ADEVAR SI EROARE

In general, se admite ca o opinie, o ipoteza, o teorie, pentru a reprezenta o veriga in lantul

cunoasterii, trebuie sa indeplineasca, in afara conditiei adevarului, inca una pe care cei mai
multi filosofi au indicat-o ca fiind conditia justificarii. Cu alte cuvinte, nu este suficient ca o
opinie sa fie adevarata, ci trebuie sa avem si destule si temeinice motive sa o sustinem. Teoria
heliocentrica, de pilda, a lui Aristarh din Samos, desi adevarata, a trebuit sa astepte multe
secole pana sa fie redescoperita si incetatenita. In locul ei a fost sustinuta teoria geocentrica, a
lui Ptolemeu, desi falsa, pentru ca ea corespundea simtului comun, celei mai facile evidente.
O astfel de opinie falsa, dar acceptata pe baza unor motive foarte puternice, reprezinta o
eroare.
Analizand motivele pentru care omul de stiinta opteaza pentru o teorie sau alta, Heisenberg
scria : „Raspunsul cel mai imediat, probabil insa unul necorespunzator, ar suna: deoarece in
stiinta exista adevar si fals deoarece noile reprezentari sunt cele adevarate, iar cele vechi sunt
false. Acest raspuns presupune ca in stiinta adevarul se impune intotdeauna. Aceasta insa nu
corespunde deloc. Astfel, reprezentarea heliocentrica asupra sistemului solar, pe care a
dezvoltat-o Aristarh, a fost parasita in favoarea sistemului geocentric al lui Ptolemeu, desi
aceasta era falsa (...). Adevarata justificare este alta. Cei care actioneaza in domeniul stiintei
observa ca prin noua structura de gandire se pot obtine succese mai mari in disciplina lor
decat cu cele vechi; deoarece noul se dovedeste mai fructuos” (W. Heinsenberg, „Pasi peste
granita”,1977,pag. 191). In explicarea procedurii erorii exista insa si alte puncte de vedere.
Unul din ele a fost exprimat de filosoful Descartes. De fapt, atat pentru empiristi, cat si pentru
rationalisti, a justifica o cunostinta inseamna a produce un argument ale carui premise sunt
cunoscute nemijlocit. Pentru rationalistul Descartes, aceste premise pot fi gasite printre ideile
clare si distincte, care exprima adevaruri evidente, pe care omul le poate recunoaste intrucat
este inzestrat de Dumnezeu cu facultati speciale in acest sens. Si daca totusi se intampla sa nu
se ajunga la adevar, acest lucru se datoreaza unei interventii exterioare, malefice, asupra
facultatilor de cunoastere. Alte puncte de vedere sustin imposibilitatea aflarii cu certitudine a
adevarului. Dupa K. Popper, de pilda, adevarul este precum varful unui munte invaluit in nori:
nu vom putea niciodata sa fim pe deplin siguri daca am ajuns in varful cel mai inalt al
muntelui. Singurul lucru pe care il putem afla cu siguranta este ca nu am ajuns in varf, prin
observarea unui perete mai inalt. Ne este mai la indemana, asadar, sa fim siguri in privinta
erorii decat in a adevarului, motiv pentru care unii ganditori interpreteaza procesul cunoasterii
nu ca pe o acumulare de adevaruri, ci ca pe un proces prin care erorile sunt eliminate
prograsiv.
Procesul de generare a unei cunostinte, incepand cu o anumita realitate, continua cu
reprezentarea subiectului despre acea realitate si se incheie prin comunicarea ideii formate in
subiect in legatura cu respectiva realitate. Problema adevarului apare inca din momentul
reprezentarii, caci inca de la acest nivel se poate produce deformarea obiectului.
Imperfectiunea corecpondentei dintre imaginea obiectului prin reprezentare si obiectul insusi
se poate produce fie din cauza structurilor psihice ale subiectului cunoscator, fie din cauza
conditiilor in care a avut loc reflectarea. In afara unor posibilitati mai largi de cercetare, se
poate ajunge la erori stiintifice de genul teoriei geocentrice – erori stiintifice scuzabile – sau la
acele erori sustinute in cadrul unor comunitati stiintifice, impotriva demonstratiilor sau
evidentelor stiintei. O explicatie a acestui fenomen socant si tulburator – rezistenta oamenilor
de stiinta fata de noile realizari ale stiintei – nu poate sa nu faca apel la valorile dupa care se
conduce in activitatea sa o anumita comunitate stiintifica.
A considera ca oamenii de stiinta pot adopta o atitudine negativa in fata unei descoperiri in
masura in care ei abdica de la cerintele obiectivitatii stiintifice, lasandu-se dominati de
slabiciunile firii omenesti, reprezinta o explicatie superficiala si incompleta. Sigur ca poate fi
vorba si de asemenea slabiciuni si inconsecvente de ordin moral, iar istoria stiintei e plina de
exemple in care autori tineri sau necunoscuti au suferit mari nedreptati din partea unor
personalitati stiintifice consacrate. In forma lui cea mai brutala, principiul autoritatii a
dominat viata academica a Evului Mediu. Pentru a intelege insa fenomenul in toata amploarea
sa, pentru a intelege diferitele manifestari ale acestei „orbiri” in fata ideilor novatoare, trebuie
sa luam in considerare faptul ca normele, criteriile de evaluare a productiilor stiintifice au
caracter istoric si se exprima nu atat explicit, in caracterizarile care se dau cerintelor de
rationalitate stiintifica si obiectivitate, cat implicit, intr-o forma tacita, in acele realizari
stiintifice exemplare, pe baza carora s-a realizat instructia. Aceasta inseamna ca membrii unei
comunitati stiintifice, educati in cadrul aceleiasi matrici a cunoasterii, se conduc in activitatea
lor dupa normele si valorile general-acceptate si nu vor putea aprecia ideile revolutionare,
incompatibile cu acestea. Rezistenta si opozitia lor la descoperiri stiintifice va fi in acest caz
nu consecinta incalcarii moralei stiintifice a respectivului grup stiintific, ci tocmai a
respectarii ei.
