Escolar Documentos
Profissional Documentos
Cultura Documentos
FACULTATEA DE DREPT
DREPT PENAL
PARTEA GENERALĂ I
- SUPORT CURS -
Anul II
Semestrul I
2008
2
La elaborarea acestui suport de curs s-au avut în vedere:
− prevederile Codului penal al României adoptat prin Legea nr. 15 / 1968
(publicată în B. Of. nr. 79-bis din 21.06.1968), cu intrare în vigoare la data de 1
ianuarie 1969, ulterior republicat în B. Of. nr. 55-56 / 23.04.1973, republicat în
temeiul Legii nr. 140/1996 (în M. Of. nr. 65 / 16.04.1997), cu ultimele modificări
aduse prin Legea nr. 278 / 2006 pentru modificarea şi completarea Codului
penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi (publicată în M.Of.
nr. 601 / 12.07.2006).
− Codul penal actual va fi în vigoare până la data de 1 septembrie 2009, dată când
va intra în vigoare art. 512 din Legea nr. 301 / 2004 de adoptare a noului Cod
penal, publicată în M. Of. nr. 575 / 29 iunie 2004, rectificată în M. Of. nr. 303 /
12 aprilie 2005.
3
CUPRINS
2
I. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL PENAL
5
Principiile fundamentale ale dreptului penal stau la baza întregii reglementări
juridico-penale şi sunt legate de instituţiile fundamentale ale dreptului penal.
Legea formulează expres principiile legalităţii incriminării şi a sancţiunilor
de drept penal potrivit art. 2 C.pen. care dispune „legea prevede faptele care constituie
infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile care se pot lua în cazul
săvârşirii acestor fapte”.
Principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de drept penal reprezintă, în
aprecierea doctrinei, principala garanţie a securităţii juridice a cetăţeanului în faţa
dreptului penal, adresându-se atât legiuitorului cât şi instanţelor judecătoreşti cărora le
impune drepturi, obligaţii şi limite specifice. De reţinut că, i se impune legiuitorului
prevederea faptelor ce constituie infracţiuni şi a sancţiunilor corespunzătoare prin
elaborarea unor texte de lege clare, complete şi precise; în aplicarea legii penale,
instanţa trebuie să determine o încadrare juridică corectă a faptei comise care să
corespundă modelului legal şi să dispună, prin individualizare, sancţiunea
corespunzătoare.
Art. 17 alin.2 C.pen. înscrie principiul potrivit căruia infracţiunea este unicul
temei al răspunderii penale. Prin „săvârşirea unei infracţiuni” sau „comiterea unei
infracţiuni” se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte
ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora
ca autor, instigator sau complice. Personalitatea răspunderii penale implică angajarea
răspunderii de către persoana ce a comis infracţiunea, obligată a suporta consecinţele
directe şi indirecte ale faptei săvârşite, prin executarea sancţiunii aplicate. Prin
consacrarea răspunderii penale a persoanei juridice nu se contravine acestui principiu.
Un alt principiu fundamental este cel al individualizării sancţiunilor de drept
penal, principiu ce implică stabilirea şi aplicarea sancţiunii în funcţie de gravitatea
faptei, persoana ce a comis-o şi de condiţiile de săvârşire a infracţiunii.
Individualizarea cunoaşte trei forme în funcţie de organul ce o realizează.
Individualizarea legală este opera legiuitorului care determină ansamblul
sancţiunilor de drept penal, cadrul general al pedepselor (categoriile şi felurile de
pedepse), al măsurilor educative şi al măsurilor de siguranţă, prevede împrejurările de
agravare sau atenuare a răspunderii penale. Individualizarea judiciară o realizează
instanţa, care la stabilirea şi aplicarea pedepsei (conform art. 72) ţine seama de
criteriile generale de individualizare a pedepsei – dispoziţiile părţii generale a Codului
penal, limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al
faptei săvârşite, persoana infractorului (pentru persoana fizică) şi împrejurările care
atenuează sau agravează răspunderea penală. Individualizarea administrativă
(execuţională) are loc în faza executării sancţiunii ce a fost aplicată.
Se pot reţine şi alte principii, dintre care enumerăm: principiul egalităţii în faţa
legii penale, principiul umanismului dreptului penal – ca principii fundamentale (şi) în
dreptul penal, principii ce guvernează, de altfel, întregul sistem de drept românesc.
7
II. LEGEA PENALĂ ŞI LIMITELE EI DE APLICARE
9
lămurirea înţelesului legii ce a generat acest fenomen, în vederea uniformizării
soluţiilor dispuse în aplicarea legii.
Ca excepţie de la principiul activităţii legii penale, art. 16 C.pen. prevede şi
cazul aplicării ultraactive a legii temporare. Ultraactivitatea legii penale temporare nu
trebuie înţeleasă ca o ultraactivitate propriu-zisă, deoarece o lege penală care a ieşit
din vigoare nu poate produce efecte asupra unor infracţiuni comise după acest
moment. Legea penală temporară se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât era în
vigoare, producându-şi efectele şi după ieşirea din vigoare pentru faptele care, comise
sub imperiul ei, datorită duratei scurte de aplicare a legii, nu au fost urmărite sau
judecate cât legea era în vigoare. Prin aplicarea ultraactivă a legii penale temporare
sunt înlăturate orice posibilităţi de eludare a legii de către acei infractori care,
cunoscând caracterul ei temporar, ar putea săvârşi faptele incriminate spre sfârşitul
duratei de aplicare, existând posibilitatea de a nu putea fi sancţionaţi dacă legea n-ar
avea efect ultraactiv.
Extraactivitatea legii penale mai favorabile – problemă cunoscută în planul
tranziţiei legii penale – are în vedere două situaţii disciplinate prin dispoziţiile art. 13-
15 C.pen.. În această materie, distingem, pe de o parte, între aplicarea legii penale mai
favorabile în cazul pedepselor nedefinite (art.13) şi, pe de altă parte, aplicarea legii
penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive (art. 14, 15).
Potrivit primei situaţii, în cazul în care de la data săvârşirii infracţiunii şi
până la judecata definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se
aplică legea cea mai favorabilă (art. 13 alin.1 C.pen.).
Atunci când de la data comiterii infracţiunii şi până la judecata definitivă a
cauzei intervine o succesiune de legi penale, se ridică problema determinării legii
penale mai favorabile infractorului, ceea ce implică operaţiunea de comparare a
legilor succesive, în vederea identificării şi aplicării acelei legi, ca lege mai blândă în
situaţia concretă atrasă prin săvârşirea infracţiunii. Fapta comisă trebuie să constituie
infracţiune potrivit dispoziţiilor cuprinse în toate aceste legi, care cuprind însă
reglementări distincte, fie la nivelul incriminării faptei, fie sub aspectul condiţiilor de
tragere la răspundere penală sau al pedepsei. Rezultă de aici faptul că, legile urmează
să fie comparate per ansamblul reglementărilor pe care le cuprind, deci, din punctul
de vedere atât al condiţiilor de incriminare, al celor de tragere la răspundere penală,
cât şi în ceea ce priveşte pedeapsa şi instituţiile privitoare la aceasta.
Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor nedefinitive va
conduce, după caz, fie la retroactivitatea legii penale noi, fie la ultraactivitatea legii
penale vechi, în funcţie de legea apreciată în concret de instanţă ca fiind legea penală
mai favorabilă.
Potrivit aceluiaşi art. 13 alin.2 se prevede: „când legea anterioară este mai
favorabilă, pedepsele complementare care au corespondent în legea penală nouă se
aplică în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, iar cele care nu mai sunt
prevăzute în legea penală nouă nu se mai aplică”, însemnând că pedepsele
complementare se aplică potrivit legii noi, conformă cu interesele apărării sociale sau,
cu alte cuvinte, legea penală nu se stabileşte în funcţie de pedepsele complementare.
10
Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive este
reglementată corespunzător art.14 şi 15 C.pen. şi se referă la acele situaţii când, după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea săvârşită şi până la
executarea completă a pedepsei (în baza legii vechi), intervine o lege penală nouă care
prevede o pedeapsă mai uşoară în raport de pedeapsa aplicată de instanţă. Legea
penală nouă poate interveni înainte de a se trece la executarea pedepsei, în timpul
executării, după cum îşi va produce efectele şi în cazul pedepselor deja executate.
Compararea legilor penale succesive se realizează exclusiv sub aspectul pedepsei,
dezvăluind deci, în toate situaţiile, aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile.
Prin lege sunt reglementate mai multe şi variate situaţii privind aplicarea legii
penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Situaţiile descrise în lumina art.
