Stresul, surmenajul şi gestionarea timpului

Activitatea umană actuală este caracterizată în general de agitaţie, o goană nebună după
realizarea cât mai multor lucruri, o viaţă în care fiecare zi este guvernată de cuvântul STRES! Dar
câţi dintre noi ştiu exact ce înseamnă stres, şi mai ales câţi dintre noi suntem capabili să ne
analizăm propria viaţă şi activitate, să identificăm sursele stresului, astfel încât să le combatem cu
succes?

Stresul este modalitatea în care noi răspundem la factorii agresivi/agenţii stresori ce pot
proveni din toate domeniile vieţii: fizic, mintal, social şi spiritual, iar modalitatea de combatere a
acestuia constă în atitudinea fiecăruia în faţa acestei provocări, percepţia personală asupra mersului
lucrurilor în termeni pozitivi sau negativi (Melgosa, J., 2000).

Stresul este un fenomen universal, un aspect normal al vieţii, care poate avea atât implicaţii
pozitive cât şi negative, care afectează toate dimensiunile vieţii oferind stimulare pentru creştere şi
schimbare, fiind un răspuns la stimuli de mediu trăit ca experienţă individuală (Mardare, I., 2009).

Majoritatea cercetătorilor din domeniu convin asupra faptului că termenul “stres” poate
avea trei înţelesuri: stresul ca stimul, stresul ca răspuns şi stresul ca proces mediaţional între stimul
şi răspuns (Capotescu, R., 2006).

Stresul nu apare brusc în formă maximă, ci urmăreşte trei faze de evoluţie pe parcursul
cărora există semnalmente ce indică o primejdie de care fiecare persoană ar trebui să ţină cont
pentru a putea lua măsurile potrivite de combatere. Astfel, fazele stresului sunt:

▪ Faza de alarmă – este prima fază în care apar primele semne de primejdie, cu
precădere cele de ordin fizic. Există situaţia în care persoana conştientizează aceste semne şi
acţionează cu forţele personale necesare pentru rezolvarea problemei, dar există şi situaţia în care
persoana ia cunoştinţă de aceste semne, însă nu are resursele necesare pentru rezolvarea problemei,
semnalul de stres se materializează şi astfel se instalează faza de alarmă.

▪ Faza de rezistenţă – atunci când semnele alarmante se extind dincolo de faza de

alarmă, persoana încearcă să facă faţă tuturor provocărilor dincolo de puterile sale personale, lucru
ce duce la un consum de energie peste limită şi un randament foarte scăzut. Persoana este animată
de ideea că trebuie să facă faţă tuturor încercărilor şi să rezolve problema, însă nu găseşte
modalitatea de a face asta, fiind astfel cuprins de nelinişte şi de teama unui eşec.
 ▪ Faza de istovire – este faza finală a stresului în care apare oboseala, neliniştea şi
depresia. Oboseala este mai mult decât una fizică, nu se reface prin somn şi este însoţită de
nervozitate, iritabilitate, tensiune şi furie. Neliniştea se extinde la majoritatea situaţiilor trăite de
persoană, ea fiind resimţită şi în situaţii care până la acest moment erau gestionate cu uşurinţă.
Depresia se caracterizează prin lipsa motivaţiei de a găsi plăcere în activităţile desfăşurate, apariţia
insomniilor şi a gândurilor tot mai pesimiste. Este momentul în care persoana este epuizată atât
fizic cât şi psihic şi pentru a depăşi această etapă are nevoie de cele mai multe ori de ajutor de
specialitate (din partea unui medic, psiholog, psihiatru), de sprijinul familiei şi a celor apropiaţi
(Melgosa, J., 2000).

Însă nu totdeauna stresul trebuie să parcurgă acest traseu, nefiind necesar ca în orice situaţie
stresul să aibă o conotaţie negativă. Stresul poate fi impulsul necesar pentru motivarea efortului
depus pentru obţinerea succesului. Important e ca tensiunea resimţită să fie moderată şi bineînţeles
este extrem de importantă atitudinea faţă de agenţii stresori. Există trei moduri de percepţie a
agenţilor stresori:

1. Ca o pagubă ireparabilă deja întâmplată

2. Ca o ameninţare

3. Ca o provocare (Melgosa, J., 2000)

Se spune că dacă nu există deloc stres, atunci nu există nici motivaţie, nu există acea
sclipire, acea tensiune care să împingă lucrurile motivat către succes.

