răspundere obiectivă a proprietarului ori o răspundere întemeiată pe
ideea unei obligaţii legale de garanţie, independentă de orice vină din partea
proprietarului.
Condiţiile răspunderii. Pentru aplicarea răspunderii prevăzute de art.
1002 Cod civil este necesar ca victima prejudiciului să facă dovada existenţei
prejudiciului a raportul de cauzalitate dintre ruina edificiului şi prejudiciu, precum
şi a faptului că ruina a fost cauzată de lipsa de întreţinere ori de un viciu de
construcţie.
Proprietarului nu poate să înlăture această răspundere prin simpla dovadă
a faptului că a luat toate măsurile pentru asigurarea întreţinerii edificiului ori
pentru prevenirea oricăror vicii ale construcţiei.
Cauze de exonerare de răspundere: a) fapta victimei înseşi; b) fapta unui
terţ pentru care proprietarul nu este ţinut a răspunde; c) cazul de forţă majoră, nu
însă şi cazul fortuit.
Efectele răspunderii. Dacă toate condiţiile răspunderii sunt întrunite,
proprietarul edificiului va fi obligat să plătească despăgubirile pentru acoperirea
prejudiciului cauzat.
Proprietarul, la rândul său, va avea drept de regres, pentru recuperarea
daunelor plătite, după caz:
a) împotriva vânzătorului de la care a cumpărat construcţia, pe temeiul
contractului de vânzare-cumpărare, în cadrul obligaţiei de garanţie ce revine
vânzătorului pentru viciile ascunse ale lucrului vândut;
b) împotriva locatarului construcţiei, pe temeiul contractului de locaţiune,
dacă ruina edificiului s-a datorat faptului că locatarul nu şi-a îndeplinit obligaţiile
pe care reveneau privind efectuarea reparaţiilor locative;
c) împotriva constructorilor ori proiectantului, pe temeiul contractului de
antrepriză ori de proiectare, pentru viciile ascunse ale edificiului, care au construit
cauza ruinei.

TEMA A III-A - EFECTELE OBLIGAŢIILOR

1. Executarea directă (în natură) a obligaţiilor: a) plata;

b) executarea silită în natură a obligaţiilor.
2. Executarea indirectă a obligaţiilor (Executare prin
echivalent): a) categorii de despăgubiri; b) condiţiile
acordării de despăgubiri; c) evaluarea despăgubirilor.
3. Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului:
a) categorii de drepturi; b) măsuri pentru conservarea
46
 patrimoniului debitorului; c) acţiunea oblică (indirectă sau
subrogatorie); acţiunea revocatorie (pauliană).

1. Executarea directă (în natură) a obligaţiilor. Executarea în natură a

obligaţiei înseamnă executarea prestaţiei înseşi la care l-a s-a obligat debitorul, şi
nu plata unui echivalent bănesc în locul acesteia.
a) Plata. Noţiune. Executarea obligaţiei se face de către debitor, ca regulă
generală, de bunăvoie, prin plată. Plata reprezintă executarea voluntară a
obligaţiei de către debitor, indiferent de obiectul ei.
Reglementare. Codul civil priveşte plata ca un mijloc de stingere a
obligaţiilor, şi o reglementează în art. 1092-1121. Plata are drept efect stingerea
obligaţiei, stingerea a însuşi raportului juridic obligaţional. Acest raport juridic
poate fi stins şi prin alte moduri, dar în cadrul cărora creditorul nu primeşte ceea
ce i se datorează. Dimpotrivă, plata duce la stingerea raportului juridic prin
executarea obiectului său, prin realizarea a însuşi rezultatului voit de părţi.
Condiţiile plăţii. Cine poate face plata. Principiul general care cârmuieşte
această materie este acela că oricine poate face plata.
Potrivit art. 1093 Cod civil, obligaţia poate fi achitată de orice persoană
interesată şi chiar de o persoană neinteresată.
Cel ţinut a dace plata şi care o poate face este debitorul. El poate plăti în
mod valabil personal sau prin reprezentant.
Plata poate fi făcută de o persoană ţinută alături de debitor (un codebitor
solidar) sau pentru debitor (fidejusorul sau cauţiunea reală).
Plata poate fi făcută de o persoană interesată în efectuarea ei. De
exemplu, dobânditorul unui imobil ipotecat poate face plata, pentru a evita
urmărirea silită în privinţa imobilului dobândit, care ar putea avea drept efect
pierderea dreptului de proprietate asupra bunului respectiv.
Plata poate fi făcută şi de orice persoană neinteresată (art. 1093 alin. 2),
deci de un terţ neinteresat. În acest caz, terţul poate face plata fie în numele
debitorului, fie în nume propriu. Potrivit art. 1093 Cod civil, atunci când terţul
plăteşte în nume propriu nu se subrogă în drepturile creditorului fără
consimţământului acestuia. O asemenea subrogaţie poate fi consimţită de creditor.

Excepţii:
a) în cazul obligaţiilor de a face intuitu personae, plata nu poate fi făcută
decât de debitorul acelei obligaţii (art. 1094 Cod civil);
b) când părţile au convenit ca plata să nu fie făcută de altcineva decât
debitorul. Într-adevăr, normele legale ce reglementează plata sunt supletive, astfel
că părţile pot conveni şi altfel, cu respectarea condiţiilor generale pe care trebuie
să le îndeplinească orice convenţie.
Condiţii speciale cu privire la cine poate plata în cazul obligaţiilor de a
da. Plata este un act juridic.
47
 Potrivit art. 1095 Cod civil, dacă plata constă în executarea unei obligaţii
de a da – transmiterea sau constituirea unui drept real asupra unui bun –, ea
„trebuie făcută de proprietarul capabil de a înstrăina lucrul dat în plată”. Aceasta
înseamnă că cel care efectuează plata trebuie să fie o persoană cu capacitate
deplină de exerciţiu şi, în acelaşi timp, proprietarul lucrului ce formează obiectul
plăţii. Nerespectarea acestor condiţii se sancţionează cu nulitatea actului juridic al
plăţii.
Cu toate acestea, dacă obiectul plăţii constă într-o sumă de bani sau în
bunuri ce se consumă prin întrebuinţare, nu se poate cere restituirea lor atunci
când creditorul le-a consumat cu bună-credinţă, chiar dacă plata a fost efectuată
de o persoană care nu era proprietarul bunurilor cu care s-a plătit şi nu avea
capacitate deplină de exerciţiu.
Cui se poate face plata. Art. 1096 Cod civil dispune că plata trebuie să se
facă creditorului sau împuternicitului său, sau aceluia ce este autorizat de justiţie
ori de lege să primească pentru creditor.
Ea poate fi făcută şi unui terţ, desemnat de justiţie pentru a primi plata
(creditorul popritor).
Codul civil prevede câteva situaţii în care plata este valabilă, deşi a fost
făcută altei persoane decât creditorului sau unui împutenicit al său. Acestea sunt:
a) când creditorul ratifică plata făcută unei persoane fără calitatea de a
primi; ratificarea atribuie aceste persoane retroactiv calitatea de mandatar al
creditorului (art. 1096 alin. 2);
b) când plata a folosit creditorului, adică debitorul plăteşte unui creditor al
acestuia; o asemenea plată profită creditorului, deoarece duce la stingerea obligaţiei
pe care el o avea faţă de altă persoană – creditorul său (art. 1096 alin. 2).
c) când plata a fost făcută unui creditor aparent. Într-adevăr, potrivit art.
1097 Cod civil, plata făcută cu bună-credinţă aceluia care are creanţa în posesia sa
este valabilă, chiar dacă după aceasta posesorul ar fi evins.
Cel ce primeşte plata trebuie să fie o persoană cu capacitate deplină de
exerciţiu. O plată făcută către o persoană incapabilă este sancţionată cu nulitatea
relativă, iar cel care face plata poate fi obligat să plătească din nou către cel
împuternicit a primi pentru incapabil.
Cu toate acestea, cel care face plata nu va fi ţinut să plătească a doua oară,
în ipoteza în care va face dovada că lucrul plătit a profitat creditorului incapabil
(art. 1098 Cod civil).
Obiectul plăţii. Plata trebuie să constea în executarea întocmai a obligaţiei
asumate. Cel obligat va trebui să plătească exact cât datorează. Principiul este
înscris în art. 1100 Cod civil, potrivit cu care creditorul nu poate fi silit a primi alt
lucru decât acela care i se datoreşte, chiar când valoarea lucrului oferit ar fi egală
sau mai mare.

48
 Creditorul poate accepta o altă prestaţie decât cea datorată, dar, în acest
caz, obligaţia nu se mai stinge prin plată, ci printr-un alt mod de stingere care se
numeşte dare în plată.
Dacă obiectul obligaţiei în a da un bun cert (a transmite dreptul de
proprietate asupra unui asemenea bun), debitorul este liberat prin predarea lui în
starea în care se găsea în momentul predării. El nu va răspunde de pierderea
bunului sau de stricăciunile pe care acesta le suferă dacă acestea nu s-au produs
prin fapta sa ori a persoanelor pentru care este ţinut să răspundă. Dar debitorul va
răspunde de pierderea bunului sau de deteriorările survenite după punerea sa în
întârziere, indiferent de cauza lor (art. 1102 Cod civil). Chiar atunci când a fost
pus în întârziere nu va răspunde dacă va dovedi că bunul ar fi pierit şi la creditor
(art. 1156 alin. 2 Cod civil).
Când obiectul obligaţiei de a da este o cantitate de bunuri de gen,
debitorul nu poate fi liberat de predare prin pieirea sau stricăciunilor lor, deoarece
genera non pereunt.
Cât priveşte calitatea bunurilor ce trebuie să predate, dacă ea nu este
stabilită prin convenţia părţilor, bunurile trebuie să fie o calitate mijlocie (art.
1103 Cod civil).
Principiul indivizibilităţii plăţii. Cel care face plata trebuie să plătească în
întregime. Excepţii:
a) prin convenţia părţilor se stabileşte ca plata să fie divizibilă;
b) în cazul decesul debitorului care lasă mai mulţi moştenitori, datoria se
va diviza între ei, fiecare plătind pro parte (art. 1060 Cod civil), afară de cazul
când obligaţia este indivizibilă (art. 1057 şi 1058 Cod civil);
c) în caz de stingere a obligaţiei prin compensaţie, când datorii reciproce
se sting până la concurenţa celei mai mici dintre ele; urmează a se plăti restul
rămas din datorie;
d) în ipoteza în care în locul debitorului datoria este plătită de fidejusori;
ei au beneficiul de diviziune, adică fiecare va plăti ce i se cuvine (art. 1674 Cod
civil);
e) în cazul în care instanţa acordă debitorului termen de graţie, poate
eşalona plata (art. 1101 alin. 2 Cod civil).
Data plăţii. Plata urmează a se face atunci când datoria a ajuns la
scadenţă, adică a devenit exigibilă.
În această privinţă, distingem între obligaţii cu executare imediată – pure
şi simple – şi obligaţii cu termen.
La obligaţiile cu execuţie imediată plata trebuie făcută la momentul
naşterii raportului juridic obligaţional; chiar la acel moment obligaţia a devenit
exigibilă.
Dacă obligaţia este cu termen plata este exigibilă la termenul stabilit de
părţi; creditorul nu poate pretinde plata înainte de împlinirea acestui termen.

49
Termenul poate însă prevăzut în interesul uneia dintre părţi sau în interesul
ambelor părţi.
Potrivit art. 1024 Cod civil, termenul este presupus întodeauna în
favoarea debitorului, dacă nu rezultă din stipulaţie expresă sau din circumstanţe că
a fost prevăzut şi în favoarea creditorului.
Dacă termenul a fost prevăzut exclusiv în favoarea debitorului, cum ar fi
contract de împrumut fără dobândă, acesta poate efectua şi anticipat.
În ipoteza că termenul a fost prevăzut exclusiv în favoarea creditorului,
plata se poate face anticipat numai cu consimţământul lui.
Dacă termenul a fost prevăzut în favoarea ambelor părţi – un contract de
împrumut cu dobândă, spre exemplu – plata trebuie făcută la acel termen. Nimic
nu se opune însă ca părţile să convină şi un alt termen pentru plată, deci ea să se
facă şi anticipat.
În caz de plată cu întârziere, creditorul are dreptul la despăgubiri pentru
prejudiciile pe care le-a suferit ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei.
Acordarea lor este condiţionată, în principiu, în raporturile dintre persoanele fizice
de punerea în întârziere a debitorului pe calea unei proceduri prevăzute de lege.
Instanţa de judecată poate acorda debitorului un termen de graţie, în
cadrul căruia poate eşalona plata.
Locul plăţii. Potrivit art. 1104 Cod civil, plata trebuie efectuată la locul
convenit de părţi. Dacă părţile nu au stabilit locul plăţii, Codul civil prevede că ea
să se efectueze la domiciliul debitorului (art. 1104 alin. 2); în acest caz plata este
cherabilă. Dacă părţile au convenit ca palata să se facă la domiciliul creditorului,
atunci plata este portabilă.
Când obiectul plăţii este un bun cert şi părţile nu au stabilit locul la care
ea trebuie efectuată, plata se va face la locul unde se găsea bunul în momentul
încheierii contractului (art. 1104 alin. 2 Cod civil).
Determinarea locului plăţii prezintă interes din cel puţin două puncte de
vedere:
a) în raport de locul plăţii se determină cheltuielile de transport ocazionate
de transportarea obiectului plăţii în acel loc;
b) în raporturile de drept internaţional privat legea ţării locului unde
urmează a se face plata (lex loci solutionis) este legea care cârmuieşte raporturile
juridice privin executarea obligaţiei.
Cheltuielile pentru efectuarea plăţii. Art. 1105 Cod civil dispune că
cheltuielile pentru efectuarea plăţii sunt în sarcina debitorului. Dar norma înscrisă
în acest articol este supletivă, astfel că păţile pot conveni şi altfel.
Imputaţia plăţii. Este posibil ca un debitor să aibă faţă de acelaşi creditor
mai multe datorii care au drept obiect de bunuri de aceeaşi natură. Imputaţia plăţii
poate fi făcută mai întâi prin acordul părţilor.
În al doilea rând, ea poate fi făcută numai de una din părţi, de fie numai
de debitor, fie numai de creditor.
50
 În sfârşit, în anumite situaţii, legea însăşi poate dispune asupra modului
cum se va face imputaţia.
Aşadar, în lipsa convenţiei părţăilor, primul care poate decide asupra
căreia asupra cărei obligaţii se impută plata efectuată de debitorul (art. 1110 Cod
civil). Debitorul va trebui să ţină seama însă de câteva principii, şi anume:
a) plata trebuie să fie suficientă pentru a stinge întreaga datorie asupra
căreia debitorul face imputaţia, căci în caz contrar s-ar face o plată parţială,
încălcându-se principiul indivizibilităţii plăţii;
b) dacă debitorul are o obligaţie exigibilă (scadentă) şi alta neexigibilă
(nescadentă) nu poate face imputaţia asupra obligaţiei nescadente, deoarece s-ar
face o plată anticipată;
c) când creanţa este producătoare de dobânzi şi creditorulo datorează şi
suma împrumutată şi dobânzi, plata se impută mai întâi asupra dobânzilor, afară
de cazul în care creditorul ar fi de acord ca ea să se impute mai întâi asupra
capitalului (art. 1111 Cod civil).
Dacă debitorul nu face imputaţia plăţii cel chemat să o facă este
creditorul. De regulă, el va preciza, prin chitanţa liberatorie de obligaţie pe care o
debitorului, ce datorie s-a stins prin prestaţia făcută de acesta din urmă.
Debitorul este ţinut de imputaţia făcută de creditor şi nu o poate contesta
decât atunci când creditorul l-a surprins sau l-a indus în eroare prin manopere pe
care le-a făcut (art. 1112 Cod civil).
Când nici una din părţi nu a făcut imputaţia, aceasta se va face după
principiile înscrise în Codul civil (art. 1113 ), şi anume:
a) dacă o datorie este scadentă şi una nescadentă, plata se impută asupra
celei scandente, chiar dacă debitorul avea mai mare interes s-o stingă pe cealaltă;
b) dacă toate datoriile au ajuns la scadenţă, imputaţia se va face asupra
aceleia care este mai oneroasă pentru debitor, adică pe care el avea mai mare
interes să o stingă, de exemplu, cea producătoare de dobânzi mari;
c) dacă toate datoriile sunt scadente şi depopotrivă de oneroase, imputaţia
se va face asupra celei mai vechi dintre ele;
d) dacă datoriile sunt scadente, depotrivă de oneroase şi au aceeaşi
vechime, plata se va imputa proporţional asupra fiecăreia dintre ele.
Dovada plăţii. Plata are drept efect liberarea debitorului de obligaţia
asumată. Se poate întâmpla ca un creditor să conteste executarea obligaţiei de
către debitorul său, astfel că urmează a se pune problema probei plăţii.
Cu privire la întrebarea cine are sarcina probei, urmează a se face
aplicarea principiului general, potrivit cu care „cel ce face o propunere înaintea
judecăţii trebuie să o dovedească” (art. 1169 Cod civil).
Din punctul de vedere al repartizării sarcinii probei între creditor şi
debitor, creditorul care pretinde executarea unei obligaţii trebuie să dovedească
existenţa ei. La rândul său, în măsura în care debitorul pretinde stingerea ei prin

51
plată, va trebui să dovedească tocmai faptul efectuării plăţii. Cu unele precizări
care se impun, uneori faptul plăţii este prezumată de lege.
Astfel, potrivit art. 1138 Cod civil, remiterea voluntară a titlului original
făcută de creditor debitorului dă proba liberaţiunii, iar remiterea voluntară a copiei
legalizate a titlului prezumă, până la proba contrarie, remiterea de datorie sau plată.
Dacă se restituie debitorului titlul original constatator al creanţei, înscris
autentic sau hotărâre judecătorească învestită cu formula executorie, prezumţia de
liberare, prin plată, este relativă.
În celelalte cazuri, creditorul va elibera debitorului o chitanţă prin care să
ateste plata efectuată – chitanţa liberatorie.
Mijloacele de probă vor fi cele din materia actelor juridice. Se admite că,
în cazul imposibilităţii materiale sau morale de a cere creditorului o asemenea
chitanţă, debitorul poate face dovada plăţii cu orice mijloc de probă.
Oferta reală urmată de consemnaţie. Debitorul are obligaţia de a plăti. În
cazul în care creditorul, din diverse motive, refuză plata, legea i-a pus la
dispoziţie acestuia o producedură prin care se poate libera de obligaţia ce-i
incumbă. Procedura se numeşte oferta reală urmată de consemnaţiune. Este
reglementată de Codul civil (art. 1114-1121) şi Codul de procedură civilă (art.
586-590) şi cuprinde două etape: oferta reală şi consemnarea.
În ipoteza în care creanţa nu prevede un termen în favoarea creditorului,
iar acesta refuză a primi plata, debitorul poate să-i facă oferta reală, somându-l
prin intermediul executorului judecătoresc să primească plata al cărei obiect îl ţine
la dispoziţia creditorului. Dacă creditorul primeşte plata astfel oferită, debitorul va
fi liberat, situaţie ce se va consemna într-un proces verbal întocmit de executorul
judecătoresc. Dacă însă el refuză în continuare plata, debitorul poate consemna
lucrul la dispoziţia creditorului.
Ca efecte, oferta reală urmată de consemnaţiune este liberatorie pentru
debitor întocmai ca o plată făcută creditorului. De aceea, de la data consemnării,
el nu va mai fi ţinut să plătească daune moratorii pentru executarea cu întârziere a
obligaţiei şi nu mai suportă riscul pieirii fortuite a lucrului, care, deşi este de gen,
prin consemnare se individualizează.
b) Executarea silită în natură a obligaţiilor. De regulă, debitorul îşi
îndeplineşte de bunăvoie obligaţia prin efectuarea plăţii. Totuşi, dacă debitorul nu
execută de bunăvoie obligaţia, deci nu efectuează plata, creditorul, pentru
valorificarea dreptului său subiectiv patrimonial pe care îl are împotriva
debitorului, poate recurge la mijloacele pe care legea i se pune la dispoziţie pentru
a-l sili la executare; în acest creditorul va cere executarea silită.
În principiu, şi executarea silită se face tot în natură, prin obligarea
debitorului să execute în mod efectiv şi real însuşi obiectul obligaţiei, deoarece
numai în acest fel creditorul primeşte exact prestaţia care va duce la satisfacerea
dreptului său de creanţă.

