3.

ANGRENAJE

Angrenajele sunt cele mai simple mecanisme cu roţi dinţate care transmit mişcarea de rotaţie
între doi arbori şi sunt frecvent utilizate în construcţia reductoarelor de uz general, în transmisiile
automobilelor şi tractoarelor, la maşini unelte, utilaje tehnologice, maşini agricole şi din industria
alimentară etc.
Principalele avantaje ale acestora sunt:
ƒ capacitate portantă ridicată, deci un gabarit relativ redus;
ƒ raport de transmitere constant;
ƒ randament ridicat;
ƒ siguranţă în exploatare şi durabilitate ridicată;
ƒ consum redus de lubrifiant.
Dintre dezavantaje se pot enumera:
ƒ necesitatea unei precizii de execuţie şi de montaj ridicate;
ƒ zgomot în funcţionare;
ƒ tehnologie pretenţioasă şi cost ridicat.

3.1. CAUZELE DETERIORĂRII ANGRENAJELOR

Calculul de rezistenţă al angrenajelor are drept scop să preîntâmpine deteriorarea acestora.

Cauzele care conduc la deteriorarea angrenajelor pot fi cauze funcţionale – proiectare şi/sau
exploatare necorespunzătoare – sau tehnologice – tehnologie de fabricaţie şi/sau tratamentul aplicat
necorespunzătoare.
Analiza acestor cauze conduce la concluzia că deteriorarea angrenajelor este determinată de
cauze multiple, care se succed în timp, respectiv de deteriorarea altor organe de maşini cum ar fi
arbori, cuplaje, lagăre etc.
Acţiunea repetată a sarcinii pe dinte, datorită intrării acestuia în angrenare, respectiv ieşirii lui
din angrenare, conduce la o solicitare complexă care poate să determine deteriorarea angrenajului şi
scoaterea acestuia din funcţiune. Dinţii se pot deteriora – în afara defectelor constructive, de
material şi de tratament – prin rupere sau prin deteriorarea flancurilor active.

3.1.1. Ruperea dinţilor

Este cea mai periculoasă formă de deteriorare a danturii, deoarece bucăţile rupte din dinţi
pot produce deteriorarea şi a altor organe de maşini din transmisie. Ruperea dinţilor este cauzată de
oboseala materialului sau de suprasarcinile care apar în transmisie.

7
 Ruperea dinţilor prin oboseală este principala cauză de deteriorare a angrenajelor
executate din oţel cu duritate mare a flancurilor active (> 45 HRC). Acţiunea repetată a sarcinii pe
dinte are ca efect solicitarea dintelui după un ciclu pulsator sau, în cazul roţilor intermediare, după
un ciclu alternant simetric. Variaţia ciclică, de la zero la valoarea maximă a tensiunii de încovoiere
σF, poate conduce la oboseala materialului şi la apariţia
unor microfisuri (fig. 3.1, a) la baza dintelui, pe partea
fibrelor întinse, favorizate şi de concentratorul de
tensiuni reprezentat de raza de racordare a dintelui la
corpul roţii. În timp, microfisura se măreşte şi
micşorează secţiunea de încastrare a dintelui la corpul
roţii, ducând la ruperea acestuia.

Ruperea dinţilor datorită suprasarcinilor are

loc ca urmare a acţiunii unor sarcini de vârf sau de şoc,
sub acţiunea cărora tensiunile de încovoiere care apar
Fig. 3.1
în dinte depăşesc limita de curgere a materialului. Se poate
rupe întregul dinte sau, în cazul danturilor înclinate, numai o
parte din dinte.
Pentru a preîntâmpina ruperea datorită suprasarcinilor,
se efectuează un calcul de verificare, considerând că
suprasarcina acţionează static.
Ruperea unor porţiuni de dinte (fig. 3.2) apare în
cazul unor erori de execuţie şi a unor arbori elastici, mai ales la
danturile cu unghi mare de înclinare (danturi în V), când
Fig. 3.2
sarcina se concentrează pe anumite porţiuni de dinte, porţiuni
ce se rup. Pentru a preîntâmpina ruperea unor porţiuni de dinte se măreşte precizia de execuţie a
roţilor dinţate şi/sau rigiditatea arborilor.

3.1.2. Deteriorarea flancurilor active ale dinţilor

Principalele cauze care conduc la deteriorarea flancurilor active ale dinţilor sunt: ciupirea
flancurilor active, exfolierea, griparea, uzarea abrazivă etc.
Ciupirea flancurilor active ale dinţilor (fig. 3.3), cunoscută şi sub denumirea de pitting,
este o formă de deteriorare prin oboseală de contact a stratului superficial al dintelui. Ciupirea este
principala cauză de deteriorare a angrenajelor executate din oţeluri cu duritate redusă şi care
funcţionează bine unse, în carcase închise.
În zona de contact dintre dinţi apar atât tensiuni normale cât şi tensiuni tangenţiale, variabile
după un ciclu pulsator. Încărcarea dinţilor produce, totodată, şi o deformaţie a stratului superficial
de pe flancurile dinţilor în contact. În timp, după un număr de solicitări ale flancului dintelui,

8
 a b

c d e
Fig. 3.3
materialul oboseşte şi determină apariţia, pe suprafeţele flancurilor active, a unor microfisuri de
oboseală.
Microfisurile iniţiale (fig. 3.3, c) apar în sensul forţelor de frecare∗) (fig. 3.3, b), în dreptul
cilindrului de rostogolire. Uleiul, care aderă la flancurile dinţilor, va fi presat în fisurile apărute (fig.
3.3, b şi d) pe flancurile active şi va crea o suprapresiune care va duce la desprinderea de mici
bucăţi de material (v.fig. 3.3, e). În acest fel, pe flancurile active ale dinţilor apar ciupituri, care
înrăutăţesc condiţiile de angrenare.
Ciupiturile, de formă şi dimensiuni diferite, se dezvoltă mai întâi spre piciorul dintelui şi
apoi spre capul acestuia, rezistenţa dintelui la apariţia de ciupituri fiind proporţională cu raza de
curbură a flancului dintelui.
Exfolierea stratului superficial de pe flancurile active ale dinţilor este o formă de
deteriorare prin oboseală a angrenajelor şi apare în cazul durificării superficiale, prin cementare,
nitrurare, nitrocarburare etc., a danturii roţilor. Practic, exfolierea se manifestă prin desprinderea de
material de pe suprafaţa dintelui ca urmare a unor microfisuri de oboseală apărute la graniţa dintre
stratul durificat şi stratul de bază. Pentru a preîntâmpina deteriorarea flancurilor active ale dinţilor
prin exfoliere, se recomandă alegerea unor tehnologii şi tratamente adecvate materialului şi
dimensiunilor roţilor dinţate.
Griparea este o formă a uzării de adeziune şi apare la angrenajele puternic încărcate, care
funcţionează la viteze mari, la temperaturi ridicate sau cu viteze de alunecare mari dintre dinţi.