Aşadar, există două tipuri de stres: distres şi eustres. Eustresul (stresul pozitiv) “apare
atunci când nivelul de stres al unei persoane este suficient de înalt pentru a o motiva să acţioneze
pentru a obţine ceea ce-şi propune”, oferind stimularea necesară adaptării la situaţii solicitante.
Este acea fază în care stresul “provoacă un sentiment al urgenţei şi alarmei necesar supravieţuirii”.
Distresul (stresul negativ) “apare atunci când nivelul de stres al unei persoane este fie prea ridicat,
fie prea scăzut pentru a permite corpului şi/ sau minţii să răspundă optim la stresori” (Mardare, I.,
2009).

Agenţii stresori pot proveni din mediul extern (mediu, loc de muncă, familie, şcoală,
zgomotul, spaţiul personal, etc.) sau din mediul intern (modul de căutare a soluţiilor pentru
probleme, personalitatea, temperamentul, nivelul autocontrolului).

Atunci când agenţii stresori acţionează atât pe plan exterior, cât şi pe plan interior, iar
persoana nu mai are capacitatea de a face faţă acestor încercări, aceasta din urmă ajunge la o stare
de epuizare totală, de surmenaj (fac de toate, pentru toţi, de prea mult timp). Goana continuă
pentru obţinerea rezultatelor mai ales pe plan profesional, asumarea răspunderii pentru sarcini ce
depăşesc cu mult resursele şi forţele personale, duc la un consum total de energie, aduc persoana în
faza finală a stresului, adică într-o etapă în care riscurile privind sănătatea sunt maxime, putând
surveni chiar decesul persoanei.

Starea de surmenaj este caracterizată de sentimente precum copleşire, sufocare datorită prea
multor probleme, rutină, constrângeri, oboseală permanentă, probleme de memorie, ambivalenţă,
tendinţa către perfecţionism. Toate acestea conduc la trăiri neplăcute, la escaladarea situaţiilor
stresante. Rezultatul tuturor acestor manifestări nu poate fi decât unul negativ atâta timp cât
persoana rămâne blocată în această stare, în aceste trăiri, fără a conştientiza nevoia de acţiune,
nevoia de schimbare, fără a face nimic pentru îmbunătăţirea situaţiei, fără a înţelege că este în
pericol.

Primul dintre rezultate este nemulţumirea de sine. Persoana se află într-o stare de epuizare
cronică ceea ce provoacă o nelinişte profundă, însă pentru a depăşi această anxietate reacţia
persoanei este aceea de a se agita şi mai mult, de a încerca să facă şi mai multe. Acest lucru aduce
o stare continuă de tensiune generatoare de stres (Haddou, M., 2002).

Stresul ce se manifestă pe perioade lungi de timp duce la epuizare, tulburările provocate

fiind minore şi de scurtă durată la început, însă odată perpetuată starea de stres şi de răspuns la
acesta, tulburările se pot agrava. Printre semnele prevestitoare ale acestei situaţii se numără
simptome precum: palpitaţii, uscăciunea gurii/gâtului, crampe, dureri de spate, migrene, tăierea
respiraţiei, balonări, alergii, nervozitate, stare proastă. Toate aceste simptome vulnerabilizează
persoana din punct de vedere psihologic, putând surveni afecţiuni precum ulcerele gastrice,
accidentele cardio-vasculare, insomniile, dermatozele, hipertensiunea arterială. În cazul în care
aceste presiuni se perpetuează şi mai mult stresul devine cronic, iar persoana consumă o cantitate
enormă de energie în încercarea de a le face faţă, şi se ajunge astfel la epuizare. În acest stadiu,
persoana nu mai e capabilă să-şi prioritizeze activităţile şi ajunge să facă risipă de energie în
încercarea de a face posibilul şi imposibilul: este în alertă tot timpul, încearcă să facă două sau mai
multe lucruri în acelaşi timp. În acest fel, niciuna dintre activităţi nu poate fi îndeplinită cu succes,
ajungându-se la sentimentul de insatisfacţie. Persoana este conştientă că depune eforturi enorme
de a îndeplini tot ce i se atribuie ca şi sarcini, însă nu este satisfăcută de modul său de viaţă, nu
obţine ceea ce îşi doreşte. Ba mai mult, în această goană după îndeplinirea cât mai multor sarcini
se uită de plăcerile personale, se renunţă la activităţile plăcute sau sunt trecute pe planul secund
(Haddou, M., 2002).

