Você está na página 1de 77

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

DREPT PENAL
PARTEA GENERALĂ I

Lect. univ. dr. MARIA IOANA MICHINICI

- SUPORT CURS -
Anul II
Semestrul I

2008

2
La elaborarea acestui suport de curs s-au avut în vedere:
− prevederile Codului penal al României adoptat prin Legea nr. 15 / 1968
(publicată în B. Of. nr. 79-bis din 21.06.1968), cu intrare în vigoare la data de 1
ianuarie 1969, ulterior republicat în B. Of. nr. 55-56 / 23.04.1973, republicat în
temeiul Legii nr. 140/1996 (în M. Of. nr. 65 / 16.04.1997), cu ultimele modificări
aduse prin Legea nr. 278 / 2006 pentru modificarea şi completarea Codului
penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi (publicată în M.Of.
nr. 601 / 12.07.2006).
− Codul penal actual va fi în vigoare până la data de 1 septembrie 2009, dată când
va intra în vigoare art. 512 din Legea nr. 301 / 2004 de adoptare a noului Cod
penal, publicată în M. Of. nr. 575 / 29 iunie 2004, rectificată în M. Of. nr. 303 /
12 aprilie 2005.

Unde am apreciat ca necesar am reprodus – şi comentat succint – principalele


modificări faţă de legea actuală, implicând schimbările majore de optică a
legiuitorului noului Cod penal.

3
CUPRINS

I. Noţiuni generale privind dreptul penal ........................................................ 3


1. Noţiunea dreptului penal ............................................................................... 3
2. Obiectul şi caracterele dreptului penal .......................................................... 3
3. Instituţii fundamentale ale dreptului penal .................................................... 4
4. Principiile fundamentale ale dreptului penal ................................................. 5
5. Perspective legislative. Concepţia legiuitorului noului Cod penal ............... 6
II. Legea penală şi limitele ei de aplicare ......................................................... 8
1. Izvoarele dreptului penal. Conceptul de lege penală .................................... 8
2. Aplicarea legii penale în timp. Principii ....................................................... 8
3. Aplicarea legii penale în spaţiu. Principii ..................................................... 11
4. Perspective legislative ................................................................................... 13
III. Teoria generală a infracţiunii ................................................................... 14
1. Aspecte generale privind infracţiunea ........................................................... 14
1.1. Definiţia şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii .................................... 14
1.2. Conţinutul infracţiunii .......................................................................... 17
1.3. Perspective legislative .......................................................................... 23
2. Formele infracţiunii după fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale .... 23
2.1. Infracţiunea consumată – forma tipică a infracţiunii ............................. 23
2.2. Formele atipice ale infracţiunii ............................................................. 24
2.2.1. Actele de pregătire ..................................................................... 24
2.2.2. Fazele tentativei .......................................................................... 25
2.3. Perspective legislative ........................................................................... 29
3. Unitatea de infracţiune ................................................................................... 30
3.1. Unitatea naturală de infracţiune ........................................................... 30
3.1.1. Infracţiunea simplă .................................................................... 31
3.1.2. Infracţiunea continuă ................................................................. 31
3.1.3. Infracţiunea deviată ................................................................... 32
3.2. Unitatea legală de infracţiune ............................................................... 33
3.2.1. Infracţiunea continuată ............................................................... 33
3.2.2. Infracţiunea complexă ................................................................ 35
3.2.3. Infracţiunea de obicei ................................................................. 37
3.2.4. Infracţiunea progresivă ............................................................... 38
3.3. Perspective legislative ........................................................................... 39
4. Participaţia penală .......................................................................................... 39
4.1. Definiţie şi condiţii de existenţă ............................................................ 39
4.2. Formele participaţiei penale .................................................................. 42
4.2.1. Autoratul şi coautoratul .............................................................. 42
4.2.2. Instigarea .................................................................................... 44
4.2.3. Complicitatea ............................................................................. 46
4.3. Sancţionarea participaţiei penale .......................................................... 47
4.4. Perspective legislative ........................................................................... 50
5. Pluralitatea de infracţiuni ............................................................................... 50
5.1. Concursul de infracţiuni ........................................................................ 51
5.1.1. Definiţie şi condiţii de existenţă ................................................. 51
5.1.2. Formele concursului de infracţiuni ............................................ 52
5.1.3. Sancţionarea concursului de infracţiuni ..................................... 53
5.1.3.1. Sancţionarea concursului de infracţiuni săvârşite de
persoana fizică .............................................................. 54
5.1.3.2. Sancţionarea concursului de infracţiuni săvârşite de
persoana juridică ........................................................... 56
5.1.4. Perspective legislative ............................................................... 57
5.2. Recidiva ................................................................................................. 57
5.2.1. Recidiva în cazul persoanei fizice .............................................. 57
5.2.1.1. Definiţie şi condiţii generale de existenţă .................... 57
5.2.1.2. Formele (modalităţile) recidivei în Codul penal român
în cazul persoanei fizice ............................................... 61
5.2.1.3. Tratamentul penal al recidivei în cazul persoanei
Fizice ............................................................................. 61
5.2.2. Recidiva în cazul persoanei juridice .......................................... 63
5.2.2.1. Definiţie şi condiţii generale de existenţă .................... 63
5.2.2.2. Formele (modalităţile) recidivei în Codul penal român 64
5.2.3. Perspective legislative ................................................................ 65
5.3. Pluralitatea intermediară de infracţiuni ................................................ 65
6. Cauze generale care exclud infracţiunea ....................................................... 67
6.1. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei ..................................... 67
6.2. Perspective legislative ........................................................................... 72
Bibliografie ....................................................................................................... 75

2
I. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL PENAL

1. Noţiunea dreptului penal


În sistemul dreptului pozitiv, dreptul penal – ramură a dreptului public –
reprezintă un ansamblu de norme care reglementează relaţiile sociale care iau naştere
în acţiunea de prevenire şi combatere a infracţionalităţii, norme care determină faptele
ce constituie infracţiuni, sancţiunile corespunzătoare lor, precum şi condiţiile de
aplicare şi executare a acestora.
Ca instrument principal al politicii penale, dreptul penal are ca scop apărarea
valorilor sociale esenţiale pentru existenta unei societăţi împotriva fenomenului
infracţional, ceea ce relevă necesitatea reglementării juridico-penale.
Potrivit art. 1 C.pen. – care înscrie expres scopul legii penale – se prevede că
legea penală apără împotriva infracţiunilor România, suveranitatea, independenţa,
unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia,
proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept.

2. Obiectul şi caracterele dreptului penal


Dreptul penal reprezintă o ramură autonomă de drept, având un obiect
propriu de reglementare şi consacrând un ansamblu de principii fundamentale ce
guvernează întreaga reglementare penală privitoare la instituţiile fundamentale –
infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal.
Obiectul dreptului penal – reprezentat de relaţiile de apărare socială, ca relaţii
de prevenire şi combatere a criminalităţii – are un caracter complex, relaţiile sociale
manifestându-se, pe de o parte, ca relaţii de conformare (cooperare) stabilite între stat
şi destinatarii normelor penale – ce se nasc de la data intrării în vigoare a legii penale
-, constând în dreptul statului de a pretinde o anumită conduită, prin abţinerea de la
săvârşirea faptelor incriminate şi în obligaţia ce revine destinatarilor legii penale de a
adopta conduita impusă; pe de altă parte, ca relaţii de conflict (represive) – ce se nasc
la data şi cu ocazia comiterii faptelor ce constituie infracţiuni -, constând în dreptul
statului de a trage la răspundere penală şi de a aplica sancţiuni şi, respectiv, obligaţia
persoanei vinovate de comiterea infracţiunii de a suporta consecinţele faptei sale.
Prin specificul reglementărilor sale, dreptul penal aparţine dreptului public,
instituind raporturi de putere în care partea dominantă este întotdeauna statul, atât în
relaţiile de conformare (prin elaborarea normelor penale ce impun o anumită
conduită), cât şi în cele de conflict (în procesul aplicării legii penale prin intermediul
organelor competente, în vederea tragerii la răspundere penală şi aplicării
sancţiunilor).
Ocupând un loc bine definit în sistemul de drept, dreptul penal – ramură de
sine-stătătoare cu un caracter autonom – interferează, având strânse legături cu alte
ramuri de drept public (dreptul constituţional, dreptul procesual penal, dreptul
3
execuţional penal, dreptul financiar ş.a.). Reţinem legătura îndeaproape realizată cu
dreptul procesual penal, legătură evidentă atâta timp cât, prin normele penale sunt
consacrate faptele ce constituie infracţiuni şi ansamblul sancţiunilor corespunzătoare,
iar prin normele procesual penale reglementându-se procedura de tragere la
răspundere penală a celor vinovaţi de comiterea infracţiunilor. Interdependenţa celor
două ramuri autonome de drept – drept penal material şi procesual – rezidă şi în
scopul comun urmărit. Consacrat în art. 1 C.pr.pen., scopul procesului penal priveşte
constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că
orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi
nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală (alin. 1). Procesul
penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a
drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea
cetăţenilor în sprijinul respectării legilor (alin. 2).
Dreptul penal prezintă legături şi cu ramuri de drept privat (dreptul civil,
dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii ş.a.) prin ocrotirea penală a
faptelor grave pentru relaţiile sociale ce formează obiectul de reglementare a acestor
ramuri de drept.
Dreptul penal are şi un caracter unitar, unitate care este pusă în evidenţă de
unitatea principiilor ce reglementează materia penală. Sub aspectul structurii sale,
dreptul penal – reprezentat printr-un ansamblu de norme juridico-penale – se divide în
drept penal – parte generală şi drept penal – parte specială, urmând de altfel şi
împărţirea Codului penal în două părţi – partea generală şi partea specială. Normele
penale generale îşi au sediul, de regulă, în partea generală a Codului penal,
reglementând instituţiile fundamentale – infracţiunea, răspunderea penală şi
sancţiunile de drept penal. Normele speciale - cu sediul în partea specială a Codului
penal sau în legi speciale – sunt norme de incriminare prin care se prevăd faptele ce
constituie infracţiuni şi pedepsele corespunzătoare acestora.
Unitatea dreptului penal nu este afectată de această diviziune, între cele două
categorii de norme penale – generale şi speciale – existând o interdependenţă,
normele generale aplicându-se numai prin intermediul normelor speciale, iar acestea
din urmă, la rândul lor, completându-se de către cele generale, numai dacă prin
dispoziţiile speciale nu se derogă de la cele generale.

3. Instituţiile fundamentale ale dreptului penal


Instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt reprezentate de infracţiune,
răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal, instituţia infracţiunii fiind, pe drept
cuvânt, apreciată în doctrină ca „piatra de temelie” a oricărui sistem de drept penal,
infracţiunea determinând răspunderea penală şi sancţiunea penală.
Instituţia infracţiunii este consacrată în Titlul II al părţii generale a Codului
penal, cadrul reglementărilor în materie incluzând dispoziţii generale privind
infracţiunea (art. 17-19¹), tentativa (art. 20-22), participaţia (art. 23-31), pluralitatea de
infracţiuni (art. 32-43) şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 44-51).
Legea penală cuprinde dispoziţii exprese privitoare la răspunderea penală în
art. 17 alin. 2 potrivit căruia infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale şi
4
corespunzător Titlului VII al părţii generale a Codului penal unde sunt reglementate
cauzele care înlătură răspunderea penală (conform art. 119 şi următoarele sunt
prevăzute amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa/retragerea plângerii prealabile
şi împăcarea părţilor).
Ansamblul sancţiunilor de drept penal este format din trei categorii de
sancţiuni: sancţiuni penale (pedepse), măsuri educative şi măsuri de siguranţă.
Codul penal actual a creat un cadru legal amplu în Titlul III al părţii generale
intitulat „Pedepsele” (art. 52-89), incluzând dispoziţii privitoare la categoriile si
limitele generale ale pedepselor (art. 53-53²), pedepsele principale aplicabile
persoanei fizice (art. 53³-63¹), pedepsele complementare şi pedepsele accesorii
aplicabile persoanei fizice (art. 64-67), pedepsele aplicabile persoanei juridice (71¹-
717), individualizarea pedepselor (art. 72-89).
Precizăm că prin Legea nr. 278 / 2006 se prevăd condiţiile răspunderii penale
a persoanei juridice (art. 19¹ C. pen.), ceea ce a condus şi la diferenţierea,
diversificarea pedepselor aplicabile persoanelor implicate în comiterea de infracţiuni.
După cum se prevede expres, răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude
răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit în orice mod la săvârşirea
aceleiaşi infracţiuni. Anterior legii menţionate se consacra exclusiv răspunderea
penală a persoanei fizice; drept urmare, cadrul general actual al pedepselor cuprinde
atât categoriile şi limitele generale ale pedepselor care se aplică persoanelor fizice cât
şi cele care se aplică persoanelor juridice.
Reglementări privitoare la pedeapsă sunt incluse şi în Titlul V, potrivit art.
109 şi următoarele, cu referire la pedepsele pentru infractorii minori şi în Titlul VII,
având aici în vedere cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei (graţierea
şi prescripţia executării pedepsei).
În cadrul Titlului V „Minoritatea” sunt prevăzute ca sancţiuni de drept penal
aplicabile infractorilor minori măsurile educative corespunzător art. 101-108 C.pen.
acestea fiind: mustrarea; libertatea supravegheată; internarea într-un centru de
reeducare; internarea într-un institut medical-educativ.
Măsurile de siguranţă sunt prevăzute în Titlul VI (art. 111-118¹) acestea
fiind: obligarea la tratament medical; internarea medicală; interzicerea de a ocupa o
funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie; interzicerea de a se
afla în anumite localităţi; expulzarea străinilor; confiscarea specială; interdicţia de a
reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată.
Cadrul legal al sancţiunilor operante în materie juridico-penală este completat
-în afara sancţiunilor specifice de drept penal- prin unele sancţiuni extrapenale. În
acest sens, Codul penal consacră sancţiuni cu caracter administrativ incidente, de lege
lata, în două situaţii distincte: pe de o parte, în cazul comiterii unei fapte care nu
prezintă pericolul social al unei infracţiuni (art. 18¹), şi în condiţiile înlocuirii
răspunderii penale (art. 90), prin săvârşirea unei infracţiuni cu un grad de pericol
social mai redus, pe de altă parte. (A se vedea, în acest sens, art. 91 C.pen.).

4. Principiile fundamentale ale dreptului penal

5
Principiile fundamentale ale dreptului penal stau la baza întregii reglementări
juridico-penale şi sunt legate de instituţiile fundamentale ale dreptului penal.
Legea formulează expres principiile legalităţii incriminării şi a sancţiunilor
de drept penal potrivit art. 2 C.pen. care dispune „legea prevede faptele care constituie
infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile care se pot lua în cazul
săvârşirii acestor fapte”.
Principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de drept penal reprezintă, în
aprecierea doctrinei, principala garanţie a securităţii juridice a cetăţeanului în faţa
dreptului penal, adresându-se atât legiuitorului cât şi instanţelor judecătoreşti cărora le
impune drepturi, obligaţii şi limite specifice. De reţinut că, i se impune legiuitorului
prevederea faptelor ce constituie infracţiuni şi a sancţiunilor corespunzătoare prin
elaborarea unor texte de lege clare, complete şi precise; în aplicarea legii penale,
instanţa trebuie să determine o încadrare juridică corectă a faptei comise care să
corespundă modelului legal şi să dispună, prin individualizare, sancţiunea
corespunzătoare.
Art. 17 alin.2 C.pen. înscrie principiul potrivit căruia infracţiunea este unicul
temei al răspunderii penale. Prin „săvârşirea unei infracţiuni” sau „comiterea unei
infracţiuni” se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte
ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora
ca autor, instigator sau complice. Personalitatea răspunderii penale implică angajarea
răspunderii de către persoana ce a comis infracţiunea, obligată a suporta consecinţele
directe şi indirecte ale faptei săvârşite, prin executarea sancţiunii aplicate. Prin
consacrarea răspunderii penale a persoanei juridice nu se contravine acestui principiu.
Un alt principiu fundamental este cel al individualizării sancţiunilor de drept
penal, principiu ce implică stabilirea şi aplicarea sancţiunii în funcţie de gravitatea
faptei, persoana ce a comis-o şi de condiţiile de săvârşire a infracţiunii.
Individualizarea cunoaşte trei forme în funcţie de organul ce o realizează.
Individualizarea legală este opera legiuitorului care determină ansamblul
sancţiunilor de drept penal, cadrul general al pedepselor (categoriile şi felurile de
pedepse), al măsurilor educative şi al măsurilor de siguranţă, prevede împrejurările de
agravare sau atenuare a răspunderii penale. Individualizarea judiciară o realizează
instanţa, care la stabilirea şi aplicarea pedepsei (conform art. 72) ţine seama de
criteriile generale de individualizare a pedepsei – dispoziţiile părţii generale a Codului
penal, limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al
faptei săvârşite, persoana infractorului (pentru persoana fizică) şi împrejurările care
atenuează sau agravează răspunderea penală. Individualizarea administrativă
(execuţională) are loc în faza executării sancţiunii ce a fost aplicată.
Se pot reţine şi alte principii, dintre care enumerăm: principiul egalităţii în faţa
legii penale, principiul umanismului dreptului penal – ca principii fundamentale (şi) în
dreptul penal, principii ce guvernează, de altfel, întregul sistem de drept românesc.

5. Perspective legislative. Concepţia legiuitorului noului Cod penal


 Ca element de noutate, noul Cod penal consacră concepţia bipartită în
materia
6
infracţiunilor, care se împart, după gravitatea lor, în crime şi delicte (art. 3).
Clasificarea bipartită a infracţiunilor atrage consecinţe pe planul pedepselor principale
aplicabile persoanei fizice, distingându-se între pedepse principale pentru crime
(detenţiunea pe viaţă, detenţiunea severă) şi pedepse principale pentru delicte
(închisoarea strictă, închisoarea, amenda sun forma zilelor amendă, munca în folosul
comunităţii).
 Principiul legalităţii este reformulat sub denumirea „principiul legalităţii
incriminării şi a sancţiunilor de drept penal” şi completat din punct de vedere al
conţinutului în următorul sens: „Nimeni nu poate fi sancţionat pentru o faptă care nu
era prevăzută de lege ca infracţiune la data săvârşirii ei. Nu se poate aplica o pedeapsă
sau nu se poate lua o măsură de siguranţă ori o măsură educativă neprevăzută de lege
la data comiterii faptei” (art. 2).

7
II. LEGEA PENALĂ ŞI LIMITELE EI DE APLICARE

1. Izvoarele dreptului penal. Conceptul de lege penală


Potrivit dispoziţiei constituţionale (art. 73, alin. 3, lit.h), prin lege organică se
reglementează infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, legalitatea
incriminării fiind consacrată, după cum s-a arătat, de art. 2 C.pen..
Principalul izvor de drept penal este Codul penal, ca lege organică, generală
şi cu durată nedeterminată în timp. Codul penal actual a intrat în vigoare la data de
1.01.1969, cunoscând numeroase modificări şi completări în timp, cu ultimele
modificări aduse prin Legea nr. 278 / 2006. Acest cod va fi în vigoare până la data de
1.09.2008, dată când va intra în vigoare noul Cod penal al României.
Codul penal este structurat pe două părţi; partea generală conţine norme
generale (grupate în opt titluri), instituind dispoziţii privitoare la legea penală şi
limitele ei de aplicare, reglementând instituţiile fundamentale ale dreptului penal şi
instituţiile privitoare la acestea. Partea specială cuprinde norme de incriminare,
materie sistematizată pe un număr de zece titluri, respectiv tot atâtea grupe de
infracţiuni (infracţiuni contra siguranţei statului, infracţiuni contra persoanei, contra
patrimoniului, contra înfăptuirii justiţiei ş.a.).
În afara Codului penal – cea mai importantă lege penală – există şi legi
speciale cu dispoziţii penale care reglementează un anumit domeniu de activitate,
cuprinzând şi norme penale prin care sunt incriminate unele fapte periculoase ce se
pot comite în domeniul respectiv.
Doctrina evidenţiază mai multe categorii de legi care cuprind dispoziţii
penale, în funcţie de anumite criterii de clasificare. Amintim clasificarea după durată,
în legi penale permanente şi temporare. Doctrina defineşte legea temporară ca fiind
legea penală care prevede data ieşirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată
prin natura situaţiei temporare care a impus-o, distincţie necesară deoarece legea
temporară se aplică şi după ieşirea ei din vigoare pentru infracţiunile comise sub
imperiul acesteia. [A se vedea, ultraactivitatea legii penale].

2. Aplicarea legii penale în timp. Principii


Cadrul legal al aplicării legii penale este configurat de art. 3-16 C.pen.,
interesând în această materie atât aplicarea legii penale în timp cât şi în spaţiu.
Aplicarea legii penale în timp este guvernată de următoarele principii:
activitatea legii penale, neretroactivitatea şi retroactivitatea legii penale,
ultraactivitatea legii penale temporare şi principiul aplicării legii penale mai
favorabile .
Principiul activităţii legii penale este consacrat expres în art. 10 C.pen.
potrivit căruia „legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află
în vigoare”.
Cu alte cuvinte, legea penală este incidentă în cazul infracţiunilor săvârşite pe
durata ei de aplicare, între momentul intrării în vigoare şi până la ieşirea din vigoare a
legii. De regulă, intrarea în vigoare a legii penale are loc la trei zile de la data
8
publicării în Monitorul Oficial al României sau la o dată ulterioară prevăzută în textul
ei. Ieşirea din vigoare a legii penale are loc prin diferite moduri – prin abrogare (totală
sau parţială; expresă sau tacită), prin modificare - modalitate la care se recurge
frecvent în etapa de tranziţie - ori prin ajungere la termen sau prin dispariţia
condiţiilor care au impus adoptarea legii (în cazul legii temporare).
După cum s-a arătat, deşi legea formulează expres principiul legalităţii
incriminării şi a sancţiunilor de drept penal, doctrina vine în completarea textului
legal (art. 2 C.pen.), subliniind anterioritatea legii în raport cu momentul săvârşirii
faptei incriminate şi cu sancţiunea aplicată, ceea ce înseamnă neretroactivitatea legii
penale. Astfel, legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite,
nu erau prevăzute ca infracţiuni (art. 11 C.pen.).
Din principiul activităţii decurge, de asemenea, consecinţa potrivit căreia
legea penală nu se aplică nici ulterior ieşirii ei din vigoare (non-ultraactivitatea).
Subliniem faptul că principiul activităţii legii penale nu are un caracter
absolut, fiind consacrate şi excepţii, cazuri de retroactivitate şi, respectiv, de
ultraactivitate a legii penale.
Retroactivitatea legii penale este prevăzută de art. 12 C.pen. în formularea
potrivit căreia „legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu
mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor de
siguranţă şi măsurilor educative pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate
consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează
prin intrarea în vigoare a legii noi” (alin. 1).
Textul legal consacră retroactivitatea legii penale de dezincriminare, în acest
caz legea nouă intervenind ulterior comiterii faptei care nu mai este prevăzută ca
infracţiune de legea penală. Potrivit doctrinei, caracterul retroactiv al legii de
dezincriminare se justifică prin aceea că nu se poate urmări şi judeca o faptă care, în
condiţiile de aplicare a legii penale noi, a pierdut caracterul infracţional, întrucât nu
mai există o bază legală pentru urmărirea şi judecarea acelei fapte, după cum nu se
poate continua executarea unei pedepse pronunţate pentru o infracţiune care, în legea
nouă, nu mai este incriminată.
Potrivit aceluiaşi art. 12, în alin. 2 se consacră şi retroactivitatea legii care
prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative şi care se aplică infracţiunilor care
nu au fost definitiv judecate până la data intrării în vigoare a legii noi. În doctrină s-a
exprimat punctul de vedere conform căruia prevederile din acest alineat nu au
legătură cu cele prevăzute în alin. 1 al art. 12 (care au în vedere dezincriminarea
faptei), considerându-se că ar trebui să-şi găsească locul în cadrul reglementărilor
privind aplicarea legii penale mai favorabile, desigur, ca o excepţie de la aceste
reglementări.
Doctrina penală reţine şi retroactivitatea legii penale interpretative, lege care,
fără a cuprinde noi incriminări, precizează voinţa legiuitorului exprimată în legea
incriminatoare intrată în vigoare anterior, făcând corp comun cu legea pe care o
interpretează şi astfel, aplicându-se de la data intrării în vigoare a acesteia din urmă.
Legea penală interpretativă intervine în situaţia unei practici judiciare neunitare, prin

9
lămurirea înţelesului legii ce a generat acest fenomen, în vederea uniformizării
soluţiilor dispuse în aplicarea legii.
Ca excepţie de la principiul activităţii legii penale, art. 16 C.pen. prevede şi
cazul aplicării ultraactive a legii temporare. Ultraactivitatea legii penale temporare nu
trebuie înţeleasă ca o ultraactivitate propriu-zisă, deoarece o lege penală care a ieşit
din vigoare nu poate produce efecte asupra unor infracţiuni comise după acest
moment. Legea penală temporară se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât era în
vigoare, producându-şi efectele şi după ieşirea din vigoare pentru faptele care, comise
sub imperiul ei, datorită duratei scurte de aplicare a legii, nu au fost urmărite sau
judecate cât legea era în vigoare. Prin aplicarea ultraactivă a legii penale temporare
sunt înlăturate orice posibilităţi de eludare a legii de către acei infractori care,
cunoscând caracterul ei temporar, ar putea săvârşi faptele incriminate spre sfârşitul
duratei de aplicare, existând posibilitatea de a nu putea fi sancţionaţi dacă legea n-ar
avea efect ultraactiv.
Extraactivitatea legii penale mai favorabile – problemă cunoscută în planul
tranziţiei legii penale – are în vedere două situaţii disciplinate prin dispoziţiile art. 13-
15 C.pen.. În această materie, distingem, pe de o parte, între aplicarea legii penale mai
favorabile în cazul pedepselor nedefinite (art.13) şi, pe de altă parte, aplicarea legii
penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive (art. 14, 15).
Potrivit primei situaţii, în cazul în care de la data săvârşirii infracţiunii şi
până la judecata definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se
aplică legea cea mai favorabilă (art. 13 alin.1 C.pen.).
Atunci când de la data comiterii infracţiunii şi până la judecata definitivă a
cauzei intervine o succesiune de legi penale, se ridică problema determinării legii
penale mai favorabile infractorului, ceea ce implică operaţiunea de comparare a
legilor succesive, în vederea identificării şi aplicării acelei legi, ca lege mai blândă în
situaţia concretă atrasă prin săvârşirea infracţiunii. Fapta comisă trebuie să constituie
infracţiune potrivit dispoziţiilor cuprinse în toate aceste legi, care cuprind însă
reglementări distincte, fie la nivelul incriminării faptei, fie sub aspectul condiţiilor de
tragere la răspundere penală sau al pedepsei. Rezultă de aici faptul că, legile urmează
să fie comparate per ansamblul reglementărilor pe care le cuprind, deci, din punctul
de vedere atât al condiţiilor de incriminare, al celor de tragere la răspundere penală,
cât şi în ceea ce priveşte pedeapsa şi instituţiile privitoare la aceasta.
Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor nedefinitive va
conduce, după caz, fie la retroactivitatea legii penale noi, fie la ultraactivitatea legii
penale vechi, în funcţie de legea apreciată în concret de instanţă ca fiind legea penală
mai favorabilă.
Potrivit aceluiaşi art. 13 alin.2 se prevede: „când legea anterioară este mai
favorabilă, pedepsele complementare care au corespondent în legea penală nouă se
aplică în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, iar cele care nu mai sunt
prevăzute în legea penală nouă nu se mai aplică”, însemnând că pedepsele
complementare se aplică potrivit legii noi, conformă cu interesele apărării sociale sau,
cu alte cuvinte, legea penală nu se stabileşte în funcţie de pedepsele complementare.