14 C.pen. (aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile) atrag aplicarea
retroactivă a legii noi, conducând la reducerea sau înlocuirea pedepsei aplicate de
instanţă în condiţiile prevăzute de lege. Reproducem una dintre aceste situaţii descrisă
conform alineatului 3 care dispune: „dacă legea nouă prevede în locul pedepsei
închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a putea
depăşi maximul special prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată
din pedeapsa închisorii se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii ”.
Articolul 14 a inserat şi prevederea care obligă la reducerea sau înlocuirea
pedepsei şi în cazul pedepselor executate (alin. 5), oferind şi soluţii privitoare la
pedepsele complementare, măsurile de siguranţă şi măsurile educative (alin. 4).
Potrivit art.15 C.pen. sunt avute în vedere şi alte situaţii de aplicare a legii
penale mai favorabile (aplicare facultativă) în cazul pedepselor definitive, aplicarea
fiind restrânsă la pedeapsa privativă de libertate a închisorii. Dacă sunt întrunite
condiţiile legii, ţinându-se seama de criteriile legale enumerate în conţinutul
articolului menţionat, se dispune fie menţinerea, fie reducerea pedepsei, fiind lăsată la
aprecierea instanţei aplicarea legii penale mai favorabile. Pedeapsa aplicată nu poate
fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse proporţional cu
micşorarea maximului special prevăzut pentru infracţiunea săvârşită. Legea nouă mai
favorabilă îşi produce efectele şi în cazul pedepselor deja executate până la data
intrării ei în vigoare, pedeapsa din hotărâre reducându-se cu o treime (art. 15 alin.2).
12
Aspectele privitoare la aplicarea legii penale în spaţiu potrivit principiilor de
care ne-am ocupat într-o prezentare sintetică, se întregesc cu cele ce privesc
cooperarea judiciară internaţională în materie penală, art. 9 C. pen. – într-o
reglementare cu caracter principial – consacrând extrădarea. [Pentru detalii,
recomandăm consultarea literaturii de specialitate şi a legislaţiei în materie – a se
vedea în acest sens, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională
în materie penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 594/1.07.2004, modificată şi
completată prin Legea nr. 224/2006].
4. Perspective legislative
Spre deosebire de Codul penal actual, noul Cod penal nu mai consacră retroactivitatea
legii care prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative, însemnând că o astfel de
lege va urma regula generală a neretroactivităţii legii penale, cu excepţia cazurilor
când constituie o lege mai favorabilă.
Principiul aplicării legii penale mai favorabile în cazul pedepselor nedefinitive se
completează prin introducerea unei dispoziţii referitoare la legile declarate
neconstituţionale sau la cele aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori
neaprobate, dacă în timpul cât acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii mai
favorabile (art. 6 alin.2).
Principiul personalităţii legii penale este completat prin prevederea expresă a condiţiei
dublei incriminări a faptei (art. 11).
Principiul realităţii legii penale este reformulat în următorul sens: „legea penală se
aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de un cetăţean străin sau de o
persoană fără cetăţenie care nu are domiciliul în ţară, contra securităţii naţionale a
statului român, contra unui cetăţean român sau contra unei persoane juridice române,
dacă legea penală română prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a detenţiunii
severe (art. 12 alin. 1).
13
III. TEORIA GENERALĂ A INFRACŢIUNII
Infracţiunea – faptă care prezintă pericol social. Fapta care prezintă pericol
social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce
atingere uneia dintre valorile arătate în art.1 şi pentru sancţionarea căreia este
necesară aplicarea unei pedepse (art. 18 C.pen.).
Fapta incriminată este o faptă periculoasă pentru societate, de natură să
lezeze sau să pericliteze valorile sociale ocrotite de legea penală, pentru sancţionarea
căreia este necesară aplicarea sancţiunii tipice (pedeapsă).
Pericolul social al infracţiunii se manifestă sub două forme, distingând între
pericolul social abstract şi pericolul social concret.
Pericolul social abstract este avut în vedere şi apreciat de legiuitorul penal cu
ocazia incriminării faptelor (în funcţie de anumite criterii, cum ar fi: importanţa
valorii sociale ocrotite, gravitatea vătămării ce i se poate aduce etc.) şi se reflectă în
specia de pedeapsa prevăzută pentru fiecare faptă incriminată. Pericolul social concret
caracterizează infracţiunea ca faptă concretă săvârşită şi se apreciază de instanţă
potrivit unor criterii legale, obiective şi subiective, referitoare la modul şi mijloacele
14
de săvârşire a faptei, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă
sau care s-ar fi putut produce, de scopul urmărit, precum şi de persoana şi conduita
făptuitorului. Pericolul social concret se reflectă în sancţiunea (pedeapsa) concretă
aplicată în urma judecării faptei comise, de gravitatea acesteia ţinându-se cont la
stabilirea şi aplicarea pedepsei (potrivit art. 72 C.pen. reprezintă unul dintre criteriile
generale de individualizare judiciară a pedepsei).
Este posibil ca, o faptă – deşi prevăzută de legea penală -, analizată în
concret, să nu prezinte gradul de pericol social al unei infracţiuni, să nu corespundă
conceptului de infracţiune potrivit art. 17, 18 C.pen. şi, pe cale de consecinţă, să nu
fie necesară aplicarea unei pedepse.
Art. 18¹ alin.1 C.pen. prevede că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de
legea penală dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi
prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul
de pericol social al unei infracţiuni.
Aprecierea în concret a lipsei pericolului social al infracţiunii în cazul
comiterii unor fapte prevăzute de legea penală, conduce organele judiciare penale –
după caz, procurorul sau instanţa – la aplicarea unei măsuri extrapenale, ca sancţiune
cu caracter administrativ (mustrare, mustrare cu avertisment, amendă de la 10 lei –
1.000 lei)
Orientarea generală a instanţelor noastre – ca practică înregistrată sub Codul
penal din 1968 odată cu introducerea art. 18¹ – relevă reţinerea anumitor criterii care
au cântărit în aprecierea că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni, dintre care menţionăm: valoarea redusă a prejudiciului, starea de boală a
făptuitorului, comportarea bună a acestuia în faţa instanţei, în familie, la locul de
muncă ş.a., chiar dacă inculpatul a mai suferit şi alte condamnări în trecut;
dimpotrivă, nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor ce reglementează fapta care nu prezintă
pericolul social al unei infracţiuni în cazul faptelor săvârşite de inculpaţi cu
antecedente penale multiple (3,4,5 infracţiuni) ori în ipoteza comiterii faptelor în
condiţii agravante, chiar dacă inculpaţii au dat dovada unei comportări bune la locul
de muncă, în familie etc.
15
Prevăzută în art.19 alin.1 pct.1 C.pen., fapta este săvârşită cu intenţie când
infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui (intenţia directă)
sau, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii sale (intenţia indirectă). În
ambele modalităţi normative ale intenţiei, infractorul prevede rezultatul faptei sale,
rezultat care este unul cert, sigur că se va produce şi este urmărit – în cazul intenţiei
directe –, spre deosebire de rezultatul eventual, probabil că se va produce, dar
acceptat în cazul intenţiei indirecte (denumită în doctrină şi intenţie eventuală).
De regulă, prin incriminarea faptelor în baza intenţiei, legiuitorul nu distinge
între modalităţile normative, ceea ce înseamnă că infracţiunea este susceptibilă de
săvârşire cu intenţie directă sau indirectă. Sunt însă şi infracţiuni caracterizate exclusiv
de intenţia directă, prin includerea unui scop pe latura subiectivă (cum ar fi în cazul
infracţiunii de furt) sau dată fiind însăşi natura faptei (cazul infracţiunii de viol).
Doctrina reţine şi alte modalităţi ale intenţiei, dintre care menţionăm: intenţie
spontană sau premeditată; intenţie iniţială sau supravenită; intenţie simplă sau
calificată; intenţie unică sau complexă; intenţie determinată sau nedeterminată.
Culpa. Prevăzută în art. 19 alin. 1 pct. 2 C.pen., fapta este săvârşită din culpă
când infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că
nu se va produce (culpa cu prevedere) sau când nu prevede rezultatul faptei sale, deşi
trebuia şi putea să-l prevadă (culpa fără prevedere).