Un alt rezultat al stării de surmenaj este şi sentimentul de neîmpăcare cu ceilalţi. La

această stare se ajunge datorită faptului că persoană are mereu tendinţa de a face foarte multe
pentru cei din jur, sau pentru a-i mulţumi pe cei din jur, în schimb nu simte îndeajunsă consideraţie
din partea acestora. Astfel se ajunge la o stare de exasperare în care persoana simte că nimeni nu o
înţelege, nimeni nu o respectă, nimeni nu o ajută şi nimeni nu este niciodată mulţumit, totul devine
obositor. Acum persoana se simte asaltată de sentimente negative precum mânie înăbuşită,
angoasă, furie, decepţie, ranchiună şi agresivitate, ajungându-se astfel la conflicte. Persoana ajunge
să ţină minte numai lucrurile negative, să reţină de la ceilalţi numai gesturile şi comportamentele
supărătoare, tendinţa fiind de a arunca vina pentru orice asupra celor din jur, relaţiile cu ceilalţi
începând să se deterioreze. Grijile, oboseala, decepţiile, anxietatea, conflictele şi încordarea încep
să se acumuleze, aşteptând momentul de vârf în care să se reverse (Haddou, M., 2002).

Este atins cel mai înalt grad al stresului. Apar insomnii, dispare pofta de mâncare, apare
depresia şi aprecierea de sine scade îngrijorător. De multe ori se poate ajunge la comportamente
adictive (consum de droguri, alcool, substanţe toxice) ca şi metodă de refugiu, în încercarea de a
scăpa de toate aceste trăiri negative.

Dacă e să încercăm să înţelegem rădăcinile acestor comportamente, ne vom da seama că în

general persoanele se complac în situaţia de a urma un rol zilnic, de a se conforma etichetelor ce
vin din partea celorlalţi odată cu acest rol. Teama de necunoscut conduce la renunţarea vreunui
gând de a schimba aceste comportamente, chiar dacă la un moment dat persoana şi-ar dori
schimbarea întrucât nu este mulţumită cu acest stil de viaţă rutinizat. De fapt, toată această trudă de
a face tot mai multe şi tot mai bine, acordarea de prioritate plăcerilor şi dorinţelor celorlalţi în
detrimentul celor personale, toate acestea răsar din dorinţa de a le arăta celorlalţi o imagine mult
mai bună despre noi pentru a le câştiga afecţiunea. Prin asumarea greutăţilor, acţiunilor,
intervenţiilor şi rezolvării problemelor persoana încearcă să-şi demonstreze eficienţa, să controleze
totul, însă aceste demersuri sunt mari consumatoare de energie. În viziunea unei astfel de persoane
totul trebuie să fie mereu pus la punct: în gospodărie totul este bine organizat şi ordonat, tot timpul
face curăţenie, plăteşte facturile, administrează bugetul, urmăreşte un tipar al activităţilor pe care îl
respectă cu stricteţe, iar în privinţa prietenilor le stă acestora la dispoziţie zi şi noapte
(suprasolicitare în materie de politeţe) cu gândul că aşa este iubit. În ideea de perfecţiune, controlul
asupra propriei persoane, cât şi asupra celorlalţi începe să fie exagerat, lucru care dăunează
relaţiilor interpersonale, aduce încordare, agresivitate, iritabilitate (Haddou, M., 2002).

Totodată, aceste persoane care au această tendinţă de a se epuiza/surmena au o persistentă

teamă de a nu greşi, sunt sensibili la criticile venite din partea celor din jur, lucruri care aduc odată
cu ele un profund sentiment de culpabilitate. Aceste persoane trebuie să realizeze că toate aceste
demersuri au consecinţe negative asupra propriei lor persoane şi că această epuizare, atât fizică cât
şi psihică, nu poate aduce nimic bun în ceea ce priveşte planul individual şi pe cel social. Şi atunci
e nevoie ca persoana să ia măsuri (Haddou, M., 2002).