10
Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive este
reglementată corespunzător art.14 şi 15 C.pen. şi se referă la acele situaţii când, după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea săvârşită şi până la
executarea completă a pedepsei (în baza legii vechi), intervine o lege penală nouă care
prevede o pedeapsă mai uşoară în raport de pedeapsa aplicată de instanţă. Legea
penală nouă poate interveni înainte de a se trece la executarea pedepsei, în timpul
executării, după cum îşi va produce efectele şi în cazul pedepselor deja executate.
Compararea legilor penale succesive se realizează exclusiv sub aspectul pedepsei,
dezvăluind deci, în toate situaţiile, aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile.
Prin lege sunt reglementate mai multe şi variate situaţii privind aplicarea legii
penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Situaţiile descrise în lumina art.
14 C.pen. (aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile) atrag aplicarea
retroactivă a legii noi, conducând la reducerea sau înlocuirea pedepsei aplicate de
instanţă în condiţiile prevăzute de lege. Reproducem una dintre aceste situaţii descrisă
conform alineatului 3 care dispune: „dacă legea nouă prevede în locul pedepsei
închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a putea
depăşi maximul special prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată
din pedeapsa închisorii se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii ”.
Articolul 14 a inserat şi prevederea care obligă la reducerea sau înlocuirea
pedepsei şi în cazul pedepselor executate (alin. 5), oferind şi soluţii privitoare la
pedepsele complementare, măsurile de siguranţă şi măsurile educative (alin. 4).
Potrivit art.15 C.pen. sunt avute în vedere şi alte situaţii de aplicare a legii
penale mai favorabile (aplicare facultativă) în cazul pedepselor definitive, aplicarea
fiind restrânsă la pedeapsa privativă de libertate a închisorii. Dacă sunt întrunite
condiţiile legii, ţinându-se seama de criteriile legale enumerate în conţinutul
articolului menţionat, se dispune fie menţinerea, fie reducerea pedepsei, fiind lăsată la
aprecierea instanţei aplicarea legii penale mai favorabile. Pedeapsa aplicată nu poate
fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse proporţional cu
micşorarea maximului special prevăzut pentru infracţiunea săvârşită. Legea nouă mai
favorabilă îşi produce efectele şi în cazul pedepselor deja executate până la data
intrării ei în vigoare, pedeapsa din hotărâre reducându-se cu o treime (art. 15 alin.2).

3. Aplicarea legii penale în spaţiu. Principii


Cu privire la aplicarea legii penale în spaţiu, Codul penal consacră principiile
teritorialităţii, personalităţii, realităţii şi universalităţii legii penale române.
Potrivit principiului teritorialităţii legii penale – consacrat de art. 3 C.pen. –
legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României, prin dispoziţiile
înscrise în art. 142 şi art. 143 explicându-se înţelesul noţiunilor de „teritoriul
României” şi „infracţiune săvârşită pe teritoriul României”.
Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul ţării,
condiţiile de tragere la răspundere penală, de aplicare şi executare a sancţiunilor, fiind
cele prevăzute de legea română, neinteresând calitatea făptuitorului (cetăţean român
sau străin, apatrid care domiciliază sau nu în România). Sunt şi excepţii de la
principiul teritorialităţii, legea consacrând expres – potrivit art. 8 C.pen. – imunitatea
11
de jurisdicţie, când legea penală română nu se aplică infracţiunilor săvârşite de
reprezentanţi diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate
cu convenţiile internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român.
Principiul teritorialităţii cunoaşte şi alte restrângeri [pentru care recomandăm
consultarea doctrinei care tratează şi alte categorii de excepţii].
Alături de principiul teritorialităţii – principiul de bază al aplicării în spaţiu –
sunt consacrate şi principii complementare de aplicare a legii penale române în cazul
infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului tării.
Potrivit principiului personalităţii legii penale (art. 4 C. pen.), legea penală se
aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării dacă făptuitorul este cetăţean
român sau dacă, neavând nicio cetăţenie, are domiciliul în ţară. Pentru infracţiunile
săvârşite în afara teritoriului ţării aplicarea legii penale române potrivit principiului
persoanlităţii este posibilă în următoarele condiţii: comiterea infracţiunii să aibă loc în
străinătate, dacă fapta este considerată infracţiune potrivit legii penale române
(necerându-se, astfel, dubla incriminare), iar infractorul la data săvârşirii acesteia să
fie cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în ţară (nefiind necesară prezenţa sa în
România).
Legea penală română se aplică şi infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului
ţării de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu are domiciliul
în ţară, conform principiului realităţii şi celui al universalităţii legii penale române,
dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege care atrag incidenţa acestor principii.
În ceea ce priveşte realitatea legii penale române – conform art.5 alin.1
C.pen. -, infracţiunile trebuie să fie dintre cele limitativ enumerate în textul legal,
respectiv infracţiuni contra statului român sau contra vieţii unui cetăţean român ori
prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean
român. Legea impune şi condiţia privitoare la punerea în mişcare a acţiunii penale
pentru infracţiunile menţionate, care se face numai cu autorizarea prealabilă a
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art.
5 alin. 2).
Legea penală română se aplică potrivit principiului universalităţii, în cazul
comiterii altor infracţiuni decât a celor ce atrag incidenţa legii conform principiului
realităţii, în condiţiile dublei incriminări a faptei şi dacă făptuitorul se află în ţară.
Pentru infracţiunile îndreptate contra intereselor statului român sau contra unui
cetăţean român, făptuitorul poate fi judecat şi în cazul când s-a obţinut extrădarea lui
(conform art. 6 alin.2 C.pen.). Legea penală română se aplică potrivit principiului
universalităţii – în condiţiile mai sus arătate -, în cazul în care urmărirea şi judecata
sunt posibile potrivit legii statului în care făptuitorul a săvârşit infracţiunea (când nu
există anumite cauze care împiedică punerea în mişcare sau continuarea procesului
penal, ori executarea pedepsei) sau atunci când pedeapsa aplicată nu a fost executată
sau considerată ca executată.
Aplicarea legii penale în spaţiu conform principiilor realităţii şi universalităţii
este posibilă dacă nu se dispune altfel printr-o convenţie internaţională la care
România este parte (art. 7 C.pen.).

12
Aspectele privitoare la aplicarea legii penale în spaţiu potrivit principiilor de
care ne-am ocupat într-o prezentare sintetică, se întregesc cu cele ce privesc
cooperarea judiciară internaţională în materie penală, art. 9 C. pen. – într-o
reglementare cu caracter principial – consacrând extrădarea. [Pentru detalii,
recomandăm consultarea literaturii de specialitate şi a legislaţiei în materie – a se
vedea în acest sens, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională
în materie penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 594/1.07.2004, modificată şi
completată prin Legea nr. 224/2006].

4. Perspective legislative
 Spre deosebire de Codul penal actual, noul Cod penal nu mai consacră retroactivitatea
legii care prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative, însemnând că o astfel de
lege va urma regula generală a neretroactivităţii legii penale, cu excepţia cazurilor
când constituie o lege mai favorabilă.
 Principiul aplicării legii penale mai favorabile în cazul pedepselor nedefinitive se
completează prin introducerea unei dispoziţii referitoare la legile declarate
neconstituţionale sau la cele aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori
neaprobate, dacă în timpul cât acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii mai
favorabile (art. 6 alin.2).
 Principiul personalităţii legii penale este completat prin prevederea expresă a condiţiei
dublei incriminări a faptei (art. 11).
 Principiul realităţii legii penale este reformulat în următorul sens: „legea penală se
aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de un cetăţean străin sau de o
persoană fără cetăţenie care nu are domiciliul în ţară, contra securităţii naţionale a
statului român, contra unui cetăţean român sau contra unei persoane juridice române,
dacă legea penală română prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a detenţiunii
severe (art. 12 alin. 1).

13
III. TEORIA GENERALĂ A INFRACŢIUNII

1. Aspecte generale privind infracţiunea


2. Formele infracţiunii după fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale
3. Unitatea de infracţiune
4. Participaţia penală
5. Pluralitatea de infracţiuni
6. Cauzele generale care exclud infracţiunea

1. Aspecte generale privind infracţiunea

1.1. Definiţie. Trăsături esenţiale


Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi
prevăzută de legea penală, constituind singurul temei al răspunderii penale (art. 17
C.pen.).
Definiţia legală relevă cele trei trăsături esenţiale ale faptei ce constituie
infracţiune:
 fapta care prezintă pericol social;
 fapta săvârşită cu vinovăţie;
 fapta prevăzută de legea penală.
Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii se cer întrunite cumulativ, în lipsa uneia
dintre acestea existenţa infracţiunii fiind exclusă. Aceste trăsături sunt trăsături
comune pentru ansamblul faptelor ce constituie infracţiuni semnificând ilicit penal,
delimitându-se astfel, atât de faptele ce reprezintă alte forme de ilicit juridic, dar
extrapenal (spre exemplu, contravenţiile, abaterile disciplinare), dar şi de faptele
licite.

Infracţiunea – faptă care prezintă pericol social. Fapta care prezintă pericol
social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce
atingere uneia dintre valorile arătate în art.1 şi pentru sancţionarea căreia este
necesară aplicarea unei pedepse (art. 18 C.pen.).
Fapta incriminată este o faptă periculoasă pentru societate, de natură să
lezeze sau să pericliteze valorile sociale ocrotite de legea penală, pentru sancţionarea
căreia este necesară aplicarea sancţiunii tipice (pedeapsă).
Pericolul social al infracţiunii se manifestă sub două forme, distingând între
pericolul social abstract şi pericolul social concret.
Pericolul social abstract este avut în vedere şi apreciat de legiuitorul penal cu
ocazia incriminării faptelor (în funcţie de anumite criterii, cum ar fi: importanţa
valorii sociale ocrotite, gravitatea vătămării ce i se poate aduce etc.) şi se reflectă în
specia de pedeapsa prevăzută pentru fiecare faptă incriminată. Pericolul social concret
caracterizează infracţiunea ca faptă concretă săvârşită şi se apreciază de instanţă
potrivit unor criterii legale, obiective şi subiective, referitoare la modul şi mijloacele
14
de săvârşire a faptei, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă
sau care s-ar fi putut produce, de scopul urmărit, precum şi de persoana şi conduita
făptuitorului. Pericolul social concret se reflectă în sancţiunea (pedeapsa) concretă
aplicată în urma judecării faptei comise, de gravitatea acesteia ţinându-se cont la
stabilirea şi aplicarea pedepsei (potrivit art. 72 C.pen. reprezintă unul dintre criteriile
generale de individualizare judiciară a pedepsei).
Este posibil ca, o faptă – deşi prevăzută de legea penală -, analizată în
concret, să nu prezinte gradul de pericol social al unei infracţiuni, să nu corespundă
conceptului de infracţiune potrivit art. 17, 18 C.pen. şi, pe cale de consecinţă, să nu
fie necesară aplicarea unei pedepse.
Art. 18¹ alin.1 C.pen. prevede că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de
legea penală dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi
prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul
de pericol social al unei infracţiuni.
Aprecierea în concret a lipsei pericolului social al infracţiunii în cazul
comiterii unor fapte prevăzute de legea penală, conduce organele judiciare penale –
după caz, procurorul sau instanţa – la aplicarea unei măsuri extrapenale, ca sancţiune
cu caracter administrativ (mustrare, mustrare cu avertisment, amendă de la 10 lei –
1.000 lei)
Orientarea generală a instanţelor noastre – ca practică înregistrată sub Codul
penal din 1968 odată cu introducerea art. 18¹ – relevă reţinerea anumitor criterii care
au cântărit în aprecierea că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni, dintre care menţionăm: valoarea redusă a prejudiciului, starea de boală a
făptuitorului, comportarea bună a acestuia în faţa instanţei, în familie, la locul de
muncă ş.a., chiar dacă inculpatul a mai suferit şi alte condamnări în trecut;
dimpotrivă, nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor ce reglementează fapta care nu prezintă
pericolul social al unei infracţiuni în cazul faptelor săvârşite de inculpaţi cu
antecedente penale multiple (3,4,5 infracţiuni) ori în ipoteza comiterii faptelor în
condiţii agravante, chiar dacă inculpaţii au dat dovada unei comportări bune la locul
de muncă, în familie etc.

Infracţiunea – faptă săvârşită cu vinovăţie. Fapta prevăzută de legea penală


care prezintă pericol social este săvârşită cu vinovăţie când este comisă cu intenţie,
din culpă sau cu praeterintenţie.
Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, în doctrina penală vinovăţia este definită
ca fiind atitudinea psihică a persoanei ce constă într-un act de conştiinţă şi voinţă faţă
de faptă şi urmările ei. Vinovăţia presupune existenţa a doi factori, factorul intelectiv
(de conştiinţă) şi factorul volitiv (de voinţă).
Legea consacră – în art. 19 – formele vinovăţiei penale şi modalităţile lor
normative.
Intenţia este forma dominantă a vinovăţiei penale, majoritatea faptelor
incriminate fiind infracţiuni intenţionate (spre exemplu, infracţiunile de omor, furt,
viol, trădare, luare de mită, delapidare etc.).

15
Prevăzută în art.19 alin.1 pct.1 C.pen., fapta este săvârşită cu intenţie când
infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui (intenţia directă)
sau, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii sale (intenţia indirectă). În
ambele modalităţi normative ale intenţiei, infractorul prevede rezultatul faptei sale,
rezultat care este unul cert, sigur că se va produce şi este urmărit – în cazul intenţiei
directe –, spre deosebire de rezultatul eventual, probabil că se va produce, dar
acceptat în cazul intenţiei indirecte (denumită în doctrină şi intenţie eventuală).
De regulă, prin incriminarea faptelor în baza intenţiei, legiuitorul nu distinge
între modalităţile normative, ceea ce înseamnă că infracţiunea este susceptibilă de
săvârşire cu intenţie directă sau indirectă. Sunt însă şi infracţiuni caracterizate exclusiv
de intenţia directă, prin includerea unui scop pe latura subiectivă (cum ar fi în cazul
infracţiunii de furt) sau dată fiind însăşi natura faptei (cazul infracţiunii de viol).
Doctrina reţine şi alte modalităţi ale intenţiei, dintre care menţionăm: intenţie
spontană sau premeditată; intenţie iniţială sau supravenită; intenţie simplă sau
calificată; intenţie unică sau complexă; intenţie determinată sau nedeterminată.
Culpa. Prevăzută în art. 19 alin. 1 pct. 2 C.pen., fapta este săvârşită din culpă
când infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că
nu se va produce (culpa cu prevedere) sau când nu prevede rezultatul faptei sale, deşi
trebuia şi putea să-l prevadă (culpa fără prevedere).
În cazul culpei cu prevedere, infractorul prevede rezultatul faptei sale, pe care
nu-l acceptă şi în raport de care adoptă o poziţie de preîntâmpinare a producerii lui,
sperând că nu se va întâmpla. În această situaţie, infractorul se bazează pe anumiţi
factori (obiectivi sau/şi subiectivi), însă are loc o supraestimare, o supraevaluare a
rolului jucat de aceşti factori – ceea ce înseamnă că socoteşte neîntemeiat
neproducerea rezultatului –, rezultatul survenind şi fiindu-i imputabil conform acestei
modalităţi a culpei. Se observă diferenţe în raport de intenţie – în modalitatea intenţiei
indirecte – unde rezultatul este acceptat, ceea ce înseamnă adoptarea unei poziţii de
indiferenţă de către infractorul care nu se bazează pe nimic, nu ia nici o măsură de
preîntâmpinare a producerii rezultatului, ceea ce atrage şi o periculozitate socială
sporită.
Culpa fără prevedere se particularizează prin neprevederea rezultatului faptei
comise, în condiţiile în care persoana căreia fapta îi este imputată ca infracţiune din
culpă în această modalitate, avea atât obligaţia cât şi posibilitatea prevederii
rezultatului.
Şi în cazul acestei forme de vinovăţie doctrina reţine şi alte modalităţi, după
cum culpa se referă la acţiunea sau inacţiunea comisă (culpa in agendo sau in
omittendo); după gradul de intensitate (culpa gravă, uşoară sau foarte uşoară).
Dintre faptele incriminate în baza culpei, menţionăm, spre exemplu,
infracţiunile de ucidere din culpă, vătămare corporală din culpă, distrugere din culpă,
neglijenţa în serviciu ş.a..
Intenţia depăşită (denumită şi praeterintenţie) există atunci când rezultatul
mai grav produs printr-o acţiune sau inacţiune intenţionată se datorează culpei
făptuitorului.

16
Praeterintenţia reuneşte în structura sa atât intenţia cât şi culpa,
caracterizându-se prin aceea că infractorul prevede şi doreşte ori acceptă producerea
unor urmări periculoase, însă cele produse în realitate sunt mult mai grave, iar acesta
le-a prevăzut, dar a socotit fără temei că nu se vor produce sau nu le-a prevăzut, deşi
putea şi trebuia să le prevadă. Deci, în structura complexă a praeterintenţiei, se pot
reuni modalităţile normative sub care se înfăţişează intenţia şi cupla.
Sunt incriminate în baza praeterintenţiei, spre exemplu, infracţiunile de loviri
sau vătămări cauzatoare de moarte, violul care a avut ca urmare moartea victimei,
tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală gravă sau moartea victimei ş.a.

Infracţiunea – faptă prevăzută de legea penală. Această trăsătură esenţială


decurge din principiul fundamental al legalităţii incriminării înscris în art. 2 C.pen., ca
faptă prevăzută de lege, infracţiunea fiind consacrată în partea specială a Codului
penal sau în legi penale incriminatoare (legi speciale cu dispoziţii penale).

În concluzie, fapta care întruneşte cumulativ trăsăturile esenţiale – ca faptă


prevăzută de legea penală, ce prezintă pericol social şi care este săvârşită cu vinovăţie
– constituie infracţiune. Lipsa uneia dintre trăsăturile esenţiale exclude existenţa
infracţiunii.
Sunt noţiuni echivalente celei de infracţiune, cea de faptă penală sau ilicit
penal. Subliniem faptul că înainte de toate, infracţiunea este o faptă prevăzută de
legea penală (evidenţiindu-se aspectul său juridic) care trebuie să întrunească şi
trăsăturile referitoare la pericolul social şi săvârşirea cu vinovăţie, trăsături ce relevă
şi aspectul material cât şi pe cel moral al faptei ce constituie infracţiune.

1.2. Conţinutul infracţiunii


În lumina definiţiei acordate infracţiunii (art. 17 alin. 1 C.pen.), după cum s-a
arătat, ilicitul penal se delimitează de alte forme de ilicit juridic. Legislaţia noastră
penală cuprinde un număr considerabil de infracţiuni, fapte de o mare varietate.
Astfel, se ajunge la distincţii între tipuri de infracţiuni, deosebind o faptă ce constituie
infracţiune de o altă faptă penală, de alte infracţiuni.
Conţinutul infracţiunii este definit în doctrină ca totalitatea condiţiilor
obiective şi subiective, prevăzute în norma de incriminare, necesare pentru existenţa
unei anumite infracţiuni (care determină un anumit tip de infracţiune). Conţinutul
specific al fiecărei infracţiuni – prin trăsăturile proprii pe care le prezintă – permite
diferenţierea între ele a faptelor ce constituie infracţiuni. Sub acest aspect, nu trebuie
confundate definiţia infracţiunii şi trăsăturile esenţiale ale acesteia cu noţiunea de
conţinut al infracţiunii (structura infracţiunii), interesând în acest caz condiţiile
infracţiunii şi elementele constitutive.
Dispoziţiile legale prin care sunt incriminate diferite fapte (conform unor
modele legale de incriminare) implică analiza textelor cu referire la obiectul şi
subiecţii infracţiunii, latura obiectivă şi latura subiectivă, ce alcătuiesc conţinutul
legal (sau conţinutul generic de incriminare).

17
Condiţiile preexistente ale infracţiunii le reprezintă obiectul infracţiunii şi
subiecţii.
Obiectul infracţiunii este apreciat în doctrina ca reprezentând valorile sociale
şi relaţiile sociale apărate de legea penală, împotriva cărora sunt îndreptate faptele
penale şi care sunt lezate sau puse în pericol prin săvârşirea acestora.
Obiectul infracţiunii cunoaşte mai multe forme:
 obiect juridic generic care reprezintă o grupă de valori sociale de aceeaşi
natură, vătămate de o grupă de infracţiuni. Pe baza acestui obiect s-a
sistematizat partea specială a C.pen. pe un număr de 10 titluri în vigoare.
 obiect juridic special care reprezintă o anumită valoare socială şi căreia i se
aduce atingere prin infracţiune. Fiecare infracţiune prezintă un obiect juridic
specific.
În cazul anumitor infracţiuni se întâlneşte şi un obiect material care constă în
lucrul corporal sau fiinţa asupra căreia se îndreaptă activitatea infracţională. Prezintă
obiect material, spre exemplu, infracţiunile de omor (corpul persoanei în viaţă),
infracţiunea de furt (bunul mobil sustras) ş.a.

Sunt denumiţi subiecţi ai infracţiunii persoanele implicate în săvârşirea unei


infracţiuni, deosebind două categorii, respectiv, subiectul activ şi subiectul pasiv al
infracţiunii.
Subiectul activ al infracţiunii poate fi o persoană fizică sau juridică, persoană
care, îndeplinind condiţiile legii, săvârşeşte fapta penală.
Subiectul activ al infracţiunii – când este reprezentat de o persoană fizică –
trebuie să îndeplinească cumulativ anumite condiţii (condiţii generale), şi anume: o
anumită limită de vârstă; responsabilitate; libertatea de hotărâre şi acţiune.
În ceea ce priveşte limitele răspunderii penale, art. 99 C.pen. prevede că
minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, iar cel care are vârsta
între 14 şi 16 ani, răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu
discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii.
Pe planul reglementărilor penale, starea de minoritate se reflectă, pe de o
parte, ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, interesând categoria minorilor
nerăspunzători penal, lipsiţi de discernământ (până la împlinirea vârstei de 14 ani cât
şi pe segmentul de vârstă cuprins între 14 şi 16 ani), pe de altă parte, ca o cauză de
diferenţiere a răspunderii penale faţă de cea a infractorilor majori, în cazul minorilor
răspunzători penal (cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani şi discernământ dovedit în
săvârşirea faptei şi al celor care au împlinit vârsta de 16 ani).
Responsabilitatea nu este definită de legea penală care defineşte însă
iresponsabilitatea (potrivit art. 48) consacrată ca o cauză care înlătură caracterul penal
al faptei. Prin responsabilitate – ca stare normală a persoanei care a împlinit vârsta de
16 ani – se înţelege capacitatea acesteia de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile
sale, precum şi de a fi stăpână pe ele.
Condiţia libertăţii de hotărâre şi acţiune implică săvârşirea faptei prevăzute
de legea penală ca infracţiune, cu excluderea oricăror acte de constrângere fizică sau
morală exercitate asupra persoanei. Codul penal – în art. 46 – consacră, de asemenea,
18
drept cauze care exclud infracţiunea – prin înlăturarea caracterului penal al faptei –
constrângerea fizică şi constrângerea morală.
Majoritatea infracţiunilor angajează răspunderea penală (în calitate de autor
sau ca participant) a persoanelor fizice ce le comit şi care îndeplinesc, la data
săvârşirii lor, condiţiile generale mai sus menţionate. Sunt însă şi unele infracţiuni
denumite infracţiuni proprii (sau cu subiect special) – în cazul cărora, legea impune şi
condiţii speciale, subiectul activ fiind un subiect special. Condiţia specială priveşte o
anumită calitate pe care trebuie să o întrunească persoana ce va trece la executarea
faptei, calitate specială care trebuie să existe la data comiterii acesteia. Spre exemplu,
în cazul infracţiunii de delapidare (art. 215¹ C.pen.), subiectul activ este calificat prin
calitatea de funcţionar.
Potrivit concepţiei legiuitorului Codului penal actual şi persoana juridică
poate fi subiect activ al infracţiunii.
Legea reglementează condiţiile răspunderii penale a persoanelor juridice
potrivit art. 19¹ alin. 1 C. pen., care prevede că „persoanele juridice, cu excepţia
statului, autorităţilor publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu
poate face obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în
realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice,
dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală”. Se
consacră un model de răspundere penală directă şi generală, ceea ce înseamnă că
persoana juridică poate să comită, în principiu orice infracţiune – ca faptă incriminată
în partea specială a C. pen. sau în legi speciale – în calitate de autor sau ca participant,
urmând a se stabili pe caz concret dacă sunt realizate condiţiile de angajare a
răspunderii penale a persoanei juridice pentru fapta proprie.
În ceea ce priveşte sfera persoanelor juridice care răspund penal, legiuitorul
distinge între persoanele de drept public şi cele de drept privat, acestea din urmă fiind
cele care, de regulă, răspund penal. În cazul persoanelor juridice de drept public,
regula este aceea că ele nu răspund penal, cu excepţia instituţiilor publice care
desfăşoară o activitate care poate face obiectul domeniului privat. Excepţiile instituite
referitoare la persoanele juridice de drept public care nu răspund penal (statul,
autorităţile publice şi instituţiile publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face
obiectul domeniului privat) îşi găsesc justificare – în aprecierea doctrinei – întrucât
antrenarea răspunderii penale pentru aceste entităţi nu poate fi concepută sau ar avea
consecinţe negative asupra societăţii, care trebuie protejată împotriva faptelor
periculoase, iar prin sancţionarea acestora s-ar ajunge, practic, la sancţionarea
societăţii, care ar avea de suferit ca urmare a lipsei unor servicii vitale din partea
acestor entităţi.
Infracţiunile care pot antrena răspunderea penală a persoanei juridice sunt
faptele penale săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în
numele persoanei juridice. După cum se menţionează în doctrină, în cazul primei
categorii de infracţiuni – cele săvârşite în realizarea obiectului de activitate a
persoanei juridice – se vor include infracţiunile privind concurenţa, infracţiunile
privind regimul unor activităţi economice, infracţiunile privind protecţia mediului
etc.; în categoria infracţiunilor comise în interesul persoanei juridice se vor regăsi
19
infracţiuni susceptibile să aducă un beneficiu persoanei juridice (prin obţinerea unui
profit, dar şi ca evitare a unei pierderi), spre exemplu: infracţiuni contra
patrimoniului, infracţiuni de corupţie ş.a.; infracţiunile comise în numele persoanei
juridice sunt infracţiuni ce se comit în procesul organizării activităţii şi funcţionării
persoanei juridice.
Răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată, în principiu, prin
fapta oricărei persoane fizice – din conducerea persoanei juridice, prepus al persoanei
juridice, orice persoană aflată sub autoritatea persoanei juridice şi chiar de orice
persoană ce are o relaţie de fapt sau de drept cu persoana juridică – care a acţionat în
realizarea obiectului de activitate al persoanei juridice, ori în interesul sau în numele
acesteia.
O altă condiţie a răspunderii penale a persoanei juridice este săvârşirea faptei
cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală (intenţie, culpă sau praeterintenţie),
în stabilirea vinovăţiei urmând a se avea în vedere poziţia persoanei fizice faţă de
persoana juridică.
Potrivit art. 19¹ alin. 2 C.pen., care prevede că răspunderea penală a
persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit
în orice mod la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, legiuitorul consacră cumulul de
răspunderi penale.
Reglementând răspunderea penală a persoanei juridice, legiuitorul stabileşte
şi cadrul general al pedepselor aplicabile persoanei juridice, potrivit art. 53¹ care
prevede pedeapsa principală a amenzii şi pedepsele complementare care sunt:
dizolvarea persoanei juridice; suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile
persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea; închiderea unor puncte
de lucru ale persoanei juridice; interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii
publice; afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare. [Având în vedere
complexitatea acestui subiect – răspunderea penală a persoanei juridice – şi întreaga
problematică pe care o dezvoltă, recomandăm parcurgerea doctrinei pentru o mai
bună înţelegere a materiei].
În ceea ce priveşte subiectul pasiv al infracţiunii, acesta poate fi o persoană
fizică sau juridică, chiar şi statul. De regulă, subiectului pasiv i se cere ca o condiţie
generală, cea de a fi titularul valorii sociale ocrotite penal, căreia i se aduce atingere
prin săvârşirea infracţiunii. În cazul unor infracţiuni, subiectul pasiv trebuie să
îndeplinească o anumită calitate, spre exemplu: în cazul infracţiunii de ultraj (art.
239), subiectul pasiv poate să fie numai un funcţionar public care îndeplineşte o
funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.