∗)
La roata conducătoare, dinspre cercul de rostogolire spre capul şi piciorul dintelui, iar la roata condusă, în sens
invers (v. şi fig. 3.3, a).
9
Griparea se manifestă prin microsuduri care apar între dinţi, ca urmare a unui contact direct între
flancuri datorită expulzării, parţiale sau totale, a stratului de lubrifiant existent între dinţi. În
procesul angrenării, microsudurile locale produc, pe flancurile active ale dinţilor, zgârieturi şi benzi
de gripare, orientate în direcţia alunecării dintre dinţi. Griparea este favorizată şi de ungerea
insuficientă a angrenajului şi de vâscozitatea necorespunzătoare a uleiului.
Uzarea abrazivă este principala formă de deteriorare a angrenajelor care funcţionează la
viteze mici, a angrenajelor care funcţionează în medii impure, a angrenajelor deschise şi a
angrenajelor care funcţionează în carcase închise, dar cu deficienţe la sistemul de ungere şi la cel de
etanşare. Impurităţile, care provin din exterior, din materialul desprins în urma apariţiei ciupiturilor
sau din forfecarea microsudurilor de gripare, ajung între flancurile dinţilor în contact şi acţionează
ca nişte mici scule aşchietoare, îndepărtând material de pe flancurile active ale dinţilor.
În urma procesului de uzare abrazivă, forma evolventică a dintelui se modifică şi se măreşte
jocul dintre flancurile active, iar angrenarea devine incorectă, cu şocuri mari şi zgomot; se poate
ajunge la ruperea dinţilor sau la imposibilitatea funcţionării angrenajului ca urmare a scurtării
dinţilor, când nu se mai asigură continuitatea mişcării. Pentru a evita deteriorarea flancurilor active
prin uzare abrazivă, se recomandă îmbunătăţirea sistemului de ungere şi a celui de etanşare.
Analiza cauzelor care produc deteriorarea angrenajelor reliefează următoarele concluzii:
ƒ deteriorarea angrenajelor are loc, în principal, ca urmare a apariţiei ciupiturilor pe
flancurile active ale dinţilor sau a ruperii prin oboseală, la baza acestora; rezultă că
angrenajele trebuie să se calculeze la solicitarea de contact şi la cea de încovoiere;
ƒ deteriorarea dinţilor este influenţată de mai mulţi factori constructivi şi funcţionali; ca
atare, metodica de calcul adoptată pentru angrenaje trebuie să ia în considerare aceşti
factori, prin corectarea sarcinii de calcul şi a rezistenţelor admisibile;
ƒ necesitatea alegerii materialelor din care se execută roţile dinţate funcţie de duritatea
superficială obţinută după tratament şi de tensiunile limită la solicitarea de contact şi cea
de încovoiere.
Metodica de calcul prezentată în acest curs, pentru angrenajele cilindrice şi pentru cele conice
şi hipoide, este metoda ISO–DIN, deoarece aceasta ia în considerare un număr mare de factori care
condiţionează durabilitatea angrenajului şi rezistenţa acestuia la cele două solicitări principale –
contactul şi încovoierea – şi se bazează pe multe determinări experimentale.

3.2. OŢELURI UTILIZATE ÎN CONSTRUCŢIA ROŢILOR

DINŢATE

Roţile dinţate se execută dintr-o gamă foarte largă de materiale pentru a satisface condiţiile
diverse în care funcţionează. Roţile dinţate utilizate în construcţia reductoarelor de turaţie, a
transmisiilor automobilelor şi tractoarelor se execută numai din oţeluri tratate termic sau
termochimic. Din acest motiv, în acest subcapitol se tratează numai aceste oţeluri şi tratamentele
aplicate.

10
 Oţelurile utilizate în construcţia roţilor dinţate sunt oţeluri laminate sau forjate. Din punct de
vedere al proprietăţilor mecanice şi al prelucrabilităţii, oţelurile utilizate în construcţia roţilor
dinţate se împart în două mari grupe:
• oţeluri moi, cu duritatea superficială mai mică de 350 HB;
• oţeluri dure, cu duritatea superficială mai mare de 350 HB.
Caracteristic oţelurilor moi este faptul că prelucrarea danturii se face după tratamentul
termic, iar în cazul oţelurilor dure, prelucrarea danturii se face înainte de tratamentul termic, după
tratament efectuându-se doar finisarea danturii prin rectificare.
Caracteristicile mecanice ale oţelurilor utilizate în construcţia roţilor dinţate depind, în mare
măsură, de calitatea şarjei, a semifabricatului şi a tratamentului termic sau termochimic aplicat. Din
aceste puncte de vedere, oţelurile se împart în trei grupe de calitate: ML, MQ şi ME.
Calitatea ML corespunde unor oţeluri care posedă calităţi reduse, calitatea MQ corespunde
unor oţeluri care sunt obţinute de producători cu experienţă, cu cheltuieli corespunzătoare, iar
calitatea ME impune cerinţe care trebuie îndeplinite când se cere o mare siguranţă în funcţionare.
Tratamentele termice pentru roţi dinţate sunt: recoacere, călire şi revenire, iar tratamentele
termochimice aplicate oţelurilor sunt cementare, nitrurare şi carbonitrurare.
În construcţia roţilor dinţate, se utilizează oţeluri al căror tratament termic este format din
călire urmată de revenire înaltă (500 ... 600ºC). Această combinaţie este cunoscută sub denumirea
de îmbunătăţire şi se aplică oţelurilor cu conţinut mediu de carbon (> 0,25%) şi uneori şi oţelurilor
cu conţinut mai redus de carbon (≈ 0,2%). Duritatea obţinută după îmbunătăţire este < 350 HB,
oţelurile cu conţinut de carbon mai mare de 0,25 % numindu-se oţeluri de îmbunătăţire.
Oţelurile de îmbunătăţire fac parte din grupa oţelurilor moi, principalele mărci de astfel de
oţeluri utilizate în construcţia roţilor dinţate de la reductoare sunt: 40 Cr 10, 26 MoCr 11, 34 MoCr
11, 51 VMnCr 11, 40 CrNi 12, 30 MoCrNi 20 etc.
Cementarea este tratamentul termochimic prin care se îmbogăţeşte stratul superficial al
dinţilor în carbon şi se aplică oţelurilor cu conţinut redus de carbon (<0,25%), numite şi oţeluri de
cementare.
Principalele mărci de oţeluri de cementare utilizate în construcţia roţilor dinţate de la
reductoare şi transmisii de automobile şi tractoare sunt 15 Cr 9, 18 MnCr 11, 20 TiMnCr 12, 21
MoMnCr 12, 18 CrNi 20, 20 MoNi 35, 17 MoCrNi 14,.
Rezistenţa la solicitarea de contact creşte de 2,5 ...3 ori, iar rezistenţa la solicitarea de încovoiere
prin oboseală la piciorul dintelui creşte de 1,5 ori, comparativ cu oţelurile îmbunătăţite. Oţelurile de
cementare sunt cele mai utilizate oţeluri în construcţia reductoarelor şi a transmisiilor de automobile
şi tractoare, rezultând dimensiuni de gabarit reduse ale acestor transmisii.
Oţelurile cementate fac parte din grupa oţelurilor dure şi au duritatea superficială cuprinsă între
56…64 HRC, iar a miezului este mai mare de 34 HRC.

11
 3.3. ANGRENAJE CILINDRICE

Angrenajele cilindrice evolventice transmit mişcarea de rotaţie între două axe paralele şi
sunt frecvent utilizate în construcţia reductoarelor de uz general, în transmisiile automobilelor şi
tractoarelor, la maşini unelte, utilaje tehnologice, maşini agricole şi din industria alimentară etc.
Angrenajele cilindrice evolventice se pot clasifica, în principal, după trei criterii:
• după direcţia dinţilor: angrenaje cu dantură dreaptă (dinţii paraleli cu axele roţilor), cu
dantură înclinată (dinţii înclinaţi faţă de axele roţilor) şi cu dantură în V;
• după tipul angrenării: angrenaje exterioare (roţile se rotesc în sensuri opuse) sau
angrenaje interioare (roţile se rotesc în acelaşi sens);
• după posibilităţile de mişcare ale axelor roţilor: angrenaje cu axe fixe, angrenaje cu axe
mobile (planetare), angrenaje cu cremalieră.
În fig. 3.4 sunt prezentate exemple de angrenaje cilindrice cu dantură dreaptă, exterioară (v.
fig. 3.4, a), interioară (v. fig. 3.4, b), respectiv cu cremalieră (v. fig. 3.4, c) şi angrenaje cilindrice cu
dantură înclinată (v. fig. 3.4, d) şi cu dantură în V (v. fig. 3.4, e).