52
 Numai când executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă se trece
la executarea ei prin echivalent, adică prin acordarea de despăgubiri creditorului
pentru prejudiciul pe care îl încearcă datorită neexecutării în natură a obligaţiei.
Executarea silită în natură a obligaţiei prezintă aspecte diferite în funcţie
de obiectul lor.
Executarea obligaţiilor de a da. În primul rând trebuie să distingem după
cum ele au ca obiect: suma de bani, bunuri individual determinate sau bunuri de
gen.
1). Dacă obligaţia de a da are drept obiect o sumă de bani, executarea ei
în natură este întotdeauna posibilă. Chiar atunci când debitorul refuză executarea,
creditorul pe temeiul dreptului său de gaj general asupra patrimoniuolui
debitorului, drept ce-i garantează executarea creanţei, va putea trece la executarea
silită prin vânzarea unor bunuri ale debitorului, iar din preţul obţinut îşi va
satisface creanţa sa.
2) Dacă obligaţia de a da care ca obiect un bun individual determinat,
debitorul are, din punct de vedere juridic, două obligaţii principale: a) obligaţia de
a transfera sau constitui dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra bunului
respectiv; b) obligaţia de predare a lucrului.
a) Cât priveşte această primă obligaţie a debitorului, trebuie să pornim de
la faptul că, în sistemul dreptului civil român, transferul dreptului de proprietate
sau al oricărui drept real asupra unui bun individual determinat se face în temeiul
acordului de voinţă al părţilor, la data realizării acestui acord, dacă printr-o
dispoziţie specială a legii sau prin acordul părţilor nu se prevede altfel. Aceasta
înseamnă că, în principiu, obligaţia de a transfera dreptul de proprietate sau
oricare alt drept real se poate executa întotdeauna în natură, chiar în temeiul legii.
b) Cât priveşte cea de-a doua obligaţie, aceea de a preda lucrul, ea implică
activitate din partea debitorului şi este o obligaţie de a face, ce include şi
păstrarea bunului până la predare.
Aşa fiind, executarea în natură pe cale silită va fi cu putinţă câtă vreme
bunul se găseşte la debitor. Dacă însă debitorul nesocoteşte obligaţia de păstrare a
bunului până la predare şi-l distruge sau ascunde, executarea în natură chiar pe
cale silită a obligaţiei devine imposibilă, urmând a se trece la executarea prin
echivalent.
În ipoteza în care debitorul întrăinează bunul către un terţ, creditorul va
putea intenta acţiune în revendicare împotriva terţului dacă bunul care forma
obiectul contractului este imobil. Terţul se va putea apăra invocând uzucapiunea.
Dacă bunul înstrăinat este mobil, acţiunea în revendicare va putea fi
paralizată de multe ori prin invocarea dobândirii bunurilor mobile corporale prin
posesia de bună-credinţă (art. 1909 Cod civil). De aceea, creditorul urmează a se
mulţumi cu executarea prin echivalent.
3) Când obiectul obligaţiei de a da îl constituie un bun de gen dreptul de
proprietate se va transmite numai la momentul individualizării bunului, operaţie
53
care şi ea presupune un fapt personal, o activitate din partea debitorului. În acest
caz creditorul poate alege între mai multe posibilităţi:
a) să ceară executarea silită în natură atunci când acest lucru este cu
putinţă;
b) să achiziţioneze cantitatea de bunuri ce formează obiectul obligaţiei din
altă parte, pe contul debitorului, urmând a recupera preţul prin executarea silită
asupra bunurilor debitorului;
c) să accepte executarea prin echivalent, adică plata de despăgubiri.
Executarea obligaţiei de a face şi de a nu face. Codul civil conţine prevederi
speciale care pornesc de la premisa că şi obligaţiile de a face şi de a nu face pot fi
executate silit în natură. Astfel, în privinţa obligaţiilor de a face, art. 1077 Cod
civil, prevede că, în caz de nerespectare a lor, creditorul poate fi autorizat de
instanţa de judecătorească să le aducă el la îndeplinire, în contul debitorului.
Cât priveşte obligaţia de a nu face, art. 1076 Cod civil, prevede
posibilitatea pentru creditor de a cere instanţei obligarea debitorului la a distruge
ceea ce a făcut cu încălcarea acestei obligaţii sau autorizarea de a distruge el
însuşi, pe cheltuiala debitorului.
În realitate, regula cuprinsă în art. 1075 Cod civil, se aplică numai la
obligaţiile de a face intuitu personae, care implică o activitate personală deosebită
din partea debitorului activitate avută în vedere de creditor la naşterea raportului
juridic obligaţional. Ea nu poate fi considerată că reprezintă îndeplinirea în natură
a obligaţiei decât atunci când este executată, de bunăvoie, de către debitor.
Daunele cominatorii. Existenţa unor mijloace juridice puse de lege la
îndemâna creditorului pentru a constrânge pe debitor să execute în natură
obligaţiile de a nu face şi de a face – cu excepţia celor intuitu personae.
Daunele cominatorii constau într-o sumă de bani pe care debitorul
trebuie să o plătească pentru fiecare zi de întârziere – sau pentru o altă unitate de
timp – până la executarea obligaţiei. Cuantumul sumei şi unitatea de timp pentru
care se acordă se stabilesc prin hotărâre judecătorească. Dacă debitorul persistă în
a nu-şi executa obligaţia, instanţa poate mări cuantumul lor.
Trăsătura esenţială a daunelor cominatorii este aceea că ele apar ca un
mijloc de constrângere, prin ameninţarea pe care o prezintă pentru debitor, spre
a-l determina să-şi executatre obligaţia asumată. De aceea, ele sunt un mijloc
indirect de asigurare a executării în natură a obligaţiilor, cu posibilitatea de a fi
aplicate chiar şi în cazul obligaţiilor intuitu personae.
Daunele cominatorii nu au nici o legătură cu prejudiciul încercat de
creditor datorită neexecutării obligaţiei de către debitor. Ele nu au un caracter
preparator, ci mai degrabă caracterul unei pedepse civile, tocmai prin ameninţarea
pe care o prezintă pentru debitor.
Daunele cominatorii au caracter nedeterminat din punctul de vedere al
întinderii lor, deoarece nu se cunoaşte cât timp debitorul nu va executa obligaţia sa.

54
 În situaţia în care debitorul îşi execută obligaţia, nu mai pot fi acordate
daune cominatorii.
Ele nu se aplică obligaţiilor având drept obiect sume de bani, deoarece
acestea produc dobânzi în caz de întârziere la executare. De asemenea, ele nu pot
fi acordate nici pentru obligaţiile de a da, care, în principiu, pot fi exercitate în
natură.
Daunele cominatorii se aplică numai atunci când este vorba despre
asigurarea executării obligaţiilor de a face şi de a nu face. Dar în cazul acestor
obligaţii ele nu se acordă în următoarele situaţii:
a) când executarea lor în natură nu mai este posibilă, deoarece scopul
pentru care au fost asumate nu mai poate fi atins;
b) când este posibilă executarea obligaţiilor în natură pe cale silită, prin
intermediul executorilor judecătoreşti sau de către creditor, pe contul debitorului;
În literatura juridică se mai menţionează un caz în care acordarea daunelor
cominatorii nu este posibilă pentru a asigura executarea în natură a obligaţiilor de
a face sau a nu face, şi anume atunci când refuzul debitorului de a executa
obligaţia în natură este clar exprimat, astfel că instanţa trebuia să stabilească direct
despăgubirea pentru prejudiciul suferit de către creditor.
Nu putem fi de acord cu acest punct de vedere, dat fiind că în toate
situaţiile în care se solicită şi se acordă daune cominatorii există “refuzul
debitorului clar exprimat”, deoarece, altfel, nu s-ar ajunge la promovarea unei
acţiuni în justiţie. Or, a nu acorda daune cominatorii dacă debitorul declară în
mod expres că nu-şi va îndeplini obligaţia chiar dacă ar fi obligat la plata unor
asemenea daune, ar însemna să se dea o primă de încurajare debitorilor de rea-
credinţă şi de a se lăsa nesancţionat refuzul culpabil de executare a obligaţiei
astfel asumate.
Considerăm că atâta timp cât obligaţia nu a fost executată în natură, se
poate dispune obligarea la plata daunelor cominatorii, care constituie un mijloc de
constrângere prin ameninţarea pe care o prezintă pentru debitor, spre a-l
determina să-şi execute obligaţia asumată, ele reprezentând, aşa cum s-a arătat în
literatura de specialitate, un mijloc indirect de asigurare a executării obligaţiilor.
În acest sens, s-a arătat că suma la care este condamnat debitorul devine “un
adevărat mijloc de constrângere în contra debitorului, şi scopul ei este ca, sub
ameninţarea sumei mari pe care ar plăti-o dacă ar persista în întârzierea sa,
debitorul să se hotărască şi să prefere să execute obligaţiunea”. Tot astfel, se
consideră că “raţiunea daunelor cominatorii este tocmai aceea de a înfrânge
rezistenţa debitorului, oricât de clar exprimată ar fi ea. De aceea daunele
cominatorii au fost denumite pedeapsă civilă, mijloc de constângere etc”.
În concluzie, daunele cominatorii şi-au găsit aplicare în cazul obligaţiilor
de a face sau a nu face intuitu personae; cu alte cuvinte, în cazul obligaţiilor a
căror executare presupune concursul unor aptitudini intelectuale sau morale ale
debitorului, ceea ce face ca aceste obligaţii să nu poată fi aduse la îndeplinire de
55
către o altă personă decât debitorul. De exemplu: executarea unui tablou, scrierea
unui scenariu, interpretarea unei piese muzicale, susţinerea unui spectacol de către
un actor, efectuarea unei intervenţii chirurgicale, etc.
În privinţa efectelor daunelor cominatorii şi a posibilităţii obţinerii lor pe
calea executării silite, în literatura de specialitate s-au conturat două sisteme.
Într-o primă opinie, s-a considerat că efectul ameninţător sau cominatoriu
al penalităţilor este îndoielnic, întrucât ameninţarea are mai mult un caracter
aparent decât real. În continuare se precizează că “instanţa nu poate stabili suma
daunelor cominatorii decât cu caracter provizoriu şi aceasta înseamnă nu numai
că, în cazul în care debitorul execută obligaţia, daunele cominatorii urmează a fi
reduse la cuantumul despăgubirilor datorate pentru întârzierea executării, ci şi
chiar în cazul în care debitorul refuză executarea, cuantumul lor trebuie de
asemenea să fie convertit la valoarea exactă a prejudiciului suferit prin
neexecutare, dat fiind că în sistemul nostru de drept, despăgubirea nu poate depăşi
această valoare fără a constitui o pedeapsă civilă în favoarea creditorului care, în
această măsură, s-ar îmbogăţi fără cauză; nici măcar executarea silită nu s-ar putea
porni pe baza cuantumului provizoriu al daunelor cominatorii, dar fiind caracterul
incert şi nelichid al unei asemenea creanţe.
Într-o altă opinie, recunoscându-se caracterul provizoriu al daunelor
cominatorii, s-a susţinut că “aceasta nu înseamnă însă, că hotărârea de
condamnare la daune cominatorii nu ar fi susceptibilă de executare şi că creditorul
– odată rezistenţa debitorului înfrântă – va trebui să sesizeze din nou instanţa,
pentru a stabili prejudiciul real pe care l-a suferit, ca o consecinţă directă şi
necesară a neexecutării la timp a obligaţiei, deoarece într-o atare interpretare ar fi
lipsit acest procedeu de contrângere, ori de eficienţă, nu numai practică dar şi
psihologică.
Într-adevăr, oricât de mari ar fi daunele cominatorii fixate de instanţă,
pentru fiecare zi de întârziere, ele nu vor impresiona câtuşi de puţin pe debitor,
atât timp cât acesta va şti că hotărârea de condamnare la plata lor, nu e
susceptibilă de executare.
Dimpotrivă, numai recunoscând daunelor cominatorii un caracter
executoriu, ele vor constitui într-adevăr un mijloc psihologic eficace de
constrângere, de natură a impresiona pe debitor şi a-i înfrânge rezistenţa.
Tot astfel, relativ recent, s-a susţinut că, neavând caracter reparatoriu,
daunele cominatorii se acordă independent de existenţa sau inexistenţa vreunui
prejudiciu. Încasarea lor de către creditor nu este decât provizorie, deoarece, spre
a se evita realizarea unei îmbogăţiri fără justă cauză a lui, acesta va trebui să
restituie debitorului sumele încasate cu titlu de daune cominatorii, în cazul în care
până la urmă datornicul şi-a executat obligaţia. Creditorul va putea păstra, într-o
atare ipoteză, doar suma corespunzătoare prejudiciului suferit prin întârzierea
executării. De asemenea, creditorul va putea reţine, în caz de neexecutare în
natură a obligaţiei de către debitor, suma corespunzătoare prejudiciului ce i-a fost
56
cauzat prin neexecutare. În prima situaţie, dreptul creditorului se restrânge la
daunele moratorii, iar în cea de-a doua situaţie el priveşte daunele compensatorii.
De asemenea, s-a precizat: “cu toate că debitorul cunoaşte că sumele pe
care este obligat să le plătească îi vor fi restituite, sistemul daunelor cominatorii
este deosebit de eficace, deoarece patrimoniul lui fiind limitat, nu va putea rezista
timp îndelungat la plata unor sume de bani care cresc zilnic sau la alte intervale de
timp, chiar dacă această plată este provizorie”, iar într-o altă lucrare s-a apreciat
că lichidarea daunelor cominatorii poate avea loc pe calea contestaţiei la executare
sub condiţia ca debitorul să-şi fi executat obligaţia.
Considerăm că, în examinarea acestei probleme, trebuie făcută distincţia
între caracterul provizoriu al daunelor cominatorii, pe de o parte, şi caracterul
incert şi nelichid al unei creanţe. Daunele cominatorii au un caracter provizoriu, în
sensul celor expuse mai sus, însă nu se poate spune că, în acelaşi timp, ar fi
incerte şi nelichide. Astfel, daunele cominatorii sunt certe din punct de vedere
juridic, de vreme ce sunt stabilite prin hotărâre judecătorească, iar caracterul
lichid se traduce prin aceea că, deşi nu au un cuantum determinat, prezintă
suficiente elemente prin care să fie determinate în viitor.
Plecând de la aceste consideraţii, apreciem că atât timp cât este posibilă
executarea în natură a obligaţiei, însă debitorul refuză în mod culpabil să o
execute, creditorul poate obţine executarea silită a daunelor cominatorii acumulate
până la data cererii de executare. În ipoteza în care ulterior debitorul execută
obligaţia, daunele cominatorii încasate de creditor se transformă în daune
moratorii, iar dacă între timp obligaţia a devenit imposibil de executat în natură
din culpa debitorului, daunele cominatorii se transformă în daune compensatorii.
În cazul în care valoarea daunelor cominatorii încasate depăşeşte
cuantumul daunelor de întârziere respectiv al daunelor compensatorii, creditorul
este ţinut să restiuie prisosul.
A nu recunoaşte posibilitatea obţinerii daunelor cominatorii pe calea
executării silite şi de a condiţiona încasarea lor de reducerea lor la întinderea
daunelor-interese, înseamnă, într-adevăr, a le lipsi de orice eficienţă; or, se
impune a le recunoaşte existenţa în cadrul sistemului de drept într-o modalitate în
care să prezinte eficienţă, să contribuie la realizarea dreptului creditorului.
Considerăm că de la data intrării în vigoare a modificărilor şi
completărilor aduse Codului de procedură civilă prin O.U.G. nr. 138/2000 şi
59/2001, obligarea debitorului la plata daunelor cominatorii a devenit
inadmisibilă, legiuitorul adoptând sistemul amenzii civile pentru sancţionarea
debitorului pentru neîndeplinirea unei obligaţii de a face a cărei executare
presupune faptul personal al debitorului.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 572 C. proc. civ., „în cazul în
care obligaţia debitorului prevăzută în titlul executoriu constă în predarea unui
bun ori a folosinţei acestuia, în desfiinţarea unei construcţii, plantaţii sau altei
lucrări ori în îndeplinirea oricărei alte activităţi stabilite pentru realizarea
57
drepturilor creditorului, iar debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa în
termenul prevăzut în somaţie, executorul sau, după caz, creditorul, în raport cu
împrejurările cauzei şi natura obligaţiei ce se execută, va proceda fie la
executarea silită, fie va sesiza instanţa de executare în vederea aplicării unei
amenzi civile” iar potrivit dispoziţiilor art. 5803 alin. (1) C. proc. civ., „dacă
obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul,
acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile.
Instanţa sesizată de creditor poate obliga pe debitor, prin încheiere irevocabilă,
dată cu citarea părţilor, să plătească, în favoarea statului, o amendă civilă de la
200.000 lei la 500.000 lei, stabilită pe zi de întârziere până la executarea
obligaţiei prevăzute în titlul executoriu”.
Din analiza textelor citate, reiese că de la momentul intrării în vigoare a
O.U.G. nr. 138/2000 astfel cum a fost modificată şi completată prin O.U.G.
59/2001, legiuitorul a înţeles să excludă posibilitatea obligării unei persoane la
plata de daune cominatorii pentru a o determina să procedeze la îndeplinirea unei
obligaţii de a face.
Singura sancţiune a neîndeplinirii obligaţiei de a face conţinută într-un
titlu executoriu, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, este
obligarea la plata amenzii civile în faza de executare silită.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a consacrat punctul de vedere contrar
opiniei noastre. Astfel, prin Decizia XX din 12 decembrie 2005, publicată în M.
Of. nr. 225 din 13 martie 2006, admiţând recursul în interesul legii promovat de
către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a statuat că cererea privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă
şi în condiţiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform
art. 5803 din Codul de procedură civilă, şi că hotărârea prin care s-au acordat
daune cominatorii este susceptibilă de executare silită, la cererea creditorului, în
limita daunelor-interese dovedite.
2. Executarea indirectă a obligaţiilor (Executare prin echivalent).
Potrivit art. 1073 Cod civil, „creditorul are dreptul de a face dobândi îndeplinirea
exactă a obligaţiei”, iar dacă acest lucru nu este cu putinţă, el „are dreptul la
dezdăunare”.
Executarea indirectă a obligaţiei înseamnă dreptul creditorului de a
pretinde şi a obţine de la debitor echivalentul prejudiciului pe care le-a suferit, ca
urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a
obligaţiei asumate.
Există unele situaţii în care executarea în natură a obligaţiilor nu mai
poate fi obţinută, astfel că obligarea debitorului la plata despăgubirilor prezintă un
interes deosebit pentru creditor. Ele sunt următoarele:
a) în cazul obligaţiilor de a face când: obligaţia asumată este intuitu
personae sau obligaţia trebuia executată într-un termen considerat esenţial de
către creditor, pe care debitorul l-a lăsat să treacă fără să execute;
58
 b) în cazul obligaţiilor de a nu face, dacă debitorul nu-şi respectă această
obligaţie.
a) Categorii de despăgubiri (daune-interese). Despăgubirile sunt de
două feluri:
1) moratorii – reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl
suferă ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei;
2) compensatorii – reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de
creditor pentru neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei.
Despăgubirile moratorii se pot cumula cu executarea în natură a
obligaţiei, pe când, de regulă, cele compensatorii nu pot fi cumulate cu această
executare, ele având tocmai menirea de a o înlocui.
Natura juridică. Executarea indirectă a obligaţiilor înseamnă obţinerea de
către creditor a reparării prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării obligaţiei
debitorului său.
Suntem deci în prezenţa unei alte obligaţii, aceea de reparare a unui
prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită – neexecutarea, executarea cu întârziere sau
necorespunzătoare –, deci în prezenţa unei răspunderi civile.
Răspunderea civilă îşi poate avea temeiul în nerespectarea unei obligaţii
născute dintr-un contract, caz în care se numeşte răspundere contractuală.
Ea îşi poate avea temeiul şi în săvârşirea unui fapt ilicit sau îndeplinirii
necorespunzătoare a unor obligaţii decurgând din faptele licite sau din acte
unilaterale, în măsura în care acestea din urmă sunt izvor de obligaţii civile.
Ori de câte ori nu suntem în prezenţa unei răspunderi derivând din
neexecutarea unei obligaţii contractuale, se vor aplica regulile răspunderii civile
delictuale.
Condiţiile răspunderii civile contractuale: a) existenţa unei fapte ilicite
care constă în nerespectare unei obligaţii contractuale, aducându-se prin aceasta o
atingere unui drept subiectiv patrimonial al creditorului; b) existenţa unui
prejudiciu patrimonial în care se concretizează această atingere; c) vinovăţia
(vina) celui ce săvârşeşte fapta ilicită. Rezultă că în esenţă sunt aceleaşi condiţii
care duc şi la naşterea răspunderii civile delictuale.
Corelaţia dintre răspunderea civilă contractuală şi dreptul la despăgubiri
(daune-interese). Din momentul în care sunt întrunite condiţiile răspunderii civile
contractuale, se naşte dreptul subiectiv al creditorului de a pretinde despăgubiri
de la debitorul. Creanţa iniţială este înlocuită cu altă creanţă, care constă în suma
de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit. Despăgubirile se datoresc
în virtutea obligaţiei iniţiale, care însă nu a fost executată.
Dar, pentru acordarea despăgubirilor, pe lângă întrunirea condiţiilor
răspunderii civile contractuale mai este necesar, pe de o parte, ca debitorul să fie
pus în întârziere, iar, pe de altă parte, să nu existe o clauză de neresponsabilitate.
Aşadar, după cum s-a subliniat în literatura de specialitate „condiţiile
necesare pentru naşterea dreptului la daune-interese includ şi condiţiile
59
răspunderii contractuale, sfera primei noţiuni fiind mai cuprinzătoare decât a celei
de-a doua. În alte cuvinte, dreptul la daune-interese presupune în mod obligatoriu,
existenţa condiţiilor răspunderii civile contractuale, deşi numai prezenţa lor, în
anumite cazuri, nu este suficientă ca acordarea daunelor să aibă loc.
b) Condiţiile acordării de despăgubiri (daune-interese). Prejudiciul.
Condiţia existenţei unui prejudiciu pentru acordarea de despăgubiri creditorului
este implicit prevăzută în art. 1082 Cod civil, potrivit cu care „debitorul este
osândit (obligat), de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea
obligaţiei, sau pentru întârzierea executării”.
Prejudiciul este urmarea faptei ilicite a debitorului, care constă tocmai în
neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei asumate.
De asemenea, între această faptă a debitorului şi prejudiciul suferit de
creditor trebuie să existe un raport de cauzalitate. Sarcina probei existenţei
prejudiciului incumbă creditorului, cu excepţia situaţiilor în care întinderea
prejudiciilor este fixată de lege. Este cazul obligaţiilor care au drept obiect sume
de bani, când legea fixează drept despăgubire dobânda legală. Cu alte cuvinte,
legea consideră că lipsa de folosinţa a sumei de bani datorată de debitor provoacă
creditorului un prejudiciu care este egal cu dobânda legală.
Vinovăţia (vina) debitorului. Pentru a se putea să se nască creditorului de
a pretinde despăgubiri de la debitor este necesar să mai fie îndeplinită o condiţie,
şi anume neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a
obligaţiei să-i fie imputabilă, deci debitorul să fi avut o vină atunci când nu şi-a
executat obligaţia asumată.
Suntem în prezenţa laturii subiective a faptei debitorului, interesând deci
atitudinea subiectivă pe care debitorul a avut-o faţă de faptă şi urmările acesteia.
Condiţia vinei debitorului rezultă în mod implicit din dispoziţiile art. 1082
Cod civil. Din formularea textului art. 1082 Cod civil se pot desprinde două
concluzii:
1) O primă conluzie este aceea că debitorul va fi obligat la plata
despăgubirilor nu numai atunci când acţionează cu intenţia de a-l păgubi pe
creditor, adică nu execută spre a-i pricinui o pagubă – „nu esre rea-credinţă din
parte-i” –, ci ori de câte ori nu va dovedi existenţa „cauzei străine” care să nu-i fie
imputabilă. Cu alte cuvinte, ori de câte ori nu-şi execută obligaţia din vina sa,
indiferent dacă aceasta a constat în intenţie sau într-o simplă culpă.
2) o a doua concluzie este aceea că în sarcina sa operează o prezumţie de
vină, deoarece debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor cât timp nu justifică
existenţa unei cauze străine, neimputabile. De aceea, se spune că în materia
contractuală vina debitorului este prezumată. Potrivit art. 1083 Cod civil,
debitorul nu va fi obligat la plata despăgubirilor atunci când nu a putut executa
datorită unui caz fortuit sau unui caz de forţă majoră. Se admite că în formularea
art. 1082 Cod civil, noţiunea de „cauză străină care nu-i este imputabilă