Conţinutul constitutiv al infracţiunii îl reprezintă totalitatea condiţiilor


privitoare la fapta incriminată, aşa cum este descrisă de legiuitor, atât sub aspect
obiectiv cât şi subiectiv. Conţinutul constitutiv este structurat pe două laturi denumite
latura obiectivă şi latura subiectivă care se află într-o relaţie de interdependenţă.
Latura obiectivă include trei elemente componente obligatorii, respectiv:
elementul material, urmarea (sau rezultatul) şi raportul de cauzalitate. Lipsa unuia

20
dintre elementele componente spulberă unitatea laturii obiective atrăgând, pe cale de
consecinţă, inexistenţa infracţiunii.
Elementul material semnifică actul de conduită interzis de legiuitor prin
descrierea faptei ca infracţiune sub aspectul modului de manifestare, care se poate
realiza printr-o acţiune sau inacţiune.
Din punct de vedere al elementului material, infracţiunile se clasifică în
infracţiuni comisive, care se comit prin săvârşirea de acţiuni interzise prin lege – spre
exemplu, infracţiunile de furt, viol, fals ş.a. – şi infracţiuni omisive care se comit prin
inacţiune, în raport de obligaţia legală de a face ceva, spre exemplu, infracţiunile de
nedenunţare, omisiunea de a încunoştinţa organele juridice ş.a..
În conţinutul infracţiunii, elementul material poate consta, după caz, într-o
singură acţiune / inacţiune (vezi, în acest sens, unitatea naturală de infracţiune, cum
este cazul infracţiunii simple sau continue) sau în două sau mai multe
acţiuni/inacţiuni (vezi, în acest sens, unitatea legală de infracţiuni, cum este cazul
infracţiunii continuate sau al celei complexe) sau atât într-o acţiune şi o inacţiune
(spre exemplu, în cazul infracţiunii de neglijenţă în serviciu – art. 249 C.pen.).
În cazul unor infracţiuni, legiuitorul înscrie anumite cerinţe privitoare la
locul, timpul, modul sau mijloacele de săvârşire a acţiunii/inacţiunii care atunci când
figurează pe conţinutul constitutiv de bază (conţinutul infracţiunii-tip) sunt, de
asemenea, cerinţe obligatorii. În acest sens, menţionăm infracţiunea de conducere a
unui autovehicul cu tracţiune mecanică fără permis pe drumurile publice, infracţiunea
de trădare prin ajutarea inamicului care se săvârşeşte în timp de război, infracţiunea
de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti care se comite prin ameninţare sau acte de
violenţă ş.a..
Săvârşirea acţiunii/inacţiunii relevantă penal aduce atingere valorii sociale
ocrotite de lege, prin lezarea sau periclitarea acesteia, consecinţa elementului material
constând în rezultatul sau urmarea produsă – ca element constitutiv al laturii
obiective. Sub acest aspect, infracţiunile se clasifică în infracţiuni materiale (de
rezultat) şi infracţiuni formale (de pericol).
Infracţiunile materiale sunt faptele incriminate în cazul cărora legiuitorul
descrie expres rezultatul (spre exemplu, infracţiunea de omor care atrage ca rezultat –
moartea victimei, infracţiunea de furt care atrage cauzarea unui prejudiciu material).
Infracţiunile formale sunt faptele incriminate în cazul cărora legiuitorul descrie doar
elementul material, nu şi rezultatul atras, ceea ce nu înseamnă că prin comiterea
acestor infracţiuni nu este atrasă o consecinţă, urmarea constând în aceste cazuri într-
o stare de pericol creată asupra valorii sociale ocrotite (spre exemplu, infracţiunile de
trădare, evadare ş.a.).
Clasificarea infracţiunilor din punctul de vedere al urmării produse prezintă
interes deoarece, infracţiunile materiale se consumă la data producerii rezultatului,
spre deosebire de infracţiunile formale care se consumă în momentul realizării
elementului material.
Latura obiectivă a infracţiunii se întregeşte prin existenţa unui alt element
component denumit raport de cauzalitate, înţelegându-se acea legătură cauzală dintre
elementul material şi rezultatul (sau urmarea) ce s-a produs. Raportul de cauzalitate
21
caracterizează toate infracţiunile, impunându-se stabilirea sa cu exactitate în cazul
infracţiunilor materiale. În privinţa raportului de cauzalitate s-au formulat mai multe
teorii, determinând anumite orientări ale practicii penale [în acest sens, recomandăm
parcurgerea literaturii de specialitate care tratează pe larg acest subiect].

Din conţinutul infracţiunii, alături de latura obiectivă, face parte şi latura


subiectivă reprezentând totalitatea condiţiilor cerute elementului moral.
Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, fapta prevăzută de legea penală care
prezintă pericol social este săvârşită cu vinovăţie când este comisă cu intenţie, din
culpă sau cu intenţie depăşită (art. 19 C.pen.). Ca latură subiectivă din conţinutul
infracţiunii, vinovăţia semnifică doar acea formă de vinovăţie cerută (prevăzută) de
lege potrivit normei de incriminare a faptei.
Sub aspectul formelor de vinovăţie cu care se săvârşesc infracţiunile, legea
stabileşte - potrivit art. 19 alin. 2 şi 3 – următoarele distincţii: fapta constând într-o
acţiune săvârşită din culpă constituie infracţiune numai atunci când în lege se prevede
expres aceasta, iar fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune fie că este
săvârşită cu intenţie, fie din culpă, afară de cazul când legea sancţionează săvârşirea
ei numai cu intenţie.
De regulă, legiuitorul nu distinge sub aspectul modalităţilor normative ale
formei de vinovăţie ce reprezintă latura subiectivă din conţinutul infracţiunii. În acest
sens, latura subiectivă a infracţiunii de omor (art. 174 C.pen.) presupune vinovăţia sub
forma intenţiei care poate fi directă sau indirectă sau în cazul infracţiunii de vătămare
corporală din culpă (art. 184 C.pen.), latura subiectivă presupune culpa făptuitorului
care poate fi cu prevedere sau fără prevedere. Sunt însă şi situaţii în care legiuitorul
descrie sub aspectul subiectiv fapta impunând o formă de vinovăţie care să îmbrace o
anumită modalitate normativă. Este cazul unor infracţiuni intenţionate care pe latura
subiectivă includ ca cerinţă obligatorie un anumit scop (finalitate urmărită de făptuitor
prin săvârşirea faptei) sau mobil (motivul care îl animă pe infractor să săvârşească
fapta). Spre exemplu, legiuitorul înscrie un scop pe latura subiectivă din conţinutul tip
al infracţiunii de furt sau înscrie un motiv pe latura subiectivă din conţinutul
infracţiunii de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi – în aceste cazuri latura
subiectivă constând în intenţie directă.

În concluzie, fiecare infracţiune este condiţionată de existenţa unor condiţii


preexistente (obiectul şi subiecţii infracţiunii) cât şi de existenţa unui anumit conţinut
constitutiv structurat pe cele două laturi – latura obiectivă şi latura subiectivă.
Între faptele penale, distincţiile sub aspectul conţinutului apar datorită
trăsăturilor proprii, specifice ce privesc condiţiile esenţiale de existenţă a unor fapte
ca infracţiuni. Alcătuirea conţinutului infracţiunii porneşte de la conţinutul ce o
particularizează ca tip de infracţiune denumit conţinut de bază (tip). Pe lângă acest
conţinut, infracţiunile prezintă, de regulă, şi un conţinut agravat ce constă în
realizarea conţinutului de bază la care se adaugă anumite împrejurări ca circumstanţe
speciale de calificare (agravare). Aceste împrejurări pot să privească latura obiectivă
sau/şi latura subiectivă din conţinutul infracţiunii, cum ar fi, spre exemplu, în cazul
22
infracţiunii de furt calificat (art. 209 C.pen.) comis într-un loc public sau în timpul
nopţii sau prin efracţie, exemplificând prin circumstanţele ce privesc timpul, locul,
mijloacele de săvârşire a infracţiunii. Neîntrunirea acestor împrejurări – atunci când
reprezintă condiţiile circumstanţiale – nu afectează decât varianta calificată a
infracţiunii, ce nu se realizează, fapta reprezentând însă infracţiunea în conţinutul său
de bază.

1.3. Perspective legislative


 Se menţine definiţia legală a infracţiunii, însă noul Cod penal modifică ordinea în care
sunt enumerate cele trei trăsături esenţiale, acordând prioritate prevederii faptei în
legea penală. „Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, care prezintă pericol
social şi este săvârşită cu vinovăţie” (art. 17 alin. 1).
 Se consacră expres, alături de intenţie şi culpă, forma de vinovăţie a praeterintenţiei
(intenţia depăşită), care există atunci când rezultatul mai grav produs printr-o acţiune
sau o inacţiune intenţionată se datorează culpei făptuitorului (art. 20 alin. 4).
 De asemenea, noul Cod penal reglementează condiţiile răspunderii penale a
persoanelor juridice potrivit dispoziţiilor art. 45 care prevede că persoanele juridice,
cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice, răspund penal, în
cazurile prevăzute de lege, pentru infracţiuni săvârşite în numele sau în interesul
persoanelor juridice de către organele sau reprezentanţii acestora (alin.1).
Răspunderea penală a persoanelor juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei
fizice care a participat la săvârşirea aceleiaşi fapte (alin.2).
Spre deosebire de actuala reglementare se consacră o răspundere penală
specializată în cazurile prevăzute de lege pentru infracţiunile susceptibile de comitere şi
de către persoanele juridice. În partea specială a Codului penal, cadrul legal al anumitor
categorii de infracţiuni se încheie printr-un articol cu nota marginală „sancţionarea
persoanei juridice”. Spre exemplu, sancţionarea persoanei juridice pentru infracţiunile
privind manipularea genetică (art. 197) sau infracţiunile contra protecţiei muncii (art.
242) ori pentru unele dintre infracţiuni contra libertăţii persoanei (art. 216) ş.a..
Infracţiunile trebuie să fie comise de către organele sau reprezentanţii persoanelor
juridice şi, totodată, săvârşite în numele sau în interesul acestora.
Este exclusă răspunderea penală a statului, a autorităţilor publice şi a
instituţiilor publice.

2. Formele infracţiunii după fazele sale de desfăşurare a activităţii


infracţionale

2.1. Infracţiunea consumată – forma tipică a infracţiunii


Faptele prevăzute de legea penală ca infracţiuni corespund unor modele,
tipare legale, prin normele de incriminare fiind consacrate diferite fapte penale care
reprezintă infracţiuni în formă consumată. Infracţiunea consumată semnifică forma
tipică a infracţiunii care dă naştere la răspundere penală pentru infracţiunea săvârşită,
după caz, cu intenţie, culpă sau praeterintenţie.

23
Momentul consumării infracţiunilor diferă în funcţie de particularităţile
fiecărui tip de infracţiune. De reţinut: infracţiunile materiale se consumă prin
înfăptuirea integrală a acţiunii materiale, atunci când se produce rezultatul prevăzut de
norma incriminatoare, spre deosebire de infracţiunile formale care se consumă în
momentul înfăptuirii integrale a activităţii materiale. Alte distincţii apar după cum se
manifestă elementul material (acţiune sau inacţiune), în cazul infracţiunilor omisive
consumarea având loc odată cu neîndeplinirea obligaţiei impusă de lege.
Referindu-ne la infracţiunile de durată (cunoscute sub denumirea generică de
infracţiune continuă, continuată, de obicei şi progresivă), datorită specificului
activităţii infracţionale care se prelungeşte în timp, după momentul consumării – şi
distinct de acesta -, momentul final al activităţii este cel al epuizării (Aceste aspecte
urmează a fi tratate la pct. 3. – unitatea de infracţiune).

2.2. Formele atipice ale infracţiunii


În anumite cazuri, legea pedepseşte unele fapte incriminate în baza intenţiei
şi din faze anterioare momentului consumării care semnifică fie punerea în executare
a hotărârii de a săvârşi infracţiunea (executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a
produs efectul), fie chiar din etapa anterioară începutului de executare (din stadiul
desfăşurării unor acte de pregătire în vederea săvârşirii infracţiunii). Faza anterioară
momentului consumării – când se realizează începutul executării – este faza
tentativei, iar anterior tentativei există faza actelor de pregătire în vederea trecerii la
executare. Prin incriminarea activităţilor intenţionate ce constituie doar pregătirea
infracţiunii sau a celor rămase la stadiul tentativei, actele de pregătire şi tentativa
devin infracţiuni care, în raport de forma tipică a infracţiunii – faptul consumat –
reprezintă forme atipice ale infracţiunii, subordonându-se regimului acesteia.
În concluzie, prin fazele de desfăşurare a unei infracţiuni intenţionate, în
doctrina penală se înţeleg acele etape succesive pe care le poate parcurge procesul de
înfăptuire a hotărârii infracţionale, caracterizate printr-un anumit grad de realizare a
acesteia. Se disting, astfel, următoarele faze de desfăşurare a activităţii infracţionale
intenţionate:
 faza pregătirii;
 faza tentativei;
 faza consumării (infracţiunea îmbracă forma tipică);
 faza epuizării.
În cele ce urmează, ne vom ocupa de prezentarea actelor de pregătire şi a tentativei –
ca forme atipice ale infracţiunii.

2.2.1. Faza actelor de pregătire


Actele de pregătire – ca fază în procesul săvârşirii infracţiunii – nu sunt
definite prin dispoziţiile părţii generale a Codului penal român, doctrina penală
apreciindu-le în mod unanim, ca fiind acele activităţi care constau în procurarea sau
adaptarea mijloacelor ori instrumentelor de săvârşire a infracţiunii, ori în crearea
condiţiilor favorabile comiterii acesteia.

24
Pregătirea în vederea săvârşirii infracţiunii presupune o gamă largă, variată de
acte ce se pot efectua, constând, după caz, în acte de natură materială sau morală prin
care se facilitează săvârşirea faptei, care creează condiţiile necesare trecerii la executare
(spre exemplu, culegerea de informaţii privind victima sau locul, timpul săvârşirii faptei
ori procurarea, confecţionarea instrumentelor ce vor servi la comitere ş.a.).
Pregătirea infracţiunii este condiţionată de desfăşurarea unor activităţi
intenţionate, prin acte de natură morală sau/şi materială în vederea comiterii unei
infracţiuni, care să nu semnifice, însă, acte ce descriu executarea faptei. După cum
s-a menţionat, ca fază în desfăşurarea activităţii infracţionale, pregătirea este
anterioară punerii în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, nu se identifică cu
aceasta, fiind faze distincte ce nu trebuie confundate.
În lumina dispoziţiilor Codului penal român, actele de pregătire sunt
consacrate prin unele dispoziţii din partea specială, fiind incriminate în cazul unor
infracţiuni de o gravitate sporită, cum este cazul infracţiunilor contra siguranţei
statului (art.173 alin.2), infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (art.189 alin.8)
şi altele.
În toate aceste cazuri, incriminarea actelor de pregătire se realizează prin
asimilare cu tentativa, legea consacrând că „se consideră tentativă şi producerea sau
procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea
comiterii infracţiunilor prevăzute în art. (…)”.
Incriminarea actelor de pregătire prin asimilare cu tentativa are în vedere,
exclusiv, regimul de sancţionare, fiind exclusă orice confuzie între aceste două faze
din procesul săvârşirii infracţiunii. Însuşi legiuitorul caracterizează activităţile ce
constituie acte de pregătire (anterioare executării) – producerea sau procurarea de
mijloace ori luarea de măsuri în vederea săvârşirii faptelor menţionate -, ceea ce le
deosebeşte de tentativă care implică acte de executare (punerea în executare a
intenţiei de săvârşire a infracţiunii).
Incriminarea pregătirii prin asimilare cu tentativa atrage acelaşi tratament
penal aplicabil conform art. 21 C.pen. (pedepsirea tentativei), după cum şi incidenţa
dispoziţiilor art. 22 – privind desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului (cauze
de nepedepsire a tentativei).
În afara actelor de pregătire incriminate prin asimilare cu tentativa (cu
regimul juridic descris) sunt relevante penal şi alte categorii de acte preparatorii, în
acest sens menţionând că:
 în unele cazuri, legiuitorul incriminează actele preparatorii ca infracţiuni
autonome, de sine-stătătoare, situaţii în care reprezintă acte de executare,
cum ar fi, spre exemplu – infracţiunea de deţinere de instrumente în vederea
falsificării de valori (art. 285 C.pen.);
 actele de pregătire realizate de către o altă persoană decât cea care urmează
să treacă la executarea faptei angajează răspunderea penală în calitate de
complice al autorului care a săvârşit fapta pe care legea o pedepseşte ca
infracţiune consumată sau ca tentativă (spre exemplu, procurarea
instrumentului – un cuţit – de care autorul se serveşte în comiterea
infracţiunii de omor).
25
2.2.2. Faza tentativei
Tentativa este prevăzută prin dispoziţiile părţii generale a Codului penal
corespunzător Titlului II, cap. II, art. 20-22.
Potrivit dispoziţiilor legale ce o consacră – art. 20 – tentativa constă în punerea
în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau
nu şi-a produs efectul (alin.1), după cum există tentativă şi în cazul în care consumarea
infracţiunii nu a fost posibilă din cauza insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor
folosite ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de executare,
obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află (alin. 2).
Tentativa se situează între faza actelor pregătitoare – semnificând o punere în
executare a hotărârii infracţionale, un început de executare – şi faza consumării, în
cazul actelor tentate, executarea – întreruptă sau realizată integral – neatrăgând
rezultatul infracţiunii tipice (consumarea nu are loc). Ocupând această poziţie
intermediară, tentativa ridică problema delimitării de celelalte faze (pregătire şi
consumare), în doctrină fiind formulate mai multe teorii care conduc la departajarea
acestor faze [Recomandăm parcurgerea doctrinei].
Prin incriminare, tentativa constituie infracţiune (îmbrăcând forma atipică);
prezintă, deci, trăsăturile esenţiale prevăzute în art. 17 şi 18 C.pen. şi, totodată, un
anumit conţinut infracţional. Sub aspectul conţinutului, structura tentativei se
configurează pe acele condiţii preexistente şi pe cele două laturi – obiectivă şi
subiectivă -, cu următoarele particularităţi în raport de conţinutul infracţiunii tipice –
ca fapt consumat:
 Latura obiectivă cuprinde cele trei elemente obligatorii reprezentate de:
acţiune, urmare şi raport de cauzalitate.
Elementul material al tentativei constă într-o acţiune care a fost întreruptă sau
care, deşi s-a realizat integral, nu şi-a produs efectul, respectiv nu a atras
rezultatul tipic. Urmarea acestui act de executare constă într-un pericol direct
asupra valorii sociale ocrotită penal. Datorită elementului material, tentativa
nu este posibilă în cazul infracţiunilor omisive, al celor de obicei ş.a.
 Latura subiectivă constă în intenţie, tentativa constând în punerea în
executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, intenţie care se poate prezenta
în oricare dintre modalităţile acesteia (directă sau indirectă, simplă sau
calificată ş.a.). Tentativa la infracţiunile praeterintenţionate constituie subiect
de controversă în teoria şi practica penală. În opinia noastră există tentativă la
unele infracţiuni complexe praeterintenţionate (vezi, spre exemplu, tâlhăria
care a avut ca urmare moartea victimei – art. 211 alin.3 C.pen.; violul care a
avut ca urmare moartea victimei – art.197 alin.3 C.pen. etc).
Tentativa nu este posibilă însă în cazul infracţiunilor din culpă.

Formele tentativei.
Tentativa se poate prezenta sub mai multe forme ce se disting, pe de o parte,
după gradul de realizare a executării, pe de altă parte, în funcţie de cauzele datorită
cărora nu se ajunge la consumare.
26
 După gradul de realizare a executării, tentativa poate îmbrăca forma
imperfectă sau perfectă, forme consacrate de art. 20 alin. 1 C.pen..
Tentativa imperfectă constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi
infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă, neajungându-se astfel la consumarea
infracţiunii. Întreruperea acţiunii se datorează unor cauze survenite pe parcursul
executării, cauze variate ce pot fi independente sau dependente de voinţa făptuitorului
(spre exemplu, punerea în executare a intenţiei de a fura diferite bunuri, însă făptuitorul
este surprins în cursul executării sustragerii sau chiar făptuitorul renunţă, de bunăvoie, să
continue actul sustragerii operând, astfel, desistarea). Tentativa imperfectă este posibilă
atât la infracţiunile materiale cât şi la infracţiunile formale.
Tentativa perfectă constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi
infracţiunea având loc o executare integrală a acţiunii care nu-şi produce însă efectul,
nu atrage rezultatul tipic. Deşi acţiunea se realizează integral, nu are loc consumarea
infracţiunii datorită unor cauze ce intervin şi care pot fi dependente sau independente
de voinţa făptuitorului (spre exemplu, punerea în executare a intenţiei de ucidere a
victimei prin descărcarea unui foc de armă, dar victima ferindu-se, nu este lovită sau
victima nu este rănită, viaţa fiindu-i salvată prin ajutor medical acordat ori chiar
făptuitorul este cel care împiedică producerea morţii victimei asupra căreia a tras,
transportând-o de urgenţă la spital unde viaţa îi este salvată). Tentativa perfectă este
posibilă numai la infracţiunile materiale nu şi în cazul infracţiunilor formale care prin
realizarea integrală a acţiunii se consumă.
 După cauzele datorită cărora nu se ajunge la consumarea infracţiunii,
tentativa poate îmbrăca forma proprie sau improprie.
În cazul în care consumarea infracţiunii nu are loc datorită unor cauze ce
survin după punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea – executarea
fiind întreruptă sau realizată integral, dar nu-şi produce efectul – tentativa este
proprie (după caz, imperfectă sau perfectă). În opinia doctrinei, în cazul tentativei
proprii există toate condiţiile necesare pentru consumarea infracţiunii, sub aspectul
mijloacelor folosite, al prezenţei obiectului material la locul comiterii faptei,
consumarea neavând loc datorită cauzelor menţionate.
Potrivit legii – art. 20 alin.2 C.pen. – există tentativă şi în cazul în care
consumarea infracţiunii nu a fost posibilă din cauza insuficienţei sau defectuozităţii
mijloacelor folosite, ori din cauza împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele
de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află.
Prin acest text de lege se consacră tentativa improprie (relativ improprie)
când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă neexistând toate condiţiile necesare,
de la bun început, deci datorită unor cauze, de regulă, preexistente ce privesc, după
caz, mijloacele folosite (insuficiente sau defecte) ori obiectul material al infracţiunii
(care lipseşte de la locul comiterii faptei). În cazul tentativei relativ improprii există o
imposibilitate de fapt a consumării infracţiunii, datorită insuficienţei sau
defectuozităţii mijloacelor folosite ori lipsei obiectului în timpul executării, de la locul
unde făptuitorul credea că se află.
Mijloacele insuficiente sau defecte sunt mijloace apte, prin natura lor, să
atragă rezultatul tipic, însă prin dozare insuficientă sau prin defectare, devin inapte,
27
ineficiente (spre exemplu, punerea în executare a intenţiei de ucidere a victimei căreia
i se administrează o cantitate insuficientă de otravă sau prin folosirea unei arme de foc
al cărei trăgaci se blochează). În ceea ce priveşte obiectul infracţiunii, acesta există în
materialitatea sa, însă se află într-un alt loc, lipsind de la cel de unde făptuitorul
credea că se află (spre exemplu, încercarea de sustragere a unui bun ştiut de făptuitor
că se află într-un anumit loc, însă al cărui loc a fost schimbat).
Tentativa relativ improprie, la rândul ei, poate fi imperfectă sau perfectă.
Tentativa relativ improprie trebuie deosebită de tentativa absolut improprie
(absolut imposibilă) care semnifică o executare fără caracter penal. Tentativa relativ
improprie reprezintă o executare relevantă penal, angajând răspunderea penală, spre
deosebire de tentativa absolut improprie în cazul căreia există o imposibilitate de
drept a consumării faptei ce se datorează – în aprecierea doctrinei – următoarelor
cauze: mijloace inapte prin natura lor să atragă rezultatul periculos (spre exemplu,
încercarea de ucidere a unei persoane administrându-i o substanţă total inofensivă);
inexistenţa obiectului în materialitatea sa (spre exemplu, încercarea de a fura un bun
care între timp fusese distrus); modul absurd de concepere a executării, spre exemplu,
încercarea de a ucide o persoană prin vrăji sau farmece). În acest sens, potrivit art. 20
alin.3 se prevede că nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a
infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea.

Incriminarea şi sancţionarea tentativei.


În privinţa incriminării tentativei, în doctrină şi pe planul legislaţiilor penale
sunt consacrate două sisteme, respectiv cel al incriminării nelimitate, potrivit căruia
tentativa trebuie incriminată la toate infracţiunile, indiferent de gravitatea acestora şi cel
al incriminării limitate – sistem dominant – care implică o incriminare limitată,
respectiv incriminarea tentativei numai în cazurile grave. Acest din urmă sistem – al
incriminării limitate – este consacrat şi de legiuitorul penal român şi rezultă din
prevederile art. 21 alin. 1, potrivit căruia „tentativa se pedepseşte numai când legea
prevede expres aceasta”. Ca tehnică legislativă se folosesc două modalităţi de
incriminare: fie incriminarea şi pedepsirea în textul care consacră fapta tip (de exemplu:
art. 174, art. 190, art. 290 ş.a.), fie prevederea unui articol comun la sfârşitul unui titlu
sau capitol, care indică sancţionarea tentativei la o grupă de infracţiuni, sau la unele
infracţiuni enumerate limitativ (de exemplu: art. 173 alin. 1, art. 204, art. 222 ş.a.).
În ceea ce priveşte sancţionarea tentativei, în doctrină şi pe planul
legislaţiilor penale se remarcă, de asemenea, două sisteme, respectiv cel al parificării
de pedeapsă care presupune sancţionarea tentativei între aceleaşi limite de pedeapsă
prevăzute pentru infracţiunea consumată şi cel al diversificării, care presupune pentru
tentativă o pedeapsă diferită (mai uşoară sau redusă) faţă de cea prevăzută de lege
pentru infracţiunea consumată.
Codul penal român actual consacră sistemul diversificării de pedeapsă,
potrivit art. 21 care prevede că „tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între
jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracţiunea
consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei. În
cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, se aplică pedeapsa
28
închisorii de la 10 la 25 de ani” (alin. 2), iar „în cazul persoanei juridice tentativa se
sancţionează cu amenda cuprinsă între minimul special şi maximul special al amenzii
prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată redusă la jumătate” (alin. 3 teza I).
Limitele de reducere prin înjumătăţire privesc numai pedepsele principale
(închisoarea sau amenda, în cazul persoanei fizice şi exclusiv amenda în cazul
persoanei juridice), nu şi pedepsele complementare. Pe lângă pedeapsa principală a
tentativei se pot aplica pedepse complementare, precum şi măsuri de siguranţă, dacă
sunt realizate condiţiile legii.