Fig. 3.4

3.3.1. Geometria angrenajelor cilindrice

Angrenajul cilindric exterior este format din două roţi dinţate cu dantură dreaptă, la care
transmiterea mişcării de la o roată a angrenajului la cealaltă se realizează prin contactul succesiv şi
continuu al suprafeţelor laterale ale dinţilor, numite flancuri.
Prin intersecţia cilindrilor celor două roţi cu un plan perpendicular pe axele roţilor se obţine
un angrenaj plan, prin intermediul căruia se definesc parametrii geometrici ai angrenajului cilindric.
Intersecţia planului cu flancurile unui dinte determină profilul dintelui roţii.
Pentru a transmite continuu mişcarea de rotaţie cu raport de transmitere constant, profilele în
angrenare trebuie să respecte legea fundamentală a angrenării, adică să admită o normală comună
care să intersecteze, pe întreaga durată a angrenării, linia centrelor celor două roţi într-un punct fix numit

12
 polul angrenării. Profilul evolventic este
foarte răspândit în construcţia roţilor dinţate, el
respectând această lege şi putând fi obţinut cu
scule cu geometrie simplă.
Evolventa este curba plană descrisă
de un punct al unei drepte, care se
rostogoleşte fără alunecare pe un cerc fix,
numit cerc de bază, de rază rb.
Evolventa are câteva proprietăţi
remarcabile, dintre care se enumeră:
• normala în orice punct al
evolventei este tangentă la cercul de bază
(v. fig. 3.5);
• distanţa măsurată pe direcţia
Fig. 3.5 normalei, între punctul de pe evolventă şi
cercul de bază, reprezintă raza de curbură a evolventei în acel punct (MT este ρ evolventă în punctul
M).
Roata evolventică are un număr de dinţi z dispuşi echiunghiular, ale căror flancuri sunt
evolvente. Se definesc următoarele elemente geometrice (fig. 3.6):
ƒ cercul de cap al roţii (da=2ra), care limitează dinţii la exterior;
ƒ cercul de picior (df =2rf), care limitează dinţii la interior;
ƒ cercul de bază (db=2rb), care constituie centroida la generarea teoretică a evolventei;
ƒ cercul de divizare (d=2r), centroida la generarea practică a evolventei cu scula cu flanc
rectiliniu;
ƒ pasul diametral, numit şi modul

dy
( my = ), definit ca raport între
z
diametrul dy şi numărul de dinţi ai roţii.
Se lucrează curent cu noţiunea de
modul, de regulă, pe cercul de divizare,
notat cu m. Acest modul este egal cu cel al
sculei aşchietoare şi este standardizat.
Cremaliera. În cazul limită, când z
→ ∞ (la un modul m dat), roata dinţată
Fig. 3.6 devine cremalieră de referinţă (fig.3.7), la
care cercurile devin drepte, iar profilul
evolventic devine rectiliniu. Cremaliera de referinţă se caracterizează prin dreapta de referinţă, pe
care plinul dintelui cremalierei este egal cu golul dintre dinţi.

13
 Fig. 3.7

Se definesc:
înălţimea capului dintelui ha, care reprezintă distanţa dintre dreapta de referinţă şi dreapta
ƒ
de cap ale cremalierei de referinţă;
înălţimea piciorului dintelui hf, care reprezintă distanţa dintre dreapta de referinţă şi
ƒ
dreapta de picior ale cremalierei de referinţă;
jocul la piciorul dintelui c, corespunzător porţiunii de racordare a flancului dintelui
ƒ
cremalierei cu dreapta de picior;
înălţimea dintelui h, care reprezintă distanţa dintre dreapta de picior şi dreapta de cap ale
ƒ
cremalierei;
ƒpasul cremalierei p, care reprezintă distanţa, măsurată pe o paralelă la dreapta de
referinţă, între două profile omoloage consecutive;
ƒ raza de racordare ρf a profilului rectiliniu al dintelui cremalierei cu dreapta de picior;
ƒ unghiul profilului α.
Modulul cremalierei de referinţă ( m = p π ) este standardizat şi corespunde diametrului de
divizare al roţii.
Negativul cremalierei de referinţă este cremaliera de generare şi este utilizată ca sculă
generatoare. În vederea reducerii numărului de scule necesare prelucrării roţilor dinţate, sunt
standardizaţi: modulul cremalierei m, coeficientul capului dintelui cremalierei de referinţă
ha c
( h *a = ), coeficientul jocului la piciorul dintelui cremalierei de referinţă ( c * = ), coeficientul
m m
ρf
razei de racordare la piciorul dintelui cremalierei de referinţă ( ρ*f =
), unghiul de înclinare al
m
profilului cremalierei (α). Cu excepţia modulului cremalierei, care poate avea diverse valori
standardizate, toate celelalte mărimi sunt constante: h *a = 1; c * = 0,25; ρ *f = 0,38; α = 20 0. Ca
urmare, scula generatoare (cremaliera) este definită de un singur parametru şi anume modulul m. În

14
funcţie de acesta, rezultă înălţimea capului dintelui h a = h *a m , înălţimea piciorului dintelui
( ) ( )
h f = h *a + c * m şi înălţimea dintelui h = 2h *a + c * m.
La generare (fig. 3.8), poziţia cremalierei generatoare faţă de centrul roţii este controlată
prin distanţa dintre dreapta de referinţă a cremalierei şi dreapta de divizare, tangentă la cercul de
divizare. Această distanţă se numeşte deplasare şi se notează cu xm, unde m este modulul (care se
va regăsi pe cercul de divizare al roţii), iar x – coeficientul deplasării de profil .
Atunci când dreapta de referinţa coincide cu dreapta de divizare (ambele tangente la cercul de
divizare al roţii) se obţine roata zero (v. fig. 3.8, a), la care xm = 0, deci x = 0. Dacă dreapta de
referinţă este exterioară cercului de divizare al roţii, atunci se obţine roata plus (v. fig. 3.8, b), la care
xm > 0, deci x > 0. În cazul în care dreapta de referinţă intersectează cercul de divizare al roţii, se
obţine roata minus (v. fig. 3.8, c), la care xm < 0, deci x < 0.
Cercurile de cap şi de picior ale dinţilor, precum şi grosimea dinţilor evolventici sunt
influenţate de deplasările de profil. Cercul de picior, tangent dreptei de cap a cremalierei
generatoare la prelucrare (fig. 3.8, b), poate fi mai mic (de regulă), egal sau mai mare decât cercul
de bază. Cercul de cap al unei roţi depinde de cercul de picior al roţii conjugate şi se calculează din
condiţia ca între acestea să rămână jocul c.

a b c
Fig. 3.8
Deplasarea pozitivă duce la scăderea grosimii dintelui pe cercul de cap şi la creşterea
grosimii bazei dintelui. Pentru a preîntâmpina ascuţirea dinţilor, grosimea acestora pe cercul de
cap este limitată la o valoare admisibilă, adică sa ≥ samin.
La roţile cu număr mic de dinţi, la prelucrarea cu cremaliera, poate apărea fenomenul de
subtăiere (“scobire”) a bazei dinţilor, care duce la micşorarea grosimii bazei dintelui şi implicit a
rezistenţei acestuia la încovoiere. Acest fenomen negativ este evitat obligatoriu printr-o deplasare
de profil pozitivă.
Angrenajul roată – roată (fig.3.9) este format din două roţi dinţate caracterizate de
numerele de dinţi z1 şi z2 şi acelaşi modul m pe cercurile de divizare ale celor două roţi.
Fie M punctul de contact dintre profile. Conform proprietăţilor evolventei, normalele MT1 şi MT2
ale celor două profile sunt tangente la cercurile de bază ale celor două roţi în punctele T1 şi T2.
15
 Deoarece profilele sunt reciproc
înfăşurabile (admit în orice punct de
contact o normală şi, respectiv, o tangentă
comună), normalele MT1 şi MT2 sunt
coliniare. Ca urmare, punctele de contact
dintre profile se află pe dreapta determinată
de punctele T1 şi T2 (tangenta comună a
celor două cercuri de bază), numită
dreaptă de angrenare. Teoretic,
angrenarea poate avea loc pe segmentul
|T1T2|, numit segment teoretic de
angrenare, iar practic pe segmentul |AE| –
determinat de intersecţia dreptei de
angrenare cu cercurile de cap ale celor
două roţi – numit segment real de
angrenare.
Considerând pentru cele două roţi
sensurile de rotaţie din fig. 3.9, intrarea
profilelor în angrenare are loc în punctul A,
iar ieşirea din angrenare are loc în punctul
Fig. 3.9 E. Punctul de contact M dintre profile
descrie în planul fix segmentul AE (de la A la E), iar în planele celor două roţi descrie porţiunile
active ale profilelor dinţilor în contact (marcate distinct în fig. 3.9) – de la picior spre capul dintelui
pentru dintele roţii 1, respectiv de la capul dintelui spre picior pentru dintele roţii 2.
Transmiterea forţei de la o roată la alta se face după direcţia normalei comune a profilelor
(deci, după direcţia dreptei de angrenare), punctul de aplicaţie al forţei fiind punctul de contact M, a
cărui mişcare a fost precizată.
Intersecţia dreptei de angrenare cu linia centrelor O1O2 a celor două roţi determină polul C
al angrenării (centrul instantaneu de rotaţie în mişcarea relativă a celor două roţi) şi centroidele
angrenajului – cercurile de rostogolire de diametre dw1 şi dw2. Transmiterea mişcării de la o roată a
angrenajului la cealaltă trebuie să se facă continuu (fără intermitenţe). Pentru aceasta trebuie ca la
ieşirea unei perechi de dinţi din angrenare perechea următoare să fie deja intrată în angrenare.