În cazul culpei cu prevedere, infractorul prevede rezultatul faptei sale, pe care
nu-l acceptă şi în raport de care adoptă o poziţie de preîntâmpinare a producerii lui,
sperând că nu se va întâmpla. În această situaţie, infractorul se bazează pe anumiţi
factori (obiectivi sau/şi subiectivi), însă are loc o supraestimare, o supraevaluare a
rolului jucat de aceşti factori – ceea ce înseamnă că socoteşte neîntemeiat
neproducerea rezultatului –, rezultatul survenind şi fiindu-i imputabil conform acestei
modalităţi a culpei. Se observă diferenţe în raport de intenţie – în modalitatea intenţiei
indirecte – unde rezultatul este acceptat, ceea ce înseamnă adoptarea unei poziţii de
indiferenţă de către infractorul care nu se bazează pe nimic, nu ia nici o măsură de
preîntâmpinare a producerii rezultatului, ceea ce atrage şi o periculozitate socială
sporită.
Culpa fără prevedere se particularizează prin neprevederea rezultatului faptei
comise, în condiţiile în care persoana căreia fapta îi este imputată ca infracţiune din
culpă în această modalitate, avea atât obligaţia cât şi posibilitatea prevederii
rezultatului.
Şi în cazul acestei forme de vinovăţie doctrina reţine şi alte modalităţi, după
cum culpa se referă la acţiunea sau inacţiunea comisă (culpa in agendo sau in
omittendo); după gradul de intensitate (culpa gravă, uşoară sau foarte uşoară).
Dintre faptele incriminate în baza culpei, menţionăm, spre exemplu,
infracţiunile de ucidere din culpă, vătămare corporală din culpă, distrugere din culpă,
neglijenţa în serviciu ş.a..
Intenţia depăşită (denumită şi praeterintenţie) există atunci când rezultatul
mai grav produs printr-o acţiune sau inacţiune intenţionată se datorează culpei
făptuitorului.
16
Praeterintenţia reuneşte în structura sa atât intenţia cât şi culpa,
caracterizându-se prin aceea că infractorul prevede şi doreşte ori acceptă producerea
unor urmări periculoase, însă cele produse în realitate sunt mult mai grave, iar acesta
le-a prevăzut, dar a socotit fără temei că nu se vor produce sau nu le-a prevăzut, deşi
putea şi trebuia să le prevadă. Deci, în structura complexă a praeterintenţiei, se pot
reuni modalităţile normative sub care se înfăţişează intenţia şi cupla.
Sunt incriminate în baza praeterintenţiei, spre exemplu, infracţiunile de loviri
sau vătămări cauzatoare de moarte, violul care a avut ca urmare moartea victimei,
tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală gravă sau moartea victimei ş.a.
17
Condiţiile preexistente ale infracţiunii le reprezintă obiectul infracţiunii şi
subiecţii.
Obiectul infracţiunii este apreciat în doctrina ca reprezentând valorile sociale
şi relaţiile sociale apărate de legea penală, împotriva cărora sunt îndreptate faptele
penale şi care sunt lezate sau puse în pericol prin săvârşirea acestora.
Obiectul infracţiunii cunoaşte mai multe forme:
obiect juridic generic care reprezintă o grupă de valori sociale de aceeaşi
natură, vătămate de o grupă de infracţiuni. Pe baza acestui obiect s-a
sistematizat partea specială a C.pen. pe un număr de 10 titluri în vigoare.
obiect juridic special care reprezintă o anumită valoare socială şi căreia i se
aduce atingere prin infracţiune. Fiecare infracţiune prezintă un obiect juridic
specific.
În cazul anumitor infracţiuni se întâlneşte şi un obiect material care constă în
lucrul corporal sau fiinţa asupra căreia se îndreaptă activitatea infracţională. Prezintă
obiect material, spre exemplu, infracţiunile de omor (corpul persoanei în viaţă),
infracţiunea de furt (bunul mobil sustras) ş.a.
20
dintre elementele componente spulberă unitatea laturii obiective atrăgând, pe cale de
consecinţă, inexistenţa infracţiunii.
Elementul material semnifică actul de conduită interzis de legiuitor prin
descrierea faptei ca infracţiune sub aspectul modului de manifestare, care se poate
realiza printr-o acţiune sau inacţiune.
Din punct de vedere al elementului material, infracţiunile se clasifică în
infracţiuni comisive, care se comit prin săvârşirea de acţiuni interzise prin lege – spre
exemplu, infracţiunile de furt, viol, fals ş.a. – şi infracţiuni omisive care se comit prin
inacţiune, în raport de obligaţia legală de a face ceva, spre exemplu, infracţiunile de
nedenunţare, omisiunea de a încunoştinţa organele juridice ş.a..
În conţinutul infracţiunii, elementul material poate consta, după caz, într-o
singură acţiune / inacţiune (vezi, în acest sens, unitatea naturală de infracţiune, cum
este cazul infracţiunii simple sau continue) sau în două sau mai multe
acţiuni/inacţiuni (vezi, în acest sens, unitatea legală de infracţiuni, cum este cazul
infracţiunii continuate sau al celei complexe) sau atât într-o acţiune şi o inacţiune
(spre exemplu, în cazul infracţiunii de neglijenţă în serviciu – art. 249 C.pen.).
În cazul unor infracţiuni, legiuitorul înscrie anumite cerinţe privitoare la
locul, timpul, modul sau mijloacele de săvârşire a acţiunii/inacţiunii care atunci când
figurează pe conţinutul constitutiv de bază (conţinutul infracţiunii-tip) sunt, de
asemenea, cerinţe obligatorii. În acest sens, menţionăm infracţiunea de conducere a
unui autovehicul cu tracţiune mecanică fără permis pe drumurile publice, infracţiunea
de trădare prin ajutarea inamicului care se săvârşeşte în timp de război, infracţiunea
de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti care se comite prin ameninţare sau acte de
violenţă ş.a..
Săvârşirea acţiunii/inacţiunii relevantă penal aduce atingere valorii sociale
ocrotite de lege, prin lezarea sau periclitarea acesteia, consecinţa elementului material
constând în rezultatul sau urmarea produsă – ca element constitutiv al laturii
obiective. Sub acest aspect, infracţiunile se clasifică în infracţiuni materiale (de
rezultat) şi infracţiuni formale (de pericol).
Infracţiunile materiale sunt faptele incriminate în cazul cărora legiuitorul
descrie expres rezultatul (spre exemplu, infracţiunea de omor care atrage ca rezultat –
moartea victimei, infracţiunea de furt care atrage cauzarea unui prejudiciu material).
Infracţiunile formale sunt faptele incriminate în cazul cărora legiuitorul descrie doar
elementul material, nu şi rezultatul atras, ceea ce nu înseamnă că prin comiterea
acestor infracţiuni nu este atrasă o consecinţă, urmarea constând în aceste cazuri într-
o stare de pericol creată asupra valorii sociale ocrotite (spre exemplu, infracţiunile de
trădare, evadare ş.a.).
Clasificarea infracţiunilor din punctul de vedere al urmării produse prezintă
interes deoarece, infracţiunile materiale se consumă la data producerii rezultatului,
spre deosebire de infracţiunile formale care se consumă în momentul realizării
elementului material.
Latura obiectivă a infracţiunii se întregeşte prin existenţa unui alt element
component denumit raport de cauzalitate, înţelegându-se acea legătură cauzală dintre
elementul material şi rezultatul (sau urmarea) ce s-a produs. Raportul de cauzalitate
21
caracterizează toate infracţiunile, impunându-se stabilirea sa cu exactitate în cazul
infracţiunilor materiale. În privinţa raportului de cauzalitate s-au formulat mai multe
teorii, determinând anumite orientări ale practicii penale [în acest sens, recomandăm
parcurgerea literaturii de specialitate care tratează pe larg acest subiect].
23
Momentul consumării infracţiunilor diferă în funcţie de particularităţile
fiecărui tip de infracţiune. De reţinut: infracţiunile materiale se consumă prin
înfăptuirea integrală a acţiunii materiale, atunci când se produce rezultatul prevăzut de
norma incriminatoare, spre deosebire de infracţiunile formale care se consumă în
momentul înfăptuirii integrale a activităţii materiale. Alte distincţii apar după cum se
manifestă elementul material (acţiune sau inacţiune), în cazul infracţiunilor omisive
consumarea având loc odată cu neîndeplinirea obligaţiei impusă de lege.
Referindu-ne la infracţiunile de durată (cunoscute sub denumirea generică de
infracţiune continuă, continuată, de obicei şi progresivă), datorită specificului
activităţii infracţionale care se prelungeşte în timp, după momentul consumării – şi
distinct de acesta -, momentul final al activităţii este cel al epuizării (Aceste aspecte
urmează a fi tratate la pct. 3. – unitatea de infracţiune).