Cauzele de nepedepsire a tentativei


În materia tentativei pedepsibile, desistarea şi împiedicarea producerii
rezultatului apără de pedeapsă persoana care, aflată în cursul executării faptei, din
motive dependente de voinţa sa, renunţă să ducă până la capăt executarea sau
executând în întregime acţiunea, împiedică survenirea rezultatului faptei tipice.
Sub aspectul naturii juridice, desistarea şi împiedicarea producerii
rezultatului sunt cauze generale şi personale de nepedepsire a tentativei, conform art.
22 alin. 1 C.pen. care dispune că nu se pedepseşte făptuitorul care s-a desistat ori a
împiedicat mai înainte de descoperirea faptei producerea rezultatului.
Atât desistarea cât şi împiedicarea producerii rezultatului trebuie să fie acte
voluntare, întemeiate pe voinţa liberă a persoanei (nu interesează motivele ce au stat
la baza unei atare atitudini), renunţarea trebuind să aibă loc în cursul executării faptei,
de unde rezultă că este posibilă în cazul tentativei imperfecte, spre deosebire de
împiedicarea producerii rezultatului care intervine după terminarea executării şi
trebuie realizată înainte de descoperirea faptei pentru a atrage nepedepsirea autorului
tentativei perfecte comise. Dacă împiedicarea nu are caracter efectiv, survenind
rezultatul infracţiunii consumate, se răspunde penal cu posibilitatea reţinerii
circumstanţei atenuante din art. 74 alin.1 lit. b C.pen. (stăruinţa depusă de infractor
pentru a înlătura rezultatul infracţiunii).
În alineatul final al art. 22 – care consacră cauzele de nepedepsire a tentativei
– se prevede că, dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării
producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru acea
infracţiune (denumite în doctrină acte de executare calificată). Autorul este apărat de
pedeapsă doar pentru tentativa imperfectă sau perfectă comisă pentru care a operat
desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului, nu însă şi pentru activitatea
anterior desfăşurată, dacă este relevantă penal, atrăgând o calificare distinctă. Spre
exemplu, în cazul persoanei care pune în executare hotărârea de săvârşire a unei
infracţiuni de furt prin efracţie, ulterior realizării efracţiei (prin distrugerea
dispozitivelor de închidere) renunţă – în condiţiile desistării - să mai sustragă, fiind
apărată de pedeapsa pentru tentativa la infracţiunea de furt calificat prin efracţie,
urmând să răspundă penal cu aplicarea pedepsei pentru infracţiunea de distrugere.

2.3. Perspective legislative


 În concepţia legiuitorului Codului penal din 2004, incriminarea tentativei
diferă în funcţie de gravitatea faptelor prevăzute de legea penală ca infracţiuni tipice
29
(în forma consumată), distingând între incriminarea tentativei la crimă – incriminare
nelimitată – şi incriminarea tentativei la delict – incriminare limitată. Această
concepţie rezultă din prevederile art. 35 alin.1, articol potrivit căruia tentativa la crimă
se pedepseşte întotdeauna, iar tentativa la delict numai când legea prevede aceasta.
Sub aspectul sancţionării, în partea specială a Codului penal, la sfârşitul unui titlu sau
capitol dintr-un titlu este înscris un articol cu notă marginală „sancţionarea
tentativei”.
În ceea ce priveşte tratamentul penal aplicabil, legea consacră o sancţionare
diferenţiată în raport cu pedepsirea infracţiunii consumate, conform sistemului
diversificării de pedeapsă (regula în materie). Pentru anumite categorii de infracţiuni
de gravitate sporită, pe cale de dispoziţii speciale s-a prevăzut şi sistemul parificării
de pedeapsă (aceeaşi pedeapsă pentru tentativă ca şi pentru infracţiunea consumată).
Legea consacră sistemul general al diversificării pedepsei pentru tentativă,
sistem operant în sancţionarea tentativei comise de persoana fizică sau juridică. Potrivit
art. 35 alin.2 se prevede că în cazul persoanelor fizice, tentativa se sancţionează cu o
pedeapsă imediat inferioară categoriei de pedeapsă prevăzută de lege pentru
infracţiunea consumată (regula diversificării), dacă legea nu prevede altfel. Prin unele
dispoziţii speciale, legiuitorul înscrie şi sancţionarea tentativei potrivit sistemului
parificării, în cazul infracţiunilor (crime) contra umanităţii, al crimelor de omor (simplu
şi calificat), al actelor de terorism, stabilind că tentativa se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută pentru infracţiunea consumată sau cu o pedeapsă în cadrul limitelor imediat
inferioare pedepsei prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată.
În cazul persoanei juridice, tentativa se sancţionează cu o amendă cuprinsă
între minimul special şi maximul special al amenzii prevăzută de lege pentru
infracţiunea consumată, reduse la jumătate (diversificarea pedepsei amenzii), dacă
legea nu prevede altfel; la această pedeapsă – potrivit art. 35 alin. 3 teza a II-a – se pot
adăuga una sau mai multe dintre pedepsele complementare, cu excepţia dizolvării
persoanei juridice.

3. Unitatea de infracţiune

Unitatea de infracţiune reprezintă activitatea relevantă penal ce realizează


conţinutul unei singure fapte penale, definită în doctrină ca fiind acea activitate
infracţională formată dintr-o singură acţiune sau inacţiune sau din mai multe acţiuni
sau inacţiuni, ce decurg din natura faptei sau din voinţa legiuitorului, săvârşite de
către o persoană în baza unui proces subiectiv unic, care întruneşte conţinutul unei
singure infracţiuni.
Sunt două feluri de unitate de infracţiune, urmând a distinge între unitatea
naturală şi unitatea legală.

3.1. Unitatea naturală de infracţiune


Putem defini unitatea naturală de infracţiune ca reprezentând ansamblul
faptic care corespunde conţinutului unei singure infracţiuni, unicitatea decurgând din
însăşi natura faptei relevantă penal.
30
La rândul ei, unitatea naturală cunoaşte mai multe forme: infracţiunea simplă,
infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată. Aspectele comune tuturor acestor trei
forme ale unităţii naturale de infracţiuni privesc unicitatea elementului material (o
singură acţiune sau inacţiune) ce produce un singur rezultat, fapta fiind comisă şi
imputabilă în baza unei singure forme de vinovăţie (intenţie sau culpă). Pe lângă
aspectele comune, există şi aspecte ce particularizează fiecare tip de infracţiune –
unitate naturală -, de aspectele proprii urmând să ne ocupăm în continuare.

3.1.1. Infracţiunea simplă


Cele mai multe fapte prevăzute de legea penală ca infracţiuni se comportă ca
infracţiuni simple (lovirea, vătămarea corporală, omorul, furtul etc.), activitatea
infracţională fiind una de moment.
Elementul material constă într-o singură acţiune sau inacţiune ce se poate
realiza printr-un singur act material (spre exemplu, uciderea victimei prin aplicarea
unei lovituri puternice într-o zonă de pe corp unde se află un organ vital – abdomen -,
lovitură cu intensitate aplicată cu un cuţit şi care atrage moartea) sau printr-o
pluralitate de acte materiale ce se află într-o succesiune imediată în timp
(exemplificând tot în cazul infracţiunii de omor, în situaţia în care victima este ucisă
prin aplicarea mai multor lovituri în diferite zone de pe corp ce adăpostesc organe
vitale, spre exemplu, două lovituri de cuţit în regiunea capului şi alte trei lovituri în
zona toracică în urma cărora victima decedează).
Infracţiunea simplă nu trebuie confundată cu infracţiunea în conţinut simplu
(de bază), deoarece o infracţiune simplă – formă a unităţii naturale – se poate
prezenta, după caz, ca infracţiune în conţinut simplu sau în conţinut calificat
(agravat). Astfel, acţiunea de ucidere cu premeditare a victimei căreia, i se aplică
lovitura mortală (printr-un act material sau o pluralitate de acte aflate în succesiune
imediată în timp) este un omor calificat (art. 175 alin. 1 lit. a) – infracţiune simplă -
sau furtul comis pe timp de noapte printr-o acţiune de sustragere ce se realizează în
condiţiile legii (art. 209 alin.1 lit.g) este un furt calificat ca infracţiunea simplă.

3.1.2. Infracţiunea continuă


Infracţiunea continuă este acea formă a unităţii naturale care constă într-o
acţiune sau inacţiune care prin însăşi natura sa se prelungeşte în timp, până când
intervine o forţă contrară care îi pune capăt.
Sub aspect obiectiv, infracţiunea continuă se caracterizează prin existenţa
unui element material de durată care implică o acţiune sau inacţiune ce se prelungeşte
în timp în mod natural.
Fără a fi definită în partea generală a Codului penal, prin dispoziţii speciale
sunt incriminate anumite fapte ca infracţiuni continue, cum este cazul infracţiunilor de
lipsire de libertate în mod ilegal (art. 189), furtul de curent electric (art. 208 alin. 2),
portul nelegal de decoraţii sau semne distinctive (art. 241) ş.a.
Acţiunea sau inacţiunea de durată se poate particulariza prin existenţa (sau
nu) a unor întreruperi pe parcursul desfăşurării activităţii continue, doctrina penală
clasificând infracţiunile continue în permanente şi succesive. O infracţiune continuă
31
permanentă implică desfăşurarea unei acţiuni ce are loc fără nici o întrerupere (spre
exemplu, deţinerea unei arme fără drept pe o anumită perioadă de timp – art. 279
C.pen.), spre deosebire de infracţiunea continuă succesivă care implică întreruperi
fireşti, pauze necesare în desfăşurarea activităţii (spre exemplu, portul nelegal de
uniformă întrerupt noaptea şi reluat a doua zi).
Fiind o infracţiune de durată, infracţiunea continuă cunoaşte un moment al
consumării şi, ca moment final, momentul epuizării activităţii infracţionale, sub acest
aspect interesând data (momentul) de la care se consideră comisă infracţiunea.
Consumarea are loc după trecerea duratei de timp, dată la care se întrunesc elementele
conţinutului constitutiv al infracţiunii ca temei al răspunderii penale. Momentul
epuizării este ulterior consumării şi se distinge de acesta, marcând sfârşitul activităţii
infracţionale.
Potrivit art. 122 alin. 2 C.pen. – cu referire la calcularea termenului de
prescripţie a răspunderii penale – se prevede că în cazul infracţiunilor continue,
termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii. Acţiunea sau inacţiunea
încetează prin intervenirea forţei contrare care pune capăt activităţii infracţionale,
încetarea putând avea loc din motive independente de voinţa persoanei ce a desfăşurat
activitatea (spre exemplu, intervenţia unui organ abilitat) sau dependente de voinţa
persoanei. Momentul încetării acţiunii/inacţiunii este momentul epuizării, când
infracţiunea continuă se consideră săvârşită, dată care interesează în raport de
aplicarea legii penale în timp, incidenţa actelor de clemenţă, calcularea termenului de
prescripţie a răspunderii penale etc. Aşa cum se subliniază în doctrină, pentru alte
instituţii ale dreptului penal (suspendarea condiţionată a executării pedepsei în formă
simplă sau sub supraveghere, liberarea condiţionată, graţierea condiţionată ş.a.)
interesează data consumării când sunt întrunite elementele obiective şi subiective ale
infracţiunii.

3.1.3. Infracţiunea deviată


În aprecierea doctrinei, infracţiunea deviată desemnează, pe de o parte,
infracţiunea săvârşită prin devierea acţiunii de la obiectul sau persoana împotriva
cărora era îndreptată, datorită greşelii făptuitorului, spre un alt obiect sau persoană sau
prin îndreptarea acţiunii – dintr-o eroare a făptuitorului – asupra altei persoane ori
altui obiect decât acela pe care vrea făptuitorul să-l vatăme, pe de altă parte.
Din definiţia ce se acordă infracţiunii deviate rezultă cele două modalităţi de
prezentare.
 o primă modalitate – modalitatea „error im personam” există în situaţia în
care infracţiunea se săvârşeşte din eroarea făptuitorului care îşi îndreaptă
acţiunea asupra altei persoane (sau obiect) decât cea iniţial vizată şi care
suferă o atingere efectivă, prin lezarea, vătămarea ce are loc. Spre exemplu,
agentul doreşte uciderea lui A, dar fiind în eroare asupra identităţii persoanei,
îl confundă pe A cu B, îndreptând acţiunea de ucidere asupra sa, în urma
căreia B decedează. În această situaţie, răspunderea penală se angajează
pentru o singură infracţiune, în exemplul dat - infracţiunea de omor în raport
de victima efectiv ucisă.
32
 într-o altă modalitate – cunoscută ca modalitatea „aberratio ictus”, aceasta
există în situaţia în care infracţiunea se săvârşeşte din greşeala făptuitorului
prin devierea acţiunii de la persoana (sau obiectul) împotriva căreia era
îndreptată, spre o altă persoană (obiect) decât cel iniţial vizat căreia i se
aduce atingere efectivă. Spre exemplu, agentul doreşte uciderea lui A – aflat
într-un grup de persoane - şi, descărcând un foc de armă, ţinteşte greşit,
ucigându-l pe B.
Infracţiunea deviată în această modalitate este subiect de controversă în teoria
şi practica penală. Într-o opinie se susţine existenţa unităţii infracţionale, deci o singură
infracţiune în raport de persoana (sau obiectul) care a fost practic vătămat,
argumentându-se că legea penală apără în mod indeterminat valorile sociale (viaţa şi
bunurile oricărei persoane) şi, deci, va exista o infracţiune unică în forma consumată în
care se absoarbe în mod natural tentativa în raport de victima iniţial vizată. În opinia
contrară - care respinge unitatea de infracţiune – se promovează soluţia pluralităţii de
infracţiuni sub forma concursului de infracţiuni, atunci când prin activitatea desfăşurată
prin devierea acţiunii, pe lângă infracţiunea consumată se realizează şi o tentativă
pedepsibilă, argumentându-se, dimpotrivă, că legea penală nu apără viaţa unei anumite
persoane, ci apără viaţa oricărei persoane. Promovându-se acest raţionament, se
apreciază că absorbirea tentativei pedepsibile în infracţiunea consumată este artificială,
forţată şi contrară legii, lăsând nepedepsită o tentativă pedepsibilă.

3.2. Unitatea legală de infracţiune


Unitatea legală de infracţiune este opera legiuitorului penal care creează
conţinutul unei singure infracţiuni prin reunirea a două sau mai multe acţiuni sau
inacţiuni ce au, de regulă, relevanţă penală proprie, reunire ce are loc datorită
legăturilor sub aspect subiectiv şi/sau obiectiv prezente între acestea.
Unitatea legală se manifestă sub patru forme: infracţiunea continuată şi
infracţiunea complexă – consacrate în partea generală a Codului penal –
infracţiunea de obicei şi infracţiunea progresivă – forme care, fără a fi definite
expres şi consacrate prin norme generale, îşi găsesc consacrare prin dispoziţiile părţii
speciale a Codului penal.
Pluralitatea de acţiuni/inacţiuni este evidentă în cazul infracţiunii continuate şi
al infracţiunii complexe, fiecare acţiune în parte putând constitui o infracţiune de sine-
stătătoare. Prin intervenţia legiuitorului, acestea îşi pierd autonomia, propria lor
semnificaţie, reunirea prin lege configurând conţinutul unei singure infracţiuni. Sub
acest aspect, legiuitorul a înscris expres dispoziţia potrivit căreia în cazul infracţiunii
continuate şi al infracţiunii complexe nu există pluralitate de infracţiuni (art. 41 alin.1).

3.2.1. Infracţiunea continuată


Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de
timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în
parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni (art. 41 alin. 2 C.pen.).

33
Din această definiţie se desprind condiţiile de existenţă cerute infracţiunii
continuate, unicitatea conţinutului fiind configurată de unitatea pe latură obiectivă şi
unitatea pe latură subiectivă.
Sub aspect obiectiv, infracţiunea continuată presupune săvârşirea mai multor
acţiuni sau inacţiuni (cel puţin două) care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi
infracţiuni şi care se comit la diferite intervale de timp. Acţiunile/inacţiunile prezintă,
fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni atunci când vatămă acelaşi obiect
juridic – ca valoare socială ocrotită de legea penală – încadrându-se în acelaşi tip de
infracţiune. Nu interesează dacă unele dintre acţiuni au ajuns în faza consumării, iar
altele au rămas la stadiul tentativei, situaţie în care atrag calificarea activităţii ca
infracţiune continuată consumată, după cum nu interesează nici dacă unele dintre
acţiuni realizează conţinutul de bază, iar altele conţinutul calificat al aceleiaşi
infracţiuni, răspunderea penală fiind angajată pentru infracţiunea continuată în forma
agravată. De asemenea, în cazul infracţiunilor care prezintă conţinut alternativ,
săvârşirea în mod continuat poate consta în realizarea unor modalităţi distincte
prevăzute de lege. Acţiunile sau inacţiunile trebuie săvârşite la diferite intervale de
timp, nici prea scurte (deoarece ne-am afla în situaţia infracţiunii simple caracterizată
printr-o pluralitate de acte aflate în succesiune imediată în timp), nici prea lungi
(făcând loc concursului real omogen de infracţiuni).
Reunirea tuturor acestor acţiuni/inacţiuni în conţinutul infracţiunii ce se
comite în mod continuat rezidă în elementul subiectiv ce funcţionează ca liant al
acestora. Unitatea pe latura subiectivă se referă la săvârşirea acţiunilor/inacţiunilor în
baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale. Rezoluţia trebuie să fie anterioară activităţii
infracţionale, să cuprindă şi să se menţină pe întreaga amplitudine a faptei executate.
În teoria şi practica penală se evidenţiază unicitatea rezoluţiei şi prin alte elemente de
unitate ce privesc acelaşi obiect juridic (sau material), aceeaşi persoană vătămată sau
chiar persoane diferite, atunci când se recurge la acelaşi mod de operare, în aceleaşi
condiţii de loc şi timp etc.
Sunt susceptibile de comitere în mod continuat, de regulă, infracţiunile contra
patrimoniului (furtul, înşelăciunea, delapidarea, distrugerea), infracţiunile de fals ş.a.
O infracţiune continuată poate fi săvârşită de o singură persoană (în calitate
de autor), după cum se poate comite şi în participaţie care este posibilă sub toate
formele (coautorat, instigare sau complicitate). După caz, participaţia poate fi parţială
(la o parte dintre acţiuni), sau totală (când se cooperează la toate acţiunile) cu
diferenţieri pe planul răspunderii penale.
În practică s-a decis că: fapta inculpatului de a fi indus în eroare în temeiul
unei rezoluţii unice mai multe persoane, promiţându-le că le va procura unele bunuri
şi de a fi obţinut astfel diferite sume de bani constituie infracţiunea de înşelăciune,
săvârşită în mod continuat sau fapta unui gestionar de a-şi însuşi din gestiune, la
diferite intervale de timp, dar în baza aceleiaşi rezoluţii diverse sume de bani,
constituie infracţiunea de delapidare comisă în mod continuat ori fapta inculpatului de
fi avut, de repetate ori, în cursul aceleiaşi nopţi raport sexual cu victima, sub
ameninţarea de a o lovi cu un cuţit, constituie infracţiunea de viol comisă în mod
continuat.
34
Sancţionarea infracţiunii continuate
Potrivit art. 42 C.pen. infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, la care se poate adăuga un spor
potrivit art. 34 în cazul persoanei fizice, iar în cazul persoanei juridice potrivit art. 40¹
alin. 1. Prin instituirea acestui tratament penal, infracţiunea continuată reprezintă o
cauză generală, facultativă de agravare a pedepsei.
Dacă infractorul condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată este
judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi
infracţiuni, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o
pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior
(art. 43).
Infracţiunea continuată este o infracţiune de durată care cunoaşte momentul
consumării şi ulterior acestuia, ca moment final al activităţii desfăşurate, momentul
epuizării. Epuizarea are loc la data săvârşirii ultimei acţiuni/inacţiuni, când se
consideră săvârşită infracţiunea continuată, acest moment interesând în legătură cu
aplicarea legii penale în timp, incidenţa actelor de clemenţă, calcularea prescripţiei
răspunderii penale (conform art. 122 alin. 2 care prevede că, în cazul infracţiunilor
continuate, termenul curge de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni). Aşa cum
se subliniază în doctrină, pentru alte instituţii ale dreptului penal (suspendarea
condiţionată a executării pedepsei - simplă sau sub supraveghere –, liberarea
condiţionată, graţierea condiţionată etc.) interesează data consumării când sunt
întrunite elementele obiective şi subiective ale infracţiunii continuate.

3.2.2. Infracţiunea complexă


Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră ca element sau ca
circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă
prevăzută de legea penală (art. 41 alin.3 C.pen.).
În lumina acestei definiţii legale, doctrina reţine cele două modalităţi
normative sub care se prezintă o infracţiune complexă, pe de o parte – infracţiunea
complexă în conţinut de bază -, pe de altă parte – infracţiunea complexă în conţinut
calificat.
Infracţiunea complexă în conţinut de bază (forma tip) este infracţiunea în al
cărei conţinut intră ca element constitutiv o acţiune/inacţiune care constituie prin ea
însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Deci, în această modalitate se reunesc două
fapte relevante penal între care există o anumită legătură, formând, potrivit concepţiei
legiuitorului o singură infracţiune, distinctă de cele pe care le cuprinde în conţinutul
său (reunirea celor două infracţiuni ce compun infracţiunea complexă este realizată de
legiuitor tocmai datorită legăturii pe care acestea o prezintă).
Exemplul tipic ce ilustrează o infracţiune complexă în conţinut de bază este
infracţiunea de tâlhărie definită potrivit art. 211 C.pen. ca: „furtul săvârşit prin
întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de
inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor
astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor
35
infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea”.Infracţiunile reunite în
conţinutul tâlhăriei – pe latură obiectivă – sunt furtul şi lovirea sau alte violenţe ori
vătămarea corporală sau ameninţarea, legătura dintre acestea fiind o legătură de la
mijloc la scop (spre exemplu, în scopul deposedării victimei de anumite bunuri, se
recurge ca mijloc la lovirea acesteia).
Infracţiunea complexă în conţinut calificat (sau agravat) este infracţiunea în
al cărei conţinut intră ca circumstanţă agravantă o acţiune/inacţiune care constituie
prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Un conţinut calificat şi complex de
infracţiune presupune conţinutul de bază al infracţiunii la care se adaugă o
circumstanţă agravantă specială ce semnifică o faptă relevantă penal (şi care
reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni). Spre exemplu, furtul calificat este o
infracţiune complexă când se săvârşeşte prin efracţie – potrivit art. 209 alin. 1 lit. i)
C.pen. - efracţia implicând distrugerea (faptă incriminată de art. 217) ca mijloc la care
se recurge în săvârşirea furtului şi care reprezintă un element circumstanţial agravant.
Exemplificăm şi prin faptele incriminate de art. 197 alin.3 C.pen. – violul care a avut
ca urmare moartea victimei; art. 198 alin. 6 – actul sexual cu minor care a avut ca
urmare moartea victimei; art. 211 alin. 2¹ lit.e) – tâlhăria care a avut ca urmare
vătămarea corporală gravă a victimei – sau de art. 211 alin.3 – tâlhăria care a avut ca
urmare moartea victimei ş.a. În cazul acestor din urmă infracţiuni, între faptele reunite
se observă un alt tip de legătură, legătură de la antecedenţă la rezultat (spre exemplu,
violenţa implicată în viol sau tâlhărie conduce la un rezultat mai grav ce constă în
moartea victimei).
În doctrina penală se apreciază că o infracţiune complexă se realizează nu
numai prin reunirea a două infracţiuni între care există una dintre legăturile menţionate,
ci şi atunci când în conţinutul unei infracţiuni intră o acţiune ce constituie ea însăşi o
faptă prevăzută de legea penală, în anumite condiţii, cum este, spre exemplu, cazul
infracţiunii de ultraj (ameninţarea ori lovirea sau orice alte acte de violenţă, precum şi
vătămarea corporală săvârşite împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o
funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru
fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii – conform art. 239 C.pen.).
Structura unei infracţiuni complexe evidenţiază existenţa condiţiilor
preexistente şi a conţinutului constitutiv, cu următoarele particularităţi:
 obiectul juridic este unul complex fiind format dint-un obiect principal – care
atrage apartenenţa infracţiunii complexe la o anumită categorie, grupă
infracţională – şi un obiect adiacent. Spre exemplu, în cazul infracţiunii de
tâlhărie (infracţiune contra patrimoniului) în modalitatea furt prin lovire,
obiectul principal este cel al furtului şi constă în relaţiile sociale referitoare la
posesia şi detenţia asupra bunurilor mobile, iar obiectul secundar constă în
relaţiile sociale referitoare la integritatea corporală a persoanei.
 subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană, participaţia fiind
posibilă sub toate formele sale.
 sub aspectul laturii obiective, elementul material este format, de regulă, din
acţiunile reunite de către legiuitor prin legătura existentă între ele.

36
 sub aspectul laturii subiective, forma de vinovăţie constă, după caz, în
intenţie sau praeterintenţie.
Infracţiunea complexă îmbracă forma tipică în momentul înfăptuirii
acţiunilor şi al producerii urmărilor periculoase – când are loc consumarea.
Pedeapsa infracţiunii complexe este cea prevăzută potrivit normei de
incriminare a faptei, aceasta neconstituind – ca şi infracţiunea continuată – o cauză de
agravare a pedepsei, atâta timp cât legiuitorul nu înscrie prin norme generale un
tratament penal distinct al infracţiunii complexe. Atunci când, ulterior aplicării
pedepsei se descoperă şi alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi
infracţiuni, pedeapsa se recalculează, urmând a se stabili o pedeapsă care nu poate fi
mai uşoară decât cea pronunţată anterior (art. 43 C.pen.).