3.3.2. Calculul de rezistenţă al angrenajelor cilindrice cu dantură dreaptă

3.3.2.1. Calculul la solicitarea de contact
Calculul la solicitarea de contact are drept scop să preîntâmpine deteriorarea dinţilor roţilor
prin apariţia de ciupituri pe flancurile active ale acestora. Calculul constă în determinarea
tensiunilor efective la contact şi limitarea acestora la valori admisibile.

16
 Modelul de calcul la solicitarea de contact are la bază relaţia stabilită de Hertz pentru
contactul după generatoare a doi cilindri. Tensiunile care apar la contactul dintre cei doi cilindri,
reprezentaţi în fig. 3.10, apăsaţi între ei cu forţa normală Fn, se determină cu relaţia:
Fn 1
σH = ZE , (3.1)
lk ρ

1
în care: Z E = reprezintă factorul
⎛1− υ 1 − υ 22 ⎞
2
π⎜⎜ + 1
⎟
⎝ E1 E 2 ⎟⎠
de elasticitate al materialelor celor doi cilindri; E1,2 şi υ1,2
– modulele de elasticitate, respectiv coeficienţii de
contracţie transversală (Poisson) ai materialelor celor doi
cilindri; Fn – forţa normală de apăsare a celor doi
1 1 1
cilindri; = ± – curbura redusă a celor doi
Fig. 3.10 ρ ρ1 ρ 2
cilindri; ρ1,2=D1,2/2 – razele de curbură ale celor doi
cilindri; semnul „+” corespunde contactului exterior (angrenaje exterioare) iar semnul „–”
corespunde contactului interior (angrenaje interioare); lk = B – lungimea de contact dintre cilindri.
La stabilirea relaţiei (3.1), s–au adoptat următoarele ipoteze simplificatoare:
• materialele celor doi cilindri sunt omogene, izotrope, elastice şi respectă legea lui Hooke;
• forţa normală Fn este aplicată static;
• tensiunile de contact se repartizează uniform pe lungimea de contact dintre cilindri;
• lăţimea suprafeţei de contact, ca urmare a
deformării elastice a materialelor celor doi cilindri,
este foarte mică comparativ cu dimensiunile
acestora;
• suprafeţele celor doi cilindri sunt netede;
• nu se ţine seama de efectul forţelor de
frecare.
Modelul de calcul al angrenajelor la solicitarea
de contact, prezentat în fig.3.11, consideră că
porţiunile dinţilor în contact aparţin unor cilindri şi
sunt apăsaţi între ei de forţa normală de interacţiune
dintre dinţi, restul ipotezelor adoptate de Hertz
rămânând valabile şi pentru acest model.
Spre deosebire de cilindrii lui Hertz, care au
razele de curbură constante, dinţii roţilor dinţate
sunt profilaţi evolventic şi au razele de curbură
Fig. 3.11 variabile. Modelul de calcul consideră că în

17
angrenare se află o singură pereche de dinţi ( ε α = 1 ) şi că dinţii se găsesc în contact într–un punct
oarecare Y (v. fig.3.11).
Pentru calculul angrenajului la solicitarea de contact, relaţia (3.1) se scrie sub forma

Fn ρ Y1 + ρ Y 2
σ HY = Z E . (3.2)
l k ρ Y1ρ Y 2
Angrenajul real poate fi calculat la solicitarea de contact pe baza modelului de calcul adoptat,
corectând ulterior relaţia de calcul pentru tensiunea σH. Corecţiile iau în considerare deosebirile
existente între modelul de calcul şi angrenajul real. Aceste deosebiri sunt:
• forţa normală de interacţiune dintre dinţi Fn are o acţiune dinamică, fiind variabilă în timp;
acţiunea dinamică este determinată de două cauze: acţiunea dinamică exterioară, dependentă de
tipul maşinii motoare şi a celei antrenate şi acţiunea dinamică internă, dependentă de erorile de
execuţie şi/sau de montaj şi a deformaţiilor elastice ale dinţilor, arborilor, carcasei etc.;
• tensiunile de contact se repartizează neuniform pe lungimea liniei de contact dintre dinţi,
datorită impreciziilor de execuţie şi/sau montaj şi a deformaţiilor elastice ale dinţilor, arborilor,
carcasei etc.; deformaţiile elastice pot reduce sau pot mări erorile datorate impreciziilor de execuţie;
• angrenajul real are gradul de acoperire ε α > 1 ceea ce conduce la existenţa unor porţiuni cu
două perechi de dinţi în angrenare; în plus, din cauza erorilor de execuţie şi a deformaţiilor elastice
ale dinţilor, sarcina nu se repartizează uniform pe cele două perechi de dinţi aflate simultan în
angrenare;
• între dinţii angrenajului real apar forţe de frecare.
Tensiunea la solicitarea de contact este dependentă de razele de curbură ale
suprafeţelor dinţilor în contact, tensiunile maxime apărând în zona corespunzătoare razelor de
curbură minime. În cazul modelului de calcul (angrenaj cu ε α =1), această situaţie ar corespunde
punctelor A şi E, de intrare în angrenare, respectiv
de ieşire din angrenare (fig.3.11). În cazul unui
angrenaj real ( ε α >1,0), în aceste zone angrenarea
este bipară iar sarcina se împarte pe cele două
perechi de dinţi în contact. În aceste condiţii
tensiunile maxime de contact apar pe segmentul
BD din linia de angrenare. Ca atare, ISO
recomandă efectuarea calculului angrenajelor la
solicitarea de contact considerând că dinţii
angrenează în polul angrenării C, respectiv în
punctul interior de angrenare singulară (punctul B
– pentru pinionul 1 şi punctul D – pentru roata
condusă 2 (fig.3.12)).
Fig. 3.12 Pentru contactul dinţilor în polul angrenării C,
se obţine α Y1 = α Y 2 = α w , şi curbura redusă se

18
determină cu relaţia
⎛1⎞ 1 1 ρ + ρC2 TT
⎜⎜ ⎟⎟ = + = C1 = 1 2 , (3.3)
⎝ ρ ⎠ C ρ C1 ρ C 2 ρ C1ρ C 2 ρ C1ρ C 2
d b1 d d d
în care ρ C1 = T1C = tg α w = 1 tg α w cos α şi ρ C 2 = T2 C = b 2 tg α w = 2 tg α w cos α .
2 2 2 2
Rezultă
⎛1⎞ 2 u +1
⎜⎜ ⎟⎟ = . (3.4)
⎝ ρ ⎠ C d 1 tg α w cos α u
Pentru angrenajul real, relaţia (3.2), de determinare a tensiunilor la solicitarea de contact, în
polul angrenării C, devine, având în vedere şi relaţiile (3.3) şi (3.4),
Fnc u + 1 2
σ HC = σ H 0 = Z E Z ε , (3.5)
b d 1 u cos α tgα w
2

unde: Zε reprezintă factorul gradului de acoperire pentru solicitarea de contact, valorile sale
depinzând de gradul de acoperire ε α (acest factor defineşte lungimea liniilor de contact ca fiind
l k = b Z ε2 ); Fnc – forţa normală corectată.
Forţa normală corectată Fnc se exprimă în funcţie de forţa tangenţială, corespunzătoare
cercului de divizare (fig.3.13), rezultând
Ft
Fnc = K A K v K Hβ K Hα , (3.6)
cos α
unde: KA reprezintă factorul regimului de funcţionare; valorile acestui factor evidenţiază
suprasarcinile dinamice exterioare care apar în timpul
funcţionării transmisiei, depinzând de tipul maşinii
motoare, a celei antrenate şi de caracterul sarcinii:
uniformă, cu şocuri mici, cu şocuri moderate, cu şocuri
puternice;
Kv – factorul dinamic, care ia în considerare
sarcinile dinamice suplimentare, datorate erorilor de
execuţie şi montaj şi a deformaţiilor elastice ale dinţilor şi
ale celorlalte piese ale subansamblului din care face parte
angrenajul;
Fig. 3.13 KHβ – factorul de repartizare neuniformă a
sarcinii pe lăţimea danturii; ia în considerare distribuţia neuniformă a sarcinii pe lăţimea danturii
datorită abaterii de direcţie a dinţilor şi a deformaţiilor elastice ale dinţilor, arborilor, carcasei etc.;
KHα – factorul de repartizare neuniformă a sarcinii pe perechile de dinţi aflate simultan în
angrenare; acest factor evidenţiază repartizarea neuniformă a sarcinii pe cele două perechi de dinţi
aflate în angrenare.
Ţinând seama şi de corecţiile aduse forţei normale se obţine, pentru tensiuni de contact în polul
angrenării C (v. şi relaţia (3.5)), relaţia