24
Pregătirea în vederea săvârşirii infracţiunii presupune o gamă largă, variată de
acte ce se pot efectua, constând, după caz, în acte de natură materială sau morală prin
care se facilitează săvârşirea faptei, care creează condiţiile necesare trecerii la executare
(spre exemplu, culegerea de informaţii privind victima sau locul, timpul săvârşirii faptei
ori procurarea, confecţionarea instrumentelor ce vor servi la comitere ş.a.).
Pregătirea infracţiunii este condiţionată de desfăşurarea unor activităţi
intenţionate, prin acte de natură morală sau/şi materială în vederea comiterii unei
infracţiuni, care să nu semnifice, însă, acte ce descriu executarea faptei. După cum
s-a menţionat, ca fază în desfăşurarea activităţii infracţionale, pregătirea este
anterioară punerii în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, nu se identifică cu
aceasta, fiind faze distincte ce nu trebuie confundate.
În lumina dispoziţiilor Codului penal român, actele de pregătire sunt
consacrate prin unele dispoziţii din partea specială, fiind incriminate în cazul unor
infracţiuni de o gravitate sporită, cum este cazul infracţiunilor contra siguranţei
statului (art.173 alin.2), infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (art.189 alin.8)
şi altele.
În toate aceste cazuri, incriminarea actelor de pregătire se realizează prin
asimilare cu tentativa, legea consacrând că „se consideră tentativă şi producerea sau
procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea
comiterii infracţiunilor prevăzute în art. (…)”.
Incriminarea actelor de pregătire prin asimilare cu tentativa are în vedere,
exclusiv, regimul de sancţionare, fiind exclusă orice confuzie între aceste două faze
din procesul săvârşirii infracţiunii. Însuşi legiuitorul caracterizează activităţile ce
constituie acte de pregătire (anterioare executării) – producerea sau procurarea de
mijloace ori luarea de măsuri în vederea săvârşirii faptelor menţionate -, ceea ce le
deosebeşte de tentativă care implică acte de executare (punerea în executare a
intenţiei de săvârşire a infracţiunii).
Incriminarea pregătirii prin asimilare cu tentativa atrage acelaşi tratament
penal aplicabil conform art. 21 C.pen. (pedepsirea tentativei), după cum şi incidenţa
dispoziţiilor art. 22 – privind desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului (cauze
de nepedepsire a tentativei).
În afara actelor de pregătire incriminate prin asimilare cu tentativa (cu
regimul juridic descris) sunt relevante penal şi alte categorii de acte preparatorii, în
acest sens menţionând că:
în unele cazuri, legiuitorul incriminează actele preparatorii ca infracţiuni
autonome, de sine-stătătoare, situaţii în care reprezintă acte de executare,
cum ar fi, spre exemplu – infracţiunea de deţinere de instrumente în vederea
falsificării de valori (art. 285 C.pen.);
actele de pregătire realizate de către o altă persoană decât cea care urmează
să treacă la executarea faptei angajează răspunderea penală în calitate de
complice al autorului care a săvârşit fapta pe care legea o pedepseşte ca
infracţiune consumată sau ca tentativă (spre exemplu, procurarea
instrumentului – un cuţit – de care autorul se serveşte în comiterea
infracţiunii de omor).
25
2.2.2. Faza tentativei
Tentativa este prevăzută prin dispoziţiile părţii generale a Codului penal
corespunzător Titlului II, cap. II, art. 20-22.
Potrivit dispoziţiilor legale ce o consacră – art. 20 – tentativa constă în punerea
în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau
nu şi-a produs efectul (alin.1), după cum există tentativă şi în cazul în care consumarea
infracţiunii nu a fost posibilă din cauza insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor
folosite ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de executare,
obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află (alin. 2).
Tentativa se situează între faza actelor pregătitoare – semnificând o punere în
executare a hotărârii infracţionale, un început de executare – şi faza consumării, în
cazul actelor tentate, executarea – întreruptă sau realizată integral – neatrăgând
rezultatul infracţiunii tipice (consumarea nu are loc). Ocupând această poziţie
intermediară, tentativa ridică problema delimitării de celelalte faze (pregătire şi
consumare), în doctrină fiind formulate mai multe teorii care conduc la departajarea
acestor faze [Recomandăm parcurgerea doctrinei].
Prin incriminare, tentativa constituie infracţiune (îmbrăcând forma atipică);
prezintă, deci, trăsăturile esenţiale prevăzute în art. 17 şi 18 C.pen. şi, totodată, un
anumit conţinut infracţional. Sub aspectul conţinutului, structura tentativei se
configurează pe acele condiţii preexistente şi pe cele două laturi – obiectivă şi
subiectivă -, cu următoarele particularităţi în raport de conţinutul infracţiunii tipice –
ca fapt consumat:
Latura obiectivă cuprinde cele trei elemente obligatorii reprezentate de:
acţiune, urmare şi raport de cauzalitate.
Elementul material al tentativei constă într-o acţiune care a fost întreruptă sau
care, deşi s-a realizat integral, nu şi-a produs efectul, respectiv nu a atras
rezultatul tipic. Urmarea acestui act de executare constă într-un pericol direct
asupra valorii sociale ocrotită penal. Datorită elementului material, tentativa
nu este posibilă în cazul infracţiunilor omisive, al celor de obicei ş.a.
Latura subiectivă constă în intenţie, tentativa constând în punerea în
executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, intenţie care se poate prezenta
în oricare dintre modalităţile acesteia (directă sau indirectă, simplă sau
calificată ş.a.). Tentativa la infracţiunile praeterintenţionate constituie subiect
de controversă în teoria şi practica penală. În opinia noastră există tentativă la
unele infracţiuni complexe praeterintenţionate (vezi, spre exemplu, tâlhăria
care a avut ca urmare moartea victimei – art. 211 alin.3 C.pen.; violul care a
avut ca urmare moartea victimei – art.197 alin.3 C.pen. etc).
Tentativa nu este posibilă însă în cazul infracţiunilor din culpă.
Formele tentativei.
Tentativa se poate prezenta sub mai multe forme ce se disting, pe de o parte,
după gradul de realizare a executării, pe de altă parte, în funcţie de cauzele datorită
cărora nu se ajunge la consumare.
26
După gradul de realizare a executării, tentativa poate îmbrăca forma
imperfectă sau perfectă, forme consacrate de art. 20 alin. 1 C.pen..
Tentativa imperfectă constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi
infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă, neajungându-se astfel la consumarea
infracţiunii. Întreruperea acţiunii se datorează unor cauze survenite pe parcursul
executării, cauze variate ce pot fi independente sau dependente de voinţa făptuitorului
(spre exemplu, punerea în executare a intenţiei de a fura diferite bunuri, însă făptuitorul
este surprins în cursul executării sustragerii sau chiar făptuitorul renunţă, de bunăvoie, să
continue actul sustragerii operând, astfel, desistarea). Tentativa imperfectă este posibilă
atât la infracţiunile materiale cât şi la infracţiunile formale.
Tentativa perfectă constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi
infracţiunea având loc o executare integrală a acţiunii care nu-şi produce însă efectul,
nu atrage rezultatul tipic. Deşi acţiunea se realizează integral, nu are loc consumarea
infracţiunii datorită unor cauze ce intervin şi care pot fi dependente sau independente
de voinţa făptuitorului (spre exemplu, punerea în executare a intenţiei de ucidere a
victimei prin descărcarea unui foc de armă, dar victima ferindu-se, nu este lovită sau
victima nu este rănită, viaţa fiindu-i salvată prin ajutor medical acordat ori chiar
făptuitorul este cel care împiedică producerea morţii victimei asupra căreia a tras,
transportând-o de urgenţă la spital unde viaţa îi este salvată). Tentativa perfectă este
posibilă numai la infracţiunile materiale nu şi în cazul infracţiunilor formale care prin
realizarea integrală a acţiunii se consumă.
După cauzele datorită cărora nu se ajunge la consumarea infracţiunii,
tentativa poate îmbrăca forma proprie sau improprie.
În cazul în care consumarea infracţiunii nu are loc datorită unor cauze ce
survin după punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea – executarea
fiind întreruptă sau realizată integral, dar nu-şi produce efectul – tentativa este
proprie (după caz, imperfectă sau perfectă). În opinia doctrinei, în cazul tentativei
proprii există toate condiţiile necesare pentru consumarea infracţiunii, sub aspectul
mijloacelor folosite, al prezenţei obiectului material la locul comiterii faptei,
consumarea neavând loc datorită cauzelor menţionate.
Potrivit legii – art. 20 alin.2 C.pen. – există tentativă şi în cazul în care
consumarea infracţiunii nu a fost posibilă din cauza insuficienţei sau defectuozităţii
mijloacelor folosite, ori din cauza împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele
de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află.