3.2.3. Infracţiunea de obicei


Doctrina penală defineşte infracţiunea de obicei (sau colectivă) – care nu este
consacrată prin dispoziţiile părţii generale a Codului penal – ca fiind acea formă a
unităţii legale care constă în repetarea unei fapte – prin săvârşirea mai multor acţiuni
sau inacţiuni – până relevă o obişnuinţă, o îndeletnicire a persoanei, repetare care
atribuie ansamblului faptic gravitatea unei infracţiuni.
Se pot cita ca infracţiuni de obicei: practicarea prostituţiei (art. 328),
cerşetoria (art. 326), jocul de noroc (art. 330) ş.a.
Caracteristic infracţiunii de obicei este tocmai repetarea faptei ce se compune
dintr-o pluralitate de acţiuni, acţiuni care, privite individual, separat nu sunt relevante
penal, ci doar privite per ansamblul lor, atunci când relevă o îndeletnicire, o practică
în acest sens, atrag incidenţa legii penale.
Fiind o infracţiune de durată în timp (prin repetarea faptei de un număr de ori
ce relevă îndeletnicirea), se disting cele două momente parcurse în desfăşurarea
activităţii infracţionale. Infracţiunea de obicei se consumă în momentul în care s-a
repetat de un număr suficient pentru a releva obişnuinţa (variabil de la persoană la
persoană) şi se epuizează atunci când se comite ultima acţiune sau inacţiune. Acest
din urmă moment – al epuizării – se consideră cel al săvârşirii infracţiunii de obicei şi
interesează în legătură cu aplicarea legii penale în timp, cu incidenţa actelor de
clemenţă, calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale. Sub acest aspect,
infracţiunea de obicei se aseamănă cu infracţiunea continuată, de care însă se
deosebeşte în ceea ce priveşte conţinutul pe latură obiectivă. Reamintim că, în cazul
infracţiunii continuate, fiecare acţiune sau inacţiune are semnificaţie penală proprie
prezentând, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Or, în cazul infracţiunii
de obicei, repetarea acţiunilor reprezintă o trăsătură constitutivă a conţinutului unei
asemenea infracţiuni, fiecare acţiune privită separat neavând relevanţă penală.
Prin specificul elementului lor material, infracţiunile de obicei nu sunt
susceptibile de comitere în participaţie sub forma coautoratului (fac parte din
categoria infracţiunilor cu autor exclusiv unic) şi, totodată, nu sunt susceptibile de
tentativă.
Pedeapsa pentru infracţiunea de obicei este prevăzută potrivit normei de
incriminare a faptei. Deşi nu există prevederi exprese referitoare la tratamentul penal al
37
infracţiunii de obicei (prin dispoziţii generale), dacă se descoperă după o condamnare
definitivă şi alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni de
obicei, pedeapsa se recalculează, art. 43 C.pen. fiind aplicabil şi în acest caz.

3.2.4. Infracţiunea progresivă


Doctrina penală defineşte infracţiunea progresivă – care nu este consacrată
prin dispoziţiile părţii generale a Codului penal – ca fiind acea formă a unităţii legale
în care conţinutul obiectiv – prin săvârşirea unei acţiuni şi a producerii urmăririi
specifice – se amplifică, în aşa mod încât trecerea de la conţinutul iniţial al
infracţiunii la conţinutul său amplificat atrage o schimbare de încadrare juridică, într-
o infracţiune mai gravă sau într-o formă calificată a aceleiaşi infracţiuni. Prin
amplificarea ansamblului faptic, se ajunge la un rezultat mai grav sau se produce o
altă urmare care, de regulă, se distanţează în timp de acţiunea iniţială ce s-a comis.
Exemple de infracţiuni progresive întâlnim în cazul infracţiunilor contra
integrităţii corporale şi sănătăţii persoanei, o faptă iniţială de lovire sau alte violenţe
(art. 180 alin.1) putând produce un rezultat mai grav constând într-o vătămare ce
necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile (art. 180 alin.2) sau
vătămarea corporală care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60
de zile (art. 181 alin.1) sau vătămarea corporală care necesită pentru vindecare
îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile (art. 182 alin.1) ori alte consecinţe grave:
pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate
permanentă fizică sau psihică, sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a vieţii
persoanei (art. 182 alin.2) sau chiar moartea victimei, conform art. 183 care
incriminează lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte.
Fapta iniţială şi urmările ei se absorb în forma amplificată ce reprezintă
infracţiunea progresivă şi care atrage încadrarea juridică potrivit tipului de infracţiune
cu rezultat mai grav produs.
Sunt infracţiuni progresive şi violul care a cauzat victimei o vătămare gravă a
integrităţii corporale sau sănătăţii (art. 197 alin.2 lit.c) C.pen.) ori actul sexual cu un
minor care a atras aceleaşi urmări (art. 198 alin. 5 C.pen.) ş.a.
De regulă, infracţiunile progresive sunt – sub aspectul laturii subiective din
conţinut – infracţiuni praeterintenţionate, fapta iniţială fiind săvârşită cu intenţie, iar
rezultatul amplificat, mai grav, fiind produs din culpă.
Şi în cazul infracţiunii progresive – ca infracţiune de durată – distingem cele
două momente, respectiv al consumării – când se săvârşeşte fapta iniţială – şi ulterior
acestuia cel al epuizării activităţii infracţionale, când are loc producerea rezultatului
mai grav, ca rezultat final al faptei. În ceea ce priveşte data la care se consideră
săvârşită infracţiunea progresivă, semnalăm controversa în materie, fiind afirmate
două puncte de vedere. Într-o opinie se susţine că interesează sub acest aspect
momentul epuizării, atunci când se produce rezultatul final, amplificat al faptei.
Potrivit opiniei contrare – la care subscriem – data săvârşirii infracţiunii progresive
este data comiterii faptei iniţiale, deci atunci când are loc consumarea; caracteristic
infracţiunilor progresive – şi deosebindu-le de celelalte infracţiuni de durată, cum sunt
infracţiunea continuă, continuată şi de obicei – este faptul că activitatea infractorului
38
ia sfârşit prin comiterea acţiunii iniţiale şi producerii urmării specifice ei, fără
intervenţia sa ulterioară având loc amplificarea faptei iniţiale.
Pedeapsa pentru infracţiunea progresivă este cea prevăzută de lege potrivit
normei de incriminare a faptei. În măsura în care infracţiunea progresivă este o
infracţiune complexă, dispoziţiile art. 43 C.pen. referitoare la recalcularea pedepsei se
aplică în mod corespunzător.

3.3. Perspective legislative


 Infracţiunea continuată îşi găseşte reglementarea într-un singur text de lege, potrivit
art. 55 alin. 2 noul Cod penal, fiind menţinută aceeaşi definiţie, însă cu modificarea
modului de sancţionare, prin aplicarea pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea
săvârşită, la care se poate adăuga un spor până la maximul special, iar când acest
maxim nu este îndestulător se poate aplica un spor fără ca pedeapsa să poată depăşi
maximul general al acelei pedepse.

4. Participaţia penală

4.1. Definiţie şi condiţii de existenţă


Instituţia participaţiei este reglementată prin dispoziţiile art. 23-31 C.pen.,
fiind cunoscută în doctrină şi sub denumirea de pluralitate ocazională de făptuitori
(infractori) şi definită ca fiind cooperarea la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală a unui număr de persoane superior celui cerut de lege, persoane care
acţionează în baza unei voinţe comune, dintre care cel puţin una lucrează cu intenţie.
Dacă, de regulă, o infracţiune poate fi săvârşită de către o singură persoană,
practica învederează că la comiterea unei fapte prevăzută de legea penală pot conlucra
– prin cooperarea materială şi morală – mai multe persoane, situaţie reglementată de
legiuitor drept participaţie şi care implică o singură faptă – ca faptă prevăzută de legea
penală (infracţiune) şi o pluralitate de persoane ce contribuie în săvârşirea acesteia.
În afară de pluralitatea ocazională de persoane (participaţia penală) mai
există şi:
 pluralitatea naturală – când pluralitatea de persoane în comiterea faptei este
cerută de însăşi natura acesteia, cum este cazul faptelor incriminate în art.
203 (incestul), art. 303 (bigamia), art. 322 (încăierare) ş.a..
 pluralitate constituită – ce desemnează o asociere, o grupare a mai multor
persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni, cum este cazul faptelor
incriminate în art. 167 (complotul), art. 323 (asociere pentru săvârşirea de
infracţiuni) ş.a..
Pluralitatea naturală şi cea constituită semnifică infracţiuni de sine-stătătoare
susceptibile, la rândul lor, de comitere în participaţie penală.

Condiţii de existenţă a participaţiei penale


Aşa cum rezultă din definiţia acordată în doctrină acestei instituţii,
participaţia implică întrunirea cumulativă a unor condiţii, şi anume:
39
1. să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală;
2. la săvârşirea faptei să coopereze mai multe persoane;
3. cel puţin una dintre persoane să acţioneze cu intenţie.

1. Existenţa participaţiei este condiţionată de săvârşirea unei fapte prevăzută de


legea penală şi nu a unei infracţiuni, fiind suficient ca autorul să comită doar fapta
prevăzută de legea penală, chiar dacă lucrează fără vinovăţie penală (spre exemplu,
fapta se comite sub imperiul unor cauze care înlătură caracterul penal al faptei,
autorul fiind iresponsabil sau minor nerăspunzător penal sau persoană constrânsă
fizic/moral să săvârşească fapta etc, exceptând cazul fortuit).
Această condiţie impusă prin lege – şi care rezultă din definiţiile acordate
participanţilor cât şi fiecărui participant în parte conform art. 23-26 C.pen. – relevă
cele două forme ale participaţiei penale, ca o participaţie, după caz, proprie sau
improprie. Astfel, atunci când fapta prevăzută de legea penală constituie infracţiune şi
în raport de autor, deci toţi participanţii la comiterea ei acţionează de pe aceeaşi
poziţie psihică (lucrând cu aceeaşi formă de vinovăţie, de regulă, intenţia), participaţia
îmbracă forma proprie (perfectă). Participaţia improprie (imperfectă) – reglementată
de art. 31 C.pen. – există fie atunci când fapta prevăzută de legea penală constituie, de
asemenea, infracţiune, în raport de autor cât şi de ceilalţi participanţi, însă participarea
la comiterea ei are loc de pe poziţii psihice distincte (unii dintre participanţi – autorul
sau coautorii – lucrând din culpă, ceilalţi participanţi – instigatorul sau complicele -,
dimpotrivă, în baza intenţiei), fie în situaţia în care autorul comite doar o faptă
prevăzută de legea penală, lucrând fără vinovăţie, iar ceilalţi participanţi comit fapta
(ca infracţiune) cu intenţie.
Condiţia săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală se realizează atunci
când are loc comiterea unei fapte consumate sau rămasă în stadiul tentativei
pedepsibile.

2. Persoanele care cooperează la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală se


numesc participanţi şi sunt persoanele care contribuie la săvârşirea acesteia în calitate
de autori, instigatori sau complici. Pentru a exista participaţie, la săvârşirea faptei
trebuie să coopereze un număr superior de persoane în raport de cel cerut de legea
penală (în general, o infracţiune se poate comite de o singură persoană – autor),
rezultând că, de regulă, cel puţin două persoane care cooperează în săvârşirea faptei
lucrează în participaţie.
Legea penală defineşte expres fiecare participant în parte, conform art. 24
(persoana care lucrează în autorat), art. 25 (instigatorul) şi art. 26 (complicele).
Autorul este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută de
legea penală. Dacă mai multe persoane săvârşesc nemijlocit, împreună, o faptă
prevăzută de legea penală, fiecare din ele va fi pedepsită ca autor (coautorii).
Instigator este persoana care cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o
faptă prevăzută de legea penală. Complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte
sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este, de
asemenea, complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că
40
va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă
după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.
Sub acest aspect – al contribuţiei adusă de participant la săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală – menţionăm următoarele clasificări ale participaţiei:
 acte de autorat/coautorat ce constau în acte de executare prin care se
săvârşeşte nemijlocit fapta prevăzută de legea penală;
 instigarea – care implică determinarea cu intenţie la săvârşirea unei fapte
prevăzută de legea penală. Instigarea semnifică o contribuţie morală,
anterioară în săvârşirea faptei;
 complicitatea – care presupune acte prin care se acordă intenţionat un ajutor
sau se înlesneşte în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală.
După caz, prin formele ei de manifestare, participaţia poate semnifica o
contribuţie materială sau morală, anterioară sau concomitentă săvârşirii faptei. Actele
de autorat/coautorat reprezintă forma principală a participaţiei, în raport de care actele
de instigare şi cele de complicitate reprezintă forme secundare ale participaţiei.
Instigarea se consideră formă principală de participaţie în raport de complicitate.
Astfel, participarea de către o persoană la săvârşirea uneia şi aceleiaşi infracţiuni atât
prin acte de instigare cât şi de complicitate atrage răspunderea penală pentru instigare
care absoarbe forma secundară a complicităţii.
De regulă, participaţia este posibilă la toate infracţiunile putând îmbrăca
formele mai sus menţionate.

3. Condiţia voinţei comune a persoanelor ce contribuie la săvârşirea aceleiaşi fapte


prevăzute de legea penală dintre care cel puţin una să lucreze cu intenţie – implică o
legătură subiectivă care se stabileşte între participanţi, o cooperare şi pe plan psihic
(alături de cooperarea materială) în săvârşirea faptei.
Intenţia participantului presupune că acesta îşi dă seama că prin activitatea
sa, prin aportul redus, contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală,
urmărind sau acceptând producerea rezultatului ei. Dintre participanţi, instigatorul şi
complicele acţionează întotdeauna cu intenţie (ceea ce rezultă din definiţiile acordate
prin lege). Autorul poate cunoaşte sau nu contribuţia adusă de o altă persoană la
săvârşirea faptei. După cum s-a arătat, atunci când toţi participanţii (autor, coautor,
instigator sau/şi complice) lucrează cu aceeaşi formă de vinovăţie (intenţia),
participaţia este una proprie, legătura subiectivă dintre participanţi fiind bilaterală,
participanţii dându-şi seama de unirea eforturilor în comiterea unei infracţiuni
intenţionate. Dimpotrivă, atunci când instigatorul sau complicele acţionează cu
intenţie, iar autorul săvârşeşte fapta din culpă sau fără vinovăţie suntem în prezenţa
participaţiei improprii, caz în care legătura subiectivă dintre participanţi are un
caracter unilateral şi ea se transmite de la instigator sau complice la autor.

Ansamblul reglementărilor în materia participaţiei relevă concepţia unităţii


de faptă, sub aspectul naturii juridice participaţia presupune, deci, o singură faptă
prevăzută de legea penală la comiterea căreia participă mai multe persoane (în
41
condiţiile mai sus menţionate). Această concluzie se desprinde şi din prevederile art.
144 C.pen., articol potrivit căruia: „prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei
infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca
infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca
autor, instigator sau complice”.
Putem afirma astfel că „nucleul” participaţiei rezidă în săvârşirea faptei de
către autor / coautor, astfel încât numai prin raportare la această activitate, o
contribuţie intenţionată de determinare sau înlesnire ori ajutare în orice mod la
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală semnifică forme ale participaţiei penale.
Astfel, data comiterii faptei de către autor este data comiterii faptei în participaţie, iar
în situaţia în care intervin cauze care acţionează asupra faptei (spre exemplu – acte de
clemenţă sub forma amnistiei, alte cauze cu efecte in rem), efectul acestora se extinde
şi asupra participanţilor.

Tot sub aspectul naturii juridice – interesând în materia tratamentului penal –,


participaţia reprezintă o cauză de agravare a răspunderii penale.
Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună este înscrisă de
legiuitor ca o împrejurare ce constituie o circumstanţă agravantă generală legală
potrivit art. 75 alin. 1 lit. a) C.pen.. Agravanta este aplicabilă în condiţiile reţinerii
participării unui număr de cel puţin trei persoane care săvârşesc fapta împreună în
coautorat sau autorat şi complicitate concomitentă. Constatarea unei atare împrejurări
obligă instanţa la reţinerea agravantei, cu tratamentul penal corespunzător, consacrat
de art. 78 C.pen.
În cazul anumitor infracţiuni, legiuitorul a înscris participaţia ca o
circumstanţă agravantă specială, unele fapte calificându-se în condiţiile săvârşirii de
două sau mai multe persoane împreună, cum este cazul infracţiunii de lipsire de
libertate în mod ilegal (art. 189 alin. 2), infracţiunea de viol (art. 197 alin. 2 lit.a),
infracţiunea de furt (art. 209 alin. 1 lit. a) ş.a.
Când o infracţiune pentru care legea a prevăzut o asemenea agravantă s-a
comis în condiţiile ei, se va reţine numai forma calificată cu tratamentul
corespunzător stabilit de lege, fără a se mai da efect şi dispoziţiei din partea generală,
întrucât una şi aceeaşi împrejurare nu poate avea un dublu efect agravant, specialul
primând asupra generalului.
Participaţia penală poate constitui şi o circumstanţă agravantă generală
judiciară, în alte condiţii decât cele prezentate anterior, spre exemplu, atunci când
fapta s-a comis de trei sau mai multe persoane, dar nu este o săvârşire împreună,
reţinându-se participarea acestora prin acte de instigare, complicitate anterioară şi
autorat.

4.2. Formele participaţiei penale

4.2.1. Autoratul şi coautoratul


Autoratul implică săvârşirea nemijlocită a faptei prevăzută de legea penală
prin acte de executare, semnificând o contribuţie necesară şi determinantă pentru
42
existenţa participaţiei şi, totodată, în aprecierea actelor de instigare sau/şi de
complicitate drept contribuţii specifice aduse de alţi participanţi la săvârşirea faptei.
În cadrul participaţiei, persoana care săvârşeşte fapta nemijlocit în autorat poate lucra
cu orice formă de vinovăţie penală sau chiar fără vinovăţie.
Coautoratul presupune săvârşirea nemijlocită, împreună a faptei prevăzută de
legea penală de două sau mai multe persoane care lucrează în baza unei voinţe
comune.
Săvârşirea faptei prevăzută de legea penală în coautorat presupune
cooperarea atât sub aspect obiectiv cât şi subiectiv, implicând:
 Săvârşirea în mod nemijlocit a faptei prevăzută de legea penală. Atât doctrina
cât şi practica penală reţin ca fiind acte de coautorat – prin săvârşire
nemijlocită (acte de executare) – două categorii de acte:
1. Acte de executare directă a faptei care se înscriu în acţiunea tipică descrisă în
norma de incriminare şi care descriu latura obiectivă din conţinutul infracţiunii (spre
exemplu, în cazul infracţiunii de omor, sunt acte de coautorat acţiunile persoanelor
care aplică lovituri puternice, în regiuni vitale ale corpului, cu obiecte tăioase sau
contondente). Spre deosebire de situaţia autoratului – când persoana ce lucrează în
această calitate realizează printr-o activitate ce-i aparţine exclusiv întreaga latură
obiectivă a faptei –, în cazul coautoratului, actele întreprinse de participanţii cu acest
rol se completează reciproc, integrându-se în activitatea unică ce conduce la urmarea
periculoasă. Cu alte cuvinte, în cazul coautoratului, participanţii realizează unul sau
parte dintre actele de executare, deci nu se cere ca un participant în această calitate să
acopere prin activitatea sa întreaga latură obiectivă a infracţiunii. Săvârşirea în mod
nemijlocit, împreună a faptei, presupune conlucrarea sub aspect obiectiv prin
comiterea, de regulă, a actelor în aceleaşi condiţii de timp şi de loc şi numai atunci
când sunt coordonate şi pe plan intelectual (este însă posibil şi un coautorat succesiv
în cazul unor infracţiuni de durată, spre exemplu în cazul infracţiunii continuate).
2. Actele prin care se contribuie (şi) indirect la săvârşirea faptei, în condiţiile
în care au un caracter determinant, necesar şi indispensabil în realizarea acţiunii
tipice. Aceste acte nu sunt descrise prin norma de incriminare a faptei, spre exemplu,
actele de imobilizare prin care se paralizează orice energie, ca reacţie fizică sau
psihică din partea victimei sau prin care se înlătură orice piedică, obstacol, orice
rezistenţă ce se împotriveşte producerii rezultatului.
 Voinţa comună a coautorilor. Cooperarea pe planul material dintre coautori
trebuie să fie dublată de cooperarea şi pe plan psihic, prin voinţa comună care
să-i anime în săvârşirea faptei. Sub aspect subiectiv, coautoratul poate fi
propriu (când toţi coautorii săvârşesc fapta cu aceeaşi formă de vinovăţie, de
regulă, cu intenţie) sau impropriu (când lucrează cu forme de vinovăţie
diferite sau, cum frecvent se înregistrează în practică, atunci când unii
acţionează cu forma de vinovăţie a intenţiei, iar alţii fără vinovăţie penală –
spre exemplu, săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta
a fost comisă împreună prin săvârşire nemijlocită cu un minor nerăspunzător
penal).

43
Dacă mai multe persoane săvârşesc nemijlocit o faptă prevăzută de legea
penală (chiar aceeaşi faptă, în aceleaşi condiţii de loc şi timp) însă în afara oricărei
cooperări, coordonări sub aspect obiectiv şi subiectiv, nu ne aflăm în prezenţa
coautoratului, ci a săvârşirii faptei în calitate de autori (fiecare persoană îşi va angaja
răspunderea penală în calitate de autor al infracţiunii comise). Doar săvârşirea
nemijlocită şi împreună a faptei, prin coordonarea materială şi intelectuală a actelor ce
întregesc activitatea unică, semnifică existenţa coautoratului şi, drept urmare,
sancţionarea participanţilor în calitate de coautori.

Coautoratul în cazul anumitor infracţiuni


În cazul infracţiunilor proprii coautoratul este posibil numai în condiţiile în
care toţi participanţii au calitatea cerută de lege şi contribuie nemijlocit la săvârşirea
faptei.
În cazul infracţiunilor praeterintenţionate coautoratul subzistă în măsura în
care, în raport cu fiecare participant este relevată intenţia în ce priveşte realizarea
faptei iniţiale, cât şi culpa în privinţa urmării mai grave.
Coautoratul în cazul infracţiunilor din culpă reprezintă o problemă
controversată în teoria şi practica penală.
Într-o opinie, este exclus coautoratul în cazul acestor infracţiuni,
considerându-se că, deşi la producerea rezultatului culpos s-a ajuns prin acţiunile mai
multor persoane, nu există voinţa lor de a coopera la producerea acestui rezultat, prin
lipsa unei coordonări intelectuale în vederea apariţiei sale. Potrivit opiniei contrare –
la care subscriem – se susţine posibilitatea coautoratului la infracţiunile din culpă,
considerându-se că nu se poate nega existenţa unei voinţe comune a participanţilor la
săvârşirea faptei, contribuţia fiecăruia concurând nemijlocit la producerea rezultatului
şi înscriindu-se în antecedenţa cauzală a acestuia.
Există şi anumite categorii de infracţiuni în cazul cărora coautoratul este
exclus, nefiind susceptibile de comitere în participaţie sub această formă, dintre care
menţionăm: infracţiunile cu autor exclusiv unic, cum sunt infracţiunile de obicei,
infracţiunea de mărturie mincinoasă (art. 260), infracţiunea de purtare fără drept de
decoraţii sau semne distinctive (art. 241), infracţiunile omisive care sunt, în general,
tot infracţiuni cu subiect exclusiv unic, obligaţia legală de a acţiona într-un anumit
sens fiind una personală ş.a.

4.2.2. Instigarea
Ca formă a participaţiei penale, instigarea constă în activitatea de determinare
cu intenţie la săvârşirea, de către o altă persoană, a unei fapte prevăzută de legea
penală.
Pentru a ne afla în prezenţa instigării, trebuie îndeplinite următoarele
condiţii:
 Să aibă loc o activitate de determinare a unei persoane la săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală. Prin determinare, o persoană (instigator)

44
transmite hotărârea de săvârşire a unei fapte prevăzute de legea penală unei
alte persoane (instigat).
Activitatea de determinare trebuie să îndeplinească anumite cerinţe,
respectiv: de a fi reală, efectivă, deci de a conduce la însuşirea hotărârii de comitere a
faptei de către o altă persoană. Sub acest aspect, menţionăm că instigatorul mai este
denumit autor moral, iar persoana instigată este autorul material al faptei. Totodată,
determinarea trebuie să intervină înainte ca persoana în raport de care s-a desfăşurat
această activitate să fi luat hotărârea de a săvârşi fapta. Instigarea reprezintă o
participaţie anterioară la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală, fiind deci
exclusă în cazul unei autodeterminări anterioare (în raport de care, o „determinare”
realizată de o altă persoană faţă de autorul care a luat singur hotărârea infracţională nu
semnifică un act de instigare, ci o complicitate morală dacă întăreşte hotărârea deja
luată). O altă cerinţă priveşte ca determinarea (instigarea) să fie urmată de executare,
prin comiterea de către cel instigat a unei fapte relevantă penal – ca faptă consumată
sau ca tentativă pedepsibilă (conform art. 144 C.pen.).
Nu se va realiza instigarea, ca formă de participaţie, în situaţia în care cel
instigat nu a dat curs instigării, fie netrecând la executare, fie efectuând un act de
pregătire sau o faptă rămasă la stadiul de tentativă, în ambele cazuri – însă –
nerelevantă penal. În oricare dintre aceste situaţii ne aflăm în prezenţa unei instigări
fără rezultat, sau neurmată de executare, care nu mai constituie un act de participaţie,
ci o activitate cu semnificaţie penală proprie, potrivit art. 29 alin. 1 ipoteza I.
Când instigatul a început, însă, săvârşirea faptei, punând în executare
hotărârea infracţională prin săvârşirea unei tentative incriminate de lege, dar urmată
de desistarea sa ori de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului, e
realizată condiţia săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, instigarea fiind un
act de participaţie. Actele de instigare urmate de desistarea autorului sau de
împiedicarea producerii rezultatului sunt reglementate potrivit aceluiaşi art. 29 alin. 1
ipoteza a II-a.
Deşi consacrate prin acelaşi text de lege, instigarea nu apare ca act de
participaţie, întrucât nu s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală în prima
ipoteză, ci ca o infracţiune de sine-stătătoare şi dimpotrivă, instigarea apare ca act de
participaţie prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către cel instigat,
care ulterior s-a desistat sau a împiedicat producerea rezultatului, potrivit celei de-a
doua ipoteze.
Activitatea de determinare (reală, anterioară şi urmată de executarea faptei)
se poate realiza, după caz, în diferite moduri, prin recurgere la anumite mijloace, de
către una sau mai multe persoane, asupra unei alte persoane sau mai multor persoane.
Sunt reţinute următoarele feluri ale instigării: instigare simplă sau calificată; imediată
sau mediată; directă sau indirectă; instigare cu un singur instigator sau coinstigare ori
concurs de instigări; instigarea individuală sau colectivă (a se consulta doctrina care
explică şi exemplifică felurile instigării).
 Activitatea de determinare să se realizeze cu intenţie. Din însăşi definiţia
acordată prin lege participantului cu rol de instigator (conform art. 25 C.pen.)
rezultă intenţia ce caracterizează poziţia psihică de pe care acesta acţionează
45
în săvârşirea faptei. Activitatea de instigare se comite întotdeauna cu intenţie,
neexistând instigare din culpă. Când cel instigat trece la executarea faptei
lucrând de pe aceeaşi poziţie psihică ca şi instigatorul, instigarea este proprie
(instigare la o infracţiune intenţionată). Când cel instigat săvârşeşte fapta
prevăzută de legea penală cu forma de vinovăţie a culpei sau fără vinovăţie
penală, instigarea este improprie (conform art. 31 C.pen.). În cazul în care,
dând curs instigării, autorul comite o infracţiune praeterintenţionată
(infracţiune al cărei rezultat mai grav se datorează culpei), răspunderea
penală a instigatorului urmează a se rezolva în lumina dispoziţiilor art. 28
alin. 2 C.pen. (circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra
participanţilor în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut).