19
 Ft u +1
σ HC = σ H 0 = Z E Z H Z ε K A K v K Hβ K Hα ≤ σ HP , (3.7)
b d1 u

1 2
unde Z H = reprezintă factorul zonei de contact, iar σ HP – rezistenţa admisibilă la
cos α tg α w
solicitarea de contact.
Pentru calculul tensiunilor de contact în punctele interioare de angrenare unipară B şi D (v. şi
fig. 3.12) se apelează la relaţia
σ HB, D = Z B, D σ H 0 , (3.8)
în care ZB,D reprezintă factorii de angrenare corespunzători punctelor interioare de angrenare
unipară B, respectiv D.
Pentru punctul interior de angrenare unipară B
ρ C1ρ C 2
ZB = ,
ρ B1ρ B 2
iar pentru punctul singular de angrenare unipară D
ρ C1ρ C 2
ZD = ,
ρ D1ρ D 2
razele de curbură fiind prezentate în fig. 3.12.
De regulă, întâi se determină tensiunea la solicitarea de contact în polul angrenării şi
apoi în punctele interioare de angrenare unipară, rezultând σ HB = Z B σ H 0 , respectiv
σ HD = Z D σ H 0 . Predimensionarea se face considerând că dinţii sunt în contact în polul
angrenării.
Relaţia (3.7) se poate utiliza doar pentru calcule de verificare. De regulă, se cunoaşte
momentul de torsiune T1 la pinionul angrenajului care se calculează. Relaţiile de verificare se pot
exprima în funcţie de T1 prin următoarele înlocuiri
2T1 2a w cos α w 2a w cos α w
Ft = ; d w1 = ; d 1 = d w1 = , rezultând
d1 u ±1 cos α u ± 1 cos α

σ H0 =
ZE Zε ZH T1
K A K v K Hβ K Hα
(u ± 1)3 cos α , (3.9)
aw 2b u cos α w
unde b este lăţimea de contact dintre dinţi.
Pentru dimensionare, în relaţia (3.9) se înlocuieşte b = ψ a a w , rezultând expresia distanţei
dintre axe, pentru predimensionare
T1 K A K v K Hβ K Hα cos 2 α
a w 0 = (u ± 1) 3 (Z E Z ε Z H )2 , (3.10)
2ψ a uσ 2HP cos 2 α w
în care ψa reprezintă coeficientul de lăţime a roţii. Pentru calcule precise de dimensionare, distanţa
dintre axe, din condiţia de rezistenţă la contact, se obţine funcţie de factorii ZB şi ZD, rezultând:
a wB = a w 0 3 Z 2B şi a wD = a w 0 3 Z 2D iar a w = max(a wB , a wD ) . (3.11)

20
 3.3.2.2. Calculul la solicitarea de încovoiere
Calculul la solicitarea de încovoiere are drept scop să preîntâmpine ruperea dinţilor prin
oboseală, la baza acestora. Calculul constă în determinarea tensiunilor efective la încovoiere şi
limitarea acestora la valori admisibile.
Modelul de calcul al angrenajelor la solicitarea de încovoiere are la bază următoarele
ipoteze simplificatoare:
• dintele se consideră ca o grindă încastrată, iar forţa de interacţiune dintre dinţi este aplicată
în consolă;
• se ia în considerare doar tensiunea de încovoiere – dată de componenta tangenţială a forţei
normale – si se neglijează efectul solicitării de compresiune – dată de componenta radială a
forţei normale – şi efectul solicitării de forfecare – dată de componenta tangenţială a forţei
normale;
• grosimea dintelui, în secţiunea periculoasă la încovoiere, este delimitată de punctele de
tangenţă la zona de racordare a dintelui la corpul roţii de două drepte simetrice, înclinate la
300 faţă de axa de simetrie a dintelui.
Şi în cazul solicitării la încovoiere, principala problemă este stabilirea punctului de aplicaţie
a forţei normale de interacţiune dintre dinţi. Se consideră situaţia cea mai periculoasă, când forţa
normală Fn este aplicată la capul dintelui.
Acest caz este întâlnit la intrarea în angrenare – pentru dinţii roţii conduse – şi la ieşirea din
angrenare – pentru dinţii roţii conducătoare (fig.3.14); corespunzător acestor situaţii, braţul forţei este
maxim, dar în angrenare se găsesc două perechi de dinţi şi forţa normală se distribuie pe aceste perechi de
dinţi.
Modelul de calcul pentru această situaţie este prezentat în fig. 3.15, factorii care depind şi de
punctul de aplicaţie al forţei normale au şi indicele a, care indică faptul că forţa normală este aplicată
la capul dintelui (diametrul punctului de aplicaţie a forţei normale este da).

Fig. 3.14 Fig. 3.15

21
 Tensiunea la încovoiere se determină cu relaţia
Fta h Fa F 6h
σF = 2
YSa Yε = n YSa Yε 2Fa cos α Fa (3.12)
bS F b SF
6
în care YSa reprezintă factorul de corecţie a tensiunilor de încovoiere la baza dintelui şi ţine seama
de concentrarea tensiunii la piciorul dintelui şi de faptul că în secţiunea periculoasă există o stare
complexă de tensiuni (YSa = YSa (z, x));
Yε – factorul gradului de acoperire pentru solicitarea de încovoiere; ţine seama de faptul că
sarcina se repartizează pe două perechi de dinţi.
Pentru angrenajul real, relaţia (3.12) devine
Fnc 6h
σF = YSa Yε 2Fa cos α Fa , (3.13)
b SF
unde Fnc reprezintă forţa normală corectată, determinată cu relaţia
Ft
Fnc = K A K v K Fβ K Fα . (3.14)
cos α
Factorii introduşi pentru corectarea forţei Fn ţin seama de : regimul de funcţionare (KA);
sarcinile dinamice suplimentare (Kv); repartizarea neuniformă a sarcinii pe lăţimea danturii (KFβ);
repartizarea neuniformă a sarcinii pe perechile de dinţi aflate simultan în angrenare (KFα). Aceşti
factori au aceleaşi semnificaţii ca şi în cazul solicitării de contact, KA şi Kv având şi aceleaşi valori;
factorii KFβ şi KFα au valori diferite faţă de factorii KHβ şi KHα deoarece repartizarea neuniformă a
sarcinii influenţează diferit cele două solicitări.
Cu relaţia (3.14), expresia tensiunii la încovoiere (relaţia (3.13)) devine
Ft 6h
σF = K A K v K Fβ K Fα YSa Yε 2Fa cos α Fa (3.15)
b cos α SF
h Fa
6
şi notând cu YFa = m cos α – factorul de formă al dintelui pentru solicitarea de
2 Fa
⎛ SF ⎞
⎜ ⎟
⎝m⎠
încovoiere, rezultă tensiunile efective la încovoiere, diferite pentru pinion şi pentru roata condusă:
Ft
σ F1, 2 = K A K v K Fβ K Fα YFa1, 2 YSa1, 2 Yε ≤ σ FP1, 2 . (3.16)
b1, 2 m
Factorul de formă al dintelui se determină funcţie de numărul de dinţi z şi de deplasarea
specifică de profil x.
Relaţia (3.16), utilizabilă în calculele de verificare, se exprimă, de regulă, în funcţie de
momentul de torsiune T1 al pinionului, efectuând următoarele înlocuiri:
2T1 d 2a cos α w 2a w cos α w
Ft = ; m = 1 ; d w1 = w ; d 1 = d w 1 = ,
d1 z1 u ±1 cos α u ± 1 cos α
rezultând relaţia de verificare la încovoiere, pentru pinion şi pentru roata condusă, în cazul în care
forţa normală acţionează la capul dintelui