Prin acest text de lege se consacră tentativa improprie (relativ improprie)
când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă neexistând toate condiţiile necesare,
de la bun început, deci datorită unor cauze, de regulă, preexistente ce privesc, după
caz, mijloacele folosite (insuficiente sau defecte) ori obiectul material al infracţiunii
(care lipseşte de la locul comiterii faptei). În cazul tentativei relativ improprii există o
imposibilitate de fapt a consumării infracţiunii, datorită insuficienţei sau
defectuozităţii mijloacelor folosite ori lipsei obiectului în timpul executării, de la locul
unde făptuitorul credea că se află.
Mijloacele insuficiente sau defecte sunt mijloace apte, prin natura lor, să
atragă rezultatul tipic, însă prin dozare insuficientă sau prin defectare, devin inapte,
27
ineficiente (spre exemplu, punerea în executare a intenţiei de ucidere a victimei căreia
i se administrează o cantitate insuficientă de otravă sau prin folosirea unei arme de foc
al cărei trăgaci se blochează). În ceea ce priveşte obiectul infracţiunii, acesta există în
materialitatea sa, însă se află într-un alt loc, lipsind de la cel de unde făptuitorul
credea că se află (spre exemplu, încercarea de sustragere a unui bun ştiut de făptuitor
că se află într-un anumit loc, însă al cărui loc a fost schimbat).
Tentativa relativ improprie, la rândul ei, poate fi imperfectă sau perfectă.
Tentativa relativ improprie trebuie deosebită de tentativa absolut improprie
(absolut imposibilă) care semnifică o executare fără caracter penal. Tentativa relativ
improprie reprezintă o executare relevantă penal, angajând răspunderea penală, spre
deosebire de tentativa absolut improprie în cazul căreia există o imposibilitate de
drept a consumării faptei ce se datorează – în aprecierea doctrinei – următoarelor
cauze: mijloace inapte prin natura lor să atragă rezultatul periculos (spre exemplu,
încercarea de ucidere a unei persoane administrându-i o substanţă total inofensivă);
inexistenţa obiectului în materialitatea sa (spre exemplu, încercarea de a fura un bun
care între timp fusese distrus); modul absurd de concepere a executării, spre exemplu,
încercarea de a ucide o persoană prin vrăji sau farmece). În acest sens, potrivit art. 20
alin.3 se prevede că nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a
infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea.
3. Unitatea de infracţiune
33
Din această definiţie se desprind condiţiile de existenţă cerute infracţiunii
continuate, unicitatea conţinutului fiind configurată de unitatea pe latură obiectivă şi
unitatea pe latură subiectivă.
Sub aspect obiectiv, infracţiunea continuată presupune săvârşirea mai multor
acţiuni sau inacţiuni (cel puţin două) care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi
infracţiuni şi care se comit la diferite intervale de timp. Acţiunile/inacţiunile prezintă,
fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni atunci când vatămă acelaşi obiect
juridic – ca valoare socială ocrotită de legea penală – încadrându-se în acelaşi tip de
infracţiune. Nu interesează dacă unele dintre acţiuni au ajuns în faza consumării, iar
altele au rămas la stadiul tentativei, situaţie în care atrag calificarea activităţii ca
infracţiune continuată consumată, după cum nu interesează nici dacă unele dintre
acţiuni realizează conţinutul de bază, iar altele conţinutul calificat al aceleiaşi
infracţiuni, răspunderea penală fiind angajată pentru infracţiunea continuată în forma
agravată. De asemenea, în cazul infracţiunilor care prezintă conţinut alternativ,
săvârşirea în mod continuat poate consta în realizarea unor modalităţi distincte
prevăzute de lege. Acţiunile sau inacţiunile trebuie săvârşite la diferite intervale de
timp, nici prea scurte (deoarece ne-am afla în situaţia infracţiunii simple caracterizată
printr-o pluralitate de acte aflate în succesiune imediată în timp), nici prea lungi
(făcând loc concursului real omogen de infracţiuni).
Reunirea tuturor acestor acţiuni/inacţiuni în conţinutul infracţiunii ce se
comite în mod continuat rezidă în elementul subiectiv ce funcţionează ca liant al
acestora. Unitatea pe latura subiectivă se referă la săvârşirea acţiunilor/inacţiunilor în
baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale. Rezoluţia trebuie să fie anterioară activităţii
infracţionale, să cuprindă şi să se menţină pe întreaga amplitudine a faptei executate.
În teoria şi practica penală se evidenţiază unicitatea rezoluţiei şi prin alte elemente de
unitate ce privesc acelaşi obiect juridic (sau material), aceeaşi persoană vătămată sau
chiar persoane diferite, atunci când se recurge la acelaşi mod de operare, în aceleaşi
condiţii de loc şi timp etc.
Sunt susceptibile de comitere în mod continuat, de regulă, infracţiunile contra
patrimoniului (furtul, înşelăciunea, delapidarea, distrugerea), infracţiunile de fals ş.a.
O infracţiune continuată poate fi săvârşită de o singură persoană (în calitate
de autor), după cum se poate comite şi în participaţie care este posibilă sub toate
formele (coautorat, instigare sau complicitate). După caz, participaţia poate fi parţială
(la o parte dintre acţiuni), sau totală (când se cooperează la toate acţiunile) cu
diferenţieri pe planul răspunderii penale.
În practică s-a decis că: fapta inculpatului de a fi indus în eroare în temeiul
unei rezoluţii unice mai multe persoane, promiţându-le că le va procura unele bunuri
şi de a fi obţinut astfel diferite sume de bani constituie infracţiunea de înşelăciune,
săvârşită în mod continuat sau fapta unui gestionar de a-şi însuşi din gestiune, la
diferite intervale de timp, dar în baza aceleiaşi rezoluţii diverse sume de bani,
constituie infracţiunea de delapidare comisă în mod continuat ori fapta inculpatului de
fi avut, de repetate ori, în cursul aceleiaşi nopţi raport sexual cu victima, sub
ameninţarea de a o lovi cu un cuţit, constituie infracţiunea de viol comisă în mod
continuat.
34
Sancţionarea infracţiunii continuate
Potrivit art. 42 C.pen. infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, la care se poate adăuga un spor
potrivit art. 34 în cazul persoanei fizice, iar în cazul persoanei juridice potrivit art. 40¹
alin. 1. Prin instituirea acestui tratament penal, infracţiunea continuată reprezintă o
cauză generală, facultativă de agravare a pedepsei.
Dacă infractorul condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată este
judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi
infracţiuni, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o
pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior
(art. 43).
Infracţiunea continuată este o infracţiune de durată care cunoaşte momentul
consumării şi ulterior acestuia, ca moment final al activităţii desfăşurate, momentul
epuizării. Epuizarea are loc la data săvârşirii ultimei acţiuni/inacţiuni, când se
consideră săvârşită infracţiunea continuată, acest moment interesând în legătură cu
aplicarea legii penale în timp, incidenţa actelor de clemenţă, calcularea prescripţiei
răspunderii penale (conform art. 122 alin. 2 care prevede că, în cazul infracţiunilor
continuate, termenul curge de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni). Aşa cum
se subliniază în doctrină, pentru alte instituţii ale dreptului penal (suspendarea
condiţionată a executării pedepsei - simplă sau sub supraveghere –, liberarea
condiţionată, graţierea condiţionată etc.) interesează data consumării când sunt
întrunite elementele obiective şi subiective ale infracţiunii continuate.
36
sub aspectul laturii subiective, forma de vinovăţie constă, după caz, în
intenţie sau praeterintenţie.
Infracţiunea complexă îmbracă forma tipică în momentul înfăptuirii
acţiunilor şi al producerii urmărilor periculoase – când are loc consumarea.
Pedeapsa infracţiunii complexe este cea prevăzută potrivit normei de
incriminare a faptei, aceasta neconstituind – ca şi infracţiunea continuată – o cauză de
agravare a pedepsei, atâta timp cât legiuitorul nu înscrie prin norme generale un
tratament penal distinct al infracţiunii complexe. Atunci când, ulterior aplicării
pedepsei se descoperă şi alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi
infracţiuni, pedeapsa se recalculează, urmând a se stabili o pedeapsă care nu poate fi
mai uşoară decât cea pronunţată anterior (art. 43 C.pen.).