4.2.3. Complicitatea
Ca formă a participaţiei penale, complicitatea presupune activitatea prin care
se înlesneşte sau ajută, în orice mod, cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzută de
legea penală sau prin care se promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, tăinuirea
de bunuri sau favorizarea celui ce a comis fapta, chiar în condiţiile neîndeplinirii
acestei promisiuni.
Contribuţia adusă de o persoană dobândeşte semnificaţia unui act de
participaţie sub forma complicităţii, numai în măsura în care se raportează la
săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală (ca faptă consumată sau tentativă
pedepsibilă) şi serveşte efectiv la săvârşirea acesteia. Complicitatea – prin contribuţia
indirectă adusă de cel ce joacă rol de complice în săvârşirea faptei – reprezintă o
formă secundară a participaţiei, atât în raport de executarea faptei prin săvârşirea ei
nemijlocită, cât şi în raport de activitatea de instigare.
Complicitatea – formă de participaţie – implică întrunirea următoarelor
condiţii:
 Desfăşurarea uneia dintre următoarele activităţi aşa cum rezultă din
dispoziţiile art. 26 C.pen., respectiv înlesnire sau ajutor în orice mod la
săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală. În doctrina penală se
apreciază că înlesnirea implică o contribuţie adusă de complice, anterior
executării faptei de autor (coautori), cât timp ajutorul evidenţiază contribuţia
adusă în timpul executării faptei. Deci, prin înlesnire se realizează o
complicitate anterioară, iar prin ajutor, o complicitate concomitentă.
Contribuţia adusă – fie prin înlesnire, fie prin ajutor acordat – poate fi, după
caz, de natură materială sau morală. Astfel, actele de pregătire în vederea
săvârşirii infracţiunii când se comit de complice pot consta în procurarea de
instrumente sau procurarea de informaţii privitoare la locul, timpul comiterii
faptei (înlesnire); înmânarea – în timpul comiterii faptei – de diferite
instrumente ce servesc în acest scop sau asistenţa în timpul săvârşirii faptei
de către autorul ce se sprijină pe acest act reprezintă un ajutor acordat.
Complicitatea se poate realiza şi prin promisiunea făcută, înainte sau în
timpul săvârşirii faptei, de tăinuire a bunurilor provenite din aceasta sau de favorizare
a făptuitorului, chiar dacă după săvârşirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită.
46
Complicitatea prin promisiune este o complicitate exclusiv morală prin care se
contribuie la întărirea hotărârii infracţionale a executantului. La rândul ei,
complicitatea prin promisiune poate fi anterioară sau concomitentă executării faptei,
neinteresând dacă promisiunea făcută a fost sau nu îndeplinită. În lipsa unei
promisiuni făcute anterior sau în timpul săvârşirii faptei, ajutorul acordat ulterior
comiterii acesteia – constând în tăinuire de bunuri sau favorizare - va angaja
răspunderea penală pentru infracţiunea de tăinuire (art. 221) sau favorizare a
infractorului (art. 264) şi nu de participant cu rol de complice la fapta comisă.
Doctrina reţine şi alte forme de complicitate, dintre care amintim:
complicitate nemijlocită sau mijlocită; comisivă sau omisivă ş.a..
 Contribuţia adusă să fie realizată cu intenţie. Ca şi instigatorul, complicele
lucrează întotdeauna cu intenţie, această formă de vinovăţie ce ilustrează
poziţia psihică a participantului cu rol de complice fiind prevăzută expres
potrivit art. 26 C.pen.. Nu există complicitate din culpă.
Când complicele şi autorul (coautorii) lucrează de pe aceeaşi poziţie psihică
săvârşind infracţiunea cu intenţie, complicitatea este proprie. Când înlesnirea sau
ajutarea, în orice mod, cu intenţie se raportează la săvârşirea din culpă a faptei
prevăzută de legea penală de către autor sau când acesta din urmă comite fapta fără
vinovăţie, complicitatea este improprie (conform art. 31 C.pen.). În cazul în care
autorul săvârşeşte o infracţiune praeterintenţionată, răspunderea penală a complicelui
urmează a se rezolva în lumina dispoziţiilor art. 28 alin.2 C.pen. (circumstanţele
privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor în măsura în care aceştia le-au
cunoscut sau le-au prevăzut).
Complicitatea – dată fiind varietatea formelor sub care se poate manifesta –
trebuie delimitată de celelalte forme de participaţie (instigare şi coautorat). După cum
s-a arătat, instigarea este anterioară luării hotărârii infracţionale de autor, în timp ce
complicitatea morală sprijină hotărârea infracţională existentă (prin autodeterminare
sau determinarea venită din partea instigatorului). Deci, complicitatea morală nu este
anterioară luării hotărârii, ci săvârşirii faptei prevăzută de legea penală de către autor.
Complicitatea materială concomitentă trebuie, la rândul ei, delimitată de
coautorat (trebuie avută în vedere situaţia comiterii acelor acte care, fără a face parte
din acţiunea tipică, incriminată de lege, se încadrează în sfera coautoratului, nu în
orice condiţii, ci numai dacă în împrejurările date probează caracterul indispensabil în
înfăptuirea acţiunii tipice, în caz contrar urmând a fi apreciate ca acte de
complicitate).

4.3. Sancţionarea participaţiei penale


Regimul de sancţionare a participaţiei este diferit, după cum participanţii
lucrează în participaţie proprie sau improprie.
Sancţionarea participaţiei proprii se realizează în lumina dispoziţiilor art. 27
C.pen., fiind consacrat sistemul parificării legale ce se combină cu cel al diversificării
judiciare a pedepsei. Având în vedere că participanţii săvârşesc aceeaşi faptă
prevăzută de legea penală (infracţiune) lucrând toţi de pe aceeaşi poziţie psihică –
intenţie –, urmează să fie sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută conform normelor de
47
incriminare a faptei (parificarea legală de pedeapsă). Drept urmare, instigatorul şi
complicele la o faptă prevăzută de legea penală, săvârşită cu intenţie, se sancţionează
cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, în formularea legiuitorului înscrisă în art.
27 teza I. Menţionăm că sunt posibile diferenţieri în funcţie de încadrarea juridică a
faptei comisă ca infracţiune intenţionată, unii dintre participanţi putând răspunde
pentru forma de bază a infracţiunii, iar alţii pentru forma calificată, după cum are loc
sau nu transmiterea circumstanţelor ce caracterizează infracţiunea comisă în
participaţie.
La stabilirea pedepsei concrete, instanţa este obligată să ţină seama de
contribuţia fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii, precum şi de criteriile
generale de individualizare a pedepsei (art. 72 C.pen.). Sub acest din urmă aspect, la
stabilirea şi aplicarea pedepselor pentru persoana fizică se ţine seama de dispoziţiile
părţii generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de
gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de
împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Aceste criterii
funcţionează şi atunci când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse
alternative, atât pentru alegerea uneia dintre aceste pedepse, cât şi pentru
proporţionalizarea ei. În urma operaţiunii de individualizare judiciară, instanţa poate
aplica aceeaşi specie de pedeapsă pentru toţi participanţii (în cuantumuri diferite, fără
a fi exclus un cuantum mai ridicat de pedeapsă în cazul instigatorului sau complicelui
decât autorului), fie pedepse diferite dintre cele alternative prevăzute de lege pentru
infracţiunea comisă.
Sancţionarea participaţiei improprii se realizează în lumina dispoziţiilor art.
31 C.pen., corespunzător celor două modalităţi normative sub care este reglementată.
În modalitatea instigare/complicitate intenţionată – autorat/coautorat din
culpă, se consacră sistemul diversificării legale a pedepsei, instigatorul sau complicele
urmând să fie sancţionat cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru fapta comisă cu
intenţie, iar autorul pentru fapta comisă din culpă (în condiţiile incriminării atât a
faptei intenţionate cât şi a celei din culpă). Spre exemplu, în cazul săvârşirii în
participaţie improprie a unei distrugeri, participanţii care au lucrat cu intenţie se
sancţionează cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru fapta comisă cu intenţie
potrivit art. 217 alin. 4 (distrugerea intenţionată pentru care pedeapsa este închisoare
de la 3 la 15 ani), spre deosebire de persoana care a comis fapta din culpă – art. 219
alin.1 C.pen. – (distrugerea din culpă pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de
la 1 lună la 2 ani sau amendă).
De asemenea, la stabilirea şi aplicarea pedepsei concrete se va ţine seama de
contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii (instigator, complice), precum şi de
criteriile generale de individualizare a pedepsei (art. 72 C.pen.).
În modalitatea instigare/complicitate intenţionată – autorat fără vinovăţie
penală, fapta prevăzută de legea penală comisă în participaţie constituie infracţiune şi
atrage răspunderea penală doar a participanţilor care au lucrat cu intenţie, astfel încât
instigatorul sau complicele urmează să fie sancţionat cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru acea infracţiune. Autorul nu răspunde penal deoarece a săvârşit fapta prevăzută
de legea penală fără vinovăţie (în condiţiile vreuneia dintre cauzele care înlătură
48
caracterul penal al faptei, cu excepţia cazului fortuit). Fapta comisă nefiind
infracţiune, autorul nu va fi pedepsit, putând fi sancţionat, eventual, prin dispunerea
unei măsuri de siguranţă (spre exemplu, persoana determinată să săvârşească o faptă
prevăzută de legea penală este un iresponsabil faţă de care se dispune măsura
internării medicale).
Un caz special în materia sancţionării participanţilor este cel al instigatorului
care a acţionat în condiţiile prevăzute de art. 29 alin. 1 ipoteza a II-a, respectiv atunci
când actele de instigare au fost urmate de desistarea autorului ori de împiedicarea, de
către acesta, a producerii rezultatului. Într-o atare situaţie, autorul nu se pedepseşte
deoarece beneficiază de cauza de impunitate a desistării sau împiedicării producerii
rezultatului, care nu profită şi instigatorului care va răspunde penal, instigarea
sancţionându-se, în acest caz, cu o pedeapsă între minimul special al pedepsei pentru
infracţiunea la care s-a instigat şi minimul general, iar în cazul în care pedeapsa
prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă se va aplica pedeapsa închisorii de la 2 la
10 ani. Precizăm că legiuitorul asimilează acelaşi tratament penal şi în cazul actelor
de determinare neurmate de executarea faptei, atunci când fapta este o infracţiune de
sine-stătătoare, iar cel care a realizat activitatea de determinare cu intenţie, neurmată
de executare, este el însuşi autor al unei fapte distincte de cea la care a instigat.

Participantul – atât în cazul participaţiei proprii cât şi al celei improprii – nu


se pedepseşte dacă împiedică în cursul executării, dar înainte de descoperirea faptei,
consumarea acesteia, după cum se prevede în art. 30 alin. 1 C.pen. care înscrie o
cauză generală de nepedepsire operantă în materia participaţiei denumită împiedicarea
săvârşirii faptei.
Împiedicarea săvârşirii faptei implică punerea în executare a acesteia (în
condiţiile autoratului sau coautoratului), însă în cursul executării este împiedicată –
înainte de descoperire – consumarea faptei, care rămâne astfel la stadiul tentativei,
fiind apărat de pedeapsă participantul care acţionează în acest sens. Cauza de
nepedepsire are un caracter personal, ceilalţi participanţi urmând să răspundă penal
pentru tentativa la infracţiunea comisă (spre exemplu, dacă unul dintre coautori
împiedică săvârşirea faptei, acesta nu va fi pedepsit, însă ceilalţi participanţi cu rol de
coautori, instigatori sau complici urmând să fie pedepsiţi pentru tentativa comisă).
Dacă actele săvârşite până în momentul împiedicării constituie o altă faptă
prevăzută de legea penală, participantului i se aplică pedeapsa pentru această faptă. În
acest sens, se dispune prin alin. 2 al art. 30 C.pen., acte apreciate în doctrină sub
denumirea de acte de executare calificate. [Vezi comentariile în cazul desistării şi
împiedicării producerii rezultatului, valabile şi în acest caz].
Actele de instigare urmate de desistarea autorului ori de împiedicarea de către
acesta a producerii rezultatului nu se sancţionează dacă pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea la care s-a instigat este de 2 ani sau mai mică, afară de cazul când
actele îndeplinite de autor până în momentul desistării constituie o altă faptă
prevăzută de legea penală (art. 29 alin. 2 C.pen.).

49
4.4. Perspective legislative
 Spre deosebire de actuala legislaţie, noul Cod penal defineşte coautorii (art. 38 alin. 2)
ca fiind persoanele care săvârşesc nemijlocit, împreună, o faptă prevăzută de legea
penală.
 Totodată nu-şi mai găseşte reglementare instituţia instigării neurmate de executare.

5. Pluralitatea de infracţiuni

Pluralitatea de infracţiuni desemnează situaţia în care o persoană săvârşeşte


două sau mai multe infracţiuni înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna
dintre ele, după cum şi situaţia în care o persoană ce a mai fost anterior condamnată
definitiv pentru o infracţiune – condamnare pe care a executat-o sau nu – reiterează
comportamentul său infracţional, prin comiterea unei noi infracţiuni.
Pluralitatea de infracţiuni este reglementată în Titlul II, cap. IV, conform art.
32-40² C.pen.. Pluralitatea de infracţiuni constituie, după caz, concurs de infracţiuni
sau recidivă – ca forme de bază, fundamentale conform art. 32 C.pen. - în aprecierea
doctrinei majoritare, cadrul legal al pluralităţii de infracţiuni configurând şi o altă
formă, respectiv cea a instituţiei disciplinată potrivit art. 40 C.pen. (pedeapsa în unele
cazuri când nu există recidivă) sub denumirea de pluralitate intermediară.
Concursul de infracţiuni există atunci când două sau mai multe infracţiuni au
fost săvârşite de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna
dintre ele.
Recidiva există atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare sau după cel puţin trei hotărâri definitive de condamnare la o pedeapsă
privativă de libertate în cuantumul cerut de lege (o pedeapsă cu închisoarea mai mare
de 6 luni sau detenţiunea pe viaţă, ori cel puţin trei pedepse cu închisoarea de până la
6 luni) – condamnări executate sau nu – cel condamnat săvârşeşte cu intenţie o nouă
infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an –
recidiva în cazul persoanei fizice – după cum există recidivă în cazul persoanei
juridice atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare,
persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar pedeapsa amenzii
pentru infracţiunea anterioară a fost sau nu executată.
Pluralitatea intermediară există atunci când după rămânerea definitivă a unei
hotărâri de condamnare – neexecutată sau executată parţial – persoana condamnată
săvârşeşte o nouă infracţiune şi, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru
starea de recidivă, pedeapsa se aplică potrivit regulilor concursului de infracţiuni.
Între formele pluralităţii de infracţiuni există atât asemănări (sub aspectul
unităţii de subiect activ – aceeaşi persoană care săvârşeşte două sau mai multe
infracţiuni), cât şi deosebiri, prin existenţa sau nu a unei hotărâri definitive de
condamnare (inexistenţa sa în caz de concurs de infracţiuni şi existenţa unei atare

50
condamnări care separă infracţiunile comise, în situaţia recidivei şi a pluralităţii
intermediare).

5.1. Concursul de infracţiuni

5.1.1. Definiţie şi condiţii generale de existenţă


În lumina reglementărilor legale, putem defini concursul de infracţiuni ca
fiind forma de bază a pluralităţii de infracţiuni care constă în săvârşirea de două sau
mai multe infracţiuni de către aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv
pentru vreuna dintre ele.
Din această definiţie a concursului de infracţiuni reţinem următoarele condiţii
generale de existenţă care se cer întrunite cumulativ:
 Săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni. Condiţia este realizată atunci
când are loc comiterea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca
infracţiune consumată (infracţiunea tipică) sau ca tentativă ori acte de
pregătire incriminate prin asimilare cu tentativa (infracţiunea atipică).
Infracţiunile care intră în alcătuirea concursului de infracţiuni, ca număr,
trebuie să fie cel puţin două; pot să reprezinte o unitate infracţională naturală
(sub forma infracţiunii simple, continue sau deviată), ori unitate legală (sub
forma infracţiunii continuate, complexe, de obicei sau progresivă); pot fi
infracţiuni intenţionate, din culpă sau praeterintenţionate; pot fi de aceeaşi
natură (concursul având caracter omogen) sau de natură diferită (concurs
eterogen); se pot comite la diferite intervale de timp (concurs succesiv) sau în
acelaşi timp (concurs simultan). [Observăm varietatea, diversitatea
infracţiunilor reunite în structura unui concurs de infracţiuni].
 Unitatea de subiect activ. Cele două sau mai multe infracţiuni se săvârşesc de
către aceeaşi persoană, legătura cerută prin lege între infracţiunile concurente
fiind una in personam. Subiectul activ al unui concurs de infracţiuni poate fi
atât persoana fizică care îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde
penal, condiţiile generale sau speciale, infractor major sau minor răspunzător
penal, cât şi persoana juridică (în condiţiile prevăzute de art. 19¹ C.pen.)
Condiţia este îndeplinită atunci când infractorul are calitatea de autor sau de
participant (coautor, instigator sau complice) la infracţiunile reunite în
structura concursului.
 Comiterea infracţiunilor înainte de condamnarea definitivă pentru vreuna
dintre ele. Condiţia se referă la inexistenţa unei hotărâri definitive de
condamnare care să separe între ele infracţiunile comise, deci să nu existe o
condamnare definitivă pentru vreuna dintre aceste infracţiuni. Ceea ce
interesează este ca data comiterii infracţiunilor să fie anterioară pronunţării
unei hotărâri definitive de condamnare, indiferent de momentul descoperirii,
urmăririi, chiar ulterior intervenirii unei astfel de condamnări.
Inexistenţa unei hotărâri definitive de condamnare în caz de concurs de
infracţiuni, deosebeşte această formă a pluralităţii de infracţiuni atât de
51
recidivă cât şi de pluralitatea intermediară, când o nouă infracţiune se comite
de către persoana care a suferit anterior o condamnare definitivă.
 Infracţiunile comise (cel puţin două dintre ele) să poată fi supuse judecăţii şi
să fie susceptibile să atragă condamnarea. Condiţia se realizează atunci când
persoana care a comis pluralitatea de infracţiuni a fost trimisă în judecată
(pentru toate infracţiunile sau cel puţin două dintre ele), instanţa constatând
vinovăţia pentru ansamblul faptic reţinut în sarcina sa şi aplicând pedeapsa
corespunzătoare regimului de sancţionare instituit prin lege în caz de concurs
de infracţiuni. Infracţiunile sunt susceptibile să atragă răspunderea penală
pentru concursul de infracţiuni comis şi, totodată, sancţionarea specifică în
acest caz, atunci când nu intervin unele cauze legale, cum sunt cauzele care
înlătură răspunderea penală (amnistia, lipsa/retragerea plângerii prealabile,
împăcarea părţilor, prescripţia răspunderii penale) sau cauze de nepedepsire
generale sau speciale (spre exemplu, desistarea sau împiedicarea producerii
rezultatului, împiedicarea săvârşirii faptei – cauze generale).
În concluzie: atunci când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de
aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele, cu ocazia
judecăţii stabilindu-se vinovăţia persoanei pentru infracţiunile comise sunt îndeplinite
condiţiile de existenţă şi sancţionare ale concursului de infracţiuni.

5.1.2. Formele concursului de infracţiuni


Codul penal reglementează expres formele concursului de infracţiuni:
concurs real (art. 33 lit. a) şi concurs formal (art. 33 lit. b). Între aceste două forme
există diferenţe atât cu privire la modul în care iau naştere infracţiunile concurente,
cât şi în ceea ce priveşte tratamentul penal aplicabil.

Concursul real (material) de infracţiuni


Prevăzut de art. 33 lit. a) C.pen., există concurs real de infracţiuni când două
sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, prin două sau mai
multe acţiuni sau inacţiuni, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele.
Există concurs chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau
ascunderea altei infracţiuni.
Ceea ce particularizează această formă a concursului o reprezintă săvârşirea
infracţiunilor prin mai multe acţiuni sau inacţiuni, pluralitatea de infracţiuni – două
sau mai multe – săvârşindu-se prin două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni.
Numărul acţiunilor sau inacţiunilor din care rezultă pluralitatea infracţională poate
conduce la acelaşi număr de infracţiuni ce intră în alcătuirea concursului real (când se
reunesc în structura sa, infracţiuni ce semnifică unitate naturală) sau la un număr
inferior de infracţiuni (când sunt reunite infracţiunile ce semnifică unitate legală sau
unitate legală şi naturală, spre exemplu, în cazul unui număr de trei acţiuni din care
rezultă două infracţiuni, atunci când se comite o infracţiune simplă de omor şi
infracţiunea complexă de tâlhărie – furt prin lovire).
Infracţiunile reunite în structura unui concurs real pot prezenta între ele şi o
legătură obiectivă, in rem. Astfel, în funcţie de tipul de legătură care există între
52
infracţiunile concurente, concursul real se poate prezenta ca un concurs simplu sau
caracterizat. În cazul concursului real simplu există doar legătura dată de săvârşirea
infracţiunilor de către aceeaşi persoană (condiţie generală), spre deosebire de
concursul real caracterizat în cazul căruia, în afara legăturii in personam, există şi o
legătură in rem între infracţiunile comise de aceeaşi persoană, legătură care poate fi
de loc, de timp sau de la mijloc la scop ori de la antecedenţă la consecinţă. Concursul
caracterizat mai este denumit şi concurs cu conexitate, după tipul legăturii dintre
infracţiuni putând fi o conexitate topografică, cronologică, etiologică (mijloc-scop)
sau consecvenţională (antecedenţă-consecinţă), acestea două din urmă fiind
reglementate expres potrivit art. 33 lit. a) teza a II-a C.pen.
Concursul real de infracţiuni trebuie delimitat de unele forme ale unităţii
infracţionale legale, menţionând deosebirea ce se impune a fi făcută, pe de o parte,
între concursul omogen succesiv şi infracţiunea continuată, pe de altă parte, între
concursul caracterizat (conexitate etiologică sau consecvenţională) şi infracţiunea
complexă.

Concursul formal (ideal) de infracţiuni


Prevăzut de articolul 33 lit. b) C.pen. există concurs formal de infracţiuni
când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în
care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor
infracţiuni.
Ceea ce particularizează această formă a concursului de infracţiuni şi o
distinge de un concurs real de infracţiuni constă în unicitatea acţiunii sau inacţiunii,
persoana săvârşind o activitate unică ce întruneşte, însă, elementele mai multor
infracţiuni, din cauza împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs.
Este cazul persoanei care, prin actul său de conducere imprudentă a unui autovehicul
produce un accident care cauzează moartea unei alte persoane şi rănirea alteia
(infracţiunile concurente de ucidere din culpă şi vătămare corporală din culpă) sau
rănirea gravă a două persoane (două infracţiuni concurente de vătămare corporală
gravă din culpă) ori în cazul întreţinerii unui raport sexual între rude în linie directă,
dacă fapta a fost săvârşită prin constrângere (infracţiunile concurente de incest şi
viol). Din aceste câteva exemple ce ilustrează un concurs formal de infracţiuni (mai
rar întâlnit decât concursul real), rezultă că infracţiunile ce intră în alcătuirea sa pot fi
de aceeaşi natură sau de natură diferită, intenţionate sau din culpă, iar datorită
modului în care iau naştere acestea descriu, de regulă, un concurs simultan.
La rândul său, concursul formal de infracţiuni trebuie delimitat de unitatea
infracţională, pe de o parte, de cea naturală reprezentată de infracţiunea deviată
(aberratio ictus), pe de altă parte, de unitatea legală sub forma infracţiunii progresive.

5.1.3. Sancţionarea concursului de infracţiuni


Sancţionarea concursului de infracţiuni, prin aplicarea unei pedepse
corespunzătoare în raport de persoana care denotă o anumită periculozitate socială
prin perseverenţa sa infracţională, a condus la formularea în doctrină – şi consacrarea

53
pe planul legislaţiilor penale – a mai multor sisteme de sancţionare, dintre care
menţionăm:
 sistemul cumulului aritmetic, sistem care presupune sancţionarea la care se
ajunge prin totalizarea pedepselor stabilite pentru fiecare infracţiune
concurentă, urmând să fie executată pedeapsa care se obţine în urma adunării
acestora;
 sistemul absorbţiei, sistem care presupune sancţionarea la care se ajunge fiind
reţinută, aplicată, doar pedeapsa pentru infracţiunea concurentă cea mai
gravă, ca pedeapsă absorbantă;
 sistemul cumulului juridic, sistem care presupune sancţionarea la care se
ajunge în urma aplicării pedepsei celei mai grave dintre pedepsele stabilite
pentru infracţiunile concurente, pedeapsă la care se poate adăuga un spor în
condiţiile legii.
Codul penal actual consacră acelaşi sistem de sancţionare pentru ambele
forme ale concursului de infracţiuni (real şi ideal), atât în cazul persoanei fizice (art.
34-35) cât şi în cazul persoanei juridice (art. 40¹). Aplicarea pedepsei principale în caz
de concurs de infracţiuni relevă ca operant sistemul cumulului juridic (cu spor
facultativ), iar în cazul pedepselor complementare şi al măsurilor de siguranţă,
sistemul cumulului aritmetic şi cel al absorbţiei.

5.1.3.1. Sancţionarea concursului de infracţiuni în cazul persoanei fizice


Este reglementată potrivit art. 34 (pedeapsa principală în caz de concurs de
infracţiuni săvârşite de persoana fizică) şi art. 35 (pedeapsa complementară şi
măsurile de siguranţă în caz de concurs de infracţiuni).
Individualizarea pedepsei în vederea determinării acesteia în cuantumul pe
care îl va avea de executat persoana condamnată parcurge două etape.
 Etapa 1 > Instanţa stabileşte câte o pedeapsă concretă pentru fiecare
infracţiune în parte ţinând cont de criteriile generale de individualizare a
pedepsei (art. 72 alin. 1,2);
 Etapa a II-a > După stabilirea pedepselor concrete pentru fiecare infracţiune
concurentă, dintre acestea, instanţa aplică pedeapsa după cum urmează (art.
34 alin. 1 C.pen.):
a) când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multe
pedepse cu închisoarea sau cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe
viaţă;
b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare se aplică pedeapsa cea mai
grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest
maxim nu este îndestulător se poate adăuga un spor de până la 5 ani;
c) când s-au stabilit numai amenzi, se aplică pedeapsa cea mai mare, care
poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este
îndestulător se poate adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim;
d) când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoarea şi o pedeapsă cu amendă, se
aplică pedeapsa închisorii, la care se poate adăuga amenda în totul sau în
parte;
54
e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse
cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii (potrivit dispoziţiei de la lit. b),
la care se poate adăuga amenda (potrivit dispoziţiei de la lit. c).
În urma aplicării pedepsei rezultante potrivit dispoziţiilor sancţionatorii ale
concursului de infracţiuni (etapa a II-a), nu se poate stabili, în nici un caz, o pedeapsă
care să depăşească suma pedepselor aplicate de instanţă pentru fiecare dintre
infracţiunile concurente (în etapa I); cu alte cuvinte, sistemul cumulului juridic nu
poate conduce la aplicarea unei pedepse mai drastice decât cea la care s-ar ajunge
conform sistemului cumulului aritmetic (art. 34 alin. 2).