22
 T1 z1 (u ± 1)
2
cos 2 α
σ F1, 2 = K A K v K Fβ K Y Y Y
Fα Fa1, 2 Sa1, 2 ε ≤ σ FP1, 2 . (3.17)
2b1, 2 a 2w cos 2 α w
Între tensiunile de încovoiere ale celor două roţi ale unui angrenaj există relaţia
b1 YFa 2 YSa 2
σ F 2 = σ F1 . (3.18)
b 2 YFa1 YSa1
Pentru dimensionare, se înlocuieşte, în relaţia (3.17), b = ψ a a w , rezultând expresia distanţei
dintre axe
T1 z1 (u ± 1)
2
YFa YSa cos 2 α
aw = 3 K A K v K Fβ K Fα Yε , (3.19)
2ψ a σ FP cos 2 α w
în care
YFa YSa ⎛Y Y Y Y ⎞
= max⎜⎜ Fa1 Sa1 , Fa 2 Sa 2 ⎟⎟ .
σ FP ⎝ σ FP1 σ FP 2 ⎠

3.3.3. Calculul de rezistenţă al angrenajelor cilindrice cu dantură înclinată

Calculul de rezistenţă al angrenajelor cilindrice cu dantură înclinată se efectuează similar cu cel

al angrenajelor cilindrice cu dantură dreaptă, dar se ţine seama de particularităţile geometrice
datorate înclinării danturii. Relaţiile de calcul pentru angrenajele cu dantură înclinată se obţin prin
particularizarea relaţiilor obţinute la dantura dreaptă.

3.3.3.1. Particularităţi ale geometriei roţilor cu dantură înclinată

Comparativ cu flancul danturii drepte – care este generat de o dreaptă conţinută în planul de
generare fiind paralelă cu generatoarea cilindrului de bază – flancul danturii înclinate este generat
de o dreaptă conţinută în planul de generare, dar care este înclinată faţă de generatoarea cilindrului
de bază cu unghiul βb.
Din acest mod de generare, rezultă
anumite particularităţi geometrice ale
danturii înclinate care influenţează calculul
de rezistenţă; aceste particularităţi sunt
prezentate în continuare.
• Unghiul de înclinare al dintelui
depinde de cilindrul pe care este definit; în
calculele de rezistenţă se utilizează: β –
unghiul de înclinare pe cilindrul de
divizare; βb – unghiul de înclinare pe
Fig. 3.16 cilindrul de bază; βa – unghiul de înclinare
pe cilindrul de cap. Relaţia de legătură dintre unghiurile de înclinare β şi βb este (fig. 3.16)

23
 ⎛ cos α n ⎞
β b = arccos⎜⎜ cos β ⎟⎟ . (3.20)
⎝ cos α t ⎠
• La o roată cu dantură înclinată se deosebesc trei plane caracteristice: planul frontal t–t –
perpendicular pe axa roţii; planul normal n–n – perpendicular pe direcţia dintelui corespunzătoare
cilindrului de divizare; planul axial x–x – ce conţine axa roţii (fig. 3.17, a). Între paşii din planul
normal pn şi din planul frontal pt există relaţia p t = p n cos β , rezultând relaţia dintre modulii din
planul normal şi frontal

mn
mt = . (3.21)
cos β

a b
Fig. 3.17
Elementele geometrice ale roţilor şi angrenajului se determină în plan frontal, luând în calcul
modulul frontal mt. Calculul de rezistenţă se efectuează în plan normal, acolo unde dimensiunile
dintelui sunt minime şi – tot acolo – acţionează forţa normală de interacţiune dintre dinţi. Tot în
planul normal este standardizat modulul danturii mn, pentru a utiliza aceleaşi scule de danturat la
dantura dreaptă şi înclinată. Planul axial se utilizează la prelucrarea roţilor dinţate.
• Dinţii înclinaţi intră în angrenare, respectiv ies din angrenare progresiv (fig.3.17, b), ceea ce
conduce la existenţa simultană a mai multor perechi de dinţi în angrenare; acest fapt explică
utilizarea angrenajelor cilindrice cu dantură înclinată la viteze mari. Metoda ISO – DIN de calcul a
angrenajelor consideră că intrarea progresivă a dinţilor în angrenare este favorabilă din punct de
vedere al solicitării de contact. Pentru a ţine seama de acest fapt, se introduce factorul înclinării
danturii Zβ, care ţine seama de înclinarea danturii având valori subunitare.
• Înclinarea dintelui determină mărirea lungimii acestuia faţă de lăţimea b a roţii (v.fig. 3.17,
b), comparativ cu dantura dreaptă la care lungimea dintelui este egală cu lăţimea roţii. Această
lungime a dintelui intră în calculul la solicitarea de încovoiere şi se determină cu relaţia
b
b nF = l = . (3.22)
cos β
La solicitarea de contact interesează lungimea liniei de contact dintre dinţii aflaţi în
angrenare. Pentru o pereche de dinţi aflaţi în angrenare (fig. 3.18), lungimea liniei de contact este

24
 b
b nH = . (3.23)
cos β b
• Sarcina se repartizează
neuniform pe lungimea liniei de
contact (v. fig. 3.18); această repartiţie
este nefavorabilă pentru solicitarea de
contact – sarcina are un maxim în zona
cilindrului de rostogolire – dar
favorabilă pentru solicitarea de
încovoiere – la capul dintelui, sarcina
este minimă. Influenţa favorabilă a
repartizării sarcinii la încovoiere se ia
în considerare prin factorul înclinării
Fig. 3.18
danturii Yβ care ia o valoare subunitară.
• La angrenajele cilindrice cu dantură înclinată se deosebesc: εα – gradul de acoperire în plan
frontal; εβ – gradul de acoperire suplimentar (datorat înclinării danturii); εγ = εα+ εβ – gradul de
acoperire total.
• Din modul de generare al flancului
dintelui, rezultă că orice punct al acestuia
este definit prin două raze de curbură (fig.
3.19): ρn – în plan normal; ρt – în plan
frontal; relaţia de legătură dintre aceste raze
este
ρ n = ρ t cosβ b . (3.24)

Fig.3.19

3.3.3.2. Roata echivalentă. Angrenaj echivalent

Calculul de rezistenţă al angrenajului cilindric cu dantură înclinată se efectuează în plan
normal, acolo unde dimensiunile dintelui sunt minime şi unde acţionează forţa normală de
interacţiune dintre dinţi.
Pentru a utiliza relaţiile de calcul stabilite la angrenajul cilindric cu dantură dreaptă,
angrenajul cilindric cu dantură înclinată se înlocuieşte cu un angrenaj cilindric fictiv cu dantură
dreaptă numit angrenaj echivalent. Angrenajul echivalent este format din două roţi cilindrice fictive
cu dantură dreaptă numite roţi echivalente. Echivalenţa dintre roata cilindrică reală cu dantură
înclinată şi roata cilindrică fictivă cu dantură dreaptă constă în faptul că forma şi profilul dinţilor
roţii echivalente sunt aceleaşi cu forma şi profilul dinţilor roţii reale cu dantură înclinată în plan
normal.

25
 În concluzie, se poate spune că intre elementele roţii reale din plan normal şi cele ale roţii
echivalente există următoarele egalităţi (fig. 3.20):

• raza de curbură a profilului dintelui roţii reale în plan normal este egală cu raza de curbură a
profilului dintelui roţii echivalente ρn roata reală = ρn roata echivalentă;

• modulul normal al danturii roţii reale este egal cu modulul danturii roţii echivalente
mn roata reală = mn roata echivalentă;

• deplasările specifice de profil de la roata reală din plan normal sunt egale cu deplasările
specifice de profil de la roata echivalentă xn roata reală = xn roata echivalentă;
• forţa normală de interacţiune dintre dinţi de la angrenajul real cu dantură înclinată este egală
cu forţa normală de interacţiune dintre dinţi de la angrenajul echivalent Fn roata reală = Fn roata echivalentă.
Diametrul de divizare dn al roţii echivalente se determină pornind de la egalitatea
ρn roata reală = ρn roata echivalentă. Raza de curbură a profilului dintelui roţii reale în plan normal rezultă din
relaţia (3.24) şi din relaţia de determinare a razei de curbură din plan frontal (fig. 3.20, a)

a b
Fig. 3.20

ρt d sin α t
ρn = = . (3.25)
cos β b 2 cos β b
Raza de curbură a profilului dintelui roţii
echivalente rezultă din fig. 3.20, b
dn
ρn = sin α n . (3.26)
2
Din relaţiile (3.25) şi (3.26) şi ţinând seama
de legătura dintre unghiurile de presiune din plan
normal αn şi din plan frontal αt
sin α t 1
= , rezultă
sin α n cos β b
sin α t 1 d
dn = d = . (3.27)
Fig.3.21 sin α n cos β b cos 2 β b
26
 Numărul de dinţi zn ai roţii echivalente cu dantură dreaptă rezultă din egalitatea
mn roata reală = mn roata echivalentă şi din relaţia (3.27) obţinându–se, iniţial, relaţia
mtz mn z
mnzn = = (3.28)
cos β b cos β cos 2 β b
2