Pentru producerea unei schimbări, persoana trebuie să fie capabilă a-şi identifica resursele
şi a se folosi de acestea. În cele din urmă înseamnă a gândi, a simţi şi a acţiona într-un mod diferit
decât cel obişnuit până acum şi care aducea cu sine consecinţe negative. Unul din primele lucruri
pe care acest tip de persoană trebuie să-l înţeleagă este faptul că nu există perfecţionism fericit.
Perfecţionismul este cel care aduce insatisfacţie, decepţie şi frustrare, sentimente ce alungă pacea
interioară şi împiedică fericirea. Astfel, este nevoie ca această persoană să-şi regândească
priorităţile, să reanalizeze adevăratele aspiraţii. În acest sens, a întocmi o listă cu lucruri ce
contează cu adevărat pentru propria persoană poate fi o soluţie în schimbarea comportamentelor
dăunătoare. A începe să învăţaţi din greşeli e un prim pas (Haddou, M., 2002).

Alte câteva îndrumări pentru a stopa această avalanşă de simţăminte negative în legătură cu
tot ceea ce se întâmplă în viaţa proprie ar fi:

- “încetaţi să generalizaţi – ex: dacă aveţi crampe la stomac nu înseamnă că vă veţi

îmbolnăvi de cancer

- încetaţi să mai personalizaţi – ex: “Întotdeauna se sparge în capul meu”

- încetaţi să fiţi arbitrar – deducerea de consecinţe fără motiv: “Colegul

dumneavoastră nu vă poartă pică şi nu va detesta în urma unei simple discuţii”

- încetaţi de-a fi selectiv – a vedea numai partea negativă a lucrurilor şi a le

amplifica în detrimentul celor pozitive

- încetaţi de a judeca în stilul “totul sau nimic” (Haddou, M., 2002, p.54)

Asta nu înseamnă în niciun caz a banaliza toate evenimentele şi a le pozitiva. Există

evenimente de viaţă care ridică adevărate probleme, însă esenţial e a avea luciditatea de a folosi
exact resursele necesare pentru a depăşi aceste faze de dificultate ale vieţii.

În zilele noastre, stresul cel mai acut este resimţit ca rezultat al presiunii lipsei de timp. În
special persoana care ajunge la surmenaj este o persoană căreia timpul nu îi mai ajunge pentru a
duce la îndeplinire toate sarcinile pe care şi le-a asumat. Auzim pretutindeni expresii precum
“Niciodată nu voi avea timp”, “Trebuie să recuperez timpul pierdut”, “Sunt presat de timp”,
întrucât timpul este măsurat mai mult prin prisma lipsei lui (timpul este preţios, se risipeşte) şi prin
accelerarea lui (“trece ca vântul”) – este capricios, instabil şi nestatornic. Viaţa unei persoane
stresate este o cursă contra cronometru, lucru care, după cum am văzut şi până acum, duce la
epuizarea tuturor resurselor de energie. Persoana ajunge să fie grăbită tot timpul, “să ducă o luptă
anxioasa contra timpului căruia i-a devenit sclav”, îşi stabileşte termene pe care dacă nu reuşeşte să
le respecte se simte umilit, îşi stabileşte priorităţi de care ar depinde propria viaţă care sunt de fapt
false, îşi fabrica propriile urgenţe (Haddou, M., 2002, p. 64).
 Adeseori, una dintre soluţiile cele mai eficiente în acest caz sunt măsurile de management
al timpului. O bună organizare a sarcinilor, încadrarea în timp şi a pauzelor şi a timpului pentru
plăcerile personale se poate dovedi a fi cea mai bună terapie posibilă pentru rezolvarea tuturor
problemelor unei astfel de persoane.

Există două modele de a trăi timpul: timpul calculat şi timpul necalculat. Timpul calculat
este cel pe care îl trăim cu ochii pe ceas şi în funcţie de care ne planificăm activităţile, lucru care
ne permite să ţinem o anumită ordine a vieţii de zi cu zi. Acesta este de fapt un timp comun care ne
permite să ne desfăşurăm activitatea împreună, întrucât acesta este timpul care permite planificarea
întâlnirilor şi sincronizarea cu ceilalţi, este linear şi se scurge dinspre trecut spre viitor. Acest tip de
trăire a timpului are avantajul de a reprezenta o schemă de planificare a activităţilor, însă are
dezavantajul de a crea presiune şi apăsare prin constrângeri orare riguroase (Menard, J-D., 2002).