60
debitorului” trebuie inclusă şi vina creditorului. Dacă debitorul dovedeşte cauza
străină, el va fi exonerat de răspundere.
Cu privire la urmările asupra raporturilor juridice contractuale, „cauza
străină” va putea:
- fie să facă imposibilă executarea şi în acest caz, la contractele
unilaterale obligaţia se va stinge fără ca debitorul să fie obligat la plata de
despăgubiri, iar la contractele bilaterale se va pune problema riscului contractului
care va fi suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat;
- fie să suspende temporar executarea obligaţiei, ceea ce va face ca
debitorul să execute cu întârziere, dar fără a plăti despăgubiri pentru aceasta.
Cu privire la cine va trebui să dovedească neexecutarea, executarea cu
întârziere sau necorespunzătoare, distingem:
a) în cazul obligaţiilor de a nu face, creditorul va trebui să dovedească
faptul săvârşit de debitor prin care se încalcă, această obligaţie;
b) în cazul obligaţiilor de a da şi de a face, creditorul trebui să
dovedească existenţa creanţei. Dacă el face această dovadă, neexecutarea se
prezumă, cât timp debitorul nu dovedeşte executarea.
Debitorul va fi exonerat de răspundere numai dacă va dovedi că
nerespectarea obligaţiei se datoreşte cauzei străine, deci cazului fortuit sau de
forţă majoră, sau vinei înseşi a creditorului.
Prezumţia de vină în sarcina debitorului care nu-şi execută obligaţia este
relativă. Ea poate fi răsturnată tocmai prin dovada cazului fortuit, a cazului de
forţă majoră sau a vinei creditorului.
Cât priveşte forţa majoră şi cazul fortuit, instanţa de judecată stabileşte,
pe bază de probe, dacă evenimentul invocat a constituit sau nu caz de forţă
majoră. În practica judiciară s-a decis că „în sensul art. 1082 şi 1083 Cod civil
constituie forţă majoră orice eveniment care nu a fost previzibil în mod normal şi
care a pus pe debitor în imposibilitate de a-şi executa obligaţia luată. În
consecinţă, părţile nu sunt ţinute să definească forţa majoră prin contract”.
Punerea debitorului în întârziere. Pentru a se putea acorda daune interese
creditorului trebuie îndeplinită o altă condiţie, şi anume debitorul să fie pus în
întârziere cu privire la executarea obligaţiei.
Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din partea
credutorului, prin care el pretinde executarea obligaţiei de către de debitor. Ea se
poate în următoarele forme:
1) notificare prin intermediul executorilor judecătoreşti (art. 1079 Cod
civil); ea constă în cererea formală (somaţia adresată debitorului să execute);
2) cererea de chemare în judecată a debitorului, prin care se pretinde
executarea obligaţiei pe calea acţiunii în justiţie.
Există situaţii în care nu este necesară îndeplinirea unor formalităţi de
punere în întârziere, debitorul fiind de drept în întârziere, şi anume:

61
 - în cazurile anume determinate de lege (art. 1079 pct. 1 Cod civil).
Astfel, potrivit art. 1370 Cod civil, la vânzarea de produse şi lucruri mobile,
„vânzarea se va rezolvi de drept şi fără punerea în întârziere în folosul
vânzătorului, după expirarea termenului pentru ridicarea lor”.
- când părţile au convenit expres că debitorul este în întârziere la
împlinirea termenului la care trebuia să execute, fără îndeplinirea vreunei
formalităţi;
- când obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decât într-un
termen determinat, pe care debitorul l-a lăsat să expire fără a executa (art. 1079
pct. 3 Cod civil);
- în cazul obligaţilor continue, cum sunt obligaţiile de furnizare a apei,
energiei electrice sau aceea de a întreţinere un anumit bun;
- în cazul încălcării obligaţiilor de a nu face (art. 1078 Cod civil).
Ceea ce trebuie subliniat este că punerea în întârziere este necesară numai
pentru neexecutarea unor obligaţii contractuale. În materia extracontractuală nu
este necesară punere în întârziere; din momentul săvârşirii faptului prejudiciabil
se naşte dreptul creditorului de a pretinde despăgubiri debitorului.
Efectele punerii în întârziere:
1) de la data punerii în întârziere debitorul datorează creditorului daune-
interese moratorii;
2) din acelaşi moment se stabileşte refuzul debitoruolui de a executa, iar
creditorul va fi îndreptăţit să pretindă daune compensatorii pentru neexecutarea
obligaţiei;
3) când obligaţia constă în a da un bun individual determinat, ca efect al
punerii în întârziere, riscul se strămută asupra debitorului (art. 1074 alin. 2 Cod
civil).
Efectele punerii în întârziere încetează prin faptul debitorului atunci când
acesta recurge la oferta reală urmată de consemnaţiune, în ipoteza în care
creditorul refuză să primească palta.
De la data consemnării bunului sau sumei de bani la dispoziţia
creditorului încetează pentru debitor obligaţia de a plăti daune moratorii şi de a
suporta riscul pieririi forturite a bunului (art. 1114 alin. 2 Cod civil).
Efectele punerii în întârziere pot înceta şi prin faptul creditorului, în
situaţia în care el renunţă expres sau tacit la punerea în întârziere.
Convenţii cu privire la răspundere. Convenţia părţilor cu privire la
răspunderea debitorului trebuie să intervină înainte de ocazionarea prejudiciului
pentru creditor, prin ea se poate agrava, înlătura sau restrânge răspunderea
debitorului.
Nu interesează aici convenţiile prin care, posterior producerii
prejudiciului, creditorul renunţă la repararea lui. Asemenea convenţii pot căpăta o
altă semnificaţie juridică, spre exemplu o iertare de datorie.

62
 Nu avem în vedere nici ipoteze în care legea însăşi agravează răspunderea
debitorului, cum ar fi aceea a comodatarului, care, în unele cazuri răspunde de
pierirea fortuită a bunului (art. 1565-1567 Cod civil).
În sfârşit, trebuie evitată orice confuzie între convenţiile asupra
răspunderii şi cele prin care se determină anticipat întinderea obligaţiei de
despăgubire (caluza penală) sau cele care poartă asupra asigurării de
responsabilitate din partea unui terţ – asiguratorul.
În literatura de specialitate se distinge între: a) convenţii care exonerează
de răspundere (responsabilitate) – ele sunt permise numai pentru ipotezele în care
vina debitorului îmbracă forma neglijenţei sau imprudenţei; astfel de conveţii sunt
nule atunci când vina debitorului îmbracă forma intenţiei (dolului); b) convenţii
care limitează răspunderea – ele îşi vor produce efectele numai în cazul când vina
debitorului constă în neglijenţa sau imprudenţa sa, nu şi în intenţia de a păgubi; c)
convenţii care agravează răspunderea – în sensul că debitorul se angajează să
răspundă chiar şi în ipoteza în care neexecutarea sau executarea necorepunzătoare
se datorează cazului fortuit sau cazului de forţă majoră, chiar dacă legea îl
exonerează.
O asemenea convenţie trebuie să fie neîndoielnică, nefiind necesară
folosirea unor termeni speciali.
Convenţiile de înlăturare, limitare sau agravare a răspunderii nu au nici un
efect asupra obligaţiei iniţiale asumate de debitor. El este ţinut să-şi execute
această obligaţie. Dacă nu execută, urmează a-şi produce efecte, după caz,
convenţiile cu privire la răspunderea sa.
c) Evaluarea despăgubirilor (daune-interese). Stabilirea despăgubirilor
se face în următoarele moduri:
1) pe cale judecătorească (evaluarea judiciară). Art. 1084-1086 Cod
civil stabilesc principiile în conformitate cu care urmează a se face despăgubirilor
de către instanţă.
a) un prim principiu este acela că prejudiciul suferit de creditor datorită
neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei trebuie să
cuprindă pierderea efectiv suferită (damnum emergens) şi câştigul pe care
creditorul nu l-a putut realiza (lucrum cessans).
b) un al doilea principiu este prevăzut în art. 1085 Cod civil potrivit
căruia, „debitorul nu răspunde decât de daunele-interese care au fost prevăzute,
sau care au putut fi prevăzute la facerea contractului, când neîndeplinirea
obligaţiei nu provine, din dolul său”. Aşadar, în principiu, debitorul va fi ţinut să
repare numai prejudiciul prevezibil la momentul încheierii contractului.
De la acest principiu există o excepţie (art. 1085 partea finală Cod civil):
anume, atunci când vina debitorului în neexecutarea obligaţiei contractuale
îmbracă forma intenţiei (dolului). În acest caz, debitorul va fi ţinut să răspundă şi
de prejudiciul imprevizibil la momentul încheierii contractului.