şi apoi relaţia finală

z
zn = . (3.29)
cos β cos 2 β b
Angrenajul echivalent (fig. 3.21) este un angrenaj evolventic format din două roţi cilindrice cu
dantură dreaptă având numerele de dinţi zn1 şi zn2, modulul danturii mn şi deplasările de profil xn1 şi xn2.
Dacă angrenajul real este un angrenaj nedeplasat rezultă un angrenaj echivalent nedeplasat. Dacă
angrenajul real este un angrenaj deplasat rezultă şi angrenajul echivalent un angrenaj deplasat având
aceeaşi sumă a deplasărilor specifice de profil xsn şi aceeaşi repartizare a acestora pe cele două roţi xn1,
respectiv xn2.
Pentru elementele geometrice ale roţilor dinţate echivalente şi ale angrenajului echivalent se
păstrează aceleaşi corelaţii între elemente ca şi la angrenajul cilindric cu dantură dreaptă.
Distanţa dintre axe awn a angrenajului echivalent se determină plecând de la relaţia
(v. fig. 3.21)
1
a wn = (d wn 2 ± d wn1 ) . (3.30)
2
Ţinând seama de relaţiile de legătură dintre diametre la roata reală
d b = d cos α t = d w cos α wt = ... , la roata echivalentă d bn = d n cos α n = d wn cos α wn = ... şi de relaţia
(3.27), rezultă
cos α n 1 cos α wt
a wn = a w . (3.31)
cos α wn cos β b cos α t
2

Celelalte elemente geometrice ale roţilor echivalente şi ale angrenajului echivalent precum
şi gradul de acoperire al angrenajului echivalent se determină cu aceleaşi relaţii ca la angrenajele

Fig. 3.22

27
cilindrice cu dantură dreaptă, cu menţiunea că elementele respective au indicele n.
Raportul de angrenare un al angrenajului echivalent se determină cu relaţia
z2
z n2 cos β cos 2 β b z 2
un = = = =u. (3.32)
z n1 z1 z1
cos β cos 2 β b

Momentul de torsiune Tn1 la pinionul angrenajului echivalent se determină ţinând seama de

relaţia Fn roata reală = Fn roata echivalentă. Momentul de torsiune Tn1 se determină ca produs între raza cercului
de divizare al pinionului angrenajului echivalent dn1/2 şi componenta tangenţială Ftn1 a forţei normale
Fn (fig. 3.22, a), iar momentul de torsiune T1 se determină ca produs între raza cercului de divizare al
pinionului angrenajului real d1/2 şi componenta tangenţială Ft1 din planul frontal al angrenajului real
(v.fig. 3.22, b).
Luând în considerare legătura dintre diametrul d1 şi diametrul dn1 (v. relaţia(3.27)), rezultă
raportul momentelor de torsiune
d n1 Ft1 d1
Ftn1
Tn1 2 cos β cos 2 β b 1
= = =
T1 d Ft1d 1 cos β cos 2 β b
Ft1 1
2
şi apoi momentul de torsiune la pinionul angrenajului echivalent
T1
Tn1 = . (3.33)
cos β cos 2 β b

3.3.3.3. Calculul la solicitarea de contact

Calculul angrenajelor cilindrice cu dantură înclinată la solicitarea de contact se efectuează
pentru angrenajul echivalent adoptându–se aceleaşi ipoteze ca şi în cazul angrenajelor cilindrice cu
dantură dreaptă şi ţinând seama de particularităţile geometrice ale danturii înclinate.
Pentru angrenajul echivalent, cu contactul dinţilor în polul angrenării C, relaţia de determinare
a tensiunii la solicitarea de contact în polul angrenării este

σ HC = σ H 0 =
Z E Z ε Z H Zβ T1
K A K v K Hβ K Hα
(u ± 1) cos 2 α t
3
≤ σ HP , (3.34)
aw 2b u cos 2 α wt
unde:
1 2 cos β b
ZH = reprezintă factorul zonei de contact;
cos α t tg α wt

Z β = cos β – factorul înclinării danturii pentru solicitarea de contact.

Pentru contactul dinţilor în punctul interior de angrenare unipară – punctul B pentru pinion,
respectiv punctul D pentru roata condusă – factorii de angrenare ZB şi ZD trebuie determinaţi (v.
subcap. 3.3.2.1).

28
 De regulă, întâi se determină tensiunea la solicitarea de contact σH0 în polul angrenării şi
apoi se determină tensiunea în punctele interioare de angrenare unipară, rezultând pentru aceste
puncte tensiunile σ HB = Z B σ H 0 , respectiv σ HD = Z D σ H 0 . Predimensionarea se face considerând că
dinţii sunt în contact în polul angrenării.
Procedând în mod analog ca la angrenajele cu dantură dreaptă şi înlocuind în relaţia
(3.34) lăţimea danturii b = ψa aw, rezultă expresia distanţei dintre axe, întâi pentru calculul la
solicitarea de contact în polul angrenării,
T1 K A K v K Hβ K Hα cos 2 α t
a w 0 = (u ± 1) 3 (Z E Z ε Z H Zβ )
2
(3.35)
2ψ a uσ 2HP cos 2 α wt
şi apoi relaţia finală

a wB = a w 0 3 Z 2B şi a wD = a w 0 3 Z 2D iar a w = max(a wB , a wD ) . (3.36)

3.3.3.4. Calculul la solicitarea de încovoiere

Calculul angrenajelor cilindrice cu dantură înclinată la solicitarea de încovoiere se
efectuează pentru angrenajul echivalent adoptându–se aceleaşi ipoteze ca şi în cazul angrenajelor
cilindrice cu dantură dreaptă şi ţinând seama de particularităţile geometrice ale danturii înclinate.
Ca şi la angrenajele cilindrice cu dantură dreaptă, se consideră situaţia cea mai periculoasă
când forţa normală Fn este aplicată la capul dintelui roţii echivalente.
Prin aplicarea, pentru angrenajul echivalent, a relaţiei (3.17) de verificare la încovoiere a
angrenajului cu dantură dreaptă, se obţine relaţia de verificare la solicitarea de încovoierea
angrenajului cu dantură înclinată
T1 z1 (u ± 1)
2
cos 2 α t
σ F1, 2 = K A K v K Fβ K Y Y Y Y
Fα β ε Fa1, 2 Sa1, 2 ≤ σ FP1, 2 , (3.37)
2b1, 2 a 2w cos β cos 2 α wt
unde Yβ este factorul înclinării danturii pentru solicitarea de încovoiere. Deoarece relaţia de calcul
s-a stabilit pentru roata echivalentă, factorii YFa şi YSa depind de parametrii cremalierei de referinţă,
de numărul de dinţi zn ai roţii echivalente şi de deplasările specifice de profil din planul normal xn.
Pentru dimensionare, se înlocuieşte, în relaţia (3.37), b = ψ a aw , rezultând expresia distanţei
dintre axe

T1 z1 (u ± 1)
2
Y Y cos 2 α t
aw =3 K A K v K Fβ K Fα Yε Yβ Fa Sa , (3.38)
2ψ a cos β σ FP cos 2 α wt
în care
YFa YSa ⎛Y Y Y Y ⎞
= max⎜⎜ Fa1 Sa1 , Fa 2 Sa 2 ⎟⎟ .
σ FP ⎝ σ FP1 σ FP 2 ⎠

29
 3.4. FORŢE ÎN ANGRENAJELE CILINDRICE

În timpul funcţionării, un angrenaj cilindric transmite momentul de torsiune prin contactul

dintre dinţii celor două roţi. Între aceşti dinţi apar forţe de interacţiune dintre dinţi, normale la
profilele dinţilor şi egale şi de sens contrar pentru pinion (1) şi pentru roata condusă (2).
Neglijând frecarea dintre dinţi, forţele normale sunt cuprinse în planul de angrenare. Pentru
angrenajele cilindrice, se consideră că punctul de aplicaţie al forţei normale Fn este polul angrenării
C, la mijlocul lăţimii roţii.
Pentru calculul arborilor şi lagărelor, este dificil să se lucreze cu forţa normală Fn. Din acest
motiv, această forţă se descompune în mai multe componente, funcţie de tipul danturii, dreaptă sau
înclinată.