Al doilea tip de trăire a timpului este timpul necalculat. Acesta “constă în a lăsa acţiunile, cuvintele
sau gândurile să-şi urmeze cursul lor firesc”, fără a le condiţiona în funcţie de un timp strict
calculat. Cu toate acestea asta nu înseamnă a abandona timpul calculat, ci doar a te detaşa în
anumite momente scurte de timp de acesta pentru a te lăsa “în voia ritmului lăuntric al gândurilor,
al cuvintelor celuilalt, al lucrurilor pe care le întreprinzi”. Dacă în cazul timpului calculat persoana
se încredinţează total acestui sistem de raportare împotriva ritmului său propriu, în cazul timpului
necalculat persoana îşi stabileşte propriul ritm al vieţii, fără a-i exclude din acest demers pe ceilalţi
şi timpul calculat. Acest timp necalculat este circular şi se referă mai mult la clipa prezentă. Aceste
lucruri pot avea şi dezavantaje, o prea mare focalizare pe analizarea proprie şi a celor din jur în
clipa prezentă putând duce la inactivitate şi la un decalaj în raport cu realitatea (Menard, J-D.,
2002, p. 25-27).

Pentru a elimina stresul provocat de adoptarea unuia dintre modurile de trăire a timpului,
soluţia este de fapt a stabili un echilibru între cele două. Acest lucru presupune adoptarea timpului
necalculat pentru a obţine o semnificaţie a vieţii, dar şi acceptarea principiilor timpului calculat
pentru a da un sens vieţii. Astfel, confruntarea cu realitatea dată de timpul calculat este întregită de
reflectarea asupra acestora, asigurată prin timpul necalculat, realizându-se astfel echilibrul necesar
unei vieţi armonioase (Menard, J-D., 2002).

Pentru a ne putea administra timpul, este necesar a ne stabili obiective care să ne ghideze
viaţa. Pentru a formula un obiectiv este necesar să stabilim un rezultat precis, un termen precis, cât
şi etapele de realizare şi mijloacele folosite. Obiectivele sunt de fapt modalităţi de a filtra
activităţile zilnice pentru a le alege pe cele mai importante, eficiente şi dorite pentru noi înşine, o
modalitate de a înainta cu calm spre viitor, un mijloc de apreciere a situaţiilor şi un ghid către
eficienţă (Menard, J-D., 2002).
 Există mai multe tipuri de obiective: obiective de progres şi obiective de rutină. Obiectivele
de progres se referă la rezultatele stimulatoare pe care dorim să le obţinem şi pe care le putem
obţine în mod realist. Atât în viaţa personală, cât şi în cea profesională, stabilirea acestui tip de
obiective presupune o analiză amănunţită a ceea ce ne dorim, şi a alege din această listă de dorinţe
ceea ce are sens şi semnificaţie cu adevărat pentru propria persoană. Obiectivele de rutină sau de
comportament au misiunea de a da un sens activităţilor banale din cotidian. Acest tip de obiective
vin în completarea celor de progres. Având în vedere faptul că obiectivele de progres se referă în
deosebi la rezultate planificate pe termen lung ce păstrează un anumit grad de nesiguranţă (nu se
ştie ce se poate întâmpla până la termenul planificat şi dacă vom ajunge până acolo pentru a ne
vedea obiectivele împlinite), obiectivele de rutină au menirea de a repartiza un sens pe tot
parcursul drumului parcurs până la împlinirea celor de progres. Dacă obiectivele de progres sunt
legate mai mult de universul economic, obiectivele de rutină au o latură abstractă şi se referă mai
mult la modul de a fi şi de a se comporta al persoanei (Menard, J-D., 2002).

O planificare pe termen lung “constă în punerea pe hârtie a diferitelor etape ale realizării
unui obiectiv de progres”, în acest fel, prin scris, persoana făcând deja un angajament cu propria
persoană. Unul din exemplele de planificare pe termen lung este planificarea anuală, care oferă
posibilitatea vizualizării unui an în întregime pe un calendar şi planificarea paşilor de atingere a
unui obiectiv de progres, fără a uita de obiectivele de rutină ce sunt mai pregnante în anumite
perioade de timp. De exemplu, pentru planificarea unui concediu, trebuie să ţinem cont de
perioadele pline de lucru pe plan profesional şi perioadele mai detaşate ce permit şi întreprinderea
unor demersuri (realizarea de rezervări, achiziţionarea unor lucruri ce vor fi necesare în concediu
etc.) necesare atingerii rezultatului final planificat (Menard, J-D., 2002).