63
 c) un al treilea principiu după care instanţa va aprecia întinderea
despăgubirilor este acela potrivit cu care, în toate cazurile, este reparabil numai
prejudiciul direct, care se găseşte în legătură cauzală cu faptul care a generat
neexecutarea contractului. Nu sunt supuse reparării prejudiciile indirecte.
2) prin lege (evaluarea legală). Aceasta înseamnă că evaluarea daunelor-
interese se face de lege. În dreptul nostru evaluarea legală există în privinţa
prejudiciului suferit de creditor în cazul neexecutării unei obligaţii care are ca
obiect o sumă de bani.
Neexecutarea obligaţiei de a da o sumă de bani nu poate avea drept
consecinţă obligarea debitorului la plata de depăgubiri compensatorii, care ar
trebui să constea tot într-o sumă de bani, ci numai la plata de despăgubiri
moratorii (pentru întârziere).
Trăsături speciale ale evaluării a daunelor-interese:
a) creditorul obligaţiei având ca obiect a da o sumă de bani nu poate
pretinde, drept echivalent al prejudiciului încercat prin întârziere la executare,
decât dobânda stabilită de lege. Potrivit art. 3 alin. 3 din O.G. nr. 9/2000 aprobată
cu modificări prin Legea nr. 356/2002, dobânda legală se stabileşte la nivelul
dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, diminuat cu 20% .
Părţile au libertatea de a stipula dobânzi convenţionale, al căror cuantum
poate depăşi cuantumul dobânzii legale cu cel mult 50% pe an.
b) în caz de evaluare legală, creditorul nu este obligat să facă dovada că
prin întârzierea la executare i s-a cauzat un prejudiciu. Legea porneşte de la
ideea că lipsa de folosinţă a unei sume de bani provoacă creditorului un prejudiciu
constând în cuantumul dobânzii legale datorate pe perioada întârzierii la
executare.
În conformitate cu prevederile art. 8 din O.G. nr. 9/2000 aprobată cu
modificări prin Legea nr. 356/2002, dobânda se va calcula numai asupra
cuantumului sumei împrumutate. Dobânzile se pot capitaliza şi pot produce
dobânzi în temeiul unei convenţii speciale încheiate în acest sens, după scadenţa
lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe cel puţin un an.
c) în sfârşit, daunele-interese constând în dobânda legală sunt datorate, de
regulă, din ziua chemării în judecată, simpla notificare prin intermediul executorilor
judecătoreşti nefiind suficientă pentru datorarea şi acordarea lor. De la această
regulă există unele excepţii, prevăzute de lege, când, fie că dobânda legală este
datorată de la data somării prin executor judecătoresc – spre exemplu art. 1669 Cod
civil, în materia fidejusiunii –, fie că ea se datorează de drept, fără îndeplinirea une
formalităţi – de exemplu art. 1550, în materia contractului de mandat.
3) prin convenţia părţilor (evaluarea convenţională. Clauza penală). Un
alt mod de evaluare a despăgubirilor (daunelor-interese) este evaluarea prin
convenţia părţilor.
Cu privire la acest mod de evaluare trebuie să distingem:

64
 a) părţile pot conveni asupra cuantumului despăgubirilor datorate de
debitor, după ce s-a produs încălcarea obligaţiei contractuale asumate, deci după
producerea prejudiciului.
b) pot stabili în cuprinsul contractului sau printr-o convenţie separată,
ulterioară încheierii acestuia, dar înainte de producerea prejudiciului cuantumul
daunelor-interese datorate de debitor ca urmare a neexecutării, executării cu
întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei sale şi care au menirea să acopere
tocmai prejudiciul încercat de creditor. Deci părţile determină, prin acordul lor de
voinţă, întinderea prejudiciului şi cuantumul daunelor care-l vor acoperi, înainte
ca acesta să se fi produs. În acest din urmă caz părţile au prevăzut o clauză
penală.
Clauza penală este acea convenţie accesorie prin care părţile determină
anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării,
executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.
Clauza penală poate consta în obligaţia debitorului de a presta
creditorului, în caz de neexecutare a obligaţiei, o sumă de bani sau o altă valoare
patrimonială (art. 1066 Cod civil). Ea poate fi prevăzută atât pentru neexecutarea
obligaţiei, cât şi unei clauze penale se poate face nu numai în cazul unor obligaţii
contractuale, ci şi în privinţa unor obligaţii care au un alt izvor.
Caracterele juridice ale clauzei penale:
a) este o convenţie, deci urmează a îndeplini condiţiile de validitate ale
oricărei convenţii.
În acelaşi timp, are un caracter accesoriu, astfel ca validitatea obligaţiei
principale constituie o condiţie esenţială pentru existenţa clauzei penale. Dacă
obligaţia principală este nulă ori se stinge, şi clauza penală va fi nulă ori se va
stinge. Nulitatea clauzei penale nu duce la nulitatea obligaţiei principale.
b) stipularea clauzei penale prezintă o mare utilitate practică deoarece prin
ea se fixează anticipat valoarea prejudiciului cauzat creditorului prin neexecutare,
executare cu întârziere sau necorepunzătoare. În acest fel, părţile sunt scutite de a
se mai adresa justiţiei pentru evaluarea prejudiciului şi se înlătură dificultăţile pe
care le ridică proba lui.
c) scopul clauzei penale este determinarea, prin convenţia părţilor, a
întinderii prejudiciului în caz de neexecutare, şi nu crearea unei posibilităţi
pentru debitor de a se libera printr-o altă prestaţie – clauza penală – decât cea
principală.
Aşa fiind, debitorul obligaţiei cu clauză penală nu are un drept de opţiune
între executarea obligaţiei pricipale şi plata clauzei penale, el nu poate refuza
executarea, oferind clauza penală.
Creditorul însă, în caz de neexecutare din partea debitorului poate cere,
fie îndeplinirea obligaţiei principale, fie clauza penală.
Această posibilitate de alegere există pentru creditor numai după ce
obligaţia principală deşi a devenit exigibilă, nu a fost executată de debitor.
65
 Dacă creditorul, spre a obţine executarea în natură, face aplicarea art.
1076-1077 Cod civil, şi aduce obligaţia la îndeplinire pe cheltuiala debitorului,
acesta va fi obligat la restituirea cheltuielilor, chiar dacă ele întrec cuantumul
clauzei penale.
Subliniem că obligaţia cu clauză penală are un singur obiect, astfel că
dacă acesta piere din caz fortuit sau din caz de forţă majoră, debitorul va fi liberat.
d) Clauza penală fiind un contract, este obligatorie între părţi; ca urmare,
în principiu, instanţa de judecată nu are dreptul să-i reducă sau să-i mărească
cuantumul. Deci, instanţa nu poate nici să verifice întinderea prejudiciului suferit
de creditor, şi nici să ceară creditorului să dovedească întinderea prejudiciului
efectiv suferit.
În caz de neexecutare parţială, cuantumul clauzei penale poate fi micşorat
de instanţa de judecată proporţional cu ce s-a executat (art. 1070 Cod civil).
Dacă s-a prevăzut clauza penală pentru întârzierea la executare, creditorul
va putea cere atât executarea în natură, cât şi clauza penală.
Când ea a fost prevăzută pentru neexecutare; nu va putea fi cumulată cu
executarea în natură; creditorul va putea pretinde numai acordarea clauzei
penale.
e) Dat fiind faptul că semnificaţia clauzei penale este evaluarea
convenţională a despăgubirilor (daunelor-interese) datorate creditorului pentru
neexecutare, executare cu întârziere sau necorepunzătoare, ea este datorată atunci
când sunt întrunite toate condiţiile acordării de despăgubiri.
Se cere ca neexecutarea să provină din vina debitorului, să-i fie
imputabilă, iar dacă el va dovedi cauza străină, va fi exonerat de plata clauzei
penale.
De asemenea, debitorul trebuie pus în întârziere, afară de cazurile în care
el este de drept în întârziere.
Menţionăm că stipularea clauzei penale este interzisă în contractele de
împrumut.
f) creditorul obligaţiei cu clauza penală este un creditor chirografar, care
vine în concurs cu ceilalţi creditori, fără vreun drept de preferinţă faţă de ceilalţi
creditori chirografari ai aceluiaşi debitor.

3. Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului.

a) Categorii de drepturi ale creditorului asupra patrimoniului
debitorului. Creanţa pe care creditorul o are împotriva debitorului său în cadrul
raportului juridic obligaţional îl conferă anumite drepturi asupra patrimoniului
acestuia, drepturi care au în vedere asigurarea executării obligaţiei fie în natură,
fie prin echivalent.
Debitorul răspunde pentru obligaţiile asumate cu întregul său patrimoniu.
Potrivit art. 1718 Cod civil, „oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini
îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”.
66
Suntem în prezenţa dreptului de gaj general al creditorului chirografar asupra
patrimoniului debitorului său, adică al acelor creditori care nu-şi văd garantată
creanţa prin garanţii reale care să poarte asupra unor bunuri determinate din acel
patrimoniu.
Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari nu poartă aszpra unor
bunuri determinate, ci asupra unei universalităţi – patrimoniul debitorului. De
aceea, actele pe care debitorul le încheie fără fraudă şi care îi modifică
patrimoniul sunt opozabile creditorilor chirografari, adică aceştia sunt ţinuţi să
respecte efectele pe care ele le produc.
De asemenea, este de menţionat că dreptul de gaj general nu acordă
creditorilor nici un fel de preferinţă: ei vin toţi în concurs la urmărirea bunurilor
debitorului lor.
Oricare dintre creditorii chirografari va putea:
1) să ceară executarea asupra bunurilor debitorului, în vederea obţinerii
despăgubirilor datorate pentru neexecutarea obligaţiei de către debitor. În acest
caz, bunurile debitorului vor fi puse în vânzare, creditorul urmând a fi satisfăcut
din preţul obţinut. Executarea silită face obiectul cercetării dreptului procesual
civil;
2) să ceară luarea unor măsuri conservatorii asupra patrimoniului
debitorului;
3) să intenteze acţiunea oblică în cazurile în care debitorul nu intentează
acţiuni pentru valorificarea unor drepturi ce-i aparţin;
4) să intenteze acţiunea revocatorie (pauliană), în cazurile în care
debitorul încheie acte juridice în frauda creditorilor săi chirografari.
b) Măsuri pentru conservarea patrimoniului debitorului. Deşi dreptul
de gaj general poartă asupra întregului patrimoniu al debitorului lor, el poate să nu
prezinte utilitate practică pentru creditor atunci când debitorul este insolvabil.
Insolvabilitatea debitorului poate avea cauze diferite: contractarea de noi datorii,
urmărirea exercitată de alţi creditori, nedibăcia debitorului în administrarea
patrimoniului său, etc.
Pentru a evita ca la scadenţă debitorul să apară ca fiind lipsit de elemente
active în patrimoniul său, adică să fie insolvabil, legea acordă creditorilor
chirografari anumite mijloace juridice destinate a asigura conservarea
patrimoniului debitorului lor. Acestea sunt măsurile conservatorii (actele
conservatorii).
Categorii de măsuri conservatorii. Măsurile care au drept scop
conservarea patrimoniului debitorului sunt următoarele:
a) cererea de a se pune sechestru asigurator pe anumite bunuri ale
debitorului, atunci când există temerea justificată că aceste bunuri vor fi ascunde,
deteriorate sau înstrăinate de debitor;

67
 b) cererea de efectuare a inscripţiei sau transcripţiei imobiliare, în
ipoteza în care debitorul dobândeşte dreptul de proprietate sau un alt drept real
asupra imobil şi neglijează efectuarea lor;
c) dreptul creditorilor de a interveni în procesele debitorului cu privire la
bunuri din patrimoniul său şi în procesele de împărţeală ale debitorului, „ca nu
cumva împărţeala să se facă cu viclinie în vătămarea drepturilor lor” (art. 785 Cod
civil);
d) dreptul creditorului de a intenta acţiunea în declararea simulaţiei, prin
care se tinde a demonstra caracterul simulat al operaţiei care constă în încheierea
concomitentă a unui act aparent care nu exprimă voinţa reală a părţilor şi a unuia
secret, în care se exprimă voinţa reală.
Pentru intentarea acestei acţiuni creditorului nu trebuie să dovedească
insolvabilitatea debitorului ci numai un interes serios şi legitim
c) Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie); Acţiunea revocatorie
(pauliană).
Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie). Definiţie. Este posibil ca
un debitor să devină insolvabil sau să-şi micşoreze elementele active ale
patrimoniului său prin faptul cp din neglijenţă, din nepăsare sau din nepricepere,
sau cu rea-credinţă nu-şi exercită anumite dtepturi pe care le are împotriva unor
terţe persoane. În această situaţie, legea conferă creditorului chirografar dreptul de
a le exercita el, în numele debitorului său.
Potrivit art. 974 Cod Civil, „creditorii pot exercita toate drepturile şi
acţiunile debitorului lor, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale”.
Acţiunea oblică este acea acţiune în justiţie pe care creditorul o
exercitată pentru valorificarea unui drept care aparţine debitorului său. Această
acţiune se mai numeşte indirectă sau subrogatorie, pentru că ea este exercitată de
creditor în numele debitorului său, dar va duce la acelaşi rezultat ca şi cum ar fi
fost exercitată de debitor.
Spre exemplu, un debitor are la îndemână o acţiune în revendicare
împotriva unui terţ care este pe care să-i uzucapeze un bun şi neglijează să
intenteze acţiunea; sau i-a fost cauzat un prejudiciu şi nu urmăreşte făptuitorul
pentru repararea lui; sau a închiriat un bun, chiriaşul nu plăteşte chiria, iar el
neglijează să i-o pretindă.
Domeniul de aplicaţie. În stabilirea domeniului de aplicaţie al acţiunii
oblice se impun câteva precizări:
1) creditorul va putea exercita numai acţiunile cu privire la drepturi al
căror titular este debitorul, deci care se află în patrimoniul acestuia. Datorită
pasivităţii debitorului ele sunt pe cale de a se pierde; de exemplu pe cale de a fi
prescrise.
Se admite că pe calea acţiunii oblice pot fi exercitate şi căile de executare silită.
2) un creditor chirografar nu se poate substitui debitorului în
administrarea patrimoniului său; debitorul rămâne liber să efectueze orice fel de
68
act juridic, dispunând în mod liber de bunurile sale. El poate contracta noi datorii
sau dobândi noi drepturi.
Creditorul nu va putea însă să facă acte de dispoziţie sau de administrarea
pentru debitor.
3) creditorul nu poate intenta acele acţiuni care au un caracter exclusiv
personal, fie că prin ele se apără drepturi personale nepatrimoniale, fie chiar
uneloe categorii de drepturi patrimoniale. Ele sunt următoarele:
a) acţiunile prin care se apără drepturile personale nepatrimoniale:
acţiunile de stare civilă, stabilirea filiaţiei, drepturile părinteşti;
b) acţiunile care privesc drepturi patrimoniale, dar a căror exercitare
implică o apreciere subiectivă din partea titulatului lor; întemeiată pe raţiuni de
ordin etic cum ar fi o acţiune prin se cere revocarea unei donaţii pentru
ingratitudine;
c) acţiunile privesc drepturi patrimoniale care au însă un obiect neurmăribil,
cum ar fi pensia de întreţinere. Acţiunea oblică apare, în acest caz, ca inutilă.
Toate celelalte acţiuni patrimoniale, care privesc drepturi existente în
patrimoniul debitorului, pot fi exercitate de creditori pe calea acţiunii oblice, în
numele debitorului lor.
Condiţiile intentării acţiunii oblice. Pentru a se putea intenta – acţiunea
este necesară îndeplinirea unor condiţii, astfel:
- debitorul să fie inactiv, adică să nu intenteze el însuşi acţiunea pe care o
poate intenta. După ce creditorul a pornit acţiunea, debitorul o putea prelua, astfel
că titularul ei devine debitorul; creditorul poate rămâne în proces, alături de
debitor, pentru ocrotirea propriilor sale interese;
- creditorul trebuie să aibă un interes serios şi legitim pentru a intenta
acţiunea. Un asemenea interes există atunci când debitorul este insolvabil. Dacă
debitorul este solvabil, acţiunea urmează a fi considerată ca lipsită de interes;
- creanţa pe care o are creditorul trebuie să fie certă, adică fermă,
existenţa ei să nu dea naştere la discuţii, şi lichidă, adică să aibă cuantumul
determinat. De asemenea, în concepţia practicii judecătoreşti, creanţa trebuie să
fie şi exigibilă.
Nu se cere ca debitorul să fie introdus în proces. Totuşi, introducerea lui
în proces este utilă deoarece, pe de o parte, va putea formula unele apărări şi
excepţii iar, pe de altă parte, hotărârea judecătorească îi va fi opozabilă.
Efectele acţiunii oblice. Creditorul exercită acţiunea oblică în numele
debitorului său. De aici decurg o serie de consecinţe:
- mai întâi, pârâtul acţionat de creditor îi va putea opune acestuia toate
apărările (excepţiile) pe care le-ar fi putut opune şi debitorului;
- în al doilea rând, dacă creditorul câştigă procesul prin care pornit
acţiunea oblică, bunul asupra căruia purta dreptul ce era ameninţat cu pierderea
este readus în patrimoniul debitorului. Drept urmare, el va servi la asigurarea
gajului general al tuturor creditorilor chirografari, fără ca acela dintre creditori
69
care a intenta acţiunea oblică să aibă vreun drept de preferinţă faţa de ceilalţi
creditori.
De aceea, o acţiune directă, ar prezenta mai mult interes pentru creditor.
Dar, o asemenea acţiune poate fi intentată numai în cazurile expres prevăzute de
lege, şi anume:
1). în cazul contractului de antrepriză, când lucrătorii folosiţi de
antreprenorul care a construit o clădire pot acţiona direct pe beneficiarul
construcţiei pentru plata sumelor care li se cuvin (creditori ai acestor sume) în
măsura în care n-au fost plătite antreprenorului (art. 1488 Cod civil);
2). în cazul contractului de mandat, când pentru executarea contractului,
mandatarul îşi substituie, pe baza unui contract separat, o altă persoană.
Mandantului din primul contract i se recunoaşte o acţiune directă faţă de
submandatar, deşi este terţ faţă de contractul prin care s-a produs substituirea (art.
1542 alin. final Cod civil).
Acţiunea revocatorie (pauliană). Definiţie. O altă acţiune care se
întemeiază pe dreptul de gaj general al creditorilor chirografari este acţiunea
revocatorie (pauliană). Această acţiune reprezintă un mijloc juridic prin care
creditorul poate ataca actele juridice încheiate de debitor în frauda dreptului său
de gaj general.
Putem defini acţiunea revocatorie ca fiind acea acţiune prin care
creditorul poate cere revocarea (desfiinţarea) pe cale judecătorească a actelor
juridice încheiate de debitor în vederea prejudicierii sale. Prejudicierea
creditorului se concretizează în faptul că prin încheierea actelor atacate debitorul
îşi măreşte sau creează o stare de insolvabilitate.
Domeniul de aplicaţie. În principiu, domeniul de aplicaţie al acţiunii
revocatorii nu diferă de acela al acţiunii oblice. Deci nu vor putea fi atacate actele
care privesc drepturi personale nepatrimoniale, drepturi patrimoniale care implică
o apreciere de ordin subiectiv din partea debitorului sau cele care privesc drepturi
personale neurmăribile.
Se admite totuşi posibilitatea intentării unei acţiuni revocatorii chiar şi în
ipoteza drepturilor neurmăribile, dacă, în stabilirea lor, sunt fraudaţi creditorii
chirografari. Spre exemplu, în cazul unei obligaţii de întreţinere, debitorul plăteşte
o sumă de bani care este excesivă, spre a frauda pe creditorii chirografari.
Condiţii intentării acţiuni revocatorii. Pentru a se putea intenta acţiiunea
revocatorie este necesară îndeplinirea mai multor condiţii:
a) Actul atacat să fie creat creditorului un prejudiciu, adică prin acest act
debitorul îşi micşorează activul patrimonial.
Creditorul nu poate ataca un act prin care debitorul plăteşte un al creditor
al său sau prin care refuză a primi o donaţie ori acesta contactează noi datorii.
b) Frauda debitorului constă în aceea că debitorul a avut cunoştinţă de
rezultatul păgubitor al actului faţă de creditor. Nu este necesar ca atitudinea