3.4.1. Forţe în angrenajele cilindrice cu dantură dreaptă

În cazul angrenajelor cilindrice cu dantură dreaptă, forţa normală Fn se descompune în două

componente (fig. 3.23): forţa tangenţială Ft – în planul frontal, după axa y şi forţa radială Fr – în
planul axial, după direcţia x.
Forţa tangenţială Ft se determină cu relaţia
2T
Ft = , (3.39)
dw

Fig. 3.23

în care T reprezintă momentul de torsiune transmis de roata respectivă, iar dw – diametrul de

rostogolire al aceleiaşi roţi.
Forţa radială rezultă din fig. 3.23:
Fr = Ft tg α w . (3.40)
30
 Între forţele care acţionează asupra pinionului şi roţii conduse, există următoarea corelaţie:
Ft 2 = Ft1 ; Fr 2 = Fr1 , calculându-se, de regulă, numai forţele corespunzătoare pinionului, Ft1 şi Fr1.
• Sensul forţelor tangenţiale se stabileşte funcţie de rolul roţii – conducătoare sau condusă –
şi de sensul de rotaţie. Astfel, la roata conducătoare (roata 1, fig. 3.23), forţa tangenţială Ft1 este
forţă rezistentă (echilibrează momentul motor transmis de arbore) şi, deci, are sensul invers
sensului de rotaţie (se opune vitezei unghiulare ω1). La roata condusă (roata 2, fig. 3.23), forţa
tangenţială Ft2 este forţă motoare (forţa care produce rotirea roţii) şi are acelaşi sens cu sensul de
rotaţie a roţii (acelaşi cu viteza unghiulară ω2).
• Sensul forţelor radiale este totdeauna de la polul angrenării spre centrul roţii respective, Fr1 –
spre centrul pinionului 1 şi Fr2 – spre centru roţii conduse 2 (v. şi fig. 3.23).

3.4.2. Forţe în angrenajele cilindrice cu dantură înclinată

În cazul angrenajelor cilindrice cu dantură înclinată forţa de interacţiune dintre dinţi Fn este
normală atât la profilul dintelui cât şi la direcţia dintelui, fiind cuprinsă înclinată planul de
angrenare (fig. 3.24).
În planul normal n–n, forţa Fn se descompune înclinată două componente: forţa F’ – tangentă la
cilindrul de rostogolire şi normală la direcţia dintelui şi forţa radială Fr – pe direcţia x a planului

Fig. 3.24
xCz şi îndreptată spre axa roţii. În planul yCz, tangent la cilindrul de rostogolire, forţa F’ se
descompune în alte două componente: forţa tangenţială Ft , pe direcţia y şi forţa axială Fa, pe
direcţia z.
Forţa tangenţială Ft se determină cu relaţia (3.39) ca şi la angrenajele cu dantură dreaptă.
Forţele radială Fr şi axială Fa rezultă din fig. 3.24:
Ft
Fr = F' tg α wn = tg α wn ; (3.41)
cos β
Fa = Ft tg β , (3.42)

31
considerând că βw = β.
Între forţele care acţionează asupra pinionului şi roţii conduse, există următoarea corelaţie:
Ft 2 = Ft1 ; Fr 2 = Fr1 ; Fa 2 = Fa1 , calculându-se, de regulă, numai forţele corespunzătoare pinionului,
Ft1, Fr1 şi Fa1. Toate forţele au punctul de aplicaţie în polul angrenării.
• Sensul forţelor tangenţiale şi radiale se stabileşte la fel ca la angrenajele cilindrice cu
dantură dreaptă.

• Sensul forţelor axiale depinde de sensul de rotaţie, de sensul înclinării danturii şi de rolul
roţii în angrenaj, conducătoare sau condusă. Modul de stabilire a sensului forţelor axiale este
prezentat în fig. 3.25 şi are în vedere faptul că forţa axială Fa şi forţa tangenţială Ft provin din
descompunerea forţei F’ – perpendiculară pe direcţia dintelui (v. şi fig. 3.24, b). Deci, cunoscând sensul
forţei tangenţiale Ft, rezultă sensul forţei axiale Fa. (v. fig. 3.25). Pentru stabilirea sensului forţei axiale
Fa , componenta tangenţială se reprezintă, convenţional, rabătută cu 90o în sensul rotirii, deoarece în
această poziţie se vede dintele în adevărata sa poziţie; în acest fel, forţa axială rezultă ca fiind redusă la
axa arborelui, punctul ei de aplicaţie fiind tot polul angrenării.
Influenţa schimbării sensului înclinării danturii şi a sensului de rotaţie asupra sensului
forţelor axiale se prezintă în fig. 3.25, b şi c.

Fig. 3.25

3.5. ANGRENAJE CONICE

Angrenajele alcătuite din roţi dinţate conice se utilizează în cazul în care axele celor doi
arbori, între care are loc
transmiterea mişcării de rotaţie,
sunt concurente.
Comparativ cu angrenajele
cilindrice, angrenajele conice au o
tehnologie de fabricaţie mai
pretenţioasă. De asemenea, forţele
a b
axiale care apar în aceste angrenaje
complică, într-o oarecare măsură, Fig. 3.26

32
construcţia reazemelor arborilor de susţinere a roţilor.
Roţile dinţate conice pot fi executate cu dantură dreaptă (fig. 3.26, a), înclinată sau curbă
(fig. 3.26, b).
Roţile conice cu dantură dreaptă sunt utilizate la viteze periferice reduse (v = 2...3 m/s),
când abaterile pasului şi cele ale profilului nu produc încă solicitări dinamice mari şi zgomot.
Aceste roţi sunt foarte sensibile la montaje mai puţin precise şi la deformaţii sub sarcină ale
arborilor de susţinere.
Roţile conice cu dantură curbă sunt utilizate la angrenajele cu viteze periferice mari, până
la 40 m/s. Aceste angrenaje au o funcţionare silenţioasă, grad de acoperire superior, durabilitate
mărită în exploatare şi oferă posibilitatea măririi raportului de angrenare.
Roţile conice cu dantură înclinată pot funcţiona la viteze periferice până la 12 m/s şi se
execută pe aceleaşi maşini de danturat ca şi roţile cu dantură dreaptă, dar cu o productivitate mai
redusă. Din acest motiv, în locul roţilor conice cu dantură înclinată, se preferă roţile conice cu
dantură curbă, care se execută pe maşini de mare productivitate. Angrenajele conice cu dantură
înclinată sunt utilizate, de regulă, atunci când roţile au dimensiuni mari şi, din acest motiv, nu pot fi
prelucrate pe maşini de danturat roţi cu dantură curbă.
Suprafeţele de rostogolire ale roţilor angrenajului conic (axoidele angrenajului) sunt suprafeţe
conice, tangente după o generatoare comună. Vârfurile celor două conuri de rostogolire se întâlnesc
în punctul 0 de concurenţă al axelor roţilor (fig. 3.27).

a b c d
Fig. 3.27
Conul de rostogolire al unei roţi dinţate conice este definit prin generatoarea acestuia şi
unghiul pe care aceasta îl face cu axa roţii, numit unghiul conului de rostogolire şi notat prin δ1,2.
Două roţi dinţate conice, care angrenează între ele, admit o generatoare comună a celor două
conuri de rostogolire, definită prin unghiurile δ1 şi δ2, unghiul dintre axele acestor roţi fiind
Σ = δ1 + δ 2 .

O aceeaşi roată dinţată conică poate angrena cu diferite roţi, caracterizate prin valori diferite
ale unghiului δ2 (fig. 3.27,a...3.27,d). În acest fel pot rezulta diverse valori ale unghiului Σ dintre
axele roţilor. Angrenajul cu unghiul dintre axe Σ = 900 (v.fig. 3.27, b) poartă denumirea de angrenaj
conic ortogonal şi este cel mai frecvent utilizat în construcţia transmisiilor.

33