Aplicarea pedepselor complementare şi luarea măsurilor de siguranţă în cazul


concursului de infracţiuni.
Pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice sunt interzicerea unor
drepturi de la 1 la 10 ani şi degradarea militară, conţinutul şi regimul de aplicare a
acestora fiind reglementate conform art. 64 – 67 C.pen.
Aplicarea pedepselor complementare în cazul concursului de infracţiuni se
realizează corespunzător situaţiilor descrise în art. 35 alin. 1 – 3, care prevede:
− Dacă pentru una dintre infracţiunile concurente s-a stabilit şi o pedeapsă
complementară, aceasta se aplică pe lângă pedeapsa închisorii;
− Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită, se aplică
alături de pedeapsa închisorii (cumul aritmetic); spre exemplu, pentru o
infracţiune s-a stabilit pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, iar
pentru alta pedeapsa complementară a degradării militare;
− Dacă s-au stabilit pedepse complementare de aceeaşi natură, dar cu un conţinut
diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa închisorii (cumul aritmetic); spre
exemplu, pentru o infracţiune s-a stabilit interzicerea dreptului de a ocupa o
funcţie, iar pentru altă infracţiune s-a stabilit pedeapsa interzicerii dreptului de a
fi tutore;
− Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi cu
acelaşi conţinut, se aplică cea mai grea dintre acestea (sistemul absorbţiei); spre
exemplu, instanţa stabileşte pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor
electorale pentru toate infracţiunile concurente, în cuantum de 2 şi respectiv 4 ani,
situaţie în care se aplică interzicerea acestor drepturi pe o durată de 4 ani;

Măsurile de siguranţă, ca sancţiuni de drept penal au ca scop înlăturarea unei


stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală, iar
potrivit art. 112 C.pen. acestea sunt următoarele: obligarea la tratament medical;
internarea medicală; interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o
meserie ori o altă ocupaţie; interzicerea de a se afla în anumite localităţi; expulzarea
străinilor; confiscarea specială; interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o
perioadă determinată. Regimul măsurilor de siguranţă este reglementat potrivit art.
113 şi următoarele C.pen.
În caz de concurs de infracţiuni, luarea măsurilor de siguranţă se realizează
corespunzător situaţiilor descrise în art. 35 alin. 4-5 C.pen., care prevede:
55
− măsurile de siguranţă de natură diferită luate în cazul infracţiunilor concurente, se
cumulează (cumul aritmetic);
− măsurile de siguranţă de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit, luate în cazul
infracţiunilor concurente, se cumulează (cumul aritmetic);
− dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi
conţinut, dar pe durate diferite, se aplică o singură dată măsura de siguranţă cu
durata cea mai lungă (sistemul absorbţiei);
− în cazul măsurilor de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut luate
conform art. 118 alin. 1 lit. a)-e) (confiscarea specială), acestea se cumulează
(sistemul cumulului aritmetic);

Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente săvârşite de persoana


fizică
Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente este prevăzută în art. 36
C.pen. care distinge două situaţii, respectiv: atunci când după o condamnare definitivă
pronunţată pentru o infracţiune concurentă infractorul este judecat pentru o altă sau
alte fapte concurente cu aceea pentru care s-a pronunţat o hotărâre definitivă; o a doua
situaţie constă în aceea că toate infracţiunile au fost judecate separat şi pentru fiecare
s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare. În ambele situaţii operează
sistemele de sancţionare consacrate de legiuitorul nostru penal, aplicându-se
dispoziţiile art. 34, 35 C.pen., anterior prezentate.

5.1.3.2. Sancţionarea concursului de infracţiuni în cazul persoanei


juridice
E reglementată potrivit dispoziţiilor art. 40¹ C.pen. care consacră aplicarea
pedepsei principale potrivit sistemului cumulului juridic, contopirea pedepselor
pentru infracţiuni concurente săvârşite de persoana juridică, iar în ceea ce priveşte
aplicarea pedepselor complementare şi aplicarea măsurilor de siguranţă se face
trimitere la dispoziţiile art. 35, care se aplică în mod corespunzător.
„În cazul concursului de infracţiuni săvârşite de persoana juridică se
stabileşte pedeapsa amenzii pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică amenda cea
mai mare, care poate fi sporită până la maximul special prevăzut în art. 71¹ alin. 2 sau
3, iar dacă acest maxim nu este îndestulător se poate adăuga un spor de până la o
treime din acel maxim” (art. 40¹ alin. 2 C.pen.).
Sistemul cumulului juridic funcţionează indiferent dacă infracţiunile sunt
judecate concomitent de aceeaşi instanţă sau de instanţe diferite, la date diferite, legea
consacrând expres contopirea pedepselor şi în aceste cazuri potrivit art. 40¹ alin. 2
C.pen.
Aplicarea pedepselor complementare şi luarea măsurilor de siguranţă au
aceeaşi reglementare potrivit dispoziţiilor art. 35 C.pen., menţionând că pedepsele
complementare aplicabile persoanei juridice sunt: dizolvarea persoanei juridice;
suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu
care s-a săvârşit infracţiunea; închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice;
interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice; afişarea sau difuzarea
56
hotărârii de condamnare; dintre măsurile de siguranţă, persoanei juridice îi este
aplicabilă măsura confiscării speciale.

5.1.4. Perspective legislative


 Noul Cod penal reglementează cele două forme ale concursului de
infracţiuni sub denumirea de concurs real – conform art. 47 alin. 1 – (însă fără a
menţiona expres concursul caracterizat) şi concurs formal de infracţiuni – conform
art. 47 alin. 2. Spre deosebire de actuala reglementare, intervine schimbarea de optică
a legiuitorului noului Cod penal din punct de vedere al sancţionării formelor
concursului de infracţiuni. Astfel, în sancţionarea concursului real de infracţiuni sunt
consacrate toate cele trei sisteme (cumul aritmetic, cumul juridic, absorbţie), potrivit
art. 48, iar pentru concursul ideal de infracţiuni prevăzându-se că fapta se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă (art. 47
alin. 3).

5.2. Recidiva

5.2.1. Recidiva în cazul persoanei fizice

5.2.1.1. Definiţie şi condiţii generale de existenţă


Recidiva în cazul persoanei fizice este reglementată în lumina dispoziţiilor
art. 37 – formele (modalităţile) recidivei – şi art. 39 - pedeapsa în caz de recidivă
pentru persoana fizică – şi constituie o formă de bază a pluralităţii de infracţiuni. Se
deosebeşte de concursul de infracţiuni prin existenţa unei condamnări definitive
anterioare a persoanei care săvârşeşte din nou o infracţiune, dacă sunt îndeplinite
condiţiile legii, ceea ce reflectă o periculozitate socială sporită a infractorului
recidivist ce reiterează comportamentul infracţional în ciuda şi dispreţul
avertismentului primit prin acea hotărâre.
Recidiva – într-o definiţie generală în lumina art. 37 alin. 1 C.pen. – există
atunci când după o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni
ori după cel puţin trei condamnări sub 6 luni sau de 6 luni, care au fost executate sau
nu, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede
o pedeapsă cu închisorea mai mare de un an. Există recidivă şi în cazurile în care una
dintre pedepsele prevăzute în art. 37 alin. 1 este detenţiune pe viaţă.
Infracţiunile care intră în structura recidivei condiţionează existenţa acestei
forme a pluralităţii de infracţiuni, alcătuind ceea ce doctrina denumeşte termenii
recidivei. Primul termen îl reprezintă condamnarea definitivă (sau cel puţin trei
condamnări definitive), iar cel de al doilea termen constă în săvârşirea unei noi
infracţiuni, aceşti „piloni” ai recidivei urmând să verifice condiţiile şi cerinţele
prevăzute de lege. Legătura dintre cei doi termeni ai recidivei este una de ordin
personal, reprezentată de aceeaşi persoană fizică (cel condamnat) care săvârşeşte
pluralitatea de infracţiuni, ca stare de recidivă reţinută în sarcina sa.
Pentru existenţa stării de recidivă se cer îndeplinite cumulativ condiţii
privitoare la ambii termeni pe care aceasta este construită, după cum urmează:
57
− Cu privire la primul termen, trebuie să existe o hotărâre definitivă de condamnare
la o pedeapsă privativă de libertate de o anumită gravitate, şi anume la pedeapsa
închisorii mai mare de 6 luni sau cel puţin trei condamnări definitive până la 6
luni sau de 6 luni, ca pedeapsă concretă aplicată de instanţă pentru o infracţiune
intenţionată (se asimilează infracţiunii intenţionate şi cea praeterintenţionată) sau
pentru un concurs de infracţiuni, interesând în acest caz pedeapsa concursuală.
− Cu privire la cel de-al doilea termen, trebuie să se săvârşească cu intenţie o nouă
infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de un
an. De asemenea, se asimilează infracţiunii intenţionate, infracţiunea săvârşită cu
praeterintenţie, infracţiuni pentru care pedeapsa abstractă este o pedeapsă
privativă de libertate mai mare de un an (interesează maximul special) sau
detenţiunea pe viaţă. În alcătuirea celui de-al doilea termen poate să intre o
singură infracţiune sau un concurs de infracţiuni, în acest din urmă caz, fiecare
dintre infracţiunile concurente trebuie să realizeze cerinţele descrise. Noua
infracţiune se poate comite după rămânerea definitivă a hotărârii anterioare de
condamnare, condamnare neexecutată sau executată parţial ori executată în
întregime sau considerată ca executată.
Cum s-a menţionat deja, legătura dintre cei doi termeni ai recidivei este o
legătură in personam, aceeaşi persoană fizică (cel condamnat) care săvârşeşte noua
infracţiune după condamnarea sa definitivă pe care a executat-o sau nu. Desprindem
de aici şi condiţia unităţii de subiect activ, liant al celor doi termeni ai recidivei.
Starea de recidivă este exclusă în cazul persoanelor fizice – infractori minori.
În aprecierea doctrinei, trebuie îndeplinită şi o condiţie negativă, respectiv ca
hotărârea de condamnare să nu se înscrie printre condamnările care nu atrag starea de
recidivă. Potrivit art. 38 C.pen. se prevede că, la stabilirea stării de recidivă nu se ţine
seama de hotărârile de condamnare privitoare la: infracţiunile săvârşite în timpul
minorităţii; infracţiunile săvârşite din culpă; infracţiunile amnistiate; faptele care nu
mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală; de asemenea, nu se ţine seama de
condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în cazul cărora s-a împlinit
termenul de reabilitare.

5.2.1.2. Formele (modalităţile) recidivei în Codul penal român în cazul


persoanei fizice
Din ansamblul reglementărilor în materia recidivei rezultă următoarele
modalităţi:
 recidiva mare postcondamnatorie (art. 37 alin.1 lit. a) C.pen.)
 recidiva mare postexecutorie (art. 37 alin.1 lit. b) C.pen.)
 recidiva mică postcondamnatorie / poetexecutorie (art. 37 alin. 1 lit. c)
C.pen.)
 recidiva mare internaţională (art. 37 alin. 3 C.pen.)
După momentul săvârşirii unei noi infracţiuni, în raport de o hotărâre
definitivă de condamnare, recidiva poate fi postcondamnatorie sau postexecutorie.
Recidiva postcondamnatorie există când o nouă infracţiune se comite după o
condamnare definitivă neexecutată sau executată parţial, respectiv înainte de
58
începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar
recidiva postexecutorie există când o nouă infracţiune se comite după o condamnare
definitivă executată sau considerată ca executată, respectiv după executarea propriu-
zisă a pedepsei sau stingerea executării pedepsei prin efectul graţierii sau al
prescripţiei executării pedepsei.
În funcţie de gravitatea condamnării pentru prima infracţiune recidiva poate
fi mare sau mică. Recidiva mare se caracterizează prin aceea că primul termen este
alcătuit dintr-o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii care trebuie să
depăşească o anumită limită (pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni). Recidiva mică
există în cazul în care primul termen este alcătuit dintr-un număr de condamnări
indicat de lege (cel puţin trei condamnări privitoare la pedeapsa închisorii sub limita
de la care începe recidiva mare – sub 6 luni sau de 6 luni).
După naţionalitatea instanţei care a pronunţat prima condamnare definitivă,
recidiva poate fi naţională sau internaţională. Recidiva este naţională când
condamnarea definitivă este pronunţată de o instanţă română şi este internaţională
când condamnarea definitivă s-a pronunţat de o instanţă străină. În acest sens, art. 37
alin. 3 C.pen. consacră recidiva mare internaţională şi anume: pentru stabilirea stării
de recidivă se poate ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în
străinătate pentru o faptă prevăzută şi de legea română, dacă hotărârea de condamnare
a fost recunoscută potrivit legii.
În concepţia legiuitorului penal român recidiva în cazul persoasnei fizice este
relativă, existenţa sa fiind condiţionată de o anumită gravitate a primei condamnări ce
se reflectă în specia de pedeapsă şi cuantumul concret aplicat.
De asemenea, se consacră recidiva cu regim sancţionator diferenţiat (prin
diferenţe în sancţionarea modalităţilor recidivei ca postcondamnatorie şi
postexecutorie) şi cu efect unic (ce implică acelaşi tratament penal aplicabil
infractorului recidivist chiar şi în caz de multirecidivă).

Recidiva mare postcondamnatorie – aspecte particulare


Recidiva mare postcondamnatorie există atunci când după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni,
condamnatul săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii mai mare de un an, înainte de începerea executării pedepsei, în
timpul executării acesteia sau în stare de evadare – conform art. 37 alin. 1 lit. a)
C.pen.. Există recidivă şi în cazurile în care una dintre pedepsele prevăzute este
detenţiunea pe viaţă.
Pentru existenţa recidivei mari postcondamnatorii se cer întrunite condiţiile
de existenţă menţionate (vezi condiţii generale de existenţă a stării de recidivă),
venind în completare cu alte precizări.
Primul termen al recidivei postcondamnatorii se realizează şi în cazul unei
condamnări cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (în formă simplă sau
sub supraveghere) sau al unei condamnări pentru care s-a dispus liberarea
condiţionată, precum şi cea care a beneficiat de graţierea condiţionată, în cazul în care
cel condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune în cursul termenelor de încercare
59
specifice acestor instituţii şi dacă sunt întrunite, deopotrivă, condiţiile ce atrag
incidenţa acestor instituţii cât şi condiţiile prevăzute de art. 37 alin.1 lit. a) C.pen. (a
se vedea condiţiile de aplicare a suspendării conform art. 81 şi 86¹ C.pen., condiţiile şi
efectele liberării condiţionate potrivit art. 59 şi urm. C.pen.).
Al doilea termen al recidivei mari postcondamnatorii implică săvârşirea cu
intenţie a unei noi infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare
de un an, în următoarele intervale de timp:
 Înainte de începerea executării pedepsei (spre exemplu, în situaţia
condamnatului care a obţinut amânarea executării pedepsei potrivit art. 453
C.pr.pen.);
 În timpul executării pedepsei, cel condamnat aflându-se în timpul executării
propriu-zise într-un loc de deţinere (penitenciar) sau, în cazul militarului
condamnat în timpul executării într-o închisoare militară (vezi art. 62
C.pen.).
Săvârşirea noii infracţiuni în cursul termenelor de încercare specifice
instituţiilor suspendării, graţierii şi liberării (ce au caracter condiţionat) este
asimilată situaţiei comiterii infracţiuni în timpul executării pedepsei aplicată
pentru aceasta.
 În stare de evadare. Comiterea unei noi infracţiuni în stare de evadare implică
săvârşirea infracţiunii de evadare (faptă incriminată de art. 269 C.pen.),
condamnatul-evadat săvârşind ulterior o nouă infracţiune intenţionată pentru
care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an. Infracţiunea de
evadare poate forma ea însăşi cel de al doilea termen al recidivei
postcondamnatorii, fiind o infracţiune intenţionată pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii mai mare de un an.

Recidiva mare postexecutorie – aspecte particulare


Recidiva mare postexecutorie există atunci când după executarea unei
pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni, după graţierea totală sau a restului de
pedeapsă ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea
pedepse, cel condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care
legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de un an - conform art. 37 alin. 1
lit. b) C.pen.
Există recidivă şi în cazurile în care una din pedepsele prevăzute în art. 37
alin.1 lit. b) este detenţiunea pe viaţă.
Pentru existenţa recidivei postexecutorii se cer întrunite condiţiile de
existenţă menţionate (vezi condiţiile generale de existenţă a stării de recidivă), venind
în completate cu alte precizări.
Starea de recidivă mare postexecutorie ia naştere în condiţiile legii, prin
săvârşirea unei noi infracţiuni după executarea pedepsei sau considerarea ca executată
a pedepsei ce constituie obiectul primei condamnări. Astfel, noua infracţiune se poate
comite după executarea în întregime a pedepsei într-un loc de deţinere sau după
considerarea ca executată a pedepsei prin efectul graţierii sau al prescripţiei executării
pedepsei, ambele instituţii constituind, sub aspectul naturii lor juridice, cauze care
60
înlătură executarea pedepsei. Dacă în cursul termenului de încercare – în cazul unei
graţieri condiţionate – nu se săvârşeşte o nouă infracţiune, la expirarea termenului,
pedeapsa se consideră executată; dacă ulterior cel condamnat săvârşeşte o nouă
infracţiune se realizează recidiva postexecutorie.
De asemenea, în cazul liberării condiţionate pedeapsa se consideră executată
dacă în intervalul de timp de la liberare şi până la împlinirea duratei pedepsei, cel
condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune; dacă ulterior împlinirii duratei
pedepsei pentru care s-a dispus liberarea condiţionată, cel condamnat săvârşeşte o
nouă infracţiune se realizează recidiva postexecutorie.
Spre deosebire de aceste situaţii, nu există recidivă în cazul săvârşirii unei noi
infracţiuni după trecerea termenului de încercare în situaţia suspendării condiţionate a
executării pedepsei (în formă simplă sau sub supraveghere), întrucât potrivit art. 86 şi
art. 866 Cpen., condamnatul este reabilitat de drept, iar condamnările pentru care a
intervenit reabilitarea sunt condamnări care nu atrag starea de recidivă (conform art.
38 alin.2 C.pen.).
Prin voinţa legii (art. 62 alin. 5 C.pen.), după executarea pedepsei într-o
închisoare militară sau după graţierea totală, ori după graţierea restului de pedeapsă,
cel condamnat este reabilitat de drept.
Recidiva mică (postcondamnatorie / postexecutorie)
Este consacrată în Codul penal actual potrivit aceluiaşi art. 37 alin. 1 lit. c),
existând atunci când „după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoare până
la 6 luni sau după executarea, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori
după prescrierea executării a cel puţin trei asemenea pedepse, cel condamnat
săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii mai mare de 1 an”.
Recidiva mică se deosebeşte de recidiva mare din punctul de vedere al
primului termen, care este în acest caz unul multiplu (plural), constând în existenţa a
cel puţin trei condamnări definitive privitoare la pedeapsa închisorii de până la 6 luni
sau de 6 luni.

5.2.1.3. Tratamentul penal al recidivei în cazul persoanei fizice


Legea penală română consacră recidiva cu regim sancţionator diferenţiat în
funcţie de formele recidivei (ca recidivă postcondamnatorie sau poetexecutorie) şi
totodată recidivă cu efect unic (ce presupune aplicarea aceluiaşi tratament penal atât
pentru infractorul aflat la prima recidivă cât şi pentru infractorul multirecidivist).
Din ansamblul reglementărilor în materia sancţionării recidivei în cazul
persoanei fizice aceasta constituie – din punct de vedere al naturii juridice şi conform
opiniei majoritare – o cauză legală, generală şi facultativă de agravare a pedepsei, o
stare personală ce învederează o periculozitate socială deosebită a infractorului cu
antecedente penale în această formă a pluralităţii de infracţiuni.

Pedeapsa în caz de recidivă postcondamnatorie pentru persoana fizică


Codul penal român - în art. 37 alin. 1 - prevede că în cazul recidivei
postcondamnatorii pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi pedeapsa pentru
61
infracţiunea anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor art. 34 – 35 (care privesc
regimul de sancţionare a concursului de infracţiuni), pedeapsa cea mai grea putând fi
sporită până la maximul ei special, iar dacă acesta nu este îndestulător se mai poate
adăuga un spor de până la şapte ani (sistemul cumulului juridic cu spor facultativ şi
variabil). Dacă pedeapsa anterioară a fost executată în parte, contopirea se face între
pedeapsa ce a mai rămas de executat şi pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită ulterior,
conform art. 39 alin. 2.
De la regula sancţionării recidivei postcondamnatorii potrivit sistemului
cumulului juridic, regulă înscrisă în art. 39 alin. 1 şi 2 C. pen., există şi excepţii,
atunci când această stare este atrasă prin săvârşirea noii infracţiuni în termenul de
încercare al suspendării condiţionate a executării pedepsei (simplă sau sub
supraveghere), ori al graţierii condiţionate, după cum şi atunci când noua infracţiune
s-a săvârşit în stare de evadare, excepţia constând în cumulul aritmetic al pedepselor
(a se vedea, în acest sens, dispoziţiile art. 84 alin. 1, 4; art. 864 alin. 1; art. 269 alin. 3
şi art. 39 alin. 3). Tot o excepţie în sancţionarea recidivei postcondamnatorii operează
şi atunci când noua infracţiune se comite în termenul de încercare al liberării
condiţionate, când are loc contopirea pedepselor cu posibilitatea aplicării unui spor de
până la 5 ani (art. 61 C.pen.).
În cazul în care cel de al doilea termen al recidivei postcondamnatorii este
format dintr-un concurs de infracţiuni, în teoria şi practica penală opinia dominantă
privitoare la aplicarea pedepsei în acest caz este cea potrivit căreia se va face mai întâi
aplicarea regulilor privitoare la recidivă şi apoi a celor referitoare la concursul de
infracţiuni. Deci, se va stabili mai întâi pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte, cu
reţinerea stării de recidivă pe care a atras-o, după care, pentru pedepsele astfel
obţinute se vor aplica regulile concursului de infracţiuni în vederea determinării
pedepsei ce se va executa de către infractorul recidivist.
Aplicarea pedepselor complementare cât şi luarea măsurilor de siguranţă se
realizează potrivit dispoziţiilor art. 35 C. pen.

Pedeapsa în caz de recidivă postexecutorie pentru persoana fizică


În cazul recidivei postexecutorii se poate aplica o pedeapsă până la maximul
special. În cazul închisorii, dacă maximul special este neîndestulător se poate adăuga
un spor de până la 10 ani, iar în cazul amenzii se poate adăuga un spor de cel mult
două treimi din maximul special (art. 39 alin. 4 C.pen.). Deci, pe lângă prima
pedeapsă executată, infractorul va trebui să execute integral şi pedeapsa pentru cea
de-a doua infracţiune, pedeapsă care poate fi sporită în condiţiile legii.
În cazul în care cel de-al doilea termen este format dint-un concurs de
infracţiuni, se procedează mai întâi la aplicarea dispoziţiilor recidivei pentru fiecare
infracţiune în parte, după care se aplică regulile concursului de infracţiuni în vederea
stabilirii pedepsei rezultante ce se va executa de către infractorul recidivist.
Dacă pentru infracţiunea săvârşită în stare de recidivă postexecutorie s-a
stabilit şi o pedeapsă complementară sau o măsură de siguranţă aceasta se aplică în
vederea executării. Dacă în stare de recidivă postexecutorie s-au comis infracţiuni

62
concurente pentru care s-au stabilit pedepse complementare sau măsuri de siguranţă,
aplicarea acestora se realizează potrivit dispoziţiilor art. 35 C.pen.

Recidiva mică (postcondamnatorie / postexecutorie) se sancţionează conform


aceloraşi reguli aplicabile şi în cazul recidivei mari (postcondamnatorii /
postexecutorii), aşa cum dispune art. 39 alin. 5 C.pen.

Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi mai înainte ca


pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată se descoperă că cel
condamnat se află în stare de recidivă, are loc recalcularea pedepsei pentru
descoperirea ulterioară a stării de recidivă, care se realizează în conformitate cu art.
39 alin. 6, aplicându-se, după caz, dispoziţiile art. 39 alin. 1 (în cazul recidivei
postcondamnatorii), sau art. 39 alin. 4 (în cazul recidivei poetexecutorii). Dispoziţiile
privind recalcularea pedepsei sunt aplicabile şi în cazul comutării pedepsei cu
detenţiunea pe viaţă în pedeapsa închisorii (art. 39 alin. 7).

5.2.2. Recidiva în cazul persoanei juridice

5.2.2.1. Definiţie şi condiţii generale de existenţă


Recidiva în cazul persoanei juridice este reglementată în art. 40² C.pen. sub
aspectul formelor pe care le îmbracă (alin. 1) şi al tratamentului penal aplicabil
persoanei juridice (alin. 2 – 5).
Recidiva în cazul persoanei juridice – într-o definiţie generală – există atunci
când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, persoana juridică
săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru infracţiunea anterioară
nu a fost executată sau a fost executată ori considerată ca executată.
Pentru existenţa stării de recidivă în cazul persoanei juridice se cer
îndeplinite cumulativ condiţii privitoare la ambii termeni din structura acesteia, după
cum urmează:
• Cu privire la primul termen, trebuie să existe o hotărâre definitivă de condamnare
la pedeapsa amenzii, ca pedeapsă concretă aplicată de instanţă pentru o
infracţiune intenţionată (se asimilează infracţiunii intenţionate şi cea
praeterintenţionată), sau pentru un concurs de infracţiuni. Legea nu impune un
anumit cuantum al pedepsei amenzii aplicate, rezultând că orice pedeapsă
pecuniară, indiferent de cuantumul ei, poate constitui prim termen al recidivei.
• Cu privire la cel de-al doilea termen trebuie să se săvârşească cu intenţie o nouă
infracţiune (asimilându-se, de asemenea, infracţiunii intenţionate şi cea
praeterintenţionată). În alcătuirea celui de-al doilea termen poate figura o singură
infracţiune sau un concurs de infracţiuni. Noua infracţiune se poate comite după
rămânerea definitivă a hotărârii anterioare de condamnare, condamnare
neexecutată sau executată doar parţial, ori executată în întregime sau considerată
ca executată.

63
• Unitatea de subiect activ implică săvârşirea faptelor de către aceeaşi persoană
juridică.
În aprecierea doctrinei trebuie îndeplinită şi o condiţie negativă, respectiv ca
hotărârea de condamnare să nu se înscrie printre condamnările care nu atrag starea de
recidivă, potrivit art. 38 C.pen. (cu excluderea condamnării pentru o infracţiune
săvârşită în timpul minorităţii).

5.2.2.2. Formele (modalităţile) recidivei în cazul persoanei juridice


Codul penal român consacră următoarele forme ale recidivei în cazul
persoanei juridice:
− recidivă postcondamnatorie (art. 40² alin. 1 lit. a);
− recidivă postexecutorie (art. 40² alin. 1 lit. b);
− recidivă absolută;
− recidivă cu efect unic şi cu regim sancţionator diversificat, diferit în caz de
recidivă postcondamnatorie faţă de recidiva postexecutorie.

Recidiva postcondamnatorie în cazul persoanei juridice este prevăzută în art.


40² alin. 1 lit. a) şi există când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar amenda
pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată.
În ceea ce priveşte sancţionarea recidivei postcondamnatorii în cazul
persoanei juridice legiuitorul adoptă acelaşi regim de sancţionare ca în cazul
persoanei fizice, operând sistemul cumulului juridic în aplicarea pedepsei principale,
iar pentru pedepsele complementare şi pentru măsurile de siguranţă sistemul
cumulului aritmetic sau cel al absorbţiei.
Amenda pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi amenda aplicată pentru
infracţiunea anterioară se contopesc potrivit art. 40¹ alin. 1, sporul prevăzut în această
dispoziţie putându-se mări până la jumătate (conform art. 40² alin. 2 C.pen.). Dacă
amenda anterioară a fost executată în parte contopirea se face între amenda ce a mai
rămas de executat şi amenda aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior.
Dispoziţiile art. 35 (aplicarea pedepselor complementare şi a măsurilor de siguranţă)
sunt incidente în mod corespunzător.

Recidiva postexecutorie în cazul persoanei juridice este prevăzută în art. art.