“Adevar” si “Eroare” pe langa semnificatia lor logica sau teoretica, au si un adanc
rasunet in totalitatea vietii umane. Dupa cum se accentueaza taria adevarului sau slabiciunea
lui, deci taria erorii, viata erorii in intregul ei dobadeste un colorit obtimist sau psimist.
Atitudinea obtimista incepe prin a constata plina de incredere ca orice gandire umana prin
chiar esenta ei se indreapta spre sine catrea adevar, e croita oarecum pe masura adevarului ,
insa ea trebuie sa conceada faptul ca atare greu de explicat, anume ca mai rar sau mai des
gandirea se abate de la linia adevarului, ca rataceste, decade, se “corupe”, si asfel alineca in
“eroare” si “falsitate”. Eroarea se infatiseaza ca o dureroasa infangere pentru intelect si ca o
mare umilinta pentru omul ce se straduieste sa cunoasca.
Atitudinea pesimista porneste de la o drapta constatare. Se vorbeste de “Legi ale gandirii”, ca
si cum aceastea ar fi cea mai buna straja impotriva erorii. Totusi, in ciuda acestor legi, omul
nu numai ca greseste, dar se pare ca insasi conditia sa obisnuita e ratacirea, eroarea. Daca am
aduna toate ideiile adevarate si false care au fost imbratisate de omenire de cand exista ea am
constata ca suma ideilor false este cu mult mai considerabila. Nu adevarul e regula; nu
eronarea, ci adevarul e exceptia. Leibniz, in cartea sa “Ibidem” (pag. 280) afirma ca adevarul
e mai mult o recompensa decat un privilegiu.
Incheierea pesimista si gaseste explicatia tocmai in teoria cunostiintei dominata de la cei vechi
pana astazi : Gandirea e o activitate interna sau o spontaneitate. Daca a gandi inseamna a fi
activ, a constri s chiar a crea, atunci, cu toata ingradirea asa numitelor “legi” sau “principii
logice”, gandirea asemenea vointei poate depasi hotarele disciplinare in numele libertatii sau
spontaneitatii, deci rataceste. Activitatea gandirii, in sensul traditional al acestei notiuni,
pledeaza mai degraba in favoarea erori decat a adevarului. Agandi, pe scurt, e a “simboliza”, a
falsifica.
Noi cunoasteam numai ce construim, “sintetizam”, “cream”, fabircam in interior sau punem
de la noi, iar rodul activitatii interne , obiectul, e un simplu “fenomen”, o modificare a
subiectului, straina de “lucru de sine”, de realitatea absoluta, care se refuza cunostiintei.
Intre adevar si eroare nu se casca prapastia pe care atatia, fara poate sa o doreasca , o releva
nu fara oarecare sadisfactie, in scopul de a ingenunchia “orgoliul uman”. Brochard, cu toata
insuficeinta talmacirii sale, e indreptatit sa scrie cele ce urmaza : “In realitate, daca privim in
originea lor pe unul si altul, adevarul si neadevarul nu se deosebeste radical. Spiritul nu se
regaseste intr-o stare diferita cum au admis atatia filozofi. Cand gandeste adevarul si cand
gandeste eroarea; ratiunea si imagineatia nu sunt doua facultati eterogene si contrare; ele se
exercita laolalta. Spiritul in el e insusi indeiferent adevarului si falsului; el gandeste pe unul si
pe celalat. Ratiunea nu e o intuitie fara gres; ea nu e inlantuita de existenta si incremenita in
contemplatia existentei. Ea e o forma abstracta si mobila, deopotriva capabila de a se atatsa la
ceea ce este ca si la ceea ce nu este. Dar aceasta mobilitate e mama erorilor; nu trebuie uitat
insa ca ea e de asenea su conditia descoperiirii adevarului. ”
Nu sunt oare siguranta (credinta) si avdearul termeni achivalenti ? – se intreaba emile
Boutroux. “nu spunem noi aproape indiferent: eu sunt sigur, aceasta e sigur, aceasta e
adevarul ? Putem fi oare real siguri de altceva decat de adevar ? Si adevarul indata ce e
perceput, nu da nastere la siguranta?”
Cea dintai greutate si cea mai de temut in problema adevarului sunt o buna insirare a datelor
cerute de problema si o exacta poztite a problemei insasi. Este adevarul (sau eronarea) un
termen de esenta , o proprietate care poate fi privita in sine chiar daca nu exista in sine – desi
nu ar fi privit in sine e adesea socotit cu a exista in sine, deci cu a fi o substanta -, sau chiar e
un termen de relatie? Asadar, adevarul exprima o proprietate, ce se afla in unitate cu altceva
sau e un simplu raport.
Adevarul este o proprietate intrisecta a gandirii sau a cunostiintei sau, cu o expresia mai
rastica, adevarul e o existenta subiectiva. La capatul acestei solutii sta subiectivitatea sau
antropomorfizarea adevarului. Adevarul ca proprietate a constiintei istoriceste este cunoscut
sub doua acceptii : adevarul-notiune si adevarul-judecata (inclusiv rationament sau deductie).
Potrivit primei acceptii adevarul apartine oricarei reprezantari active sau oricarei veritabile
idei, cum sustine de pilda spinoza: ideea nu e pura imaginatie sau “pictura muta”, ci include in
sine o afirmatia a adevarului si o negatie a erorii.