70
subiectivă a debitorului să îmbrace forma intenţiei (dolului) de a-l păgubi pe
creditor.
c) creditorul să aibă o creanţă certă, lichidă, exigibilă şi, în principiu,
anterioară actului atacat.
În principiu, un act juridic nu poate interesa decât pe creditorii prezenţi,
nu şi pe cei viitori.
Data anterioară a creanţei creditorului faţă de actul atacat poate fi
dovedită prin orice mijloc de probă.
Atunci când debitorul încheie actul fraudulos cu scopul de a prejudicia un
creditor viitor, acesta poate ataca actul respectiv, chiar dacă este vorba de un act
încheiat anterior naşterii dreptului său de creanţă.
Pentru exercitarea acţiunii revocatorii nu este necesar ca creditorul să aibă
un titlu executoriu prin care să-i fie constatată creanţa, deoarece acţiunea pauliană
nu este un act de executare, ci o revocare a unui act.
d) complicitatea la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul
atacat. Această condiţie trebuie îndeplinită numai atunci când se atacă un act cu
titlu oneros. Când actul atacat este cu titlu gratuit este suficientă frauda
debitorului. Actul va fi revocat numai când se dovedeşte frauda terţului. Ea constă
în faptul că terţul cunoaşte că prin încheierea actului atacat debitorul a devenit
insolvabil.
Efectele acţiunii revocatorii. Ca urmare a reuşitei în acţiunea revocatorie,
actul atacat, dovedind ca fiind fraudulos, va fi inopozabil creditorului.
Acţiunea revocatorie este proprie creditorului care o intentează. Ca atare,
produce efecte relative, în sensul că, drept urmarea a reuşitei ei, va fi reparat
numai prejudiciul suferit de creditorul reclamant.
Faţă de ceilalţi creditori ai debitorului, acţiunea pauliană nu produce nici
un efect.
Natura juridică a acţiunii revocatorii. Acţiunea revocatorie se deosebeşte
de acţiunea oblică prin aceea că prima aparţine creditorului chirografar, pe când
cea de a doua este exercitată de creditor în numele debitorului.
Sub aspectul efectelor sale, acţiunea revocatorie duce la desfiinţarea
actului, întocmai ca şi acţiunea în anularea unui act juridic. Dar se deosebeşte
prin aceea că acţiunea în anulare produce efecte faţă de orice persoană, pe când
acţiunea revocatorie are un caracter relativ, adică îşi produce efecte numai între
creditor şi terţul dobânditor.
Acţiunea revocatorie are deci o configuraţie autonomă; ea este o acţiune în
inopozabilitatea actului încheiat de debitor în frauda drepturilor creditorului său.

71
 TEMA A IV-A - TRANSMITEREA ŞI TRANSFORMAREA
OBLIGAŢIILOR

1. Moduri de transmitere: a) cesiunea de creanţă; b)

subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei.
2. Moduri de transformare: a) novaţia; b) delegaţia.

1. Moduri de transmitere. a) Cesiunea de creanţă. Definiţie. Cresiunea

de creanţă este o convenţie prin care un creditor transmite o creanţă a sa unei
alte persoane. Creditorul care transmite creanţa se numeşte cedent; persoana către
care se transmite creanţa, care o dobândeşte prin cesiune se numeşte cesionar;
debitorul creanţei transmise (cedate) se numeşte debitor cedat. Aşadar, părţile
convenţiei care are ca obiect cesiunea unei creanţe sunt cedentul şi cesionarul.
Condiţiile cesiunii de creanţă. Cesiunea de creanţă este o convenţie, un
contract. Ca urmare, ea trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate ale
contractului.
În principiu, orice creanţă ooate forma obiectul unei cesiuni.
Cesiunea de creanţă este un contract consensual, deci este valabil din
momentul încheierii acordului de voinţă.
Pentru validitatea cesiunii de creanţă nu este necesar consimţământul
debitorului cedat. Dar, pentru ca cesiunea să fie opozabilă terţilor, trebuie
îndeplinite anumite formalităţi: a) prin notificarea făcută de cedent sau cesionar
debitorului cedat, i se face cunoscut faptul schimbării creditorului; b) acceptarea
din partea debitorului cedat (art. 1393 Cod civil) are semnificaţia faptului că el a
luat cunoştinţă despre cesiune, adică de schimbarea creditorului său, iniţial.
Acceptarea trebuie făcută în formă autentică, spre a fi opozabilă tuturor
categoriilor de terţi.
Efectele cesiunii de creanţă. În primul rând, cesiunea de creanţă produce
efectele actelor juridice care se înfăptuiesc prin intermediul ei: vânzare, schimb,
donaţie, împrumut. În al doilea rând, cesiunea de creanţă produce efecte specifice.
Astfel, între părţi, ca efect al cesiunii de creanţă, din momentul realizării
acordului de voinţe creanţa se transferă la cesionar. Cesionarul devine creditor, în
locul cedentului, preluându-i toate drepturile. Totodată, cesionarul devine creditor
pentru valoarea nominală a creanţei, indiferent de preţul pe care l-a plătit şi chiar
dacă cesiunea s-a făcut cu titlu gratuit.
Atunci când cesiunea de creanţă se face cu titlu oneros, în raporturile
dintre cedent şi cesionar, ea produce şi un alt efect, anume acela de a naşte în
sarcina cedentului obligaţia de garanţie, care este de două feluri: de drept (art.
1392 Cod civil) şi convenţională.

72
 Cât priveşte garanţia de drept (legală), ea cuprinde obligaţia cedentului de
a răspunde de existenţa actuală a creanţei şi a accesoriilor sale. Potrivit art. 1397
Cod civil cedentul nu răspunde de drept de solvabilitatea debitorului cedat.
Regulile din materia garanţiei de drept sunt supletive, astfel că părţile pot
să le modifice, în anumite limite, prin clauze de garanţie convenţională. Ele pot să
cinvină asupra agravării obligaţiei de garanţie a cedentului. Prin stipulaţie
expresă, cedentul se poate angaja să garanteze şi solvabilitatea viitoare a
debitorului cedat. În toate cazurile, cedentul răspunde numai în limitele preţului
cesiunii.
Faţă de terţi, cesiunea produce efecte numai din momentul notificării
făcute prin intermediul executorilor judecătoreşti sau al acceptării de către
debitorul cedat prin înscris autentic.
Terţi în materia cesiunii de creanţă sunt: debitorul cedat; cesionarii
ulteriori şi succesivi ai aceleiaşi creanţe; creditorii cedentului.
b) Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei. Definiţie.
Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei (subrogaţia personală)
este un mijloc de transmitere legală sau convenţională a dreptului de creanţă, cu
toate garanţiile şi accesoriile sale, către un terţ care a plătit pe creditorul iniţial,
în locul debitorului.
Subrogaţia legală. Cazuri. Potrivit art. 1108 Cod civil subrogaţia
operează de drept în următoarele cazuri:
1). „în folosul aceluia care, fiind el însuşi creditor, plăteşte altui creditor,
ce are preferinţă”. Este ipoteza în care un creditor plăteşte altui creditor cu rang
preferenţial, subrogându-se în drepturile acestuia.
2). „în folosul aceluia care, dobândind un imobil, plăteşte creditorilor
căror acest imobil era ipotecat”. Este ipoteza în care dobânditorul unui imobil
ipotecat plăteşte pe creditorii care au un drept de ipotecă asupra acelui imobil. Ea
poate avea interes să-i plătească, pentru a împiedica urmărirea imobilului, adică
scoaterea lui la vânzare de către creditorii ipotecari. Cumpărătorul va avea ipoteca
asupra propriului său imobil, cu rangul creditorilor plătiţi.
3). „în folosul aceluia, care fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata
datoriei, are interes de a o desface”, adică au interes să plătească.
Sunt obligaţi împreună cu altul în dreptul nostru civil: a) codebitorii
solidari; b) codebitorii obligaţiilor indivizibile; c) fidejusorii între ei.
Sunt obligaţi pentru altul: a) fidejusorii; b) cauţiunea reală.
4). „în folosul erederului beneficiar, care a plătit din starea sa datoriile
succesiunii”. Acest caz de subrogaţie legală priveşte moştenitorul care a acceptat
o succesiune sub beneficiu de inventar şi plăteşte o datorie a succesiunii astfel
acceptate din propriul său patrimoniu.
5) art. 22 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi
reasigurările în România, potrivit căruia în limitele indemnizaţiei plătite în
asigurările de bunuri şi de răspundere civilă, asigurătorul este subrogat în toate
73
drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători
de producerea pagubei.
Subrogaţia convenţională.
a) Subrogaţia consimţită de creditor. Această formă a subrogaţiei
convenţionale este prevăzută de art. 1107 Cod civil, potrivit cu care „când
creditorul, primind plata sa de la o altă persoană, dă acestei persoane drepturile,
acţiunile, privilegiile sau ipotecile sale, în contra debitorului; această subrogaţie
trebuie să fie expresă şi făcută tot într-un timp cu plata”.
Din text rezultă că:
1). cel ce face subrogaţia este creditorul, deoarece el, prin primirea plăţii
se subrogă pe terţul solvens în toate drepturile şi acţiunile pe care le are împotriva
debitorului său.
2). subrogaţia convenţională consimţită de creditor trebuie să se producă
concomitent cu plata.
3). convenţia de subrogare dintre creditor şi terţul solvens trebuie să fie
expresă, ceea ce înseamnă că voinţa creditorului de a subroga pe terţ în drepturile
şi acţiunile sale trebuie să rezulte în mod neîndoielnic.
4). pentru ca subrogaţia să fie opozabilă terţilor şi să se poată dovedi
faptul că operaţia înlocuirii crediutorului s-a făcut concomitent cu plata, este
necesar ca chitanţa să aibă dată certă.
b) Subrogaţia consimţită de debitor. Potrivit art. 1107 alin. 2 Cod civil,
această formă a subrogaţiei convenţionale se efectuează atunci „când debitorul se
împrumută cu o sumă spre a-şi plăti datoria şi subrogă pe împrumutător în
drepturile creditorului”.
În acest caz cel care face înlocuirea creditorului este debitorul. Spre a se
împiedica eventualele fraude, potrivit art. 1107 alin 2 teza finală, se cere ca:
- actul de împrumut şi chitanţa de plată a datoriei să se facă în formă
autentică:
- în actul de împrumut să se precizeze expres suma ce se împrumută spre a
se plăti datoria;
- în chitanţa de plată a datoriei să se arate că datoria se plăteşte cu suma
împrumutată.
Aşadar, subrogaţia consimţită de debitor este un act juridic solemn. La
această subrogaţie nu se cere consimţământul creditorului. Dacă el refuză plata,
debitorul poate face ofertă reală urmată de consemnaţiune.
Efectele subrogaţiei. Prin subrogaţie, subrogatul dobândeşte toate
drepturile creditorului plătit. El dobândeşte creanţa plătită cu toate drepturile şi
accesoriile ei, şi toate eventualele garanţii ale creanţei respective: ipotecă,
privilegii, gaj.
În cazul unei subrogaţii parţiale, drepturile creditorului se strămută la
solvens în limitele plăţii pe care el a efectuat-o. Creditorul şi subrogatul vor veni
în concurs, fără ca între ei să existe un drept de preferinţă.
74
 2. Moduri de transformare: a) Novaţia. Definiţie. Novaţia este o
convenţie prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting o obligaţie
existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie.
Felurile novaţiei. Novaţia este de două feluri: obiectivă – se produce când
creditorul şi debitorul iniţial, dar, în raportul juridic obligaţional se schimbă
obiectul sau cauza acestuia; subiectivă – presupune schimbarea creditorului sau a
debitorului raportului juridic de obligaţie. Novaţia prin schimbare de creditor are
loc prin substituirea unui nou creditor celui vechi, iar novaţia prin schimbare de
debitor are loc atunci când un terţ se angajează faţă de crditor să plătească datoria,
fără ca, pentru aceasta, să ceară concursul debitorului iniţial.
Condiţii. Novaţia, fiind un contract, va fi supusă tuturor condiţiilor de
valabilitate ale contractelor.
În acelaşi timp, novaţia trebuie să îndeplinească condiţii specifice:
- existenţa unei obligaţii valabile, care urmează a se stinge prin novaţie;
- naşterea unei obligaţii noi valabile;
- noua obligaţie să conţină un element nou faţă de vechea obligaţie;
- intenţia părţilor de a nova.
Efectele novaţiei. În primul rând efectul principal este acela a stingerii
vechii obligaţii şi înlocuirea cu o obligaţie nouă. O dată cu cu vechea obligaţie se
sting toate accesoriile şi garanţiile care o însoţeau.
În al doilea rând, între părţi se naşte un nou raport obligaţional. Acest
raport este întotodeauna de natură contractuală, deoarece este rezultatul voinţei
părţilor de a nova.
b) Delegaţia. Definiţie. delegaţia este o convenţie prin care un debitor
aduce creditorului său angajamentul unui al doilea debitor, alături de el sau în
locul lui.
Felurile delagţiei. Delegaţia poate fi: perfectă – se caracterizează prin
aceea că delegatul descarcă prin declaraţie expresă pe delegant şi înţelege că
obligaţia să fie executată de delegat; imperfectă – delegatarul nu conseimte la
liberarea delegantului, ceea ce face ca el, creditorul iniţial, să aibă, pe lângă
debitorul său, un nou debitor.
Efectele delegaţiei. Delegaţia perfectă, în principiu, stinge vechea
obligaţie şi o înlocuieşte cu una nouă.
Potrivit art. 1133 Cod civil se prevede două situaţii în care obligaţia
delegantului subzistă faţă de delegatar: a) când delegatarul şi-a rezervat expres
dreptul de a urmări de delegant în caz de insolvabilitate a delegatului; b) când
delegatul este insolvabil în momentul delegaţiei.
Delegaţia imperfectă are ca efect faptul că un nou raport de obligaţie este
adăugat celui preexistent: debitorul iniţial (delegant) nu este descărcat de obligaţia
sa faţă de delegatar, dar aceasta are un nou debitor, alături de cel iniţial, delegatul.
Creditorul delegatar poate urmări, la alegerea sa, pe oricare dintre ei.

75
 TEMA A V-A - MODURILE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR

1. Moduri de stingere a obligaţiilor care duc la realizarea

creanţei creditorului: a) compensaţia; b) confuziunea;
c) darea în plată.
2. Moduri de stingere a obligaţiilor care nu duc la realizarea
creanţei creditorului: a) remiterea de datorie;
b) imposibilitatea fortuită de executare.

Moduri de stingere a obligaţiilor sunt împrejurări, altele decât plata, care

au ca efect încetarea raportului juridic obligaţional.
Clasificarea modurilor de stingere a obligaţiilor:
1). după rolul voinţei părţilor în încetarea raportului juridic obligaţional:
a) moduri voluntare – remiterea de datorie şi compensaţia; b) moduri de stingere
care operează în afara manifestării de voinţă a părţilor – imposibilitatea fortuită de
executarea şi confuziunea.
2). după stingerea obligaţiei de a dus sau nu la realizarea creanţei: a)
moduri de stingere care duc la realizarea creanţei – compensaţia, confuziunea şi
darea în plată; b) moduri de stingere a obligaţiilor care nu duc la realizarea
creanţei – remiterea de datorie şi imposibilitatea fortuită de executare.
1. Moduri de stingere a obligaţiilor care duc la realizarea creanţei
creditorului.
a) compensaţia. Definiţie. Compensaţia este modul de stingere a
obligaţiilor care constă în stingerea a două obligaţii reciproce, până la
concurenţa cei mai mici dintre ele.
Cazuri în care nu operează compensarea:
- când se pretinde restituirea unui bun ce a fost luat pe nedrept de la
proprietar;
- când se pretinde restituirea unui depozit neregulat;
- când o creanţă este insesizabilă;
- nu poate opera în dauna drepturilor dobândite de alte persoane prin
poprire.