40² alin. 1 lit. b) C.pen. şi există atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri
de condamnare, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar
amenda pentru infracţiunea anterioară a fost executată sau considerată ca executată
(în cazul graţierii sau al prescripţiei executării pedepsei).
În ceea ce priveşte sancţionarea recidivei postexecutorii în cazul persoanei
juridice legiuitorul adoptă acelaşi regim de sancţionare ca în cazul persoanei fizice.
Astfel, pentru noua infracţiune săvârşită se aplică pedeapsa amenzii până la maximul
special prevăzut în art. 71¹ alin. 2 sau 3, iar dacă acest maxim nu este îndestulător se
poate aplica un spor de până la două treimi din acel maxim. De asemenea, dispoziţiile

64
art. 35 (aplicarea pedepselor complementare şi a măsurilor de siguranţă) sunt
incidente în mod corespunzător.

Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi mai înainte ca


amenda să fi fost executată sau considerată ca executată se descoperă că persoana
juridică condamnată se află în stare de recidivă, instanţa va face aplicare regulilor de
sancţionare – după caz – a recidivei postcondamnatorii sau postexecutorii.

5.2.3. Perspective legislative


 În materia recidivei în cazul persoanei fizice noul Cod penal nu mai consacră recidiva
mică, prevăzând exclusiv forma recidivei mari (postcondamnatorii / postexecutorii),
într-o reglementare distinctă – potrivit art. 50 – de actuala concepţie. În lumina noii
reglementări, recidiva există atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare la o pedeapsă privativă de libertate cuprinsă între 1 an şi 5 ani, sau la o
pedeapsă privativă de libertate mai mare de 5 ani sau detenţiune pe viaţă – condamnare
executată sau nu – cel condamnat săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune pentru care
legea prevede o pedeapsă privativă de libertate mai mare de un an.
Noua lege penală consacră recidiva cu efect sancţionator diferenţiat – pe de o
parte – în funcţie de modalităţile recidivei, ca recidivă postcondamnatorie – cea de
mică gravitate (pedeapsă definitivă cuprinsă între 1 şi 5 ani), care se sancţionează
diferit de cea de mare gravitate (pedeapsă definitivă mai mare de 5 ani) – iar, pe de
altă parte, o pedepsire diferită a recidivei postcondamnatorii de cea postexecutorie.
În cazul recidivei postcondamnatorii de mică gravitate se aplică regulile
concursului de infracţiuni (art. 51 alin. 1). În cazul recidivei postcondamnatorii de mare
gravitate pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi pedeapsa pentru infracţiunea
anterioară se cumulează fără a se putea depăşi maximul general al pedepsei imediat
superioare (art. 51 alin. 2). În cazul recidivei postexecutorii se aplică o pedeapsă care
poate fi sporită cu până la 10 ani în cadrul limitelor pedepsei imediat superioare.
 Deşi recidiva nu este reglementată expres în raport de persoana juridică, în art. 54
legiuitorul noului Cod penal prevede pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni
săvârşite de persoana juridică, atunci când a mai fost condamnată anterior definitiv
pentru o infracţiune, dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea anterioară a fost sau
nu executată (a se vedea alin. 2 din art. menţionat).

5.3. Pluralitatea intermediară de infracţiuni


După cum am menţionat, concursul de infracţiuni şi recidiva constituie
formele de bază ale pluralităţii de infracţiuni, existând însă şi cazuri în care o
persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni fiind excluse, în egală măsură, atât
concursul de infracţiuni cât şi recidiva.
Potrivit art. 40 C.pen., legea descrie o pluralitate de infracţiuni semnificând
unele cazuri când nu există recidivă, nefiind întrunite condiţiile pentru starea de
recidivă postcondamnatorie, cazuri în care pedeapsa pentru activitatea infracţională
comisă se aplică potrivit regulilor concursului de infracţiuni. Instituţia disciplinată
potrivit dispoziţiilor art. 40 C.pen. se apreciază în doctrina majoritară ca fiind o altă
65
formă a pluralităţii de infracţiuni, fiind denumită pluralitate intermediară şi care
există, în cazul persoanei fizice, atunci când după condamnarea definitivă, cel
condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune, înainte de începerea executării pedepsei, în
timpul executării acesteia sau în stare de evadare şi nu sunt întrunite condiţiile
prevăzute de lege pentru starea de recidivă, cazuri în care pedeapsa se aplică potrivit
regulilor concursului de infracţiuni. În cazul persoanei juridice, de asemenea, dacă nu
sunt întrunite condiţiile stării de recidivă postcondamnatorie pedeapsa se aplică
potrivit regulilor concursului de infracţiuni.
Pluralitatea intermediară se deosebeşte, pe de o parte, de concursul de
infracţiuni prin existenţa unei hotărâri definitive de condamnare (împrumutând însă
de la această formă de bază a pluralităţii de infracţiuni, regulile operante în
sancţionare), iar pe de altă parte, se deosebeşte de recidivă, deoarece nu sunt întrunite
condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă postcondamnatorie (deşi noua
infracţiune se comite tot după o condamnare definitivă neexecutată sau executată
parţial). Aceste asemănări şi deosebiri faţă de formele de bază ale pluralităţii de
infracţiuni – excluse în această situaţie – au condus la aprecierea situaţiei mai sus
descrise ca o situaţie interpusă, intermediară care semnifică, de asemenea, o formă a
pluralităţii de infracţiuni.
Va exista pluralitate intermediară de infracţiuni, în cazul persoanei fizice,
atunci când nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru recidiva
postcondamnatorie (art. 37 alin.1 lit. a C.pen.), fiind suficient să nu fie întrunită cel
puţin o condiţie. Astfel, săvârşirea unei noi infracţiuni după o condamnare definitivă
la pedeapsa închisorii privitoare la o infracţiune săvârşită în timpul minorităţii,
condamnare neexecutată sau executată parţial, după cum şi săvârşirea unei noi
infracţiuni după o condamnare definitivă pentru o infracţiune din culpă – constituie
condamnări care nu atrag starea de recidivă (conform art. 38 alin. 1 lit. a, b C.pen.),
fiind cazuri ce reprezintă o pluralitate intermediară. Va fi de asemenea pluralitate
intermediară când, după o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii de 7 ani
pentru o infracţiune intenţionată, înainte de începerea executării acesteia se comite o
infracţiune din culpă, sau, în cazul persoanei juridice, atunci când după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare pentru o infracţiune din culpă, persoana
juridică săvârşeşte o infracţiune cu intenţie sau tot din culpă, iar amenda pentru
infracţiunea anterioară nu a fost executată, fiind posibile multe şi variate alte situaţii
care să ilustreze cazuri de pluralitate intermediară de infracţiuni.
Potrivit legii, aplicarea pedepsei în aceste cazuri se realizează corespunzător regulilor
concursului de infracţiuni (art. 34, 35 C.pen., sau - după caz – art. 40¹ alin. 1 C. pen.).
Pluralitatea intermediară nu trebuie, la rândul ei, confundată cu alte cazuri în
care există tot pluralitate de infracţiuni, cum ar fi cazul persoanei care, după o
condamnare definitivă executată, comite o nouă infracţiune şi nu sunt întrunite
condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă postexecutorie, când se va stabili
şi aplica o pedeapsă pentru infracţiunea nou comisă, antecedenţa penală putând fi
valorificată ca o împrejurare de agravare a răspunderii penale.

66
6. Cauzele generale care exclud infracţiunea

6.1. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei


În titlul privitor la infracţiune, Capitolul V, Codul penal actual consacră un
ansamblu de cauze generale care exclud infracţiunea, stabilindu-se că nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită în condiţiile vreuneia dintre
următoarele cauze care înlătură caracterul penal al faptei: legitima apărare (art. 44);
starea de necesitate (art. 45); constrângerea fizică / morală (art. 46); cazul fortuit (art.
47); iresponsabilitatea (art. 48); starea de beţie involuntară, completă (art. 49);
minoritatea făptuitorului (art. 50); eroarea de fapt (art. 51).
Cauzele care exclud infracţiunea reprezintă stări, situaţii, împrejurări descrise de
legiuitorul penal sub imperiul cărora fapta prevăzută de legea penală (ca faptă
concretă comisă de o persoană) nu constituie infracţiune; fapta neconstituind
infracţiune, pe cale de consecinţă, este exclusă şi răspunderea penală. Săvârşirea unei
fapte angajează răspunderea penală numai dacă aceasta corespunde conceptului de
infracţiune (conform art. 17 şi 18 C.pen.) şi descrie, pe caz concret, trăsăturile proprii,
specifice unei fapte incriminate.
Sfera cauzelor generale care exclud infracţiunea cuprinde şi cauze care
privesc lipsa prevederii faptei în legea penală, cât şi lipsa pericolului social concret al
infracţiunii. În ceea ce priveşte temeiul excluderii infracţiunii, fapta comisă în
condiţiile vreuneia dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 44 – 51
C. pen.) nu constituie infracţiune deoarece lipseşte vinovăţia persoanei ce o comite. În
ceea ce priveşte efectul acestor cauze, ele sunt cauze personale (au caracter subiectiv),
ceea ce înseamnă că efectul acestora nu se extinde asupra participanţilor (fapta nu
constituie infracţiune decât în raport de autor, nu şi de participant – instigator sau
complice – care se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune
comisă în condiţiile participaţiei improprii potrivit art. 31 alin. 2 C.pen.). De la efectul
in personam al cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei, se exceptează cazul
fortuit (cauză reală) – art.47 C.pen.
Într-o prezentare sintetică ne vom ocupa de fiecare dintre aceste cauze
pornind de la textul legal ce o consacră şi care relevă, de altfel, condiţiile de existenţă.
Unele dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei semnifică – la o
privire mai atentă – negarea condiţiilor generale cerute subiectului activ al infracţiunii
[a se vedea tratarea condiţiilor preexistente ale infracţiunii cu referire la subiectul
activ]. Avem în vedere următoarele cauze:
 minoritatea făptuitorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau cu vârsta
cuprinsă între 14-16 ani, fără discernământ la data comiterii faptei (art.50);
 iresponsabilitatea făptuitorului care, în momentul săvârşirii faptei, din cauza
alienaţiei mintale sau din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau
inacţiunile sale ori nu putea fi stăpân pe ele (art. 48);
 constrângerea fizică a persoanei care a săvârşit fapta din cauza unei presiuni
exterioare căreia nu i-a putut rezista (art. 46 alin. 1);
 constrângerea morală a persoanei care a săvârşit fapta din cauza unei
presiuni exterioare, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru
67
persoana sa ori a alteia şi care nu putea fi înlăturată în alt mod decât prin
săvârşirea faptei (art.46 alin. 2).

Legitima apărare
Potrivit legii (art. 44) este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte
fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva
sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana
sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc (alin. 2); este, de asemenea, în legitimă
apărare şi acela care, din cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări
proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul
(alin.3).
Condiţiile de existenţă a stării de legitimă apărare privesc, pe de o parte,
atacul (actul de agresiune) şi, pe de altă parte, apărarea (ca ripostă la atac).
Atacul impune realizarea următoarelor condiţii:
 Să fie un atac material, direct, imediat şi injust (cerinţe cumulative). În sensul
legii, atacul trebuie să implice o agresiune fizică (caracter material) şi să fie
îndreptat împotriva persoanei, a drepturilor sale sau împotriva unui interes
obştesc, creând un pericol direct asupra acestor valori (caracter direct).
Caracterul imediat al atacului poate semnifica, după caz, un atac iminent –
care ameninţă cu declanşarea sa şi este cert că se va produce – sau un atac
actual, ce se află în curs de desfăşurare până la momentul consumării sale.
Caracterul injust al atacului se referă la lipsa unui temei legal al actului de
agresiune declanşat.
 Atacul să fie îndreptat împotriva valorilor sociale enumerate de lege:
împotriva persoanei, a drepturilor sale sau împotriva unui interes obştesc şi să
pună în pericol grav aceste valori. Atacul se poate îndrepta împotriva
persoanei primejduindu-i viaţa, integritatea corporală sau sănătatea, libertatea
etc., după cum atacul poate viza şi alte drepturi ale persoanei, spre exemplu,
dreptul de proprietate. Gravitatea pericolului rezultă din urmările serioase pe
care le-ar produce dacă nu s-ar interveni prin ripostă (apărare), urmări cum ar
fi pierderea vieţii, vătămarea corporală, distrugeri de bunuri etc..
Condiţiile apărării se referă la:
 Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru înlăturarea atacului.
Fapta – care poate consta într-o vătămare corporală, un act de ucidere etc. –
trebuie comisă ca ripostă la atacul ce se desfăşoară în anumite limite de timp,
ca un atac iminent sau actual, deci până la momentul consumării sale. În
această situaţie, apărarea semnifică o faptă concretă săvârşită ce îşi găseşte
justificare, fiind o apărare necesară pentru a înlătura atacul.
 Fapta prin care se realizează apărarea trebuie să fie proporţională cu atacul,
cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care acesta s-a produs. Fapta
prin care se realizează apărarea poate fi săvârşită de persoana împotriva
căreia s-a îndreptat atacul sau de o altă persoană venită în ajutorul celei
atacate, dacă sunt realizate condiţiile legii.

68
În practica judiciară s-a decis, spre exemplu, că există legitimă apărare dacă
inculpatul, infirm de picioare, a lovit victima cu cuţitul în momentul când aceasta îi
aplica lovituri cu pumnii peste faţă şi încerca să-l strângă de gât, după ce mai înainte
încercase să-l lovească în cap cu un ciocan; în acest caz, apărarea a fost proporţională
cu atacul.
Depăşirea limitelor unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu
împrejurările în care s-a produs atacul este asimilată legitimei apărări dacă apărarea
excesivă s-a realizat de o persoană aflată în stare de tulburare sau temere, stare
determinată de agresiune. Această situaţie pe care legea o consacră în alin. 3 al art. 44
este denumită în doctrină exces justificat de apărare. Atunci când depăşirea limitelor
legitimei apărări nu se datorează stării de tulburare sau temere a persoanei ne aflăm
tot în prezenţa unui exces de apărare, însă nejustificat, ci scuzabil. Sub aspectul
naturii juridice, excesul scuzabil este o împrejurare care constituie o circumstanţă
atenuantă legală (conform art. 73 lit.a) C.pen.).
În practica penală s-a reţinut că pândirea, urmărirea şi lovirea repetată a
inculpatului de către trei persoane de care este prins după ce a reuşit să scape prin
fugă de agresorii beţi care-l ameninţau cu moartea, sunt acte de natură a crea celui
atacat o stare de tulburare şi o temere sub stăpânirea cărora, riposta prin lovire cu
cuţitul constituie o apărare legitimă în condiţiile depăşirii limitelor unei apărări
proporţionale în care a acţionat inculpatul aflat sub stăpânirea stării psihice speciale.

Legiuitorul înscrie şi o prezumţie relativă în această materie – potrivit art.44


alin. 2¹ – care prevede că se prezumă că este în legitima apărare şi acela care
săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin
violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere,
dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare.

Starea de necesitate.
Potrivit art. 45 C.pen. – se află în stare de necesitate persoana care săvârşeşte
fapta prevăzută de legea penală – care nu constituie infracţiune – pentru a salva de la
un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc
(alin. 1). Se află în stare de necesitate şi acela care în momentul săvârşirii faptei nu şi-
a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce dacă pericolul nu era înlăturat.
Ca şi starea de legitimă apărare, starea de necesitate este construită pe două
laturi denumite pericol (primejdia pentru valorile sociale prevăzute de lege) şi actul de
salvare de la pericol.
Aşa cum este descris de legiuitor, pericolul trebuie să îndeplinească condiţiile
de a fi iminent, îndreptat împotriva vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei
ori împotriva unui bun important sau interes obştesc şi să nu putea fi înlăturat în alt
mod decât prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.
În ceea ce priveşte caracterul iminent al pericolului, ca şi în cazul legitimei
apărări trebuie înţeles pericolul ce ameninţă cu declanşarea sa, fiind cert că se va
69
produce sau pericolul actual, ce se află în curs de desfăşurare (un pericol trecut nu mai
justifică actul salvării). În ceea ce priveşte valorile sociale ameninţate de pericol – şi
spre deosebire de starea de legitimă apărare - sfera acestora este restrânsă la viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea persoanei, un bun important (spre exemplu, un
bun care are acest caracter prin natura sa sau dată fiind valoarea artistică, istorică etc.)
sau interesul obştesc. Totodată, pericolul trebuie să fie inevitabil, înţelegându-se că nu
putea fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Rezultă că, actul de salvare – prin săvârşirea faptei – trebuie la rândul său să
verifice următoarele condiţii:
 să reprezinte singurul mod de înlăturare a pericolului şi să aibă un caracter
necesar. Dacă existau şi alte mijloace de salvare de la pericol, săvârşirea
faptei prevăzute de legea penală nu se mai justifică, fapta constituind
infracţiune.
 să nu fie atrase urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce
dacă pericolul nu era înlăturat. Dacă se produc astfel de urmări – vădit mai
grave -, iar persoana care a întreprins actul salvării, în momentul săvârşirii
faptei nu şi-a dat seama că pricinuieşte astfel de urmări, există starea de
necesitate. Dimpotrivă, dacă în momentul săvârşirii faptei, persoana şi-a dat
seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce dacă pericolul nu era înlăturat se realizează condiţiile împrejurării ce
descrie depăşirea limitelor stării de necesitate ca o circumstanţă atenuantă
legală (art. 45 alin. 3 şi art. 73 lit.a) C.pen.).
Există stare de necesitate dacă inculpatul, spre exemplu, sparge geamul
cabinei şoferului rănindu-l grav pe acesta pentru a-l determina să oprească maşina,
deoarece căzuse din vehicul o persoană şi era târâtă cu piciorul prins de uşă.

Cazul fortuit
Potrivit art. 47 C.pen. nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.
Fapta comisă în condiţiile cazului fortuit implică săvârşirea unei fapte într-o
împrejurare neprevizibilă (anterioară, concomitentă sau posterioară) acţiunii
desfăşurate, care atrage un rezultat relevant penal, dar neimputabil făptuitorului,
acesta fiind în imposibilitate obiectivă de prevedere a intervenţiei energiei străine ce a
atras rezultatul. De esenţa cazului fortuit este imprevizibilitatea împrejurării
producătoare de prejudicii. Imposibilitatea de prevedere a intervenţiei energiei străine
care determină producerea rezultatului periculos este una generală (împrejurarea
survenită nu putea fi prevăzută de nici o persoană care ar fi acţionat în aceleaşi
condiţii). Sub acest aspect, cazul fortuit produce efecte in rem.
Există caz fortuit dacă, spre exemplu, în timp ce inculpatul conducea
autovehiculul cu viteză legală, datorită uzurii premature, pivotul inferior de la roata de
direcţie a ieşit din lăcaşul său, în urma ruperii accidentale a armăturii metalice ce
fixează această articulaţie, făcând ca mecanismul de direcţie să se blocheze şi să se
producă un accident de circulaţie care a avut ca urmare moartea unei persoane şi
rănirea gravă a alteia; defectul de mai sus nu putea fi constatat nici înainte de plecarea
70
în cursă a conducătorului auto şi nici cu prilejul verificărilor tehnice anuale ale
autovehiculului.

Starea de beţie
Este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei în condiţiile descrise de
legiuitor potrivit art. 49 alin. 1 C.pen., neconstituind infracţiune fapta prevăzută de
legea penală dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea, din cauza unor
împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool
sau de alte substanţe (stare de beţie involuntară şi completă).
Starea de beţie voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanţe nu
înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanţă
atenuantă sau agravantă (art. 49 alin. 2 C.pen.).

Eroarea de fapt
De asemenea, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală
săvârşită de persoana care lucrează sub imperiul unei erori de fapt, persoană care are
o reprezentare eronată a realităţii, prin necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei
stări, situaţii, împrejurări esenţiale pentru existenţa faptei ca infracţiune.
Potrivit art. 51 alin.1 nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală
când făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoaşte existenţa unei stări,
situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. Eroarea de fapt
profită atât în cazul faptelor comise cu intenţie cât şi al faptelor săvârşite din culpă (pe
care legea le pedepseşte), în acest din urmă caz, numai dacă necunoaşterea stării,
situaţiei sau împrejurării de care depinde caracterul penal al faptei nu este ea însăşi
rezultatul culpei.
Spre exemplu, în cazul infracţiunii de seducţie prevăzute de art. 199 C.pen.
persoana de sex feminin căreia făptuitorul îi face promisiuni de căsătorie în scopul de
a avea cu ea raport sexual, trebuie să fie mai mică de 18 ani; în cazul în care
făptuitorul a fost în eroare cu privire la această stare, crezând – după aparenţa
persoanei – că aceasta a depăşit vârsta de 18 ani, nu va răspunde penal pentru
infracţiunea de seducţie sau în cazul în care o persoană primeşte un bun neştiind că
provine din săvârşirea unui furt nu se face vinovată de săvârşirea infracţiunii de
tăinuire prevăzute de art. 221 C.pen., întrucât a fost în eroare asupra provenienţei
bunului, a situaţiei sale.
Atunci când eroarea de fapt priveşte o stare, situaţie, împrejurare ce
constituie un element de circumstanţiere (după caz, o circumstanţă agravantă generală
sau specială), fapta comisă constituie infracţiune, fiind înlăturată doar circumstanţa
agravantă şi, deci, exclusă răspunderea penală pentru forma agravată a infracţiunii.
Spre exemplu, necunoaşterea de către infractorul major că persoana împreună cu care
a săvârşit infracţiunea de furt este un minor – crezând, după aparenţa persoanei
datorită constituţiei sale fizice că este persoană majoră – va răspunde numai pentru
infracţiunea comisă, fără reţinerea agravantei generale prevăzută de art. 75 alin. 1
lit.c) C.pen. („săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost
comisă împreună cu un minor”) sau făptuitorul care a intenţionat să ucidă victima –
71
persoană de sex feminin – necunoscând în momentul săvârşirii faptei starea de
graviditate a victimei, nu răspunde pentru omorul deosebit de grav (art. 176 lit. e)
C.pen.); eroarea înlătură în acest caz agravanta specială a omorului, făptuitorul
urmând să răspundă pentru infracţiunea în formă simplă.
Răspunderea penală este atrasă pentru infracţiunea în conţinutul de bază, ca
infracţiune intenţionată sau din culpă (atunci când fapta este incriminată şi în baza
culpei şi numai dacă necunoaşterea circumstanţei respective nu este ea însăşi rezultatul
culpei). În acest sens se dispune prin dispoziţiile art. 51 alin.2 şi 3 C.pen., articol ce
încheie cadrul legal consacrat cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei.

6.2. Perspective legislative


 În titlul privitor la infracţiune – însă după dispoziţiile generale în materie, privitoare la
trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, noul Cod penal consacră două categorii distincte
de cauze generale care exclud infracţiunea, stabilind că nu constituie infracţiune fapta
prevăzută de legea penală săvârşită în condiţiile vreuneia dintre cauzele justificative
(Capitol II, art. 21 – 28), sau ale vreuneia dintre cauzele care înlătură caracterul penal
al faptei (Capitol III, art. 26 – 33).
 În concepţia legiuitorului noului Cod penal, sunt cauze justificative: legitima apărare
şi starea de necesitate – care de lege lata sunt cauze care înlătură caracterul penal al
faptei – la care se adaugă ordinul legii, comanda autorităţii legitime şi
consimţământul victimei. Aspectele comune cauzelor justificative privesc temeiul
excluderii infracţiunii – se înlătură caracterul ilicit al faptei, sub aspect juridic fapta
fiind licită, deoarece nu contravine ordinii de drept, găsindu-şi justificarea prin însăşi
voinţa legiuitorului – cât şi efectul lor, cauzele justificative fiind cauze reale (au
caracter obiectiv), ceea ce înseamnă că efectul lor se extinde şi asupra participanţilor,
fapta neconstituind infracţiune în raport de persoana ce a săvârşit-o în calitate de autor
sau ca participant.
 Ordinul legii şi comanda autorităţii legitime. În condiţiile acestor două cauze
justificative (reglementate potrivit dispoziţiilor aceluiaşi art. 24 - ordinul legii potrivit
alin.1 şi comandă autorităţii legitime potrivit alin.2), persoanele care săvârşesc fapta
prevăzută de legea penală execută un ordin, ca ordin al legii sau al autorităţii legitime,
fapta comisă neconstituind infracţiune. Execută ordinul legii persoana care săvârşeşte
fapta prevăzută de legea penală dacă săvârşirea ei a fost impusă sau autorizată de
lege, condiţii în care fapta nu constituie infracţiune. Execută comanda autorităţii
legitime persoana care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală pentru îndeplinirea
unui ordin dat de către autoritatea legitimă, în forma prevăzută de lege, dacă acesta nu
este în mod vădit ilegal.
 Consimţământul victimei. Fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu
consimţământul victimei nu constituie infracţiune dacă aceasta putea să dispună în
mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol (art. 25 alin.1). Fapta
prevăzută de legea penală săvârşită cu consimţământul victimei nu constituie
infracţiune dacă persoana care consimte este titulara valorii sociale ocrotite căreia i se
aduce atingere prin săvârşirea faptei ce o lezează sau pune în pericol. Consimţământul
trebuie să privească o valoare socială ce semnifică un drept disponibil (de regulă, sunt
72
disponibile drepturile patrimoniale, fiind indisponibile drepturile intim legate de
persoană – dreptul la viaţă, dreptul la integritate corporală sau sănătate). În cazul
infracţiunilor contra vieţii, cât şi în cazul infracţiunilor contra integrităţii corporale
sau sănătăţii, dacă fapta la care s-a consimţit contravine legii sau bunelor moravuri,
consimţământul victimei nu constituie o cauză justificativă (vezi art. 25 alin.2). Dacă
fapta săvârşită contra integrităţii corporale sau sănătăţii nu contravine legii sau
bunelor moravuri atunci nu constituie infracţiune. În egală măsură, consimţământul
trebuie să fie valabil exprimat (în scris sau oral; expres sau tacit; neviciat de eroare,
dol sau violenţă) şi să aibă un caracter actual (existenţa sa la data săvârşirii faptei) şi
determinat.
 În ceea ce priveşte cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, acestea sunt cele
preluate din reglementarea actuală, mai puţin legitima apărare şi starea de necesitate,
cărora li se conferă natura juridică de cauze justificative.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
1. Matei Basarab, Viorel Paşca, Gheorghiţă Mateuţ, Constantin Butiuc,
Codul penal comentat. Partea generală, vol. I, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2007;
2. Constantin Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal. Partea
generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007;
3. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal. Partea generală,
Editura Universul juridic, Bucureşti, 2007;
4. Florin Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
5. Viorel Paşca, Modificările Codului penal, Legea nr. 278 / 2006,
Comentarii şi explicaţii, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;
6. Maria Zolyneak, Ioana Maria Michinici, Drept penal. Partea generală,
Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1999.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ (lecturi suplimentare)


1. George Antoniu, Vinovăţia penală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995;
1. George Antoniu, Tentativa (doctrină, jurisprudenţă, drept comparat),
Editura Societăţii Tempus, Bucureşti, 1996;
2. Mihaela Alexandru, Participaţia penală. Studiu de doctrină şi
jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008;
3. Gh. Mateuţ, Recidiva în teoria şi practica dreptului penal, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
4. V. Mirişan, Consideraţii privind unele cauze care înlătură caracterul
penal al faptei, Editura Gill, Zalău, 1996;
5. V. Papadopol, D. Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal
român, Casa de editură şi presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1992;

73
6. Fl. Streteanu, Concursul de infracţiuni, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
7. Florin Streteanu, R. Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice,
Ediţia a 2-a, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007.

74