4. Participaţia penală
43
Dacă mai multe persoane săvârşesc nemijlocit o faptă prevăzută de legea
penală (chiar aceeaşi faptă, în aceleaşi condiţii de loc şi timp) însă în afara oricărei
cooperări, coordonări sub aspect obiectiv şi subiectiv, nu ne aflăm în prezenţa
coautoratului, ci a săvârşirii faptei în calitate de autori (fiecare persoană îşi va angaja
răspunderea penală în calitate de autor al infracţiunii comise). Doar săvârşirea
nemijlocită şi împreună a faptei, prin coordonarea materială şi intelectuală a actelor ce
întregesc activitatea unică, semnifică existenţa coautoratului şi, drept urmare,
sancţionarea participanţilor în calitate de coautori.
4.2.2. Instigarea
Ca formă a participaţiei penale, instigarea constă în activitatea de determinare
cu intenţie la săvârşirea, de către o altă persoană, a unei fapte prevăzută de legea
penală.
Pentru a ne afla în prezenţa instigării, trebuie îndeplinite următoarele
condiţii:
Să aibă loc o activitate de determinare a unei persoane la săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală. Prin determinare, o persoană (instigator)
44
transmite hotărârea de săvârşire a unei fapte prevăzute de legea penală unei
alte persoane (instigat).
Activitatea de determinare trebuie să îndeplinească anumite cerinţe,
respectiv: de a fi reală, efectivă, deci de a conduce la însuşirea hotărârii de comitere a
faptei de către o altă persoană. Sub acest aspect, menţionăm că instigatorul mai este
denumit autor moral, iar persoana instigată este autorul material al faptei. Totodată,
determinarea trebuie să intervină înainte ca persoana în raport de care s-a desfăşurat
această activitate să fi luat hotărârea de a săvârşi fapta. Instigarea reprezintă o
participaţie anterioară la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală, fiind deci
exclusă în cazul unei autodeterminări anterioare (în raport de care, o „determinare”
realizată de o altă persoană faţă de autorul care a luat singur hotărârea infracţională nu
semnifică un act de instigare, ci o complicitate morală dacă întăreşte hotărârea deja
luată). O altă cerinţă priveşte ca determinarea (instigarea) să fie urmată de executare,
prin comiterea de către cel instigat a unei fapte relevantă penal – ca faptă consumată
sau ca tentativă pedepsibilă (conform art. 144 C.pen.).
Nu se va realiza instigarea, ca formă de participaţie, în situaţia în care cel
instigat nu a dat curs instigării, fie netrecând la executare, fie efectuând un act de
pregătire sau o faptă rămasă la stadiul de tentativă, în ambele cazuri – însă –
nerelevantă penal. În oricare dintre aceste situaţii ne aflăm în prezenţa unei instigări
fără rezultat, sau neurmată de executare, care nu mai constituie un act de participaţie,
ci o activitate cu semnificaţie penală proprie, potrivit art. 29 alin. 1 ipoteza I.
Când instigatul a început, însă, săvârşirea faptei, punând în executare
hotărârea infracţională prin săvârşirea unei tentative incriminate de lege, dar urmată
de desistarea sa ori de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului, e
realizată condiţia săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, instigarea fiind un
act de participaţie. Actele de instigare urmate de desistarea autorului sau de
împiedicarea producerii rezultatului sunt reglementate potrivit aceluiaşi art. 29 alin. 1
ipoteza a II-a.
Deşi consacrate prin acelaşi text de lege, instigarea nu apare ca act de
participaţie, întrucât nu s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală în prima
ipoteză, ci ca o infracţiune de sine-stătătoare şi dimpotrivă, instigarea apare ca act de
participaţie prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către cel instigat,
care ulterior s-a desistat sau a împiedicat producerea rezultatului, potrivit celei de-a
doua ipoteze.
Activitatea de determinare (reală, anterioară şi urmată de executarea faptei)
se poate realiza, după caz, în diferite moduri, prin recurgere la anumite mijloace, de
către una sau mai multe persoane, asupra unei alte persoane sau mai multor persoane.
Sunt reţinute următoarele feluri ale instigării: instigare simplă sau calificată; imediată
sau mediată; directă sau indirectă; instigare cu un singur instigator sau coinstigare ori
concurs de instigări; instigarea individuală sau colectivă (a se consulta doctrina care
explică şi exemplifică felurile instigării).
Activitatea de determinare să se realizeze cu intenţie. Din însăşi definiţia
acordată prin lege participantului cu rol de instigator (conform art. 25 C.pen.)
rezultă intenţia ce caracterizează poziţia psihică de pe care acesta acţionează
45
în săvârşirea faptei. Activitatea de instigare se comite întotdeauna cu intenţie,
neexistând instigare din culpă. Când cel instigat trece la executarea faptei
lucrând de pe aceeaşi poziţie psihică ca şi instigatorul, instigarea este proprie
(instigare la o infracţiune intenţionată). Când cel instigat săvârşeşte fapta
prevăzută de legea penală cu forma de vinovăţie a culpei sau fără vinovăţie
penală, instigarea este improprie (conform art. 31 C.pen.). În cazul în care,
dând curs instigării, autorul comite o infracţiune praeterintenţionată
(infracţiune al cărei rezultat mai grav se datorează culpei), răspunderea
penală a instigatorului urmează a se rezolva în lumina dispoziţiilor art. 28
alin. 2 C.pen. (circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra
participanţilor în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut).
4.2.3. Complicitatea
Ca formă a participaţiei penale, complicitatea presupune activitatea prin care
se înlesneşte sau ajută, în orice mod, cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzută de
legea penală sau prin care se promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, tăinuirea
de bunuri sau favorizarea celui ce a comis fapta, chiar în condiţiile neîndeplinirii
acestei promisiuni.
Contribuţia adusă de o persoană dobândeşte semnificaţia unui act de
participaţie sub forma complicităţii, numai în măsura în care se raportează la
săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală (ca faptă consumată sau tentativă
pedepsibilă) şi serveşte efectiv la săvârşirea acesteia. Complicitatea – prin contribuţia
indirectă adusă de cel ce joacă rol de complice în săvârşirea faptei – reprezintă o
formă secundară a participaţiei, atât în raport de executarea faptei prin săvârşirea ei
nemijlocită, cât şi în raport de activitatea de instigare.
Complicitatea – formă de participaţie – implică întrunirea următoarelor
condiţii:
Desfăşurarea uneia dintre următoarele activităţi aşa cum rezultă din
dispoziţiile art. 26 C.pen., respectiv înlesnire sau ajutor în orice mod la
săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală. În doctrina penală se
apreciază că înlesnirea implică o contribuţie adusă de complice, anterior
executării faptei de autor (coautori), cât timp ajutorul evidenţiază contribuţia
adusă în timpul executării faptei. Deci, prin înlesnire se realizează o
complicitate anterioară, iar prin ajutor, o complicitate concomitentă.
Contribuţia adusă – fie prin înlesnire, fie prin ajutor acordat – poate fi, după
caz, de natură materială sau morală. Astfel, actele de pregătire în vederea
săvârşirii infracţiunii când se comit de complice pot consta în procurarea de
instrumente sau procurarea de informaţii privitoare la locul, timpul comiterii
faptei (înlesnire); înmânarea – în timpul comiterii faptei – de diferite
instrumente ce servesc în acest scop sau asistenţa în timpul săvârşirii faptei
de către autorul ce se sprijină pe acest act reprezintă un ajutor acordat.
Complicitatea se poate realiza şi prin promisiunea făcută, înainte sau în
timpul săvârşirii faptei, de tăinuire a bunurilor provenite din aceasta sau de favorizare
a făptuitorului, chiar dacă după săvârşirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită.
46
Complicitatea prin promisiune este o complicitate exclusiv morală prin care se
contribuie la întărirea hotărârii infracţionale a executantului. La rândul ei,
complicitatea prin promisiune poate fi anterioară sau concomitentă executării faptei,
neinteresând dacă promisiunea făcută a fost sau nu îndeplinită. În lipsa unei
promisiuni făcute anterior sau în timpul săvârşirii faptei, ajutorul acordat ulterior
comiterii acesteia – constând în tăinuire de bunuri sau favorizare - va angaja
răspunderea penală pentru infracţiunea de tăinuire (art. 221) sau favorizare a
infractorului (art. 264) şi nu de participant cu rol de complice la fapta comisă.
Doctrina reţine şi alte forme de complicitate, dintre care amintim:
complicitate nemijlocită sau mijlocită; comisivă sau omisivă ş.a..
Contribuţia adusă să fie realizată cu intenţie. Ca şi instigatorul, complicele
lucrează întotdeauna cu intenţie, această formă de vinovăţie ce ilustrează
poziţia psihică a participantului cu rol de complice fiind prevăzută expres
potrivit art. 26 C.pen.. Nu există complicitate din culpă.