Felurile compensaţiei:
1). legală, când operează în puterea legii, prin întrunirea anumitor
condiţii;
2). convenţională, când operează prin convenţia părţilor;
3). judecătorească, când operează prin hotărârea instanţei de judecată.
1). Condiţiile compensaţiei legale:
a) reciprocitatea obligaţiilor – ambele creanţe trebuie să existe între
aceleaşi persoane, care să fie creditor şi debitor, în acelaşi timp;
76
 b) creanţele să aibă ca obiect bunuri fungibile – altfel s-ar schimba, fără
voinţa părţilor, obiectul obligaţiei;
c) creanţele reciproce să fie lichide – să fie determinate cu exactitate în
valoarea lor;
d) creanţele reciproce să fie exigibile – să fi ajuns la scadenţă.
Dacă sunt întrunite aceste condiţii, compensaţia se produce de drept.
Compensaţia va fi rezolvită (desfiinţată), dacă părţile au săvârşit acte
incompatibile cu stingerea, prin compensaţie, a datoriilor reciproce. Cazuri:
- acceptarea de către debitor a cesiunii de creanţă pe care o face creditorul
său unui cesionar;
- acceptarea de către unul dintre cei doi creditori reciproci între care a
operat compensaţia legală a plăţii făcute de celălat – renaşte şi creanţa celui care a
plătit;
- când unul dintre cei doi creditori reciproci între care a operat
compensaţia legală urmăreşte pe celălalt şi acesta nu-i opune compensaţia.
Efectele compensaţiei. Compensaţia duce la stingerea datoriilor reciproce
cu accesoriile şi garanţiile acestora, ca şi plata.
În cazul în care între părţi există mai multe datorii reciproce, compensarea
lor se vor aplica regulile imputaţiei plăţii.
2). Compensaţia convenţională va opera prin convenţia părţilor,
în aceleaşi condiţii ca şi compensaţia legală. Efectele vor fi aceleaşi, cu menţiunea
că se vor produce de la data când s-a încheiat convenţia părţilor cu privire la
compensaţie.
3). Compensaţia judecătorească intervine în momentul în care
unul dintre creditori se va adresa instanţei de judecată, atunci când datoriile
reciproce nu sunt lichide sau nu au ca obiect bunuri fungibile, care va aprecia şi
va dispune stingerea datoriilor până la concurenţa celei mai mici. Efectele vor fi
aceleaşi, cu menţiunea că ele se vor produce de la data rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus compensaţia.
b) Confuziunea. Definiţie. Confuziunea constă în întrunirea în aceeaşi
persoană atât a calităţii de debitor, cât şi a aceleia de creditor, în cadrul
aceluiaşi raport juridic obligaţional. De exemplu, creditorul moşteneşte pe
debitor sau invers.
Efectele confuziunii. Confuziunea stinge raportul juridic obligaţional cu
toate garanţiile şi accesoriile sale. Aceasta înseamnă că prin confuziune va fi
liberat şi garantul personal – fidejusorul.
În cazul unei obligaţii solidare, creanţa nu se va stinge decât pentru partea
acestuia şi nu profită decât în aceeaşi măsură celorlalţi codebitori solidari. Acelaşi
efect se va produce şi în cazul obligaţiilor indivizibile.
Confuziunea poate să înceteze atunci când încetează cauza care a
provocat-o. Efectele confuziunii se vor desfiinţa şi vechea obligaţie renaşte,

77
aceasta deoarece confuziunea nu este o cauză de stingere propriu-zisă a obligaţiei,
ci mai degrabă o piedică în executare ei.
c) Darea în plată. Definiţie. Darea în plată este operaţia juridică prin
care debitorul execută către creditorul său o altă prestaţie decât aceea la care s-
a obligat la încheierea raportului juridic obligaţional.
Această schimbare a prestaţiei se face numai cu consimţământul
creditorului. Darea în plată se aseamnă cu novaţia prin schimbare de obiect,
deosebindu-se de aceasta prin aceea că darea în plată are loc în momentul
efectuării plăţii.
Efecte. Darea în plată stinge datoria întocmai ca şi plata. Dar pentru ca
aceasta să producă efectul extinctiv al dării în plată se cere ca, atunci când noua
prestaţie constă în a da un bun individual determinat, cel care face darea în plată
să fie proprietarul lucrului care înlocuieşte vechea prestaţie; în caz contrar,
operaţia urmează a fi rezolvită pentru neîndeplinirea obligaţiei asumate.
2. Moduri de stingere a obligaţiilor care nu duc la realizarea creanţei
creditorului.
a) Remiterea de datorie. Definiţie. Remiterea de datorie este renunţarea
cu titlu gratuit a creditorului de a-şi valorifica creanţa pe care o are împotriva
debitorului său.
Condiţiile remiterii de datorie. Remiterea de datorie apare ca un contract
cu titlu gratuit, care implică intenţia creditorului de a face o liberalitate debitorului
său.
Dacă se face prin acte între vii, remiterea de datorie constituie o donaţie
indirectă şi este supusă tuturor regulilor specifice acesteia cu privire la revocare,
reducţiune sau raport. Remiterea de datorie nu trebuie să se încheie în formă
autentică.
Dacă se face prin testament, ea trebuie să îndeplinească condiţiile de
formă ale testamentului, validitatea ei depinzând de aceea a testamentului prin
care a fost făcută.
Proba remiterii de datorie. Fiind un contract, urmează a se aplica regulile
de drept comun aplicabile actelor juridice.
Creditorul poate elibera debitorului o chitanţă fictivă de plată; poate
întocmi un înscris constatator al remiterii de datorie; poate înmâna debitorului
însuşi titlul original constator al creanţei – dacă înscrisul este sub semnătură
privată operează o prezumţie absolută, iar dacă înscrisul este autentic sau o copie
legalizată a unei hotărâri judecătoreşti învestită cu formula executorie, prezumţia
de liberare a debitorului este relativă.
Efectele remiterii de datorie. Prin remiterea de datorie obligaţia
debitorului se stinge cu accesoriile şi garanţiile creanţei, iar debitorul va fi liberat
de executare ei.

78
 În cazul unor codebitori solidari, remiterea de datorie făcută unuia,
liberează şi pe ceilalţi, cu excepţia rezervării exprese a drepturilor creditorului
împotriva acestora.
Remiterea de datorie făcută unuia dintre fidejusori nu liberează nici pe
debitorul principal şi nici pe ceilalţi fidejusori.
b) imposibilitatea fortuită de executare. Obligaţia se poate stinge şi
prin faptul că executarea ei a devenit imposibilă datorită unui caz fortuit sau de
forţă majoră.
Această imposibilitate poate privi obligaţiile de a da un bun individual
determinat, de a face şi de a nu face şi nu şi obligaţia de a da bunuri de gen.
Pentru ca debitorul să fie liberat datorită cazului fortuit sau de forţă
majoră, se cere ca pieirea obiectului obligaţiei să fi avut loc fără culpa acestuia şi
înainte de punerea sa în întârziere.
Dacă posibilitatea fortuită de executare este temporară, obligaţia nu se va
stinge, ci se suspendă executarea ei.

TEMA A VI-A - OBLIGAŢII COMPLEXE

1. Obligaţiile afectate de modalităţi: a) termenul; b) condiţia;

c) sarcina.
2. Obligaţiile plurale: a) obligaţiile cu pluralitate de obiecte
(alternative şi facultative); b) obligaţiile cu pluralitate de
subiecte (conjuncte, solidare şi indivizibile).

1. Obligaţiile afectate de modalităţi: a) Termenul. Definiţie. Termen

este un eveniment viitor şi sigur că se va produce, care afetează fie executarea, fie
stingerea unei obligaţii.

Clasificare:
- după efectul său:
a) termen suspensiv: suspendă executarea obligaţiei până la îndeplinirea
unui eveniment viitor şi sigur;
b) termen extinctiv: determină data la care obligaţia se stinge.
- în funcţie de titularul beneficiului termenului:
a) termen în favoarea debitorului: art. 1024 C.civ. “Termenul este
presupus întotdeauna că s-a stipulat în favoarea debitorului…” – reprezintă
regula;
b) termen în favoarea creditorului: art. 1024 C.civ. “… dacă nu rezultă
din stipulaţie sau din circumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului” (ex.
în cazul depozitului, în care termenul este în favoarea deponentului);
c) termen în favoarea atât a debitorului, cât şi a creditorului .
79
- în funcţie de izvorul său:
a) termen voluntar sau convenţional, adică este cel stabilit prin convenţia
părţilor;
b) termen legal, adică acel termen stabilit printr-un act normativ;
c) termen juridiciar, prin care se înţelege acel termen acordat de către
instanţele de judecată.
- după criteriul cunoaşterii sau nu a datei împliniri sale la momentul încheierii
actului juridic:
a) termen cert: este acel termen a cărui împlinire este cunoscută chiar din
momentul naşterii raportului juridic obligaţional;
b) termen incert: este termenul a cărui împlinire nu este cunoscută în
momentul naşterii obligaţiei, deşi împlinirea lui este sigură.
- după modul în care a fost precizat în raportul juridic obligaţional:
a) termen expres, este prevăzut în mod direct de părţi;
b) termen tacit, când este dedus din natura raportului obligaţional sau din
alte împrejurări legate de acesta.
Efecte. Trebuie să distingem între:
Efectele termenului suspensiv: nu afectează existenţa obligaţiei, ci numai
exigibilitatea sa.
1). plata efectuată pedente termine este valabilă; faptul executării înainte
de termen este privit ca o renunţare la beneficiul termenului.
2). pedenti termine creditorul poate lua măsurii conservatorii cu privire la
patrimoniul debitorului;
3). până la împlinirea termenului nu curge termenul de prescripţie.
Efectele termenului extinctiv : marchează momentul stingerii obligaţiei
prin unul din modurile de stingere ale acesteia.

Efecte specifice termenului de graţie. Termenul de graţie se acordă de

instanţa de fond numai în favoarea debitorului, fără a cere consimţământul
creditorului şi chiar fără a ţine cont de eventualele stipulaţii contractuale. El nu
poate fi acordat când părţile au prevăzut în contract pacte comisorii de gradul III
sau IV.
Acest termen poate fi acordat, în principiu, pentru orice obligaţie,
indiferent de izvorul sau obiectul ei.
Termenul de graţie amână, până la împlinirea termenului (sau până la
decăderea debitorului din beneficiul termenului de graţie), executarea silită a
obligaţiei, însă nu împiedică, dacă este cazul, compensaţiei.
Excepţii. termenul de graţie nu poate fi acordat în cazul: depozitului; când
părţile au prevăzut un pact comisoriu expres; în materie comercială; dacă bunurile
debitorului se urmăresc de alţi creditori; dacă debitorul este în stare de faliment
sau insolvabilitate cunoscută; dacă prin fapta sa debitorul a micşorat garanţiile
date prin contract creditorului şi dacă debitorul nu a dat garanţiile promise.
80
 b) Condiţia. Definiţie. Este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de
care depinde existenţa (naşterea ori desfiinţarea) raportului juridic obligaţional.
Clasificare:
- după criteriul efectului:
a) condiţie suspensivă este acea condiţie de a cărei împlinire depinde
naşterea raportului obligaţional;
b) condiţie rezolutorie este acea condiţie de a cărei îndeplinire duce la
desfiinţarea retroactivă a raoortului obligaţional;
- după criteriul legăturii cu voinţa părţilor a realizării sau nerealizării
evenimentului:
a) condiţie cauzală este acea condiţie a cărei realizare depinde de hazard,
de întâmplare, fiind independentă de voinţa părţilor (art. 1005 C.civ.);
b) condiţie mixtă este condiţia a cărei realizare depinde de voinţa uneia
din părţi şi de voinţa unei alte persoane, determinată (art. 1007 C.civ.);
c) condiţie potestativă este condiţia a cărei realizare depinde de voinţa
uneia dintre părţi (art. 1006 C.civ.).
Condiţia potestativă poate fi pură sau simplă. Condiţia pur potestativă
este acea condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa unei părţi. Condiţia
potestativă simplă este acea condiţie a cărei realizare depinde de voinţa unei părţi
şi de un fapt exterior sau de voinţa unei persoane nedeterminate.
Deosebiri: - obligaţia asumată sub condiţie suspensivă pur potestativă din
partea celui care se obligă este nulă (art. 1010 C.civ.), deoarece o asemenea
condiţie echivalează practic cu lipsa intenţiei debitorului de a se obliga;
- obligaţia asumată sub condiţie (suspensivă sau rezolutorie)
pur potestativă din partea creditorului este valabilă;
- obligaţia asumată sub condiţie potestativă simplă este valabilă
atât în privinţa debitorului, cât şi a creditorului (excepţie: donaţia; “este nulă
orice donaţiune făcută cu condiţii a căror îndeplinire atârnă numai de voinţa
donatorului”).
- după modul ei de formulare:
a) condiţie pozitivă, atunci când raportul juridic obligaţional este afectat
de un eveniment care urmează să se îndeplinească;
b) condiţie negativă, atunci când raportul juridic obligaţional este afectat
de un eveniment care urmează să nu se îndeplinească.
- alte clasificări: condiţie posibilă şi condiţie imposibilă; condiţie licită şi morală
şi condiţie ilicită şi imorală.
Condiţia imposibilă (constă într-un eveniment care nu se poate realiza, fie
sub aspect material, fie sub aspect juridic) sau ilicită (care contravine legii sau
prin care se urmăreşte obţinerea unui rezultat contar legii) ori imorală (care constă
într-un fapt potrivnic regulilor de convieţuirea socială) este lovită de nulitate. O
asemenea condiţie desfiinţează obligaţia, numai atunci când este vorba de o
81
condiţie suspensivă; în schimb dacă este o condiţie rezolutorie, ea nu desfiinţează
obligaţia, ci urmează a fi socotită pură şi simplă.
Efecte. Condiţia îşi produce, în principiu, efectele retroactiv (ex tunc).
Trebuie să distingem între:
Efectele condiţiei suspensive
Pedente conditionae: se presupune că obligaţia încă nu există. În
consecinţă:
- creditorul nu poate cere executarea obligaţiei (plata);
- debitorul nu datorează nimic, iar dacă totuşi plăteşte, el poate cere
restituirea plăţii ca nedatorată;
- obligaţia nu se poate stinge prin compensaţie, deoarece nu se stinge nici
prin plată;
- prescripţia extinctivă nu începe să curgă (dreptul la acţiune).
Drepturile creditorului:
- riscul pieirii fortuite a bunului individual determinat, care face obiectul
obligaţiei de a da, va fi suportat de debitorul acestei obligaţii;
- creditorul poate totuşi să facă acte de conservare, cum ar fi: întreruperea
unei prescripţii, dobânditorul sub condiţie suspensivă al unui drept real imobiliar
îl poate înscrie în CF;
- creditorul poate să solicite şi să obţină garanţie pentru creanţa sa (gaj,
garanţie reală mobiliară, ipotecă, fidejusiune);
- creditorul poate să cedeze, prin acte inter vivos sau prin acte mortis
causa dreptul său condiţional (excepţie: “orice dispoziţie testamentară, făcută sub
condiţie suspensivă, cade când eredele sau legatarul a murit înaintea împlinirii
condiţiei – art. 925 C.civ.);
- debitorul este ţinut să respecte dreptul creditorului.
Eveniente condionae:
1) dacă condiţia s-a realizat, obligaţia fiind considerată că-şi produce
efectele ex tunc. În consecinţă:
- plata efectuată pedente conditionae, deşi era nedatorată şi se putea cere
restituirea ei, este validată prin îndeplinirea condiţiei şi nu mai poate fi restituită;
- transmisiunile de drepturi consimţite pedente conditionae de către
titularul dreptului condiţional sunt consolidate;
Excepţii: - prescripţia extinctivă începe să curgă numai de la data
împlinirii condiţiei;
- fructele culese de înstrăinător rămân ale sale;
- actele de administrare făcute de cel care a înstrăinat înainte de
împlinirea condiţiei rămân valabile, deşi, ca efect al împlinirii condiţiei
suspensive, se consideră că el nu a mai fost proprietarul bunului din momentul
încheierii raportului juridic obligaţional;
- riscurile produse pedente conditionae sunt în sarcina celui care a
înstrăinat.
82
 2) dacă nu s-a îndeplinit condiţia suspensivă, atunci părţile se găsesc în
situaţia în care ar fi fost dacă nu ar fi încheiat raportul juridic obligaţional. Prin
urmare:
- toate prestaţiile efectuate trebuiesc restituite;
- garanţiile constituite de desfiinţează;
- toate drepturile constituite de către debitor se consolidează.
Efectele condiţiei rezolutorii
Pedente conditionae: condiţia rezolutorie nu îşi produce efectele, raportul
juridic obligaţional comportându-se ca pur şi simplu. În consecinţă:
- debitorul trebuie să îşi execute obligaţia asumată, iar creditorul poate să
solicite executarea acesteia;
- dobânditorul sub condiţie rezolutorie al unui bun individual determinat
suportă riscul pieirii fortuite, în calitate de proprietar;
- dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie poate fi transmis prin acte inter
vivos sau prin acte mortis causa şi va fi dobândit tot sub condiţie rezolutorie.
Eveniente condionae:
1) dacă condiţie s-a realizat, raportul juridicobligaţional se desfiinţează cu
efect retroactiv. Prin urmare:
- părţile trebuie să-şi restituie prestaţiile efectuate;
- dacă pedente conditionae dobânditorul a constituit anumite drepturi cu
privire la bun, acesta se desfiinţează retroactiv;
Excepţii:
- riscurile produse pedente conditionae sunt suportate de dobânditorul
proprietar sub condiţie rezolutorie, aşa încât el va fi ţinut să plătească preţul
bunului, deşi, în momentul împlinirii condiţiei, dreptul său dispare cu efect
retroactiv;
- actele de administrare făcute de dobânditorul sub condiţie rezolutorie
rămân valabile;
- fructele culese de dobânditorul sub condiţie rezolutorie rămân în
proprietatea sa.
Dacă condiţia rezolutorie nu s-a realizat, raportul juridic obligaţional se
consolidează, fiind socotit încă de la naşterea sa ca pur şi simplu.
c) Sarcina. Definiţie. Sarcina este obligaţia de a da, a face sau a nu face,
impusă gratificatului de către dispunător în contractele cu titlu gratuit.
Efecte:
- sarcina nu afectează valabilitatea raportului juridic obligaţional în caz de
neexecutare a ei, ci numai eficacitatea acestuia;
- neexecutarea sarcinii atrage ca sancţiune, în principiu, revocarea
(rezoluţiunea) contractului cu titlu gratuit prin care a fost instituită;
- datorită caracterului pro parte în contractul sinalagmatic, conferit de
sarcină, neexecutarea sarcinii dă dreptul dispunătorului de a opta între a cere

83
rezoluţiunea (revocarea) contractului sau a pretinde obligarea la executarea în
natură a sarcinii, iar dacă aceasta nu mai este posibilă, despăgubiri.
În timp ce condiţia operează de drept (în caz de litigiu instanţa numai
constată efectele produse de realizarea sau nerealizarea condiţiei), revocarea
(rezoluţiunea) pentru neexecutarea sarcinii trebuie cerută instanţei judecătoreşti.