Pe termen scurt planificarea are un caracter ceva mai presant întrucât activităţile urmează a
fi întreprinse în scurt timp. Important este să învăţăm să acordăm acestei planificări un timp scurt
şi eficient, adică a învăţa să planificăm timpul în mod eficient (15 minute în fiecare seară sunt
suficiente pentru planificarea zilei următoare). Este important să înţelegem că pregătirea unui lucru
scurtează timpul de atingere a rezultatului (“Un lucru bine pregătit este un lucru pe jumătate
făcut”). Un contraexemplu în acest sens ar fi situaţia în care un meşter pierde timp pentru a merge
de trei ori la magazin pentru că nu şi-a făcut o listă cu cele necesare înainte de a se apuca de lucru
efectiv (Menard, J-D., 2002, p. 99).

În planificare sunt urmărite mai multe etape:

1. ” Alcătuirea listei cu ceea ce trebuie (sau credeţi că trebuie) să faceţi

2. Definirea gradelor de prioritate ale acestor sarcini diverse

3. Definirea rezultatului aşteptat pentru fiecare sarcină în parte

4. Aprecierea duratelor de realizare

5. Planificarea, adică alcătuirea unui plan pe zile “(Menard, J-D., 2002, p.100).

Urmărirea unui astfel de demers îşi propune să dea un sens activităţii zilnice, fiecare zi
având obiective şi un echilibru între timpul calculat şi cel necalculat şi astfel să ghideze viaţa
pentru obţinerea celor mai eficiente rezultate şi a împlinirii pe toate planurile.

În alcătuirea listei cu ceea ce trebuie (sau credem) că trebuie făcut este importantă trecerea
pe o singură foaie a tot ce gândim în acest sens. Acest lucru ne va permite să cuprindem cu o
singură privirea întregul şir de activităţi, să ne eliberăm mintea de grija de a reţine un întreg
amalgam de lucruri de făcut şi scăpăm de teama de a uita unul dintre aceste lucruri, având astfel
timp pentru a ne concentra pe lucrurile prezente. Pe parcurs, unele activităţi vor fi îndeplinite, iar
locul lor va fi luat de altele noi. În acest sens o soluţie la îndemână ar fi realizarea unei astfel de
liste în format electronic pentru a fi mai uşor de eliminat activităţile îndeplinite şi adăugarea celor
noi apărute (Menard, J-D., 2002).

Întrucât de cele mai multe ori ne trezim în situaţia în care sarcinile ne depăşesc capacitatea
de prelucrare, stabilirea ierarhiei priorităţilor devine unul dintre cele mai necesare demersuri.
Deşi stabilirea unor grade de prioritate poate fi relativă şi depinde foarte mult de persoana care
face acest lucru, există o serie de criterii ce ghidează acest demers. Astfel, primul criteriu
important în stabilirea priorităţilor este termenul. Ne întâlnim adesea cu expresii de genul “este
urgent”, “trebuie terminat până la sfârşitul săptămânii”, “am nevoie de cutare lucru cât mai repede
posibil”. Trebuie însă să fim atenţi la acele sarcini cu titlul de “urgente” care au tendinţa de a ne
deveni priorităţi când în realitate nu sunt. Astfel, din punctul de vedere al termenului e necesar a
analiza ce termen are fiecare sarcină în parte, dacă într-adevăr acest termen se potriveşte şi cu
prioritatea şi în funcţie de acest lucru să ne stabilim ordinea îndeplinirii lor. Un alt criteriu
important în stabilirea priorităţilor este durata sarcinii. S-a constatat că o zi de lucru este presărată
de momente de întrerupere şi că fiecare întrerupere conduce la un timp necesar reluării sarcinii ce
determină un consum mai mare de timp pentru îndeplinirea acestora. Astfel, este important să
planificăm sarcinile în funcţie de durata necesară îndeplinirii lor, astfel încât cele care necesită mai
mult timp să fie repartizate intervalelor orare în care posibilele întreruperi sunt mai puţin probabile
şi cele care care necesită timp scurt de îndeplinire să fie repartizate intervalelor orare în care
posibilitatea unor eventuale întreruperi este mai mare. Un ultim criteriu pentru ghidarea
ierarhizării priorităţilor este importanţa sarcinii. Acest criteriu se referă la stabilirea importanţei
unei activităţi în funcţie de obiectivele stabilite, în funcţie de consecinţele îndeplinirii acţiunii, de
specializarea şi abilităţile de a îndeplini acea sarcină, de posibilitatea găsirii unui înlocuitor pentru
îndeplinirea ei, de nivelul de dificultate al acesteia şi nivelul de concentrare necesar îndeplinirii ei,
cât şi în funcţie de rentabilitatea îndeplinirii acelei sarcini. Astfel, se face o prioritizare a
activităţilor ce va aduce un maxim de eficienţă (Menard, J-D., 2002).