Când complicele şi autorul (coautorii) lucrează de pe aceeaşi poziţie psihică
săvârşind infracţiunea cu intenţie, complicitatea este proprie. Când înlesnirea sau
ajutarea, în orice mod, cu intenţie se raportează la săvârşirea din culpă a faptei
prevăzută de legea penală de către autor sau când acesta din urmă comite fapta fără
vinovăţie, complicitatea este improprie (conform art. 31 C.pen.). În cazul în care
autorul săvârşeşte o infracţiune praeterintenţionată, răspunderea penală a complicelui
urmează a se rezolva în lumina dispoziţiilor art. 28 alin.2 C.pen. (circumstanţele
privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor în măsura în care aceştia le-au
cunoscut sau le-au prevăzut).
Complicitatea – dată fiind varietatea formelor sub care se poate manifesta –
trebuie delimitată de celelalte forme de participaţie (instigare şi coautorat). După cum
s-a arătat, instigarea este anterioară luării hotărârii infracţionale de autor, în timp ce
complicitatea morală sprijină hotărârea infracţională existentă (prin autodeterminare
sau determinarea venită din partea instigatorului). Deci, complicitatea morală nu este
anterioară luării hotărârii, ci săvârşirii faptei prevăzută de legea penală de către autor.
Complicitatea materială concomitentă trebuie, la rândul ei, delimitată de
coautorat (trebuie avută în vedere situaţia comiterii acelor acte care, fără a face parte
din acţiunea tipică, incriminată de lege, se încadrează în sfera coautoratului, nu în
orice condiţii, ci numai dacă în împrejurările date probează caracterul indispensabil în
înfăptuirea acţiunii tipice, în caz contrar urmând a fi apreciate ca acte de
complicitate).
49
4.4. Perspective legislative
Spre deosebire de actuala legislaţie, noul Cod penal defineşte coautorii (art. 38 alin. 2)
ca fiind persoanele care săvârşesc nemijlocit, împreună, o faptă prevăzută de legea
penală.
Totodată nu-şi mai găseşte reglementare instituţia instigării neurmate de executare.
5. Pluralitatea de infracţiuni
50
condamnări care separă infracţiunile comise, în situaţia recidivei şi a pluralităţii
intermediare).
53
pe planul legislaţiilor penale – a mai multor sisteme de sancţionare, dintre care
menţionăm:
sistemul cumulului aritmetic, sistem care presupune sancţionarea la care se
ajunge prin totalizarea pedepselor stabilite pentru fiecare infracţiune
concurentă, urmând să fie executată pedeapsa care se obţine în urma adunării
acestora;
sistemul absorbţiei, sistem care presupune sancţionarea la care se ajunge fiind
reţinută, aplicată, doar pedeapsa pentru infracţiunea concurentă cea mai
gravă, ca pedeapsă absorbantă;
sistemul cumulului juridic, sistem care presupune sancţionarea la care se
ajunge în urma aplicării pedepsei celei mai grave dintre pedepsele stabilite
pentru infracţiunile concurente, pedeapsă la care se poate adăuga un spor în
condiţiile legii.
Codul penal actual consacră acelaşi sistem de sancţionare pentru ambele
forme ale concursului de infracţiuni (real şi ideal), atât în cazul persoanei fizice (art.
34-35) cât şi în cazul persoanei juridice (art. 40¹). Aplicarea pedepsei principale în caz
de concurs de infracţiuni relevă ca operant sistemul cumulului juridic (cu spor
facultativ), iar în cazul pedepselor complementare şi al măsurilor de siguranţă,
sistemul cumulului aritmetic şi cel al absorbţiei.
5.2. Recidiva
62
concurente pentru care s-au stabilit pedepse complementare sau măsuri de siguranţă,
aplicarea acestora se realizează potrivit dispoziţiilor art. 35 C.pen.
63
• Unitatea de subiect activ implică săvârşirea faptelor de către aceeaşi persoană
juridică.
În aprecierea doctrinei trebuie îndeplinită şi o condiţie negativă, respectiv ca
hotărârea de condamnare să nu se înscrie printre condamnările care nu atrag starea de
recidivă, potrivit art. 38 C.pen. (cu excluderea condamnării pentru o infracţiune
săvârşită în timpul minorităţii).
64
art. 35 (aplicarea pedepselor complementare şi a măsurilor de siguranţă) sunt
incidente în mod corespunzător.
66
6. Cauzele generale care exclud infracţiunea
Legitima apărare
Potrivit legii (art. 44) este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte
fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva
sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana
sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc (alin. 2); este, de asemenea, în legitimă
apărare şi acela care, din cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări
proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul
(alin.3).
Condiţiile de existenţă a stării de legitimă apărare privesc, pe de o parte,
atacul (actul de agresiune) şi, pe de altă parte, apărarea (ca ripostă la atac).
Atacul impune realizarea următoarelor condiţii:
Să fie un atac material, direct, imediat şi injust (cerinţe cumulative). În sensul
legii, atacul trebuie să implice o agresiune fizică (caracter material) şi să fie
îndreptat împotriva persoanei, a drepturilor sale sau împotriva unui interes
obştesc, creând un pericol direct asupra acestor valori (caracter direct).
Caracterul imediat al atacului poate semnifica, după caz, un atac iminent –
care ameninţă cu declanşarea sa şi este cert că se va produce – sau un atac
actual, ce se află în curs de desfăşurare până la momentul consumării sale.
Caracterul injust al atacului se referă la lipsa unui temei legal al actului de
agresiune declanşat.
Atacul să fie îndreptat împotriva valorilor sociale enumerate de lege:
împotriva persoanei, a drepturilor sale sau împotriva unui interes obştesc şi să
pună în pericol grav aceste valori. Atacul se poate îndrepta împotriva
persoanei primejduindu-i viaţa, integritatea corporală sau sănătatea, libertatea
etc., după cum atacul poate viza şi alte drepturi ale persoanei, spre exemplu,
dreptul de proprietate. Gravitatea pericolului rezultă din urmările serioase pe
care le-ar produce dacă nu s-ar interveni prin ripostă (apărare), urmări cum ar
fi pierderea vieţii, vătămarea corporală, distrugeri de bunuri etc..
Condiţiile apărării se referă la:
Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru înlăturarea atacului.
Fapta – care poate consta într-o vătămare corporală, un act de ucidere etc. –
trebuie comisă ca ripostă la atacul ce se desfăşoară în anumite limite de timp,
ca un atac iminent sau actual, deci până la momentul consumării sale. În
această situaţie, apărarea semnifică o faptă concretă săvârşită ce îşi găseşte
justificare, fiind o apărare necesară pentru a înlătura atacul.
Fapta prin care se realizează apărarea trebuie să fie proporţională cu atacul,
cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care acesta s-a produs. Fapta
prin care se realizează apărarea poate fi săvârşită de persoana împotriva
căreia s-a îndreptat atacul sau de o altă persoană venită în ajutorul celei
atacate, dacă sunt realizate condiţiile legii.
68
În practica judiciară s-a decis, spre exemplu, că există legitimă apărare dacă
inculpatul, infirm de picioare, a lovit victima cu cuţitul în momentul când aceasta îi
aplica lovituri cu pumnii peste faţă şi încerca să-l strângă de gât, după ce mai înainte
încercase să-l lovească în cap cu un ciocan; în acest caz, apărarea a fost proporţională
cu atacul.
Depăşirea limitelor unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu
împrejurările în care s-a produs atacul este asimilată legitimei apărări dacă apărarea
excesivă s-a realizat de o persoană aflată în stare de tulburare sau temere, stare
determinată de agresiune. Această situaţie pe care legea o consacră în alin. 3 al art. 44
este denumită în doctrină exces justificat de apărare. Atunci când depăşirea limitelor
legitimei apărări nu se datorează stării de tulburare sau temere a persoanei ne aflăm
tot în prezenţa unui exces de apărare, însă nejustificat, ci scuzabil. Sub aspectul
naturii juridice, excesul scuzabil este o împrejurare care constituie o circumstanţă
atenuantă legală (conform art. 73 lit.a) C.pen.).
În practica penală s-a reţinut că pândirea, urmărirea şi lovirea repetată a
inculpatului de către trei persoane de care este prins după ce a reuşit să scape prin
fugă de agresorii beţi care-l ameninţau cu moartea, sunt acte de natură a crea celui
atacat o stare de tulburare şi o temere sub stăpânirea cărora, riposta prin lovire cu
cuţitul constituie o apărare legitimă în condiţiile depăşirii limitelor unei apărări
proporţionale în care a acţionat inculpatul aflat sub stăpânirea stării psihice speciale.