2. Obligaţiile plurale: a) Obligaţiile cu pluralitate de obiecte pot fi

alternative şi facultative.
Obligaţia alternativă este acea obligaţie al cărei obiect constă în două
sau mai multe prestaţii, dintre care, la alegerea uneia din părţi, executarea unei
singure prestaţii duce la stingerea obligaţiei.
Efecte. În principiu, alegerea prestaţiei aparţine debitorului. Ea aparţine
creditorului numai dacă există stipulaţie expresă în acest sens (art. 1027 Cod
civil).
Când alegerea este făcută de debitor se produc următoarele efecte:
- dacă la scadenţă debitorul nu optează, creditorul poate cere executarea
silită numai a unei prestaţii;
- dacă obligaţia are două obiecte, din care unul este ilicit, imoral sau
imposibil, obligaţia urmează a fi considerată pură şi simplă;
- dacă unul din obiecte piere sau nu mai poate fi predat din orice altă
cauză, chiar imputabilă debitorului, obligaţia devine simplă.
Când alegerea este făcută de către creditor se produc următoarele efecte:
- dacă unul din obiecte piere fără culpa debitorului, creditorul primeşte
obiectul rămas;
- dacă unul din obiecte piere din culpa debitorului, creditorul poate alege
dintre bunul rămas şi preţul bunului pierit;
- dacă pier amândouă obiectele din culpa debitorului, creditorul poate cere
preţul oricăreia dintre ele;
- dacă numai unul piere din culpa debitorului, creditorul poate cere numai
preţul acestuia.
Obligaţia facultativă este acea obligaţie în care debitorul se obligă la o
singură prestaţie, cu facultatea pentru el de a se libera, executând o altă prestaţie
determinată.
Efecte. Creditorul nu poate cere decât executarea prestaţiei care singură
constituie obiectul obligaţiei, iar pieirea acestuia în mod fortuit duce la liberarea
debitorului.
b) obligaţiile cu pluralitate de subiecte pot fi conjuncte, solidare şi
indivizibile.
Obligaţia conjunctă sau divizibilă este acea obligaţie cu pluralitate de
subiecte – mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori – între care creanţa sau
datoria se divide de plin drept. Această obligaţie apare de cele mai multe ori în
cazul transmisiunii succesorale.
84
 Efecte: - dacă sunt mai mulţi debitori, fiecare este obligat să plătească
numai partea sa de datorie şi nu poate fi urmărit decât pentru acea parte;
- dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare poate urmări pe debitor numai
pentru partea sa din creanţă;
- dacă unul dintre debitori devine insolvabil, consecinţele insolvabilităţii
acestuia vor fi suportate de creditor, deoarece el nu poate urmări pe ceilalţi
debitori pentru partea debitorului insolvabil;
- fiecare creditor, în cadrul obligaţiei conjuncte, acţionează pentru a-şi
apăra propriile sale interese.
Obligaţia solidară (solidaritatea) este acea obligaţie cu subiecte multiple
în cadrul căreia fiecare creditor solidar poate cere debitorului întreaga datorie
sau fiecare dintre debitorii solidari poate fi obligat la executarea integrală a
prestaţiei datorate de toţi creditorului.
Obligaţia solidară poate fi: convenţională şi legală.
După cum împiedică diviziunea creanţei între creditori sau între debitori,
solidaritatea poate fi: activă şi pasivă.
Solidaritatea activă poate să-şi aibă izvorul numai în convenţia părţilor
sau în testament. În Codul nostru civil nu există solidaritate activă legală.
Efectele solidarităţii active.
I. Raporturile dintre creditorii solidari şi debitorul lor comun se produc
următoarele efecte:
- fiecare creditor poate pretinde şi să primească plata integrală;
- debitorul poate plăti întreaga datorie oricărui creditor în mod valabil,
dacă nu a fost chemat în judecată.
II. Raporturile dintre creditorii solidari, potrivit art. 1083 Cod civil, se
reprezintă unii pe alţii în actele care pot avea ca efect conservarea obligaţiei, cu
următoarele consecinţe:
A). în cazul în care fiecare a primit împuternicirea de a conserva creanţa:
- fiecare dintre creditor poate să încaseze întreaga creanţă;
- dacă un creditor pune în întârziere pe un debitor, efectele punerii în
întârziere profită şi celorlalţi creditori;
- daunele moratorii ceruute de un creditor profită şi celorlalţi creditori;
- întreruperea prescripţiei făcută de către unul dintre creditor profită
tuturor creditorilor.
B). în cazul în care numai un creditor nu poate face nimic de natură să
înrăutăţească situaţia celorlalţi:
- numai unul dintre creditori nu poate face acte de dispoziţie cu privite la
întreaga creanţă, fără consimţământul celorlalţi creditori solidari;
- efectele unei hotărâri judecătoreşti obţinute de unul dintre creditori
profită celorlalţi numai dacă sunt favorabile creditorului urmăritor.
Creditorul solidar care a încasat întreaga creanţă trebuie să o împartă,
dacă nu probează a fost contractată în interesul său (art. 1037 Cod civil).
85
 Solidaritatea pasivă. Potrivit art. 1039 Cod civil solidaritatea pasivă nu se
prezumă.
Trăsăturile juridice ale obligaţiei solidare pasive:
- toţi codebitorii se obligă la acelaşi obiect;
- existenţa unei pluralităţi de legături obligaţionale distincte, unind pe
fiecare dinte codebitori cu creditorul său;
- obligaţia solidară este divizibilă prin transmiterea ei pe cale de
succesiune.
Efectele solidarităţii pasive. Solidaritatea pasivă produce două feluri de
efecte: unele care se produc între codebitorii solidari şi creditorul lor comun, şi
altele care se produc numai între codebitorii solidari.
I. Raporturile dintre codebitor cu creditorul. Efectul principal este
obligaţia fiecărui codebitor de a plăti datoria în întregime. Creditorul are dreptul
de a urmări oricare dintre debitori pentru întreg (art. 1042 Cod civil), dar poate să
urmărească concomitent pe mai mulţi debitori (art. 1043 Cod civil).
Insolvabilitatea unui codebitor este suportată de ceilalţi codebitori. Plata făcută de
un singur codebitor, liberează pe toţi codebitorii.
Efectele secundare derivă din principiul înscris în art. 1056 Cod civil,
potrivit căruia un codebitor solidar reprezintă pe ceilalţi codebitori în toate actele
care au drept să stingă sau să micşoreze obligaţia, precum şi în cele ce tind la
păstrarea obligaţiei solidare. Efectele secundare se produc cu privire la
următoarele acte:
- Acţiunea intentată împotriva unuia dintre codebitori solidari face să se
întrerupă prescripţia împotriva tuturor (art. 1045 Cod civil);
- cererea de dobânzi făcută de un creditor împotriva unuia dintre
codebitorii solidari face să curgă dobânzile faţă de toţi coidebitorii (art. 1046 Cod
civil);
- punerea în întârziere a unui codebitor produce efecte faţă de toţi ceilalţi
codebitori solidari (art. 1044 alin. 1 Cod civil);
- dacă unul dintre codebitorii solidari tranzacţionează cu creditorul,
tranzacţia favorabilă poate fi opusă celorlalţi codebitori solidari (art. 1056 Cod
civil).
Excepţiile care pot fi opuse de debitor pot fi comune şi personale.
A. Excepţii comune: - cauzele de nulitate care afectează acordul de voinţă
al tuturor;
- modalităţile comune tuturor acordurilor de voinţă;
- cauzele de stingere a obligaţiei care a determinat
stingerea datoriei faţă de toţi codebitorii solidari.
B. Excepţii personale pot fi excepţii personale ce folosesc indirect şi
celorlalţi codebitori şi excepţii pur personale.
1) Excepţii personale ce folosesc indirect şi celorlalţi codebitori sunt:
- remiterea de datorie consimţită de unuia dintre codebitorii solidari;
86
 - confuziunea;
- compensaţia părţii unui codebitor;
- renunţarea la solidaritate făcută pentru unul dintre codebitorii solidari.
2) Excepţii pur personale sunt:
- cauza de nulitate relativă care operează numai în privinţa unuia dintre
codebitori;
- modalităţi consimţite numai unui codebitor.
II. Raporturile dintre codebitori. Efectul principal al solidarităţii pasive cu
privire la raporturile dintre codebitori solidari este acela că ori de câte ori numai
unul dintre codebitori plăteşte întreaga datorie, prestaţia executată se împarte pe
deplin drept între codebitori şi trebuie suportată de toţi. După efectuarea plăţii,
între codebitorii solidari datoria este conjunctă.
În cazul insolvabilităţii unui debitor, riscul va fi suportat de către toţi
ceilalţi, proporţional cu cotele lor contributive din datorie.
Încetarea solidarităţii pasive. Aceasta poate înceta prin:
- moartea unuia dintre codebitorii solidari;
- renunţarea la solidaritate. Aceasta poate fi: totală (absolută) îşi va
produce efectele faţă de toţi codebitorii, astfel că datoria va deveni conjunctă;
parţială (relativă) îşi produce efecte numai faţă de codebitorul beneficiar.
Renunţarea la solidaritate poate să fie expresă, când este stipulată ca atare
de părţi şi tacită, când rezultă din anumite situaţii, prin interpretarea voinţei
creditorului. Asemenea situaţii pot fi: primirea de către creditor a părţii unuia din
codebitorii solidari cu specificarea în chitanţa liberatorie că plata este primită
pentru partea lui; chemarea în judecată numai a unuia dintre codebitori pentru
partea lui şi obţinerea unei hotărâri judecătoreşti de obligarea a acestuia la plată
sau achiesarea din partea codebitorului solidar.
Obligaţia indivizibilă este acea obligaţie care, datorită obiectului ei sau
convenţiei părţilor, nu poate fi împărţită între subiectele ei active sau pasive.
În cazul obligaţiei de a da, adică de a constitui sau transfera un drept real,
nu este indivizibilă. Indivizibilitatea naturală se întâlneşte când este vorba despre
obligaţia de a face (inclusiv obligaţia de predare a lucrului) sau de a nu face.
Manifestarea de voinţă prin care se creează indivizibilitatea poate fi
expresă sau tacită, când rezultă în mod cert din împrejurări.
Stipularea indivizibilităţii poate prezenta avantaje pentru creditor.
Indivizibilitatea oferă un avantaj în plus faţă de solidaritate, anume că împiedică
divizarea datoriei între comoştenitorii debitorilor obligaţi indivizibili.
Efectele obligaţiilor indivizibile. Trebuie să distingem după cum este
vorba despre indivizibilitate între creditori (activă) sau între debitori (pasivă).
A. Indivizibilitatea activă este de regulă, naturală. Efecte:
- oricare creditor poate cere executarea întregii creanţe:
- plata făcută oricărui creditor, liberează pe debitor.
B. Indivizibilitatea pasivă :
87
 - fiecare codebitor poate fi obligat să execute în întregime prestaţia
datorată;
- debitorul poate introduce în proces pe ceilalţi codebitori pentru a fi
obligaţi la executarea obligaţiei indivizibile prin aceeaşi hotărâre.

TEMA A VII-A - GARANTAREA OBLIGAŢIILOR

1. Garanţiile personale. Fidejusiunea (cauţiunea).

2. Garanţiile reale: a) dreptul de retenţie; b) gajul; c) ipoteca;
d) privilegiile.

Garantarea obligaţiilor. Noţiune. Existenţa oricărei obligaţii este

executarea ei. Garantarea obligaţiei constituie o măsură de asigurare a acestei
executări, în plus conferă creditorului garant anumite prerogative suplimentare,
constând, de regulă, fie într-o prioritate faţă de ceilalţi creditori, fie în posibilitatea
ca, în caz de neexecutare din partea debitorului, să urmărească pe o altă personă,
care s-a angajat să execute ea obligaţia ce revenea debitorului.
Clasificarea garanţiilor. Garanţiile se clasifică în: personale şi reale.
Garanţiile personale constau în angajamentul pe care o altă
persoană decât debitorul principal şi-l asumă faţă de creditor, de a executa
obligaţia. Este cazul fidejusiunii.
Garanţiile reale constau în afectarea specială a unui bun pentru
garantarea obligaţiei în instituirea unui drept accesoriu. Este cazul gajului, ipotecii
şi a privilegiilor reale.
O formă de garanţie reală imperfectă este aşa-numitul drept de retenţie.

1. Garanţiile personale. Fidejusiunea (cauţiunea). Definiţie.

Fidejusiunea sau caţiunea este contractul prin care o persoană – fidejusor – se
obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia celui pentru care
garantează, dacă acesta nu o va executa.
Fidejusiunea este de trei feluri: convenţională – când debitorul şi
creditorul cad de acord pentru aducerea unui garant; legală – când printr-o
dispoziţie a legii, debitorul este obligat să aducă pentru garantarea obligaţiilor ce-i
revin; judecătorească – când într-o cauză litigioasă, instanţa poate dispune
aducerea unui fidejusor, care să garanteze executarea obligaţiei unei persoane.
Caractere juridice. Fidejusiunea este un contract accesoriu. Astfel,
fidejusiunea urmează soarta obligaţiei principale, cât priveşte cauzele de validitate
şi de stingere. Excepţie în cazul minorităţii debitorului. De asemenea, fidejusiunea
nu poate întrece ca întindere datoria debitorului şi nici nu poate fi făcută în
condiţii mai oneroase. Fidejusiunea nedeterminată a unei obligaţii principale se

88
întinde şi la toate accesoriile acelei obligaţii, precum şi la cheltuielile necesitate de
urmărirea silită.
Fidejusiunea este un contract consensual, în sensul că simplul acord de
voinţă al părţilor este suficient pentru încheierea lui valabilă. Încheierea lui în
formă scrisă este necesară pentru proba contractului.
Fidejusiunea este un contract unilateral, întrucât dă naştere la o singură
obligaţie.
Fidejusiunea este un contract cu titlu gratuit, fidejusorul neurmărind să
obţină o compensaţie.
Condiţii cerute în persoana fidejusorului. Fidejusorul trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii: să fie capabil de a contracta; să fie solvabil –
dacă devine insolvabil trebuie adus un alt fidejusor, cu excepţia cazului în care
fidejusorul devenit insolvabil fusese stabilit de către creditor; să aibă domiciliul în
raza teritorială a curţii de apel în care trebuie să execute obligaţia.
Obligaţiile care pot fi garantate. Pot fi garantate orice obligaţii, chiar şi
acele intuitu personae. De asemenea, pot fi garantate obligaţiile existente şi
viitoare, chiar eventuale.
Efectele fidejusiunii. Fidejusiunea produce efecte privite din mai multe
puncte de vedere:
1) al raporturilor dintre creditor şi fidejusor. În principiu, creditorul poate
urmări direct pe fidejusor.
Fidejusorul poate invoca unele excepţii şi anume:
a) beneficiul de discuţiune. Invocarea beneficiului de discuţiune la cele
dintâi lucrări întreptate contra sa (sechestru, proces-verbal de situaţie). Fidejusorul
trebuie să indice creditorului bunurile debitorului principal care pot fi urmărite şi
să avanseze cheltuieli necesare urmăririi acestor bunuri. Bunurile indicate de
fidejusor să se afle pe raza teritorială a curţii de apel în care trebuie să se facă
plata.
Nu se poate invoca beneficiul de discuţiune în cazul în care fidejusorul a
renunţat la el ori dacă s-a obligat în solidar, cât şi în cazul fidejusiunii
judecătoreşti.
b) beneficul de diviziune. Este ipoteza în care există mai mulţi fidejusori
pentru una şi aceeaşi datorie.
În principiu, fiecare răspunde pentru datoria întreagă, însă poate fi
înlăturat prin invocarea beneficiului de diviziune.
Nu poate fi invocat beneficiul de diviziune atunci când s-a renunţat la el şi
în caz de solidaritate.
c) excepţii de ordin general. Fidejusorul poate invoca excepţii personale
ce decurg din însuşi contractul de fidejusiune. De asemenea, fidejusorul poate
invoca excepţii inerente obligaţiei debitorului principal.
2) al raporturilor dintre fidejusor şi debitorul principal. Dacă fidejusorul a
plătit, el se poate întoarce împotriva debitorului reclamând: suma plătită; dobânda
89
la suma plătită din ziua când i-a notificat debitorului că a făcut plata; daune-
interese.
Temeiul regresului îl constituie subrogaţia legală, mandatul ori gestiunea
de afaceri.
Fidejusorul beneficiază de solidaritate în cazul codebitorilor solidari.
Fidejusorul poate pierde dreptul de regres împotriva debitorului, dacă:
- nu a înştiinţat pe debitor despre efectuarea plăţii, astfel că acesta a plătit
a doua oară;
- a plătit datoria fără să fi fost urmărit şi fără să fi înştiinţat pe debitor, iar
acesta face dovada că ar fi avut mijloace de stingere a datoriei.
3) al raporturilor dintre fidejusori. Fidejusorul care a plătit datoria se
poate întoarce, printr-o acţiune de regres divizibilă împotriva celorlalţi fidejusori,
în cazurile prevăzute la art. 1673 Cod civil.
Stingerea fidejusiunii. Fidejusiunea se poate stinge în mod indirect, ca
urmare a stingerii obligaţiei principale (art. 1681 Cod civil), cu excepţia
subrogării unui terţ, prin plată, în drepturile creditorului.
Fidejusiunea se poate stinge pe cale directă, independent de soarta
obligaţiei principale. Moduri generale de stingere: remiterea de fidejusiune;
confuziunea din creditor şi fidejusor; compensaţia opusă de fidejusor.
Modul specific de stingere al fidejusiunii este în ipoteza în care din culpa
creditorului, fidejusorul nu ar mai avea posibilitatea să dobândească privilegiile şi
ipotecile de care beneficia creditorul.
2. Garanţiile reale: a) Dreptul de retenţie. Definiţie. Dreptul de retenţie
este acel drept de garanţie imperfect în virtutea căruia cel ce deţine un bun mobil
sau imobil al alcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să reţină lucrul
respectiv, să refuze deci restituirea, până ce creditorul titular al bunului îi va
plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea
acelui bun.
Condiţia debitum cum re iunctum, înseamnă că deţinerea lucrului şi
creanţa corelativă sunt prelejuite de acelaşi raport juridic.
Natura juridică. Efecte. Dreptul de retenţie este un drept real de garanţie
imperfect, fiind o garanţie pur pasivă, care nu dă drept la urmărire.
Dreptul de retenţie poate fi opus: creditorilor chirografari, celor
privilegiaţi şi ipotecari ai deţinătorului, dacă privilegiile şi ipotecile s-au născut
ulterior intrării lucrului în dentenţia retentorului. Poate fi opus şi
subdobânditorilor ulteriori ai lucrului.
Dreptul de retenţie este indivizibil.
Dreptul de retenţie conferă o simpă detenţie precară, deci nu o posesie.
Dreptul de retenţie poate fi invocat pe cale de excepţie în litigii privind
restituirea lucrului ori pe calea contestaţiei la executare, dacă dreptul de retenţie s-
a născut ulterior hotărârii de restituire sau dacă în procesul dintre părţi problema
restituirii ori a evacuării nu a fost în mod de sine-stătător discutată.
90
 b) Gajul. Definiţie. Potrivit Codului civil, gajul sau amanetul este un
contract accesoriu, prin care debitorul remite creditorului său un lucru mobil
pentru garantarea datoriei (art. 1685 Cod civil).
Gajul prezintă două forme, şi-anume: gajul cu deposedare şi fără
deposidare. După modul în care se stabileşte obligaţia de a constitui gajul:
convenţional, legal şi judecătoresc.
Caracterele juridice. Gajul este un contract accesoriu faţă de raportul
principal de obligaţie pe care-l garantează, este un contract real, deoarece
contractul nu ia naştere decât prin remiterea efectivă a bunului gajat şi este un
contract unilateral, deoarece dă naştere unei singure obligaţii.
Constituirea gajului. Anumite condiţii se cer întrunite pentru constituirea
gajului, dintre care unele se referă la persoana debitorului, altele la obiectul gajat,
iar altele la fomalităţile necesare constituirii.
Astfel, persoana constituitorului trebuie să fie proprietarul bunurilor
gajate şi să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Bunurile care urmează a fi gajate
trebuie să se afle în circuitul civil.
Cu privire la formalităţile necesare constituirii trebuie făcute unele
precizări, şi-anume:
- gajul se constată printr-un înscris înregistrat conţinând suma datorată,
felul şi natura lucrurilor gajate. Înregistrarea constă în păstrarea unui exemplar de
pe înscrisul constator al gajului de către operatorul de Arhivei Electronice de
Garanţii Reale Mobiliare şi luarea avizului de garanţie, potrivit Legii nr. 99/1999,
Titlul VI. Înscrisul şi înregistrarea nu constituie condiţii de validitate a gajului, ci
pentru asigurarea opozabilităţii faţă de terţi;
- dacă bunul gajat este un bun mobil incorporal (creanţă), pentru
opozabilitatea faţă de terţi, se cere întocmirea unui înscris întregistrat şi
notificarea debitorului creanţei garantate.
Efectele gajului. Creditorul are următoarele drepturi şi obligaţii:
- să reţină lucrul până la achitarea integrală a datoriei;
- dreptul de a revendica bunul, cu excepţia cazului arătat de art. 1909 Cod
civil;
- are calitatea de detentor precar;
- răspunde de pierderea ori deteriorarea bunului din culpa sa;
- nu are dreptul de a se folosi de lucru, în caz contrarm poate fi pus sub
sechestru;
- să restituie bunul dacă datoria a fost achitată. Creditorul are un drept de
retenţie pentru cheltuielile necesare şi utile.
În caz de neachitare a obligaţiei de către debitor duce la reţinerea lucrului
în contul creanţei, pe baza unei expertize judiciare sau la vânzarea la licitaţie
având un drept de preferinţă la distrubuirea preţului obţinut în urma vânzării
bunului.