Definirea rezultatului aşteptat pentru fiecare sarcină în parte este importantă pentru a nu
pierde noţiunea utilităţii şi a ne arunca în demersuri inutile ce la final nu pot aduce decât
insatisfacţii. Definirea rezultatului aşteptat pleacă de la analizarea nevoii astfel încât să fie alese
mijloacele cele mai potrivite şi eficiente pentru atingerea acestuia (Menard, J-D., 2002).

Evaluarea duratelor de desfăşurare a activităţilor este acea activitate de estimare a

timpului de îndeplinire a unei sarcini din prisma resurselor disponibile şi a mijloacelor deţinute
pentru îndeplinirea acesteia (Menard, J-D., 2002).

După parcurgerea acestor etape lista realizată iniţial este eliberată de activităţile inutile, iar
celor rămase le-au fost stabilite termene precise, grade de prioritate, indicatori de rezultat şi durată,
planificarea propriu-zisă a zilei de mâine putând fi făcută prin extragerea acestor activităţi şi
alcătuirea unui plan de zi. Trebuie reţinut însă că nimic nu poate garanta că totul se va petrece
conform planificării, însă şansele de îndeplinire a tuturor sarcinilor propuse au crescut. În ideea
acestei incertitudini a evenimentelor este întotdeauna indicată păstrarea unei flexibilităţi în
desfăşurarea activităţilor planificate, întrucât în tot ceea ce întreprindem trebuie să fim realişti, să
fim disponibili şi deschişi la schimbare (Menard, J-D., 2002).

Chiar dacă acest demers poate părea destul de minuţios şi consumator de timp, în realitatea
această planificare nu ar trebui să dureze mai mult de 15 minute. Totul constă în aplicarea acestor
tehnici în mod repetitiv până la implantarea lor şi utilizarea în mod automatizat. De fapt, aceste
aptitudini necesare pentru gestionarea timpului ne sunt deja cunoscute şi le folosim în diverse
situaţii de viaţă, astfel încât nu este necesar decât să le utilizăm într-un mod mai formalizat şi
sistematic pentru ca totul să fie în folosul propriu (Menard, J-D., 2002).

Aşadar, plecând de la conştientizarea existenţei unui pericol din punctul de vedere al

nivelului de stres datorat asumării prea multor sarcini ce ne depăşesc propriile resurse şi forţe care
determină situaţia de epuizare fizică şi psihică, de surmenaj, orice persoană îşi poate îmbunătăţi
modul de viaţă prin simpla adoptare a unui demers de planificare a timpului personal şi
profesional.

“Lucrurile simple şi liniştite ale vieţii, pe care natura ni le oferă cu generozitate, sunt acelea care ne
dau adevărata bucurie şi pace sufletească. Trebuie să învăţăm să le recunoaştem în jurul nostru atât
în rândul florilor, cât şi în rândul fiinţelor omeneşti” (Melgosa, J., 2000).
 Bibliografie

1. Capotescu, Roxana, Stresul ocupaţional. Teorii, modele, aplicaţii, Ed. Lumen,

Iaşi, 2006

2. Haddou, Marie, Stop surmenajului, Ed. Corint, Bucureşti, 2002

3. Mardare, Elena Iulia, Metode şi tehnici de combatere a stresului – note de

curs, Universitatea Bucuresti-Facultatea de Sociologie şi asistenta Socială, Bucureşti, 2009

4. Melgosa, Julian, Fără stres, Ed. Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 2000

5. Menard, Jean-Denis, Cum să ne administrăm timpul: notiuni-cheie, situatii

reale, soluţii concrete, Ed. Polirom, Iaşi, 2002