Starea de necesitate.
Potrivit art. 45 C.pen. – se află în stare de necesitate persoana care săvârşeşte
fapta prevăzută de legea penală – care nu constituie infracţiune – pentru a salva de la
un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc
(alin. 1). Se află în stare de necesitate şi acela care în momentul săvârşirii faptei nu şi-
a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce dacă pericolul nu era înlăturat.
Ca şi starea de legitimă apărare, starea de necesitate este construită pe două
laturi denumite pericol (primejdia pentru valorile sociale prevăzute de lege) şi actul de
salvare de la pericol.
Aşa cum este descris de legiuitor, pericolul trebuie să îndeplinească condiţiile
de a fi iminent, îndreptat împotriva vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei
ori împotriva unui bun important sau interes obştesc şi să nu putea fi înlăturat în alt
mod decât prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.
În ceea ce priveşte caracterul iminent al pericolului, ca şi în cazul legitimei
apărări trebuie înţeles pericolul ce ameninţă cu declanşarea sa, fiind cert că se va
69
produce sau pericolul actual, ce se află în curs de desfăşurare (un pericol trecut nu mai
justifică actul salvării). În ceea ce priveşte valorile sociale ameninţate de pericol – şi
spre deosebire de starea de legitimă apărare - sfera acestora este restrânsă la viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea persoanei, un bun important (spre exemplu, un
bun care are acest caracter prin natura sa sau dată fiind valoarea artistică, istorică etc.)
sau interesul obştesc. Totodată, pericolul trebuie să fie inevitabil, înţelegându-se că nu
putea fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Rezultă că, actul de salvare – prin săvârşirea faptei – trebuie la rândul său să
verifice următoarele condiţii:
să reprezinte singurul mod de înlăturare a pericolului şi să aibă un caracter
necesar. Dacă existau şi alte mijloace de salvare de la pericol, săvârşirea
faptei prevăzute de legea penală nu se mai justifică, fapta constituind
infracţiune.
să nu fie atrase urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce
dacă pericolul nu era înlăturat. Dacă se produc astfel de urmări – vădit mai
grave -, iar persoana care a întreprins actul salvării, în momentul săvârşirii
faptei nu şi-a dat seama că pricinuieşte astfel de urmări, există starea de
necesitate. Dimpotrivă, dacă în momentul săvârşirii faptei, persoana şi-a dat
seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce dacă pericolul nu era înlăturat se realizează condiţiile împrejurării ce
descrie depăşirea limitelor stării de necesitate ca o circumstanţă atenuantă
legală (art. 45 alin. 3 şi art. 73 lit.a) C.pen.).
Există stare de necesitate dacă inculpatul, spre exemplu, sparge geamul
cabinei şoferului rănindu-l grav pe acesta pentru a-l determina să oprească maşina,
deoarece căzuse din vehicul o persoană şi era târâtă cu piciorul prins de uşă.
Cazul fortuit
Potrivit art. 47 C.pen. nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.
Fapta comisă în condiţiile cazului fortuit implică săvârşirea unei fapte într-o
împrejurare neprevizibilă (anterioară, concomitentă sau posterioară) acţiunii
desfăşurate, care atrage un rezultat relevant penal, dar neimputabil făptuitorului,
acesta fiind în imposibilitate obiectivă de prevedere a intervenţiei energiei străine ce a
atras rezultatul. De esenţa cazului fortuit este imprevizibilitatea împrejurării
producătoare de prejudicii. Imposibilitatea de prevedere a intervenţiei energiei străine
care determină producerea rezultatului periculos este una generală (împrejurarea
survenită nu putea fi prevăzută de nici o persoană care ar fi acţionat în aceleaşi
condiţii). Sub acest aspect, cazul fortuit produce efecte in rem.
Există caz fortuit dacă, spre exemplu, în timp ce inculpatul conducea
autovehiculul cu viteză legală, datorită uzurii premature, pivotul inferior de la roata de
direcţie a ieşit din lăcaşul său, în urma ruperii accidentale a armăturii metalice ce
fixează această articulaţie, făcând ca mecanismul de direcţie să se blocheze şi să se
producă un accident de circulaţie care a avut ca urmare moartea unei persoane şi
rănirea gravă a alteia; defectul de mai sus nu putea fi constatat nici înainte de plecarea
70
în cursă a conducătorului auto şi nici cu prilejul verificărilor tehnice anuale ale
autovehiculului.
Starea de beţie
Este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei în condiţiile descrise de
legiuitor potrivit art. 49 alin. 1 C.pen., neconstituind infracţiune fapta prevăzută de
legea penală dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea, din cauza unor
împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool
sau de alte substanţe (stare de beţie involuntară şi completă).
Starea de beţie voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanţe nu
înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanţă
atenuantă sau agravantă (art. 49 alin. 2 C.pen.).
Eroarea de fapt
De asemenea, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală
săvârşită de persoana care lucrează sub imperiul unei erori de fapt, persoană care are
o reprezentare eronată a realităţii, prin necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei
stări, situaţii, împrejurări esenţiale pentru existenţa faptei ca infracţiune.
Potrivit art. 51 alin.1 nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală
când făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoaşte existenţa unei stări,
situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. Eroarea de fapt
profită atât în cazul faptelor comise cu intenţie cât şi al faptelor săvârşite din culpă (pe
care legea le pedepseşte), în acest din urmă caz, numai dacă necunoaşterea stării,
situaţiei sau împrejurării de care depinde caracterul penal al faptei nu este ea însăşi
rezultatul culpei.
Spre exemplu, în cazul infracţiunii de seducţie prevăzute de art. 199 C.pen.
persoana de sex feminin căreia făptuitorul îi face promisiuni de căsătorie în scopul de
a avea cu ea raport sexual, trebuie să fie mai mică de 18 ani; în cazul în care
făptuitorul a fost în eroare cu privire la această stare, crezând – după aparenţa
persoanei – că aceasta a depăşit vârsta de 18 ani, nu va răspunde penal pentru
infracţiunea de seducţie sau în cazul în care o persoană primeşte un bun neştiind că
provine din săvârşirea unui furt nu se face vinovată de săvârşirea infracţiunii de
tăinuire prevăzute de art. 221 C.pen., întrucât a fost în eroare asupra provenienţei
bunului, a situaţiei sale.
Atunci când eroarea de fapt priveşte o stare, situaţie, împrejurare ce
constituie un element de circumstanţiere (după caz, o circumstanţă agravantă generală
sau specială), fapta comisă constituie infracţiune, fiind înlăturată doar circumstanţa
agravantă şi, deci, exclusă răspunderea penală pentru forma agravată a infracţiunii.
Spre exemplu, necunoaşterea de către infractorul major că persoana împreună cu care
a săvârşit infracţiunea de furt este un minor – crezând, după aparenţa persoanei
datorită constituţiei sale fizice că este persoană majoră – va răspunde numai pentru
infracţiunea comisă, fără reţinerea agravantei generale prevăzută de art. 75 alin. 1
lit.c) C.pen. („săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost
comisă împreună cu un minor”) sau făptuitorul care a intenţionat să ucidă victima –
71
persoană de sex feminin – necunoscând în momentul săvârşirii faptei starea de
graviditate a victimei, nu răspunde pentru omorul deosebit de grav (art. 176 lit. e)
C.pen.); eroarea înlătură în acest caz agravanta specială a omorului, făptuitorul
urmând să răspundă pentru infracţiunea în formă simplă.
Răspunderea penală este atrasă pentru infracţiunea în conţinutul de bază, ca
infracţiune intenţionată sau din culpă (atunci când fapta este incriminată şi în baza
culpei şi numai dacă necunoaşterea circumstanţei respective nu este ea însăşi rezultatul
culpei). În acest sens se dispune prin dispoziţiile art. 51 alin.2 şi 3 C.pen., articol ce
încheie cadrul legal consacrat cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei.
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
1. Matei Basarab, Viorel Paşca, Gheorghiţă Mateuţ, Constantin Butiuc,
Codul penal comentat. Partea generală, vol. I, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2007;
2. Constantin Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal. Partea
generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007;
3. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal. Partea generală,
Editura Universul juridic, Bucureşti, 2007;
4. Florin Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
5. Viorel Paşca, Modificările Codului penal, Legea nr. 278 / 2006,
Comentarii şi explicaţii, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;
6. Maria Zolyneak, Ioana Maria Michinici, Drept penal. Partea generală,
Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1999.
73
6. Fl. Streteanu, Concursul de infracţiuni, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
7. Florin Streteanu, R. Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice,
Ediţia a 2-a, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007.
74