91
 Stingerea gajului. Gajul se stinge ca o consecinţă a stingerii ori
desfiinţării obligaţiei principale.
Supravieţuirea gajului faţă de obligaţia principală este în cazul
contractarii unei altei datorii care a devenit exigibilă înaintea obligaţiei garantate
prin gaj.
Stingerea independent de obligaţia principală; la rândul său, gajul se poate
stinge prin moduri generale de stingere a obligaţiilor.
În cazul stingerii ca efect al pieirii bunului ce formează obiectul gajului,
în temeiul dispoziţiilor art. 1721 Cod civil, prin subrogaţie reală cu titlu particular,
dreptului creditorului gajist se strămută asupra indemnizaţiei de asigurare sau
asupra despăgubirii.
c) Ipoteca. Definiţie. Ipoteca este o garanţie reală imobiliară afectată la
plata unei obligaţii.
Ipoteca este de două feluri: convenţioanală – atunci când ia naştere din
convenţia părţilor, cu formele prevăzute de lege (art. 1749 alin. 2 Cod civil);
legală – ia naştere în virtutea unei dispoziţii speciale a legii (art. 1749 alin.1 Cod
civil).
Caracterele generale a tuturor felurilor de ipotecă:
a) este un drept real accesoriu. Ipoteca acordă titularului său un drept de
urmărire a bunului şi un drept de preferinţă faţă de ceilalţi creditori;
b) este o garanţie imobiliară, întrucât priveşte numai bunurile imobile;
c) este supusă principiului specializării sub dublu aspect, sub sancţiunea
nulităţii, trebuie să fie determinată asuora imobilului afectat de garanţie şi trebuie
să fie indicată valoarea garantate.
d) ipoteca este indivizibilă, adică ea continuă să existe asupra întregului
imobil, chiar dacă a fost plătită o parte din datorie. În cazul unui partaj al unui
imobil ipotecat, copărtaşul căruia i-a fost atribuit va trebui să suporte întreaga
datorie, garanţia apărând ca fiind incorporată în imobil – res non persona habet.
Ipoteca convenţională.
1. Capacitatea cerută. Constituitorul trebuie să aibă calitatea de proprietar
actual al bunului. Bunurile viitoare ale debitorului nu pot forma obiectul unei
ipoteci. De asemenea, constituitorul trebui să aibă capacitatea deplină de
exerciţiu. Potrivit art. 129 din Codul familiei, ocrotitorul minorului nu poate
ipoteca imobilul acestuia.
2. Condiţii de formă. Ipoteca este un contract solemn, fiind necesară
încheierea lui în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Tot sub sancţiunea nulităţii, trebuie menţionat dublul aspect al
specializării, şi anume imobilul ipotecat şi suma garantată.
Ipoteca legală. Acest fel de ipotecă ia naştere în virtutea unei dispoziţii
legale, fără a fi nevoie de încheierea unei convenţii; sunt totuşi cazuri în care este
necesară o astfel de convenţie.
Exemple de ipoteci legale:
92
 - art. 1753 Cod civil – ipoteca statului, a comunelor şi a stabilimentelor
publice asupra mânuitorilor de bani publici – această ipotecă trebuie încadrată în
prevederile Legii nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, consituirea de
garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor, agenţilor economici,
autorităţi sau instituţii publice.
- ipoteca prevăzută de art. 166 alin. 2 Cod procedură penală – în privinţa
imobilelor sechestrate având caracter asigurator.
- ipoteca prevăzută de Codul fiscal.
- ipoteca prevăzută de Decretul-Lege nr. 61/1990 privind creditele
acordate de C.E.C. pentru cumpărarea de locuinţe vor fi garantate prin
constituirea unei ipoteci asupra locunţei dobândite.
Publicitatea ipotecii. Ipoteca este supusă publicităţii imobiliare în scopul
realizării opozabilităţii faţă de terţi. Terţii în această materie sunt creditorii
chirografari, ceilalţi creditori ipotecari şi dobânditorii ulteriori ai imobilului.
În conformitate cu prevederile art. 19 C. lit. a) din Legea nr. 7/1996,
republicată, ipoteca se înscrie în partea a III-a din cartea funciară a imobilului
asupra căruia se constituie.
Data cererii de înscriere în cartea funciară acordă şi rangul ipotecii.
Înscrierea ipotecii convenţionale conservă dreptul de ipotecă timp de 15
ani de la data cererii de înscriere în cartea funciară, după care se perimă. Pentru
conservarea efectelor înscrierii iniţiale, este necesar ca înainte de expirarea
termenului să se procedeze la reînnoirea înscrierii, cu indicarea numărului şi datei
primei cereri de înscriere. Ipoteca legală nu se perimă, oricât timp ar trece de la
data înscrierii ei. Dacă se pune problema unei reînnoiri a inscripţiei ipotecii
legale, legea cere ca aceasta să se facă în termen de cel mult un an de la data când
a încetat cauza care a determinat-o.
Dacă datoria este achitată în întregime, ipoteca rămâne fără obiect, iar
înscrierea ei trebuie să fie radiată. Dacă plata este numai parţială, inscripţia
urmează a fi restrânsă prin operaţiunea numită reducerea inscripţiei ipotecare.

Efectele ipotecii:
1. Debitorul păstrează detenţia imobilului pe care îl poate înstrăina grevat
de sarcină.
2. Creditorul are drept de urmărire şi de preferinţă.
3. Terţii dobânditori ai imobilului au la îndemână următoarele posibilităţi:
a) pot invoca excepţii, şi anume: nulitatea actului de ipotecă,
nulitatea inscripţiei ipotecare şi excepţia de garanţie contra evicţiunii, dacă
creditorul urmăritor este moştenitorul vânzătorului de la care terţul a cumpărat
imobilul; excepţie similară este a beneficiului de discuţiune dacă au rămas alte
imobile ipotecate, pentru aceeaşi datorie, în patrimoniul debitorului principal;
b) procedura purgei, constând într-o ofertă pe care dobânditorul o
face creditorului de a-i plăti datoriile şi sarcinile ipotecare;
93
 c) plata creditorului urmăritor – subrogare art. 1108 pct. 2 Cod
civil;
d) delăsarea imobilului în mâna creditorului dacă este capabil şi
nu este obligat personal în plata datoriei;
e) să permită derularea procedurii de executare silită.
Stingerea ipotecii:
- pe cale accesorie: – ca urmare a stingerii raportului de obligaţie;
- pe cale principală: - prin renunţare;
- purga obţinută de dobânditorul imobilului ipotecat;
- prescripţia achizitivă;
- anularea actului constitutiv al ipotecii;
- rezoluţiunea dreptului de proprietate al creditorului;
- pieirea imobilului, caz în care ipoteca se strămută
asupra indemnizaţiei de asigurare şi a despăgubirilor primite (art. 1721
Cod civil);
- exproprierea imobilului.

d) Privilegiiile. Definiţie. Privilegiul este dreptul recunoscut unui

creditor, care decurge de regulă din calitatea creanţei sale, de a fi preferat
celorlalţi creditori, chiar dacă aceştia sunt gajişti sau ipotecari (art. 1722 Cod
civil).
Clasificare. Privilegiile pot fi clasificate în trei categorii, în conformitate
cu prevederile Codului civil. Astfel:
1. Privilegii generale:
a) privilegii generale asupra tuturor bunurilor debitorului, mobile şi
imobile (art. 1721 Cod civil);
b) privilegii generale asupra tuturor bunurilor mobile (art. 1729 Cod
civil).
2. Privilegii speciale asupra anumitor bunuri mobile (art. 1730
Cod civil);
3. Privilegii speciale asupra anumitor bunuri imobile (art. 1737
Cod civil).
Natura juridică:
- unele sunt adevărate drepturi reale: toate privilegiile imobiliare speciale
şi unele privilegii mobiliare speciale (creditorul gajist şi locatorul);
- celelalte privilegii mobiliare speciale şi toate privilegiile generale
constituie simple cauze de preferinţă pe care legea le recunoaşte unor creditori
chirografari dată fiind natura creanţei.
1. Privilegiile generale. Sunt privilegii generale în Codul civil:
A. Privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile şi
imobile:
- privilegiul cheltuielilor de judecată;
94
 - privilegiul tezaurului public – este reglementat, în prezent, de Codul
de procedură fiscală.
B. Privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile;
extinderea asupra imobilelor după ce au fost îndestulaţi creditorii
cu privilegii imobiliare şi creditorii ipotecari:
- cheltuieli de judecată făcute în interesul comun al creditorilor;
- cheltuieli de înmormântare a debitorului;
- cheltuieli pentru îngrijirea medicală făcută în cazul ultimei boli în decurs
de un an înaintea decesului;
- creanţe din salarii;
- preţul obiectelor de subzistenţă date debitorului şi familiei sale în decurs
de şase luni.
Ordinea în care se acordă:
- cheltuielile de judecată şi executare trec înaintea tuturor creanţelor în
interesul cărora au fost făcute;
- privilegiul cheltuielilor de înmormântare trece înaintea tuturor celorlalte
privilegii;
- privilegiile speciale primează înaintea tuturor celorlalte privilegii
generale, altele decât cheltuielile de judecată şi de înmormântare.
Ordinea de preferinţă stabilită de dispoziţiile Codului de procedură
civilă. Potrivit prevederilor art. 563 din Codul de procedură civilă, „În cazul în
care executarea silită a fost pornită de mai mulţi creditori sau când, până la
eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executare, au depus şi alţi creditori
titlurile lor, executorul judecătoresc procedează la distribuirea sumei potrivit
următoarei ordini de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel:
a) creanţele reprezentând cheltuieli de judecată, pentru măsuri asigurătorii
sau de executare silită, pentru conservarea bunurilor al căror preţ se distribuie,
precum şi orice alte cheltuieli făcute în interesul comun al creditorilor;
b) creanţele reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensiile,
sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii, ajutoarele pentru întreţinerea şi îngrijirea
copiilor, pentru maternitate, pentru incapacitate temporară de muncă, prevenirea
îmbolnăvirilor, refacerea sau întărirea sănătăţii, ajutoarele de deces, acordate în
cadrul asigurărilor sociale, precum şi creanţele reprezentând obligaţia de reparare
a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii;
c) creanţele rezultând din obligaţia de întreţinere, alocaţii pentru copii sau
obligaţia de plată a altor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;
d) creanţele bugetare provenite din impozite, taxe, contribuţii şi din alte
sume stabilite potrivit legii, datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor
sociale de stat, bugetelor locale şi bugetelor fondurilor speciale;
e) creanţele rezultând din împrumuturi acordate de stat;
f) creanţele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor
pricinuite proprietăţii publice prin fapte ilicite;
95
 g) creanţele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse,
prestări de servicii sau executări de lucrări, precum şi din chirii sau arenzi;
h) creanţele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor
locale;
i) alte creanţe.
În cazul creanţelor care au aceeaşi ordine de preferinţă, dacă legea nu
prevede altfel, suma realizată se repartizează între creditori proporţional cu
creanţa fiecăruia.
În conformitate cu prevederile art. 564, dacă există creditori care, asupra
bunului vândut, au drepturi de gaj, ipotecă sau alte drepturi de preferinţă conservate,
în condiţiile prevăzute de lege, la distribuirea sumei rezultate din vânzarea bunului,
creanţele lor vor fi plătite înaintea creanţelor prevăzute la art. 563 alin. 1 lit. b).
Prevederile art. 565 arată că dobânzile şi penalităţile sau alte asemenea accesorii ale
creanţei principale vor urma ordinea de preferinţă a acestei creanţe.
2. Privilegiile speciale asupra anumitor bunuri mobile.
A. Privilegiile întemeiate pe ideea de gaj expres sau tacit:
- creditorul gajist;
- locatorului de imobile (15 zile de la mutarea mobilei);
- hotelierului;
- cărăuşului (24 de ore de la preluare).
B. Întemeiate pe ideea sporirii patrimonoului debitorului:
vânzătorul neplătit.
C. Întemeiate pe ideea conservării unor bunuri în patrimoniul
debitorului: cheltuieli pentru conservarea unui bun mobil.
D. Concursul între privilegiile speciale:
- cheltuieli pentru conservarea lucrului premerg celorlalte privilegii
speciale mobiliare;
- privilegiile creditorului gajist, hotelierului şi cărăuşului premerg celui al
vânzătorului neplătit al bunului mobil, afară de cazul în care ei au ştiut când au
primit lucrul, că preţul nu era încă plătit;
- privilegiul locatorului premerge privilegiului vânzătorului neplătit, afară
de cazul în care vânzătorul a făcut cunoscut locatorului la momentul aducerii
mobilierului, că preţul nu este încă plătit.
3. Privilegiile speciale asupra anumitor bunuri imobile.
- ipoteci privilegiate;
- decurg din ideea de îmbogăţire a patrimoniului debitorului cu
bunul asupra căruia se poartă privilegiul:
a) privilegiul vânzătorului unui imobil pentru preţul neîncasat al
imobilului;
b) privilegiul celui ce a împrumutat bani cumpărătorului pentru plata
imobilului către vânzător;

96
 c) privilegiul copărtaşului – pentru garanţia împărţelii şi a sumelor pe care
aceştia şi le datorează între ei (se conservă prin efectuarea inscripţiei în termen de
60 de zile de la actul de împărţeală sau de adjudecare);
d) privilegiul arhitectului, constructorului şi lucrătorului – înscrierea
procesului-verbal de expertiză pentru determinarea valorii creanţei;
e) privilegiul celui ce a împrumutat pe beneficiarul lucrării cu bani pentru
plata lucrătorilor, constructorilor;
f) privilegiul în caz de separaţii de patrimonii – trebuie conservat prin
efectuarea inscripţiei în 6 luni de la deschiderea succesiunii; nici o ipotecă ce este
înscrisă de către moştenitori în acest interval de timp, nu este opozabilă
creditorului privilegiat.

BIBLIOGRAFIE

1. Tudor R. Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1968;
2. R. Sanilevici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Universitatea
Al.I.Cuza Iaşi, 1980;
3. Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1981,
precum şi ediţiile revizuite şi adăugite apărute în Editura ALL, Bucureşti,
începând cu anul 1993;
4. Eugeniu Safta-Romano, Drept civil. Obligaţii. Curs teoretic şi practic,
Editura Neuron, Focşani, 1994;
5. Ion P. Filipescu, Dreptul civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura
Actami, Bucureşti, 1996;
6. Liviu Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
7. Maria Gaiţă, Obligaţii, Editura Institutul European, Iaşi, 1999.

97